Vraja unui sărut, Christina Dodd

 ..................................................

5.

                   Se auziră zgârieturi la uşă. Remington aruncă o privire nedumerită intr-acolo, apoi merse să deschidă.

   Lizzie se năpusti înăuntru, dând din coadă şi cu urechile ciulite - era încântată să-i vadă şi nu părea deloc tulburată de atmosfera ostilă care se crease în cameră.
   - Cum adică te-am minţit? ceru să ştie Remington.
   Eleanor bătu cu palma pe pat, şi câinele sări imediat pe saltea.
   - Adică... m-ai minţit. Te-am întrebat de ce vrei să te căsătoreşti cu Madeline şi ai zis că vrei asta pentru bani şi pentru putere. Dacă mi-ai fi spus adevărul... dacă mi-ai fi spus că vrei s-o faci pentru răzbunare, atunci nu m-aş fi căsătorit niciodată cu tine.
   - Vrei să spui că ar fi trebuit să-ţi mărturisesc senin că voiam să mă răzbun pe familia de Lacy? Femeie, ăsta-i cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată.
   Eleanor se apără de un sărut canin matinal, apoi o scarpină în cap pe Lizzie.
   - Vreau să spun că trebuie să-ţi asumi, măcar în parte, responsabilitatea pentru căsătoria noastră.
   - Dar îmi asum, draga mea. Crede-mă că recunosc pe deplin profunzimile...
   Se opri, ezitant. „Prostiei mele." Asta voise să spună.
   - ... Părţii mele de vină.
    Se duse la fereastră şi trase draperiile.
   - Cunoşti povestea lui Lady Pricilla şi a iubitului ei?
   Soarele strălucea afară şi toţi norii dispăruseră. Dar acolo, în dormitorul casei lui Remington, adevărul era umbrit de sentimente întunecate, iar Eleanor se simţea de parcă începuse să scormonească prin vechi pasiuni şi duşmănii.
   - Cunosc o parte din poveste. Dar e foarte ciudat că pomeneşti despre asta. N-am mai auzit nimic de ani buni, şi acum mi se aminteşte de această tragedie de două ori într-o săptămână.
   Remington se întoarse brusc spre ea. Soarele dezvăluia o asprime a chipului său pe care n-o mai văzuse până atunci. Chiar şi câinele se potoli, scâncind.
   - Cine a mai vorbit despre asta? Pun pariu că a fost ducele de Magnus.
   - Ba deloc. A fost Lord Fanthorpe. El a fost logodnicul ei.
   Remington miji ochii.
   - Da, a fost.
   - Vorbeşte despre ea aducându-i omagii înduioşătoare.
   „Bietul om.“
   - El a fost unul dintre cei suspectaţi de crimă. Ştiai asta?
   Eleanor se cutremură, aşa că-şi trase genunchii la piept şi îşi înfăşură braţele în jurul lor.
   - Bătrânul acela ramolit? Dar e absurd!
   Pe Remington îl irită vizibil faptul că ea alungă cu atâta uşurinţă orice presupusă vină a lui Lord Fanthorpe. Se apropie de ea, dar apoi - ca şi când i-ar fi fost teamă să se apropie prea mult - se îndepărtă.
   - Pe atunci nu era nici ramolit, nici bătrân - iar ea urma să fugă cu altcineva.
   Situaţia aceea devenea din ce în ce mai ciudată cu fiecare cuvânt pe care-1 rostea Remington. Îl studie cu precauţie pe soţul ei, care stătea impunător, intimidant şi cu spatele la lumină.
   - De unde ştii asta? Şi de ce ţi-ar păsa?
   - Pentru că sunt fiul acelui altcineva cu care urma să fugă.
   - Ah.
   Eleanor se lumină. Stătea în pat, privindu-1 şi asimilând informaţiile care veneau de la el - şi îl credea. Fiindcă, dacă tatăl lui îi semănase vreun pic, orice femeie din lume ar fi uitat de orice fărâmă de judecată sănătoasă ca să fie cu el. La urma urmei, nu asta făcuse şi însăşi Eleanor?
   - Nu pari deloc surprinsă, zise el.
   - Ba sunt. Doar că... încep să înţeleg. Nu totul, dar parcă piesele încep să se aşeze la locul lor.
    Dintr-odată, obsesia lui Remington nu i se mai părea atât de neobişnuită.
    - Dar trebuie să mărturisesc că asta nu este povestea pe care mi-a spus-o Lord Fanthorpe. El a zis că un om de rând s-a îndrăgostit de Lady Pricilla, iar când ea nu i-a împărtăşit sentimentelor, a ucis-o.
   Remington zâmbi într-un mod dezagreabil.
   - Lui Fanthorpe nu i-a convenit să ştie că logodnica lui prefera pe altul.
   - Presupun că asta nu-i convine nici unui bărbat.
    „Şi cu atât mai puţin lui Lord Fanthorpe, care-i dispreţuieşte pe oamenii de rând“, gândi ea.
    - Aşadar, crezi că el a omorât-o pe Lady Pricilla, într-o criză de gelozie?
   - Nu avea bani. Trebuia să-i obţină din zestrea lui Lady Pricilla.
   - Păi, atunci... nu ar fi omorât-o.
   Lizzie se ghemui la picioarele lui Eleanor - o fiinţă vie şi caldă, încântată de faptul că îi erau scărpinate urechile şi fericită să stea cu ei, reprezentând un contrast evident cu amintirile vechi şi sinistre care umpleau atmosfera.
   - Exact. După moartea ei, a trebuit să fugă pe continent ca să scape de debitorii săi. S-a căsătorit cu o contesă italiancă, cu mult mai în vârstă decât el, şi, după moartea acesteia, s-a întors în Anglia cu averea ei - pe care a risipit-o în mare parte.
   - Lord Fanthorpe a spus că ucigaşul a fost deportat în Australia.
    Eleanor îl cercetă din cap până-n picioare, observând încrederea în sine care îi fusese probabil insuflată de mic copil.
   - Tu eşti american.
   - După ce şi-a ispăşit pedeapsa, tatăl meu s-a mutat la Boston, unde îşi transferase o bună parte din avere, şi acolo a luat-o de la capăt.
   Ea voia să îi fie totul clar, aşa că insistă:
   - Lord Fanthorpe a zis că numele omului era George Marchant. Pe tine nu te cheamă Marchant.
   - Criminalul, era hotărât să-şi ascundă vinovăţia, aşa că a pus să-mi fie ucisă întreaga familie.
   Eleanor îşi ţinu răsuflarea, îngrozită.
   - Mi-am schimbat numele.
   - O, Doamne! Îmi pare foarte rău pentru pierderea ta. Aş vrea...
   Îşi dorea să-l poată ţine în braţe şi să-i netezească ridurile cauzate de suferinţă, dar el era distant şi clocotea pe dinăuntru, amintindu-şi acele evenimente îngrozitoare, pe a căror suferinţă ea nu şi-o putea nici măcar închipui.
   - Marchant. Knight, zise Remington. Mi-a plăcut ironia numelor.
   Stând acolo, în patul dezordonat, unde făcuseră dragoste atât de pasional, lui Eleanor nu-i păsa deloc de ironie şi nici măcar de dreptate. În acel moment, cunoscând toate faptele, nu putea gândi decât: „Îl iubesc, iar el nu va putea iubi niciodată o femeie de Lacy - şi mai ales nu o femeie care i-a distrus complet planurile de răzbunare". Toate speranţele ei se năruirâ şi aproape se stinseră.
