Prieten imaginar, Stephen Chbosky

 ..........................................

3-10

                 Planificarea o ținu așa cât dură pauza de prânz.

   Băieții stabiliră că puteau cere, împrumuta ori șterpeli cam tot ce le trebuia, cu excepția țiglelor, a clanței și a ferestrelor. Însă tatăl lui Ed Specialul avea o colecție de reviste Playboy vechi, un copiator color și puzderie de puști mai mari prin vecini.
   Așa că se puteau face bani de-aici.
   Firește, Compania Collins era strictă în privința accesului prin zona de șantier. Și Ed Specialul știa de la tatăl lui că domnul Collins tăiase parcele din pădure ca să obțină loturi pentru case. Așa că umblatul pe-acolo era ilegal. Însă, cumva, asta ținea de farmecul aventurii.
   - Contra legii! Suntem contra legii! făcu Ed Specialul, fredonând una din piesele preferate ale mamei lui, din vremea facultății.
   - Și cum facem cu părinții noștri? întrebă Ma.
   - Of, da. Părinții. Hmmm.
   Nu credeau că aceștia ar fi putut vreodată să-i lase să umble prin pădure singuri. Mai ales după dispariția lui Christopher. Poate că o puteau fraieri pe mama lui Ed Specialul, dar mamele celorlalți?
   Niciodată.
   Prietenii lui se blocaseră, însă în mintea lui Christopher problema îi crea o senzație plăcută. Un soi de combinație bună, ca atunci când te trezești dimineața și îți întinzi bine toate încheieturile, fără să ratezi și un scărpinat pe spinare. Gândindu-se la soluții, își dădu seama că în ultimele două minute nu-l duruse capul deloc. Și îi veni, până la urmă, ideea.
   Băieții să stea la el peste noapte.
   Evident.
   Puteau să-și ia saci de dormit și să stea peste noapte la căsuța din copac. Dacă fiecare le spunea părinților că se duce să doarmă împreună cu ceilalți, puteau lucra toată noaptea de sâmbătă și o bună parte din duminică. Exista însă un risc. Mamele aveau să sune ca să-i verifice. Dar, cu telefoanele mobile, era o șansă să scape. În orice caz, puteau munci aproape două zile fără să fie întrerupți.
   Lui Mike îi plăcu ideea. Ma părea să se teamă de pădure, însă nu îndrăzni să crâcnească înaintea fratelui său, așa că se arătă de acord.
   - Pot să mă ocup eu de mâncare? întrebă Ed Specialul.
   - Sigur, Eddie.
   Odată planul stabilit, Christopher se lăsă pe speteaza scaunului și-și privi prietenii care fremătau gălăgioși de surescitare. Însă pentru Christopher încăperea se făcu aproape tăcută când durerea începu să i se insinueze ușor-ușor în minte. Nu migrena îl deranja. Începuse deja să se obișnuiască. Era doar ușurat că prietenii îl ajutau să înjghebe căsuța, fiindcă fără ei, știa bine, n-ar fi putut-o isprăvi la timp.
   - Haide, Chris, exclamă Ed Specialul.
   Christopher tresări și-și dădu seama că îl așteptau pe el, cu băuturile ridicate, gata să facă un toast. Christopher își înălță cutia și băutura cu ciocolată a lui Ed Specialul se ciocni de cutiile cu lapte ale celorlalți trei, în cinstea căsuței din copac.

   Emily Bertovich.
   Numele îi era acum ușor de citit.
   Atât de încântat era Christopher din pricina căsuței din copac că abia băgă de seamă când urcă în autobuzul școlii, care avea să-l ducă acasă. Nu-i cunoștea pe ceilalți copii de pe noua lui rută din noul cartier. Cu o excepție.
   Jenny Herog.
   - Inundație! îl tachină ea, cu toate că mama lui Christopher îi cumpărase de la mall niște pantaloni mai lungi.
   Stația lor era la capătul unei străzi întinse, lângă o casă veche de pe colț. Jenny dădu fuga în casa ei, cea de alături, cu streașină de aluminiu. Christopher ajunse și el în fundătura lui. Se uită la cabana de lemn de peste stradă și la pădurea care le înconjura pe toate.
   Pădurea unde aveau să ridice căsuța din copac.
   Christopher se simțea prost pentru că nu le spusese chiar totul prietenilor lui. Dar nu voia ca ei să creadă că înnebunise. Ca tatăl lui. Și nici să-i bage în sperieți nu voia. Însă mai erau și alte lucruri pe care omul cel amabil i le spusese lui Christopher cât stătuseră, o noapte întreagă, la taclale. Multe erau greu de priceput. Unele, înspăimântătoare.
   Christopher totuși avea încredere în omul cel amabil. Era ceva în vocea lui. Bunătate. Căldură. Și, cu tot scepticismul lui Christopher, tot ce-i spusese omul cel amabil se dovedise adevărat. Tatăl lui Ed Specialul chiar avea un garaj plin cu scule. Mike și Ma chiar îl ajutaseră pe unchiul lor, George, să construiască chestii. Christopher fusese scos de la ora de recuperare citit în ziua aceea. Jenny Herog cobora la stația lui.
   Iar el trebuia să termine căsuța înainte de Crăciun.
   - De ce e așa grabă? Ce face căsuță asta din copac? întrebase.
   - Nu m-ai crede, trebuie să vezi cu ochii tăi.

Capitolul 21

   Începură într-o sâmbătă.
   Era un frig strașnic, de mijloc de noiembrie, și copacii adumbriseră orice rază de soare pe care o cruțaseră norii. Dar băieții erau prea entuziasmați ca să le pese. Săptămâna n-ar fi putut merge mai bine. Frații M & M găsiseră locul unde-și depozita compania de construcții materialele. Și echipa descoperise o cale de a deplasa totul în luminiș.
   - Ai auzit vreodată de rabie? zise Ed Specialul la școala de catehism.
   - Vrei să zici roabă? întrebă Christopher.
   - Știu eu ce-am vrut să zic, pufni Ed Specialul.
   Ce-i lipsea în vocabular, Ed Specialul compensa prin viclenie.
   Dăduse o raită prin lăzile cu scule ale tatălui său și găsise două reviste porcoase (perfecte pentru a fi revândute!).
   Sâmbătă dimineață, Christopher se trezi în zori și-și scoase rucsacul preferat. Cel special, cu Motanul Buclucaș, întrebând. „Ai ceva de halit înăuntru?” Coborî la parter și se așeză alături de mama lui pe canapea. Era la fel de caldă ca și cafeaua. Mirosea încă și mai bine.
   - Cum de te-ai trezit așa de devreme? îl întrebă.
   De la dispariția lui Christopher, mama lui devenise exagerat de protectoare când venea vorba ca el să plece undeva.
   - Mă văd cu Eddie și cu frații M & M, zise. Acasă la Eddie. Și-o să ne jucăm toată ziua. Poate chiar să rămânem peste noapte.
   - Dar mama lui știe? întrebă ea ridicând o sprânceană.
   Și, ce să vezi, îndată se auzi ciripitul unui mesaj-text.
   Kate. Eddie mă bate la cap, cică să doarmă copiii la noi. Virginia și Sage au zis deja da. În regulă pentru tine?
   Mama lui Christopher n-avea de unde să știe că Ed Specialul trimisese mesajul, după care îl ștersese imediat, la exact 8:30 dimineața. Nici nu suspecta că frații M & M făcuseră deja la fel ca să-l scape de-acasă pe Ed Specialul. Băieții nu știau cum o să scape basma curată odată ce părinții aveau să se întâlnească față în față.
   Însă planul lor merse de minune. Mama lui Christopher răspunse.
   Sigur că da, Bey. O să-mi iau o tură în plus la muncă. Mersi.
   Uff.
   - Să ții telefonul deschis, îi zise, lăsându-l la casa lui Ed Specialul. Vin să te iau mâine, la 10 fix.
   - Mami, te rog...
   - Bine, atunci. La 9 jumate.
   - OK, 10! Nicio problemă, spuse el înainte ca treaba să se complice.
   - Să fii cuminte, îi zise mama. Nu ieși din casa lui Eddie. Nu te-apuci de hoinărit. Nu glumesc.
   - Da, mami.
   Îl extrase din mașină cu o îmbrățișare.

   Christopher îi găsi pe băieți în garaj, unde tatăl lui Eddie depozita echipamentul de camping pe care familia sa îl folosise de exact zero ori. Eddie tocmai le arăta gemenilor ferestrele finanțate cu reviste Playboy, pe care le pusese în roabă.
   - V-am spus eu că tati are rabie, zise.
   Apoi se apucară de lucru.
   Băieții luară lanterne, felinare și saci vechi de dormit pe care mama lui Ed Specialul fusese prea leneșă ca să-i spună menajerei să-i arunce. Unul din saci fu umplut cu pâine, unt de arahide și șuncă feliată. Deasupra azvârliră farfurii de carton și tacâmuri de plastic, lapte la cutie și cereale cu fructe. Plus, firește, două pungi cu biscuiți Oreo. Sacul de dormit arăta ca un trabuc plin de noduri.
   Abia dacă mai rămânea loc pentru unelte în rucsacii lor.
   Apoi, după ce pe mama lui Ed o fură somnicul, obosită fiind după o noapte albă petrecută „la bridge”, băieții porniră spre intrarea șantierului din pădurea din Mission Street. Avură noroc, fiindcă paznicul își făcea rondul și muncitorii erau ocupați cu excavarea unui loc din apropiere, așa că băieții putură să-și aleagă în tihnă materialele din grămada de lemn. Își încărcară cu bucăți de scândură brațele și se îndreptară spre gard. Împinseră roaba pe sub sârma gardului și-l săriră, făcând o cărăruie peste câmp. Pe lângă panoul pe care scria Compania de Construcții Collins.
   Chiar în marginea pădurii din Mission Street.
   Se opriră apoi. Precauți, în alertă. Ca Hansel și Gretel din basmele pe care le ascultaseră cândva. Când încă mai credeau că există lupi mari și răi.
   - Băieți, nu era mai bine să le fi spus alor noștri unde ne ducem? zise Ma.
   - Glumești? Mami nu ne-ar lăsa în veci, zise Mike.
   - Dar dacă ne rătăcim, n-o să știe nimeni unde să ne găsească.
   - Christopher s-a pierdut 6 zile pe-aici. Știe locul, zise Ed Specialul.
   Ma se uită la Christopher, așteptându-i susținerea, însă Christopher se uita la frunzele mari și colorate. Vântul dansa alene în jurul lor. Era ca și cum codrul ar fi respirat.
   - Mda. Așa că nu te mai smiorcăi, îi zise Mike fratelui cu 3 minute mai mic.
   - Nu mă smiorcăi.
   - Demonstrează. Du-te tu primul.
   - Bine, mă duc, zise Ma fără să se miște.
   - Haide, ce mai aștepți? Copacii nu mușcă.
   - Am zis că mă duc!
   Dar nu făcu niciun pas. Îi era prea frică.
   - Băieți, haideți. Mergeți după mine, zise în cele din urmă Christopher.
   Porni în frunte, sfârșind jocul și salvând demnitatea lui Ma.
   Băieții îl urmară sub frunziș și fură înghițiți de pădurea din Mission Street.
   Christopher înaintă pe cărare, încercând să găsească drumeagul care ducea de la șantierul Collins Construction către luminiș. Nu văzu însă decât că picioarele lor nu lăsau urme. Poate că pământul era uscat. Și dacă se rătăceau, nu-i mai putea găsi nimeni. Fiindcă luminișul se afla după hectare întregi de pădure, nimeni n-ar fi avut cum să știe că măcar trecuseră pe-acolo.
   Avu, un moment, o senzație de deja vu. Urmele de pași ale unui copil. Înșirându-se ca o cărăruie făcută din firimituri de pâine. Se văzu pe el însuși mergând pe cărare. Luându-se după urme. Nu știa dacă visase ori nu înainte. Știa doar că n-ar fi trebuit, probabil, să le spună amicilor lui despre asta, ca să nu-l creadă țicnit. Ceva se frânse în față. Ramuri, pocnind ca oasele.
   - Uite, Chris, șopti Ma și arata cu degetul înaintea lor.
   Un cerb se uita la ei.
   Se oprise pe cărare, nemișcat ca o statuie de grădină. Privirea i se întâlni cu cea a lui Christopher, apoi începu să pășească încet, afundându-se în desiș. Într-o direcție în care Christopher nu o apucase niciodată.
   - Unde se duce? șopti Ma.
   Christopher nu răspunse, mulțumindu-se să urmărească animalul. Pas cu pas. Cu migrena furișându-se pe ceafă în sus.
   Ajungând la tâmple. Împingându-l înainte. Pe o potecă îngustă.
   Christopher se uită la dreapta și văzu...
   ...un frigider abandonat.
   Zăcea pe jos ca un schelet ruginit. Era plin cu frunze și crenguțe.
   Cuib pentru ceva. Ori cineva.
   - Chris? zise Ed Specialul arătând cu degetul în față, părând speriat. Ce-i aia?
   Christopher se uită și văzu cum cerbul intra într-un tunel larg.
   Arăta ca o gură de peșteră. Cu cadru de lemn putrezit. Christopher se apropie de vechea mină de cărbune. Avea ceva foarte familiar.
   - N-ar trebui să intrăm acolo, zise Ma.
   Dar Christopher nu-l ascultă. Se simțea îmboldit să înainteze.
   Pătrunse în tunelul întunecat. Băieții îl urmară. Lumea se făcu neagră. Se împiedicau de vechile șine pentru vagoneți. Locul întreg mirosea a pipi, ca într-o baie în care se „țintise cu furtunul”.
   Ed Specialul își aprinse lanterna. Christopher i-o smulse din mână și-o stinse.
   - Nu, o să-l sperii, șopti.
   - Eu să-l sperii pe el? făcu Ed.
   Puștii se ținură după cerb până ce animalul ieși pe cealaltă parte a tunelului. Christopher se uită în jos și văzu urmele a, poate, sute de cerbi. Și ale altor făpturi care trăiseră și muriseră în codrii aceștia de generații, fără să știe măcar că pe lume existau oameni. Ridică apoi privirea.
   Cei patru băieți ajunseseră în luminiș.
   Nu-și dăduseră seama cât de întunecată e cărarea, fiindcă ochii lor aveau nevoie de timp ca să se obișnuiască cu lumina. Clipiră și-și acoperiră, doar o clipă, ochii.
   Și atunci văzură copacul.
   Era singurul din preajmă, pe o rază de cam 100 de metri. Era proțăpit exact în mijlocul luminișului. O mână strâmbată, sfâșiind obrazul pământului ca un coș.
   Băieții tăceau. Uitaseră de cerb, care stătea acum neclintit, supraveghindu-i. Apoi porniră, pas cu pas, și se apropiară de copac fără zarvă. Brațele lui Mike, îngreunate de greutatea roabei, nu mai simțeau acum povara. Gâtlejul lui Ma, asprit de sete și de-un pic de durere în gât, înghiți fără să simtă vreo durere. Ed Specialul, care în ultimele 5 minute clocise un plan pentru a evita să împartă cele două pachete de biscuiți Oreo, simți fără veste că nu-i pasă dacă mai mănâncă ori nu vreodată. Și durerea surdă de cap a lui Christopher, dintr-un soi care nu putuse fi domolit cu aspirină ori cu Advil amestecat cu suc de mere, părăsi în cele din urmă spațiul din spatele ochilor săi, făcându-l să se simtă ușurat. Nu era durere. Nici frică nu mai era.
   Christopher ajunse primul lângă copac. Întinse mâna, aproape așteptându-se ca scoarța să se simtă precum carnea. Dar părea în regulă. Scoarță groasă, bătută de intemperii, cu adâncituri ca niște riduri. Îi amintea de Ambrose, bătrânul cel de treabă de la spital.
   - Aici o s-o construim, zise Christopher.
   - Te ia cu fiori, zise Ed Specialul, apoi, iute, scoase un „super”.
   Christopher își desfăcu schițele și băieții se apucară de treabă.
   Cât descărnau ei materialele, Christopher își dădu jos de pe umeri rucsacul cu Motanul Buclucaș, lăsând uneltele să cadă cu un zornăit.
   Scoase un ciocan și un cui.
   - Ma, ai dreptul să bați primul cui, zise Christopher.
   - Nu, răspunse Ma. Al tău e, Chris. Bate-l tu.
   Christopher își privi prietenii. Toți încuviințară. Ma și Mike lipiră de copac prima bucată de scândură. Chiar lângă un secol de inițiale săpate în trunchi de adolescenți aflați în drum spre maturitate. WT + JT. AH + JV. Nume înșiruite precum rândurile de case identice. Johnny și Barbara. Michael și Laurie. Chiar când voia să dea cu ciocanul în primul cui, Christopher văzu cea mai proaspătă inițială încrustata în trunchi. O singură literă.

