Vraja unui sărut, Cristina Dodd

 .........................................................

3-5

             În timp ce îl privea cu ochii mari, trupul ei clocotea din cauza atingerii lui - ba, mai rău, din cauza cuvintelor lui.

   Dăduse de necazuri.
   Trebuia să-i spună adevărul. Nu-1 putea lăsa să continue.
   La naiba cu Madeline şi cu complotul ei inteligent - şi cu toate lucrurile pe care i le datora! Domnul Knight ar fi încetat să îi mai vorbească aşa dacă ar fi ştiut cine era cu adevărat. Nu ar mai fi afişat-o peste tot ca logodnica lui. S-ar fi putut duce acasă - oriunde însemna asta în acel moment - şi s-ar fi putut ghemui în pat, mulţumindu-le tuturor sfinţilor că reuşise să scape. Şi ar putea să se gândească la el, şi să-l viseze, şi să-şi atingă propriul corp, prefăcându-se că era el cel care o atingea.
   Remington îi zise apoi, pe un ton furios:
   - Nu eşti cine se spune că eşti.
   Ea rămase fără suflare - era cuprinsă de un sentiment cumplit de groază. El ştia deja!
   - Nu, zise, ridicând vocea. Nu sunt.
   Se apropie iar de ea. O lipi din nou de el. Doar că de data aceea îi arătă cât de mult se abţinuse mai devreme.
   Lăsându-şi mâna să alunece la ceafa ei, îşi înfipse degetele în părul ei scurt şi îi cuprinse capul. îi acoperi gura cu a lui, cerând imediat un răspuns, cu o împunsătură a limbii. Iar când ea nu se deschise pentru el, îi muşcă buza de jos.
   Ea ţipă - fu un sunet speriat şi incoerent.
   Era înăuntru.
   Primul lor sărut fusese o explorare - o şansă ca el să o guste şi ca ea să se obişnuiască cu el.
   Limba lui se mişca ritmic în gura ei. Buzele i se sensibilizară şi mai mult sub acel asalt al simţurilor. Abia dacă ştia ce să creadă sau ce să facă... dar nu conta. Remington preluase controlul. Grija cu care o sărutase prima dată dispăruse în acel moment. De data asta căuta satisfacţia - şi o căuta pătimaş şi pasional.
   Ţinând-o strâns, se uită în jos la ea.
   - Eşti altfel decât spune toată lumea. Tot ce ştiu despre tine e greşit.
   Încercă să îi răspundă, să îi explice, dar el o ridică în braţe.
   Era o femeie înaltă, dar o luase pe sus, de parcă ar fi fost uşoară ca un fulg. Îngenunche şi o aşeză pe o grămadă de paie. O acoperi cu trupul lui - care era puternic şi fierbinte şi o ţinea captivă sub greutatea lui. Grajdul era cald şi slab luminat. Paiele trosniră sub ei, învăluindu-i în parfumul lor uscat. îşi propti şoldurile de ale ei, şi ea îi putea simţi mădularul tare pe burtă.
   O sărută din nou, folosindu-şi buzele ca să le mângâie pe ale ei şi limba ca să o aţâţe. O copleşea cu o pasiune feroce, care o făcea să se cutremure sub el. Nu înţelegea cum acel om de un calm de gheaţă se transformase dintr-odată, devenind, pe neaşteptate, sălbatic şi periculos. Zărise fiara care se ascundea sub faţada lui civilizată, dar nu-şi imaginase nici o clipă că avea să o elibereze pentru a se hrăni cu ea.
   Dar se hrănea într-adevăr cu ea, fără să-i pese de lipsa ei de experienţă. Îşi plimbă mâinile, în jos, pe braţele ei, îi prinse încheieturile şi i le ridică în jurul gâtului lui. Nu mai stătea nimic între ei, cu excepţia hainelor - dar şi acelea păreau nesemnificative în comparaţie cu fierbinţeala care începuse să se răspândească din carnea lui înspre a ei.
   Spre marea ei uimire, crescu şi pasiunea ei, rivalizând cu a lui.
   Voia să-l zgârie, să-i rupă cămaşa şi să-şi îngroape faţa în scobitura gâtului lui... să-şi înfăşoare picioarele în jurul lui. Remington era înnebunit de pasiune şi o înnebunise şi pe ea.
   Ar fi putut jura că simţea pământul cutremurându-se sub ea. Sau poate că, de fapt, ceva din interiorul fiinţei ei se mişca. Ceva ascuns şi complicat. Ceva important.
   Palmele lui se plimbau pe lateralele corpului ei, mângâind-o şi descoperindu-i formele - talia, şoldurile - şi apoi zăboveau, parcă tentate să afle mai multe. Genunchiul lui alunecă între picioarele ei şi i le depărtă - o apăsă uşor între coapse, dând naştere unei vibraţii care i se răspândi prin burtă şi până la sâni. Pielea-i părea febrilă. Inima lui bătea ca un tunet, lipită de sânii ei, care o dureau, de parcă ar fi fost umflaţi. Deja corpul îi devenise dureros din pricina dorinţei... a nevoii de el... Şi îşi dori ca sărutul acela să dureze o veşnicie.
   Nu. Îşi dorea ca sărutul acela să se transforme în ceva mai mult. În tot ce însemna mai mult.
   Remington se aruncă într-o parte, atât de brusc, încât ea gemu din cauza şocului.
   Se trase brutal spre grămada de paie de lângă ea.
   - La naiba!
    Vocea lui părea chinuită.
    - Vreau să fiu cu tine, dar nu pot. Nu aici. Nu acum.
   Şi ea îşi dorea să fie cu el.
   - Cu siguranţă nu acum şi nu aici.
   - Nu pot s-o posed pe viitoarea mea soţie într-un grajd, zise el furios. Eşti o tânără civilizată, nu o târfă.
   - Nu, sigur nu o târfă.
   Eleanor îşi atinse buzele foarte sensibile. Nu se schimbase nimic. Ar fi trebuit să-i spună cine era cu adevărat. Ar fi trebuit să-i spună chiar în acel moment. Dar nu voia s-o facă. Îi plăceau sărutările lui. Îşi dorea mai multe... voia mai mult.
   - Eşti supărat pe mine.
   Remington respira greoi şi adânc.
   - Nu pe tine. Pe mine, pentru că am dus asta prea departe, prea curând. Voiam să...
    Nu îi putea spune ce avea de gând să facă, aşa că repetă:
    - Eşti o tânără civilizată.
   Eleanor ar fi acceptat orice sărut din partea lui. Ba, mai mult de atât, i-ar fi căutat sărutările şi, indiferent de ceea ce avea să se întâmple, avea să accepte consecinţele faptelor sale.
   Putea fi şi ea necugetată. La urma urmei, sângele celor din neamul de Lacy curgea prin venele ei la fel de mult ca prin venele oricărui alt membru al familiei.