   Aproape.
   Dar, cu toate acestea, lipsa oricărei speranţe părea să vină ca o eliberare. La urma urmei, dacă totul era pierdut, putea măcar să pună în cuvinte ceea ce gândea.
   - Ai minţit şi în privinţa numelui.
   - Poftim? izbucni el.
   Degetele ei se înfipseră în blana câinelui.
   - Eu am minţit în privinţa identităţii mele, dar şi tu la fel.
   El îi zise atunci, cu o zvâcnire de dispreţ:
   - Nu trebuie să-ţi faci griji. Mi-am schimbat legal numele în Knight. Căsătoria rămâne validă.
   Eleanor îndrăzni din nou:
   - Nu-mi făceam griji. Voiam doar să subliniez că nici tu n-ai fost sincer cu mine, în legătură cu lucrurile esenţiale.
   - Eu am fost complet sincer cu tine la modul cel mai simplu cu putinţa - cu corpul meu.
    Înfipse mâinile în poliţa şemineului, mângâind lemnul cu degetele lui lungi. Ochii lui de un albastru pal străluceau precum cărbunii.
    - Te doresc. Şi te-aş fi dorit şi dacă aş fi ştiut cine eşti cu adevărat.
   Confesiunea lui o uimi - şi o zdruncină până-n măduva oaselor. Trăise atât de mult timp în umbra lui Madeline, încât îi venea greu să creadă că cineva o putea vedea cu adevărat.
   - Ei bine... adevărul e că semăn cu Madeline.
   - Sau că Madeline seamănă cu tine.
    Îndreptă nerăbdător mâna spre ea.
    - Şi niciun bărbat nu crede că femeia lui e interschimbabilă cu alta. Să nu- ţi închipui că mă mai poţi păcăli aşa.
   Se aşternu tăcerea cât îi cântări cuvintele şi o mângâie pe Lizzie. Crezu... părea că.... nu, chiar aşa era - o numise femeia lui.
   Pentru ea, el era un mister de nepătruns: exigent, tandru, furios, bun. El preţuia amintirea familiei lui, dar voia să o distrugă pe a ei. Noaptea trecută o ridicase în rai, iar în dimineaţa următoare o aruncase în iad. Trebuia să-l înţeleagă - să înţeleagă ce anume îl determinase să-şi construiască o avere şi să o cheltuiască în căutarea răzbunării.
   - Spune-mi mai multe despre uciderea lui Lady Pricilla. L-ai eliminat pe Lord Fanthorpe de pe lista de suspecţi.
   - Da. Oricine a fost cel care mi-a distrus familia a avut suficienţi bani cât să-l urmărească pe tatăl meu din Australia până-n America, să-l ţină sub observaţie şi să angajeze nişte cuţitari capabili să ucidă un negustor de succes.
    Traversând încăperea, Remington se apropie de ea, îi ridică bărbia şi o privi în ochi.
    - L-am considerat şi pe tatăl tău un posibil suspect, dar nici el nu are veniturile necesare să poată duce la bun sfârşit un asemenea plan.
   Inima ei se umplu de amărăciune.
   - În plus, nici nu-i pasă suficient de mult. Uciderea lui Lady Pricilla i-a marcat pe cei doi fraţi în modurile diferite. L-a făcut pe Magnus să ducă o viaţă iresponsabilă, în încercarea de a scăpa de amintiri. Şi l-a făcut pe tatăl meu să devină imun la orice emoţie, îşi doreşte să nu mai ţină niciodată la o altă femeie aşa cum a ţinut la sora lui - şi îi reuşeşte.
    Eleanor încercă să-şi ascundă durerea la fel de bine ca Remington.
    - La mine, de exemplu, nu ţine deloc.
   Cu toate acestea, Remington văzu dincolo de faţada ei curajoasă şi o privi cu compasiune. Dar mila era ultimul lucru pe care-1voia de la el. Aşa că îl împinse la o parte şi se ridică din pat - ostentativ de goală. Încercând să dea dovadă de o nepăsare pe care nu o simţea de fapt, se duse spre locul unde era halatul ei. Stând cu spatele la el, îşi strecură mâinile în mâneci.
   - De asta o voiai pe Madeline. Voiai s-o obligi pe fiica ducelui de Magnus să ajungă în patul tău. Voiai să preiei controlul averii ei ca să te răzbuni pentru deportarea tatălui tău.
   - Şi pentru uciderea lui Lady Pricilla. Da, ai dreptate. Planul meu presupunea mai mult decât să aduc o femeie de Lacy în patul meu. Deşi plăcerea dată de acest fapt a fost extremă.
   Făcu apoi o plecăciune, şi, după expresia de pe chipul său, Eleanor înţelese că îi observase nuditatea şi i-o aprecia.
   Nu-i păsa, dar, chiar şi aşa, umilirea aceea îi aduse o scânteie de dispreţ în glas:
   - Ar trebui să mă simt umilită de amabilitatea ta?
    Îşi înnodă cordonul cu o smucitură.
    - Spune-mi şi restul. Spune-mi tot. Nici măcar nu înţeleg cum o tânără cu o creştere aleasă, ca mătuşa mea Pricilla, a putut cunoaşte un om de rând ca George Marchant.
   Remington mângâia absent câinele şi o privea pe Eleanor - iar acea recunoaştere senzuală îi sclipea din nou în ochi.
   - Destul de uşor. Acum 45 de ani, bunicul tău a fost pe punctul de a pierde totul. Avea datorii enorme, iar veniturile lui de la moşii nu erau suficiente pentru a acoperi nici măcar dobânda. George Marchant a venit la el şi i-a oferit o înţelegere. Avea o idee viabilă despre cum să furnizeze hrană Marinei Regale a Maiestăţii Sale, dar nu cunoştea oamenii potriviţi care să-l ajute să obţină acel contract. George îi dădea bătrânului duce o jumătate din profiturile sale dacă ducele se folosea de influenţa pe care o avea la curtea regală ca să-l ajute. Magnus a fost de acord şi, în decurs de 1 an, a obţinut suficient de pe urma muncii asidue a tatălui meu, astfel că şi-a putut plăti datoriile, în mai puţin de 5 ani, adunase deja o avere, şi, în plus, absolut nimeni nu ştia că avea vreo legătură cu comerţul ilicit.
    Vocea lui Remington răsuna plină de sarcasm.
    - Bunicul tău a fost consultat înainte de fiecare pas, dar tatăl meu a fost cel care a făcut treburile rău famate de negustor, protejându-1 astfel pe bunicul tău şi reputaţia sa de aristocrat lipsit de valoare.
   Eleanor se aşeză pe un scaun lângă şemineu. Cenuşa dinăuntru era rece - la fel se simţea şi ea.
   - Încă nu mi-ai spus cum l-a cunoscut Lady Pricilla pe tatăl tău.
   Se duse spre ea şi o privi, clocotind de furie.
   - Cei doi bărbaţi au devenit buni prieteni. Tatăl meu era un om educat. Magnus era un cărturar, aşa că George a devenit un oaspete frecvent în casele lui. Şi acolo a cunoscut-o pe Lady Pricilla. Mi-a ridicat-o în slăvi de o mie de ori... Frumoasă, blândă, inteligentă....
   Lizzie sări din pat şi alergă lângă Remington. Îi mirosi cizmele proaspăt lustruite, apoi îl privi, plină de adoraţie.
