Prieten imaginar, Stephen Chbosky

 ................................................

4-10

                Șeriful se feri.

    Șarpele alunecă spre el, zuruind ca o zornăitoare pentru bebeluși. Șeriful se împiedică de-un buștean și căzu. Șarpele se apropie. Cu colții scoși. Gata să atace. Șeriful trase din toc revolverul, exact când șarpele se arunca spre fața lui.
   Poc.
   Capul șarpelui, lovit de glonț, explodă.
   Șeriful se ridică și se uită la șarpele care se zvârcolea. Încolăcit ca ramurile copacului împrejurul scheletului de copil. După ce-i mai trase un glonț, pentru siguranță, șeriful dădu să închidă iarăși ușa frigiderului. Atunci se uită în cuib și văzu pui de șarpe, foindu-se între cojile sparte de ouă. Împinse ușa, închizându-l în cutia de metal, apoi își verifică ceafa, ca să se asigure că nu se mișca nimic pe-acolo.
   Se depărtă grăbit, promițându-și să-i anunțe pe cei de la controlul dăunătorilor. N-avea habar ce-i cu puii de șarpe în noiembrie. Până la primăvară mai era mult. Nimic nu ieșea din ou pe timp de iarnă.
   Ceva nu era în regulă.
   Nu vedea ce, însă simțea, așa cum auzea câinele fostului său căpitan fluierul. Suna ca șuierul vântului. Doar că nu era tocmai vânt. Mai degrabă suna ca un șarpe încolăcit printre ramuri. Ca un... ca un...
   Șuierat invizibil.
   Șeriful coborî iute panta către șantier. Peste tot cioturi. Schelete de copaci. Rădăcini uriașe smulse din pământul înghețat. Mai multe buldozere erau parcate pe drumul de acces. Toate aveau pe ele inscripția Compania de Construcții Collins. Agregatele zăceau lipsite de viață, de când șeriful securizase pentru anchetă perimetrul pădurii. Domnul Collins își pusese deja avocații la lucru și, din ce știa șeriful despre putere și politică (și mai știa una-alta), șantierul avea să-și reia în scurtă vreme activitatea. Nu peste mult timp, domnul Collins avea să transforme copacii în lemn de construcție.
   Rumegușul avea să ajungă la altă companie și urma să fie amestecat cu adeziv inflamabil. Din el se făcea lemn de foc fals, pentru Crăciun.
   Era ca și cum domnul Collins ar fi pus pădurea Mission Street să-și sape propriul mormânt. Codrii erau impozanți, dar nu puteau, cu toate astea, să riposteze.
   Șeriful trecu pe lângă banda de avertizare întinsă de poliție. Trecu de cioturile care înțesau zona defrișată încă din septembrie de domnul Collins. Arătau ca niște mici cavouri pe care n-avea să le mai viziteze nimeni.
   Ca fata cu unghii date cu ojă.
   În mașină, în drum spre secție, șeriful privi picurii mărunți de ploaie care cădeau pe parbriz. Se gândi la seara încântătoare petrecută cu Kate Reese cu doar cinci zile în urmă. Voia s-o mai vadă, însă era Ziua Recunoștinței și ea și-o petrecea cu băiețelul ei.
   Iar mâine avea să fie Vinerea lor de film. Așa că trebuia să aștepte până sâmbătă, când poate că ea avea să-și angajeze o bonă și-apoi să-și șteargă din minte, dedicându-i două ore din timpul ei, coșmarul acestei ultime săptămâni. Tare bine arătase sâmbăta trecută. Cu rochia cea nouă luată de la mall. Și rujul de buze.
   Ca fata cu unghii date cu ojă.
   Tăticule.
   Când țârâi telefonul, șeriful sări ca ars.
   Era Carl.
   - Hei, Carl. Ai sunat cu o zi mai devreme. Mă mir că ai dat semn tocmai de Ziua Recunoștinței.
   - Nu te-ai mai mira, dacă ai cunoaște-o pe soacră-mea.
   Șeriful nu râse. Gluma era la fel de veche ca și prietenia lor.
   - Ce ai pentru mine? întrebă omul legii.
   Carl porni să-și reverse jargonul tehnic care-i era tipic. Șeriful se întrebase mereu de ce geniile nu puteau vorbi ca oamenii normali.
   Dar poate că asta îi făcea genii. După ce vreme de 10 minute primi date biologice, despre ADN și despre datarea cu carbon, șeriful reuși să capete o imagine coerentă despre schelet.
   Copilul avea în jur de 8 ani.
   Era băiat.
   Stătuse în pământ cam 50 de ani.
   Și, cât se poate de impresionant, Carl reușise să afle cauza morții.
   Șeriful, auzind asta, fu uluit. Tehnologia evoluase mult în cele două decenii de când intrase el în poliție. Și totuși, încă nu auzise să se poată stabili cauza morții după 50 de ani, când nu era nimic de analizat în afară de oase.
   Dar, de fapt, mai rămăsese ceva.
   Carl presupunea că din pricina vreunei substanțe din sol. Dacă e supus la suficientă presiune, cărbunele devine diamant. Așa că poate avea vreo legătură cu mina de cărbune. Ori cu rădăcinile copacului. Sau era vorba despre vreo particularitate a temperaturii solului pe care n-o înțelegea încă. Un mister medical care, într-o zi, avea să devină ceva la fel de banal ca amprentele digitale sau ADN-ul. Orice va fi fost, se conservase o parte din creier. Autopsia fusese concludentă.
   Șeriful era gata pentru orice. Înjunghiere. Împușcături. Văzuse și mai rău. Mult mai rău. Însă, când Carl îi dezvălui cauza morții, fu atât de șocat că încremeni o clipă și-și privi năuc telefonul din mână.
   - Carl, cred că nu s-a auzit bine, zise. Mai spune o dată.
   - Victima a fost îngropată de vie.

Capitolul 30

   De cealaltă parte a pădurii, Christopher stătea la masa din salon, cu mama lui, sărbătorind prima Zi a Recunoștinței în casa cea nouă.
   Nu era seara festivă la care speraseră amândoi.
   Și asta doar din cauza lui.
   Christopher abia dacă se atinse de mâncare. Îi spuse mamei că n-avea poftă din cauză că-l durea capul, însă adevărul era că nu voia să-l apuce somnul. Așa că, după ce mâncă suficientă plăcintă cu mere cât să evite vreo suspiciune, se uitară la televizor în tăcere și apoi se duseră sus, la culcare.
   După ce mama lui îl înveli, îl sărută și încercă o conversație fără sorți de izbândă, se retrase în sfârșit la ea în cameră. Christopher ascultă televizorul mamei deschis. Apoi așteptă ore bune până ce televizorul fu oprit. Până ce mama lui adormi. Acum putea s-o facă.
   Se dădu jos din pat.
   Cum făcuse toată săptămâna.
   Își luă haine groase din șifonier. Le îmbrăcă peste pijama, strat după strat, să se asigure că poate lucra confortabil. Băgă perna sub plapumă ca să arate ca și cum el ar fi fost încă acolo, dormind.
   Apoi, în vârful picioarelor, coborî pe scară.
   Odată ce scăpă de treptele scârțâitoare, își trase ghetele în picioare și ieși pe ușa glisantă. Ridică ochii spre cerul negru. O stea căzătoare fulgeră peste nori. Christopher se duse către capătul peluzei, exact unde începea pădurea din Mission Street. Pădurea pe care șeriful o închisese pentru anchetă, lucru care făcea imposibil ca domnul Collins să o mai doboare. Avea să-i dea lui Christopher suficient timp să termine căsuța înainte de Crăciun.
   de aceea ți-am arătat scheletul
   altfel nu făceam așa ceva
   nu vreau să te sperii, christopher
   Christopher l-ar fi putut ajuta pe șerif la anchetă. Știa în ce fel găsise scheletul. Știa că oasele stătuseră mult timp în țărână. Ba chiar avea impresia că știe numele copilului mort. Doar că nu le putea spune adulților. Fiindcă, în cele din urmă, aveau să-l întrebe de unde știa toate astea. Și avea doar un răspuns onest.
   „Mi-a spus prietenul meu imaginar.”
   Erau momente când credința lui Christopher șovăia între realitate și fantezie. Devenise prea deștept ca să nu priceapă că fie omul cel amabil exista, fie el era un copil cu mintea razna, care hoinărea singur prin pădure.
   Și totuși continua să construiască.
   Avea impresia că, dacă n-o făcea, o să-i explodeze capul de durere.
   Migrenele, câteodată, erau mai potolite. Alteori mai intense. Și uneori putea să ia și câte-o cutie întreagă de aspirină pentru copii, fără niciun efect. Migrenele făceau acum parte din viața lui Christopher. Ca școala, cerealele cu fructe sau desenele animate cu Motanul Buclucaș de sâmbătă dimineața. Singurul lucru care-l ajuta să facă față era lucratul la căsuța din copac.
   Așa că lucră. În noaptea aceea. Și în noaptea de după. Și în cea de după ea.
   Niciodată nu-l durea capul în căsuța din copac.
   Niciodată nu-l durea capul în preajma omului cel amabil.
   Pe parcursul următoarei săptămâni, seară de seară, Christopher aștepta să audă cum se oprește televizorul mamei lui. Își băga perna sub pătură, își lua geaca și mănușile și fugea la casa din copac să mai bată un cui ori să mai vopsească un perete. Vorbind, în toată vremea asta, cu punga albă de plastic. Până ce mâinile îi amorțeau prea tare ca să mai poată vopsi. Până îl usturau prea tare ca să poată ține ciocanul. Apoi, în zori, fugea înapoi acasă, să se asigure că-i în pat când se trezește mama lui. Osteneala asta se dovedi atât de nemiloasă că trebui, până la urmă, să ia fardul mamei lui și să și-l întindă pe sub ochi, ca ea să creadă că doarme nopțile.
   Însă construia.
   Nu îndrăznea să se oprească.
   Osteneala îl ajunse în cele din urmă după Vinerea de film. Mama îi servi o porție uriașă de spagheti cu chiftele, chifle cu unt și, la desert, o ditamai înghețata. Când ajunse la căsuța din copac, ochii i se închiseră fără voie.
   Christopher încercă să se lupte cu somnul. Trebuia să rămână treaz. Trebuia să ducă la căsuță ferestrele. Să termine acoperișul.
   Trebuia să... doarmă. Nu pot. Dar ești obosit rău. Ba nu, nu sunt.
   Atunci... poate să-ți odihnești ochii un pic. Da. Atâta tot. Doar să te-ntinzi aici, lângă copac. Alungă durerea de cap odihnindu-ți ochii un picccc.
   Când se trezi, sâmbătă dimineață, era înapoi la el în pat, fără să știe cum ajunsese acolo. Christopher se supără tare că lăsase să treacă o noapte întreagă, dar nu se putea face nimic. Mama lui avea să fie cu el toată sâmbăta, așa că nu se putea furișa în pădure. Nu putea vorbi cu omul cel amabil. Era nevoit să îndure durerea de cap până ce venea noaptea.
   Așa că urcă la etaj. Se duse la dulăpiorul din bucătărie și scoase flaconul cu aspirine al mamei. Luă patru, spărgându-le între dinți ca pe bomboane. Gustul ca de cretă era oribil. Așa că puse mâna pe cutia de cereale cu fructe. O cutie nouă. Fără zahăr pudră. Însă, când își turnă cerealele în bol, căzu din cutie o surpriză specială. O figurină mică, de plastic, înfățișându-l pe Motanul Buclucaș.
   Christopher o puse pe blatul mesei și zâmbi. Un moment rar de bucurie, înainte ca durerea de cap să se ivească iar. Luă cutia de lapte, turnă peste cereale și se uită gânditor la poza lui Emily Bertovich. Își spuse că trebuie să-l întrebe pe omul cel amabil de ce poza ei părea să se schimbe de fiecare dată câte un pic, ori de câte ori cumpărau o cutie cu lapte nouă.
   Christopher puse laptele la loc în frigider și se așeză în fața televizorului, la desenele animate de sâmbătă dimineața. Își aminti că, mai mic fiind, închidea televizorul crezând că, deschizându-l, programul are să se reia din exact același moment. Îi luase un pic ca să-și dea seama că Motanul Buclucaș și restul emisiunilor continuă și fără el. Se întristase, însă mami îl înveselise zicând că și el făcea lucruri și că restul lumii trebuia să-l prindă din urmă.
   Christopher deschise televizorul. Ecranul se lumină și începu să arate desenul lui preferat de sâmbătă.
   Motanul Buclucaș.
   Christopher era bucuros. Poate că Răzbunătorii erau acum preferații când venea vorba de filme, însă Motanul Buclucaș avea să rămână mereu programul TV preferat. Nimerise chiar la genericul de început. O paradă mare cu toate personajele, mărșăluind pe Broadway cu cântec.

   Cine este cel mai aprig?
   Cel mai tare din cartier?
   Cine-i cel mai meseriaș?
   E Motanul Buclucaș!
   Cea mai șmecheră felină
   Și mereu cu burta plină
   Cine-i cel mai nărăvaș?
   E Motanul Buclucaș!
   E Motanul Buclucaș!
   E Motanul Buclucaș!