Capitolul 14

   Ducesa lui călărea ca o femeie născută în şa - se mişca elegant, în acelaşi ritm cu calul. Acolo, pe cărarea de călărie din Green Park, îi dispăruse masca de linişte şi devenise brusc o femeie învăluită în fericire. Era ca şi cum vântul care-i mângâia faţa şi marele armăsar pe care-1 călărea o făceau să uite cine voia să fie - şi, în schimb, o ajutau să devină cine era cu adevărat.
   Remington îşi dori să fi fost aşa şi cu el. Îşi dori să se ridice şi să se prăbuşească deasupra lui, cu chipul marcat de plăcere, pe măsură ce îl primea în ea iar şi iar....
   Şi îi era al naibii de dificil să călărească drept. Trebuia să-şi păstreze toată atenţia îndreptată spre logodnica lui în caz că încerca să fugă din nou... nu să-i studieze sânii care săltau în timp ce călărea. Pentru că, dacă i se ivea ocazia, cu siguranţă călărea îndeajuns de bine încât să-i scape.
   Green Park se afla în apropiere de Berkley Square şi era un teren extrem de frumos. Exista până şi un foişor amenajat într-o dumbravă împădurită, unde vacile păşteau într-o splendoare bucolică. Era locul unde veneau aristocraţii londonezi să pretindă că erau undeva la ţară şi să vadă cum erau mulse vacile şi cum erau hrănite găinile - şi unii dintre ei puteau chiar pune osul la treabă.
   Cărările de călărie îi ofereau o oarecare siguranţă lui Remington.
   Acolo, armăsarul lui o putea întrece, iar, dacă miza devenea dintr-odată prea mare, putea chiar porni la galop. Pe străzile Londrei însă, cu virajele strânse şi traficul lor, putea să se strecoare pe vreo alee şi să dispară într-o clipită.
   Pe viitor, aveau să meargă cu trăsura până acolo şi să-l pună pe grăjdar să aducă el caii.
   Desigur, urma să aibă control asupra ei odată ce se lega de ea prin legături carnale - iar gândul acela îl făcu să constate că nu i se diminuase deloc erecţia. Era mai bine dacă se putea concentra asupra locului unde se afla Madeline şi nu asupra persoanei ei... Îl atrăgea precum flacăra unei singure lumânări aprinse, într-o lume de întuneric.
   Ea se apropie, mângâind calul pe grumaz, apoi îi aruncă lui Remington un zâmbet strălucitor.
   - A fost minunat. Îţi mulţumesc foarte mult.
   Asta era o altă chestiune. Nu se comporta ca o ducesă. Fiecare lucru pe care-1 făcea pentru ea, pe care i-1 dădea părea să o surprindă şi să o îngrozească, în aceeaşi măsură. Calul acela fusese primul cadou pe care îl acceptase fără rezerve. Majoritatea aristocraţilor trăiau într-o lume în care li se îngăduia şi li îndeplinea fiecare capriciu. Oare cum se făcea că acea doamnă era surprinsă că el avea grijă de ea? Şi oare când se transformase hotărârea lui anterioară de a o îngenunchea pe ducesă în dorinţa de a-i îndeplini fiecare capriciu acelei copile hoinare?
   Lui Eleanor îi dispăru zâmbetul.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Nu. De ce?
   În clipa aceea îşi dori să nu fi gustat singurătatea de pe buzele ei şi să n-o fi recunoscut ca fiind aceeaşi cu cea care îi umplea şi lui sufletul.
   - Pentru că mă priveşti extrem de serios.
    Se uită în jos la Diriday şi-l mângâie mai ferm pe coamă.
    - Doar nu i-a făcut rău efortul ăsta, nu-i aşa? N-am observat să fie ceva în neregulă cu el, dar a trecut ceva timp de când n-am mai călărit un exemplar atât de frumos, aşa că poate...
   - Calul e bine.
   Pe Remington îl enerva că ea îşi transfera atât de uşor îngrijorarea de la el la armăsar. Sărutările din grajd îi zguduiseră întreaga fiinţă din temelii.
   Trasase planurile de seducţie dinainte să o întâlnească. Îşi propusese să o curteze agresiv în primele 3 zile - cu priviri pline de dorinţă şi mângâieri suave, pentru a o obişnui cu atingerea lui. Primul sărut urma să aibă loc la balul organizat de ei şi un al doilea, mai intim, imediat după plecarea oaspeţilor. Şi, din acel moment şi până în noaptea nunţii, aveau să fi urmat o multitudine de mângâieri, menite să-i domolească atitudinea ostilă şi să o pregătească pentru actul final de posesiune. Nu contase pentru el că nu o cunoştea personal - nu prevăzuse nici o problemă în a o dori. Sursele lui impecabile îi spuseseră că era frumoasă şi foarte atrăgătoare, iar lui îi plăceau femeile: zâmbetele lor, trupul, pălăvrăgeala lor şi chiar şi micile lor izbucniri de furie.
   Apoi apăruse ducesa şi îi perturbase planurile. Cum naiba avea să poată rezista să-şi ţină mâinile departe de ea când îl sfida la fiecare pas? Nu voia să poarte hainele pe care le cumpărase pentru ea. Îşi tunsese părul. îi răspunsese la sărutări. Şi i se părea că, cu fiecare sfidare, ducesa lui înflorea încă puţin.
   Mai rău era faptul că îi plăcea. îi plăcea să o vadă ridicând bărbia şi să audă remarci îndrăzneţe revărsându-i-se de pe buze.
   O încuraja să înfrunte întreaga lume, cu aceeaşi trufie care l-ar fi făcut să scrâşnească din dinţi dacă ar fi venit din partea altor aristocraţi. Femeia aceea îi distrugea toate planurile cu şiretenia ei nevinovată.
   Îi făcu un semn grăjdarului şi îl chemă mai în faţă.
   - Eu şi doamna ne vom plimba puţin.
   - Da, domnule, zise grăjdarul şi luă hăţurile cailor.
   Remington descălecă, apoi merse lângă Diriday şi îi întinse mâna lui Madeline.
   Probabil o mică parte din gândurile senzuale i se citiră pe faţă... sau poate că Madeline îşi aminti de evenimentele din grajd - pentru că ezită o clipă, apoi alunecă uşor din şa. El o prinse, îşi permise un moment neruşinat în care trupurile lor rămaseră lipite unul de altul, apoi o aşeză în picioare.
   Grăjdarul duse caii spre un petic împădurit din apropierea unui izvor.
   Soarele strălucea în ziua aceea, dar cerul încă avea o nuanţă cenuşie - ceea ce îl făcea pe Remington să creadă că se apropia o furtună. În aer plutea un miros ca de fier - ca şi când ciocanul unei furtuni se pregătea să zdrobească străzile Londrei şi să demonstreze omenirii că natura era de fapt cea care stăpânea întreaga lume.
   Cu toate acestea, aerul era cald, iar ziua se anunţa plină de oportunităţi, aşa că îi făcu un semn spre foişor.
   - Să mergem să vedem împrejurimile?
   Mergea agale înainte lui - o siluetă superbă de femeie, îmbrăcată într-un costum de călărie gri-deschis, care-i sublinia toate formele. Din pălăria ei răsărea o pană de un roşu aprins, care se potrivea perfect cu eşarfa care îi flutura în jurul gâtului. Şoldurile i se legănau cu fiecare pas lung.
   - Să ştii că am muls şi eu odată o vacă, zise ea. Eram în Italia, călătoream pe un drum de munte. A venit dintr-odată o furtună de zăpadă ciudată, care ne-a făcut să ne ascundem în primul adăpost pe care l-am găsit. S-a nimerit să fie un grajd, în care erau cinci vaci şi nici un proprietar prin preajmă. Ne era foame, iar vacile erau din ce în ce mai agitate când n-a venit nimeni să le mulgă, aşa că ne-a arătat Dickie cum se face. Am avut lapte cald la cină, zise ea şi chicoti, pierdută în amintirile acelei călătorii prin Europa.
   Şi el era pierdut în amintiri - dar în amintirile a ceea ce se întâmplase în grajd.
   Atunci nu i-ar fi putut scăpa. O urmărise cu aceeaşi dorinţă sănătoasă cu care armăsarul său ar fi urmărit o iapă. S-ar fi împerecheat cu ea, chiar atunci şi acolo, dacă nu i-ar fi mai rămas o fărâmă de judecată sănătoasă.
   - Am trecut prin multe aventuri în călătoria mea.
    Se uită spre el, cu genele fluturându-i într-o simfonie de seducţie feminină.
   - Ai fi uimit să le auzi pe toate.
   Oare cum reuşea? Un semn din partea ei era de-ajuns pentru a se asigura că avea să o urmeze ca un flăcău îndrăgostit... Cu două zile în urmă, abia dacă avusese curajul să îl privească în ochi. Câteva sărutări mai târziu - destul de pasionale, de altfel -, şi începuse să flirteze cu el.
   Adăugă apoi:
   - Într-o zi am să ţi le povestesc.... dacă mă rogi frumos.
   O cascadă de trandafiri căţărători se revărsa peste spalierele pe lângă care treceau. Remington se opri. Cu mare delicateţe, ridică o floare. Ea zâmbi, privind în jos la petalele desfăcute, apoi închise ochii şi inspiră adânc.
   - Ador trandafirii, mai ales pe cei galbeni. Nu sunt la fel apreciaţi ca trandafirii roşii, dar sunt extrem de veseli. Dacă îi combini cu un buchet de lavandă, rezultă un miros divin şi o imagine minunată. Iar dacă îi pui singuri într-o vază, dau din cap şi zâmbesc tuturor celor care trec pe lângă ei.
   Una era să sară peste câţiva paşi în procesul său de a o curta şi să o sărute înainte de termenul stabilit, dar era cu totul altceva era să sară pe biata fată ca un soldat înfierbântat. Însă, când îşi făcuse planul de a o seduce pe ducesa lui, Remington nu luase în calcul şi două lucruri neprevăzute. Nu se aşteptase ca ea să-i răspundă ca şi cum el ar fi fost bărbatul pe care îl aşteptase toată viaţa ei... şi nu anticipase nici propria-i pasiune nestăvilită pentru acea femeie.
   Fără nicio modificare a tonului, ea îl întrebă apoi:
   - Domnule Knight, ai de gând să vorbeşti sau preferi să păstrezi tăcerea asta misterioasă, care mie nu-mi spune nimic, dar e extrem de grăitoare pentru spectatorii noştri?
   Cuvintele ei îl speriară şi îl smulseră din reverie.
   - Spectatorii noştri? întrebă el.
   - Sunt oameni care rătăcesc pe cărări. Călăresc, se plimbă, se salută - iar noi prezentăm interes pentru ei. Dacă li se pare că nu vorbeşti cu mine, vor găsi o explicaţie neplăcută pentru agresivitatea dumitale, şi în toată Londra vor răsuna bârfe cum că ne certăm. Iar de la asta e cale scurtă până la o logodnă ruptă şi o căsătorie anulată.
   Oare făcea aluzie la nesupunere? O prinse de mână şi o opri în loc.
   - Nu va fi ruptă nicio logodnă. Nu se va anula nicio căsătorie. Ne vom căsători, şi după aceea, vei purta inelul meu şi hainele de la mine. Vei accepta că eşti a mea şi că eu deţin controlul.
   Se aşteptă ca ea să se plângă sau să-i conteste hotărârea. În schimb, ducesa se uita cu mare atenţie peste umărul lui, la cărarea de călărie.
   Nu-i venea să creadă. El vorbea cu ea, explicându-i cum urma să fie viaţa lor, iar ea îl ignora.
   Eleanor făcu ochii din ce în ce mai mari. Remington se întoarse şi văzu un câine negru, sfrijit, de talie medie, furişându-se pe cărare, chiar în faţa unui armăsar nărăvaş. Tânărul elegant de pe cal nu-i acordă nici un pic de atenţie. Câinele urma să fie lovit.
   Cu un ţipăt, Eleanor se eliberă de strânsoarea mâinii lui şi se aruncă pe cărare.
   Călăreţul ţipă şi el şi trase calul în sus, de căpăstru.
   Îngrozit, Remington îi strigă o avertizare, apoi se repezi după ea.
   Ea prinse câinele de burtică. Cu o mişcare lină, sări de pe cărare şi se rostogoli în iarbă, cu câinele la adăpost, în braţele ei.
   Călăreţul se chinuia să-şi controleze calul nărăvaş.
   Câinele lătra din ce în ce mai tare. Se zbătu şi se eliberă din braţele lui Eleanor. Nu se îndepărtă foarte mult, pentru că şchiopăta, aşa că se cuibări pe pământ.
   Remington alunecă în genunchi lângă Eleanor şi ceru să ştie:
   - Te-ai rănit?
    Inima îi bătea foarte tare, şi îi venea să o scuture un pic. Sau să o îmbrăţişeze.
   Nu ştia nici el ce îşi dorea mai mult.
   - Sunt bine.
   Se chinui să se ridice. Temându-se că se rănise, dar nu apucase să-şi dea seama - sau nu voia să recunoască -, Remington încercă să o convingă să rămână jos.
   Ea îl plesni peste mâini şi se târî spre câinele care tremura de frică.
   - Te-ai rănit, frumuseţe? şopti ea.
   Frumuseţe? Câinele acela nu era altceva decât o potaie. Se vedea de la depărtare că arăta ca un câine din rasa Elkhound, care fusese spălat cu apă fierbinte şi se micşorase la jumătate din dimensiunea normală. Blana lui neagră cu cafeniu era încâlcită, şi avea burta lipită de şira spinării. Creatura degaja un miros de gunoi împuţit - probabil de la cât căutase resturi.
   În vreme ce ducesa se apropia, câinele scoase colţii şi mârâi.
   Eleanor întinse pumnul, cu degetele orientate în jos.
   - Bietul de tine.
   - Ai grijă, zise Remington, tăios.
   A naibii femeie - fugise de la un pericol la altul.
   - Am.
   Mârâitul câinelui se transformă într-un scâncet, iar Madeline îl scărpină pe bărbie.
    - N-o să mă muşte.
   Aparent, avusese dreptate, întrucât potaia o fixă pe ducesă cu ochii căprui, iar apoi, când fu mângâiată pe cap, răspunse îngropându-şi capul la pieptul femeii.
   Îşi trecu degetele peste lăbuţa lui stângă din spate. Câinele scânci, şi atunci ea zise încet:
   - E rănit.
   Remington îşi dori din tot sufletul să spună că nu îi păsa, dar nu putea face asta. îi plăceau animalele, dar să-l ia naiba pe câinele acela! Ducesa lui aproape murise din cauza lui.
   Remington auzi sunetul paşilor în spatele lor. Tânărul se îndrepta spre ei, lovindu-şi mâna înmănuşată cu cravaşa.
   - Doamnă!
    Era alb ca varul şi tremura.
    - Ce naiba făceai, doamnă? Era să dau peste dumneata.
   Remington se ridică pentru a-1 înfrunta, dar, înainte să poată spune un singur cuvânt, Madeline sări în picioare.
   - Ce făceam eu? Ce făceai dumneata? Era să dai peste câinele acesta.
   Obrajii şi vârful nasului i se înroşiseră de furie. Ochii îi sclipeau într-un albastru strălucitor. Avea o pată pe unul din obraji şi pălăria strâmbă, dar nu conta - pentru că, în acel moment, toată pasiunea pe care o dezvăluise în sărutul din acea dimineaţă era pusă în apărarea unui căţel pe care nu-1 mai văzuse niciodată.
   Posac şi simţindu-se vinovat, tânărul zise:
   - E doar o potaie plină de purici.
    Apoi observă cât de frumoasă era doamna. Deveni dintr-odată foarte atent, îşi îndreptă spatele şi lăsă umerii în jos. Îi privea chipul cu o fascinaţie aproape avidă.
    - Cred că e posibil să ne mai fi întâlnit, deşi nu prea pot să-mi amintesc...
   Ea continuă să se dezlănţuie:
   - Aşa ai fost învăţat? Să calci animalele nevinovate?
   Remington făcu un pas în spate. Tânărul acela nu avea nicio şansă în faţa ei.
   Miji ochii.
   - Ia stai o clipă. Ştiu cine eşti. Eşti Lord Mauger!
   - Da, aşa e... sunt... Vicontele Mauger, umil, la dispoziţia dumitale.
    Scoţându-şi pălăria, tânărul făcu o plecăciune, dornic să facă o impresie bună - tardivă - frumuseţii din faţa lui.
    - Şi dumneata eşti...?
   Eleanor nu era nici impresionată, nici interesată.
   - O cunosc pe mama dumitale, şi ţi-ar rupe urechile pentru treaba asta.
   Mauger se înroşi imediat în obraji.
   - Să nu îi spui.
   - Doar dacă promiţi să fii mai atent pe viitor. Nu voi mai fi prin preajmă să salvez următorul câine, şi-mi amintesc ce băiat bun erai mai de mult. Iubeşti animalele şi te-ai simţi foarte vinovat dacă ai omorî unul.
   - Ai... dreptate.
    Ochii rugători ai lui Mauger semănau destul de mult cu ai câinelui.
    - Tocmai l-am cumpărat pe castan şi am venit în oraş, pentru că voiam să-l etalez, dar asta nu e o scuză....
   În timp ce Mauger se juca cu degetul mare de la picior în pământ, Remington se gândi că privea un maestru în exerciţiul funcţiunii. Ducesa îl trecuse pe tânăr de la furie, la îndrăgosteală şi apoi la vinovăţie, într-o singură călătorie lină. Iar Mauger o adora pentru asta.
   Ea zise apoi, pe un ton liniştitor:
   - Ştiu că nu vei mai face niciodată aşa ceva.
   - Jur că nu.
   Mauger îi zâmbi, fermecător.
   Cu o tresărire de neplăcere, Remington constată că tânărul era destul de chipeş.
   - Te implor, milady, n-ai vrea să-mi spui numele zeiţei dreptăţii pe care am avut onoarea să o întâlnesc? imploră Mauger.
   Ea clipi nedumerită.
   - Se referă la tine, zise Remington sec, apoi făcu prezentările. Mauger, ţi-o prezint pe marchiza de Sherbourne şi viitoarea ducesă de Magnus. Excelenţă, Vicontele Mauger.
   - Eşti ducesa de Magnus?
    Mauger ridică din sprâncene.
    - Ne-ai vizitat într-o vară, acum 8 ani, dar nu-mi aminteam că eşti atât de frumoasă.
   Nu părea un compliment - tânărul era mult prea sincer. Iar Eleanor făcu un pas înapoi, de parcă ar fi primit o palmă.
   Remington îi ridică mâna şi i-o sărută.
   - E din ce în ce mai frumoasă cu fiecare zi care trece.
   - Da. Evident!
    Mauger mai făcu o plecăciune. Părea dornic să îndrepte greşeala pe care o făcuse cu afirmaţia anterioară - care fusese total lipsită de tact.
    - Excelenţa Sa e la fel de frumoasă ca soarele, în toată splendoarea sa.
   Dacă era posibil, Eleanor părea şi mai consternată.
   Amorezat. Tânărul părea amorezat până peste cap de ducesa lui Remington. Nu se putea aşa ceva. Îi aparţinea lui - alţi bărbaţi îl puteau invidia pentru asta, dar nu aveau voie să o dorească.
   Aşa că Remington făcu o plecăciune şi se prezentă.
   - Sunt domnul Remington Knight.
    Aşteptă o clipă, dar chipul lui Mauger nu trăda nimic. Băiatul nu auzise bârfele.
    - Mâine-seară eu şi ducesa organizăm un bal în onoarea logodnei noastre.
    Îl privi pe Mauger dezumflându-se când pricepu că zeiţa lui îi era inaccesibilă.
    - Sper că ne vei onora cu participarea dumitale.
   - Mulţumesc. Da. Desigur. Aş fi încântat. A fost o plăcere să vă cunosc pe amândoi. Domnule. Doamnă.
   Privirea lui Mauger zăbovi o clipă asupra lui Eleanor, cât înclină pălăria, dar după aceea se îndreptă bărbăteşte înapoi spre calul şi grăjdarul său. Se îndepărtă apoi călare, grijuliu şi un pic nesigur.
   Eleanor nu se obosi să-l privească plecând, ceea ce îl linişti pe Remington. În schimb, îngenunche din nou lângă câine - ceea ce-i dădu emoţii lui Remington. Se lăsă pe vine lângă ea şi-i ridică bărbia cu un deget, aducând-o spre el.
   - Lasă potaia. Tu eşti bine?
   - Da, zise ea, radiind. Desigur.
   Remington o luă de mână şi îi îndepărtă mânuşa sfâşiată. Avea palma julită şi o unghie ruptă. Nu avea nicio îndoială că se lovise şi la genunchi sau că-şi scrântise încheietura - sau Dumnezeu ştia ce altă rană pe care nu voia să o recunoască suferise.
   Iar acum, că trecuse incidentul, îi venea să o ia şi s-o să o zdruncine puţin.
   - Pentru o corcitură? Ţi-ai riscat viaţa pentru o corcitură?
   Câinele se ridică şi îşi dezveli colţii când auzi tonul vocii lui Remington.
   - Jos! izbucni el, şi câinele se conformă imediat.
    Dar continua să-l privească prudent, iar Remington înţelese pe dată că afurisitul de câine se ataşa de Madeline.
   - Unii oameni ar spune că şi tu eşti o corcitură. Te-ar numi, poate, bastard.
   Remington avea o expresie ciudată, ca şi când unii oameni îl numiseră deja astfel.
   Oare îi luase şi lui apărarea, aşa cum luase apărarea acelui câine ciudat? Era oare el un maidanez rătăcit pe care îl luase sub aripa ei protectoare - sau poate râsese şi fusese de acord că originile lui îl făceau mai puţin important decât ea? N-ar fi trebuit să îl intereseze acel lucru - dar îl interesa. îl interesa tot ce avea legătură cu ea. Oare de ce?
   Pentru că era îndrăgostit nebuneşte de ea. Amorezat... şi obsedat de femeia pe care n-ar fi trebuit niciodată să o iubească.