   Câine prost. Îl privea de parcă soarele răsărea şi apunea cu el...
   Eleanor îşi dori, în secret, ca ea nu îl privească niciodată aşa.
   Remington continuă:
   - Nu ştiu cât din asta era pasiune oarbă şi cât era adevărat. Dar a iubit-o, iar ea l-a iubit îndeajuns de mult cât să-şi înfrunte tatăl pentru el. Când ducele a hotărât ca ea să se mărite cu Fanthorpe, a stabilit o întâlnire cu tata şi l-a aşteptat în grădină. Urmau să fugă împreună în noaptea aceea. Dar, când s-a dus după ea, tata a găsit-o înjunghiată mortal şi plină de sânge.
    Vocea lui devenise aspră - atât de aspră, încât părea să copleşească şi lumina. Îndepărtându-se de el, Lizzie se duse la picioarele lui Eleanor şi se ghemui acolo.
    - I-a strâns în braţe trupul rece şi şi-a urlat durerea la lună - şi aşa l-au găsit.
   Descrierea lui vie îi făcu pielea de găină pe braţe. Eleanor aproape că putea vedea trupul frânt al mătuşii ei şi pe iubitul ei îndurerat şi îşi putea imagina groaza privitorilor când îl zăriseră acolo, plin de sânge. Alunecă de pe scaun şi îngenunche lângă câine. Îşi trecu degetele prin blana sa, apoi îşi înfipse degete în ea, ca şi cum Lizzie - vesela şi neştiutoarea de Lizzie - ar fi putut cumva să îmbunătăţească lucrurile.
   - Când cuţitarii ăia plătiţi au incendiat casa şi firma din Boston a tatălui meu, sora mea a fugit din casă, ţipând. Au prins-o şi au omorât-o în bătaie.
    Remington privea în gol, ca şi când ar fi revăzut cu ochii minţii acele întâmplări îngrozitoare, care ar fi fost mai bine să fi fost uitate.
    - Abbie avea 9 ani.
   - Abbie... şopti Eleanor.
    Îşi imagină o fetiţă slabă, cu părul blond - o soră care-1 adora pe fratele ei mai mare.
  Nu, legătura dintre Remington şi Eleanor nu avea cum să devină mai puternică. Nu existau cuvinte pe lume care-i să-i poată alina durerea. Considera că familia ei era de vină pentru tot - şi nu avea să poată ierta niciodată asemenea fapte cumplite.
   Remington inspiră îndelung, apoi îşi mută atenţia înapoi la Eleanor.
   - Când tatăl meu a fost deportat, Magnus i-a preluat afacerea. Lumea bună nu a observat, pentru că era prea concentrată pe crimă şi pe proces. Magnus a primit şi moşia pe care o cumpărase tatăl meu, într-o încercare zadarnică de a fi el însuşi acceptat de înalta societate. Familia de Lacy încă o deţine. Acolo există încă ruinele casei tatălui meu.
   - Magnus nu deţine nicio astfel de moşie, zise ea.
   - O, ba da. Moşia tatălui meu era în vecinătatea reşedinţei de Lacy, lângă Chiswick, nu departe de Londra. Nu-ţi aminteşti de...
   - Vechile ruine de pe deal.
   Un fior îi furnică braţele, aşa că şi le frecă. Moşia de la Chiswick era enormă - dar erau, de fapt, două moşii unite, după cum tocmai aflase -, iar el se referea la casa părăsită, despre care se spunea că era bântuită. Şi poate chiar era.
   - Bunicul tău a pus să fie demolată clădirea, chiar înainte să fie deportat tatăl meu. Se spune că a făcut-o pentru că era înnebunit de suferinţă.
    Vocea lui Remington deveni şi mai răguşită.
   - Tata credea că, de fapt, era înnebunit de vinovăţie. Era convins că bunicul tău a omorât-o pe Lady Pricilla.
   Eleanor clătină din cap cu hotărâre.
   - Nu e posibil. Bunicul a jelit-o pe Lady Pricilla până la sfârşitul zilelor lui. Nu mai era în toate minţile în ultimii ani de viaţă... Mă prindea de mână şi-mi spunea Pricilla, şi zicea... zicea că nu George a fost de vină. Zicea că... că era cu mult mai îngrozitor. Nu ştiam la ce se referea.
   - Aşadar, mai rămâne un singur suspect. Ducele de Magnus.
   Eleanor râse scurt, amuzată.
   - Nu.
   - În lunile dinaintea tragediei, actualul duce de Magnus a trimis oameni să afle informaţii despre afacerea tatălui meu. Nu se putea odihni până când tatăl meu şi toată familia lui nu erau distruşi.
   - Greşeşti.
    Se ridică şi-l înfruntă.
    - Îl cunosc pe unchiul meu. Am locuit în casa lui. Am fost însoţitoarea fiicei lui. Este nepriceput, amabil şi împrăştiat. Nu sunt de acord cu el - şi mi se pare ruşinos modul în care se poartă cu Madeline. Dar îmi place de el. E aproape imposibil să nu-1 placi. Şi nu s-ar putea concentra suficient de mult să ducă, în mod intenţionat, la bun sfârşit un plan precum cel pe care mi l-ai descris, aşa cum n-ar putea nici să zboare pe Lună. Nu există niciun strop de răutate în fiinţa lui - sau de responsabilitate faţă de familie. Te înşeli, repetă ea. Nu ştiu cine a omorât-o pe mătuşa mea, aşa cum nu ştiu nici cine i-a omorât pe tatăl şi pe sora ta, dar ştiu sigur cine nu a făcut-o. Nu a fost ducele de Magnus.
   Remington părea din ce în ce mai impunător, iar vocea-i deveni ameninţător de furioasă:
   - Singura greşeală pe care am făcut-o, draga mea, a fost că m-am căsătorit cu cine nu trebuia.
   Furia ei se dezlănţui ca să o înfrunte pe a lui.
   - Prin venele mele curge acelaşi sânge ca al lui Madeline, aşa că, dacă voiai să te căsătoreşti cu ea pentru a ajunge la familia mea, ar trebui să fii foarte fericit. Dar nu, tu o voiai pe ducesă. O voiai pe cea mai bună.
    Inima i se zguduia în piept. Se apropie de el şi îl privi în ochi.
    - Şi mă ai pe mine. Eu nu sunt familia mea, ca să mă acuzi de nişte crime care s-au întâmplat cândva sau să mă onorezi pentru cine ştie ce omagii aduse în trecut.
    Putea foarte bine să spună ceea ce gândea. În fond, ce avea de pierdut? Oricum el deja credea ce era mai rău despre ea.
    - Este prima dată când trăiesc cu adevărat pe acest pământ şi am dreptul de a fi fericită la fel ca oricine altcineva. Nu sunt Madeline. Nu sunt bunicul meu. Nu sunt mătuşa mea, care a murit din dragoste pentru tatăl tău. Sunt eu. Şi nu o să mor pentru tine. Dar am să trăiesc pentru tine. Aşa că alege şi anunţă-mă ce hotărăşti.
   Ar fi plecat de acolo în grabă, însă el o prinse de braţ.
  - Un discurs emoţionant, dar ai uitat ceva. Nu sunt genul de om care să plângă din pricina a ceva ce nu poate fi schimbat. Acum sunt căsătorit cu tine. Voi găsi o altă cale de a mă răzbuna pe unchiul tău. Şi mă voi asigura că tu stai deoparte. Dar, între timp, draga mea - îşi strecură mâna în halatul ei şi îi cuprinse sânul în palmă o să mă distrez cu tine. Iar, şi iar, şi iar....