   D.

   După ce primul cui înțepă copacul, băieții se apucară să bată leațurile. Unul deasupra altuia. O scară mică urcând pe copac precum un șir de dinți de lapte. Lemnul n-avea să le ajungă mult timp, însă Christopher prevăzuse treaba asta. Băieții nu-l întrebară de unde apăruse maldărul cel mare de lemne. Poate că nici nu băgaseră de seamă. Sau nu-și bătuseră capul.
   Însă, de fapt, Christopher începuse să clădească.
   Lucra deja de 3 săptămâni. Și stătea de vorbă cu omul cel amabil. Făcea drumuri până la lemnele de pe șantierul Collins și înapoi. Se pregătise și plănuise. Făcuse provizii pentru acest moment cu prietenii. Omul cel amabil zisese că era mai bine să nu aducă vorba despre lucrurile astea până la momentul oportun.
   Paznicul, din fericire, stătea mai mult în rulota șefului de echipă și se uita la emisiuni sportive la un televizor mic, portabil. Era așa de ocupat să răcnească „da”, „nu” și „aia-i preluare, cap de cur?”, că nu-l zărise niciodată pe băiețel dând atacul la lemnul șefului.
   Christopher avea chef să vorbească acum cu omul cel amabil, doar că nu voia să-și sperie prietenii. Ei n-aveau habar că era prin preajmă, că-i privea. La un moment dat, Mike întinse mâna după punga albă de plastic, ca să pună în ea cuie.
   - N-o atinge, zise Christopher.
   Mike lăsă imediat punga unde era și se întoarse la lucru. Nu se stabilise explicit că liderul grupului era Christopher. Dar nu-i ieșea nimeni din cuvânt. Nici măcar Mike, iar el era cel mai puternic dintre toți.
   Copiii, cumva, știu întotdeauna cine-i șeful.
   În vreme ce lucrau, văzduhul fu cuprins de-un vânt puternic, atât de tare că făcea copacii să se legene ca brațele adolescenților la concerte. Însă, în ciuda vântului, ori de câte ori se uita Christopher în sus, vedea că fața de nor nu se mișca.
   Părea să-i urmărească necontenit cum construiesc.

Capitolul 22

   După ce-și lăsă fiul acasă la Ed Specialul, mama lui Christopher rămase cu ceva timp la dispoziție, așa că o luă, ducându-se la muncă, pe traseul cu peisaj. Se uită la cer. Norii erau magnifici, niște bezele imense și pufoase lăsate în cuptor să se coacă până aproape să ardă.
   Nu erau însă nici pe departe la fel de frumoși ca pădurea din Mission Street. Frunzele începeau să-și schimbe culoarea deja, iar copacii arătau ca paleta unui artist, mâzgăliți și în același timp curați.
   Aerul răcoros de toamnă era reconfortant. Cerul era albastru.
   Copacii erau superbi. Momentul era perfect.
   Atunci de ce simțea neliniștea asta?
   Socotise, de-a lungul anilor, că intuiția ei maternă e o binecuvântare. Oricare ar fi fost circumstanțele, crezuse mereu că acea voce abia auzită din minte o ținuse departe de pericole, o ținuse întreagă la minte, îi ajutase să supraviețuiască.
   Și, în clipa asta, o auzea vibrând ca un diapazon.
   Sigur că era excesiv de protectoare. Ce mamă nu era? După săptămâna aceea infernală în care dispăruse Christopher, ar fi putut să-l țină sub lacăt pentru tot restul vieții lui și nimeni n-ar fi învinuit-o. Însă vocea aceea mică, vocea care îi era călăuză, îi spunea că trebuia să-l lase să-și trăiască viața, nu să trăiască fricile ei. Mamele sunt mereu la un pas să-și sufoce puii cu dragostea lor. În clipa asta, fiul ei era la loc sigur, acasă la Ed, mâncând mâncare proastă și jucând jocuri video. Și-avea să stea acolo pentru tot restul serii.
   Atunci de ce se simțea atât de aiurea?
   Poate fiindcă nu ai o viață a ta, Kate.
   Mda. Poate de asta.
   Ajunse la Shady Pines, apăsă butonul ceasului de pontaj și se puse pe treabă. Ori de câte ori mama lui Christopher era cuprinsă de neliniște, Super Kate începea să se comporte frenetic. Făcu paturile. Curăță băile. Le ajută pe infirmiere cu domnul Ruskovich, care se folosea de boala sa, o afecțiune musculară degenerativă, ca scuză pentru că le tot pipăia „din greșeală”, cât era ziua de lungă.
   - O mie de ori iertări, zicea apoi în engleza lui stricată, ridicându-și de pe creștet o pălărie invizibilă.
   După micul dejun, pulsiunea maniacală isprăvi repede cu corvezile, așa că lui Kate nu-i prea mai rămase altceva de făcut decât să se îngrijoreze în privința băiatului. Astăzi, din fericire, era „Ziua Prospăturilor”. Așa-i ziceau infirmierele. O sâmbătă pe lună, Shady Pines primea voluntari proaspeți ca ajutoare în saloane, la bucătărie sau prin alte unghere oribile, puși la cele mai neplăcute corvezi pe care și le putea imagina doamna Collins, în schimbul unei adeverințe pentru facultate (sau pentru ore de serviciu comunitar).
   Voluntarii, de obicei, erau toți o apă și-un pământ. Elevi de pe la liceele locale care-și dădeau seama că dosarul de admitere la facultate se prezenta cam subțire, fiindcă activități extrașcolare precum „Instagram”, „iarbă” și „masturbare compulsivă” nu-i prea făceau pe cei de la Harvard să cadă pe spate de admirație. Puștii urmau să vină în fiecare sâmbăta, vreme de o lună. După care își căpătau adeverința pentru facultate. Și dispăreau fără urmă. Dacă nu puneai la socoteală vreo câțiva catolici măcinați de vinovăție, caz în care perioada se putea prelungi la 2 luni. Recordul era de 4.
   Un târg strașnic.
   Proprietarul azilului de bătrâni Shady Pines, domnul Collins, se alegea cu forța de muncă gratuită. Soția lui, madam Collins, căpăta o provizie nouă de puștani pe care-i să-i înnebunească de cap pentru că nu se ocupau cum trebuie de doamna Keizer; cunoscută și drept mama ei dementă, în vârstă de 78 de ani, ca și posibilitatea de a le spune prietenelor-rivale, la un păhărel, că nu voia decât să „dea ceva înapoi comunității, care oferise atâtea familiei ei”. Iar puștii își completau dosarul pentru facultate, pășind către un viitor strălucit cu nădejdea de a rămâne tineri pe vecie.
   Câștigător. Câștigător. Câștigător.
   Tatăl. Fiul. Duhul Sfânt.
   De vreme ce dosarele pentru facultate trebuiau depuse până la Anul Nou, sezonul sărbătorilor de iarnă reprezenta vârful muncii voluntare. Cât ai zice „Ivy League”, Shady Pines se și umpluse cu fețe tinere, zeloase, căutând să-i păcălească pe cei de la universități că le păsa câtuși de puțin. Kate numără cam douăzeci asemenea chipuri. De zece ori mai multe ca de obicei.
   Mama lui Christopher ar fi evitat operațiunea de îndrumare a voluntarilor, însă de data asta avea un interes anume legat de „Ziua Prospăturilor”. Fiindcă în fruntea hoardei, purtând fustă lungă, pulover pufos și un zâmbet neliniștit pe buze, se afla adolescenta cea frumoasă care-l găsise pe Christopher pe drum, după ce băiatul dispăruse timp de șase zile.
   Mary Katherine MacNeil.
   Stătea alături de prietenul ei, un puști ascultător și bleg pe nume Doug. Erau amândoi așa de drăguți! Dintr-o bucată. Catolici sinceri, temători de Dumnezeu, care n-aveau idee ce le pregătea madam Collins. Mama lui Christopher voia să se asigure că vor căpăta însărcinările cele mai puțin chinuitoare, așa că se apropie de ei fără zarvă.
   - Bună, doamna Reese, zise Mary Katherine. Ce mai face băiatul?
   - Excelent, șopti mama lui Christopher. Și acum duceți-vă în spate. Nu-i întrerupeți discursul de primire. Cereți-vă voluntari la bucătărie.
   Zicând acestea, mama lui Christopher le făcu cu ochiul și, strecurându-se într-o odaie alăturată, se prefăcu că aranjează un pat, nescăpând din ochi zâmbetul căznit al lui madam Collins.
   - Bun venit la îndrumare, zise.
   Așa începu discursul pe care mama lui Christopher îl mai auzise deja de două ori. Despre cum Shady Pines este o instituție de îngrijire. Cum o societate este judecata după felul în care are grijă de vârstnicii săi. Cum cumpărase familia ei acest azil din pricină că seniorii au nevoie de demnitate (nu și muncitorii care le-o furnizează). Rahaturi peste rahaturi. Vrăjeală. Praf în ochi. Mama lui Christopher așteptă ca primul puști să facă înfiorătoarea greșeală de a întrerupe discursul. Și, ca întotdeauna, se întâmplă...
   - Mă scuzați, doamnă Collins? Când putem obține certificatul?
   Kate văzu că vocea îi aparținea nimănui altcuiva decât...
   Lui Doug.
   Prostuțul de Doug.
   Madam Collins zâmbi.
   - O să-l primești la finele lunii.
   Doug zâmbi la rându-i.
   - Ce bine. O să aplic pentru facultăți în decembrie.
   - E minunat. Ești foarte dornic să fii de ajutor. Ce tânăr de ispravă! Ea e prietena ta? întrebă arătând spre Mary Katherine.
   - Da, doamnă Collins. Bună ziua, zise Mary Katherine.
   Erau osândiți.
   - V-ar plăcea o treabă mai specială? întrebă.
   Osândiți.
   Mary Katherine arăta ca un cerb orbit de faruri. Se întoarse spre mama lui Christopher, care făcu din cap, ușurel, semn ca nu.
   Întoarse iarăși capul spre madam Collins.
   - Păi, eu... ăă... mă pricep la bucătărie. Mi-ar plăcea să fiu voluntară acolo, zise cu drăgălășenie.
   - Ești sigură? Fiindcă e ceva foarte special. O să ai grijă chiar de mama mea.
   Osândiți, la naiba.
   - Ăă... e o onoare, zise Mary Katherine.
   Se întoarse spre Doug, sperând ca el să se gândească la ceva. Orice care să-i scape. Însă Doug tăcu.
   Și apoi un miracol.
   - Da, ce mai onoare, măi copii, zise o voce sarcastică. Maică-sa e o vrăjitoare zănatică și răutăcioasă, exact ca ea.
   O exclamație colectivă urmă, apoi un râs nervos și o întoarcere către voce. Toată lumea se uita acum la bătrânul cu ochelari groși ca fundul de borcan.
   Era Ambrose.
   Bătrânul din spital.
   Cel cu cataractă.
   Cu nori în ochi.
   Madam Collins se răsuci spre el.
   - Cum îndrăznești? zise.
   - Cum îndrăznesc? Madam Collins, puștii ăștia trebuie să-ți asculte rahaturile pentru adeverințele alea. Eu nu. Așa că du-te învârtindu-te, că nu mă sperii cu rățoiala ta, replică bătrânul.
   Puștimea se puse pe râs.
   - Domnule, aveți grijă cum vorbiți în fața copiilor sau va trebui să părăsiți Shady Pines.
   - Promiți? făcu el cu sarcasm.
   Apoi se întoarse către grup.
   - Măi copii, sunteți aici pentru viitorul vostru, așa-i? Bun, păi aruncați o privire la bătrânii de pe-aici. Ăsta vă e viitorul. Așa că nu frecați menta aiurea. Duceți-vă la facultate. Faceți sex. Faceți ceva parale. Călătoriți. Apoi căsătoriți-vă și creșteți-vă copiii, ca să nu aducă deloc cu madam Collins ori cu bărbatu-său. Pricipit?
   Fără să aștepte vreun răspuns, bătrânul se îndreptă, clătinându-se ușurel din pricina genunchiului șubred, înapoi către salon, lăsând în urmă puzderie de adoratori înfocați. Asta, desigur, nu-i opri pe Mary Katherine și pe Doug să se aleagă cu cea mai neplăcută corvoadă. N-o opri pe madam Collins să se poarte încă și mai abuziv cu tinerii voluntari și cu personalul, dacă tot nu putea pune pe Ambrose ghearele manichiurate. Însă le mai lumină oarecum vremea petrecută acolo.
   Cum face un cântec pentru ocnașii înlănțuiți.
   Chiar după prânz, mama lui Christopher se duse să deretice în camera lui Ambrose. Ambrose se uita la televizor, la emisiunea Jeopardy. Știa toate răspunsurile și le rostea cu voce tare. Când veni pauza publicitară, se întoarse spre ea.
   - Te-am văzut că încercai s-o ajuți pe fata aia, săraca, zise.
   - Mda. Am auzit că o ajuți și dumneata, răspunse Kate.
   Mama lui Christopher știa multe despre Ambrose de la infirmiere.
   Din cauza cataractei, a glaucomului și a vârstei, aflase, ochii lui nu se mai vindecau. Oftalmologul îi spusese că, nu peste mult, avea să orbească de tot. Probabil că până la Crăciun. Primise vestea mormăind un „Îmi bag picioarele, oricum n-am pe cine să văd”. N-avea rude. Nici vizitatori. Nimeni care să-i poarte de grijă. Nicăieri unde să se ducă de Crăciun.
   Și totuși, cumva, era cea mai strălucitoare lumină din acel loc.
   - Doamnă Reese... ăsta e și viitorul dumitale, știi? Ești de treabă și ai un copil de nota zece. Așa că să nu te ții de prostii.
   Ea îi zâmbi și dădu din cap aprobator. Apoi ieși din odaie, luând cu ea zâmbetul lui Ambrose.