Capitolul 15

   Eleanor se foia neliniştită sub privirea intensă a domnului Knight. O privea de parcă şi-ar fi dorit să-i deschidă craniul şi să arunce o privire înăuntru.
   Foarte bine. Doar nu avea cum să fi aflat adevărul chiar acolo, în mijlocul parcului, nu? Era imposibil.... nu-i aşa?
   Se foia de pe un picior pe altul, încercând să-şi aline usturimile şi durerile. Odată ce trecuse entuziasmul salvării, devenise profund conştientă de durerea dată de juliturile din palme şi de faptul că aterizase prost în genunchi. Totuşi, nu s-ar fi plâns, desigur. Domnul Knight i-ar fi spus răspicat că era doar vina ei - şi, oricum, în acel moment, ochii lui deveniseră reci şi gânditori, iar gura lui delicioasă nu schiţa niciun zâmbet.
   Domnul Knight clipi, iar după aceea, când o privi din nou, Eleanor nu mai vedea în ochii lui nici urmă de dezaprobare - sau de interes.
   - Nu ştii nimic despre câinele ăsta - ce este sau de unde a venit - cu excepţia faptului că, fără îndoială, Lord Mauger a avut dreptate - e plin de purici.
   Remarca lui o enervă.
   - Insinuezi că n-ar trebui să-mi pese decât de creaturile pursânge, care au igiena corespunzătoare? Mulţumesc, domnule, dar nu, mulţumesc. Urăsc cruzimea, mai ales dacă e îndreptată spre animale nevinovate, care nu se pot apăra singure. Iar dacă tu nu înţelegi cât de mult contează să-ţi pese de cei pierduţi şi oropsiţi, atunci îmi pare rău pentru tine.
   Remington îi zise apoi, pe un ton rece şi lipsit de inflexiuni:
   - Nu cu preţul vieţii tale.
   Înţelegând, cu amărăciune, că viaţa ei era preţioasă pentru el doar pentru că o considera ducesa, Eleanor ridică din umeri.
   - Viaţa mea nu e chiar atât de importantă.
    Apoi, ca de nicăieri, o năpădiră resentimentele şi începu să îl tachineze, răutăcioasă:
    - O, dar stai... am uitat - eu sunt paşaportul tău spre înalta societate.
   Se părea că el nu aprecia cinismul - sau cel puţin nu venind din partea ei - pentru că în vocea lui îşi făcu loc o avertizare:
   - Madeline...
   „Madeline." Ea nu era Madeline, ci Eleanor - dar acela nu era momentul potrivit pentru o confesiune. Îi făcu un semn să se uite în spate.
   - Se pare că am atras spectatori.
   Grupul de spectatori era format din mai mulţi oameni - majoritatea erau invitaţi de la balul familiei Picard, plus alţi câţiva, pe care nu îi recunoştea, dar era evident că erau nobili, după hainele alese pe care le purtau. Toţi se uitau la ea cu ochi mari şi uimiţi.
   Două dintre doamnele prezente chicotiră piţigăiat.
   Spre uimirea ei, nu era atât ruşinată, cât enervată. Ura să facă o scenă, dar era clar că oamenii aceia aveau nevoie de o ocupaţie dacă în acel moment se hlizeau pe seama salvării unui câine, de parcă ar fi fost o distracţie de primă mână.
   - Bietul de tine, domnule Knight, şopti ea. Planul tău de a impresiona mulţimea cu rafinamentul şi logodnica ta pare să fi luat o întorsătură greşită.
   Se cuibări înapoi jos, lângă câine, lăsându-1 pe el să se descurce cu situaţia.
   Remington o surprinse însă. Cu un zâmbet care părea sincer amuzant, se întoarse cu faţa la mulţime.
   Un domn îi atrase atenţia în mod special. Domnul acela era aranjat la patru ace - purta o lavalieră frumos înnodată, o cămaşă albă ca zăpada şi nişte cizme atât de negre şi de strălucitoare, încât soarele se reflecta din pielea lor. Părea complet şocat de cele întâmplate. Eleanor se gândi cu tristeţe că lui Madeline avea să-i fie foarte greu să-şi repare reputaţia când avea să ajungă în sfârşit la Londra. Cu toate acestea, nu îi părea chiar atât de rău pe cât ar fi trebuit - ci era mai degrabă nerăbdătoare.
   Unde era Madeline? Situaţia devenea din ce în ce mai terifiantă, cu fiecare minut care trecea.
   - Brummel, zise Remington. Mă bucur să te văd.
   Brummel. Eleanor cunoştea numele acela. Beau Brummel era etalonul eleganţei în societatea engleză - omul petrecea ore întregi legându-şi lavaliera - îi păsa foarte puţin de prestigiul aristocratic, dar foarte mult de menţinerea unei imagini perfecte.
   Eleanor era pe deplin conştientă că în acel moment era departe de a afişa o imagine perfectă. Ba, dimpotrivă, arăta aproape dezastruos. Fără nicio remuşcare, se gândi că domnul Knight era în dificultate în acel moment.
   - Domnule Knight.
    Beau Brummel înaintă şi făcu o plecăciune în faţa lui Eleanor.
   - Nu cred că am avut plăcerea de a o cunoaşte pe doamnă.
   Eleanor mai scărpină o dată câinele sub bărbie, apoi se ridică, în timp ce domnul Knight făcea prezentările.
   Toată atenţia lui Beau Brummel era concentrată în direcţia ei.
   - Îţi... plac câinii, Excelenţă?
   Cu o sinceritate firească, Eleanor îi răspunse:
   - Consider că sunt mai de încredere decât mulţi oameni.
   - Eu nu cunosc câini de încredere, zise Beau Brummel.
   - Dar cunoşti oameni de încredere?
    În mod evident, se referea la mulţimea adunată în spatele lui - oameni care cu o noapte în urmă se îmbulziseră să vorbească cu ea, dar care, cu siguranţă, aveau să o evite după aventura din acea zi.
   Spre uimirea ei, Beau Brummel înţelese aluzia - şi zâmbi.
   - Ai foarte mare dreptate, Excelenţă.
    Zise apoi, pe un ton preocupat, care-i dezvăluia adevărata îngrijorare:
    - Dar mă tem că ţi-ai distrus costumul de călărie.
   Eleanor zise apoi, cu o îndrăzneală care o surprinse până şi ea:
   - Eu sunt ducesa de Magnus. Eu stabilesc moda. Mâine vei vedea doamne călărind cu mănuşile sfâşiate şi cu pălăriile strâmbe.
   Brummel fu atât de surprins de afirmaţia ei, încât chicoti.
   - Aş fi profund onorat dacă ai vrea să facem câţiva paşi împreună, Excelenţă.
   - Să ne îndreptăm spre cai. Presupun că ar trebui să merg să mă aranjez.
   Rănile o dureau din ce în ce mai tare.
   - Desigur, către cai, încuviinţă Beau Brummel.
   Se îndreptară agale, unul lângă altul, spre peticul împădurit unde aştepta grăjdarul. Domnul Knight şi câinele erau cu un pas în urma lor.
   După ce se îndepărtară de mulţime, Beau Brummel zise:
   - Am înţeles că ai fost mult timp plecată din Londra, Excelenţă. Dacă îmi permiţi îndrăzneala, aş avea câteva sfaturi... Dumneata ai un stil personal şi bănuiesc că şi o predilecţie pentru necazuri.
   - Da, într-adevăr, are, interveni domnul Knight.
   Eleanor îi aruncă o privire tăioasă, apoi verifică şi ce făcea câinele care şchiopăta. Ţinea pasul cu ei, dar nu mai putea merge prea departe. Îşi îndreptă din nou atenţia spre domnul Beau Brummel, purtându-se de parcă nu ar fi privit în altă parte vreo clipă.
   Cu un gest obosit, Beau Brummel întrebă:
   - Încă ne mai priveşte mulţimea?
   - Desigur, răspunse domnul Knight. Sunt mereu cu ochii pe dumneata, Brummel.
   Linguşirea aceea ostentativă o luă prin surprindere pe Eleanor, însă răspunsul bărbatului o sperie şi mai mult.
   - Popularitatea mea este crucea pe care trebuie s-o port, zise el serios, făcând-o pe Eleanor să reflecteze admirativ asupra îngâmfării lui. Excelenţă, ţi-aş sugera să nu mai faci ceva atât de scandalos precum această aventură...
   Dacă ar fi ştiut el ce scandal avea să se iste în clipa în care urma să apară Madeline!
   -... Cu toate acestea, ar trebui să continui ce ai început. Eşti viitoarea ducesă. Dumneata vei stabili moda. Eşti de o frumuseţe desăvârşită - am decretat. Ai o ţinută minunată. Să nu-ţi ceri niciodată scuze pentru excentricităţile dumitale.
    Îi studie, dintr-o singură ocheadă, costumul de călărie zdrenţuit.
    - Dar, chiar şi aşa, ţine minte - un călător bine îmbrăcat este un călător fericit.
   Eleanor păstră cu greu o expresie serioasă şi bănui că asta era valabil şi-n cazul domnului Knight, care probabil era la fel de amuzat. Cu toate acestea, ea nu era ca el. Și nici el nu era ca ea. Asa că gândul că ei doi ar fi putut fi de acord în orice privinţă o tulbura şi o îngrijora.
   Beau Brummel termină cu declaraţiile, apoi întrebă:
   - Domnule Knight, pot să presupun că am primit şi eu o invitaţie la balul dumitale?
   - Sigur că da, îl asigură domnul Knight.
   - Voi fi acolo.
    Beau Brummel duse dosul palmei la frunte, ca pentru a mima un leşin afectat.
    - Am mers destul de departe pentru constituţia mea delicată. Rămas-bun, Excelenţă. Cu bine, domnule Knight.
   ÎI priviră amândoi îndepărtându-se cu paşi mici.
   - Bun.
    Gura domnului Knight luase o formă oarecum suspectă.
   - A mers bine.
   Ea era îndurerată. Domnul Knight era amuzat de Beau Brummel. Erau, într-adevăr, de aceeaşi părere - un gând tulburător pe care decise să-l lase deoparte şi să-l examineze mai târziu, în întunericul nopţii - când, din nefericire, se trezea gândindu-se la domnul Knight.
   - Evident că a mers bine. Pentru că sunt viitoarea ducesă şi eu voi stabili moda.
   Remington se aplecă uşor şi mângâie câinele.
   - Ce-ai de gând să faci cu acest... animal?
   Până atunci nu ştiuse ce era de făcut cu câinele, dar în acel moment ştia foarte bine cum avea să procedeze.
   - Mă împrietenesc cu el.
    Îl luă în braţe cu grijă, atentă să nu-i atingă lăbuţa rănită. Era suficient de uşor cât să-l poată căra, dar suficient de greu cât să îi fie totuşi incomod. Îl prinse în braţe şi se îndreptă, anevoios, spre Diriday. Picioarele câinelui atârnau greoi, iar braţele ei aproape că tremurau sub greutatea animalului.
   O dureau mâinile, o necăjea genunchiul şi i se părea că distanţa până la cal devenea tot mai mare, cu fiecare pas.
   Remington mergea alături de ea, fără să depună niciun efort. Nu avu nicio tentativă de a o ajuta.
   - Faci asta ca să te răzbuni cumva pe mine? Pentru că te oblig să devii soţia mea?
   Ajunseră într-un final la cai şi intrară în pădurice - acolo erau feriţi de soare, dar şi de privirile eventualilor curioşi, care i-ar fi putut pândi, aşteptând să mai vadă şi alte manifestări scandaloase. Grăjdarul desfăcu hăţurile şi apoi se îndepărtă discret.
   Eleanor lăsă câinele jos, gâfâind. Acesta se ghemui la picioarele ei, iar ea îşi puse mâinile în şolduri.
   - Ştiu că e o noţiune greu de înţeles, domnule Knight, dar nu tot ce fac are legătură cu tine. De fapt, lumea nu se învârte în jurul tău. Luna străluceşte pe cerul nopţii şi fără tine. Iar existenţa mea nu depinde de tine. Acum...
    Se aplecă din nou ca să ridice câinele, apoi continuă:
    - Îmi voi lua câinele şi-l voi duce acasă să-i fac o baie - fără să mă gândesc în niciun fel la tine.
   - Aşteaptă.
    Luând-o de mână, domnul Knight o ridică imediat.
   - Nu aş vrea să continui cu acest comportament nesăbuit.
   O făcu să se simtă iarăşi nedumerită.
   - Ce comportament nesăbuit?
   - De a nu te gândi deloc la mine.
   Îşi înfăşură apoi braţul în jurul taliei ei şi o sărută.
   Primul lor sărut fusese tandru şi ispititor, al doilea - provocator şi plin de dorinţă.... şi ispititor. Iar cel din acel moment era, din nou, altfel. Insistă ca ea să se gândească la el cu o muşcătură uşoară a buzei de jos, iar când ea deschise gura pentru a-1 mustra, o sărută cu o intensitate păcătoasă. Voia să aibă atenţia ei deplină - şi ştia cum să obţină acest lucru, cu ajutorul experienţei.
   O seduse cu dinţii şi cu limba. Buzele lui le sărutară pe ale ei, până când uită de lumina difuză, de parfumul de trandafiri care plutea în aer, de câine, de Beau Brummel şi chiar şi de dilema pe care o trăia atunci când era cu el. Fiecare gând şi fiecare sentiment îi era absorbit de apăsarea trupului lui de al ei... şi de apetitul pentru plăcere pe care i-1 stârnea.
   Îîi dădu drumul apoi. O ajută să se echilibreze, punându-i o mână pe cot, în timp ce ea încerca să se aranjeze şi să-şi adune toată demnitatea şi prudenţa.
   Cu cât îl cunoştea mai mult pe el, cu atât se recunoştea mai puţin pe ea însăşi.
   El o ajută să urce în şa, apoi îi dădu câinele.
   Aşeză cu grijă creatura sub braţul ei, murmurându-i şoapte de alinare, apoi porni spre casa din oraş a domnului Knight.
   I se părea înspăimântător faptul că se schimba atât de radical, şi într-un timp atât de scurt, dintr-un motiv atât de simplu precum un sărut. Oare Madeline avea să o mai recunoască pe Eleanor odată ce ajungea la Londra? Mai mult de atât... Oare Eleanor avea să se mai recunoască pe sine când avea să vină momentul să renunţe la toate acele drepturi de apartenenţă asupra domnului Knight?
   Avea să-l cedeze cu uşurinţă logodnicei lui de drept? Sau avea să lupte pentru el?

Capitolul 16

   Remington se plimba pe coridorul de deasupra foaierului.
   - Al naibii câine, trebuie să dispară!
   Ducesa lui stătea aproape de balustrada scării, privind cum servitorii se învârteau în toate părţile, ocupându-se de pregătirile de ultim moment - aşezând mesele, punând sticle de şampanie la rece şi umplând vazele cu o multitudine de trandafiri galbeni. Întoarse capul şi se uită la domnul Knight şi la câinele care se ţinea aproape de el. Păstra o expresie serioasă, dar sufletul ei era plin de o bucurie care o făcea să radieze.
   - Naiba este un cuvânt care nu se foloseşte în companie mixtă în Anglia.
   Dar la naiba dacă nu arăta bine, învăluită în mătasea aceea turcoaz, care-i scotea în evidenţă ochii şi îi făcea să pară de un albastru uluitor. Avea părul împletit cu o panglică turcoaz, iar diamantele străluceau ca nişte stele printre şuviţele ei scurte şi întunecate.
   Erau, desigur, hainele ei. Şi panglica ei. Şi diamantele... tot ale ei. Tot nu voia să poarte hainele pe care i le cumpărase el - dar, chiar dacă încă nu ştia, în curând urma să nu mai aibă de ales.
   Dar, între timp, în urma lui mergea un căţel. Se opri lângă Eleanor şi arătă în direcţia animalului.
   - Uite-te la el. Îi cade părul... ciorapii mei albi sunt plini de părul lui negru şi pantalonii mei negri - de păr cafeniu.
   - Ei, haide, că nu-i chiar aşa de rău.
    Le zâmbi - şi lui, şi câinelui. Era un zâmbet fermecător şi încrezător, care mai detensionă un pic atmosfera - un zâmbet pe care îşi permitea să-l afişeze mult prea rar.
    - Domnule Knight, trebuie să recunoşti că Lizzie este mult mai frumoasă, acum, că a făcut o baie.
   - Lizzie? Cine e Lizzie?
   Se temea că deja ştia răspunsul.
   - Câinele tău.
   - Nu e câinele meu! Ba, mai mult de atât, cine a auzit vreodată de un câine pe care să-l cheme Lizzie?
   Pocni din degete în direcţia animalului care se zbenguia.
    - Şezi!
   Potaia se conformă imediat, adorându-1 din priviri şi cu limba atârnându-i de-un cot. Spălat şi uscat, câinele era într-adevăr mult mai prezentabil şi Dumnezeu ştia că şi mirosea mult mai bine - dar, în loc să-i fie recunoscător lui Eleanor, cea care îl salvase, acesta se ataşase de domnul Knight. Îl urma îndeaproape în sus şi-n jos pe scări, se tolănea pe covorul persan din dormitorul lui şi lătra la valetul său.
   Ducesa nu părea deloc afectată de trădarea câinelui. Ba, mai mult, o amuza copios exasperarea lui Remington.
   - Domnule Knight, să ştii că arăţi foarte bine - indiferent dacă ai sau nu pantalonii plini de păr.
   - Hmm. Mulţumesc.
    Îşi aranjă haina neagră.
    - Presupun că ai dreptate. Deşi nu ştiu dacă e cu adevărat un compliment.
   Se uită la el, apoi întoarse privirea - de parcă astfel putea împiedica să se vadă în ochii ei faptul că îl considera extrem de senzual.
   - Este.
   Remington zâmbi, întrebându-se cum avea să facă faţă ducesa lui anunţului pe care el îl plănuise pentru sfârşitul serii.
   Lady Gertrude umbla de colo-colo, gătită pentru petrecere şi bătând din palme.
   - Copii, grăbiţi-vă, copii! Oaspeţii vor sosi în curând.
    Aruncă apoi o privire neînduplecată spre Lizzie.
    - Şi duceţi câinele de-aici. Ştiţi doar că lui Lady Fendsworth îi e îngrozitor de frică de câini.
   Lizzie o lătră pe femeie, plină de reproş.
   - Îmi pare rău, dar nu te putem lăsa să sperii oaspeţii. Lady
   Gertrude vorbea cu căţeaua de parcă aceasta ar fi înţeles-o.
   Mai rău, Lizzie scânci, ca şi cum chiar ar fi înţeles-o.
   - Hai, du-te de aici.
   Lady Gertrude se grăbi pe coridor.
   - Bine.
    Lizzie se duce la culcuşul ei. Remington se îndreptă se camera lui, dar simţi ceva - o muşcătură la tocul cizmei.
   Se întoarse şi se uită la câine, care ţopăia de bucurie că obţinuse atenţia lui.
   - Ştii ce-o să zică valetul meu când o să vadă asta?
    Remington făcu semn spre zgârietura de pe cizmă.
    - O să... o să... o să-ţi mai facă încă o baie!
   Câinele începu imediat să dea din coada lui neagră - suficient de tare încât să facă să răsune balustrada. Ba, mai mult de atât, Remington ar fi putut jura că făptura aceea prostuţă îi zâmbea.
   Madeline chicoti scurt - un râs pe jumătate înfundat, care nu părea foarte exersat în arta bucuriei. Apoi, ca şi când nu s-ar fi putut abţine, începu să râdă în hohote. Părea să se distreze de minune.
   Ducesa zâmbea foarte rar - şi chiar şi atunci o făcea doar din politeţe. Extrem de rar zâmbea de fericire, iar Remington nu o auzise niciodată - dar absolut niciodată - râzând. În acel moment, câinele acela prostovan cu limba scoasă şi cu devotamentul său bizar faţă de el - dar mai ales faţă de cizmele lui - reuşise s-o facă să râdă. Îi plăcea foarte mult sunetul acela dulce şi rar. Bucuria ei îi trimise un fior neobişnuit pe şira spinării - dacă era nevoie de câinele acela ca s-o facă fericită, atunci câinele era animalului lui preferat, dintre toate animalele de pe lume. Se ghemui lângă căţea şi-o mângâie pe cap.
   - Bravo, fetiţo. Bravo... Lizzie.
   Lizzie încerca înnebunită să-l lingă pe faţă, iar asta o făcu din nou pe ducesă să râdă.
   În timp ce o asculta şi încerca să evite să fie lins pe faţă de câine, se născu în el un nou ţel. Să o facă pe Madeline să râdă mai des.