   O forţă să se aplece peste braţul lui şi o sărută într-un fel care o făcu să simtă că se îndoia ca o trestie în bătaia unui uragan. Îi hrănea pasiunea şi furia deopotrivă, iar ea îşi înfipse mâna în părul lui şi-i răspunse pe măsură. Gustul şi mirosul lui dădeau dependenţă şi erau minunate - iar sângele i se înfierbântă ca răspuns la chemarea lui.
   O ridică înapoi în picioare şi o ţinu până când îşi recăpăta echilibrul.
   - Acum îmbracă-te, îi porunci el. Te duc în luna de miere.

   În după-amiaza aceea, înainte de a pleca împreună cu Remington, Eleanor trimise un bilet slujnicei de la reşedinţa de Lacy, prin care-i cerea jurnalele lui Lady Pricilla. Şi le dorea cu ardoare. Voia să ştie dacă mătuşa ei se temuse pentru viaţa ei şi, dacă da, de cine anume îi fusese frică.
   Eleanor trebuia să desluşească acel mister, înainte ca Remington să se răzbune pe cine nu trebuia şi astfel să-i distrugă viaţa - şi pe a lui lăsându-1 pe criminal să umble liber, gata oricând să lovească din nou.

Capitolul 27

   O săptămână mai târziu, la întoarcerea din luna de miere, Eleanor abia dacă apucase să-şi scoată boneta şi să se uite prin teancul de scrisori, căutând pachetul de la reşedinţa de Lacy, că se auzi o bătaie în uşă.
    Auzind o voce cunoscută, se ridică şi se grăbi în foaier. Văzu acolo o siluetă şi o faţă familiare, asemănătoare cu ale ei.
   - Madeline!
   - Eleanor!
   Cele două se grăbiră să sară una în braţele alteia. Se îmbrăţişară, şi lui Eleanor îi apărură lacrimi în ochi în clipa în care simţi mirosul şi căldura atingerii verişoarei ei. Când se îndepărtă, într-un final, Eleanor o întrebă:
   - Unde ai fost? Te-am aşteptat toată săptămâna de dinaintea nunţii, şi n-ai venit!
   - Aşa că te-ai căsătorit oricum cu domnul Knight?
    Nerăbdătoare, Madeline îi aruncă în braţe lui Bridgeport mantia ei îmblănită.
    - Eleanor, ţi-ai pierdut minţile? Pot să te asigur că Dickie asta crede.
   - Bridgeport, adu ceai, te rog. Îl vom bea în bibliotecă.
    Eleanor îşi îndeştă braţul de al lui Madeline şi o trase într-un loc mai intim.
    - Am vrut să mă căsătoresc cu Remington - ridică uşor bărbia, cu mândrie aşa că am făcut-o.
   Madeline se holba, cu gura căscată, la verişoara ei. Un zâmbet uşor îi lumină apoi chipul.
   - Ca să vezi! Eleanor nu mai e timidă.
   - E ceva la el care mă face să... nu ştiu... dar nu mi-e teamă de nimic când e în preajma mea. Fac tot ce vreau.
    Eleanor se uită în jur, prin bibliotecă - era locul unde-1 văzuse pentru prima dată pe Remington, şi simţi o senzaţie de bine.
    - Mă face să fiu o persoană mai puternică.
   - Imposibil. Erai dinainte cea mai puternică persoană pe care-am cunoscut-o vreodată.
   Se aşezară pe canapea, iar Madeline o studia cu ochi strălucitori pe verişoara ei.
   Lui Eleanor îi veni să râdă, doar că Madeline păruse foarte serioasă când făcuse acea afirmaţie.
   - Nu sunt puternică. Am fost mereu o mare laşă... Nu-ţi semăn deloc!
   - Aşa e. Nu semeni deloc cu mine... căci eu am toate privilegiile din lume şi amintirea mamei mele care m-a iubit extrem de mult... şi a dragii mele doici... şi a guvernantei mele... şi a tatălui meu - a cărui neglijenţă ştiu că o consideri de neiertat, dar care ştiu că mă iubeşte, în felul lui.
    Madeline îşi scoase mănuşile.
   - Tu ai crescut fără niciun ajutor, fără iubirea unui tată şi chiar şi fără amintirea iubirii unei mame.
   - Dar am avut o guvernantă minunată, îi aminti Eleanor.
   - Până când ai împlinit 10 ani şi tatăl tău s-a recăsătorit, iar Lady Shapster a gonit-o! Lady Shapster reprezintă un mare pericol, iar tu ai fost o leoaică sfidând-o aşa cum ai făcut! Dacă aş fi trecut prin greutăţile prin care ai trecut tu, nici eu n-aş mai fi deloc îndrăzneaţă, ci mi-ar fi frică şi de umbra mea.
   Madeline o luă de mână pe Eleanor şi o strânse tare.
    - Nu, dragă verişoară, îmi amintesc cât de calmă erai în faţa fiecărei situaţii de criză pe care am întâmpinat-o în călătoriile noastre - aşa că refuz să te ascult cum te numeşti laşă. Tu ai depăşit obstacole care i-ar fi zdrobit pe majoritatea oamenilor. Eşti cea mai curajoasă femeie pe care o cunosc, şi sunt foarte mândră de tine!
   Eleanor nu ştia ce să-i răspundă. Nu se gândise niciodată la viaţa ei aşa cum o descrisese Madeline.
   Bridgeport intră cu tava de ceai, în vreme ce ea cugeta la ceea ce tocmai auzise. Întorcându-se la obiceiurile lor vechi, Eleanor începu să toarne ceaiul, în timp ce Madeline alegea biscuiţi şi prăjituri pentru amândouă.
   - Bun.
    Madeline se uită în jur.
    - El e aici?
   - Remington? Nu, avea treburi de rezolvat după perioada asta în care a fost plecat.
    Eleanor ronţăi o tartă cu lămâie.
    - Se ocupă de comerţ, să ştii.
   - Nu vom spune snobilor despre asta, bine? Nu vrem să-ţi umbrească nimic victoria atunci când îţi vei face reintrarea în societate şi o să-i dai gata pe toţi cu frumuseţea şi cu bunătatea ta.
   Madeline sorbi din ceai.
    - Altceva n-am mai auzit de când ne-am întors în oraş. Cât de dulce eşti şi cât de mult te place toată lumea. Oamenii îmi spun toate astea, apoi se uită la mine cumva... de parcă mi-ar spune: „De ce nu poţi să semeni mai mult cu verişoara ta?“
   Eleanor chicoti.
   - Ei, haide, Madeline, râzi de mine.
   - Din păcate, chiar nu. Şi, crede-mă, a fost o experienţă descurajatoare. Dar lasă asta. Mărturiseşte-mi tot ce ţi s-a întâmplat.
   - Nu! Tu prima! Unde ai fost?
    Eleanor se lăsă pe spate şi o studie pe Madeline. Nu părea să fie nimic în neregulă cu verişoara ei.
   Madeline părea sănătoasă, era rumenă în obraji şi avea un zâmbet care nu-i mai dispărea de pe chip.
   - Ai zis că vii la Londra în câteva zile. Ai fost rănită?
   - Soţul meu a fost împuşcat.
   Eleanor îngheţă.
   - A, da, am uitat să-ţi spun...
    Madeline chicoti, evident mulţumită de uimirea lui Eleanor.