   Apoi Motanul Buclucaș însuși dădu fuga înaintea paradei, țipând: „Aveți de gând să terminați cântecul ăla? Încerc să mănânc aici!”
   Christopher râdea la asta de fiecare dată, atât de haios era. Acum râse încă și mai tare, fiindcă după stresul de peste săptămână trebuia să se elibereze de presiune, precum ceainicul mamei.
   Episodul începu. Christopher se simți un pic dezamăgit, fiindcă era o reluare, în care Motanul Buclucaș fură pește de la majordomul unei doamne pisici bogate, de care e îndrăgostit. Christopher văzuse poate de 10 ori episodul, însă tot avea o parte haioasă, unde majordomul îl urmărește țipând pe Motanul Buclucaș, zicându-i: „Întoarce-te, cotoiule!” Și Motanul Buclucaș zice: „Pentru tine sunt Domnul Cotoi!” Așa că stătu să vadă oricum episodul.
   Doar că de data asta nu era la fel.
   Motanul Buclucaș nu rosti replicile acelea. În loc să le spună, sub ochii lui Christopher, Motanul Buclucaș se opri și se uită la ecran.
   - Aa... bună, Christopher. Îți plac desenele?
   Christopher se uită împrejur, prin casa goală. Mama lui dormea sus. Era singur-singurel.
   - Nu-ți face griji pentru mama ta. Suntem doar noi. Să nu te temi. Ce mai învârți, amice? îl întrebă pe un ton prietenos Motanul Buclucaș.
   - De unde-mi știi numele? îngăimă în cele din urmă Christopher.
   - Glumești? Ești admiratorul meu numărul unu. Cum să nu-ți știu numele? Am auzit că emisiunea mea e preferata ta din toate timpurile. Măiculiță, ce drăguț! Mulțam! răcni Motanul Buclucaș.
   - Șșș. O trezești pe mami.
   - Ah, asta-i vrăjeală. Mami a stat de vorbă cu șeriful la telefon astă-noapte, vreo două ore, după ce-ai adormit tu. Măiculiță, e super de treabă omul. Mult mai de soi ca Jerry, nu crezi?
   Pe ceafa lui Christopher perii se zbârliră.
   - De unde știi de Jerry?
   - Știu totul despre tine, amice. Și știu că Jerry o caută pe mama ta. Măiculiță, ce i-ar mai face dac-ar găsi-o vreodată. Așa că... nu putem lăsa să se întâmple una ca asta, așa-i?
   - Nu, zise Christopher.
   - Măiculiță, ai curaj. Mama ta te-a crescut bine. Trebuie că-i mândră de tine. Așa că să nu te temi. Promit că mama ta n-o să pățească nimic. Țac-pac.
   - Cum o să faci asta? zise Christopher.
   Motanul Buclucaș se uită în dreapta și-n stânga, încercând să vadă în afara televizorului, ca și cum s-ar fi chiorât pe după colț.
   - Măiculiță, Christopher, mă tem că aproape ni s-a terminat timpul. Îți spun cum să ai grijă de mama ta, dar mai întâi vreau să te-ntreb ceva, bine?
   Christopher dădu din cap. Motanul Buclucaș miji ochii.
   - Cum ai găsit scheletul, amice?
   Inima lui Christopher porni să bubuie.
   - Ce?
   - Ți-a arătat cineva unde era scheletul, așa-i? Cine te ajută? Măiculiță, trebuie să aflăm.
   - Nimeni, minți Christopher.
   - Nu cred că-i foarte adevărat. Cred că ți-a spus cineva de scheletul ăla vechi. Și trebuie să știu cine, amice. Măiculiță, chiar așa. Fiindcă se-mpute treaba. Ea e superfurioasă în clipa asta. Măiculiță... e furioasă tot timpul.
   - Cine?
   - Pardon, n-avem voie să-ți spunem, amice, altfel dăm de bucluc. Și ea tot face buba la unul și la altul, ca să afle cine te ajută. Și de la atâtea țipete mă dor urechile. Așa c-ai îmbunătăți mult situația pe aici dacă ne-ai spune odată cum ai găsit scheletul. Poți să-mi spui mie, amicul tău, Motanul Buclucaș. O să fie secretul nostru.
   - Nu mi-a spus nimeni. Săpam după o comoară.
   - Pe legea mea, asta-i o mare dezamăgire, amice. Aceeași minciună pe care le-ai spus-o șerifului și mamei tale. Nu vrei să ajungi ca Pinocchio, nu? I-a crescut nasul de la minciuni. Vrei să știi ce-o să facă minciunile tale?
   - Ce?
   - Dacă nu-mi spui cine te ajută, mama ta o să pățească ceva rău.
   Gâtlejul lui Christopher se strânse, ca atunci când încercase să înghită o pietricică și aproape se sufocase. Fața i se înroși.
   - Ce-o să se întâmple cu ea? întrebă.
   - Nu-ți pot spune, dar, dacă dai mai tare televizorul, pot să-ți arăt. Ai vrea să dai mai tare sunetul de la televizor?
   Christopher ridică telecomanda și dădu mai tare.
   - Măiculiță, nu, Christopher. Nu de la telecomandă. De la televizor. Altfel nu merge.
   Christopher șovăi, dar trebuia să afle ce avea să pățească mama lui. Păși agale spre televizor.
   Băiatul întinse mâna spre butonul de volum. Ochii Motanului Buclucaș luciră. Își trecu limba peste bot.
   - Măiculiță, abia așteptăm să te cunoaștem, amice. Ea o să-ți arate totul.
   Motanul Buclucaș întinse laba spre ecran. Mai aproape de buton. Mai aproape de Christopher.
   - Doar să atingi ecranul și-o salvăm amândoi pe mama ta. Jur! Pe mustățile mele.
   Christopher întinse mâna. Motanul Buclucaș întinse laba. Erau la doar câțiva centimetri distanță. Aproape că se atingeau. Durerea de cap începu să se spulbere. Și Christopher simți că-l apucă moleșeala.
   - Christopher! strigă mama lui. Nu ți-am spus să nu stai așa aproape de televizor?
   Christopher deschise ochii și întoarse capul. Era mama lui. În halat de baie. Părea nedumerită. Nasul lui era, literalmente, la două degete de ecran.
   - Îmi pare rău, mami, zise.
   - Bine. Păi... termină-ți micul dejun la masă, ca o persoană normală. N-am crescut o maimuță.
   Christopher dădu din cap a încuviințare și se întoarse iarăși spre televizor. Motanul Buclucaș nu-l mai privea. Era fugărit de majordom.
   - Întoarce-te, cotoiule!
   - Pentru tine, e Domnul Cotoi, replică Motanul Buclucaș, după care fugi în canal, luând cu el deliciosul pește.
   Christopher se așeză la masa din bucătărie și-și mâncă porția de cereale, în vreme ce mami își făcu ochiuri la tigaie. O privi, îngrozit de ce avea să i se întâmple. Ar fi zis ceva, însă acum se știa supravegheat.
   Ori asta, ori înnebunise de tot.
   Christopher ar fi vrut să creadă că toate acestea erau doar o născocire - nu o născoacere - a imaginației lui. Mai ales Motanul Buclucaș. Spera că e doar nebun, cum fusese tatăl lui. Și că migrena care făcea să i se întunece privirile era doar străfulgerarea care-l făcea pe tati „să danseze caraghios”. Așa numea mami episoadele lui tati. Tati lua pastile pentru ele și uneori, din cauza pastilelor, nu se ridica din pat cu săptămânile. Mami avea grijă de el, dar trebuia să lucreze până târziu la restaurant.
   Și atunci, el a murit în cadă.
   Mai târziu, după ce mama lui termină de privit Saturday Night Live și închise televizorul, Christopher se furișă afară din casă și intră în pădure. Nu băgă de seamă răsuflarea care se juca de-a v-ați ascunselea cu vântul și grăbi pasul, ajungând lângă copacul din luminiș.
   - Ești aici? întrebă el punga de plastic.
   Niciun răspuns.
   - Răspunde-mi, te rog. Mi-e frică, zise. Ce-a fost aia? Cine este ea? Și ce-o să-i facă mamei Motanul Buclucaș?
   În acea clipă, Christopher ieși din sine însuși și se privi ca un spectator. Văzu un băiețel în genunchi, implorând o pungă de plastic să-i răspundă la întrebări despre lucruri pe care nimeni n-ar fi avut cum să le explice. Dacă i s-ar fi dat ocazia să aleagă ca toate acestea să fie ori reale, ori nebunie, Christopher ar fi ales nebunia. Fiindcă, deși mami s-ar fi întristat să aibă un fiu smintit, așa cum fusese și răposatul ei soț, măcar n-avea să i se întâmple nimic rău.
   - Sunt nebun? întrebă punga albă de plastic.
   Nimic.
   - Te rog, spune-mi că-s nebun.
   Tăcere.
   Christopher stătu întreaga noapte acolo, implorând punga albă de plastic să-i dea un răspuns, însă răspunsul nu veni. Omul cel amabil părea să fi dispărut. Christopher nu știa ce se alesese de el. Poate se ascundea. Poate fugea de Motanul Buclucaș. Sau nu era decât o pungă albă de plastic.
   Orice va fi fost, Christopher era singur.
   Când zorii începură să coloreze cerul, fugi în pat, se vârî sub așternuturi și se uită lung la poza cu tatăl lui, înrămată în argint. Și, cu cât se uita mai mult la imaginea ce zâmbea lângă pomul de Crăciun, cu atât mai mult îi răsunau în minte întrebările, ca un disc vechi blocat la același pasaj muzical. Sunt nebun? Sunt nebun? Sunt nebun?
    Cu 20 de minute înainte ca ceasul deșteptător al mamei să-i trezească pentru mersul la biserică, Christopher izbuti, într-un târziu, să închidă ochii. Și, în chiar clipa de dinainte să se cufunde în somn, i se păru că aude o șoaptă, ca un susur ușor. Ar fi putut fi un gând. Sau o voce. Ori niciuna. Nu spunea decât...
   Termină căsuța din copac și-o să afli.

Capitolul 31

   - Ești dus? Tati aproape că m-a lăsat fără abonament la HBO, șopti Ed Specialul.
   Christopher se luă după Ed Specialul prin parcare, în vreme ce părinții lor se salutau cu voci sonore.
   - Nu înțelegi. Trebuie s-o terminăm, zise Christopher.
   - Ai bani de HBO?? întrebă Ed Specialul.
   - Nu.
   - Atunci termin-o singur.
   Intrară în biserică și, după ce că fuseseră pedepsiți tot sfârșitul de săptămână de după Ziua Recunoștinței (plus încă o săptămână după aceea, să le ajungă cu vârf și-ndesat), băieții fură nevoiți să îndure și o slujbă mai lungă ca de obicei. Părintele Tom vorbi despre iubirea lui Iisus pentru refugiații din Orientul Mijlociu. Însă Christopher nu observă decât că lumea se holbează la el. Și șoptește.
   - E băiețelul care-a găsit scheletul.
   - Sunt copiii de la știri.
   - Au apărut în ziar.
   - A câștigat la loterie acum două luni.
   Pe Christopher îl durea capul de la vocile lor. Fiecare minut petrecut departe de căsuța din copac îi întețea migrena. La un moment dat, părintele Tom trecu de la engleză la limba latină. Limba se învârteji în capul lui Christopher. Și „diem” deveni „zi”, iar cuvintele căpătară sens. Însă aduseră cu ele un val de durere groaznică.
   O Deus Ego Amo Te
   Doamne, Te iubesc, își dădu Christopher seama.
   După ce se termină liturghia, mama lui Ed Specialul ieși în parcare și-și aprinse o țigară. Trase în piept și dădu afară un norișor întreg.
   - Iisuse, dar ce slujbă lungă, zise. Nu știe și părintele Tom că avem cadouri pentru Crăciun de cumpărat?
   O zise fără pic de ironie, lucru care o făcu pe mama lui Christopher s-o îndrăgească și mai mult. Apoi, după ce luă prăjiturele cu scorțișoară pentru strângerea de fonduri de la biserică, Bey se oferi să-i scoată pe toți la o pizza, pentru a sărbători veștile bune.
   - Ce vești bune? întrebă mama lui Christopher.
   - Eddie nu mai este în clasa de întârziați!
   - Ei, stai un pic! se îmbufnă Ed Specialul.
   - Scuze, dragă, dar e adevărat. Erai în clasa de întârziați, zise ea mângâindu-l pe păr. Dar doamna Henderson e un geniu, fiindcă acum citești la nivel de clasa a patra. Suntem tare mândri. Așa-i, Eddie cel Mare?
   - Mândri. Tare mândri, repetă și tatăl lui Ed Specialul, fără să scape din ochi, pe telefon, echipa de fotbal Steelers.
   Christopher își văzu mama fixându-și în minte informația despre Ed Specialul. Apoi cele două familii se alăturară lui Ma, Mike și celor două mame ale acestora, care tocmai terminaseră acea activitate numită de Bey „ce-or mai face și luteranii ăia” la biserica lor de pe Autostrada 19.
   Aveau alte orientări religioase, era drept, însă... același Dumnezeu. Aceeași pizza.
   În vreme ce adulții se puseră pe discuții la un pahar de bere, băieții începură să joace jocuri video.
   - Nu-mi trebuie ajutor decât la ferestre și acoperiș, încercă iarăși Christopher. Restul fac singur.
   - Ne pare rău, Chris. Mamele noastre ne-au pedepsit, zise Ma.
   - Da, întări Mike, care-și dorea ca dulciurile să revină în viața lor.
   Însă Christopher nu voia să renunțe. Nu-l lăsa durerea de cap.
   Seara trecută, după ce mama lui adormise, încercase să suie pe scară ferestrele, de unul singur. Dar erau prea grele. Așa că le pusese deoparte și încercase să potrivească acoperișul, însă era imposibil pentru o singură persoană. Atinsese limita a ce putea face un singur copil.
   Și în clipa în care se oprea din construit, durerea de cap se întorcea răzbunătoare.
   Iar omul cel amabil nu era pe nicăieri.
   În ziua următoare, la școală, Christopher își găsi prietenii în sala de clasă.
   - Acoperișul e-o treabă de patru oameni. Singur nu pot termina, îi imploră.
   - Frățioare, ți-am spus deja. Suntem pedepsiți, făcu Mike, exasperat.
   - Da, Chris. Lasă-ne în pace. Parcă te-ai țicnit, zise Ed Specialul. Și arăți ca naiba. Mai dormi și tu un pic.
   Christopher își aruncă privirea spre Ma, singurul pe care știa că poate conta. Însă Ma, fără o vorbă, își pironi ochii în pupitru.
   - Ma?
   - Dă-i pace lui frate-meu, se băgă Mike.
   - Să răspundă el singur, îi zise Christopher.
   Mike era cu 10 kilograme mai greu, însă lui Christopher nu-i păsa. Băieții se ridicară în picioare. Ma nu voia să-i vadă încăierându-se.
   - Stați jos, băieți. Deja avem necazuri, zise.
   Christopher se întoarse către Ma și-l privi drept în ochi.
   - O să mă ajuți sau nu?
   Ma, fără să scoată o vorbă, își privi fratele.
   - Nu, Chris. Îmi pare rău.
   Durerea de cap îi smulse din gură cuvintele înainte să apuce să le gândească.
   - Atunci, du-te-n mă-ta, zise Christopher.
   Se simți rușinat în chiar clipa în care o spuse. Nu mai știa ce face.