   Ambrose închise televizorul și luă o gură de apă. Își așeză pe noptieră ceașca de plastic. Lângă poza cu o femeie în vârstă, cu chip plăcut, ridat. Încă frumoasă după 40 de ani de căsnicie.
   Trecuseră 2 ani.
   Ea nu mai era pe lume. Ca fratele lui, pe când era copil. Ca părinții lui, pe când era adult. Ca bărbații cu care făcuse serviciul militar. Singura persoană pe care cutezase s-o iubească la maturitate nu mai era acum pe lume. Și singura tovărășie de care mai avea parte acum erau cei aflați între pereții azilului Shady Pines. Bătrânii ăștia, ca niște copii lăsați la grădiniță, dar pe care mami și tati nu mai veneau niciodată să-i ia acasă. Și doctorii, infirmierele care încercau să le ofere o oarecare calitate a vieții. Și acea simpatică doamnă Reese și surâsul ei minunat.
   Soția lui nu mai era pe lume.
   Cam toată lumea ajunsese deja să-i spună, într-un fel sau altul, că se făcuse vremea să-și vadă de viață. „Care viață?” îi fusese răspunsul. Știa că au dreptate, însă inima refuza să-i asculte. Se trezea în fiecare dimineață amintindu-și sunetul respirației ei. Felul în care se încăpățâna să nu arunce nimic (în afara lucrurilor lui, firește). Ar fi dat orice, în clipa asta, pentru încă o dimineață în care să se certe zdravăn cu ea, la o porție de ouă cu șuncă. Pentru șansa de a-i vedea carnea veștejindu-se. Cum se veștejea și a lui. Și ca să-și spună minciuni despre cât de bine arătau încă. Dar și adevărul despre cât de frumos rămânea, pentru fiecare dintre ei, trupul celuilalt.
   Asta era genul de lucruri pe care l-ar fi spus Anne. Un amestec irlandez și proletar de „ajută-te singur” și „fruntea sus”. Se trezea în fiecare dimineață, se răsucea către marginea patului. Și, în locul feței ei, vedea o ceașcă de plastic cu apă. Celor internați în azil nu li se permitea să aibă lucruri de sticlă. Nu după ce mama lui madam Collins se tăiase cu un ciob, într-un puseu de demență. Bătrânul își ținea doar pentru el gândurile. Dorința de a fugi din acest loc, așa cum scăpase Clint Eastwood din închisoarea Alcatraz. Însă, deși din Shady Pines ar fi putut evada, de bătrânețe nu exista scăpare. Te trăgeau înapoi șoldurile betege, ochii încă și mai betegi și artrita îndeajuns cât să facă să plângă pe cineva de 30 de ani. Fără a mai pomeni de rănile de război, înăuntru și pe-afară.
    Într-adevăr, a îmbătrâni, nu era o chestie pentru plângăcioși. Iar durerea fizică nu era nici pe departe totul. Putea îndura să vadă cum idolii copilăriei sale deveneau note de subsol. Putea chiar să suporte ca amintirile sale color să devină cadre alb-negru. Însă bătrânul știa că, atât cât va fi viu, nu va putea trece peste moartea nevestei.
   Ambrose primise o educație catolică însă, de când îi murise fratele pe când erau copii, socotise că niciun Dumnezeu n-ar fi putut îngădui să se întâmple ceea ce se întâmplase. Să vadă acolo unde obișnuia să locuiască fratele lui doar o cameră goală. Să-și vadă mama plângând în halul ăla. Chiar și pe tatăl lui. Nu se mai gândise de atunci la Dumnezeu. Rămăsese doar cu încredințarea încăpățânată că suntem alcătuiți din carbon, electricitate și cu asta basta. Când mori, mort rămâi. Iar Anne a lui era într-un cimitir frumos, unde o vizita când se putea duce cu microbuzul acolo. Nu peste mult, când avea și el să zacă în pământ lângă ea, fotografiile care o înfățișau urmau să ajungă la gunoi și chipul ei n-avea să mai însemne nimic pentru nimeni. Era ultima persoană care o cunoscuse și o iubise. Ca și cu fratele lui mai mic. Ca și cu părinții. Soția lui, care-i spunea: „N-ai grijă, moartea e doar un somn din care nu te mai trezești”. Soția lui, care-l făcuse să promită că o să-i organizeze un priveghi irlandez, glumind: „Nu se poate dormi bine dacă înainte n-ai privegheat cumsecade”.
   Se întinse în pat precum Clint Eastwood la Alcatraz, închizând ochii pentru moțăiala de după-amiază. Încercând să găsească o cale de evadare din bătrânețe. Miji ochii cu norii din ei și se rugă, așa cum se ruga ori de câte ori se punea la culcare, să nu se mai trezească. Șopti:
   - Doamne, dacă ești pe-acolo, lasă-mă, te rog, să-mi văd iarăși familia. Te implor!
   Și nu știa când i se închid pleoapele. Le deschidea mai apoi, dându-și seama că Dumnezeu îl ținea în viață pentru un motiv doar de El știut. Ca pedeapsă ori pentru vreun scop anume. Sau amândouă.
   Apoi întorcea capul...
   Și zărea, în locul soției, o ceașcă de plastic.

   Kate se gândea la ce om de treaba e Ambrose, în timp ce intra în bucătăria azilului. Aruncă o privire la bătrânii din salon.
    Unii jucau dame. Alții șah. Un pic de televiziune de duminică după-amiază. Unii vorbeau. Alții coseau goblenuri. Majoritatea stăteau pur și simplu. Mai erau și câțiva care se așezaseră din timp la coadă pentru prânz, ca să aibă parte de cele mai bune porții de desert.
   Doamnă Reese... ăsta e și viitorul dumitale, știi? Ești de treabă și ai un copil de nota 10. Așa că să nu te ții de prostii.
   Gândul nu era deprimant. Era realist, te aducea cu picioarele pe pământ. Simți cum îi bate în piept inima, tic-tac. Și-și aminti o frază dintr-una din cărțile ei de dezvoltare personală. Una dintre cele dintâi, care o scoseseră din orășelul ei oribil, dintr-o familie mică și oribilă.
   Avem timpul ăsta. Nu altul.
   Știa că serile de vineri vor fi întotdeauna dedicate fiului ei, Christopher.
   Dar poate că sâmbetele puteau fi ale ei.
   Se ridică și se apropie de telefon. După o clipă formă numărul.
   - Alo, biroul șerifului, zise vocea.
   - Aș putea să vorbesc cu șeriful, vă rog? Kate Reese la telefon.
   - O clipă, doamnă.
   Zăbovi, ascultând tema muzicala de pe fundal. Cântecul era „Blue Moon”. După încă un moment, se auzi un țăcănit în receptor.
   - Alo? zise șeriful. Totul în regulă, doamna Reese?
   - Da, totul e bine.
   Știu că el își dăduse seama că nu-l sunase pentru vreo treabă polițienească. Vocea i se schimbă.
   - Aa, bine. E bine, îngăimă șeriful.
   Apoi așteptă.
   - Așa... Păi, uite, ăă... în seara asta nu lucrez, zise ea.
   - Nici eu, spuse el.
   Kate așteptă. Fii bărbat. Ia inițiativa.
   Și el luă inițiativa.