    - Eu şi Gabriel ne-am căsătorit.
   - Căsătorit? Căsătorit? Gabriel?
    Eleanor se chinuia să nu se bâlbâie.
    - Contele de Campion? Fostul tău logodnic?
   - Da, unul şi acelaşi.
   - A fost la petrecerea de jocuri organizată de Rumbelow?
   Madeline se încruntă imediat.
   - Dar tata n-a fost acolo.
   Bucuroasă că putea vorbi despre ceva în cunoştinţă de cauză, Eleanor zise:
   - În legătură cu asta... dă-mi voie să te liniştesc. A fost aici în ziua nunţii mele. A auzit despre... ei bine, despre faptul că tu urma să te căsătoreşti cu Remington, aşa că s-a grăbit să-ţi sară în ajutor.
   - I-auzi! Dumnezeu să-l binecuvânteze pe nătâng.
    Madeline părea totuşi gânditoare.
    - Nu aş fi crezut că-i pasă îndeajuns de mult.
   - Da, şi eu am fost surprinsă. Dar lasă asta. Spune-mi tot ce s-a întâmplat cu Gabriel. A fost împuşcat? A scăpat? E bine, în mod evident, altfel n-ai arăta aşa înfloritoare.
   - Petrecerea lui Rumbelow a fost o escrocherie, iar Gabriel aproape a murit ca să mă apere.
   Ochii lui Madeline se umplură de lacrimi, şi verişoara sigură pe sine a lui Eleanor începu să tremure din toate încheieturile.
    - De-asta n-am putut veni când am primit scrisoarea ta. Era rănit, şi, chiar şi dacă l-aş fi putut lăsa singur, tot degeaba - drumurile erau inundate din cauza acelei furtuni îngrozitoare.
   - Trebuie să-mi povesteşti tot.
   Madeline se îndreptă.
   - Mai întâi trebuie să-mi spui tu,.. Eşti fericită? Am venit la Londra cât am putut de repede - chiar înainte ca Gabriel să fie complet refăcut pentru călătorie - şi am descoperit că erai plecată în luna de miere.
   Eleanor lăsă jos farfuria. Luă apoi broderia, pe care o neglijase mult timp. Se uită la model şi la acul în care era un fir de aţă auriu.
   De ultima dată de când atinsese cadrul de lemn care ţinea pânza, primise un bărbat în patul ei... şi nu orice bărbat, ci pe soţul său - pe care uneori avea impresia că îl cunoştea extrem de bine, iar alteori îl considera complet străin. Când se trezea dimineaţa, nu ştia niciodată cu cine avea să dea ochii - cu soţul atent, cu stră ­inul distant sau cu amantul pasional.
   Dar i se părea nepotrivit să discute cu Madeline despre el - oricât ar fi fost de apropiate aşa că se aplecă deasupra lucrului, ca să evite privirea verişoarei ei.
   - Remington m-a dus la un han pe malul mării. Un loc minunat şi foarte liniştit. Mâncarea era foarte bună, şi ne am simţit bine.
   Putea simţi cum i se înroşeau obrajii pe măsură ce vorbea.
   - O, Doamne!
    Madeline părea consternată.
    - E supărat pe tine.
   Eleanor trase cu coada ochiului la Madeline.
   - Da, pentru că îşi dorea foarte mult să se căsătorească cu tine, draga mea ducesă, şi s-a supărat, pe bună dreptate, din cauza înşelăciunii mele.
   - Eşti mult mai bună decât merită el, zise Madeline furioasă, şi e un prost dacă nu vede asta. E rău cu tine?
   - Cumva întrebi dacă mă bate? Nu. Nu cred că ar putea îndura gândul de a ridica mâna asupra vreunei femei.
    Se gândi imediat că probabil îl bântuia amintirea morţii surorii lui.
   - Există şi alte moduri în care un bărbat se poate purta urât cu o femeie.
    Cu voce joasă, Madeline întrebă:
    - Se poartă urât cu tine... în pat?
   Eleanor nu prea ştia cum să-i răspundă la întrebare. Se gândi la ultima săptămână. La plimbările pe plajă, la felul în care o privise plin de dorinţă, la momentele în care o hrănise cu degetele lui... la orele petrecute în pat, explorându-şi trupurile. Aproape că îi veni să râdă. Aproape că îi veni şi să plângă. După mai multe încercări, o privi în ochi pe Madeline şi zise:
   - Dacă e posibil ca un bărbat să încerce să omoare o femeie producându-i plăcere, atunci sigur acesta e planul lui.
   Madeline o privi pe Eleanor - ochii ei mari şi albaştri erau măriţi de şoc. Apoi, treptat, veselia îşi făcu loc pe chipul ei, culminând cu un râs.
   Eleanor râse şi ea, puţin jenată, dar în acelaşi timp mândră.
   - Dar şi eu ofer la fel de bine ca el. Am folosit tot ce ne-au învăţat concubinele şi chiar am şi inventat singură câteva lucruri.
   Madeline se lăsă pe spate pe canapea şi izbucni în hohote de râs - râsul ei era cel mai plăcut sunet pe care-1 auzise Eleanor de săptămâni întregi.
   - Atunci, n-o să-mi mai fac griji în legătură cu asta.
    Madeline se şterse la ochi cu un şerveţel, apoi întrebă:
    - Şi când o să-l cunosc şi eu pe soţul ăsta al tău?
   - Diseară? Luăm cina acasă. Zice că sunt obosită după călătorie, deşi nu m-am simţit în viaţa mea mai bine.
   Madeline începu să chicotească din nou.
   - Eşti o continuă sursă de inspiraţie pentru mine, dragă verişoară. Vii la Londra într-o misiune pe care o urăşti din tot sufletul, şi în două săptămâni eşti căsătorită cu un bărbat bogat, pe care-1 înveţi să te iubească.
   Zâmbetul lui Eleanor dispăru.
   - Mă tem că acest ultimul lucru nu e deloc adevărat... dar sper că într-o zi măcar mă va accepta din nou.
   Madeline o întrebă atunci, cu înţelepciunea caracteristică unei proaspete soţii:
   - Pentru că tu îl iubeşti, nu-i aşa?
   - Foarte mult, Madeline. Îl iubesc mai mult decât am iubit vreodată pe cineva şi o să fiu fericită, chiar şi dacă nu o va şti niciodată.
    Pentru că era sinceră, Eleanor adăugă:
    - Sunt aproape absolut fericită.

   Stând singur în clubul său, cu un pahar de whisky în mână, Remington era chinuit de îndoiala lui Eleanor. Era extrem de sigură că ticălosul care-i omorâse familia nu era ducele de Magnus.
   Oare era posibil ca Remington să fi făcut o greşeală?
   Dar nu - oamenii lui Magnus fuseseră cei care îi cercetaseră afacerea tatălui său, şi acest lucru dusese la incendii şi la crime.
   Dovezile erau peste tot, desigur.
   Cu toate acestea, chiar şi el însuşi avusese îndoieli atunci când îl cunoscuse pe Magnus - îndoieli pe care Eleanor le repetase. Fie Magnus era un actor excepţiona, fie nu era omul potrivit. Iar dacă nu fusese el însemna că altcineva o omorâse pe Lady Pricilla - dar cine era acel altcineva? Lord Shapster? Lord Fanthorpe? Bătrânul duce de Magnus?
   Sau, Doamne fereşte, un străin care omora de plăcere.