   Lumânările aruncau o strălucire aurie asupra sălii de bal. Îmbrăcaţi în haine colorate, oaspeţii stăteau de vorbă, dansau sau sorbeau din băuturile rafinate. Petrecerea aceea de sărbătorire a logodnei lui Remington cu viitoarea ducesă de Magnus era un succes răsunător.
    Cu excepţia faptului că... Remington îl prinse pe majordom şi întrebă:
   - A sosit ducele de Magnus?
   - Nu, domnule.
    Bridgeport se aplecă şi îi şopti:
    - Nu este în Londra.
   Magnus nu era acolo.
   - Nemernicul nici măcar n-a venit la petrecerea de logodnă a fiicei lui.
   - Poate este prea jenat să dea ochii cu mulţimea după ce a pierdut-o pe fiica lui la un pariu, domnule.
   - Poate.
   Remington se îndoia de asta. Magnus era un englez făţarnic, trecut de patruzeci şi cinci de ani, care bea foarte mult şi paria fără scrupule sau mustrări de conştiinţă. Iar sub bună dispoziţia permanentă pe care o afişa se ascundea un om fără suflet, care nu s-ar fi dat în lături de la crimă ca să obţină ceea ce-şi dorea. Oare aflase adevărata identitate a lui Remington? Nu cumva, chiar în acel moment, se ascundea la vreuna dintre moşiile lui, punând la cale un nou plan nemilos?
   A doua zi, Remington avea să-şi trimită oamenii să descopere unde se afla de fapt ducele. După care urma să meargă, personal, să-l bată pe ducele acela blestemat, până când avea să-i smulgă o mărturisire - şi să afle şi ce alte răutăţi mai plănuise. Remington nu era pe deplin sigur că ducele nu şi-ar fi omorât propria fiică înainte s-o vadă căsătorindu-se cu un om de rând.
   Însă, pentru moment, seara se dovedea un real succes, iar miezul nopţii se apropia cu paşi repezi. Miezul nopţii...
   Bridgeport întrebă:
   - Să pregătesc pahare pentru toast, domnule?
   - Fără întârziere.
   În timp ce în sala de bal erau aduse, pe tăvi de argint, paharele de şampanie rece, Remington stătea de vorbă cu invitaţii săi, gusta din somon şi întotdeauna - dar absolut întotdeauna - se aşeza astfel încât să nu o scape din ochi pe Eleanor.
   Aceasta stătea nemişcată, permiţând oaspeţilor să se apropie de ea. Asculta fiecare replică, trata pe toată lumea cu maximă seriozitate şi atingea pe fiecare pe braţ sau pe mână. Aparent, din ce în ce mai multe femei se duceau la ea ca să stea de vorbă. Nu ca să o linguşească sau să bârfească, ci ca să îi vorbească despre ele însele. Şi bărbaţii se apropiau, în număr la fel de mare - şi, unul câte unul, păreau să se îndrăgostească lulea de ea.
   Dar cum să nu se întâmple asta? Cum zisese prostănacul ăla de Vicontele Mauger? „Excelenţa Sa e la fel de frumoasă ca soarele, în toată splendoarea sa.“ Un punct de vedere ridicol - doar că avea perfectă dreptate.
   Frumuseţea lui Madeline era o complicaţie pe care Remington nu o prevăzuse. Înţelegea, desigur, cum stăteau lucrurile. Cu sprijinul lui Brummel, dar şi datorită propriului ei stil rafinat, devenise ultima modă să suferi din dragoste pentru Madeline. Ştia, de asemenea, că toate acele pasiuni erau superficiale - şi odată ce Madeline urma să devină o femeie măritată, avea să îşi mai piardă din farmecul pe care-1 avea ca domnişoară singură. Aştepta cu nerăbdare acea zi, pentru că - deşi nu ar fi crezut că era posibil - suferea mici impulsuri de gelozie, cu fiecare privire seducătoare aruncată în direcţia ei.
    Se trezi dorindu-şi să o tragă deoparte şi să-i explice că ceilalţi bărbaţi erau superficiali şi nesinceri în sentimentele lor, în timp ce el... Dar nu. Nu voia să recunoască faptul că era fascinat de ea. Mâinile ei feminine îi puteau lua inima şi i-o puteau frânge într-o clipită. Ba, mai mult de atât, dacă propria lui dragoste nu era superficială, atunci însemna că era bazată pe... pe ce anume?
   Ochi mari şi albaştri, o atitudine şovăielnică, un zâmbet pe care nu-1 afişa aproape niciodată, un trup minunat, o convingere puternică de a face ceea ce trebuia, o bunăvoinţă blândă, o minte ageră pe care o ţinea ascunsă cu grijă...
   Ea se scuză în faţa celor adunaţi în jurul ei şi se plimbă prin sala de bal. Se opri în colţul unde stăteau însoţitoarele, guvernantele şi campioanele şi vorbi cu ele. însoţitoarele şi campioanele se foiau şi îi răspundeau, uşor cam stingherite. Comandă pentru ele băuturi şi tăvi cu mâncare. Le lăsă ospătându-se şi sorbind din băuturi - şi privindu-şi neîncrezătoare stăpânele, de parcă s-ar fi aşteptat să fie mustrate sau pedepsite.
   Remington vorbi cu Bridgeport şi ordonă ca şi colţul însoţitoarelor să primească aceeaşi servire pentru tot restul serii. Se mută apoi într-o altă poziţie, în colţul celălalt al sălii de bal, de unde o putea urmări cu privirea pe Madeline.
    Îşi dorea să poată intra în propria minte şi să înlăture acea bucăţică din el care-1 făcea să fie atât de absorbit de ea. Nu-şi putea permite acea nebunie. Nu acum, când planurile lui erau atât de aproape de a deveni realitate.
   Pentru a-şi duce planul la bun sfârşit, avea nevoie de o judecată obiectivă şi limpede. Nu avea nevoie să-l zăpăcească o femeie.
   O femeie superbă, într-adevăr, dar totuşi o femeie.
   Nu reuşea să o înţeleagă. Asta era problema. Era superbă, dar în acelaşi timp nu era conştientă de propria i frumuseţe.
   Era bogată, dar nu şi lacomă. Era timidă, şi totuşi călărea fără nicio teamă... Şi era dispusă să răcnească ca o leoaică pentru un câine zdrenţăros.
   Din cauza ei, cele mai bune cizme ale lui fuseseră ronţăite de dinţii ascuţiţi ai unei potăi. Din cauza ei, pusese să fie schimbate toate aranjamentele florale - din trandafiri roşii, în trandafiri galbeni. Din cauza ei, petrecuse prea puţin timp plănuind următorul pas din răzbunarea lui - şi prea mult timp plănuind noaptea nunţii lor. O noapte cu cearşafuri de mătase, mâncăruri alese şi o seducţie extrem de tandră.
   Aşa că acum, în sfârşit... Remington îi făcu un semn din cap lui Bridgeport şi îşi căută ducesa. Îl privea foarte serioasă cum îşi croia drum spre ea, prin sala de bal.
   - Eşti superbă în seara asta, zise el.
   - Mulţumesc, domnule. Ai nevoie de ceva?
   - Vino cu mine!
   De parcă i-ar fi cunoscut planurile, îşi împreună mâinile într-o atitudine rugătoare.
   - Chiar trebuie?
   Femeia din faţa lui se schimbase extrem de mult în ultimele zile. Îşi tunsese părul scurt. Nu îi mai era teamă să apară în public. Pielea ei albă strălucea, parcă luminată din interior. Devenea din ce în ce mai splendidă, cu fiecare zi care trecea... Şi nu voia să-i mai dea drumul niciodată.
   - E prea târziu să dăm înapoi acum.
   Oftă, nesigură.
   - Mă tem că e adevărat.
   Îi oferi braţul lui şi o conduse spre scena unde cânta orchestra.
   Recunoscând semnalul, muzicienii începură să cânte o fanfară.
   Invitaţii se întoarseră spre ei şi începură să zâmbească. Credeau că ştiau ce urma să anunţe - logodna lor. Însă nu ştiau totul. Asta nu ştia nimeni, cu excepţia lui Remington însuşi şi a lui Bridgeport, care îl ajutase să pună totul la punct.

   Remington o ajută pe Madeline să urce scările scenei.
   Aceasta îi aruncă o privire suferindă şi rugătoare, dar el nu băgă în seamă emoţiile ei de ultim moment. I se alătură pe scenă şi scoase o cutiuţă mică din buzunar. Toate conversaţiile încetară pe dată.
   Îşi pregăti vocea, astfel încât să ajungă în toate colţurile sălii de bal, apoi zise cu un patos teatral:
   - Vă mulţumesc că aţi venit în seara asta, ca să sărbătorim împreună logodna mea cu Madeline de Lacy, marchiză de Sherbourne şi viitoarea ducesă de Magnus. Este o mare onoare să-mi aşez inelul pe degetul ei...
    Deschise cutiuţa şi-i arătă inelul - era un safir magnific, pe o montură de aur...
    - Inel pe care l-am ales special pentru a complimenta frumuseţea ochilor ei.
   Majoritatea invitaţilor începură să aplaude când îi scoase mănuşa de pe mâna stângă.
   Nu toţi însă. În ciuda faptului că nu primise o invitaţie, Lady Shapster sosise devreme şi petrecuse extrem de mult timp studiind-o pe ducesa lui. Lui Remington nu-i plăcuse felul răuvoitor în care-şi mijea ochii, ca o pisică, pentru a o cerceta atent pe Madeline, aşa că se asigurase că ele două nu aveau să rămână singure nicio clipă.
   Nici Lord Fanthorpe nu aplaudă.
   Lucrul acesta nu îl surprinse pe Remington. Atât la clubul pe care îl frecventa, cât şi la balul familiei Picard, bătrânul îl ignorase cu o consecvenţă glacială. Fanthorpe era la fel ca toţi ceilalţi - dispus să-i bea şampania şi să mănânce la masa lui, dar nu şi să-l primească în societate.
   Cu toate acestea, având binecuvântarea prinţului şi mâna ducesei promisă lui, Remington urma să devină unul dintre ei... unul dintre aristocraţii din înalta societate... Astfel, sora lui avea să fie răzbunată în cele din urmă, iar fantoma tatălui său urma să se poată odihni în pace.
   Când Remington îi ridică lui Madeline mâna dezgolită, ca să-i pună inelul pe deget, îi simţi muşchii încordându-se - încerca, pentru a doua oară, să-i respingă pecetea de posesiune.
   Îi întâlni privirea şi văzu panica din ochii ei. Realitatea o copleşise în cele din urmă. îi spuse atunci, într-o şoaptă intimă, dar serioasă:
   - Nu încerca să mi te opui. O să-ţi pun inelul meu pe deget.
   Toată sfidarea ei se nărui sub ochii lui. Îşi plecă privirea.
   Aştepta, supusă, ca el să-şi ducă gestul la bun sfârşit.... dar, spre surprinderea lui, avu şi el un moment de ezitare. Inelul ar fi trebuit să fie cel al mamei lui. Fata aceea ar fi trebuit să fie dragostea lui adevărată.
   Visurile acelea se mistuiseră însă cu 20 de ani în urmă, într-o tragedie de foc, şi nimic nu le mai putea aduce înapoi la viaţă - nici pe ele, nici pe familia lui. Putea doar spera ca acea căsătorie cu fiica ducelui de Magnus să îi aline durerea - sau cel puţin să îi dea pe cineva cu care o să împărtăşească.
   Ducesa lui privea cum îi aluneca inelul pe deget - îl trecu peste încheietura subţire a degetului şi apoi i-1 aşeză unde-i era locul.
   Se potrivea perfect. Îi ridică apoi mâna şi o ţinu astfel încât inelul să strălucească în lumina lumânărilor.
   - Vă mulţumesc, prieteni, că ne ajutaţi să sărbătorim acest moment! Să mai sărbătorim o dată! Ridicaţi paharele, şi să bem în cinstea fericirii noastre!
   Oaspeţii se conformă, plini de voioşie. Remington nu terminase. Ţinând-o în continuare de mână pe Madeline, o privi în ochi şi apoi anunţă:
   - Momentul acesta este deosebit de special pentru mine. Arhiepiscopul de Canterbury ne-a acordat o autorizaţie specială şi ne vom căsători la Biserica St. James’s Piccadilly... poimâine.