Capitolul 23

   „Miroși a ieșit în oraș.”
   Așa îi spunea Christopher când era mic. Își dădea cu ruj pe buze și se îmbrăca în rochie neagră, scurtă. Își vaporiza un norișor de parfum pe încheieturi și își freca una de alta încheieturile, făcând norișorul să dispară. Iar fiul ei se ținea după ea prin apartament, lipăind cu piciorușele lui și zicând „miroși a ieșit în oraș”.
   Însă băiatul nu era acum acolo.
   Deschise ușa șifonierului și își privi rochia cea nouă, dedicată vieții ei cele noi. Decisese chiar în acea după-amiază că nu-i mai veneau bine hainele vechi. Nu se potriveau cu corpul ei. Cu viața ei.
   Blugii tăiați. Rochia mulată. Cămașa de denim zdrențuita. Toate aparțineau vechii Kate Reese. Noua Kate Reese poate ca merita ceva mai bun.
   Încă îi mai rămăseseră ceva bani după câștigul la loterie. Nu-și putea părăsi prea curând slujba, însă ipoteca pe luna în curs era plătită. Fondul de pensie se mărea, la fel și cel pentru facultate.
   Sigur, se simțea încă vinovată și risipitoare ori de câte ori venea vorba să cheltuiască vreun ban pentru ea însăși. De data asta însă, decisese să riște și să vadă cum era să arunce cu banii. Un pic doar.
   Astfel încât, după ce terminase cu munca, se dusese la mallul din Grove City.
   După 10 magazine, un covrig cald și un ceai cu gheață, o găsise în sfârșit. O rochie de designer. Pe raftul de reduceri. O rochie de 600 de dolari pe care o putea avea doar pentru 72,50 dolari. Nu-i venea să creadă. Intrase în cabina de probă. Oglinda o făcea mai slabă, slavă Domnului. Se dezbrăcase de uniforma albă de lucru și-și trecuse peste cap rochia. Și, văzându-se în oglindă, rămăsese încremenită.
   O, Doamne. Asta-s eu.
   Era frumoasă. Arăta ca și cum nimeni, niciodată, nu s-ar fi purtat rău cu ea. Arăta ca și cum bărbații ar fi sunat-o mereu înapoi, după prima întâlnire. Și s-ar fi purtat mereu frumos. Ca și cum soțul ei n-ar fi lăsat-o să se descurce singură. Ca și cum nu l-ar fi cunoscut niciodată pe Jerry.
   Cumpărase rochia și găsi și o pereche de pantofi superbi, tot la reducere, cu doar 12,50 dolari.
   Chiar așa. 12 dolari și 50, ce mama dracului!
   Sărbătorise apoi achizițiile în zona de restaurante, cumpărându-și iaurtul preferat. TCBY Zmeură. Se întorsese apoi acasă și-și petrecuse restul zilei simțindu-se plină de energie. La 7 și jumătate seara, își pusese rochia și pantofii, studiindu-se în oglinda cea mare. Și, cu toate că nu mai părea la fel de slabă ca în oglinda din magazin, n-o deranja să recunoască sincer.
   Că arăta bine.
   În mașină, în drum spre restaurant, la întâlnirea cu șeriful (ideea ei - mereu e bine să ai o mașină la dispoziție, ca s-o poți lua repede din loc la nevoie), decise să nu-i spună nimic despre Jerry. Nu mai știa la câte întâlniri se dusese de la moartea soțului, subiectul fiind doar despre ultimului nemernic cu care-și dăduse întâlnire. Crezuse c-o să fie privită cu înțelegere. Dar nu făcea decât să-i ofere următorului nemernic jaloane, indicându-i cât de multe era dispusă să îndure în numele a ceea ce mâhnirea o convinsese că-i iubire.
   Dar nu cu șeriful. Gata cu jaloanele. Gata cu indiciile despre cum să fie prost tratată. Da, știa el niște lucruri despre Jerry, de când dispăruse Christopher. Însă asta era tot. O socotea văduvă și atât.
   Răposatul soț fusese bun, onest și se purtase cu ea așa cum sunt tratate femeile prin filme. N-avea rost ca șeriful să audă cuvântul sinucidere. Și, mai important, nu era nevoie ca ea să-l rostească.
   Opri în parcare, unde se alese cu un loc excelent, chiar lângă spațiul rezervat persoanelor cu dizabilități. Cireașa de pe tortul spațiilor de parcare. Semn bun. Intră în restaurant cu 10 minute mai devreme, ca să se asigure ca ajunsese prima. Însă șeriful era deja așezat la o masă bine poziționată, la fereastră. Kate ghici că venise cu 20 de minute mai devreme și-i dăduse un bacșiș domnului Wong ca să capete cea mai bună masă din local.
   Șeriful n-o văzu. Nu de la început. Așa ca-și rezervă un moment ca să-l cerceteze. Kate Reese știa ca oamenii sunt ei înșiși atunci când nu știu că sunt urmăriți. Ca soțul ei când se întorsese acasă, și-l găsise vorbind cu peretele. Sau ca Jerry, când îl văzuse cu un pachet de 6 doze de bere, toate goale. Fusese de prea multe ori rănită ca să nu-și rezerve aceste 30 de secunde pentru evaluare, ca înaintea unui examen important.
   Șeriful nu se uita la telefon. Nu citea meniul. În loc de asta își rotea privirea prin încăpere. Din nou și din nou. De parcă ar fi fost un obicei. Să estimeze apariția vreunui pericol. Să vadă dacă există vreo persoană suspectă. Poate că o făcea din pricina meseriei, însă lui Kate i se păru că-i mai mult de-atât. Un soi de reacție instinctivă la o lume pe care-o știa periculoasă. O lume pe care și ea o cunoștea. Era un bărbat real. Solid. Arătos, într-un fel proletar. Sexy, așa cum numai bărbații muncitori pot fi.
   Și mâinile acelea.
   Kate Reese nu era sentimentală decât când venea vorba de fiul său. Dar avea pentru mâini o slăbiciune. Spune-i cum vei vrea, dar asta îi plăcea ei. Îi plăceau bărbații dintr-o bucată, cu mâini puternice, care îi dădeau sentimentul că putea fi strunită.
   Șeriful avea palme frumoase.
   Și sufla în ele.
   Îi transpiră palmele. E neliniștit.
   - Bună, domnule șerif, zise ea și flutură din mână.
   - A, bună, zise el, un pic prea înflăcărat, și se ridică.
   Își trecu instinctiv palmele peste pantaloni și dădu mâna cu Kate.
   Palmele erau netede, uscate și puternice.
   - Am luat o masă la fereastră. Sper că e bine așa, zise.
   - E minunat.
   Șeriful dădu roată mesei și-i trase scaunul. Lui Kate nu-i veni să creadă. Soțul ei obișnuia să facă asta pentru ea. De atunci nu mai avusese parte de un asemenea tratament.
   - Mulțumesc.
   Își scoase jacheta, dezvăluind rochia de designer, și se așeză.
   - Cu multă plăcere. Arăți superb. E o rochie pe cinste, zise șeriful.
   - Șaptezeci și doi cincizeci, de la mall, spuse ea.
   Rahat. Ce mi-a venit să-i spun asta?
   - La reduceri. Și pantofii la fel, adăugă.
   Oprește-te din vorbit, Kate.
   O clipă de tăcere. Apoi șeriful zâmbi.
   - Ce mall? Grove City?
   Ea încuviință din cap.
   - E cel mai bun. Eu îmi iau toate hainele de-acolo, zise el cu un aer pragmatic.
   Acestea fiind zise, Kate se lansă în cea mai reușită primă întâlnire de care avusese parte de la tatăl lui Christopher încoace. Nu aduse vorba despre Jerry. Nici măcar nu se gândi la el. Kate Reese cea de altădată, care-l suportase pe Jerry, era femeia cu taiorul găurit sub braț. Noua Kate Reese purta o rochie frumoasă de designer și era însoțită de un bărbat cu mâini minunate, în care el continuă să sufle când și când, cât ținu cina.
    Măcar o dată în viață, avea și ea parte de un bărbat dornic s-o impresioneze. În loc să fie invers.