   Dar nu. Era prea puţin probabil ca Lady Pricilla să fi fost ucisă din întâmplare, în aceeaşi noapte în care plănuise să fugă cu tatăl lui.
   Mai rău de atât, Remington trebuia să se întrebe dacă nu cumva îndoielile cu privire la Magnus erau rezultatul faptului că Eleanor îi slăbise hotărârea. Pentru că era mai uşor să stea tolănit în pat cu ea decât să se ridice şi să caute să se răzbune pe omul care-i omorâse familia.
   Ceilalţi bărbaţi din încăperea aceea grandioasă jucau cărţi, stăteau tolăniţi în fotolii mari de piele şi bârfeau despre politică şi înalta societate. Dar îl ocoleau pe Remington, care se aşezase intenţionat cu faţa la geam - îl evitau pe el şi aura ameninţătoare pe care o degaja.
   Un bărbat se opri şi se holbă la el.
   Remington îl ignoră, însă bărbatul nu înţelese aluzia. Remington îl privi şi văzu un bărbat cam de aceeaşi vârstă şi înălţime cu el, care avea o atelă la un braţ şi părea tras la faţă, ca şi când era în convalescenţă. Un bărbat care părea indiferent faţă de nevoia lui Remington de singurătate... un bărbat pe care Remington îl mai întâlnise o dată - Gabriel Ansell, contele de Campion.
   Remington îl salută cu un semn rapid din cap.
   - Campion.
   - Knight.
    Gabriel făcu un semn spre fotoliul de vizavi de Remington.
    - Te superi dacă mă aşez lângă tine?
    - De fapt....
   - Am auzit că acum suntem cumva veri, prin alianţă.
   Gabriel n-ar fi putut spune nimic altceva care să-l surprindă pe Remington la fel de mult.
   - Te-ai căsătorit cu ducesa?
   - Cum ai câştigat-o, dar n-ai venit să-ţi revendici premiul, m-am hotărât să înclin balanţa în favoarea mea.
   Aşadar, Madeline nu mai era o femeie singură. Aparent, Remington nu s-ar fi putut căsători cu ea nici dacă el n-ar fi fost acum căsătorit - iar în momentul acela, înţelegând că, oricum, planul său nu ar fi putut fi dus la bun sfârşit, îl cuprinse o mare şi nesperată uşurare.
    Cercetând chipul livid al lui Gabriel, Remington zise:
   - Stai jos, înainte să cazi.
   - Mulţumesc.
    Gabriel se afundă în fotoliu, îi făcu un semn lacheului şi-şi comandă un coniac.
    - Madeline tocmai s-a întors din vizită de la Eleanor. Voi lua masa acasă la tine în seara asta.
   - Sunt încântat.
   - Ba nu eşti. Ţi-ai dori să ard în iad. Dar poţi uita de asta. Cred că ar fi mai bine să ne hotărâm să fim cei mai buni prieteni, pentru că soţiile noastre sunt deja, şi nimic - dar absolut nimic - nu le va despărţi.
   Remington se relaxă şi zâmbi când auzi cuvintele sincere ale lui Gabriel.
   - N-am auzit niciodată ceva mai adevărat, şi bănuiesc că eşti un om bun de avut ca prieten.
   Gabriel făcu o plecăciune fără a se ridica.
   - Mulţumesc. Dar există şi dezavantaje în faptul că soţiile noastre sunt atât de apropiate. Spre exemplu, Madeline m-a trimis să te caut şi să vorbesc cu tine.
    Îi veni şi băutura.
    - E îngrijorată pentru Eleanor. Spune că Eleanor nu pare pe deplin fericită.
   Temperamentul vulcanic al lui Remington explodă imediat.
   - Nu e pe deplin fericită? Aşa i-a spus lui Madeline?
   Gabriel pufni.
   - O cunoşti vreun pic pe Eleanor? N-am auzit-o niciodată să se plângă de nimic. Bineînţeles că nu i-a spus asta lui Madeline. Din câte am înţeles, Madeline a dedus asta dintr-o tresărire sau altă prostie feminină de genul ăsta.
   Privirile li se întâlniră într-o înţelegere deplină. Nu aveau să fie niciodată capabile să păstreze un secret.
   - Eleanor m-a făcut de râsul oamenilor, zise Remington.
   Asta era adevărat.
   - Şi mie mi-a făcut asta Madeline prima dată când am fost logodiţi.
    Gabriel luă o înghiţitură din pahar şi-şi sprijini capul de spătarul înalt.
    - Am descoperit însă câte ceva cât timp a fost plecată. Oamenii care râd de tine în faţă îţi sunt ori prieteni, ori duşmani. Pe prieteni poţi să-i pui la punct, iar în ceea ce-i priveşte pe duşmani... e bine de ştiut cine sunt.
   Remington cugetă. Era adevărat. De la nuntă, oamenii pe care ajunsese să-i cunoască - cu care jucase cărţi, cu care băuse, cu care făcuse afaceri - râseseră îndelung şi tare pe seama lui şi încă îl mai tachinau pentru că se grăbise să se însoare cu femeia nepotrivită. Dar râsul lor nu avusese nicio răutate ascunsă.
   Oamenii care îl urau pentru că era mai frumos, mai bogat sau pentru că era mai iscusit decât ei la cărţi sau în afaceri îşi bătuseră joc de el sau făcuseră comentarii nepoliticoase, menite să fie auzite din întâmplare - iar el nu avea să uite cine erau aceştia.
   Dar mai exista un domn... cineva cu care Remington se întâlnise la club. Domnul acela se oprise în loc, îl arătase cu degetul său lung şi subţire şi se holbase. Râsul lui scurt răsunase triumfător.
   Dar de ce? Sigur că Remington îi ştia numele acelui domn. Îi ştia foarte bine numele. Dar nu interacţionaseră niciodată. Nici măcar nu vorbiseră.
   Remington se uită ţintă la Gabriel.
   - Interesant, şopti el. Într-adevăr, foarte interesant.
   Îi apăru brusc în minte conversaţia pe care o avusese cu Clark.
   „-Crezi că ar fi putut s-o ucidă pe Lady Pricilla?
   - Doar dacă l-ar fi pus pe secretarul lui s-o facă.“
   - Lord Fanthorpe..
   Remington se ridică, încruntat.
   - Scuză-mă, Gabriel. Ne vedem diseară. În clipa asta trebuie să mă ocup de nişte afaceri ce nu suferă amânare.

Capitolul 28

   Două seri mai târziu, Remington dansa un cadril cu ducesa.
   Nu cu ducesa lui - ci ducesa lui Gabriel. Remington nu avea nicio ducesă, dar, spre marea lui surprindere, asta nu-l mai deranja.
   - Este o petrecere magnifică, Excelenţă.
    Privea cum Lady Gertrude dansa cu Lord Bingham.
    - Cum ai reuşit să o organizezi într-un timp atât de scurt?
   - Păi, n-am organizat-o eu, mărturisi Madeline. Lady Georgianna avea oricum de gând să organizeze un bal în seara asta, şi, cu tot entuziasmul a două căsătorii atât de importante, care au avut loc într-un timp atât de scurt, a crezut de cuviinţă să transforme balul într-o petrecere în onoarea noastră.
    Aruncă o ocheadă spre Eleanor şi spre Gabriel, care dansau într-un alt grup în partea cealaltă a sălii de bal enorme, dar foarte aglomerate.
    - Pentru noi toţi.