   La finalul zilei, capul lui Christopher stătea să-i explodeze. Nu contă că adusese aspirinele mamei la școală și că le crănțănise întreaga zi ca pe drajeuri. Nu contă nici că li se dădu liber în ultima oră, ca să plece la evenimentul special al zilei. Durerea de cap nu voia să înceteze.
   Nici măcar pentru Întrecerea Baloanelor.
   Se uită, pe terenul de joacă, la copiii îmbrăcați în haine de iarnă, cu căciuli pe cap. Fiecare ținea un balon de altă culoare, cu un cartonaș prins la capătul unei sforicele. Doamna Henderson le spuse tuturor să-și scrie numele pe cartonașul unde se aflau deja trecute datele de contact ale școlii. Elevul al cărui balon ajungea cel mai departe căpăta premiul. Copiii aveau să afle în ultima zi de școală, înainte de vacanța de Crăciun. Și-o aminti deodată pe doamna Keizer furișându-se pe la spatele lui, în spital, țipând: „Vine moartea. Moartea e aici. Vom muri toți în ziua de Crăciun!”
   Nu plânge.
   Durerea de cap era înfiorătoare. N-avea să termine în veci casa din copac. Prin urmare, ori Motanul Buclucaș avea să-i facă vreun rău mamei lui, ori era complet dus cu sorcova.
   Nu plânge.
   Christopher încercă să ignore durerea și să-și scrie numele pe cartonaș. Însă prima lacrimă izbi cartonașul și umezi dâra de grafit a creionului.
   Nu mai plânge, bebelușule.
   Dar nu se putea abține. Așa că se piti după tobogan, își îngropă în palme capul care-i zvâcnea de durere și se puse pe bocit. Simți, după o clipă, cum o umbră îi intră în câmpul vizual. Ridică privirea și-l văzu pe Ma, care-i așeză o palmă pe umăr.
   - Ce-ai pățit, Chris?
   Christopher nu putea să vorbească. Plânse mai departe. Mike și Ed Specialul se apropiară în fugă.
   - Ce s-a întâmplat? Brady a fost? Îl omor.
   Christopher scutură din cap. Nu, nu fusese Brady. Ed Specialul se uită în toate părțile, cu un aer paranoic.
   - Hai, ridică-te. Doar nu vrei să te vadă Brady cum plângi, nu?
   Băieții îl ajutară să se ridice în picioare. Apoi se șterse la ochi cu mâneca.
   - Îmi pare rău, suspină Christopher. N-am vrut să vă înjur. N-am vrut să vă bag în necazuri.
   - Lasă, nu-i nicio problemă, zise Ma.
   - Da. Mamele noastre nu mai sunt așa de furioase, adăugă Mike.
   - Așa, și mami crede acum că-s un geniu, exclamă Ed Specialul. Și, pe deasupra, am apucat să petrecem o noapte întreagă în aer liber, doar noi. Am avut doar de câștigat.
   - Bun... deci o să mă ajutați să termin?
   - De ce-i așa de important pentru tine? vru Ma să știe.
   - Fiindcă e locul nostru. Fiindcă suntem Răzbunătorii, zise Christopher știind prea bine că băieții n-ar fi crezut niciodată adevărul.
   Se lăsă tăcerea. Băieții chibzuiră un minut.
   - OK, Chris, zise Ed Specialul. O să te ajutăm.
   - Sigur că da, aprobă Ma. Dar trebuie să ne dăm seama și cum. Încă n-avem voie să ieșim din casă.
    - Ce-ar fi să chiulim de la școală? propuse Mike.
   - Nu pot chiuli, zise Ed Specialul, căruia noile succese la învățătură i se cam urcaseră la cap. Dacă iau un zece la vreun test anul ăsta, tati zice c-o să-mi pună Showtime în cameră. Și pe Showtime vezi o mulțime de femei goale.
   - Dacă ne-am preface toți bolnavi? încercă Ma.
   - Dă de bănuit, zise Ed Specialul.
   Cu cât se gândeau mai mult, cu atât își dădeau seama că nu era niciun plan care să funcționeze. Christopher era singurul care locuia suficient de aproape de pădure ca să se poată furișa acolo noaptea.
   Mamele lor îi însoțeau mereu după școală și la sfârșit de săptămână și n-ar fi îngăduit ca ei să mai lipsească vreo noapte de-acasă.
   - Băieți și fete, pregătiți baloanele! anunță doamna Henderson.
   - Haideți, mă, zise Ed Specialul. Avem de câștigat Întrecerea Baloanelor.
   Băieții întinseră baloanele spre Christopher, care îl legă și pe-al lui în mănunchi. Se uitară tuspatru la Brady Collins și la Jenny Herog, ai căror prieteni populari aveau atât de multe baloane legate laolaltă că arătau ca-n filmul Deasupra tuturor. Însă lui Christopher și Răzbunătorilor nici că le păsa. Erau iarăși cei mai buni prieteni.
   - Unu. Doi. Trei! Acum! chiui doamna Henderson.
   Toți copiii dădură drumul baloanelor. Cerul se umplu cu puncte mărunte de culoare, ca o pictură. Cerul era minunat, vast și liniștit ca o rugăciune. Christopher ridică ochii spre un nor cocoțat în văzduh. Alb ca punga de plastic. Și cuvintele îi veniră într-o clipită.
   O zi cu ninsoare.
   Migrena se opri odată cu răspunsul. Christopher nu-și dăduse seama cât de tare îl duruse decât după ce durerea se opri.
   - Dacă ar fi o zi cu multă ninsoare, băieți? întrebă Christopher.
   - Ar merge! zise Ed Specialul. Păcat că nu controlezi vremea, Chris.
   În acea noapte, după ce mama lui adormi, Christopher se grăbi să se ducă în pădure. Păși drept spre punga albă de plastic.
   - Nu știu dacă ești adevărat sau nu. Dar, dacă exiști, trebuie să mă ajuți să termin căsuța. Și dacă nu exiști, o să mă opresc din construit. Nu-ți pasă că-mi explodează capul. Fiindcă nu vreau să mai fac asta singur. Vreau o dovadă. Așa că vorbește cu mine. Vorbește cu mine, te rog!
   În tăcerea care urmă, se uită țintă la punga albă de plastic, care atârna tăcută în creanga ei. Christopher ridică vocea.
   - E ultima șansă. Îmi trebuie o zi cu ninsoare ca să termin căsuța din copac. Așa că... ori faci să ningă, ori n-o să mai cred niciodată în tine.

Capitolul 32

   Un viscol.
   La naiba, își zise șeriful. Ultimul lucru care-mi trebuie acum e un viscol. Omul de la meteo prezisese două degete de zăpadă. Se înșelase cu o lungime de braț. Școlile fuseseră închise în ziua respectivă. Școala elementară Mill Grove. Amândouă gimnaziile. Liceul.
    Ninsoarea era așa de afurisită, că până și Școala Districtuală Mt. Lebanon, care nu furniza transport cu autobuzul școlar, trăsese zăvorul, fără ca de data asta să se ridice la înălțimea legendarei ei „întârzieri de 3 ore”.
   Copiii ieșiseră să se dea cu sania și să facă oameni de zăpadă.
   Șeriful ar fi preferat de departe să fie un puști alergând cu sania decât un adult încercând să-și dea seama dacă orașul are în buget bani în plus pentru soluție antiderapantă. Detestase, de copil, sarea aceea care făcea să se topească zăpada. Acum o detesta și mai mult.
   Fiindcă îl ținea departe de caz.
   Poate din pricină că avea de-a face cu puștiul lui Kate Reese. Poate faptul că șeriful era obișnuit cu ritmul alert și, cu toate că la început își dorise viața liniștită a unui cătun, voia din nou să facă muncă de poliție adevărată.
   Oricare era motivul, cu cât petrecea mai mult timp în pădure, analizând locul faptei și căutând indicii, i se părea că devine tot mai implicat, mai concentrat și mai pasionat de ceea ce face. Dacă ar fi crezut în minuni, ar fi zis aproape că devenea mai deștept. Fiindcă, în pofida tuturor obstacolelor, izbutise să lege între ele 4 informații fundamentale...
   Un băiat.
   Opt ani.
   Acum 50 de ani.
   Îngropat de viu.
   ...aproape cât să identifice copilul. I-ar fi trebuit un test ADN pentru confirmare. Dar era aproape sigur de numele victimei.