Capitolul 17

   Pe măsură ce Eleanor înţelegea semnificaţia anunţului domnului Knight, mulţimea, sala de bal şi toate luminile începură să pălească. Credea că avea să leşine chiar în acel moment şi chiar acolo, pe scenă. în mod ciudat însă, încă îi mai putea auzi vocea, proclamând clar:
   - Odată ce Dumnezeu ne va binecuvânta uniunea, vom trăi în mijlocul vostru pentru tot restul zilelor noastre.
   Nu părea să fie o promisiune pe care i-o făcea iui Eleanor, ci mai degrabă o ameninţare. Totul din chipul şi expresia domnului Knight părea ameninţător. Avea de gând să oblige mulţimea să îl accepte, în condiţiile stabilite de el - iar ea era instrumentul hotărârii sale.
   - Respiră, îi porunci el încet.
   Eleanor inspiră adânc şi abia atunci îşi dădu seama că îşi ţinuse răsuflarea.
   - Zâmbeşte, îi zise el apoi.
   Şi ea zâmbi. Era un zâmbet timid - dar, după răspunsurile aprobatoare ale oamenilor din jur, înţelese că toată lumea considera că reţinerea ei era un lucru firesc şi că toată povestea li se părea extrem de romantică. Aparent, puţinor oameni le păsa că logodna aceea era rezultatul unui detestabil joc de cărţi. Cu părul lui blond care arăta ca o aureolă, îngerul ei căzut hipnotizase întreaga adunare.
   Îi oferi mâna, ca s-o ajute să coboare scările.
   Ei bine, poate nu chiar întreaga adunare. Lady Shapster stătea locului, răsucind în mână un pahar plin de şampanie şi uitându-se la Eleanor - de parcă ar fi încercat să se decidă care era cea mai bună modalitate de a dezvălui adevărul. Ura din ochii ei o făcea să se cutremure, dar, chiar şi aşa, nu se putea gândi la altceva decât la domnul Knight. Orice ar fi putut face Lady Shapster pălea în comparaţie cu planurile domnului Knight.
   De îndată ce picioarele ei atinseră ringul de dans, orchestra începu să cânte un menuet. Li se alăturară rapid şi alte cupluri.
   Totul fusese orchestrat de domnul Knight astfel încât impactul momentului să fie maxim, şi, la suprafaţă, totul părea să întruchipeze fantezia oricărei fete.
   Eleanor încă încerca să-şi revină după acel coup d'etat. Nu se putea căsători cu el peste două zile. Trebuia să îi spună. Dar, chiar dacă dansa cu o graţie de nedescris, stând tot timpul la mai puţin de un metru distanţă de ea, ea putea la fel de bine să se afle pe lună. Purta o mască - una compusă dintr-un zâmbet fermecător şi ochi întunecaţi, care ascundeau secretele sufletului său. Îmbunarea pe care o simţise venind din partea lui nu era altceva decât o himeră. Părerile pe care le crezuse comune nu existau de fapt.
   Diavolul cu ochi albaştri îi pusese cu forţa inelul pe deget şi în acel moment o ameninţa cu o căsătorie imediată.
   Dar de ce? Eleanor nu înţelegea de ce Remington voia să se însoare cu viitoarea ducesă de Magnus. Îi spusese că îşi dorea averea şi titlul ei, dar Eleanor nu îl credea. Era mai mult de atât, ceva ce se ascundea sub faţada aceea zâmbitoare - un plan a cărui vrăjmăşie o înfricoşa...
   Dansul se încheie. Bărbaţii se apropiară de domnul Knight, ca să-l bată pe spate şi să-l felicite. Eleanor se retrase, dorindu-şi cu disperare să fugă - dar era imposibil să scape. Horatia fu prima care o ajunse din urmă.
   - Ce femeie şireată! Nu ne-ai oferit nici un indiciu despre nunta dumitale iminentă!
   - Nu v-am oferit, nu-i aşa?
   Eleanor nu fusese şireată, ci pur şi simplu neştiutoare.
   Lady Picard se grăbi să se apropie şi ea, la fel de agitată, de parcă i s-ar fi confirmat o bârfă interesantă.
   - Felicitări, Excelenţă! Trebuie să fii extrem de încântată.
   - Nu pot descrie în cuvinte ceea ce simt acum.
    I se strânse stomacul. Oare ce ar fi trebuit să facă în acel moment?
   Îi veni în minte sfatul lui Madeline: „Oricând ai îndoieli, întreabă-te ce-aş face eu în situaţia asta. Apoi acţionează.”
   Fără îndoială, era cel mai prostesc sfat pe care-1 auzise vreodată Eleanor. Nu o ajuta deloc. Dar absolut deloc.
   Domnul Clark Oxnard se grăbi spre ei, cu micuţa lui soţie la braţul său. Clark strălucea de veselie, iar obrajii lui rotunzi căpătaseră o culoare rubinie.
   - Remington, când m-ai rugat să fiu cavalerul tău de onoare, n-aveam nici cea mai mică idee că urma să se întâmple aşa curând. Felicitări, Excelenţă, sincere felicitări!
   - Da, ai dreptate.
   Oare cuvintele lui Eleanor aveau vreun sens? Nu credea. Dar nici nu îi păsa.
   - Felicitările mele, Excelenţă!
   Vocea doamnei Oxnard era surprinzător de gravă pentru o femeie atât de micuţă de statură, iar ochii ei o cercetau cu agerime.
    - O căsătorie este întotdeauna un eveniment emoţionant, dar poate fi şi copleşitor, în. acelaşi timp. Poate ne-am putea întâlni la un ceai, după ce te mai linişteşti?
   Părea atât de normală şi de liniştită, încât Eleanor şi-ar fi dorit să-şi odihnească capul pe umărul ei şi să plângă.
   - Ar fi minunat, zise Eleanor. Mulţumesc.
   Beau Brummel se îndrepta spre ei, agitându-şi batista, ca să-şi facă loc.
   - Ce veşti minunate, Excelenţă! Te vei căsători de îndată. Poţi fii sigură că domnul Knight acţionează când alţii stau pe gânduri, şi iată că te-a cucerit, aşa cum meriţi.
   - Asta merit? Da, presupun că ai dreptate.
   Pentru că minţise în legătură cu cine era cu adevărat.
   Privirea emoţionată a tânărului Lord Byron o întâlni pe a ei.
   - Un gest atât de romantic mă inspiră să scriu o poezie. Un poem epic. Sau poate un sonet.
   Eleanor făcu un pas mic în spate, apoi încă unul.
   - Sunt sigură că domnul Knight va fi foarte încântat.
   În realitate, era sigură de contrariu.
   - Dragă fată.
    Lady Gertrude se ridică pe vârfuri şi o sărută pe obraji.
    - Sunt foarte entuziasmată!
    Îi şopti apoi la ureche:
    - Asta va opri zvonurile despre unde locuieşti, înainte chiar să înceapă. E o mare uşurare, îţi spun. Servitorii bârfesc, să ştii, şi încă vreo câteva zile ar fi putut fi fatale reputaţiei tale.
   Se înşela în privinţa aceea - pentru că, în acel moment, Lady Shapster îi examină făţiş burta. Pe tonul ei calm, cald şi sigur, care obişnuia să o facă pe Eleanor să plângă în hohote, zise apoi:
   - Nu pierzi deloc timp în drumul spre altar. Există vreun motiv pentru care vă grăbiţi?
   Toţi oamenii din sala de bal rămaseră cu gura căscată. Domnul Knight se răsuci spre ea, ca un vârtej răzbunător. Toţi oaspeţii făcură un pas în spate, la unison.
   Dar, pentru prima dată, Lady Shapster nu avea puterea de a o umili sau de a o îngrozi pe Eleanor. Poate că se maturizase. Poate că ultimii 4 ani, ultimele zile, ultimele minute îi arătaseră ce însemna de fapt un necaz. Dintr-un motiv necunoscut ei, un val de furie îi înlătură orice nelinişte. Nu avea nevoie ca domnul Knight să o apere. Se putea apăra şi singură.
   Zise apoi, afişând un zâmbet mai degrabă atacator decât binevoitor:
   - Lady Shapster, am venit în Anglia de mai puţin de o săptămână. Dacă tot vrei să răspândeşti bârfe, să ştii că asta nu e una care va prinde.
   Lady Shapster clipi uimită - de parcă un pisoiaş inofensiv îi atacase gleznele şi făcuse să-i dea sângele. Apoi zâmbetul acela terifiant îi reapăru pe buze, şi se apropie de Eleanor.
    Înainte să poată spună ceva, interveni Lady Gertrude, pe un ton extrem de indignat:
   -Ce afirmaţie grosolană. Nu eşti de acord, Lady Picard?
   - O, ba da, sunt întru totul de acord.
   Lady Picard părea sincer şocată - ca o femeie căreia îi plăcea să bârfească în privat, dar care era oripilată de astfel de scene în public.
   -Lady Shapster.
    Domnul Knight o luă de braţ.
    - Nu-mi amintesc să te fi inclus pe lista de invitaţi.
   Lady Shapster se întoarse spre el, ca un tigru încolţit, arătându-şi ghearele şi colţii. Apoi îi zări chipul pentru o fracţiune de secundă şi ceva din expresia lui o făcu să se transforme înapoi în femeie.
   - Mi-am dat seama că a fost o omisiune, aşa că am...
   - N-a fost deloc o omisiune.
    Domnul Knight îi spuse scurt şi tăios:
    - Nu-mi plac femeile vulgare şi rele. Şi cu siguranţă nu le vreau la petrecerea mea de logodnă.
   Lady Gertrude o bătu pe mână pe Eleanor, murmurând cuvinte de alinare.
   - Dar vreau să-ţi spun ceva. Lady Shapster o arătă cu degetul pe Eleanor. Nu îţi doreşti să te căsătoreşti cu ea.
   Eleanor îşi dori să sară la ea şi să reducă la tăcere acea femeie şi vocea ei îngrozitoare, calmă şi acuzatoare.
   Domnul Knight îşi dezgoli dinţii, apoi zise, extrem de încet, aproape imperceptibil:
  - Nu-mi spui dumneata ce îmi doresc să fac. Nu ştii nimic despre mine sau despre dorinţele mele. Iar acum... vrei să pleci. Te voi însoţi până la uşă.
   - Ce scenă îngrozitoare, murmură Beau Brummel. E foarte trist când o frumuseţe renumită recurge Ia astfel de mârşăvii.
   Domnul Knight nu îl auzi, dar Lady Shapster da. Îi aruncă o privire veninoasă lui Eleanor, apoi zise, în timp ce domnul Knight o conducea de acolo:
   - O să-ţi pară rău că m-ai umilit astfel, asta ţi-o promit!
   Domnul Knight îi răspunse:
   - Pentru siguranţa dumitale, milady, nu mai spune niciun cuvânt.
   Eleanor inspiră, cutremurându-se. O înfruntase pe mama ei vitregă şi scăpase nevătămată. Ştia că avea să câştige cu adevărat doar în clipa în care avea să o înfrunte ca fiind Eleanor - dar în acel moment îi era recunoscătoare. Lady Shapster îi distrăsese atenţia domnului Knight şi îi oferise astfel ei şansa de a scăpa pentru o clipă din vâltoarea aceea sufocantă de interes.
   - Scuzaţi-mă. Văd un prieten pe care trebuie să-l salut.
   - Desigur, draga mea, Lady Gertrude o bătu pe mână. Du-te şi împrospătează-te.
   - Mulţumesc, aşa voi face.

   Eleanor se strădui să nu se îndepărteze în mare grabă, pentru că ştia foarte bine că toţi ochii erau aţintiţi asupra ei. Şi se chinuia din răsputeri să meargă în linie dreaptă, de vreme ce nu avea nici cea mai mică idee unde se ducea de fapt. Ştia doar că trebuia să plece de acolo - să plece înainte să sufere primul ei atac de panică.
   Uşa deschisă care ducea spre grădină promitea aer curat şi un văl de întuneric, aşa că se îndreptă într-acolo - şi auzi un şuierat venind dinspre planta de lângă uşile în stil franţuzesc.
   - Pssst .
   Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni.
   - Pssst, don’şoară!
   Merse în spatele ghiveciului şi văzu un bărbat cu părul roşu, care stătea ghemuit, aproape lipit de podea. Într-o clipită, toată suferinţa ei se transformă în speranţă. Dickie Driscoll o ajutase întotdeauna. Şi avea să o ajute şi de data asta.
   - Dickie! Ce cauţi aici?
   - Vă salvez.
    Dickie se uită pe după plantă, înspre ringul de dans - unde cuplurile se înclinau şi se ridicau, dansând menuet.
   - Este prima dată când reuşesc s-ajung la dumneavoastră fără să mă prindă domnu’ Knight sau vreunu’ din acoliţii lui. Haideţi.
   O prinse de mână şi se îndreptă tiptil spre uşă.
   - Să mergem.
   - O, da! Să mergem!
   Îl urmă pe terasă, bucurându-se de libertate.
    - Vreau să plec de aici. Trebuie să plec de lângă el înainte să... Trebuie să scap.
   - Ssst.
   Dickie tăcu şi o conduse în jos pe scări.
    - Oamenii lui Knight sunt peste tot. Mi-a fost destul de greu s-ajung aici, şi nu vreau să fiu iar aruncat afar’.
   - Vrei să spui., ca deunăzi, când ne-au prins ieşind din grajd?
   Cărarea din grădină nu era luminată, dar nu avea nevoie de lumină ca să înţeleagă suferinţa din vocea lui Dickie.
   - N-a fost deloc amuzant, donşoară Eleanor.
   Ea se încordă.
   - Doar nu te-au rănit oamenii lui, nu?
   - Nu, domnu’ Knight i-a instruit să nu facă urât şi n-au făcut - în mare parte.
   Eleanor încetini.
   - Aşadar, domnul Knight s-a ţinut de cuvânt!
   El îşi dăduse cuvântul să nu-1 rănească pe Dickie. Iar ea promisese să nu fugă.
   Cu toate astea, domnul Knight nu îi spusese că urmau să se căsătorească imediat!
   - Grăbiţi-vă, donşoară Eleanor! o zori Dickie.
   Şi ce dacă domnul Knight nu-i spusese tot adevărul? În fond, nici nu-i ceruse asta. Ea doar îi promisese că nu avea să mai fugă. Nu pusese condiţii.
   - Dickie.
    Se opri fără tragere de inimă.
    - Nu pot pleca.
   - Cum adică nu puteţi pleca?
    Dickie o trase mai tare.
    - Ăsta nu-i un joc, donşoară! L-am auzit. A anunţat că nunta va avea loc poimâine, şi Excelenţa Sa nu e de găsit. Nu ştiu unde e, dar ştiu că suntem intr-un moment de criză.
   - Înţeleg, Dickie, crede-mă că înţeleg. Dar adevărul e că... i-am promis domnului Knight că n-o să mai încerc să fug.
   Eleanor trebuia să rămână - doar îşi dăduse cuvântul.
   Dickie ştia că ea îşi respecta mereu promisiunile, aşa că bolborosi:
   - Pp... promis? Nu, don şoară Eleanor, doar n-aţi fost aşa nesăbuită. Spuneţi-mi că n-aţi fost atât de nesăbuită.
   Eleanor puse mâna pe braţul lui.
   - Dickie, când oamenii lui te luau de acolo, aveau de gând să-ţi facă rău. Nu puteam permite să se întâmple asta. Aşa că i-am promis că o rămân până când îmi va spune el să plec.
   - Don'şoară, dacă n-aş fi protestant practicant, aş înjura de-aş dărâma Turnul Babel.
    Dickie rămase neclintit şi lăsa capul jos.
   - Ce-o să faceţi, donşoară? O să-i spuneţi adevărul?
   - Să-i spun cine sunt? Nu!
   Nu - voia să se afle cât mai departe de acolo când el avea să afle cine era ea cu adevărat.
   - Nu vă puteţi căsători cu omu’ dacă el crede că sunteţi ducesa. Păi când o să se afle adevărul... oho... o să vă omoare.
   - Sigur că n-o s-o fac. Nu pot s-o fac.
   Pentru că nu era lucrul corect de făcut. Nu îndrăznea să se gândească la cât de bine se simţea - la cum era să fie răsfăţata Londrei, să aibă un cal bun pe care să-l călărească şi uneori, foarte rar, să aibă curajul să spună ceea ce gândea. Nu îndrăznea să-şi aducă aminte cât de tare îi bătea inima când o privea domnul Knight - cu ochii lui de un albastru pal, dar fierbinţi precum cărbunii încinşi.
   Să se imagineze soţia lui însemna să ceară singură suferinţă şi durere - lucruri care aveau să vină oricum, din plin.
   - Hai să-ţi spun ideea mea, Dickie! O să scriu un bilet. Şi tu i-1 vei duce lui Madeline. Am să-i spun de nuntă, şi ea o să vină imediat să mă salveze.
   - Păi, şi dacă nu poate?
   Eleanor stătea în grădina întunecată. Simţea noul inel rece pe degetul ei. Vântul se juca cu frunzele de deasupra ei. Aerul proaspăt îi inunda plămânii. În sufletul ei avea loc o luptă. O bătălie între vechea şi blânda Eleanor şi noua Eleanor, care abia atunci încerca să se nască. Vechea Eleanor era foarte timidă şi accepta tot ce primea de la viaţă, fără să se plângă. Noua Eleanor lupta pentru ea şi pentru fericirea ei, fără să-i pese de consecinţe.
   Madeline nu îl voia pe domnul Knight, însă noua Eleanor îl voia. Îl dorea cu disperare... îl dorea din tot sufletul şi din toată fiinţa ei... Iar dacă Madeline nu ajungea la timp ca sa oprească nunta...
   Noua Eleanor vorbi apoi:
   - Dacă Madeline nu ajunge la timp ca să oprească nunta, atunci înseamnă că soarta a hotărât. Iar acum cred o să mă duc să beau un pahar de ceva - sau două.
   Ar fi făcut orice ca să oprească ţipetele de avertizare ale vechii Eleanor, care îi răsunau în minte.
   Dickie Driscoll întrebă apoi, cu voce gravă şi plină de groază:
   - Ce vreţi să spuneţi, don’şoară, că soarta a hotărât?
   -Vreau să spun că... dacă Madeline nu ajunge la timp, mă voi căsători cu domnul Knight.