Capitolul 24

   Când își sună mama, Christopher nu știu, pentru început, ce să creadă. Nu răspunsese la telefonul de acasă, ci la noul ei telefon mobil. Și muzica de pe fundal nu părea să vină de la televizorul de acasă. Părea muzică de restaurant.
   - Alo, mami? zise.
   - Bună, scumpule.
   - Unde ești? întrebă Christopher.
   - La China Gate.
   - Singură? continuă băiatul, deja bănuind care avea să fie răspunsul.
   - Nu, sunt cu un prieten.
   Christopher știa ce înseamnă asta. Mereu îi numea „prieteni” pe tipii cu care își dădea întâlniri. Avea grijă să nu-i spună vreun nume până ce nu devenea o relație mai serioasă. Ținea minte din Michigan.
   După o lună în care nu vorbise despre asta, mărturisise până la urmă că pe prietenul ei îl cheamă Jerry.
   - Aa, ce fain! zise Christopher.
   - Și tu? Te distrezi? Îți place la Eddie?
   - Da, doar că mi-e dor de tine, zise Christopher.
   - Și mie, scumpule.
   - Poate mâine, după ce se termină slujba la biserică, facem ceva distractiv.
   - Sigur, scumpule. Ce vrei tu. Mergem chiar și la Dave and Buster, dacă vrei tu.
   - Bine, mami. Te iubesc.
   - Și eu, scumpule. Ne vedem mâine.
   Închiseră. Se lăsă liniștea.
   Christopher îi înapoie telefonul lui Ed Specialul și se întoarse la treabă. Îi văzu, cu coada ochiului pe Mike și Ma cum le trimit mesaje mamelor lor, de pe același telefon al mamei lui Ed Specialul (pe care Eddie avusese istețimea să-l „facă pierdut” pentru acel sfârșit de săptămână). Auzi și cum Ed Specialul își sună tatăl de pe telefonul lui Mike și Ma, zicând că se distrează de minune acasă la gemeni. Și... oo, nuu... nu văzuse telefonul lui mami. Poate că-l lăsase la salon când își făcuse pedichiura.
   Însă Christopher abia dacă-i băgă în seamă. Nu voia decât ca noul „prieten” al mamei să fie de treabă. Să nu fie precum cei de dinainte.
   Se gândi la toate țipetele pe care le auzise prin pereți. La toate dățile când ei i se spusese în feluri pe care era prea mic să le înțeleagă.
   Câteva luni după aceea, auzise un copil mai mare zicând „târfă” la locul de joacă. După care, la încă două luni, cuvântul „rahat” deveni „căcat”. Și „nesimțit” se transformă în „jigodie”. Iar cuvintele îi făcuseră pe toți mai în vârstă și mai urâți. Dacă putea face pereți îndeajuns de groși la căsuța din copac, nimeni n-ar fi putut să mai audă cuvintele acelea rele prin ei. Dacă putea să-i facă suficient de rezistenți, nimeni n-avea să mai audă vreodată „Te bag în mă-ta de târfă”. Așa că, ațintindu-și privirea asupra pungii albe de plastic, bătu și bătu cui după cui după cui după cui...
   - Haideți, băieți. S-a terminat pauza, zise.
   Nimeni nu-i puse la îndoială cuvântul. Băieții se aliniară și se întoarseră la copac. Așa lucraseră toată ziua, oprindu-se doar ca să ia câte o gură de suc cu aromă de cireșe ori vreo felioară de șuncă.
   Scândurile dușumelei fuseseră atașate încă dinainte de amiază.
   Chepengul secret cu scară de funie, până la prânz. La începutul după-amiezii puseră grinzile pentru pereți. Chiar dacă temperatura scăzu, își văzură, cu o concentrare aproape religioasă, de clădit.
   Frigul de toamnă începu să le pătrundă în oase, în vreme ce prin minte le umblau gândurile mărețe care le umblă prin cap băieților.
   Ed Specialul vorbi despre burgeri cu brânză, întrebându-se de ce aceia de la McDonald’s erau mult mai buni decât cei de la cantină.
   Însă avea ceva de reproșat celor de la McDonald’s în privința plăcintei cu măr.
   - Alți auzit de caramel vreodată? Oameni buni!
   Șuvoiul de cuvinte îl purtă curând spre reverii cu masa de Ziua Recunoștinței, unde avea să fie și faimoasa plăcintă cu mere a bunicii lui.. La doar cinci zile distanță. Mmmm...
   Ma se întrebă când avea să i se facă bine ochiul câș, ca să-și poată scoate ocluzorul. Spera ca, peste puțin timp, Jenny Herog să nu-l mai strige „Papagalul Pirat”.
   Mike nu vorbi despre porecla lui, „Lesbi Mike”. Se concentra pe construitul căsuței. Zise că toate cuiele erau perfecte. Că intrau fără probleme de fiecare dată. Cuiele, de obicei, erau dificile. Se mai îndoiau, trebuia să le tragi și să le-ndrepți. Dar astea nu. Reușeau să intre la fix. Mike se uită la fratele său mai mic, care-i zâmbi. Îi zâmbi și el, din motive doar de ei știute.
   - Mai ții minte când ai călcat pe cuiul ăla ruginit și ți-au făcut injecție antitetanos? îi zise Mike fratelui mai mic.
   - Adică o injecție antitenis, îl corectă Ed Specialul.
   - Da, și-a durut, zise Ma.
   - Dar n-ai plâns, zise Mike.
   - Nu, n-am plâns.
   Discuția se îndreptă iute spre o dezbatere despre Răzbunători: care dintre eroi era cel mai cel? Ed Specialul înclina spre Hulk. Lui Ma îi plăcea Omul de Fier, dar, după ce fratele lui spuse că-l preferă pe Thor, recunoscu și el că Thor era mai bun. Nimeni nu-și putea imagina cum ar fi arătat lucrurile, dacă Hulk ar fi făcut caca.
   Dar căzură de acord că era cea mai haioasă chestie pe care-o auziseră vreodată.
   Deciseră ca fiecare să-și atribuie câte un personaj. Ed Specialul se alese cu iubitul său Hulk, după ce convinse grupul că Mike ar fi fost perfect în postură de Thor, de vreme ce se descurca cel mai bine cu ciocanul. Ma trebuia să fie Căpitanul America, fiindcă la început fusese cam pirpiriu, dar devenise mare și puternic. Grupul căzu de acord că exista un singur Iron Man. Christopher. El era șeful. Cel mai deștept. Creierul.
   - Atunci votul e anonim, zise Ed Specialul.
   Și asta fu tot. Băieții nu mai scoaseră o vorbă pentru tot restul după-amiezii. Copacul era ca o mămică ce-și ducea bebelușii în brațe. La căldură, ocrotiți. Abia când coborâră din copac îi luă frigul, făcându-i să-și dea seama cât de mult se răcise afară. Nu simțiseră când trecuse timpul. Luminișul era o lume mică, închisă în sine. Lin cerc mare, protejat de arbori și de nori. O insulă în mijlocul oceanului.
   Singurul care nu se simțea în siguranță era Christopher. În timp ce ziua se transforma în seară, se trezi că scrutează luminișul ca un cerb, cu ochi în amândouă laturile capului, ca să vadă dacă se apropie prădătorii. Prădătorul nu era vizibil, însă îl simțea. Cu fiecare lovitură de ciocan simțea cum o șoaptă i se înșurubează tot mai adânc în minte. Aceleași cuvinte răsunând, iarăși și iarăși, ca o congregație repetând la slujba de duminică Tatăl Nostru cu părintele Tom și doamna Radcliffe.
   Nu ne mișcăm destul de repede.
   Christopher le ceru băieților să lucreze mai repede. Și ei o făcură.
   Cu fețele arse de soare, în ciuda frigului de noiembrie. Arătau toți cu mult mai extenuați decât ar fi fost dispuși să recunoască. Mai ales Ma, care nu voia să pară slab în ochii fratelui său mai mare. Dar până și Mike arăta obosit. Și totuși continuau să muncească.
   Fredonând un cântecel în minte. „Blue Moon”. Până ce, în sfârșit, pe la unsprezece noaptea, trupurile lor începură să cedeze și vocea până atunci mută a rațiunii începu să vorbească.
   - Asta e demență. Mi-e foame, exclamă Ed Specialul.
   - Nu ne oprim, spuse Christopher.
   - Hai acuma, Chris... Mai lasă biciul din mână. E prima noapte, zise Mike.
   - Așa-i, întări Ma.
   - Băieți, trebuie să terminăm înainte de Crăciun, zise Christopher.
   - De ce? pufni Ed Specialul. Care-i marea chestie?
   Christopher se uită către punga albă de plastic. Apoi ridică din umeri.
   - Nu-i nicio chestie. Ai dreptate. Să mâncăm, zise.
   Cei patru băieți se așezară pe craca cea mai lungă, unul lângă altul, precum cei care construiseră Centrul Rockefeller. Christopher văzuse poza la bibliotecă odată, cu mama lui. Cu bărbații aceia înghesuiți pe o grindă, suspendați deasupra orașului. O mișcare greșită și ar fi putut să moară cu toții.
   Își trecură unul altuia sticla cu suc și mâncară sendvișuri cu unt de arahide și gem de struguri. La desert, mâncară biscuiți cu cremă, cu lapte rece la cutie, ținut până atunci în pârâu, lângă podișca arcuită. După o zi grea de muncă, biscuiții li se părură cei mai delicioși din lume. Petrecură următoarea oră făcându-se să râdă în hohote unul pe altul, cu râgâieli sau pârțuri monumentale.
   Spunând, în timpul ăsta, povești cu stafii.
   Ma istorisi una despre tipul cu cârlig, pe care-o auziseră cu toții de-un milion de ori deja. Și cum Ma nu o făcu pe tipul cu cârlig (de vreme ce nimeni n-avea vreun cârlig), nu izbuti să trezească prea mulți fiori. Christopher se strădui cât putu să se prefacă speriat, pentru ca Ma să nu se simtă prea stânjenit fiindcă eșuase.
   Christopher povesti apoi subiectul filmului The Shining, pe care-l văzuse la televizor într-o seară, după ce Jerry adormise pe canapea.
   Mama lui lucra până târziu la cârciumă, iar Jerry ar fi trebuit să aibă grijă de el. Lui Christopher îi plăcuse cel mai mult bucătarul negru și nu pricepuse de ce, dacă vedea viitorul, se dusese direct către topor.
   Însă, în afară de asta, era un film cu adevărat bun.
   Și povestea lui Mike era bună. Începu cu lanterna sub bărbie.
   - Știți de ce morții se îngroapă la 2 metri sub pământ? întrebă el, ca prezentatorii aceia cu voci cavernoase în deschiderea unei gale dedicate filmului de groază.
   - Fiindcă încep să pută, zise Ed Specialul. Am văzut la TV.
   - Nu, replică Mike. Îi îngroapă la 2 metri ca să nu mai poată ieși. Fiindcă ei se trezesc cu toții dedesubt. Și se zvârcolesc ca viermii să lasă. Și să-ți mănânce creierii!
   Mike trecu apoi la o poveste cu un zombi care se trezește sub pământ și iese ca să se răzbune pe tipul care-l împușcase și pe prietena lui. Se sfârșea cu acel zombi mâncând civilizat creierii tipului, cu cuțit și furculiță. Ce le mai plăcu băieților!
   În afară de unul.
   - Am eu una mai bună, rosti plin de încredere Ed Specialul.
   - Ai pe naiba, zise Mike.
   - Da, bine, zise și Ma, încercând să pară dur.
   - Chiar am, am auzit-o de la tati, îi asigură Ed Specialul.
   Mike încuviință, îmboldindu-l pe Ed Specialul să „dea tot din el”.
   Ed Specialul apucă lanterna și și-o potrivi sub bărbie.
   - Cu mult timp în urmă. Aici în oraș. Era o casă. Casa familiei Olson, începu Ed Specialul.
   Mike și Ma amuțiră instantaneu. Mai auziseră istoria asta.
   - Doamna și domnul Olson erau în oraș, la cină. Și pe băiatul mai mare l-au lăsat să aibă grijă de fratele mai mic, David. Și toată noaptea David a tot coborât la parter, unde fratele cel mare încerca să se pupe cu prietena lui, și a tot zis fel de fel de lucruri trăsnite.
   „E-o vrăjitoare la geamul meu.”
   „Are o pisică și pisica face ca un bebe.”
   „E cineva în șifonier la mine.”
   Și, ori de câte ori cobora așa, fratele mai mare îl tot punea să se ducă înapoi la el în cameră, ca să se pupe liniștit cu prietena lui. Și când David a venit cu pantalonii de pijama uzi de pipi, fiindcă era așa de speriat, fratele mai mare a crezut că se preface ca să cerșească atenție, fiindcă în ultimul timp David se purtase ca un smintit. Așa că l-a dus sus și l-a schimbat de pijama. Apoi a umblat cu el peste tot și i-a arătat că nu era nimic pe-acolo care să-l sperie. Numai că David nu-l asculta și răcnea mai departe. Și până la urmă a ajuns în așa hal că fratele mai mare l-a încuiat pe David în dormitor la el. Oricât a țipat David și a lovit cu piciorul în ușă, fratele mai mare n-a vrut să-l lase afară. Până la urmă, nu s-au mai auzit țipete și picioare în ușă. Și fratele mai mare s-a dus iarăși jos, la prietena lui.
   Și atunci au auzit bebelușul plângând.
   Părea că-i pe verandă la ei. Dar nu știau cine să fi adus acolo un bebeluș, așa de târziu. Sau de ce. Așa că s-au dus la ușa din față.
   - E cineva? a întrebat fratele mai mare.
   S-a uitat pe vizor, dar nu se vedea nimic. Se auzea doar plânsul.
   Era pe punct să deschidă ușa, când prietena lui l-a apucat de braț.
   - Stai! a zis ea.
   - Ce-i cu tine? a întrebat-o el. E un copilaș afară.
   - Să nu deschizi, a zis ea.
   - Cum adică? Dacă e singur afară? Ar putea să ajungă pe stradă, a spus el.
   - Nu e copil, a zis ea, palidă și moartă de frică.
   - Ai luat-o razna, i-a spus fratele mai mare.
   Ea a început să urce spre camera lui David.
   - Unde te duci? a țipat el.
   - Fratele tău spunea adevărul! a zis ea.
   Și fratele mai mare a deschis ușa din față. Pe verandă era un leagăn mic de bebeluș. Fratele mai mare a întins mâna și a tras deoparte păturica. A văzut...
   ...un casetofon mic, din care se auzea plânsul copilului. Fratele mai mare a dat fuga pe scări și a găsit-o pe prietena lui în camera lui David, țipând. Geamul era țăndări. Se vedeau urme murdare de palmă pe sticlă și pe pereți. Frățiorul lui dispăruse. Și nu l-au mai găsit niciodată.
   Băieții tăcură. Christopher înghiți în sec.
   - Asta chiar s-a întâmplat? întrebă.
   Ceilalți trei dădură din cap că da.
   - E-o legendă locală, zise Ed Specialul. Toți părinții ne-o spun ca să ne convingă să ne ducem la culcare.
   - Mda, numai că în varianta lui unchiu’... pe verandă era un criminal, cu casetofonul, zise Mike.
   - Mda, își exprimă Ma acordul. Și nu era nicio prietenă.
   Oricum ar fi fost, nu conta. Ed Specialul fu încoronat regele poveștilor de groază. Trecuse, între timp, de miezul nopții. Truda de peste zi și burțile pline îi făceau somnoroși pe toți. Și, fiindcă erau cu toții înfricoșați de ceea ce-și povestiseră, deciseră ca unul să rămână de strajă cât dormeau ceilalți. Ca o căpetenie de nădejde, Christopher preluă el primul planton, lăsându-și echipa să se odihnească.
   Lucru care-i dădea ocazia să rămână singur cu omul cel amabil.
   Christopher își privi cei trei amici cum desfac sacii de dormit pe solul rece. Se vârâră în saci și se strânseră unii într-alții ca să se încălzească. În câteva minute, încetă orice conversație. Lanternele se stinseră. Și se lăsă bezna. Tăcerea.
   Christopher, suit în casa din copac, se uită prin luminiș după bebeluși, pisici ori vrăjitoare. Însă nu văzu decât un cerb. Animalul îl țintui cu privirea o clipă, apoi își văzu de păscut.
   Christopher își înfășură strâns sacul de dormit împrejur și băgă în gură un biscuit crocant, pipăind cu limba mijlocul alb și păstos. Privi pădurea în lumina lunii. Cu frunze oranj și roșii ca un foc de tabără.
   Și în clipa în care le văzu, simți și mirosul de mănușă de baseball din piele, mirosul de tabac al cămășii tatălui său, iarbă tăiată, frunze umede, clătite cu fulgi de ciocolată și tot ce i să păruse vreodată că miroase nemaipomenit. Ridică ochii și văzu că norii se dăduseră la o parte, îngăduind luminii Lunii să treacă. În spatele lunii erau mii de stele.
   Nu mai văzuse atâtea, așa de frumoase și de strălucitoare. Văzu o stea căzătoare. Apoi alta. Și încă una. Odată, la școala de religie, doamna Radcliffe le spusese că stelele căzătoare sunt suflete care se duc în rai. Mai văzuse și o emisiune de știință la televizor unde se spunea că stelele căzătoare sunt meteoriți care ard în atmosfera terestră. Însă teoria lui preferată venea de pe terenul de joacă, din vremea când locuise în Michigan. Acolo auzise că o stea căzătoare nu era nimic altceva decât ultima suflare a unei stele muribunde și că luminii îi lua șase milioane de ani să ajungă pe pământ și noi să aflăm că steaua a murit. Ce să fie? începu băiatul să se întrebe. Suflet ori stea? Și dacă toate stelele arseseră deja, și abia după șase milioane de ani am fi aflat? Și dacă cele șase milioane de ani trecuseră ieri?
   Dacă erau singurele în Univers? Și nu mai erau alte stele, cu excepția Soarelui. Și ce s-ar fi întâmplat dacă ardea și Soarele? Și steaua noastră căzătoare ajungea să fie vizibilă abia după milioane de ani de-acum încolo? Văzută de un băiețel care construia o căsuță în copac cu prietenii lui. Și băga în gură biscuiți reci Oreo sau ce mai mânca prin univers lumea. Oare toate stelele și sufletele se duceau până la urmă în același loc?
   Așa avea să arate sfârșitul lumii?
   Gândul îl făcu să-l doară un pic capul, lucru ciudat, fiindcă atunci când era lângă copac nu-l durea niciodată. Însă gândul ăsta era altfel.
   Îl conduse la gânduri mai plăcute. La un foc pe cinste. Și la patul cald de acasă. Și la cât de bine era când mâna mamei îi trecea prin păr, în timp ce se cufunda în somn. Abia dacă dormise vreme de aproape paisprezece zile, fiindcă stătuse până târziu ca să aducă lemn din pădure, pregătind construcția. Acum însă i se părea că niciodată nu fusese mai somnoros.
   În vreme ce ochii i se închideau împotriva voinței sale, Christopher avu un deja-vu cu copacul. Ca și cum ar mai fi dormit acolo cândva. I se păru că simte mâna mamei pe frunte, cum făcea uneori când Christopher avea febră. Doar că mama lui nu era aici.
   Doar ramuri de copac. Iar crengile nu puteau mângâia părul nimănui.
   Și cu siguranță nu se simțeau precum carnea.

Capitolul 25

   christopher. trezește-te.
   Christopher deschise ochii și privirea îi căzu pe punga albă de plastic, care foșnea în vânt.
   salut.
   Era tare bucuros că omul cel amabil se întorsese, însă nu cuteză să scoată o vorbă. Nu voia ca prietenii lui să-l creadă dus cu pluta.
   nicio grijă, prietenii tăi dorm. nu ne pot auzi.
   Christopher se uită către luminiș. Își văzu prietenii ghemuiți pe jos.
   - Unde-ai fost? șopti Christopher.
   aici, atent la tine. faci o treabă excelentă.
   - Mulțumesc, zise Christopher.
   ai obosit sau mai poți lucra?
   Christopher se uită la ecranul telefonului. Ațipise doar 10 minute, însă i se părea, cumva, că dormise o duminică întreagă.
   Mușchii încordați îl dureau. Însă, dintr-un motiv neștiut, nu se simțea obosit.
   - Pot să mai construiesc, rosti voios.
   minunat, să mergem la stiva de lemne, să pregătim materiale pentru mâine.
   Christopher coborî pe șipcile ca niște dinți de lapte. Luă apoi un băț și culese cu el punga albă de plastic.
   Christopher și omul cel amabil ieșiră împreună din luminiș.
   Christopher făcuse deja de zeci de ori drumul până la stiva de lemne, dar ceva era diferit. Ceva nu era în regulă. Se simțea privit.
   Simțea albul ochilor de la sute de cerbi. Și lighioane mărunte.
   Crenguțele se frângeau sub tălpile lui ca niște oscioare fragile. Și i se păru că aude o răsuflare în spate. Ca atunci când se juca de-a v-ați ascunselea și încerca să nu răsufle prea zgomotos. I se părea că cineva e lângă el. Respirând precipitat. O răsuflare de copilaș.
   Își aminti de mânuța copilașului.
   Un copilaș chicotind.
   Să fi visat? Sau era real?
   am găsit o scurtătură, ia-o pe aici.
   Christopher urmă punga de plastic. Păși peste bușteni și se împiedică de-o creangă. Îndreptă spre adâncul pădurii lumina lanternei și i se păru că ramurile sunt ca niște brațe care se întind să-l sugrume. Îi venea să țipe, însă nu îndrăzni. Omul cel amabil îl prevenise în legătură cu senzația asta. Când vântul nu părea vânt, trebuia să ai mai multă grijă.
   mai ales când pare a fi răsuflarea cuiva.
   - Chrisssstopher? șuieră în urma lui vântul.
   Îl simți pe ceafă. Îi veni să întoarcă capul. Știa însă că nu are voie.
   Se temea să nu se transforme într-un stâlp de sare. Sau de piatră. Sau în vreuna dintre chestiile nasoale despre care vorbeau la biserică și la școala de religie părintele Tom și doamna Radcliffe. Un șarpe. Un copilaș.
   - Șșșșș, făcu în urma lui vântul.
   Christopher începu să alerge spre șantierul Collins Construction.
   Văzu în față felinarul stradal. Înalt și albastru. Alergă din toate puterile și, tocmai când respirația șuierătoare îi atingea ceafa, țâșni afară din pădure...
   ...pe stradă.
   Se uită în spate. Nu văzu decât copaci. Nu erau ochi. Nici siluete.
   Probabil că mintea îi jucase feste. Sau nu.
   - Ce-a fost asta? îl întrebă pe omul cel amabil.
   trebuie să ne grăbim.
   Christopher se apropie de maldărul de lemne. Paznicul, din fericire, dormea dus în rulota șefului de echipă. Christopher trase din grămadă cea mai lungă șipcă pe care a putut-o găsi. Lemnul căzu la pământ cu zgomot. Christopher văzu că paznicul se foiește în scaun, însă fără să se trezească. Nu făcea decât să vorbească în somn, cum făcea și Jerry după ce se întrecea cu băutura.
   - Christopher? rosti omul adormit.
   Christopher simți că pielea i se face ca de găină. Văzu ochii bărbatului zvâcnind sub pleoape, ca și cum ar fi visat.
   - Ce faci cu lemnul? șopti paznicul.
   Christopher porni tiptil înapoi spre pădure. Apucă bucata lungă de lemn și o târî înapoi, la adăpostul întunericului.
   - Chiar n-ar trebui să fii aici, șopti paznicul. Altfel o să ajungi exact ca el.
   Christopher simți că i se face inima cât un purice.
   o, Doamne.
   Omul cel amabil părea înspăimântat.
   rămâi pe loc. nu mișca.
   Paznicul se ridică și începu să umble prin somn.
   - Exact ca el, Chrissstopher, șuieră paznicul.
   nu vorbi, o să se termine repede.
   Paznicul păși în direcția lui Christopher. Adulmecând aerul. Se opri înaintea lui Christopher și se lăsă în genunchi. Deschise pleoapele, însă ochii îi erau dați peste cap. Nu aveau pupile. Doar alb, ca niște mingi de ping-pong.
   Sau ca un nor.
   - EXACT CA BEBELUȘUL! răcni paznicul. UAAAAAAA!
   După care închise ochii și se întoarse la rulotă.
   ia lemnul, repede.
   Christopher țâșni ca un fulger. Trase șipca lungă sub copaci, apoi pe cărare. Când reveni în luminiș, la loc sigur, băiatul se întoarse către punga albă de plastic.
   - Ce-a fost asta?
   Omul cel amabil tăcu.
   - Ce a vrut să zică cu „o să ajungi exact ca el”?
   nu știu.
   - Ba știi. O să ajung exact ca bebelușul. Ce înseamnă?
   te rog, christopher, nu mă întreba asta.
   - Spune-mi, șuieră Christopher. Sau mă opresc din lucrat.
   Punga albă de plastic flutură în vânt, pe bățul din mâna lui. Se lăsă o tăcere lungă. Apoi se auzii o voce tristă, resemnată.
   nu pot să-ți spun. dar pot să-ți arăt. doar ține minte... ne putem înghiți frica sau frica ne poate înghiți pe noi