   David Olson

   Șeriful se așeză la birou. Deschise dosarul străvechiului caz și despături afișul decolorat care anunța dispariția copilului. David Olson fusese un băiețel foarte drăgălaș. Cu obrăjori rotunzi. Zâmbet larg. Îi lipseau și dinții din față.
   Aceiași dinți care îi lipseau și scheletului.
   Șeriful dădu afișul deoparte și se uită la copiile unor articole apărute prin Pisburgh Post-Gazete și în fostul cotidian Pisburgh Press, dinainte să-l închidă. Era o mențiune până și în publicația locală cu reclame și anunțuri.
   Potrivit acestor gazete, David Olson ar fi fost acasă cu fratele său mai mare și cu prietena fratelui. Părinții plecaseră în oraș ca să se bucure de un spectacol la Heinz Hall, după o cină luată la Clubul Duquesne. Potrivit raportului inițial al poliției, fratele cel mare spusese că cineva așezase pe veranda casei lor un căruț de copil cu un reportofon pe care era înregistrat un plânset de bebeluș. Făptașul (sau făptașii) se folosiseră probabil de această diversiune ca să-l răpească pe David Olson din camera lui.
   Poliția încercase (și cheltuise mare parte din bugetul local, șeriful o știa) să blocheze toate drumurile și autostrăzile. Polițiști și voluntari străbătuseră întregul orășel, inclusiv pădurea din Mission Street. Nu găsiseră însă nici măcar o urmă de talpă.
   Era de parcă David fusese răpit de o stafie.
   Cum nu reușiseră să găsească vreun suspect, bănuiala căzuse asupra familiei. Ca să-și facă vânzare, niște reporteri în goană după senzațional îl acuzaseră pe tatăl lui David Olson de uciderea propriului fiu. Povestea cu „Tatăl dement” ținuse un timp, mai ales după ce se aflase că familia încheiase pe numele lui David o poliță de asigurare pe viață. Însă, fără vreo dovadă, povestea murise iute (împreună cu vânzările ziarului) și reporterii se concentraseră asupra fratelui mai mare.
   Cei mai răi dintre ei îl acuzaseră de omor. Cei mai răsăriți puseseră doar întrebarea „Cum e să știi că erai acolo când a fost răpit David?” Fratele mai mare, spre lauda sau în detrimentul său, fusese foarte dornic să colaboreze și să păstreze subiectul fierbinte, însă până la urmă, se iviseră alte noutăți și cei din familie fuseseră lăsați cu povara de a fi singurii care să știe cum s-a sfârșit povestea.
   Infracțiunea nu a fost nicicând soluționată. Răpitorul sau răpitorii nu fuseseră prinși. Familia fusese lăsată să găsească o noimă în cele petrecute, în loc de răspunsuri. Primăria încetase să mai caute, fiindcă nu mai existau indicii și era nevoie de bani ca să se arunce pe șosele cu sare, pentru ca restul populației să poată circula în siguranță.
   Șeriful lăsă deoparte dosarul, cu imaginea copilului dispărut deasupra. Verifică apoi toate afișele cu persoane dispărute aflate în acel moment pe panoul lui. Chipuri de bărbați, femei și copii. Secțiile de poliție și le trimiteau unele altora ca niște puști care fac schimb de cartonașe cu jucători de fotbal. Totul, în speranța (deșartă sau adevărată) că un copil răpit în Hershey ar putea să apară ca prin minune în Philadelphia. Sau că bătrânul suferind de demență care se pierduse în Harrisburg avea să ajungă cumva în Pisburgh.
   Chipurile se mai schimbau uneori, când era salvat câte un copil, găsit câte un bunic uituc sau când vreun adolescent fugar decidea că iadul de-acasă e un fleac în comparație cu iadul de pe străzi. Însă, oricât s-ar fi schimbat fețele, panoul cu dispăruți nu se schimba defel. Era întotdeauna plin, ca o sală de cinema la premieră.
   Panoul cu dispăruți era o prezență atât de constantă, încât șeriful rareori observa vreo față anume, în raport cu celelalte. Însă unul dintre afișe îi sări în ochi. Poate din cauza vârstei fetei. Sau din pricina părului ei blond. Ori fiindcă aducea un pic cu fata cu unghii date cu ojă. Oricare ar fi fost motivul, șerifului nu-i ieșea din minte fata asta dispărută.
   Emily Bertovich.
   Lipsea deja de câteva luni, însă părinții ei aveau probabil ceva relații în orașul lor, Erie, din Pennsylvania (sau o căruță de bani).
   Deoarece cazul ei era încă tratat ca unul proaspăt de-o zi. Poze noi. Afișe noi. Fusese reinițiată până și campania de informare pe cutiile de lapte. Afișul ei arăta pe-atât de nou și de proaspăt tipărit pe cât de jerpelit și decolorat era cel al lui David Olson. Într-o zi, și posterul lui Emily avea să se-nvechească. Și, cu un pic de noroc, ea avea să fie la adăpost atunci, în brațele mamei ei.
   Simți cum mintea îi alunecă iarăși de la Emily Bertovich la fata cu unghiile date cu ojă, însă se opri iute.
   Avea treabă.
   Șeriful ieși și se apucă să-și scoată mașina din zăpadă. Porni apoi pe drumurile sărate de la antiderapant, aruncând o privire către copiii care se jucau pe terenul de golf, zonă dotată cu un derdeluș minunat. Văzu copilași în geci colorate suind pe coama înzăpezită a dealului.
   Ca niște baloane pe cer.
   Deschise de-un deget geamul, cât să-și dezaburească parbrizul.
   Aerul rece și proaspăt umplu mașina. Auzi copiii țipând încântați, coborând panta cu săniile și alergând iarăși pe deal ca să se mai dea o dată. Zarva îl făcu să zâmbească. Un moment luminos, într-o zi cenușie.
   Ajunse în cele din urmă la azilul de bătrâni. Madam Collins era pe verandă, în picioare, lângă mama ei așezată într-un scaun cu rotile.
   Bătrâna îngăima o aiureală despre sfârșitul lumii, în vreme ce madam Collins răcnea la voluntarii adolescenți, îndemnându-i să „pună osul la treabă” și să curețe zăpada de pe verandă. Șeriful simți că-l apucă mila, mai ales pentru unul dintre voluntari.
   - N-am vrea ca mama mea să cadă și să-și rupă șoldul, așa-i, Mary Katherine?
   - Nu, doamnă, spuse Mary Katherine cu fața roșie și nasul curgându-i din pricina frigului.
   Șeriful nu aștepta cu nerăbdare mica sa discuție cu madam Collins. Își aminti cum, după ce primise postul aici, familia Collins îl invitase la cină în căsoiul acela de prost gust, de trei mii de metri pătrați, cu o alee de acces lungă, piscină, teren de tenis și o pivniță ceva mai mare decât apartamentul lui. O cină plăcută, care să-i amintească politicos că primul cuvânt din „funcționar public” era „funcționar”. Și că, dacă era angajat al orașului, atunci ei erau angajatorii. Nu se spusese nimic pe față. Însă se subînțelegea. Șeriful le suportase jocul încordat de-a „suntem normali, suntem în regulă”.
   Mai ales când Brady vărsase supă pe fața de masă elegantă și se-ncordase tot, ca un tip prins că fură de la șeful lui, întâmplător liderul rețelei de traficanți de droguri. Șeriful știuse că, în clipa în care ușa urma să se-nchidă după el, Brady avea s-o încaseze. Însă măcar avea un conac de 3 mii de metri pătrați în care să se simtă oribil. Fata cu unghii date cu ojă nu avusese nici 30 de metri pătrați.
   Iar mama lui Brady se pricepea la gătit. Trebuia să-i recunoască talentul.
   Totul mersese, după aceea, ca uns între stăpân și servitor, până ce se găsise scheletul, iar șeriful oprise accesul în perimetrul pădurii până la finalizarea investigației.
   - Șerifule, eu nu mai am încă o săptămână de pierdut, îi zisese domnul Collins. Am, în schimb, o echipă întreagă de avocați.
   - Perfect, atunci poate-i aduceți încoace să ne ajute să mai dezgropăm și alte schelete de pe terenul dumneavoastră. Construiți locuințe de suburbie destinate familiilor, așa-i? Și n-ați vrea ca reporterii aceia din dubițe să rămână cu impresia că nu vă pasă de-un copil mort, așa-i? spusese șeriful.
   Nu fusese tocmai înfruntarea secolului, dar fusese suficient ca să-l hotărască pe domnul Collins ca, la următoarele alegeri, să-și facă rost de un șerif nou. Însă șerifului nu-i păsa. Dacă rezolva cazul, comunitatea avea să-i ia partea și avea să-și păstreze slujba. Dacă nu, atunci nu să fie. Pățise lucruri mai rele decât ieșitul pe locul doi.
   - Bună, doamnă Collins. Ce mai face soțul? întrebă politicos șeriful.
   - Minunat. Se bucură enorm că i-ai oprit șantierul... încă o săptămână.
   - Încerc să păstrez ordinea și siguranța în oraș, doamnă, zise șeriful, atingându-și respectuos cozorocul șepcii, însă pe un ton mușcător.
   - Ei bine, te descurci minunat, zise ea cu un zâmbet.
   Șeriful intră în azil și-o văzu îndată pe Kate Reese la capătul culoarului. Scotea ornamente de Crăciun dintr-o cutie. Și arăta la fel de frumoasă ca în seara întâlnirii lor, care începuse la ora 8 după-amiaza și se sfârșise când domnul Wong le comunicase, în engleza sa stricată, că „închis acum”. Șeriful nici nu-și dăduse seama când zburaseră 5 ore, însă zburaseră, apoi venise vremea să-și desfacă prăjiturelele cu răvașe.
   - Ce zice al tău? întrebase.
   - Prietenul la nevoie se cunoaște. Al tău?
   - Îți vei găsi fericirea într-o nouă iubire.
   Zece minute mai târziu, se sărutaseră în mașina lui din parcare, ca niște puștani de 16 ani. Se sărutaseră doar, însă asta nu făcuse decât să îmbunătățească și mai mult seara.
   - Ce faci aici, pe furtuna asta? întrebă Kate Reese.
   - Treabă de șerif. Tu ce faci?
   - Am o ipotecă de plătit. Și Christopher a ieșit cu prietenii lui la săniuș.
   Șeriful simți schimbarea din ea. Odată ce aflase că scheletul era vechi de 50 de ani, mai slăbise frâiele cu fiul ei. Întru câtva.
   - Gata cu arestul la domiciliu? întrebă.
   - E eliberat condiționat, zise ea. N-are voie să mai pună piciorul prin pădurea aia... de unul singur.
   Șeriful simțea ochi care aruncă priviri indiscrete din toate ungherele către discuția lor. De la bătrânele cu cărți de joc între degetele slăbite de artrită până la personalul care se ducea să fumeze pe furiș afară. Așa că se aplecă spre ea și-i șopti motivul pentru care venise. Ea încuviință și-l conduse pe culoar către una dintre camere, lăsându-l acolo să-și facă meseria de polițist. Șeriful se uită la bătrânul de pe fotoliu, cu bandaje în jurul capului de la operația exploratorie care i se făcuse la ochi.
   - Mă scuzați, domnule. Sunt șeriful Thompson, zise.
   - Păi, bună ziua, domnule șerif. Mă bucur să aflu că îți faci treaba pe-aici, de vreme ce am votat cu tine, zise Ambrose. Cu ce te pot ajuta?
   Șeriful își scoase șapca din respect, cu toate că bătrânul nu-l putea vedea. Se așeză față în față cu el.
   - Domnule... oamenii mei au căutat prin pădure și au descoperit corpul unui băiețel.
   - Da, și?
   - Cred că e fratele dumneavoastră mai mic, David.
   Fratele mai mare al lui David Olson, Ambrose, rămase neclintit ca o statuie. Șeriful nu-i putea vedea ochii, însă observă că pe la marginile bandajului încep să se prelingă lacrimi.

Capitolul 33

   Christopher privi către cerul acoperit de nori. Nu-și amintea să mai fi văzut vreodată atâția. Nori mari, frumoși, revărsând din ei zăpadă, precum puzderia de confeti de la o paradă.
   Prietenilor lui nu le venise să creadă cât de norocoși erau.
   O zi cu ninsoare!
   O zi mare, delicioasă, cu ninsoare.
   - Fir-ar, Chris. Poate că tu chiar controlezi vremea, glumi Ed Specialul.
   Christopher se strădui să zâmbească. Știa, firește, că zăpada putea fi o coincidență.
   Sau nu.
   Mama lui îl lăsase la terenul de golf, de dimineață, ca să-și vadă prietenii și să se dea cu sania, după ce-l îmbrățișase, îl pupase și-i reamintise cu severitate interdicțiile.
   - N-ai voie în pădure. Fără glumă.
   - Mulțumesc, mami, zisese băiatul.
   - Nu-i de mulțumit, să știi. Te-am lăsat să vii aici numai fiindcă jumătate din oraș e pe dealul ăsta. Să nu pleci de-aici până mă întorc.
   - Da.
   Mamele își înștiințară băieții că aveau să revină să-i ia după ce terminau ziua de lucru (sau, în cazul mamei lui Ed Specialul, ziua de răsfățuri cosmetice). Asta, în orice caz, le dădea băieților mai bine de opt ore ca să se întoarcă la căsuța din copac și s-o termine.
   Era o ocazie unică.
   Așteptară până ce mașinile mamelor se îndepărtară pe șosea, apoi ieșiră iarăși în parcare cu săniuțele roșii de plastic. Trecură pe lângă părinți ce mormăiau nemulțumiți din cauza blocajelor în trafic, în vreme ce copiii lor plănuiau cu prietenii să stoarcă maximul din această zi neașteptată de vacanță de la Dumnezeu.
   Având drept combustibil termosul cu ciocolată caldă al lui Ed Specialul și un rucsac plin cu gustări nesănătoase, copiii străbătură cu greutate nămeții până în pădurea din Mission Street. Se opriră chiar la intrare. Copacii erau gheboșați sub greutatea zăpezii.
   Martori tăcuți ai istoriei. Arborii ăștia, își zise Christopher, sunt aici de sute de ani. Poate mii. Erau mai bătrâni decât țara lor. Și-aveau să rămână aici mult după moartea lor.
   Asta dacă nu-i rădea domnul Collins.
   Christopher își conduse trupa către locul unde pitise ferestrele. În vreme ce le scoteau, zăpada li se agăță de încheieturi, rece ca înghețata. Christopher însă nu simți nimic.
   Ajunseră în 5 minute în luminiș, târând ferestrele după ei pe săniuțele de plastic roșu. Își făcură loc printre troiene. Străbătură pulberea albă, frumoasă care părea că ascunde luminișul de restul lumii. Ca un munte înainte să-i fi venit cuiva vreodată ideea să schieze.
   Ajunseră lângă copac.
   Nu-și vorbiră, mulțumindu-se să lucreze în tăcere și, din când în când, să-și mai arunce câte o vorbă ca să coordoneze legatul ferestrelor de funia cu care aveau să le salte peste ramuri. Sau ca să obțină șurubelnița potrivită. Ori să izoleze ferestrele cu bandă.
   Ed Specialul și Mike își folosiră mușchii ca să deplaseze scândurile pentru acoperiș. Ciocanele lor făcură cuiele să pătrundă în lemn cum pătrunde cuțitul în untul cald. Vântul șuiera, făcându-le obrajii roșii și umezi de frig. Isprăviră în nici două ore acoperișul, în vreme ce Ma și Christopher puneau pe ferestre obloane negre. Apoi acoperișul fu lăsat peste construcție și tuspatru se cățărară în vârful copacului și începură să bată în cuie șindrila. Una câte una. Cât de repede puteau. Țac-țac-țac, ca patru mașini de scris.
   Până ce terminară.
   Ajungând la ultima bucată de șindrilă, Christopher se opri.
   Rămânea un singur cui de bătut. Îi întrebă pe ceilalți cui i-ar fi plăcut să sfârșească lucrarea.
   - Ai onoarea, zise Mike.
   - Chris! Chris! Chris! ovaționară prietenii.
   Christopher înșfăcă deci ciocanul și lovi ultimul cui. Apoi se dădură jos cu grijă și ajunseră la poalele copacului. Acolo se opriră și-și măsurară creația, în tăcere, cu priviri reverențioase. O căsuță în copac perfectă, cu obloane, ferestre și ușă adevărată cu zăvor.
   Dușumea cu ieșire secretă și scară de frânghie pentru urgențe. Era o frumusețe. Exact cum și-o zugrăvise în minte Christopher. Mai ca lumea decât schița desenată de el. Mai de soi ca orice casă pe care-o plănuise, cu excepția celei pentru mama lui.
   Casa din copac era gata.
   - Cine vrea să se suie primul? întrebă Ma.
   Nu era loc de dezbatere.
   Se sui Christopher.
   Prietenii săi îl urmară.
   Băieții suiră treptele din stinghii aducând cu dinții de lapte.
   Ajunseră la veranda micuță. Christopher deschise ușa, făcând-o pe portarul, și-și lăsă prietenii să intre primii. Unul câte unul. Ed Specialul, apoi Mike și Ma. Cei trei se ghemuiră înăuntrul căsuței și începură să vorbească despre cum o să aducă mobilă și iPad-uri ca să se uite la filme. Ba poate și-o sobiță cu propan ca să-și facă floricele de porumb.
   În vreme ce prietenii lui își făceau surescitați planuri mărețe, Christopher își aruncă privirea către luminiș. Văzu cerbi ițindu-și capetele printre tufe. Păscând ultimele petice verzi înainte ca iarna să le amenințe cu înfometarea. Ascultă. Nu se auzea niciun sunet. Nicio suflare de vânt. Doar căderea necontenită a fulgilor de zăpadă.
   Christopher văzu că fața de nor revenise. Zâmbea, plutea și presăra zăpadă ca vata de zahăr. Stratul de nea se îngroșase într-atât încât le acoperise toate urmele.
   De parcă nici n-ar fi fost acolo.
   - Haide, Chris, închide ușa că murim de frig aicea, zise Ed Specialul.
   Christopher se întoarse către prietenii săi. Însă nu înainte de a arunca o privire spre punga albă de plastic, care tăcuse întreaga zi.
   Se uită la ea cum atârnă pe creanga joasă. Așteptând răbdătoare. Păși apoi peste prag și intră în căsuță. Christopher știu, în clipa în care trase după el ușa, că avea să-și primească dovada. Ori era nebun, ori era ceva de cealaltă parte. Ori omul cel amabil nu exista, ori avea să-l întâlnească în curând față în față.
   - Dar ce face căsuța din copac? îl întrebase mai demult pe omul cel amabil.
   nu m-ai crede, va trebui să vezi cu ochii tăi.
   Christopher închise ușa.