Capitolul 18

   Singur, Remington îşi luă rămas-bun de la ultimul oaspete.
   Ducesa nu era de găsit. O observase dispărând în sus pe scări, cu o jumătate de oră în urmă, dar nu o mai văzuse întorcându-se.
   Spera ca invitaţii să fi crezut că plecase acasă la ea. Nu era bine ca ei să creadă că locuia cu el, altfel ar fi făcut presupuneri cum că îi furase deja fecioria.
   Stinse câteva dintre lumânările care fumegau.
   Nimic nu era mai departe de adevăr. La naiba! Câteva săruturi - chiar dacă fuseseră într-adevăr glorioase - nu prea puteau fi considerate semnificative. Îşi dorea doar ca trupul său nestăpânit să se domolească şi să accepte cu demnitate acea aşteptare, care era de fapt foarte scurtă.
   - Vă mai pot fi de folos cu ceva, domnule?
   Bridgeport părea la fel de odihnit ca în aceea dimineaţă, dovedind încă o dată că majordomii englezi aveau o rezistenţă remarcabilă.
   - Asta e tot, Bridgeport. Spune-le servitorilor că s-au descurcat foarte bine şi că vor primi o recompensă adecvată duminică.
   Bridgeport făcu o plecăciune şi se duse să supervizeze curăţenia.
   În timp ce-şi desfăcea manşetele, se întrebă alene dacă ducesa lui îşi revenise după şocul aflării veştii că aveau să se căsătorească peste 36 de ore.
   Reacţionase bine. Nu ţipase şi nu leşinase, nu îl respinsese şi nici nu îl blestemase pe tatăl ei pentru situaţia în care o aruncase iar Remington fusese pregătit pentru toate acele reacţii, în schimb, se uitase la el cu ochii mari şi mută de uimire - amintindu-i de un raton care se trezea în calea unei trăsuri care se apropia cu viteză. Se simţise aproape jenat că îi dăduse surprinzătoarea veste în felul acela.
   Dar avea relaţii şi, dacă ar fi ştiut de mai înainte, ar fi găsit cumva o cale de a anula nunta, iar el nu îşi putea asuma acel risc.
   Apoi unul dintre oamenii săi îi raportase că Dickie Driscoll se afla pe proprietate, şi Remington aşteptase să vadă dacă ea avea să fugă. Nu o făcuse, ceea îl mulţumise - chiar dacă nu prea înţelegea de ce. Reţinerea ei putea fi consecinţa faptului că îşi dăduse cuvântul - iar el credea cu tărie că acela era motivul. Familia de Lacy avea reputaţia de a-şi respecta promisiunile - da, cu siguranţă de aceea rămăsese. Nu fiindcă ar fi vrut să se căsătorească cu el.
   Dar chiar şi acea presupunere neplăcută îi zgudui din temelii convingerile. Aristocrata care dormea sub acoperişul lui îşi ţinea promisiunile.
   Scoţându-şi jacheta, se întrebă dacă nu cumva ducesa lui avea şi alte virtuţi. în drum spre scări, trecu pe lângă bibliotecă şi auzi o voce veselă, dar uşor neclară.
   - Domnule Knight, e o plăcere să te revăd.
   Se opri şi se uită atent la peticul de întuneric din încăpere.
   - Excelenţă?
   Ducesa lui păşi în lumină. Rochia de mătase îi învăluia trupul şi era la fel de aranjată ca mai devreme, însă avea o singură mănuşă, panglica îi era înfăşurată în jurul uneia dintre urechi şi părul ei tuns scurt stătea foarte ciufulit. Arăta minunat şi îi trezea poftele. Stătea înclinată, la fel ca o corabie pe cale să se scufunde.
   Zise apoi, afişând un zâmbet prietenos şi mult prea vesel:
   - Trebuie să te felicit, domnule Knight. Ai organizat o petrecere minunată pentru un domn necăsătorit.
   - Ai băut prea mult vin?
   Părea să fie o concluzie destul de corectă.
   - Vin? Vin? întrebă ea, folosind o intonaţie prea plină de îndoială şi clătinând din cap, într-un gest exagerat. Nu. Ar fi foarte nepotrivit să fac asta la propria mea petrecere de logodnă.
    Se opri din vorbit şi îl bătu cu degetul în piept.
    - Nu crezi?
   El se uită în jos la degetul ei subţire, care se opri din bătaia uşoară şi, în schimb, începu să-i aranjeze lavaliera strâmbă. Se îmbătase. Dar când se întâmplase asta? Cu o oră în urmă nu dăduse semne de aşa ceva.
   - Deloc. Când să bei un păhărel dacă nu la petrecerea ta de logodnă?
   Se uită chiorâş la pieptul lui.
   - Ai lavaliera strâmbă. Eşti american. Dar trebuie să te previn - Brummel spune că nu se cade să ai lavaliera şifonată.
    Îşi plesni palma peste aceasta, aplatizând ultimele cute micuţe.
    - Şi eşti un dezastru, zise, împleticindu-se.
   O prinse de braţ.
   - Înţeleg. Dar petrecerea s-a terminat, aşa că nu mai contează.
   Oare aceea era reacţia ei la aflarea veştii că aveau să se căsătorească în curând? Se gândi că aşa trebuia să fie şi i se păru de rău augur pentru el.
   Cu toate acestea, era fermecătoare. Iar data nunţii fusese într-adevăr un mare şoc. O putea ierta de data asta.
   - Vrei să te ajut să te duci în pat?
   Afişă un zâmbet strâmb - buzele i se ridicară doar într-un colţ, nu şi în celălalt.
   - Eşti un băieţel tare obraznic.
   În condiţii normale, ar fi fost de acord, dar nu putea profita de o femeie beată - cu atât mai puţin de una care rareori bea mai mult de o înghiţitură.
   - Cât ai băut?
   - Doar un păhărel mic, zise ea şi îi arătă cu degetele cam cât.
   -Cu ce?
   O conduse spre scări.
   - Coniac.
   Cuvântul i se rostogoli luxuriant de pe limbă.
   - Un singur păhărel mic sau mai multe păhărele mici?
   - E posibil să fi fost două, recunoscu ea, lăsându-se greu pe el în timp ce urca. Sau 7. Numărul a fost sigur derivat de 5. Ştiai că, de fapt, sunt foarte bună la matematică?
   - Habar nu aveam.
   Ştia, desigur, drumul până 1a dormitorul ei. Stătuse la uşa acestuia în fiecare noapte de când venise în casa sa - atingând cheia cu degetele, cântărind şansele... bucurându-se de anticipare.
   - Foarte bine. La matematică şi la limbi străine - şi pot să-ţi spun că e un lucru care s-a dovedit foarte folositor în călătoriile noastre. Sunt foarte bună la călărie. Toată lumea spune asta.
    Vocea ei coborî şi deveni răguşită.
    - Şi la împerechere. Sunt bună şi la împerechere.
   El se opri atât de brusc, încât ea aproape căzu pe spate.
   - Hoo, zise ea. Ridică steagul înainte să schimbi cursul, marinare.
   Pe un ton de o blândeţe falsă, el o întrebă apoi:
   - Cine te-a învăţat de împerechere?
   - Femeile alea.
   O privi intens, pe jumătate convins că îşi bătea joc de el, dar pe de altă parte sigur că în starea în care era nu putea juca teatru.
   Se uita şi ea la el, extrem de serioasă. Ridică mâna şi-l bătu uşor pe obraz.
   - Ştii cât de chipeş eşti? O, da. Asta-i lucru sigur! În seara asta, când îmi turna un pahar, Horatia mi-a zis cum chicotesc femeile... că şi-ar dori să-ţi descheie pantalonii şi să desfacă ce e acolo ca pe un cadou timpuriu. Sau târziu, nu mai ţin minte.
   - Măgulitor.
    Trebuia să afle la ce se referise prin „Sunt bună la împerechere". Nu îi venea să creadă. Nu putea crede. Pentru numele lui Dumnezeu, nu avea nici cele mai elementare noţiuni despre săruturi. Îşi strecură braţul în jurul taliei ei şi o conduse într-un alcov. Acolo o aşeză pe un scaun capitonat de la fereastră.
   Luă o singură lumânare dintr-un sfeşnic de perete şi o aşeză într-un vas de sticlă.
    - Care femei?
   - Cele care au venit la petrecerea din seara asta.
   - Nu. Care femei te-au învăţat despre împerechere?
   Inima lui începuse să bată într-un ritm ciudat, destul de diferit de bătaia lentă, obişnuită. Cu mişcări bruşte, desfăcu draperiile de catifea din legăturile lor şi le trase, închizându-i pe amândoi într-un colţişor mic, intim şi slab luminat - ideal pentru interogatoriu.
   - Aş vrea să fii mai atent. Ţi-am zis deja. Femeile din harem.
   Un harem? Oare încă trăia într-un harem? Oare se culcase cu un bărbat?
   Stând chiar în faţa ei, se folosi de cel mai dur ton al vocii ca să-i capteze atenţia.
   - Care harem?
   Nu părea deloc impresionată de severitatea lui.
   - N-ai auzit povestea?
    Înclină capul pe spate ca să-l privească şi se lăsă pe pernele sprijinite de perete. Draperiile acopereau ferestrele, ţinând la distanţă curentul care se strecura pe sub geamuri, iar vântul urla în timp ce-şi croia drum prin colţurile străzilor londoneze.
    - E destul de amuzant, acum că s-a terminat.
   Amuzant? Se îndoia de asta. Devenea din ce în ce mai neliniştit. Era neliniştit pentru ea.
   - Spune-mi.
   - Am vrut să mergem să vizităm Constantinopolul... eu şi verişoara mea - de fapt, a fost ideea mea, şi a ieşit atât de prost, încât n-am mai sugerat nimic niciodată dar, când am ajuns acolo, era un bărbat. De fapt, erau foarte mulţi bărbaţi şi aproape nicio femeie. Ciudat loc. Bărbatul ăsta era negru din cap până-n picioare - avea părul negru, ochii negri şi era foarte bogat. Şi influent!
    Vocea ei coborî într-o şoaptă:
    - Era un sultan. A crezut că suntem gemene - ştii tu, surori născute în acelaşi timp...
   Pe masa din colţ era aşezată o vază cu trandafiri. Parfumul florilor îi amintea lui Remington de ziua precedentă, petrecută în Green Park - de felul în care călăriseră, de curajul ei, de cât de frumoasă era în lumina soarelui... Oare fusese rănită în Constantinopol? Trăise în frică?
    Îl înfurie acel gând, dar îşi păstră vocea joasă şi convingătoare.
   - Ştiu ce înseamnă gemene. Povesteşte-mi despre harem.
   -Ai vrea tu să ştii, nu-i aşa?
    Îl bătu cu degetele peste vestă - degetele ei zăboviră pe mătasea brodată.
    - Eşti un om inteligent.
   Nu era inteligent. Era un om prost dacă se lăsa măgulit de un om beat, cu ochi mari.
   - Mă bucur că asta crezi.
   - Nu înţeleg cum de nu ţi-ai dat seama de toată treaba asta. M-aș fi simţit mult mai uşurată dacă ţi-ai fi dat seama.
   Toată treaba asta? Oare la ce se ferea?
   - Fac tot posibilul.
   - Presupun că da, dar nu prea îţi pot spune adevărul, nu?
   Făcu iarăşi gesturi largi, exagerate.
   - Ba ai putea.
    O prinse de degete şi i le mângâie, încercând s-o convingă.
   - O să fiu soţul tău. Poţi să ai încredere în mine.
   - Da, cred că pot.
   Se minună şi ea şi adăugă apoi:
    - Dar asta ar însemna să trădez toate lucrurile în care cred. Nu. Nu pot să-ţi spun totul despre mine, dar poţi să ghiceşti.
   ÎI privea, de parcă s-ar fi aşteptat să-i ştie toate secretele, când, în realitate, lui nu-i păsa deloc. Cel puţin nu în acel moment... nu când îi spusese că ştia despre împreunare.
   - De ce i-ar fi păsat sultanului dacă eraţi gemene?
   - Îi plăcea pielea noastră albă, şi s-a gândit că i-ar plăcea să ne tăvălească pe amândouă, în acelaşi timp, aşa că ne-a băgat în harem.
   Încercă să pocnească din degete, dar nu se întâmplă nimic. Se uită la degetele ei şi mai încercă o dată. Tot nimic.
   Prins într-un coşmar de furie şi compasiune, Remington ceru să ştie:
   - Și ce-ati făcut?
   Ea lovi pervazul de lemn al ferestrei, iar impactul păru s-o mulţumească.
   - Am încercat să facem plângere la autorităţi. Dar acolo nu există reguli împotriva acestor lucruri. Ce barbarie!
   -Spune-mi ce ţi s-a întâmplat.
   „Spune-mi dacă ai fost violată. Spune-mi ce va trebui să fac, ca să-ţi alin temerile."
   - Noi nu voiam să fim în harem. Celorlalte femei de acolo li s-a părut amuzant, pentru că lor le plăcea. Primeau dulciuri tot timpul şi făceau băi, fără nicio ruşine... Toate femeile astea făceau baie împreună şi se spălau una pe alta, dacă îţi poţi imagina aşa ceva...
   Îşi putea închipui mult prea bine.
   - Nu vorbeau decât despre cum era să primească un bărbat în ele, cum se simţeau în acele clipe şi ce puteau face pentru a prelungi plăcerea. A fost de-a dreptul scandalos când concubinele exersau una pe cealaltă.
    Se îndreptă. Avea ochii mari de uimire în vreme ce îşi amintea acele lucruri.
    - Nu ştiam că e posibil aşa ceva.
   - Doamne, Dumnezeule.
   Credea că ar fi putut spune... că nu îl mai şoca nimic - însă ea îl şocase cu povestea asta. Fusese întemniţată cu femei care trăiau pentru a satisface un bărbat, iar bărbatul acela... o dorise pe ea.
   Normal. Nici un bărbat în viaţă nu i-ar fi putut rezista. Fusese, la urma urmei, într-un harem.
   Aşadar, nu era virgină. Iar el nu era furios din pricina asta, ci pentru că fusese forţată.
   Îşi pierduse minţile.
   - Da! zise ea, clătinând din cap. Noi am ascultat şi am privit, desigur. Nu puteam să n-o facem. Eram înspăimântate!
    Expresia ei terifiată dispăru însă imediat şi chicoti:
    - Şi curioase.
   Remington îşi dorea să zdrobească ceva. Peretele. Vaza. Dar, în schimb, cu degete blânde, îi dădu o şuviţă de păr de pe obraz.
   - Sultanul ţi-a făcut rău?
   - Ce fel de lucruri ziceau concubinele acelea că-şi fac bărbaţii şi femeile! Ştiai că bărbaţilor le place să-şi afunde părţile intime în gura unei femei?
   - Asta ştiam.
   Îi plăcea şi lui. Dar nu se putea gândi la asta în acel moment.
   - Ştiai?
    Se uită fix la zona lui intimă, de parcă ar fi putut vedea prin haine.
    - Serios? Şi ai făcut asta vreodată? E adevărat că părţile intime se măresc şi se umflă? De la ce se întâmplă asta?
   O prinse de umeri şi se ghemui, privind-o fix în ochi.
   - Ce ţi-a făcut sultanul?
   - Sultanul? Părea nedumerită. Ne-a băgat în harem şi a plecat din oraş.
   Remington îşi sprijini palma de perete şi închise ochii, uşurat.
   - Aş vrea să fii atent, se plânse ducesa. Ai fi ştiut asta dacă erai atent.
   Se uită în sus la ea.
   - Deci eşti încă virgină.