   Urmând ritmul specific al dansului, Remington şi Madeline se separară şi merseră la parteneri diferiţi, apoi reveniră la perechea iniţială.
   - Cum de a devenit atât de importantă căsătoria mea cu verisoara ta? întrebă el. Eu nu sunt de vită nobilă si nici soţia mea nu este.
   Madeline îi aruncă un zâmbet.
   - Totul ţine de percepţie în societate. Ai o aură care degajă mister. Şi, în clipa de faţă, Eleanor e privită ca fiind şireată şi suficient de deşteaptă să pună mâna pe un bărbat periculos... Aşa că e considerată o pasăre rară.
   Obiceiurile englezilor i se păreau de nepătruns. Şi bănuia că aşa avea să fie mereu, însă, în seara aceea, se simţea relaxat în mijlocul veseliei şi al muzicii. Da, se simţea ca acasă - şi asta numai datorită lui Eleanor. O căută cu privirea. Încântarea cu care savura muzica îi lumina chipul - iar el ardea de dorinţa de a fi cu ea. De a vorbi cu ea. De a o avea. De a o strânge în braţe.
   Era mai mult decât o simplă pasiune. Asta era iubire adevărată.
   Iubire. Iubea o femeie de Lacy.
   Era prins în mrejele lui Eleanor, şi asta îl bucura.
   - E minunată.
   - Da, foarte.
    Madeline părea amuzată.
    - Dar hai să-ţi vând un pont - în clipa de faţă, ar trebui să te arăţi interesat de partenera ta de dans.
   Afişă cel mai încântător zâmbet şi-şi îndreptă atenţia spre Madeline.
   - Chiar sunt... şi mă şi arăt. În plus, îţi datorez mulţumiri, pentru că asocierea noastră cu viitoarea ducesă de Magnus şi cu actualul conte de Campion ne conferă o aură de respectabilitate.
   - Sigur că asta ajută, dar poţi fii convins că, dacă nu aţi fi un cuplu spectaculos, aţi fi evitaţi şi desconsideraţi. Însă, în clipa de faţă, sunteţi deliciul Londrei.
   - Ajută, desigur, şi averea mea, zise Remington cinic.
   Madeline râse cu căldură.
   - Desigur.
   Paşii de dans îi despărţiră din nou, iar Remington profită de moment să se uite după Eanthorpe. Bătrânul era îmbrăcat în hainele sale cele mai alese şi stătea de vorbă cu prietenii săi, de parcă nu avea nicio grijă pe lume. Dar Remington ştia că nu era aşa.
   Cercetările lui Remington încă nu confirmaseră faptul că Fanthorpe se făcea vinovat de uciderea familiei lui şi a lui Lady Pricilla, dar dezvăluiseră alte mârşăvii. Cu cât afla mai multe despre Fantborpe, cu atât îl dispreţuia mai mult - şi cu atât mai convins era că se făcea responsabil de uciderea tatălui şi a surorii lui, dar şi a lui Lady Pririlla. Dea Domnul să putrezească în iad!
   Făcuse extrem de mult rău cu toată ura lui dar Remington avea să se răzbune.
   Ancheta sa mai dezvăluise un fapt important, Fanthorpe îşi risipise cea de-a doua avere, iar datoriile exorbitante adunate îl obligau să fugă din nou pe continent. Omul abia dacă îşi mai putea păstra un dram de respectabilitate - iar Remington îşi dorea ca acesta să dispară de tot din Londra.
   Aşa că trăsese nişte sfori. Comercianţii îi puneau sechestru pe bunuri şi pe proprietăţi, şi nu-i fusese foarte greu nici să-l convingă pe Clark să-i îngheţe conturile.
   Remington şi Madeline se întâlniră din nou în dansul complicat, iar ea îi zise, cu siguranţa deplină a unei femei care obişnuia să facă ameninţări:
   - Dă-mi voie să te previn. Nu te cunosc foarte bine, dar, de vreme ce tatălui lui Eleanor nu-i pasă deloc de ea, trebuie să te atenţionez că îmi este cea mai dragă verişoară, aşa că, dacă îi faci rău în vreun fel, îmi voi folosi toate resursele pe care le am la dispoziţie ca să îţi fac şi eu ţie rău.
   Remington ridică mâinile ca s-o oprească pe ducesă.
   - Fii pe pace, Eleanor e soţia mea. O să am mare grijă de ea. Am jurat pe viaţa mea.
   - Bine, atunci.
    Madeline zâmbi larg.
    - Sinceră să fiu, chiar te cred. Scoţi ce e mai bun din ea. Acum dezvăluie încrezătoare lumii cele mai remarcabile calităţi ale ei - pe care până de curând doar eu le cunoşteam.
   Muzica se opri, iar Madeline îl îmbrăţişa.
    - Sunt mândră să-ţi urez bun venit în familia mea.
   Învăluit în îmbrăţişarea unei personalităţi atât de importante ca viitoarea ducesă de Magnus, Remington se uită din nou spre Fanthorpe şi zâmbi. De fapt, îşi desfăta privirea. Înalta societate îl acceptase, îl celebra şi-l considera un membru al ei, iar Fanthorpe ura acel lucru - îl ura pe el.
   Fanthorpe îi întoarse intenţionat spatele lui Remington.
   Dacă ar fi ştiut cine era el cu adevărat... Dar nu ştia. Remington încă nu îi spusese cine era bărbatul care îşi lua în acel moment locul de drept în societatea engleză. Dar urma să-i spună. Chiar a doua zi.

   Între timp... Remington se duse şi o luă de mână pe Eleanor.
   Se gândi imediat că nu şi-ar fi putut închipui niciodată că avea să cunoască o asemenea fericire. Se aplecă spre ea şi-i spuse:
   - E târziu... şi te vreau. Hai să mergem acasă.
   Eleanor râse încet şi înăbuşit.
   - Dar am venit cu Madeline şi cu Gabriel. Nu putem pleca fără ei.
   Remington se uită spre Gabriel. Acesta era cu Madeline, iar cei doi se priveau de parcă ar fi fost singurii doi oameni din lume.
   - Nu cred că asta va fi o problemă, şopti Remington.
   Cele două cupluri mulţumiră gazdelor, după care îşi croiră drum spre uşă. Acolo îi găsiră şi pe Clark şi pe soţia lui, care îşi aşteptau trăsura.
   - Cei proaspăt căsătoriţi pleacă devreme! afirmă Clark cu o sclipire în ochi.
   - Cel puţin noi aveam scuza că suntem proaspăt căsătoriţi.
   Remington îi dădu bacşiş majordomului, care se grăbi să trimită un lacheu să le aducă hainele.
   Doamna Oxnard se înroşi imediat, iar Clark păru la fel de ruşinat ca un flăcău. Gabriel zâmbi larg şi-şi odihni palma pe spatele lui Madeline.
   - Căsătoria este o instituţie sfântă.
   - Da, asta dacă vrei să trăieşti într-o instituţie, răspunse Remington.
   Clark şi Gabriel izbucniră în râs.
   - Remington!
   Eleanor încercă să adopte o expresie severă, dar adevărul era că, în ultimele zile, zâmbise mult mai des - ca şi cum nu şi-ar fi putut ascunde bucuria -, aşa că îi zâmbi şi atunci, de parcă ar fi fost cel mai minunat bărbat din lume.
   Şi chiar aşa se şi simţea atunci când ea îi zâmbea.
   - Bărbaţii..., rosti doamna Oxnard cu un dezgust afectuos, iar apoi doamnele se retraseră într-un colţ, să se plângă de soţii lor.