   După o clipă, o păsărică poposi pe clanță. Se uită la cerbul care se apropia încet, făcând cercuri, de căsuță. Pășind la intervale identice.
   Păsării nu-i plăceau lucrurile pe care nu era învățată să le vadă, așa că își luă zborul. Se ridică prin fulgii de nea și în aerul înghețat. Se ridică peste coroanele copacilor și se tot înălță până ce ajunse la marginea norilor care arătau ca niște fețe.
   Și de acolo privi spre pământ. Văzu pădurea, luminișul alb și înzăpezit cu cerbul și copacul, micuț, cu căsuța între ramuri. Și, dacă ar fi putut descrie în cuvinte ce vedea, păsărica ar fi jurat că părea un iris alb împestrițat cu cafeniu și pupila neagră a unui...
   Ochi gigantic.

Partea a IV-a
Să vezi și să crezi
Capitolul 34

   salut, ce faci? ești bine? nu te îngrijora, respiră pur și simplu, te obișnuiești tu.
   doar să nu uiți niște lucruri, asculți? liniștește-te. știu că nu poți să vezi.
   nu ai orbit, treci pe partea imaginară.
   prietenii tăi nu sunt cu tine. ei încă au impresia că ești lângă ei, în lumea reală.
   dar nu ești singur, te aștept, nu o să te las niciodată să intri singur aici. sunt prietenul tău pe vecie.
   ah, ai reușit să treci, fii gata. poți s-o faci, christopher. știu că poți. acolo e clanța, o să vezi îndată, dar te rog să-ți amintești ceva. o să fac tot ce pot ca să te protejez, dar, dacă mori aici, mori și în lumea reală, așa că, orice-ar fi, nu veni aici dacă nu sunt eu să te întâmpin, niciodată să nu vii noaptea, și, dacă suntem vreodată despărțiți, să nu ieși de pe stradă.
   ea nu te poate prinde dacă nu ieși de pe stradă.

Capitolul 35

   Christopher deschise ochii.
   La prima vedere totul părea la fel. Era în căsuța din copac. Era încă în luminiș. Zăpada cădea pe pământ. Se gândi, un moment, că-i doar un puști cu mințile haihui, într-o căsuță din copac, ascultând o născocire a propriei imaginații.
   Doar că simțea mirosul.
   Când intrase în căsuță aerul fusese rece, aer de iarnă. Gerul ăla care face să ți se lipească nările. Însă acum, când deschise ochii, aerul mirosea dulceag. A vată de zahăr.
   - Băieți, voi simțiți mirosul? întrebă.
   Niciun răspuns.
   - Băieți? repetă.
   Se întoarse către ei și aproape că țipă. Fiindcă așezat acolo, lângă Ed Specialul, Mike și Ma, era propriul lui corp. Christopher privi patru băieți stând cu picioarele încrucișate sub ei și frecându-și mâinile ca să se încălzească. Strigă la ei, însă nu-l auzeau. Își trecu palma pe dinaintea ochilor lor, însă nici măcar nu clipiră. Erau ocupați să plănuiască ce fel de mobilier ar fi putut aduce în căsuță.
   Vocile lor veneau de departe. Cum se auzea vocea mamei lui când vâra capul sub apa din cadă. Christopher se chinui să-i audă. Până ce...
   cioC.cioC.cioC.
   Christopher se întoarse spre ușă. Sunetul îi vibră printre dinți precum creta zgâriind tabla. Christopher își privi iarăși amicii. Nu auziseră ciocănitul. Continuau să vorbească despre modul în care ar putea să tragă curent electric în căsuța din copac, pentru jucăriile și dispozitivele lor electronice. Baterii, poate? Dar frigiderele merg oare pe baterii?
   cioC.cioC.cioC.
   Se întoarse către ușă. Își lipi de ea urechea. La început, doar tăcere. Apoi auzi o voce, pe atât de limpede, pe cât de murdari de noroi erau prietenii lui.
   christopher. psst. încoace.
   Christopher simți că-i bubuie inima în piept. Se apropie de fereastră. Întinse gâtul ca să vadă mai bine, însă nu era nimic de văzut.
   cioC.cioC.cioC.
   Christopher se înălță pe vârfuri, încercând să vadă cine bătea, însă nu-i auzi decât vocea, atenuată de grosimea ușii.
   christopher. e în regulă, eu sunt. deschide ușa.
   Christopher înghiți puternic în sec și se aplecă spre ușă. Nu-i venea s-o deschidă, dar voia să știe dacă acolo chiar era o persoană reală. Sau o altă născocire a imaginației lui. Exista în afara propriului corp? Ori își ieșise din minți?
   Christopher deschise ușa.
   De afară îl întâmpină o lumină orbitoare, însă Christopher reuși să deslușească fața. Cu cicatrici de la nenumărate tăieturi întinzându-se în cruciș și-n curmeziș. Un bărbat tânăr cu suflet bătrân. Sau un bărbat mai în etate cu inimă tânără. Cu ochi nespus de albaștri. Chipeș.
   Era omul cel amabil.
   - Ești real, zise uluit Christopher.
   - Salut, Christopher, zise omul. Mă bucur că până la urmă ne-am întâlnit.
   Omul cel amabil îi întinse mâna. Christopher o strânse și o scutură. Pielea era moale și netedă. Ca partea răcoroasă a unei perne.
   - Mai avem doar o oră de lumină, spuse omul cel amabil. Să trecem la treabă.
   Christopher se uită în spate, să vadă dacă prietenii săi observaseră schimbarea. Îl vedeau și ei pe omul cel amabil? Simțeau că se deschisese ușa? Știau ei că mai exista o altă față a pădurii și a lumii?
   Însă conversația lor nu se schimbase. Nu vedeau nimic. Doar o casă în copac construită de opt mânuțe. Christopher îl urmă pe omul cel amabil afară din căsuță și închise ușa. Coborî treptele ca niște dinți de lapte. Și-l urmă pe omul cel amabil prin luminiș și-apoi prin lumea imaginară.

Capitolul 36

   - Ce-ai pățit la degete? întrebă mama lui Christopher când veni să-l ia cu mașina.
   Erau în parcarea terenului de minigolf, cu prietenii lui și cu mamele acestora. Soarele, în sfârșit, apusese. Aerul era tare și rece.
   Ca un dinte sensibil.
   - Nimic. Niște așchii doar, replică băiatul.
   - De la o sanie de plastic?
   - Un copil de la școală ne-a lăsat să ne dăm cu sania lui de lemn.
   Mama lui Christopher îl privi o clipă lung, în tăcere. Suspiciune era un cuvânt prea puternic pentru uitătura ei. Dar se înrudea îndeaproape cu el.
   - Care copil? întrebă.
   - Kevin Dorwart. E în clasă cu mine, zise Christopher fără să clipească.
   Asta puse, deocamdată, capăt întrebărilor. Exact cum știuse că va fi. Fiindcă, în afară de așchii și de amintirea conversației pe care corpul său o avusese cu prietenii lui în căsuța din copac, adusese cu el și altceva din lumea imaginară. Mintea îi umblase doar vreun ceas prin tărâmul imaginar, însă, de când plecase, simțea un fel de...
   Mâncărime.
   O mâncărime în nas pe care n-o putea scărpina, fiindcă nu era în nas. Ci în creier. Dar nici măcar cuvântul mâncărime nu era potrivit.
   Fiindcă o mâncărime nu te gâdilă, nu șoptește și nu te zgârie. O mâncărime nu lasă gânduri în urma ei. Gândurile erau ca niște cartonașe cu numere, cum avusese și el cândva.

   2+2 = 4
   Capitala Pennsylvaniei este... Harrisburg.

   Însă cartonașele astea erau altfel. Când se uita la prietenii și la mama lui, mâncărimea îi înfățișa iute câte un cartonaș, ca omul acela pe care-l văzuse jucând alba-neagra pe stradă.

   Mama lui Ed Specialul este...
   Mama lui Ed Specialul este... o bețivă.
   Mamele lui Mike și Ma...
   Mamele lui Mike și Ma ... fac terapie de cuplu.

   - Christopher, ești bine?
   Christopher întoarse capul. Toate mamele se holbau la el. Cu îngrijorare. Christopher le zâmbi liniștitor.
   - N-am nimic. Doar un pic de durere de cap, zise. Vreau să mă mai dau cu sania.
   - Da, putem? întrebară și băieții.
   - Îmi pare rău, s-a făcut târziu, zise mama lui.
   - Așa-i. Ziceți noapte bună, băieți. Am o sticloanță de vin alb acasă, cu numele meu scris pe ea, spuse Bey.
   Își luară cu toții rămas-bun și Christopher urcă în mașină.
   Îndreptă ventilatorul mașinii spre fața lui și lăsă aerul fierbinte să-i topească obrajii reci și îmbujorați. Aruncă o privire spre mama lui și-o văzu încruntată.
   - Hei, mami, la ce te gândești? întrebă.
   - La nimic, zise ea.

   Mama mea se gândește la...
   Mama mea se gândește la... așchiile din degetele mele.

   Când mama lui viră pe strada lor, simți că-l cuprinde un fior. Își amintea lucruri văzute în lumea imaginară. Era ca un geam fumuriu care-ți dă voie să spionezi oamenii din lumea reală.
   Și să știi lucruri.
   Încercă să-și abată gândul de la lucrurile pe care le vedea uitându-se la case, însă mâncărimea nu făcea decât să se agraveze. Trecură pe lângă casa cea veche din colț. Mama lui Christopher îi spuse că tocmai fusese cumpărată de un cuplu de tineri. Soția vopsea ușa în roșu.

   Casa din colț este...
   Casa din colț este...

   Nimic. Mintea îi era goală. Nu exista răspuns. Doar mâncărimea și scărpinatul. Mama lui Christopher intră pe aleea lor. Apăsă pe telecomandă butonul ușii de la garaj, cu un zâmbet căznit.

   Mama este...
   Mama este... îngrijorată din cauza mea.

   Christopher își privi mama cum pune supă la încălzit. De pui, cu tăieței din cei mărunți, care-i plăceau atâta. Și sendvișuri cu brânză la grătar. Cum făcuse cândva pentru răposatul ei soț.

   Tatăl meu avea...
   Tatăl meu avea... o voce în cap. Ca mine.

   Șoapta aspră zăbovi câteva clipe în mintea lui, apoi muri.
   Christopher avea puțină migrenă și o ușoară febră. Dar nimic grav.
   Începea să se relaxeze în bucătărie, care se umplea treptat de mirosul supei și al brânzei la grătar. Când mami îl întrebă dacă vrea să se uite la Răzbunători ori la Motanul Buclucaș, zise că nu. Și nici vreun film nu voia. Nici televizor, nimic.
   - Atunci... ce-ai vrea? îl întrebă mama lui.
   - Putem să ne uităm la albumul de când eram mic?
   Mama lui Christopher zâmbi, surprinsă. Nu se mai uitaseră în album de niște ani. Și poate că asta era seara perfectă ca s-o facă. Cu zăpadă pe acoperiș și supă pe plită.
   - Sigur că da. Ce te-a făcut să te gândești la album, scumpule?
   - Nu știu.
   Și, de data asta, chiar nu știa. N-avea idee de ce albumul cu pozele lui de copil devenise deodată așa de interesant. Voia să se uite în el.
   Așa încât, după ce supa se încălzi și crusta de brânză deveni de-un auriu perfect, mama lui aduse albumul.

   Mama mea știe...
   Mama mea știe... că sunt altfel decât eram.

   Se așezară pe sofaua cea nouă.

   Mama mea știe...
   Mama mea știe... că sunt mai deștept decât ar trebui să fiu.

   Cu focul duduind în șemineu.

   Mama mea știe...
   Mama mea știe... că am secrete față de ea.

   - Chiar că-i bună brânza, mami, zise ca s-o facă să zâmbească.
   - Mersi, scumpule, zise ea prefăcându-se că zâmbește.
   Christopher își dori să-i poată da mamei puterea pe care o adusese din lumea imaginară. Ar fi vrut ca și ea să vadă gândurile jucându-se de-a v-ați ascunselea cu cuvintele oamenilor și să știe ce se petrecea cu adevărat în mintea lui.

   Nu pot spune...
   Nu-ți pot spune... ce se întâmplă, mami.
   Te-ar...
   Te-ar... îngrozi.

   Omul cel amabil îi spusese să fie atent. Cu cât petrecea mai mult timp pe partea imaginară, cu atât mai multe avea să știe despre partea reală. Însă puterea avea să vină cu un preț. Mai întâi dureri de cap. Apoi puseuri de febră. Și apoi, mai rău de-atât. Îl făcuse pe Christopher să-i promită că avea să se țină departe de căsuța din copac timp de câteva zile, ca să se refacă.
   Nu voia să-l ia prea din pripă.
   Christopher, prin urmare, își lăsă capul pe umărul mamei și încercă să uite ce văzuse în lumea imaginară. Bărbatul în uniformă de școlăriță de lângă tufele din fundătură. Celălalt bărbat, cuibărit în bușteanul gol pe dinăuntru, de lângă podețul arcuit. Din fericire era ziuă și oamenii imaginari dormeau. Omul cel amabil zisese că, noaptea, lumea imaginară se trezește la viață.
   Și atunci chiar că te bagă în sperieți.
   - Așa că... să nu vii aici niciodată fără mine. Și niciodată noaptea. Promite-mi.
   - Promit, domnule!
   Christopher își îndreptă ochii spre album, însă gândurile i se întoarseră către apus. Doar cu două ore în urmă apusese soarele, însă părea la fel de îndepărtat ca Michiganul. Când soarele asfințise, omul cel amabil îl adusese pe Christopher înapoi la căsuța din copac.
   Se scuzase că nu răspunsese atâta vreme, zicând că nu putuse risca, fiindcă oamenii imaginari începuseră să intre la bănuieli. Îl povățuise să aibă grijă cu visele urâte, fiindcă visele urâte erau partea imaginară care testa, ca să-și dea seama dacă știi despre ea. Prin urmare, dacă lucrurile deveneau înfiorătoare de-a binelea în vreun vis, Christopher trebuia să fugă pe șosea.
   Ea nu te poate prinde dacă ești pe stradă.
   - Cine?
   - Cu cât știi mai puține despre ea, cu atât mai bine. N-aș vrea să te găsească.
   Christopher îi ceruse apoi omului cel amabil să-l însoțească în lumea reală, însă acesta spusese că n-are cum. Avea treabă. Apoi omul îi ciufulise părul și închisese ușa.
   Mirosul de vată de zahăr se transformase cât ai clipi în aer rece.
   Christopher se întorsese la corpul aflat în lumea reală. Îl văzuse pe Ed Specialul cu mâna pe clanța ușii deschise.
   - Hai, Chris, zise. S-a făcut aproape 6. O să întârziem.
   - Mda, zisese Mike. Trebuie să ne-ntoarcem pe terenul de golf.
   - Nu vrem să fim pedepsiți iar, încuviințase Ma.
   Christopher îi urmase, rămânând ultimul. Închisese ușa, încuind în ea lumea imaginară ca într-un sicriu. Coborî apoi treptele din stinghii de lemn aducând cu dinții de lapte. Ajuns pe pământ,
   Christopher se uită la punga albă de plastic de pe creanga joasă.
   Și zâmbi.
   Fiindcă nu era singur.
   - Christopher, te simți bine? întrebase Ma.
   - Cum adică?
   - Îți curge sânge din nas.
   Christopher își atinsese nasul, apoi își ridicase spre ochi degetele, ca pe niște urechi de iepure, și le văzuse pătate cu sânge.