Capitolul 26

   - Ce se aude?
   Ma se ridică în capul oaselor. Era în sacul de dormit. Înfășurat bine, ca un om vârât într-un trunchi scobit. Duse instinctiv mâna la frunte, care îi era plină de sudoare.
   Din cauza coșmarului.
   Era lipit de pământ ca de-o hârtie de prins muște. Strada se transforma în nisip mișcător. Nu putea să stea în picioare ori să alerge. Se tot cufunda în stradă. Nisipul îi intra în plămâni.
   Țipa, în vreme ce fratele lui murea.
   Ma scoase capul din sac și se uită la stele. Luna albastră își arunca peste luminiș razele, ca un felinar. La fel de strălucitoare ca o stea ce moare în ceruri. Un cerb se uita la el. Ma făcu o mișcare bruscă. Cerbul zvâcni sperios și goni spre vechiul tunel al minei, arătând ca gura unui uriaș care înghiți cu totul animalul.
   Ma ieși din sacul de dormit și aerul înghețat al nopții de noiembrie îi atinse pijamaua. Atunci o simți. Pata de umezeală.
   Făcuse iarăși pe el. Și de data asta nu fusese acasă. O comisese la o noapte petrecută cu prietenii, în fața lor. Ca un bebeluș, își zise. Ca un bebeluș tâmpit.
   Mike avea să-l necăjească o veșnicie pentru asta.
   Panicat, își aruncă privirea către roaba de lângă copac. Își zise că, dacă izbutea să ajungă la rucsac, putea să pună o pereche de indispensabili pe el înainte să se trezească Mike. Porni spre copac evitând orice crenguță care-ar fi putut să trosnească. Trecu neauzit pe lângă fratele lui, care dormea liniștit, și puse mâna pe rucsac. Luă distanță de Mike, retrăgându-se către tunel. Se apropie pas cu pas, până ce ochii săi surprinseră ceva în lumina lunii. O siluetă ghemuită în beznă. Scormonind în pământ.
   Era Christopher.
   Și vorbea de unul singur.
   - Da, aud bebelușul, șopti.
   Ma uită pe loc de hainele curate. Se strecură tiptil mai aproape de Christopher, care săpa ca un câine ce-și îngroapă osul. Observă, apropiindu-se, o rămurică ce avea pe ea o pungă albă de plastic.
   - Nu vreau să văd. E prea groaznic, șopti Christopher.
   - Christopher? Ești bine? zise Ma.
   Christopher se răsuci iute spre el, cu ochi speriați.
   - De când ești acolo? întrebă.
   - De acum. Ce-ai pățit la ochi? întrebă Ma.
   - Cum adică?
   - Sunt roșii tare.
   - Nu-i nimic. Nu-ți fă griji, bine?
   Ma dădu din cap că da, însă tot își făcea griji. Christopher se frecă la ochii extenuați. Apoi își aruncă privirea spre pantalonii lui Ma și văzu dâra de urină, care lăsase o urmă albastru-închis pepânza de bumbac. Fața lui Ma se împurpură de rușine.
   - Să nu spui, te rog.
   - Nu spun, șopti Christopher.
   - Nu, chiar să nu spui. Frate-meu nu s-ar mai opri din...
   Fără o vorbă, Christopher indică spre pata de urină de pe propriii pantaloni.
   - Ai visat urât și tu? întrebă Ma.
   - Da. Așa că nu-ți fă griji.
   Christopher îi zâmbi. Și, cumva, Ma se simți mai bine.
   - Ce făceai aici? întrebă.
   Christopher tăcu o clipă.
   - Săpam după comoară, zise într-un târziu.
   - Pot să te ajut?
   - Sigur. Ia o lopată.
   - Putem să ne schimbăm mai întâi? Nu vreau să vadă Mike că am făcut pe mine, OK?
   Christopher zâmbi și băieții căutară la repezeală în rucsacuri, scoțând de acolo schimburi curate. Și le scoaseră pe cele ude, ca bananele pe care le cojești și le lași în frigider. Aerul rece le atinse ciucurașii (expresia lui Ma), care se retraseră în corp ca niște țestoase speriate. Se îmbrăcară iute cu hainele de schimb, care li se părură calde, moi și cât se poate de uscate. Christopher umblă la scule și-i întinse lui Ma o lopată mică. Se apucară să sape după comoară. Unul lângă celălalt.
   - Cu cine vorbeai? întrebă Ma.
   - Cu mine, zise Christopher. Și hai să ne grăbim. Nu vrei să pună altcineva mâna pe comoară, nu?
   Își petrecură următoarea jumătate de oră săpând, fără să vorbească prea mult. Ma băgă de seamă că Christopher se tot uita la punga albă de plastic, însă nu-și bătu prea mult capul cu asta.
   Ma știa că Ed Specialul era cel mai bun prieten al lui Christopher, însă, în secret, îl socotea pe Christopher cel mai bun prieten al lui. Și nu-l deranja să fie pe locul doi, după Ed Specialul. Apucase deja să se învețe cu asta. Toată viața fusese pe locul doi, după Mike. Nu-l sâcâia decât întrebarea agasantă din minte. Lucrul care-l făcuse de la început să se trezească.
   Ce se auzise? îi stătea pe limbă.
   - Ce faceți, băieți? întrebă Ed Specialul până să apuce Ma să pună întrebarea.
   Ma și Christopher se întoarseră și-i văzură apropiindu-se pe Ed Specialul și pe Mike, frecându-și ochii somnoroși. Făcând nourași cu răsuflările
   - Săpam după comoară, zise Ma.
   - Putem să vă ajutăm? îl întrebă Mike pe Christopher.
   - Sigur, Mike.
   - Eu o să fac micul dejun, zise Ed Specialul, găsindu-și locul în ecosistem.
   Mike luă lopata și-și folosi brațele lungi și puternice ca să străpungă pământul înghețat. Ma se uită la Christopher, să vadă dacă are de gând să-i spună despre făcutul în pantaloni, însă Christopher zâmbi, parcă spunându-i „secretul tău e sigur cu mine”.

   Mai târziu, băieții se ospătară cu cereale cu fructe și cu lapte răcit în pârâu. Christopher nu spuse nimic despre groază. Despre paznicul care-i șoptise numele. Sau despre plânsul de bebeluș care-l trezise pe Ma.
    Știa că adevărul l-ar fi băgat pe Ma în sperieți. Și nu voia să fie nimeni speriat în afară de el însuși. Așadar, Christopher nu suflă o vorbă despre ce-i explicase omul cel amabil că avea să pățească dacă nu termina la timp căsuța. Cu cât știau mai puțin, cu atât mai bine. Era mai sigur așa pentru toată lumea. Pe lângă asta, era conștient că, dacă le-ar fi spus, băieții s-ar fi speriat și-ar fi putut s-o ia la goană. Și avea nevoie de ajutorul lor.
   Când terminară de mâncat, se asigură că Mike se alege cu zahărul pudră, și Ma cu surpriza din pachet. Apoi îi mulțumi lui Ed Specialul pentru micul dejun pe cinste.
   Era important să-și mențină trupa într-o dispoziție bună.
   Veni dimineața și soarele străluci, încălzindu-le oasele înfrigurate.
   Începură să lucreze cu rândul. Doi băieți construiau casa din copac.
   Alți doi săpau. După ce mai înfulecară câțiva biscuiți Oreo înghețați și-i făcură să alunece cu ultimele înghițituri de lapte, Ed Specialul i se alătură lui Christopher și porni să împungă pământul întărit de frig, în căutarea comorii.
   Nu se ivi nicio comoară.
   Însă, pe la ora 7 și 6 minute dimineața, găsiră un schelet de copil.

Capitolul 27

   Apelul veni la 7:30 dimineața.
   Și vestea începu să se răspândească.
   Adjunctul de noapte al șerifului se duse în acea duminică la biserică, la rugăciune. Îi spuse părintelui Tom, care-și schimbă subiectul predicii și vorbi despre rămășițele copilului, găsite în pădurea din Mission Street. Zise că acel copil era în Rai acum și că, în pofida tristeții, întregul oraș trebuia să se bucure de puterea iertării lui Hristos.
   Predica fu atât de înduioșătoare, că doamna Radcliffe nu se putu abține și se tot șterse pe la colțurile ochilor cu batista, până la Sfânta Împărtășanie. De câte ori nu se rugaseră, ea și domnul Radcliffe, să aibă și ei un copil? De câte ori nu pierduse sarcina? Și de câte ori n-o îmbrățișase domnul Radcliffe, încredințând-o că trupul ei nu era defect? Așa de frumos vorbise părintele Tom!
   Mary Katherine se rugă pentru copilașul acela și, în câteva minute, mintea ei de 17 ani începu să hoinărească. Ce copil amărât! Ar fi trebuit să aibă șansa să crească, așa cum crescuse ea, și să se ducă la facultate. O facultate ca Notre-Dame. Se mustră fiindcă se gândise la propria-i viață. Se temea însă că n-o să intre la Notre-Dame. Și că o să-și dezamăgească tatăl. Îi promise Domnului că se va ruga pentru copil și că se va concentra pe voluntariatul la azilul de bătrâni. Dar doamna Collins era așa de scorpie și mama ei era dusă rău. Bătrâna răcnise la ea, tot sfârșitul de săptămână, cum că „ei” ne privesc. Cum să asculte o lună întreagă așa ceva? Mai ales că Doug își dăduse demisia zicând că nu merita să îndure tortura aia pentru nimic în lume. Nici măcar pentru Universitatea Cornell.
    Mary Katherine hotărî la repezeală să înceteze cu narcisismul și să se gândească la copil.
   N-ai vrea să dai peste un cerb cu mașina, este?
   Când se sfârși slujba, oamenii își sunară rudele și își întrebară de sănătate copiii plecați la colegiu. Mamele își strânseră pruncii mai bine la piept și-și făcură planuri să le ofere câteva dulciuri în plus de Ziua Recunoștinței. Tații deciseră să limiteze meciurile de fotbal la unul (în loc de trei), ca să petreacă mai mult timp cu familiile, și nu în campionatele imaginare de fotbal. Cât despre copiii... se treziră că se aleg cu toate dulciurile pe care le râvniseră. Unii se simțiră vinovați că le primiseră pentru niște motive nu tocmai în regulă, dar până la urmă... dulciurile sunt dulciuri.
   Singura persoană care nu părea deloc zguduită era madam Collins.
   Kathleen Collins stătuse în primul șir de bănci la slujbă, cu fiul ei, Brady. Aflase din timp noutățile, firește. Ca proprietar al terenului, soțul ei fusese primul anunțat, după șerif. Plecase îndată de-acasă și se deplasă la fața locului. Prea mulți bani băgase în proiectul Mission Street ca să-și lase viitorul în mâinile birocraților. Madam Collins era mai preocupată de potențialul faliment al familiei sale decât de familia copilului din pădure. Lucrurile astea, până la urmă, se întâmplau dintr-un motiv.
   Părinți incompetenți.
   Era simplu. Dacă ești părinte bun, îți ții copilul sub ochi. Te asiguri că-i bine. Dacă nu-ți iese treaba la serviciu, nu dai vina pe forțe externe. Te uiți în oglindă și-ți asumi responsabilitatea. Asta era problema cu lumea din ziua de azi. Nu-și mai asuma nimeni responsabilitatea. Într-o zi, poliția avea să-l prindă pe psihopatul care comisese teribila crimă. Și atunci știa că monstrul aveai să plângă cu lacrimi de crocodil și să pretindă că fusese abuzat de părinți. Da, iar asta - scuzată fie-i vorba proastă - era un mare rahat..
   Există boală mentală, da. Și mai există răutate pură.
   Nefiind o partizană a argumentației de tip „oul sau găina”, madam Collins se întreba dacă pe lume, undeva, exista vreun părinte care-și abuzase copiii, dar care nu fusese abuzat el însuși. Ar fi pus pariu pe-un milion de dolari că un asemenea părinte exista. Și dacă cineva ar fi dat vreodată peste vreo mamă sau vreun tată din ăștia, ca să se demonstreze chestia asta odată pentru totdeauna, ar fi murit fericită.
   Cât despre soțul ei, domnul Collins își petrecu duminica certându-se cu șeriful. Proiectul imobiliar se transforma din visul lui cel mai glorios în coșmarul cel mai întunecat. Mai întâi se pierduse acolo micul Christopher Reese. Și-acum, un schelet? Ce mama dracului? Unde punea piciorul prin pădurea din Mission Street călca ori prin rahați de câine ori în vreo capcană pentru urși. Ecologiștii trăncăneau despre cerbii care-și pierd habitatul natural. Grupurile de pasionați de istorie o țineau langa că orășelul își pierdea „piesa centrală”. Iar asociațiile de protecție a te-miri-ce îl tocau la cap să transforme tunelul ăla vechi și bășinos într-un muzeu al minei de cărbune. Da, avea noimă. Toată lumea se dă în vânt după muzee de-astea. Să-i ia naiba pe toți!
    Știa că trebuie să înceapă construitul înainte de Crăciun, fiindcă împrumutul ajungea la termen. Dar înțelegea șeriful (adică un „angajat al statului”) toate astea? Înțelegea un căcat. Șeriful îi spunea că trebuie să blocheze accesul în zona pădurii, fiindcă era un loc unde se săvârșise un omor.
   - Și când mă lași să sap? Când o să ne-ngroape un metru de zăpadă? Păi, lua-te-ar dracu’, șerifule. E de parcă tu și restul universului n-ați vrea să termin odată mizeria aia!
   Mama lui madam Collins, în schimb, se trezi în salon. Nu-și amintea cum ajunsese acolo. Sau cine era. Ori cine era fiica ei. Sau ginerele ei cel bogat. Îi trecu prin minte, o clipă, că la știri se anunța moartea unui copil, însă nu se dădeau deocamdată detalii. Apoi un bărbat gălăgios pe nume Ambrose intră și îi spuse că nu era copilul ei. Îi spuse că fiica ei era bine-sănătoasă, așteptând să chinuie voluntari mai pe după-amiază. Și-i spuse să-și închidă pliscul.
   Încerca să asculte știrile.
   Mama lui madam Collins nu-l înghițea pe Ambrose. Nu-i păsa că-și pierde vederea. Vulgaritatea era vulgaritate. Se întoarse iarăși spre televizor și încercă să-și mai amintească ceva. Ceva important. Dar nu putu. Apoi, chiar când emisiunea de știri se sfârși și începu meciul de fotbal, își aminti despre ce era vorba.
   În curând aveau să moară cu toții.
   Da. Asta era.
   Îi aștepta pe toți moartea.
   Moartea venea.
   Moartea era aici.
   Cu toții vom muri în ziua de Crăciun.