   - Domnule! Sigur că sunt!
   Părul ei ciufulit arăta de parcă s-ar fi rostogolit. Sânii ei erau încorsetaţi, dar dezvăluiau un decolteu care-l făcea să-şi dorească să-i sărute. Avea ochii grei de la oboseală şi băutură şi, pentru prima dată de când o cunoscuse, zâmbea fără reţinere, îl învăluia cu zâmbetele ei - buzele ei roşii şi catifelate erau uşor întredeschise, iar dinţii se vedeau albi şi strălucitori. Îl tachinase întreaga seară - ce naiba, de fapt, de când o cunoscuse - cu membrele ei lungi, cu braţele ei puternice şi cu ochii aceia mari şi albaştri.
   Era pură. Dar o virgină care avea cunoştinţele unei curtezane.
   Ştia că el o dorea - doar se asigurase să ştie acest lucru -, dar, mai important de atât, îl dorea şi ea şi nu ştia ce să facă cu acea dorinţă, Ţesuse o plasă satisfăcătoare în jurul viitoarei lui soţii, iar în acel moment descoperi cu stupoare că şi ea ţesuse în jurul lui o plasă la fel de puternică. Nu se putea gândi la nimic altceva decât la faptul că voia să o aibă. Nu se putea gândi la nimic altceva decât la noaptea nunţii lor. Până şi planurile lui de răzbunare căzuseră pe locul doi, în favoarea acelei nevoi care-i clocotea în vintre.
   Ea încă vorbea, şi, dintr-odată, atenţia i se mută înapoi la ea.
   - Dacă ţi-aş scoate bărbăţia şi aş afunda-o în gura mea, nu ar fi ca şi când mi aş compromite puritatea.
    Îşi întinse braţele pe perne într-o atitudine totală de abandon şi se uită în sus la el, speculativ.
    - Nu-i aşa?
   El avu nevoie de toată stăpânirea ca să nu fie de acord cu ea, întrucât acea parte masculină implicată în discuţie se mărise şi se apăsaatât de tare de prohabul pantalonilor, încâtse temea că aveau să zboare nasturii. Se ridică încet, pentru a elibera presiunea.
   - Ba da.
   Cu toată beligeranta caracteristică unui om beat, ea îl contrazise:
   - Dar nu presupune să-ţi bagi nicio parte masculină înăuntrul corpului meu.
   Nu ştia ce să-i răspundă la asta, dar, dacă nu înceta curând cu acest subiect, avea să afle adevărul pe pielea ei.
   Apoi expresia ei se schimbă.
   - Dar... presupun că da. Ar trebui să îţi bagi...
   - Da!
   El suferea de o agonie nemaiîntâlnită.
   Mâna ei se ridică, şi, cu privirea înceţoşată, el o văzu întinzându-se din nou să-i aşeze la loc un alt articol de îmbrăcăminte, în schimb, ea îşi trecu degetele peste umflătura din pantalonii lui.
   - Asta e? întrebă ea şi chicoti. Cred că asta e... dacă nu cumva ai un baston în buzunar.
   Voia să-i spună că nu era adecvat să se hlizească în vreme ce îi atingea organele genitale, dar îi plăcea atât de mult atingerea ei, încât descoperi că nu-i păsa deloc. Putea să râdă cât voia, atâta timp cât degetele ei căutau să-i afle lungimea şi grosimea.
   Deveni extrem de serioasă în timp ce îl explora.
   - E foarte lungă şi groasă. Nu înţeleg mecanismul. Pare să aibă o poziţie ciudată, şi dimensiunile nu se potrivesc deloc.
   - Funcţionează.
   Dacă nu se oprea din a-l atinge, avea să-i arate şi cât de bine funcţiona.
   Trebuia să nu-şi uite strategia. Voia să facă asta într-o ceremonie corespunzătoare. Să-şi ducă ducesa la biserică, iar apoi, în noaptea aceea, să-i sacrifice virginitatea pe altarul răzbunării Iui.
   Familia ei era îndatorată faţă de familia lui, şi ea avea să plătească. Sau cel puţin avea să achite prima tranşă a acelei datorii. Cu toate acestea, se juca cu nasturii, şi fiecare atingere accidentală îi trimitea prin corp valuri de extaz - sau poate era agonie?
   - Pot s-o scot? întrebă ea. Pot s-o văd?
   Dorinţa ei era cel mai puternic afrodiziac pe care şi-l putuse imagina vreodată.
   - În noaptea nunţii.
   Se opri şi se bosumflă - buza ei de jos era fermecător de cărnoasă.
   - Nu. Nu atunci. Acum.
   Nu se putea întâmpla nimic în acel moment. Ea începu să-i desfacă nasturii. O opri, punând mâna pe a ei.
   - Dacă faci asta, o să se întâmple mai mult decât... se cuvine.
   Se părea că nu era atât de ameţită de la băutură, pentru că chicoti.
   - Cred că nimic din ce se întâmplă nu se cuvine. Nici măcar în America.
   Degetele ei se mişcară sub ale lui, în timp ce încerca să-l atingă din nou.
    - N-ar trebui să fim singuri aici. Eu n-ar trebui să locuiesc în casa ta. Aşa că de ce să nu...
   - Pentru că nu aş avea...
   „Controlul." Nu, nu putea recunoaşte una ca asta. Dar putea inversa rolurile. Pe un ton convingător şi versat, îi zise apoi:
   - Şi un bărbat poate dezmierda zonele intime ale unei femei cu gura lui.
   Ochii ei deveniră şi mai mari şi îşi pierdură un pic din limpezime.
   - Serios?
   -  Serios.
   - Eşti sigur? întrebă ea suspicioasă. Concubinele n-au menţionat niciodată asta.
   - Este ceva ce face un bărbat pentru o femeie, ca să îi aprindă dorinţa.
   De fapt, era vorba despre mai mult decât despre dorinţă. Era ceva ce un bărbat făcea pentru o femeie ca să o satisfacă, dar nu era nevoie ca ducesa lui să ştie chiar totul. Era mai bine unele lucruri să vină ca o surpriză.
   - Dar un astfel de lucru pare foarte...
   - Poarte...?
   Alese cu prudenţă cuvintele, apoi continuă:
   - Să lase un bărbat să facă asta ar implica... foarte multă încredere din partea unei femei.
   - Aşa e. Dar, atunci când bărbatul o face aşa cum trebuie, este minunat... Sau cel puţin aşa mi s-a spus. Gura unui bărbat explorează şi sărută fiecare părticică... gustă şi linge... şi suge, cu foarte mare blândeţe...
   Ea îşi lipi genunchii, iar sunetul slab pe care îl scoase nu veni ca un răspuns... ci fu un geamăt.
   Remington aruncă o pernă pe podea şi îngenunche pe ea. Îşi întinse chipul spre buzele ei.
   - O să te sărut. Ne-am mai sărutat, îţi aminteşti?
    O întrebă apoi, pe un ton foarte jos şi seducător:
    - Şi ţi-a plăcut, nu-i aşa?
   Vocea îi tremura când îi răspunse:
   - Foarte mult.
   Era încrezătoare. Şi al naibii şi minunat de sinceră.
   - Mi-am băgat limba în gura ta, am explorat şi am gustat. Aşa...
   Îşi atinse buzele de ale ei, anticipând înflorirea timidă a gurii ei sub atingerea lui. Adora felul în care i se tăia răsuflarea când îşi strecura limba înăuntrul gurii ei... adora aroma de coniac... adora faptul că nu se putea abţine să nu-şi pună mâinile pe umerii lui şi să se joace cu degetele în părul său. Alcoolul îi atenuase inhibiţiile - îşi atingea limba de a lui, iar apoi, când limba lui se retrase, o urmă cu a ei, cufundându-se în gura lui, atingându-i dinţii, ciugulindu-i buzele. Aparenta ei timiditate ascundea o sirenă cu o putere şi o îndrăzneală nemaiîntâlnite, şi avea să-i arate tot ce instinctul ei putea doar bănui. îi supse limba cu tandreţe, atingându-i baza limbii cu a lui.
    Când căzu pe spate, cu răsuflarea întretăiată, îi rulă uşor singura mănuşă de pe braţ.
   - Îţi poţi închipui cum ar fii să-ţi fac asta... acolo jos?
   Cu aceeaşi tandreţe, îi sărută pielea catifelată şi palidă a cotului.
    - Îți poţi imagina?
   - Da, zise ea, extrem de încet.
   Îi scoase de tot mănuşa şi îi sărută fiecare deget, apoi îi ciuguli palma cu gura întredeschisă.
   - Căsătoria asta nu a fost alegerea ta. Îţi pot înlătura doar o parte din temeri, dar îţi promit solemn că îţi voi îndeplini fiecare dorinţă femeiască - chiar înainte să ştii despre ce e vorba. Ai încredere în mine?
   Ea îi răspunse, fără niciun moment de gândire:
   - Nu.
   Privind-o, văzu spaima în ochii aceia mari... gura tremurândă şi roşeaţa din obraji.
   - Că îţi voi produce plăcere cu gura mea?
   Răsuflarea de mult captivă în plămâni dezvăluia cât era de tentată. Dacă n-ar fi fost ameţită de la alcool, probabil ar fi ţipat şi ar fi fugit de acolo, dar dorinţele ezitante care sălăşluiau în ea o făceau să fie maleabilă în mâinile lui.
   Întinse braţele şi puse mâinile pe perne.
   - Eu sunt bărbatul pe care l-ai aşteptat toată viaţa.
   Puse mâinile pe coapsele ei. Ea se sperie. El îşi mişcă tandru palmele în sus şi-n jos, încălzindu-i carnea cu atingerea lui... Apoi se mută, pe furiş, între genunchii ei.
   - Ai încredere în mine că am să-ţi provoc plăcere.
    Apucă tivul rochiei şi-i ridică mătasea alunecoasă până la talie.
   Panicată, ea îl împinse. încercă să-şi apropie picioarele.
   Dar el se afla între ele. Stătea în genunchi în faţa ei, şi, chiar şi în acea lumină slabă, avu privilegiul de a vedea... totul. Picioarele ei erau lungi şi bine proporţionate şi avea pulpele acoperite cu ciorapi de mătase, de culoare albă, prinşi cu o jartieră deasupra genunchiului. Avea coapse albe şi puternice, care puteau călări un cal - sau un bărbat - controlând fiecare mişcare.
   - Perfectă.
    Se uită la ea.
    - Minunată.
   Ea se uita la el cu o privire scandalizată, dar totuşi.... putea vedea frânturi de speranţă şi exaltare strălucind în ochii ei.
   Îl dorea. Căuta cunoaştere. îşi dorea să trăiască acea fericire nelegiuită.
   Și el îsi dorea să i-o ofere. Când va fi terminat cu ea, nu avea să-şi mai amintească nimic în afară de el şi de tot ce o învăţase.
   Văzu un semn pe pielea pală a genunchiului ei şi-şi trecu blând degetul peste el.
   - Bietul genunchi. Cum s-a întâmplat asta?
   - Când am... salvat-o pe Lizzie... am căzut.
   -Trebuie să promiţi că n-o să mai faci niciodată ceva atât de nesăbuit.
    Îi sărută genunchiul. Buzele lui zăboviră acolo o clipă.
   - Bietul genunchi. Promiţi?
   - Nu pot.
    I se strânseră degetele de la picioare.
    - Nici măcar pentru tine.
   - Eşti o femeie încăpăţânată.
   - Înainte nu eram aşa. Înainte eram... maleabilă.
   El chicoti.
   -Te schimbi chiar sub ochii mei. Dar ţi-aş fi foarte recunoscător dacă ai vrea să mai fii o dată maleabilă şi să-ţi pui mâinile înapoi pe perne.
   Ea înghiţi cu zgomot.
   - Nu cred că....
   - Nu mă poţi îndepărta. Nici măcar nu vrei s-o faci. Pune mâinile înapoi şi relaxează-te.
   Treptat, îşi întinse braţele înapoi pe perne şi se lăsă pe spate.
   - Dar voiam să... îţi produc eu pe plăcere.
   Era complet deschisă. Total lipsită de apărare. Avea încredere în el, chiar dacă era virgină, altfel nu şi-ar fi permis să cedeze atât de mult în faţa lui.
   El îi zâmbi fermecător, în timp ce-şi plimba degetele pe interiorul coapselor ei.
   - Nu în seara asta. Noaptea asta îţi aparţine ţie.
   Continua să o privească, liniştind-o, în timp ce înainta spre obiectivul său. Era din ce în ce mai caldă, pe măsură ce se apropia - trupul ei era ca o sobă, pregătită să-l învăluie în căldură.
   Clipele trecură, şi inima lui începu să bată din ce în ce mai tare...
   Începu să se simtă la fel de ameţit ca ea.... dar era îmbătat de pasiune... şi de putere.
   - În noaptea nunţii noastre, când voi pătrunde în sfârşit în tine, vom arde până ne vom transforma în cenuşă.
   Ea se îndreptă.
   - Te rog... nu ar trebui să....
   Era foarte excitat. Bărbăţia lui pulsa, vrând să evadeze din spatele nasturilor. În acelaşi timp, păcatul de a se ascunde într-un alcov întunecat şi de a-şi ţine viitoarea soţie captivă în lanţurile plăcerii îl îndemna să-şi ignore propriile dorinţe şi să se concentreze pe ale ei. îşi trecu palma peste ghemotocul ei de păr.
   - Lasă-te pe spate. Nu te voi avea în seara asta, îţi promit!
   - Nu e asta. Dar n-ar trebui să facem aşa ceva.
   - Asta face parte din farmec. Lasă-te pe spate. O să fac ce-mi doresc, şi ţie o să-ţi placă.
   - N-ar trebui.
   El chicoti, apoi pe cel mai plăcut ton îi spuse:
   - Dacă mi te opui, o să folosesc legăturile draperiilor ca să te leg şi tot o să fac ce vreau cu tine.
   Când ea răsuflă consternată, îşi strecură degetul în ea. Era fierbinte şi udă de dorinţă, şi se crispă - nu în semn de respingere, ci din cauza pasiunii ţesute din vorbe şi fapte.
   - Ai vrea să te leg? o întrebă el, pe cel mai convingător ton. Atunci, n-ar mai trebui să te învinovăţeşti pentru nimic. Vei putea spune că n-ai avut de ales şi că te-am obligat, ca să-mi impun voinţa.
   Nu părea să-l asculte, dar el ştia foarte bine că auzea ce-i spunea. Avea ochii închişi şi capul lăsat pe spate, în timp ce el îi explora adâncimile. Trăsese o pernă în braţe şi o strângea la piept cu ambele mâini... aşa cum avea să-l îmbrăţişeze pe el când avea să vină clipa.
   Îşi duse degetul mare în sus, căutându-i esenţa, şi zise:
   - Avem tot timpul din lume să încercăm toate poziţiile şi tot ce ai auzit în harem... tot ce ştiu eu şi tot ce vom inventa împreună.
   Picioarele ei începură să se strângă în jurul lui în acel moment, prinzându-l acolo. Încerca să-l tragă la ea, şi nici măcar nu ştia cu adevărat ce făcea. Se îneca în simţuri, iar el adora asta. Adora să ştie că putea aprinde pasiunea în femeia aceea - atât de moale şi de tandră - cu o singură atingere. Şi avea să îi ofere... mai mult decât o atingere.
   Aplecă uşor capul şi îi inspiră aroma.
   - Dragă fată, asta este prima din o mie de nopţi. Ţine minte asta - o să te am în toate felurile în care un bărbat poate avea o femeie şi o să mă implori să-ţi ofer mai mult.
   Ducesa lui deschise ochii, de parcă ar fi vrut să riposteze.
   Dar, înainte ca ea să poată formula cuvintele, el îşi coborî gura între picioarele ei şi o ispiti... şi o conduse până în rai.