   Puterea va...
   Puterea va... veni cu un preț.

   - Nu-i nimic, sunt în regulă. Hai să mergem.
   Apoi se lăsase într-un genunchi și se ștersese de sânge cu o mână de zăpadă albă, imaculată.
   - Christopher, ai adormit? întrebă mama lui.
   Christopher urmă vocea înapoi, în prezent. Nu știa cât trecuse, însă mama lui ajunsese deja la capătul albumului.
   - Nu, deloc, sunt treaz, zise.
   Ceru apoi ca ea s-o ia de la capăt cu răsfoitul albumului și se uită iarăși la pozele cele vechi. Era singurul lucru care-i împiedica creierul să simtă mâncărimea.
   Habar nu avea de ce.

Capitolul 37

   Ambrose deschise albumul.
   Era ora 1 noaptea. În odaie era liniște. Deschise fereastra și ascultă zgomotul zăpezii căzând afară. Abia dacă se auzea. Cineva fără un tifon acoperindu-i ochii n-ar fi auzit, probabil, nimic. El însă putea. Stropi uzi, grei, căzând la pământ ca penele. Lui David îi plăcea să se joace în zăpadă. Tare-i mai plăcea frățiorului lui să se joace în zăpadă.
   Ambrose strânse la piept albumul.
   Își aminti acea zi când David se rugase de el să-l ia la săniuș, pe terenul de minigolf. „Nu ești destul de mare, puștiule.” Însă David putea fi convingător. Și, atunci, câștigase. Se duseseră la săniuș.
   David purta căciula lui preferată. Un fes de schi cu emblema echipei Pisburgh Steelers și cu un moț galben în vârf. Atunci, demult, când echipa Steelers era de doi bani. Dar Ambrose câștigase la Kennywood căciula și i-o dăruise fratelui său mai mic. Era preferata lui David. Căciula de schi și mănușa de baseball pe care i-o cumpărase tot el. Încă-și amintea mirosul de mănușă de baseball.
   Ambrose se ridică de pe scaun.
   Își aduse aminte cum coborau panta abruptă a derdelușului. Cum le înroșea vântul obrajii, ca pe mărul care-l speriase pe David când văzuse filmul Albă ca Zăpada. Toată ziua se dăduseră cu sania și zăpada se furișase pe sub mănușile lui David, făcând să-l doară încheieturile de frig. Când în sfârșit porniseră spre casă, avea nasul prins într-o glazură de muci înghețați. Mami și tati erau plecați, așa că Ambrose făcuse ceva rapid de mâncare, mazăre la plic și piure de cartofi cu cocoloașe. Se așezaseră să mănânce amândoi și să privească la televizor cum Steelers pierdeau în fața celor de la Bears.
   - Afurisiții de Steelers, zisese Ambrose.
   - Afurisiții de Steelers, zisese și David.
   - Vorbește frumos. Și dă jos căciula când mănânci.
   David își scosese fesul și zâmbise când fratele lui îi ciufulise părul.
   Ambrose îmbătrânea și-i era tot mai greu, cu anii, să-și amintească amănunte despre frățiorul lui. Însă unele lucruri n-avea să le uite niciodată.
   Părul lui David.
   Încă-și amintea culoarea. Nu chiar negru. Nici tocmai șaten.
   Buclat atât de perfect, că o tunsoare proastă ar fi fost cu neputință.
   Ambrose își amintea cum mama lor luase o șuviță de păr ca s-o pună pe prima pagină a albumului cu amintiri al lui David. Fusese lipită lângă micuța brățară de spital imprimată cu D. Olson. Lângă urmele micuțe de tălpi și de palme. Părul și brățara fuseseră prinse cu bandă adezivă transparentă care, cu timpul, se îngălbenise.
   Lui Ambrose nu-i venea să creadă că bucla de păr din albumul fratelui său mai mic se afla acum într-o pungă de plastic pentru eșantioane, în drum spre laboratorul de criminalistică din Pisburg, ca să confirme că scheletul găsit în pădurea din Mission Street era, de fapt, David. Dacă era chiar el, Ambrose avea în cele din urmă să-și poată înmormânta, după cincizeci de ani, fratele. Mama și tatăl lui nu îngăduiseră ca acestuia să i se facă vreo ceremonie funerară.
   Spuneau necontenit că David are să se întoarcă acasă.
   Încercase, ani în șir, să le îndeplinească acest vis. Îl căutase pe David peste tot. I se tot păruse că-l vede în alți copii. Fusese nevoit câteodată să-și ferească privirea, pentru ca nimeni să nu-l socotească un ciudat. În cele din urmă, în adâncul său, Ambrose pricepuse că David nu avea să se mai întoarcă niciodată acasă. Știa că David fusese răpit, cum erau răpiți copiii. Nu pentru vreo răscumpărare. Ci pentru lucruri mult mai rele. Își văzuse mama și tatăl mințindu-se că David fusese luat de vreo familie fără copii. Nu de un monstru cu dubă. Ori de vreo bestie care făcea filme. Sau de vreun laș care simțea nevoia să distrugă ceva mic ca să se simtă el mare și tare. În cele din urmă, Ambrose fusese nevoit să schimbe războiul de-acasă, al părinților, cu alt război, peste hotare. Și văzuse în armată lucruri mai rele decât dispariția unui copil.
   Văzuse sate făcute fărâme de bombardamente. Văzuse fete vânzându-se pentru un blid de orez și bărbați îndeajuns de scârboși cât să le cumpere. Apoi, când se întorsese de la război și nevastă-sa voise să aibă copii, spusese că nu poate să treacă iar prin atâta durere. Își lăsase baltă frățiorul și nu-și putuse niciodată ierta asta. Nu merita să aibă propriul său fiu.
   Ambrose își scoase bandajul de pe ochi.
   Miji ochii prin pâclă. Se uită la reflexia sa din sticla geamului și la zăpada ce cădea dincolo de fereastră. Își studie capul chel. Și singura șuviță de păr cărunt ce-i înfășură scalpul deasupra urechilor, ca șalul din blană de vizon al lui madam Collins. David nu apucase să-și vadă părul încărunțit. Să-i cadă din cap, lăsând urme ca niște ace de pin pe pernă, diminețile. Nu-și auzise vreodată soția mințindu-l că încă arată minunat.
   Ambrose își pironi privirea asupra albumului cu amintiri.
   Întoarse paginile și-și văzu frățiorul crescând iarăși. Văzu o fotografie a unui sugar fără dinți devenind un băiețel care se târâse, pășise și în cele din urmă se izbise de atâtea ori în fugă de masa de cafea că ajunsese să numească spitalul „magazinul de copci”. Își văzu fratele mai mic plângând în poala Moșului. Un băiețel zâmbind sub pomul de Crăciun după ce primise de la fratele mai mare, Ambrose, mănușa de baseball. Cea care mirosea frumos a piele nouă.
   - Ambrose, mergem să ne jucăm cu mingea?
   - Păi, afară ninge.
   - Nu mă deranjează.
   Ambrose răsfoi paginile. Din nou și din nou, încercând să vadă cât de mult putea. Ochii nu i se vindecau. Avea să orbească în curând. Doctorul de ochi îl avertizase că se putea întâmpla chiar până la Crăciun. Însă, cât încă se mai putea chiorî, avea să se uite în album. Și să-și amintească tot ce putea despre frățiorul lui. Nu nebuniile de la sfârșit. Nu durerile de cap. Episoadele de febră. Vorbitul singur. Făcutul în pat. Coșmarurile care se făcuseră atât de rele că, spre sfârșit, nici nu mai știa dacă e treaz sau adormit.
   Nu.
   Voia să și-l amintească pe David din fotografii. Piciul care adora fesul acela cu Steelers și trebuise neapărat să se joace pe zăpadă de-a prinsul mingii, fiindcă adora mănușa de baseball primită de la fratele lui mai mare. Puștiul care se ruga să meargă peste tot cu Ambrose și adora orice minut petrecut cu el. Prichindelul care se așeza lângă Ambrose la frizer și zâmbea când frizerul se prefăcea că-i rade barba, zicând:
   - David... ai o chică de mâna întâi.
   Ambrose ajunse la finalul albumului. Ultima fotografie era cu David la vârsta de 8 ani. Urmau zeci de pagini ce aveau să rămână pe veci albe. În urmă cu cincizeci de ani arătaseră imaculate, nou-nouțe. Acum erau galbene și crăpate ca pielea de pe mâinile lui.
   Ambrose se băgă în pat și se întinse pe pernă. Își scoase proteza și o băgă în paharul de pe noptieră. Lăsă să cadă tableta de efferdent înăuntru, ca să-i spele păcatele. Bulele de apă ce fâsâiră efervescent erau liniștitoare pentru el, ca ploaia bătând pe acoperiș în timpul unei furtuni. Tunetul bubuia, iar David deschidea ușa de la dormitorul lui.
   - Ambrose, mă lași să dorm cu tine?
   - Nu-i decât un tunet.
   - Am visat urât.
   - Iarăși? Bine. Suie-te-ncoa’.
   - Mersi!
   Ambrose își aminti surâsul de pe chipul lui David. Dinții lipsă din față. Păruse nespus de ușurat că poate dormi cu fratele lui mai mare.
   Și mănușa cea veche de baseball o folosise pe post de pernă.
   - Ambrose... hai mâine în pădure.
   - Culcă-te, David.
   - Vreau să-ți arăt ceva.
   - Am șapteșpe ani. Nu umblu prin codru ca un copilaș.
   - Te rog, e ceva special.
   - Bine. Ce e?
   - Nu pot să-ți spun, că o să mă audă. Trebuie să vezi tu singur. Te rog!
   - Bine, o să merg cu tine. Acuma culcă-te.
   Însă nu se dusese. Oricât îl implorase David. Fiindcă nu voia să-i mai încurajeze nebuniile. Nu știa ce învârte pe-acolo David. Nu avea habar ce se petrecea în pădure. Însă cineva știa. Cineva pusese o înregistrare cu plânsul unui bebeluș pe verandă și-i răpise fratele.
   Și cineva îi îngropase fratele de viu.
   Bătrânul se simți cuprins de-o furie viscerală. O mânie tânără și neobosită îl cuprinse ca un cântec vechi auzit la radio. Văzu parcă aievea fețele reporterilor care-l acuzaseră că-și omorâse propriul frate. Colegii de clasă care-l evitaseră. Inamicii care trăseseră în el cu arma. Maică-sa pe patul de moarte, șoptind că David vine acasă.
   Tatăl lui pe patul de moarte, nemaizicând nimic, fiindcă boala, cancerul, îi distrusese creierul mai mult decât propria-i negare. Îl văzu pe doctorul care-i comunicase că soția lui murise. Pe judecătorul care-i spusese că nu poate să-și mai poarte singur de grijă. Funcționarul care făcea baloane de gumă, care-i luase până la urmă permisul de conducere. Guvernul care nu izbutea să rezolve problema refugiaților din Orientul Mijlociu. Și Dumnezeul care îngăduise ca acestea toate să se petreacă, din motive știute doar de el.
   Căpătară cu toții o singură față.
   Chipul celui care-i îngropase de viu fratele.
   Ambrose trase o gură bună de aer. Îl expiră apoi și își propti privirea în tavan, printre norii din ochi. Gata cu bocitul. Gata cu mila față de sine însuși. Nu mai voia să fie un bătrân firav care aștepta să orbească înainte de a aștepta să moară. Era ținut în viață cu un scop. Și n-avea de gând să rateze. Avea de gând să descopere ce se alesese de fratele lui, chiar de-ar fi fost ultimul lucru pe care avea să îl facă vreodată.
   Ceea ce era aproape sigur.