Capitolul 28

   Întreaga parcare era plină cu care de televiziune și dubițe ale posturilor de știri când ajunseră băieții la secția de poliție. Trecuseră doar 45 de minute de când dăduseră fuga la paznicul din șantierul Collins, care chemase poliția, însă scheletul era deja o mare știre în localitate.
    Ed Specialul zâmbi când văzu mașinile presei.
   - Uau, o să fim celebri!
   Apoi se-ntoarse către polițistul care conducea mașina.
   - Îmi arătați și mie pușca? întrebă.
   - Nu, răspunse polițistul.
   - Știați că expresia asta, „pușcă”, e din vremea căruțelor cu coviltir, când omul care stătea alături de vizitiu chiar avea o pușcă cu care să apere căruța?
   - Nu, nu știam, oftă adjunctul șerifului, dorindu-și ca oricare dintre ceilalți băieți să fi cerut să stea pe locul din dreapta lui.
   - Atunci... mă lăsați să umblu la stația radio? Tati are o stație în Hummer. O folosește ca să știe unde-s radarele. Știu toate codurile voastre. Zece-șase înseamnă că vrei să mergi la toaletă, așa-i?
   Băieții fură introduși în secția de poliție fără niciun comentariu către presă. Asta, dacă nu-l puneai la socoteală pe Ed Specialul, care chiui fericit „Am găsit un cadavru!” către reporteri. Câteva ziare locale - îndeosebi Post-Gaze e - izbutiră să se aleagă cu niște poze pentru pagina întâi. Dubele televiziunilor filmară și ele pentru știrile de la ora cinci. Patru băieți au găsit un schelet în pădure. O poveste locală de zile mari.
   - Cu sânge și violență, așa faci audiență, rosti sfătos Ed Specialul. Mami zice asta.
   Băieții intrară în biroul șerifului și-și văzură acolo părinții, așteptându-i. După fețele lor, băieții își dădură seama că alibiul lor cu dormitul în altă parte fusese spulberat. Adulților nu le luase, probabil, mai mult de trei secunde ca să-și dea seama că fuseseră păcăliți de niște sms-uri și că băieții hoinăriseră o noapte întreagă de capul lor.
   - Ne-am ars, zise Mike.
   Însă Ed Specialul dovedi că are mai mult decât fler mediatic.
   Izbucni îndată în lacrimi și se aruncă în brațele mamei lui.
   - Mami, am găsit un schelet! Ne-am speriat tare!
   Se puse pe bocit, agățat de ea. Iar furia ei pentru că fusese mințită se topi la fel de iute ca ciocolata pe care o avea în poșetă.
   - Pe unde naiba ai umblat, Eddie? Ne-am îmbolnăvit de grijă, zise.
   - Exact! făcu Eddie cel Mare, care se apucase să verifice pe telefon rezultatele meciurilor.
   - Am auzit că-n pădure sunt comori. Și-am vrut să găsim inele de aur ca să le facem cadou mamelor noastre de Crăciun, zise.
   - Copilaș, zise ea strângându-l la piept. Cum se gândește el la mămica lui!
   Ma și Mike îi urmară strategia și alergară și ei la cele două mame ale lor. Își cerură iertare că mințiseră și susținură că intenționaseră să găsească comoara și să le facă o surpriză. Mamele fraților M & M nu se dovediră la fel de ușor de înduplecat ca Bey, însă își îmbrățișară cu putere băieții, zicând că are să fie bine.
   Și mai era mama lui Christopher.
   Christopher așteptă să țipe la el. Să-l ia în brațe. Ori să se înfurie. Să se întristeze. Însă ea făcu cel mai rău lucru cu putință.
   Nimic.
   - Îmi pare rău, mami, îngână cu voce abia auzită.
   Ea îi răspunse înclinând din cap și privindu-l ca și cum ar fi fost cineva pe care nu-l recunoaște întru totul. Christopher voia s-o îmbrățișeze și să facă să dispară senzația oribilă că dăduse de belea.
   Numai că nu dispărea. Fiindcă ea era mai mult decât furioasă. O rănise. Băiețelul ei o mințea. Când începuse asta? Cu ce greșise, de nu mai credea Christopher că-i poate spune adevărul? Când băiatul își dădu seama că mama lui era mai dezamăgită de ea însăși decât de el, vinovăția pentru că o mințise deveni aproape insuportabilă.
   - Băieți, trebuie să vă pun câteva întrebări, rosti șeriful, punând, milos, capăt acestei încremeniri încordate.
   Își petrecură următoarele cincisprezece minute „perpeliți la foc mic”, cum avea să le zică tuturor de la școală Ed Specialul, lunea. În realitate, șeriful nu făcu decât să pună fiecăruia câte o întrebare-două. Nu era interesat în pedepsirea unor copii de 7 ani pentru că încălcaseră proprietatea ori fiindcă furaseră niște bucățele de lemn din stivă. Lăsa disciplinarea pe seama părinților.
   Voia să afle mai multe despre schelet.
   Și, în privința asta, băieții aveau cam puține informații. Șeriful trecu de la unul la altul, înainte și înapoi, ca să se asigure că spun aceeași poveste. Când se încredință că așa stau lucrurile, trase concluzia că nu erau decât o gașcă de țânci care se dusese în pădure să construiască o căsuță în copac și, în loc de asta, descoperiseră un cadavru. Era totuși ceva ce-l nedumerea.
   - Christopher, întrebă în cele din urmă, ce te-a făcut să sapi exact în locul ăla?
   Christopher simți că toți ochii din încăpere se îndreaptă spre el.
   - Nu știu. Săpam după comoară. Mami, putem să mergem acum? Mă doare capul rău de tot.
   - Bine, copile, zise șeriful, lăsându-și ușor palma pe umărul lui.
   Și atunci Christopher își dădu seama: șeriful mirosea exact ca mama lui Christopher când ieșea „în oraș”. Pe haina lui se simțea, foarte vag, mirosul de parfum al mamei sale. Poate de la o îmbrățișare sau de la un pupic. În orice caz, Christopher știa acum că șeriful este noul „prieten” al mamei lui. Nu peste mult timp, mama lui avea să-i menționeze numele. Și-apoi șeriful avea să apară pe la ei pe-acasă. Probabil că nu de Ziua Recunoștinței. Dar poate de Crăciun. Spera că șeriful o să fie de treabă, că o să se poarte frumos cu mami. Însă, de data asta, Christopher își făgădui că, dacă șeriful o să fie rău ca Jerry, o să ia măsuri.

   În noaptea aceea, prietenii lui Christopher se bucurară de întreaga afecțiune a familiilor. La căldurică în bucătărie, cu prăjiturele pe tavă. Erau încă pedepsiți, firește. Aparențele trebuiau păstrate, însă prea era mare ușurarea mamelor că nu copiii lor fuseseră îngropați în pădure, pentru ca ele să le arate asprime.
   Mai ales că fiii lor se purtau așa de frumos!
   Mamele gemenilor M & M le făcură lasagna lor preferată și se arătară uluite când băieții, după aceea, își spălară singuri farfuriile.
   Părinții lui Ed Specialul nici nu mai țineau minte de când fiul lor nu mâncase decât o porție de desert - mai ales că, să te ții, era vorba de tortul special cu ciocolată al mamei.
   Cât se luă cina și înainte de culcare, familiile pălăvrăgiră așa cum pălăvrăgesc familiile. Și multe nimicuri la un loc se transformă, până la urmă, în totul. Părinții fură surprinși cu toții când puștii lor, în loc să se uite la televizor, declarară că vor să citească o carte. Însă seara trecu tihnită. Apoi, după citit și după ce copiii se duseră la culcare, părinții avură, fiecare, în parte, același gând pe care nu l-ar fi mărturisit cu voce tare...
   Băiatul meu crește. E aproape ca și cum s-a făcut mai deștept peste noapte.
   În afară de mama lui Christopher.

   Și Kate, firește, se simțea mândră ca și ceilalți părinți. De când cu rezultatul perfect la testul de la mate, îl vedea tot mai fericit.
   Christopher nu fusese niciodată bun la sporturi. Și nici la învățătură.
   Iar el punea asta la suflet. Ea însă știa că are un fiu de prima calitate.
   Dacă s-ar fi dat medalii de aur pentru meritul de a fi o ființă umană bună (și așa ar fi trebuit să se dea), atunci Christopher ar fi ajuns să cânte imnul, pe podium, odată la 4 ani. Era și acum același băiețel pe care-l știuse și-l iubise mereu.
   Dar ceva se schimbase la el.
   Nu, nu era posedat, nu fusese înlocuit de vreun impostor sau de vreo dublură. Își cunoștea fiul. Era cu adevărat fiul ei. Și totuși... de câte ori nu-l văzuse chinuindu-se să silabisească? Câtă silință nu-și dăduse cu el la aritmetică? Câți ani nu-și văzuse copilul plângând fiindcă nu știa de ce literele i se tot sucesc în fața ochilor. Apoi brusc, peste noapte aproape, totul se schimbase. Numai că nu se întâmplase peste noapte.
   Durase 6 zile.
   Se putea ierta că nu observase de la bun început, fiindcă fusese copleșită. Se bucura nespus să-l aibă înapoi. Să-l vadă nevătămat. Era așa de mândră de bruștele lui rezultate bune la învățătură! Cititul.
   Lucrarea de la mate. Loteria. Casa cea nouă. Hainele cele noi. Raftul de cărți tapetat cu rațe și plin cu cărți pe care Christopher, deodată, ajunsese să le devoreze. Însă, în străfundul inimii, ceva o râcâise mereu.
   Când o chestie e prea bună ca să fie adevărată, de obicei chiar așa stau lucrurile.
   Și așa stăteau lucrurile. Era mai mult decât notele. Era felul în care se uita în jurul lui. Felul în care vedea oamenii interacționând. Îi amintea de momentul în care adulții încep să zică, pe litere, cuvintele, ca să nu fie înțeleși de copii. „Hei, dragă, ar trebui să-i luăm o j-u-c-ă-r-i-e?” „Să-i cumpărăm niște î-n-g-h-e-ț-a-t-ă?” Apoi îndată ce copiii se măreau suficient cât să poată silabisi, adulții erau nevoiți să găsească alte căi de a ascunde lumea aflată chiar sub nasul lor. Păcate și dulciuri, și sex, și violență, acoperite cu priviri, gesturi și prestidigitație, ca trucurile unui iluzionist.
   Christopher nu observase acele lucruri.
   Acum însă observa totul.