Capitolul 19

   La ora două după-amiaza, bubuitul unui tunet zgudui casa.
   Eleanor deschise ochii brusc. Se uită la tavanul dormitorului ei slab luminat. Ascultă ploaia care bătea în fereastră. Clipi când o orbi un fulger. Şi îşi aminti...
   Noaptea trecută se îmbătase. Unii oameni nu-şi aminteau nimic după ce beau. Dar ea nu avea un asemenea noroc.
   Îşi acoperi faţa cu mâinile şi se cutremură de ruşine.
   Îşi amintea... totul.
   Doamne, Dumnezeule, îşi amintea fiecare moment stânjenitor şi minunat.
   Domnul Knight îi făcuse lucruri pe care nici măcar nu şi le imaginase vreodată. Doar pentru că refuzase să-l urmeze pe Dickie Driscoll când se ivise ultima ei şansă de a scăpa de domnul Knight... doar pentru că o copleşise vinovăţia, fiindcă hotărâse să lase soarta să stabilească dacă urma să se căsătorească sau nu cu el... se refugiase în băutură. Şi după cum o avertizaseră toate femeile că ar face un bărbat... el profitase de ea.
   Dar faptul că se refugiase în băutură nu însemna că domnul Knight procedase corect profitând de starea ei şi seducând-o.
   Îşi dorea să nu îi fi spus că fusese în harem... Suspină îngrozită.
   Era o mare proastă! Pentru că, în acel moment, domnul Knight era conştient de faptul că ea ştia multe lucruri, pe care majoritatea englezoaicelor nici nu şi le-ar fi imaginat... Şi îi şi dăduse prima lecţie despre pasiune.
   Îşi trase cearşaful peste cap, de parcă în acest mod ar fi putut înăbuşi cumva amintirile din noaptea precedentă. Dar, ascunzându-se sub cearşaf, văzu conturul estompat al trupului ei gol şi îşi aminti cum ajunsese în noaptea aceea în pat... şi îşi aminti....
   Concubinele îi spuseseră că atingerea unui bărbat în adâncimile interioare ale unei femei era sinonimă cu extazul. Nu îi spuseseră însă şi cum avea să o şocheze alunecarea unui singur deget în interiorul ei. Cum urma să o marcheze acel lucru. Chiar şi în clipa aceea - când stătea ascunsă în dormitorul ei, între aşternuturile mototolite de pe pat - îi mai simţea atingerea în interior.
    Îşi apăsă degetele de tâmple, parcă dorindu-şi să îndepărteze acea amintire din creier.
   În acelaşi timp, îşi împinse călcâiele de-a lungul saltelei, ca să-şi ridice genunchii, şi întinse cearşaful - de parcă el s-ar fi aflat acolo în acel moment şi i-ar fi făcut loc între picioarele ei.
   Căci, oricât i-ar fi fost de ruşine de modul în care se comportase cu o noapte în urmă... şi indiferent de câte ori şi-ar fi spus că el profitase de starea ei, încă îl dorea. Nu se putea gândi la nimic altceva în afară de el.
   Deja o transformase într-o desfrânată, pentru că degetele-i alunecară sub cearşaf, peste burtă, şi se opriră în părul dintre picioare. Mâna i se opri brusc şi tremură, dar voinţa ei nu se dovedi îndeajuns de puternică încât să învingă amintirile.
   Nimic din ce îi spuseseră concubinele nu o pregătise pentru senzaţiile atingerii aspre a limbii lui pe ţesutul moale dintre picioarele ei. Crezuse că avea să leşine de la plăcerea căldurii lui... a respiraţiei lui. Nu mai era deloc conştientă de lumea exterioară, întunecată şi apropiată. Toate simţurile îi erau concentrate între coapse şi adânc, în interiorul pântecelui.
   Amintirea gurii, a buzelor şi a limbii lui... felul în care le folosise cu pricepere, dând naştere pasiunii, acolo unde înainte nu existase decât scepticism... Treptat, senzaţiile crescură de la plăcere luxuriantă la simţiri insuportabile. Fiecare centimetru din pielea ei se înfierbântase de dorinţă. Sfârcurile i se întăriseră şi se înăspriseră, frecându-se de cămăşuţă. Tot interiorul ei se încordase, parcă aşteptând un moment definitoriu.
   ....
   Terminase, în cele din urmă. Nu pentru că nu ar fi mai putut continua, ci pentru că îi permisese el un moment de răgaz.
   Se lăsase moale pe perne, aproape amorţită de saţietate, apoi, cu un chicot în egală măsură mulţumit şi diabolic, el o luase în braţe şi o dusese în dormitorul ei.
   Acolo, Beth o aşteptase trează ca s-o ajute să se pregătească de culcare.
   Dar domnul Knight nu acceptase una ca asta. Îi ceruse lui Beth să plece, o aşezase pe pat şi o dezbrăcase chiar el pe Eleanor.
   Dacă i-ar fi putut uita expresia întipărită pe chipul lui în clipa când îi scosese rochia! Dacă ar fi putut să nu mai fie atât de mulţumită de faptul că păruse aproape înnebunit de dorinţă!
   Privirea i se înfierbântase când ea îl privise - întinsă, acolo, pe pat, îmbrăcată doar în cămăşuţă subţire, de mătase, şi cu ciorapi. Pieptul i se ridicase, apoi se lăsase, precum o maree, şi în acel moment ea ştiuse... fiecare instinct feminin îi spusese că o dorea cu disperare. Femeia de pe pat se desfătase cu dorinţa lui... şi şi-ar fi dorit să îl aibă, chiar atunci şi acolo.
   Coniacul făcuse ca totul să fie limpede. Probabil căsătoria lor nu urma să aibă vreodată loc. Iar aceea fusese probabil singura ei şansă de a afla cum era să fie posedată de el.
   Aşa că îl lăsase să se uite după pofta inimii. Iar când nu făcuse nicio mişcare de a i se alătura pe pat, Eleanor îşi desfăcuse mai mult decolteul. Cu o mână pe fiecare parte, îşi trăsese cămăşuţa de pe umeri şi-şi dezgolise sânii.
   Respiraţia lui greoaie rămăsese atunci singurul sunet care rupea tăcerea dormitorului ei. O privise cu o intensitate tulburătoare, şi atenţia lui păruse să-i sporească încrederea în sine. Îşi dezgolise complet trupul, apoi se mişcase pe pat, într-un dans expus şi erotic.
   Atunci el depărtase uşor buzele şi obrajii i se înroşiseră foarte tare. Ridicând genunchiul, Eleanor îşi desfăcuse jartiera.
   Privirea lui alunecase peste trupul ei, ca să se uite între coapsele ei. Văzuse deja totul, dar nu părea să conteze. Când ridicase şi al doilea genunchi, el o prinsese de gleznă. Cu mişcări foarte precise, îi desfăcuse apoi de tot jartiera şi o aruncase deoparte. Îi scosese şi ciorapul, aruncându-1 şi lăsând-o complet goală.
   Se aplecase apoi spre ea şi o sărutase scurt, dar intens pe ambii obraji. Îi cuprinsese apoi chipul în palme şi se uitase în ochii ei.
   - Nu înainte de nuntă.
   Nu fusese o respingere, ci mai degrabă o ameninţare... pentru că privirea lui se plimbase pofticioasă pe tot trupul ei, iar mâinile i se strânseseră în pumni. Nu o atinsese, pentru că, dacă ar fi făcut-o, nu s-ar fi mai putut opri... şi el ştiuse asta... şi ea ştiuse asta.
   Într-un fel, fusese o victorie. Şi, după ce el plecase, ea adormise imediat, cu inima plină de bucuria acelei victorii.
   Chiar şi în acel moment, când se simţea ruşinată şi nu-şi imagina cum avea să mai poată da ochii cu el, şi-ar fi dorit să fie în braţele lui şi să se împreuneze.
   Abia dacă se mai recunoştea. Vechea şi formala Eleanor aproape fusese învinsă - înfrântă de atât de multe lucruri: de faptul că stătuse în preajma lui Madeline şi învăţase de la ea să aibă mai multă încredere în sine, de toate experienţele din anii petrecuţi în străinătate şi, cel mai important, de întâlnirea cu domnul Knight... de dorinţa pe care o simţea pentru el. Nesăbuita de ea chiar îl iubea. îl iubea... Iar noua Eleanor înflorea din acea emoţie.
   Dragostea schimba totul - transforma lumea întreagă într-un curcubeu şi îndepărta toate fricile. Noapte trecută, Eleanor o înfruntase chiar şi pe Lady Shapster - şi câştigase. Viaţa ei se schimba.
   Eleanor se schimba.
   Eleanor era îndrăgostită.
   Rostogolindu-se de pe pat, îşi găsi halatul şi şi-l puse. Sună apoi clopoţelul, ca să o cheme pe Beth. Camerista veni imediat, dând buzna înăuntru cu un zâmbet strălucitor.
   În urma ei era Lady Gertrude.
   - În sfârşit! Domnul Knight a poruncit să te lăsăm să dormi mai mult, dar avem atâtea pregătiri de făcut pentru nunta de mâine, încât nu ştiu cum vom reuşi să ducem totul la bun sfârşit. Aşa sunt bărbaţii! Nu se gândesc niciodată la organizare, ci doar poruncesc să fie totul gata.
    Chicoti apoi.
    - Iar noi, doamnele, ne ocupăm şi pentru ei. Nu-i aşa că suntem prostuţe?
   Cu o mână fermă, Eleanor îşi legă cordonul halatului.
   - De ce anume trebuie să ne ocupăm?
   - De rochia ta de mireasă, draga mea. Lady Gertrude îşi împreună mâinile, într-o anticipare glorioasă. Domnul Knight a ales o rochie minunată pentru tine, şi a venit croitoreasa ca să ţi-o ajusteze pe corp.
   Eleanor ridică bărbia.
   - Nu se cade ca domnul Knight să-mi cumpere rochia de mireasă.
   Eleanor îşi dădu pe dată seama că era de-a dreptul absurdă. Dacă se căsătorea cu el, o făcea din motive incorecte. Era ridicol să se lege de nişte amănunte atât de neînsemnate precum costumaţia pentru nuntă.
   - Dar se cade ca el să-ţi ofere totul, din momentul în care vă spuneţi jurămintele şi până când moartea vă va despărţi, zise Lady Gertrude cu severitate.
   Lui Eleanor i se strânse stomacul.
   Lady Gertrude părea să nu-şi amintească nimic despre faptul că Eleanor nu era cu adevărat Madeline. Sau poate înţelesese ea greşit? Oare chiar nu ştia adevărul?
    Încordarea făcu vocea lui Eleanor să sune rigid.
   - Dar se cade ca eu să mă căsătoresc cu el?
   Lady Gertrude o studie, de la părul ciufulit până la picioarele goale, evaluând-o cu o privire pătrunzătoare.
   - Eşti frumoasă, aristocrată şi inteligentă. Domnul Knight ar putea căuta în întreaga lume şi n-ar găsi o altă femeie mai potrivită să fie soţia lui.
   Eleanor o privea uimită pe femeie.
   - Aşadar, crezi că ar trebui să mă căsătoresc cu el.
   - Da, asta cred. Toate căsătoriile sunt un pic mai dificile la început, şi sunt sigură că nici a ta nu va fi altfel.
    Lady Gertrude îi luă o scamă de pe mânecă.
    - Un pic mai dificilă sau un pic mai mult, cine poate şti? Dar voi amândoi formaţi un cuplu frumos şi - iartă-mi sinceritatea - vă doriţi cu disperare. Dacă nu ar fi anunţat căsătoria pentru poimâine, mă tem că puritatea ta ar fi fost în pericol.
   O, dacă ar fi ştiut Lady Gertrude!
   - În plus, cine crezi că o să te salveze?
    Lady Gertrude se uită insistent la fereastra lovită de furtună.
    - Dacă mai continuă vremea asta, o să fim norocoşi dacă reuşim să ajungem la biserică mâine. Drumurile sunt inundate peste tot în Londra şi sunt sigură că sunt la fel în toată Anglia. Beth a spus că vântul a dărâmat turla unei biserici în Cheapside.
   - Da, doamnă, e o vreme îngrozitoare, aprobă Beth.
   -Aşa că, vezi tu, dragă nepoată, nu ai de ales în această privinţă. Absolut deloc.
    Lady Gertrude ridică din umeri.
    - Şi, de fapt, nu aşa se întâmplă cu toate nunţile? Fata nu are de ales, iar bărbatul se plânge amarnic - până când ea îl îmbunează în pat.
   Aşadar, Lady Gertrude cunoştea adevărata identitate a lui Eleanor, dar tot credea că trebuia să se căsătorească cu domnul Knight.
   Bun. Foarte bine atunci. La fel gândea şi Eleanor.
   - Domnul Knight s-a dus la bancă să se ocupe de nişte afaceri, zise Lady Gertrude, dar a zis că vă vedeţi mâine-dimineaţă, la ora 10, la biserică.
   - Astăzi nu-l voi vedea?
   - În niciun caz! Poartă ghinion să-l vezi pe mire înainte de nuntă.
    Lady Gertrude zâmbi cu tristeţe.
    - Şi nunta asta a atras deja îndeajuns de mult ghinion.
   Eleanor era sfâşiată între dezamăgire şi uşurare. Dezamăgire pentru că simţea nevoia nefirească de a-1 vedea în fiecare zi pe domnul Knight şi uşurare pentru că încă nu se simţea în stare să dea ochii cu el... după cele întâmplate noaptea trecută.

......................................................