Capitolul 38

   Cine l-a omorât pe David Olson?
   Asta se întreba șeriful, trecând cu mașina prin Tunelul Fort Pi.
   Viscolul aproape că-l împingea cu totul de pe drum. Nu mai văzuse în viața lui atâta ninsoare. Două zile, fără vreun semn că s-ar opri.
   Parcă nu-i mai răbda pământul ori Dumnezeu însuși avea nevoie de vreun șampon pentru toată mătreața aia. În Africa era secetă, în Orientul Mijlociu criză, iar Pennsylvania de Vest își depunea candidatura pentru a deveni un nou Pol Nord.
   Ce naiba se petrecea?
   Șeriful opri în fața secției și parcă. Se uită la clădirea veche, cu ziduri cenușii, unde își petrecuse agerii ani ai primei tinereți și pe cei mai puțin ageri ai celei de-a doua. Clădirea cenușie unde băgase după gratii puzderie de ticăloși și unde mulți nevinovați zăceau fără viață pe mesele de metal de la morgă.
   Nevinovați, așa cum fusese David Olson.
   Șeriful primise apelul telefonic cu o oră în urmă. Amicul lui, Carl, îi făcuse serviciul, neoficial, de a compara probele de ADN. Părul din album avea ADN-ul identic cu cel al corpului găsit în pădure.
   Scheletul era cu adevărat al lui David Olson. Șeriful sperase că această ultimă dovadă avea să-i aducă un pic de alinare lui Ambrose.
   Mai văzuse oameni în toată firea punându-se pe bocit, însă Ambrose avea ceva care-l făcu să simtă un nod în gât. Îl emoționase bătrânul veteran, cu lacrimile trecând prin tifonul ce-i bandaja ochii care n-aveau să se mai vindece vreodată.
   - A suferit? Avea vreun os rupt? întrebase Ambrose.
   - Nu, domnule.
   - Era rănit... altcumva?
   - În afară de felul în care a murit... nu există alte urme de violență, domnule Olson.
   - Cum a fost ucis frățiorul meu?
   Șeriful rămăsese, la început, tăcut.
   - Sunt soldat, domnule șerif. Singurul lucru pe care nu-l pot îndura e datul din colț în colț. Spune-mi adevărul.
   - A fost îngropat de viu, domnule.
   Chiar și fără să-i vadă ochii, șeriful n-avea să uite în veci expresia de pe chipul lui Ambrose. Începuse ca o nedumerire întinzându-i-se pe frunte, înflorind apoi într-o furie fierbinte ca focul. Șeriful adusese vești proaste, de-a lungul anilor, multor familii. Și întotdeauna erau cuvintele cel mai greu de rostit. Se întorcea apoi la zidurile cenușii ale secției de poliție, după ce se abătea pe la vreo mamă singură din Hill District. Ori pe la vreun cuplu de treabă din Squirrel Hill. Și reacția era întotdeauna la fel. Amestecul de neîncredere, mâhnire, vinovăție și disperare.
   În afară de fata cu unghiile date cu ojă. Mama ei era moartă.
   Șeriful se întâlni cu Carl în cafeneaua clădirii cenușii, ca să recupereze șuvița din părul lui David, să obțină raportul oficial și să aranjeze ca scheletul să fie trimis la pompe funebre. Aveau o masă preferată. Cea de sub poza cu proprietarul dând mâna cu legendarul Terry Bradshaw, de la echipa Steelers. Prima oară când se așezaseră sub poză, Carl îi povesti pe toată durata prânzului despre o tipă tare, o bunăciune catolică, pe care o cunoscuse la Metropol. Și se hliziseră pe seama fetelor, așa cum fac mereu bărbații tineri (și niciodată cei mai în vârstă). Autograful se decolora de-acum, la fel ca și culorile fotografiei, iar tipa cea tare de la Metropol era acum femeia catolică supraponderală care-i făcuse lui Carl trei copii și-i transformase viața într-un iad fericit. Șeriful zâmbi auzindu-l pe Carl cum se plânge că trebuie să petreacă încă un Crăciun cu soacră-sa, în Homestead.
   - Da-i iese totuși o supă de ciuperci cum scrie la carte. Vrei să vii pe la noi? întrebă Carl.
   - Nu, mersi. Am prea multe de făcut.
   - Ei, haide, ai lucrat și de Ziua Recunoștinței. Nu sta iarăși singur de Crăciun.
   Șeriful minți și declară că fusese invitat acasă la unul dintre adjuncții lui. Îi mulțumi vechiului său prieten și se întoarse la mașină, deja acoperită cu încă jumătate de palmă de omăt.
   De unde ningea atâta?
   Porni motorul și, în vreme ce aștepta ca parbrizul să se dezghețe, încercă să-și liniștească mintea. Se uită la punga cu probe, la șuvița de păr și la raportul oficial, apoi le puse deoparte pe bancheta din dreapta.
   Și pornise mașina.
   Știa ce face. O făcea ori de câte ori venea în centru. Avea de gând să treacă pe lângă spitalul unde o dusese pe fata cu unghii date cu ojă. Chiar dacă erau nămeți și vijelie. Avea să treacă pe-acolo cu mașina, fiindcă așa îi promisese lui Dumnezeu. Partea logică din creierul său știa prea bine că era totuna dacă parca în față la Mercy Hospital, dacă se uita la pomul de Crăciun prăpădit din față ori nu.
   Însă, într-un moment rar, copleșit de mâhnire, se înțelesese așa cu Dumnezeu: dacă o făcea, atunci fata cu unghii date cu ojă avea să ajungă în rai. Intenționa, deci, s-o facă la nesfârșit. Dacă nu-i putuse salva viața, măcar sufletul să i-l salveze. Cel puțin atâta îi datora.
   Parcă în față la Mercy Hospital. Se holbă la pom aproape o oră. Cu țeava de eșapament făcând norișori în aerul rece. În vreme ce ștergătoarele și sistemul de dezghețare a parbrizului transformau în dâre apoase fulgii durdulii. Apoi întinse mâna și luă raportul lui David Olson de pe banchetă, de lângă șuvița de păr.
   Cine a lăsat căruciorul pe verandă?
   Întrebarea zumzăia prin mintea șerifului ca o muscă într-un borcan. Cineva plănuise totul. Cineva își dăduse multă silință ca să șteargă bine un cărucior să-l lase fără vreo amprentă. Nu era opera unor puști puși pe farse. Era opera persoanei (ori persoanelor) care-l răpiseră pe David ca să-i facă lucruri oribile.
   Ambrose zisese că nu suspecta pe nimeni. Nici vecini. Nici profesori. Nici părinți de-ai prietenilor, fiindcă David nu avea prieteni. Era un pici singuratic și ciudățel care-și petrecea timpul citind la bibliotecă. Pe-atunci, oamenii politicoși din vecinătate îl numeau „aiurit”, „special” ori „atins”, dacă erau de fel din Sud. În ziua de azi, David ar fi putut primi orice diagnostic între „tulburare în spectru autist” și „schizofrenie”, în funcție de medic. Oricare i-ar fi fost diagnosticul, nu-i oferea lucrul de care avea nevoie ca să rezolve cazul.
   Un mobil.
   David Olson nu fusese găsit în vreun șanț. Nici pe fundul vreunui pârâu. Îi găsiseră trupul răsucit sub o rădăcină de copac, îngropat de viu. Așadar, dacă David Olson fusese ucis, cine mama dracului îl îngropase?
   Fiindcă n-o făcuseră copacii.

Capitolul 39

   Christopher se holba la copaci.
   Întins în pat, privind cum se ițește luna printre ramurile golașe.
   Era prea înfricoșat ca să doarmă. Prea temător ca să viseze. Nu voia ca oamenii imaginari să i se strecoare în coșmaruri și să-și dea seama că e conștient de existența lor.
   Așa că se ținea treaz citind.
   În seara aceea se dusese de trei ori până la raftul de cărți tapetat cu rațe. Cuvintele îi calmaseră mintea înfierbântată și-l făcuseră să mai uite de mâncărime. Și de frică.
   Mai era și febra.
   Începuse ușor. Un pic de sudoare pe ceafă. Apoi se făcuse atât de cald că trebuise să-și dea jos pantalonii de pijama și să se așeze peste pătură, citind cu picioarele goale.
   Aproape că terminase, până în zori, Stăpânul Inelelor.
   Febra lui Christopher crescu îndată ce puse piciorul pe pragul școlii. Se uită la copii, care se simțeau cu toții fraieriți că n-avuseseră parte decât de trei zile cu zăpadă. Își aminti cum mami îi zisese lui Jerry că „fraierit” e un cuvânt urât. Venea de la „fraier”. Și nu-i frumos să zici „fraier”.

   Jerry e...
   Jerry e... în căutarea mamei.

   Christopher simți cum pe culoare se face liniște. Mâncărimea îi ardea urechile. Cartonașele erau întoarse tot mai repede, ca o bicicletă la care se schimbă vitezele.

   Omul de serviciu...
   Omul de serviciu... vorbește cu soția lui.

   Nu știu spaniola, dar înțeleg ce spune.
   „Divorțul e un păcat. N-o să-ți dau custodia fiului meu.”
   - Bună, Christopher, zise o voce.
   Se răsuci și-o văzu pe doamna Lasko, zâmbindu-i.

   Doamna Lasko stătea...
   Doamna Lasko stătea... la rând la clinică.

   - Totul în regulă, Christopher? N-arăți prea bine, zise doamna Lasko.
   - N-am nimic, doamnă. Mulțumesc.

   Doamna Lasko scăpase...
   Doamna Lasko scăpase... de bebelușul ei.

   - Atunci hai, ne ducem cu toții în aulă, să dăm evaluarea de sfârșit de an.

   Doamna Lasko...
   Doamna Lasko s-a dus... direct la bar, de la clinică.

   Christopher o urmă în aulă. Se așeză în bancă în ordine alfabetică și profesorii împărțiră foile cu întrebări pentru evaluarea de sfârșit de an. Ar fi trebuit să dea testul săptămâna trecută, explică doamna Henderson, însă zilele de întrerupere a cursurilor din cauza înzăpezirii le dăduseră întregul program peste cap. Le spuse că trebuiau să termine totul săptămâna asta, înainte de vacanță. Le mai spuse să nu se simtă presați. Rezultatele evaluării influențau, e drept, decizia de atribuire a fondurilor de la stat, însă doamna Henderson și ceilalți dascăli erau cu adevărat mândri de progresele lor din acest an.

   Doamna Henderson...
   Doamna Henderson... minte.
   Școala are nevoie...
   Școala are nevoie... de bani.

   După ce toți elevii își primiră foile cu teste, Christopher scoase creionul și se puse pe lucrat. Mâncărimea dispăru și nu mai rămaseră decât răspunsurile. Răspunsuri frumoase, calme. Completă unul după altul cerculețele până ce ajunseră să arate ca stelele de pe cer. Stele căzătoare care erau fie suflete, fie sori. În acel moment, Christopher nu mai auzi gânduri. Și ceilalți copii erau mult prea ocupați cu răspunsurile la test. Nu mai apărură cartonașe. Nici mâncărimea nu se mai simțea. Răspunsurile la test și atât, ca o baie caldă. Mintea, ca partea răcoroasă a unei perne. Termină testul și se uită prin sală. Toți colegii lui erau încă la pagina cinci. Christopher era singurul care terminase.
   Asta până ce Ed Specialul termină și lăsă creionul deoparte.
   Și Mike lăsă creionul deoparte.
   Și Ma lăsă creionul deoparte.
   Băieții se uitară unii la alții, zâmbind. Mândri că patru dintre elevii cei mai slabi din școală reușiseră cumva să devină cei mai buni.
   - Dacă ați terminat testul, vă rog să lăsați capul în jos, zise doamna Henderson.
   Christopher își lăsă capul pe pupitru, cum i se ceruse. Gândurile îi zburară spre căsuța din copac. La omul cel amabil. Și la antrenamentul pe care aveau să-l facă. Mintea îi rătăcea precum norii suflați de vânt. Ca oile pe care le număra când nu putea să doarmă, după ce murise tatăl lui.
   Odihnește-ți ochii, atât.
   Cum a făcut tati în cadă.
   Cum i-au spus vocile.
   Închide ochii o clipă și-o să adormi pentru totdeauna.
   - Christopher! țipă o voce. Ce ți-am spus eu?
   Christopher săltă capul de pe pupitru și se uită spre partea din față a sălii. Doamna Lasko îl privea încruntată, lucru ciudat, fiindcă doamna Lasko nu se enerva niciodată pe copii. Nici măcar când murdăreau prin clasă cu acuarele.
   - Christopher! Ți-am zis să ieși la tablă.
   Christopher își roti privirea prin aulă. Toți ceilalți copii îl priveau țintă. De parcă ar fi vrut să-i spună lucruri...
   Ai auzit-o, Christopher.
   Haide.
   Nu avem toată ziua la dispoziție.
   ...numai că nu puteau, fiindcă aveau gurile cusute.
   Christopher își căută din priviri prietenii, însă Ed Specialul adormise cu capul pe bancă. Frații M & M aveau și ei capetele lăsate pe pupitre. Christopher întoarse iarăși privirea spre doamna Lasko, care îndoia degetul acum, chemându-l în fața clasei. Sub unghii avea mizerie. La gât îi atârna, de un șnur, o cheie argintie. Inima lui Christopher porni să bată cu putere. Știa ce se întâmplase.
   Am adormit. Doamne, visez.
   - Christopher, dacă nu vii în clipa asta la tablă, toată lumea din aulă n-o să aibă încotro și-o să te mănânce de viu, zise cu voce calmă doamna Lasko.
   Ieși pe stradă.
   Christopher se răsuci. Toate ieșirile erau străjuite de profesori. Cu gurile și ochii cusuți. Nu era cale de scăpare.
   - Christopher, vino încoace imediat! șuieră doamna Lasko.
   Nu voia să se ducă. Voia să scape de aici. Așa că dădu să se depărteze de tabla aceea. Însă, nu se știe cum, reuși cumva să se apropie. Deci totul era de-a-ndoaselea. Se opri. Încercă să respire calm.
   Făcu un pas ca să se depărteze de tablă.
   Și piciorul său făcu un pas mai aproape.
   - Nu! țipă.
   Mai făcu doi pași în direcția opusă tablei.
   Și se apropie de tablă cu doi pași.
   Se opri. Cugetă: „Bun, e invers. Dacă o să-ncerc să mă apropii de tablă, o să mă îndepărtez de ea”.
   Făcu, prin urmare, doi pași spre tablă.
   Și ajunse cu doi pași mai aproape.
   Nu conta ce făcea.
   Se tot apropia de partea din față a sălii.
   - Ajutor! Vă rog! țipă Christopher.
   Se uită la toți copiii, căutând sprijin. Gurile le erau cusute, însă ochii lor îi zâmbeau. Christopher înainta printre bănci. Și, la fiecare rând pe lângă care trecea, copiii ridicau ochii spre el și șuierau.
   Nu greși testul.
   Nu strica media scolii.
   Christopher se apropie de tablă, unde se afla doamna Lasko, machiată gros în jurul ochilor, ca de obicei. Dar totuși ceva era altfel.
   Totul era altfel. Nu mirosea ca de obicei a țigări. Mirosea a piele care arde. Doamna Lasko zâmbi și întinse spre el o bucată perfectă de cretă. Era de forma unui deget.
   - Ia-o, Christopher, zise frecându-și buricele murdare ale degetelor de părul lui castaniu.
   Îi întinse creta.
   - Acum... Scrie pe tablă, Christopher.
   - Ce doriți să scriu?
   - Știi tu ce să scrii.
   Creta scrâșni pe suprafața tablei, în timp ce Christopher începu să scrie.