   Fiul ei începuse, fără veste, să vină acasă cu note de 10, când înainte nu luase decât note de 7. Fiul ei citea în viteză Insula Comorilor, în loc să se mai împiedice în cărticele cu poze. Christopher studia lumea cu o privire lucidă, care pur și simplu, în Michigan, nu existase. Inteligența lui căpătase ceva maniacal.
   Exact ca tatăl lui.
   Și-acum ajunsese s-o mintă pe ea.
   Ieșiră din biroul șerifului și își făcură loc printre reporteri și camere de filmat. Izbutiră să ajungă în mașină. Kate tăcu o clipă, pornind motorul și lăsând sistemul de dezaburire să-și facă treaba și să îndepărteze pâcla de pe parbriz.
   Porniră spre casă în semităcere.
   Pe drum, Christopher își ceru necontenit iertare. Ea însă nu-i răspunse. Nu ca să-l pedepsească. Ci ca să-și recapete avantajul pierdut. Fiul ei creștea prea iute și ea trebuia să afle de ce. Deja își pierduse soțul din pricina unei minți hiperactive. N-avea de gând să-și piardă și fiul.
    Când ajunseră în garaj, în cele din urmă singuri, mama lui Christopher opri motorul mașinii.
   - Christopher, zise cu voce blândă. Vreau să te întreb ceva.
   - Sigur, zise băiatul părând ușurat că vorbește din nou cu el.
   - De ce m-ai mințit?
   - Nu știu.
   - Ba știi. E în regulă. Spune-mi.
   Îi văzu pâlpâirea din ochi. Văzu că răspunsul era filtrat.
   - Ăă... știam că n-o să mă lași în pădure.
   - De ce?
   - Fiindcă puteam să mă rătăcesc iar. Și puteam să mor înghețat de frig.
   - Dar tot te-ai dus. De ce?
   - Mă doare capul.
   - Spune-mi de ce, Christopher.
   - Ca să construiesc o căsuță în copac.
   - De ce? De ce-i așa de importantă căsuța?
   - Nu-i așa importantă, cred, zise el.
   - Deci ți-ai riscat viața ca să construiești o căsuță care nu înseamnă nimic?
   Christopher amuți brusc. Apoi execută cea mai bună imitație de zâmbet pe care o văzuse vreodată Kate.
   - Acum, c-ai spus tu, pare o prostie, zise.
   - Mă bucur că așa ți se pare. Fiindcă nu mai ai voie niciodată în pădurea aia.
   - Mami, dar...
   - Ești pedepsit până la Crăciun.
   - Mami!
   - Christopher, prietenii tăi își pot minți părinții. Orice copil de pe pământ poate, n-are decât. Dar tu nu mă minți pe mine. Nu avem ce discuta aici. Nu există scutire. Nu merge cu îmbrățișat și iertat. Eu sunt șefa aici, ce naiba! Și singura mea treabă e să te protejez. AȘA CĂ EȘTI PEDEPSIT. NU MAI PUI NICIODATĂ PICIORUL ÎN PĂDUREA AIA. Ai înțeles?
   - Îmi pare rău, zise el deznădăjduit.
   - Părerile de rău nu-s suficiente. Nu pentru mine.
   Ochii lui se umplură de lacrimi.
   - Îmi pare rău.
   - TRECI LA TINE ÎN CAMERĂ!
   Christopher urcă la el în dormitor, fără să știe că, odată ușa închisă, mama lui se simți mult mai rău decât el. Detesta să se poarte atât de aspru, însă, de vreme ce nu voia să-l crească cu cureaua în mână, cum fusese crescută ea, era cea mai adecvată măsură din arsenalul său. Nu-i putea îngădui să mintă. Regulile ei erau încă limpezi, în alb și negru. Nu-l putea lăsa să ajungă într-o zonă cenușie. Și nici în pădure, unde găsiseră scheletul de copil.
   Îl ținu pedepsit toată ziua. În afara unei scurte pauze pentru cină și o aspirină pentru durerea de cap, băiatul rămase în camera lui.
   Fără televizor. Fără cărți. Zăcu în pat privind poza tatălui său în ramă argintie. Kate se întrebă dacă băiatului îi era dor de tatăl lui.
   Poate că tatăl lui ar fi putut explica ce se petrecea cu el. Poate că băiatul i-ar fi spus tatălui adevărul. Intră la el în cameră chiar înainte de culcare.
   - Uite ce, zise, încă sunt supărată, dar îmi pare rău că am țipat la tine.
   - Nu-i nimic, zise el.
   - Ba este. Nu ținem secrete unul față de altul. Și nu poate merge decât dacă nu țipăm unul la celălalt. Așa-i?
   Christopher încuviință.
   - Mie poți să-mi spui orice, Christopher. Să știi asta mereu. OK?
   - Știu, zise el.
   Așteptă să vadă dacă era gata de mărturisire. Dar trebuia răbdare.
   - Te iubesc, zise în cele din urmă băiatul.
   - Și eu te iubesc.
   Acestea fiind spuse, îl sărută pe frunte, închise ușa și se duse la ea în cameră. Dădu drumul la The Tonight Show ca să-și abată atenția.
   Gazda emisiunii spunea glume bune, însă Kate Reese nu râse la niciuna. Nu făcu decât să se holbeze la ecran în timp ce, în minte, își mustra fiul.
   „M-ai mințit. Nu-mi spui tot, știu asta. Și știu că tu știi. Așa că ce mama naibii se-ntâmplă în căpșorul tău, Christopher?”
   După aceea, când închise ochii îngreunați de somn, aproape că-i auzi răspunsul.
   Eu știu ce, tu trebuie să afli.

Capitolul 29

   Șeriful intră singur în pădure. Era joi noapte. Nu era o vreme de Ziua Recunoștinței. Prea era cald, uscat, prea era perfect afară.
   Singurele semne ale toamnei erau frunzele. Galbene și roșii ca sângele. Cărarea era moale sub tălpi. Liniște deplină.
   Ceva nu era în regulă.
   Trecuseră 5 zile de la descoperirea scheletului și tot nu-și dădea seama ce anume era ciudat. Se gândi la câinele căpitanului său, pe când lucra în Hill District. Cum, din când în când, Shane se ridica și începea să latre fără vreun motiv. Căpitanul zicea mereu „Taci, băiete. Nu-i nimic acolo”. Dar poate că era ceva acolo. Fluierele pentru câini au o frecvență pe care o pot auzi doar câinii.
   Poate că și aici e o chestie pe care doar câinii o pot vedea.
   Șeriful nu înțelegea ce-i venise să gândească așa. Era un tip practic. Asta, pentru el, era o anchetă ca oricare. Da, era vorba despre un copil mort, o tragedie îngrozitoare. Dar nu era nimic nou pentru el. În oraș mor oameni săptămânal. Inclusiv copii. Văzuse lucruri atât de urâte că-i trebuiseră psihologului de la departament câteva ședințe de consiliere obligatorie ca să i le înlăture din creier.
   În afară de cazul fetiței cu unghii date cu ojă.
   Pe ea n-avea s-o uite vreodată.
   Dar de ce se gândise atâta la ea săptămâna asta?
   Nu-și putea explica.
   Și nici vocea pe care o auzea lăuntric nu și-o putea explica. Ceva care spunea întruna că acest caz e important. Asta nu înțelegea lumea când venea vorba de munca de poliție. Oamenii văd o crimă la televizor și chiar cred că există suficient personal ca să arunci zece detectivi cu normă întreagă pe o singură omucidere. În lumea reală se făceau alegeri. Se alocau resurse. Șeriful se pricepea la asta.
   Uneori din cale-afară de bine. Însă, de data asta, ceva îi spunea să insiste aici. Așa că, după ce fusese descoperit scheletul, șeriful ceruse o favoare.
   Prietenul lui, Carl, era priceput la criminalistică în aceeași măsură în care nu se omora cu efortul fizic. Și, de vreme ce anchetau moartea unui copil, șeriful îl rugă pe Carl să vină imediat la fața locului, cu toate că era duminică. Ce naiba! Voia să știe tot ce se putea ști despre schelet. Și dacă cineva îi putea spune, atunci Carl era acela. Serviciul federal din Langley încercase de mai multe ori să-l recruteze de-a lungul anilor, însă nevasta lui Carl era mult mai înfricoșătoare decât FBI.
   „Guvernul n-are decât să se ducă învârtindu-se, Carl. Nu-mi las eu mama în Homestead!”
   Și cazul fusese închis.
   Când Carl sosise la fața locului, se apucaseră să parcurgă perimetrul și să-și compare observațiile. Amândoi socotiră că victima era un copil de 7-8 ani, dacă țineai seama de dinții din față lipsă. Și amândoi fură de acord că acel trup fusese îngropat acolo demult.
   Altfel cum se explicau rădăcinile de copac înfășurate în jurul corpului, ca un șarpe?
   Seara târziu, Carl și echipa lui luaseră corpul ca să-i facă ce autopsie se mai putea face, date fiind condițiile. Carl spusese că era ocupat până peste cap în perioada sărbătorilor, mai ales că soacră-sa trebuia dusă cu mașina de trei ori pe săptămână la liturghie, însă promisese să se ocupe și de cazul de aici și să-i dea de veste până vineri.
   Șeriful se confruntase, pentru restul săptămânii, cu emoțiile comunității. În metropole, oamenii nici nu clipesc atunci când află că s-a găsit un cadavru. Însă aici era un orășel. Și prin orășele, lumea se sperie.
   Speriați ca fata cu unghii date cu ojă.
   Șeriful alungă acest gând și se uită înainte, pe cărare. Un cerb păștea lângă un podeț arcuit, ca din poveste. Doamne, nu se mai gândise la asta de ani buni. Se temuse tare, copil fiind, de căpcăunii de sub poduri. Îi fusese frică precum lui Hansel și Gretel.
   Speriat ca fata cu unghii...
   - Termină. Concentrează-te, își zise cu voce tare șeriful.
   Nu știa exact ce caută. El și oamenii lui, totuși, nu lăsaseră niciun colțișor de pădure nebătut, în ciuda nervilor domnului Collins. Și nu găsiseră mare lucru. Nimic cioplit în lemn. Niciun simbol straniu. Nimic care să indice că pădurea găzduia vreo sectă ori vreun ucigaș în serie.
   Doar niște copaci, acolo.
   Niște cerbi.
   Și ceva doze goale de bere.
   Se așteptase la asta, normal. Odată ce veștile despre schelet începuseră să se răspândească, niște bolnavi de curiozitate morbidă (ziși și adolescenți) începuseră să bea bere prin pădure și să-și facă de cap. Dornici de senzații tari, își zise. Și lăsau peste tot cutii de bere. Își pusese oamenii să le strângă, ca să compenseze orele suplimentare în buget. Se apucaseră să râdă când le spusese. Apoi, văzând că el nu râde, se apucaseră de adunat cutiile.
   Șeriful ajunse în luminiș.
   Ridică privirea spre norii care hoinăreau pe cer. O seară de noiembrie extrem de agreabilă. Era uimitor să te gândești că nu mai era nici măcar o lună până la Crăciun. Se uită lung la copacul din mijlocul luminișului. Arăta ca o mână întinsă către văzduh. Unele ramuri erau puternice. Altele se strâmbau ca niște degete înțepenite de artrită.
   Șeriful se apropie de casa din copac a lui Christopher. Tot nu-i venea să creadă cât de sofisticată era pentru un copil de 7 ani. Cu scară. Cu fundație. Cu structură. Fiul lui Kate Reese era un geniu.
   Căsuța părea o casă adevărată.
   De data asta însă căsuța arăta altfel.
   De parcă cineva ar fi lucrat la ea întreaga săptămână.
   Se uită în jos, însă nu văzu urme.
   Nicio probă.
   Doar o pungă albă de plastic atârnând de o ramură joasă.
   Șeriful atinse copacul. Scoarța era rece și aspră. Ca a copacilor în care se suia când era el însuși un puști. Prima dată se sărutase sub un copac ca ăsta. Justine Cobb avea aparat dentar, rochiță de vară și păr blond, frumos.
   Exact ca fata cu unghiile date cu ojă.
   Tăticule.
   Șeriful își retrase mâna. Se scutură de pânzele de păianjen și încercă iarăși să se concentreze. Culese punga albă, intenționând s-o bage în buzunar și s-o arunce mai târziu la gunoi. Dar, fără să știe de ce, se trezi că frământă punga în mâini, ca un puști care încearcă să înmoaie o mănușă nouă de baseball. Fără încetare.
   Trosc.
   Șeriful se întoarse către zgomot. Văzu un cerb privindu-l fix. Își coborî privirea spre punga albă de plastic. Voia, brusc, să iasă naibii din desișul ăsta. O voce îi șoptea că trebuie să plece de-acolo. În clipa aceea. Vocea nu-l amenința.
   Îl avertiza.
   Puse punga înapoi pe creangă și o luă din loc cu pas grăbit. Trecu iute prin tunelul minier care ascundea luminișul dinspre cealaltă parte a pădurii. Aprinse lanterna și văzu scrijelite, în șinele de metal, inițiale. Nume de altădată scrise cu spray de vopsea pe cadrele de lemn, ca niște hieroglife. Mai văzu, când ieși, ceva deranjant.
   Un frigider abandonat.
   Nu-și dădea seama cum de le scăpase oamenilor lui, cărora avea de gând să le spună vreo câteva la întoarcere. Un copil s-ar fi putut juca acolo, s-ar fi putut bloca înăuntru și sufoca.
   Șeriful se apropie de frigider. Era mare, alb și vechi, cu rugină pe la colțuri ca niște tâmple încărunțite. Tâmple de biserică. Unde se țineau liturghii precum cea la care se ducea soacra lui Carl. În frigider era un cuib. Nu-și dădu seama dacă de pasăre sau de raton.
   Însă nu se zărea niciun animal. Șeriful puse mâna pe ușa frigiderului, ca s-o închidă.
   Atunci se repezi spre el șarpele.
   Un șarpe-cu-clopoței. Încolăcit. Șuierând. Șșșș. Șșș.

...........................................