   NU VOI ADORMI ÎN CLASĂ.

   Se întoarse înspre doamna Lasko. Ea scoase la iveală niște foarfeci.
   - Nu asta ar trebui să scrii, Christopher.
   - Ce ați vrea să scriu?
   - Știi tu ce, zise ea cu voce calmă.
   Christopher întoarse capul și-o văzu pe doamna Lasko pășind spre primul rând de bănci. Îngenunche în fața lui Jenny Herog, ridică foarfecă și, îndată, îi tăie ațele care-i astupau gura. Jenny își desfăcu fălcile. Începu să saliveze. Cum fac bebelușii când încep să le crească dinții. Dinți mici de lapte.

   ÎMI PARE RĂU CĂ AM ADORMIT ÎN CLASĂ.

   - Nu asta ar trebui să scrii, Christopher, zise doamna Lasko.
   - Doamna Lasko, vă rog, nu știu ce vreți să scriu! o imploră el.
   - Ba știi. O să sune de pauza mare. Ar vrea cineva să-l ajute pe Christopher la tablă?
   Toți copiii ridicară mâna și deschiseră gurile, voind să spună „Eu! Eu! Eu!” Doar că nu ieși niciun cuvânt. Ci țipete de bebeluș care plânge ca să capete lapte de la mama lui.
   Laptele de mamă e sânge fără corpusculi roșii.
   Laptele e sânge. Copiii îți vor sângele.
   - Mulțumesc, copii. Tu. Tu... cu hanoracul roșu. De ce nu-l ajuți? zise doamna Lasko.
   Din mâneca roșie se ridica o mână. Christopher nu putea vedea chipul copilului. O văzu doar pe doamna Lasko deplasându-se în lungul primului șir de bănci și eliberând din cusături fețele copiilor.
   Țac. Țac. Țac. Bebelușii urlau după sânge.
   Christopher se întoarse iarăși spre tablă. Creta îi tremura în mână.
   Știa că nu poate scrie nimic despre casa din copac ori despre omul cel amabil sau despre antrenamentul din lumea imaginară. Așa că începu să noteze febril. Tot ce-i trecea prin cap.

   ÎMI PARE RĂU CĂ BEI CA SĂ POȚI ADORMI, DOAMNA LASKO.
   - NU ASTA TREBUIA SĂ SCRII, CHRISTOPHER! sâsâi ea.
   Doamna Lasko trecu la Brady Collins. Țac. Țac. Țac.
   ÎMI PARE RĂU DE COPILUL DOAMNEI LASKO. DIN RAI.

   - Nu acolo e copilașul meu, gânguri cu voce de copilaș doamna Lasko. AJUTAȚI-L PE CHRISTOPHER SĂ SCRIE CE TREBUIE!
   Christopher văzu că puștiul cu hanorac roșu se apropie de el.
   Văzu cum mânuța lui ia o bucată de cretă și se apucă de scris.
   Urmări cu privirea palma până la braț și brațul până la fața băiatului.
   Puștiul întoarse capul spre Christopher și zâmbi. Cu dinții din față lipsă. Ochii îi luciră când scrise, cu majuscule groase,

   CINE TE AJUTĂ?

   - Asta e tot ce vrem să știm, Christopher. Scrie frumușel acolo, ca un băiețel cuminte, și-o să scapi cu viață de aici, zise doamna Lasko surâzând voios.
   Trecu apoi la al doilea rând de bănci. Tăind cu foarfecă toate sforile. Țac. Țac. Țac.
   - Nu știu despre ce vorbiți, zise Christopher.
   - Ba da, știi, replică doamna Lasko. Pauza de prânz se apropie.
   Tic-tac.
   Băiețelul cu hanorac roșu scrise cu creta pe tablă cu scrâșnete literă după literă.

   CINE TE AJUTĂ?

   - Nimeni, jur! spuse Christopher.
   Doamna Lasko trecu la rândul din spate, tăind ultimele fire de ață.
   Țac. Țac. Țac.
   - Ia spuneți, cine vrea să-l mănânce primul? întrebă ridicând vocea.
   - Eu! Eu! Eu! guițară purcelușii.
   Christopher se răsuci spre băiețelul cu hanorac roșu. Disperat.
   - Cum mă trezesc? șopti.
   Băiețelul tăcu chitic. Se mulțumi să se întoarcă spre Christopher cu ochii aceia lucitori și-i zâmbi. Fără dinții din față. Aceiași dinți care-i lipseau și scheletului. Christopher simți cum i se zbârlește părul de pe ceafă.
   Chestia aia era David Olson.
   - David, ajută-mă să mă trezesc, te rog! imploră Christopher.
   David Olson se opri, uluit să-și audă numele rostit cu voce tare.
   - Te rog. Îl știu pe fratele tău, Ambrose.
   Băiețelul rămăsese perplex. O clipă, ochii îi clipiră și nu mai luciră. Nu era o chestie. Era un băiețel. Deschise gura - încercând să vorbească - însă printre dinți i se strecură o limbă ca de șarpe.
   Și nu se auzi decât un șuierat.
   - Nu știu ce încerci să spui, șopti Christopher.
   David Olson se apropie de tablă. Scrise cu majuscule.

   Ă
   SUNĂ.

   Se auzi clopoțelul. Christopher se întoarse și văzu gloata de copii alergând spre el cu toată viteza. Cu dinții dezveliți. Fugi spre ieșirea păzită de doamna Henderson, cu un vraf de cărți de la bibliotecă în brațe.
   - Domnul Henderson nu mă mai iubește, Christopher. Iese mereu serile în oraș.
   Lăsă din brațe cărțile și-l înhăță de braț. Ochii îi erau pierduți și deznădăjduiți.
   - De ce mă crede așa de urâtă? Cristopher, ajută-mă!
   Brady Collins și Jenny Herog se apropiau în goană, urlând ca niște cățeluși înfometați. Christopher își trase din strânsoare brațul și fugi din aulă. Însă doamna Henderson nu se clinti. Rămase acolo, privindu-și imaginea reflectată în vitrina plină cu decenii de trofee și fotografii cu clasa.
   - Când am încărunțit, oare? Când am ajuns așa de bătrână și de urâtă? zise când haita de copii sări și se aruncă asupra ei.
   Scrâșnind din dinți. Însetați. Înfometați.
   Christopher alergă pe culoar, căutând o ieșire. O cale să ajungă pe stradă. Să ajungă pe stradă și atâta tot. Dădu colțul și văzu ieșirea departe, în față. Pe fiecare latură a culoarului se înșirau unul după altul dulapuri de vestiar. Prin găurele îl priveau ochi. De după cadrele de metal se auzeau șoapte. Christopher goni spre ieșire.
   Mânerele dulăpioarelor începură să se hâțâne.
   Dulăpioarele începură să se deschidă.
   Cum se deschid capacele de sicrie.
   Christopher alergă printre ele cât de iute putu, străbătând holul.
   Să ajungă odată afară. În stradă. Era pe cale să împingă ușa când...
   Un dulăpior se deschise și o mână îl trase înapoi în întuneric.
   Christopher începu să țipe. Mâna îi acoperi gura.
   nu. e o capcană.
   Era omul cel amabil.
   Ușa din față, deodată, se dădu la perete. Doamna Lasko intră în școală. Făcuse cumva un ocol și ajunsese acolo. Avea fața mânjită cu sânge.
   - Chrissssstopher, șopti. Prietenul tău e aici, acum? Cred că s-ar putea ssssă fieee.
   nu țipa. așa te găsește.
   Christopher se uită printr-o găurică. O văzu pe doamna Lasko îndreptându-se spre dulăpioare și izbindu-le cu pumnii însângerați.
   Bang. Bang. Bang.
   - Din Oceanul Pacific...
   Bang. Bang. Bang.
   - A ieșit un pește mic.
   Bang. Bang. Bang.
   - Și pe coada lui scria...
   Bang. Bang. Bang.
   - Ieși afară...
   Tăcere.
   Christopher încremeni, fără să răsufle. Așteptând ca ea să deschidă ușa. Dar n-o făcu. Se îndreptă spre sala de sport de cealaltă parte a holului și dispăru în spatele unei uși. Omul cel amabil așteptă o clipă. Apoi îl făcu pe Christopher să se aplece spre el și-i șopti:
   trebuie să ieșim pe stradă.
   Christopher deschise ușa dulapului.
   Întregul culoar era plin de copii. Prea scunzi ca să-i poată vedea prin găurica din ușă. Arătară cu degetul și țipară la unison.
   - DUMNEATA!
   Ușa sălii de sport se deschise cu zgomot. Christopher o văzu pe doamna Lasko intrând în hol. Însă ceva nu era în regulă cu ea. Ochii îi luceau de parcă ar fi purtat lentile de contact verzi, din cele mai ieftine. De culoarea pe care niciun ochi n-ar trebui să o aibă. Un verde bolnăvicios, ca de vomă. Verde, ca atunci când ți-ai rupt o mână. Îl țintui cu privirea și zâmbi, dezvelindu-și colții de câine.
   - AI IEȘIT DE PE STRADĂ! hohoti sec.
   Apoi porni spre el în fugă.
   Christopher se împiedică și căzu în hol. Nu se mai putea ridica.
   Auzea, cu fiecare pas, un trosnet sec, teribil. Ceva îi frângea femeii grumazul. Era ca și cum unei girafe i-ar fi crescut gâtul înălțându-se vertebră cu vertebră. Copiii se dădură în lături ca Marea Roșie, iar ea înaintă spre el cu un pocnet. Înnebunitor. Poc. Îi simțea răsuflarea, fierbinte și râncedă. Nu mai era doamna Lasko. Ci doar femeia asta, cu adevăratul ei chip. Plin de arsuri. Cu părul năclăit și vâlvoi. Avea la gât, pe un șnur, o cheie argintie.
   Se aruncă spre Christopher și-și înfipse unghiile în ceafa lui. Și deodată omul cel amabil sări din dulap. Cei doi se ciocniră și căzură pe jos.
   - Știam eu că tu ești! șuieră ea.
   Atunci își dădu Christopher seama că era o capcană. Doar că nu-i era destinată lui. Femeia întinse unghiile murdare și-l înhăță pe omul cel amabil. Copiii țopăiau de zor. Urlând. Mai puțin David Olson, care se ținea mai departe, pe culoar, apoi se furișă într-un dulap, ca să se ascundă. Omul cel amabil o apucă pe femeie. Ea deschise gura și-și dezgoli dinții ascuțiți ca de câine. Era mai puternică. Mai rapidă. Ochii îi licăreau. Țipa și plescăia, și șuiera.
   Sss. Sssss!
   Omul cel amabil se uită în direcția lui Christopher.
   Dădu să spună ceva.
   - NU-L MAI AJUTA! țipă doamna șuierătoare, apoi dinții de câine se înfipseră în gâtlejul omului cel amabil.

Capitolul 40

   Christopher începu să țipe înainte să deschidă ochii.
   Ridică privirea și-o văzu pe doamna Lasko apropiindu-se iute. Nu avea timp de pierdut. Se ridică și-o îmbrânci.
   - Lasă-mă în pace! strigă.
   - Christopher, liniștește-te! zise doamna Lasko.
   - O să mă omori! țipă el pițigăiat, apucând-o de mână.
   Fruntea i se înfierbântă de febră, iar febra coborî pe braț și-i ajunse în degete. Degetele lui ardeau ca niște plite mici, trecând prin bluza de mătase a doamnei Lasko.
   - Christopher, oprește-te! Mă doare! țipă doamna Lasko.
   - Te rog, nu-i lăsa să mă mănânce! zise.
   Până la urmă hohotele de râs îl smulseră din starea lui.
   Christopher se uită în aulă. Copiii erau la pupitrele lor și dădeau testul. Gurile nu le mai erau cusute. Ci deschise larg și râzând de el.
   - Te rog! Nu-i lăsa să mă mănânce! făcu Brady Collins în bășcălie.
   - Gura, Brady! se băgă Ed Specialul.
   - Dacă e să fie mâncat cineva, Ed Specialul e mai zemos, zise Jenny Herog.
   Copiii râseră și mai cu poftă. Christopher întoarse privirea către doamna Lasko. Avea unghiile curate, fără mizerie sub ele. Nici ochi de culoarea verde a vomei nu mai avea. Doamna șuierătoare dispăruse. Era doamna Lasko cea adevărată. Și era...
   Îngrozită de el.
   - Christopher, ai avut un coșmar. Dă-mi drumul la braț, te rog.
   Christopher îi dădu drumul. Doamna Lasko se grăbi să-și tragă în jos mâneca bluzei. Îi apărură mici bășici ca de arsură pe braț. Se întoarse iarăși spre Christopher, care părea chiar mai îngrozit decât ea.
   - Îmi pare rău, doamna Lasko, zise.
   - Nu-i nimic, răspunse ea. S-a înroșit un pic, atâta tot. Hai să te duc la cabinetul medical.
   - Nu vreau la cabinet, zise băiatul. Mă simt bine.
   - Pentru ce ai la gât, zise ea.
   Christopher nu pricepu la ce se referă doamna Lasko, apoi observă urmele de sânge de pe bluza ei albă, urme care aveau forma degetelor lui. Își privi unghiile, roșiatice ca o chiftea crudă. Își pipăi apoi ceafa. Locul unde-l zgâriase doamna șuierătoare era același în care-și înfipsese singur unghiile.
   - Haide, zise cu blândețe doamna Lasko.

.................................................