   Cei trei bărbaţi se uitară după ele, apoi Clark se întoarse spre Remington şi-l întrebă cu voce joasă şi foarte serioasă:
   - Cum merge planul tău?
   - Fanthorpe a cumpărat un bilet pentru un vas care pleacă în Italia mâine după-amiază.
   - Ai mai multe relaţii decât orice alt om pe care-1 cunosc! exclamă Clark. Dar de unde ştii?
   - Eu deţin acel vas.
   Clark începu să râdă.
   - O, Doamne! Cât de inteligent mai eşti!
   În cele câteva zile scurte de când îl cunoscuse pe Gabriel, Remington ajunsese să aibă încredere în el şi să-l considere un om înţelept, care prefera faptele, nu vorbele, aşa că îi explică:
   - Fanthorpe a cauzat multe necazuri familiei mele, şi vreau să mă asigur că nu mai creează şi-n continuare.
   Chipul lui Gabriel deveni aspru şi plin de dispreţ.
   - Nu mă miră. Nemernicului ăluia bătrân îi place să dea cu trăsura peste copii şi să şi violeze slujnicele, şi-i urăşte teribil pe cei care nu sunt ca el - aristocraţi născuţi pentru a lenevi. Mă cam dispreţuieşte şi pe mine pentru că am pus umărul ca să întăresc apărarea împotriva lui Napoleon.
   - Serios? îl întrebă Remington, interesat. Asta e bine de ştiut, înainte de Trafalgar, o parte dintre vasele mele au fost angajate în aceleaşi demersuri - nu-mi plac tiranii.
   - Încă un motiv să nu ne placă de Fanthorpe, zise Clark.
   - Da, aprobă Remington. Odată ce va pleca din Europa, o să pun să fie urmărit îndeaproape pe drumul său spre iad - şi mă voi putea odihni mai liniştit.
   - Te temi de el? întrebă Gabriel.
   Remington răspunse imediat:
   - Da. Nu pot păzi neîncetat tot ce-mi aparţine
    Gabriel trecu direct la subiect:
   - Te temi pentru Eleanor?
   - Nu cred că Fanthorpe ar putea-o răni - a fost destul de ocupat, de vreme ce-n ultimele zile se năruieşte întreaga lume în jurul lui.
    Remington se asigurase de asta.
    - În plus, când iese undeva, stă mereu în locuri publice şi e însoţită pretutindeni de camerista ei sau de un lacheu - şi am discutat foarte serios cu aceştia despre atribuţiile lor.
   Gabriel o privi pe Eleanor, care râdea cu celelalte doamne.
   - Madeline mi-a povestit că până şi atunci când trăsura le-a fost atacată de hoţi, Eleanor a reuşit să-i convingă să le dea drumul. Este o femeie extraordinară.
   - Sau cel puţin e o negociatoare excelentă.
    Dar Remington ştia foarte bine la ce se referea Gabriel. Eleanor era mult prea blândă şi bună pentru a face singură faţă unei ameninţări. Trebuia să fie instruită şi protejată.
    - Mi-am trimis oamenii în taverne ca să-i găsească pe oamenii lui Fanthorpe şi să le cumpere o halbă sau două. Au aflat că Fanthorpe a fost cel care a ordonat sâ-mi fie atacată trăsura după balul familiei Picard... şi apoi, din nou, în ziua nunţii mele. Trebuie să dispară.
   Lacheul sosi cu un braţ plin de mantii şi pălării, apoi Eleanor se întoarse lângă Remington.
   - Despre ce vorbiţi voi atât de serios, domnilor?
   Remington o ajută să-şi pună mantia, apoi zise:
   - Discutam despre tendinţa regretabilă a femeilor moderne de a ignora ce e cuviincios.
   Toate cele trei femei îl priviră de parcă îşi pierduse minţile.
   - Când a început bărbatul care a pariat pentru mâna mea să fie preocupat de ce c cuviincios? întrebă Madeline, legându-şi funda sub bărbie.
   Remington se abţinu să nu râdă la replica ei.
   - Este o chestiune care mă îngrijorează profund.
   - Ce a făcut Eleanor ca să îţi provoace o asemenea îngrijorare? întrebă doamna Oxnard.
   - Nimic! protestă Eleanor. Sunt atât de cuviincioasă, că pot fi considerată de-a dreptul plictisitoare.
   - Aşa sigur nu eşti, draga mea, zise Remington pe un ton grăitor.
   Eleanor nu se înroşi, ci flutură din gene spre el. Lui Remington aproape că-i veni să înjure. A naibii femeie - îl conducea ca pe un căţeluş docil.
   - Ei, haideţi, domnilor, zise Madeline pe un ton plin de curiozitate, doar n-aţi început discuţia asta fără niciun motiv.
   - Londra e un loc periculos, şi aş dori ca Eleanor să o ia mereu pe cameristă cu ea când merge să plimbe câinele.
   Remington ridică din umeri şi-şi îmbrăcă haina, apoi îşi puse pălăria.
   - Asta... fac, zise ea, vizibil enervată. Nu sunt nesăbuită.
   - Dar mi-aş dori să fii de două ori mai prudentă.
   Luă bastonul.
   Într-un efort stângaci de a detensiona situaţia, Clark zise:
   - Pentru numele lui Dumnezeu, da! Am auzit că oraşul a fost cuprins de un val de jafuri.
   Femeile se priviră cu scepticism.
   - E mai bine să te asiguri decât să-ţi pară rău, adăugă Clark.
   Doamna Oxnard îl luă de braţ.
   - Haide, dragule, nu faci decât să înrăutăţeşti lucrurile şi, în plus, ne-a sosit trăsura.
   Bărbatul protestă o clipă, dar apoi plecă în linişte.
   Trăsura ducală veni următoarea, iar cele două cupluri urcară şi se aşezară la locurile lor - Madeline şi Eleanor cu faţa spre sensul de mers, iar domnii cu spatele.
   Când trăsura porni, Eleanor se uită spre Remington.
   - Ce s-a întâmplat?
   Oare trebuia să-i spună? Ei îi plăcuse de Lord Fanthorpe. Ba, mai mult de atât, era soţia lui, fragilă şi delicată. O marcase profund soarta lui Lady Pricilla şi fusese îngrozită de cele suferite de el. O neliniştise deja îndeajuns de mult.
   Nu putea să spună nimic până nu va avea dovezi concludente că Lord Fanthorpe fusese cu adevărat în spatele acelui şir de crime. Trebuia să obţină confirmarea în câteva zile. Şi avea să fie bucuros să lase fantoma lui Lady Pricilla, a tatălui şi a surorii lui să se odihnească în pace - spre binele tuturor.
   - Clark spunea adevărul. Chiar au existat foarte multe jafuri în oraş în ultima vreme, şi eu, Clark şi Gabriel discutam despre cum ar fi cel mai bine să ne asigurăm că, voi, doamnele, sunteţi în siguranţă.
   Gabriel o luă de mână pe Madeline.
   - Era să fii omorâtă la petrecerea lui Rumbelow. Vreau să ai grijă.
   Nici una din ele nu părea convinsă că acela era adevărul. Lui Remington nu-i păsa. Zise apoi, pe un ton conversaţional:
   - E mereu o idee bună să ai cu tine ceva care pare inofensiv, dar care poate fi folosit ca armă. Bastonul meu, spre exemplu.
    Arătă spre obiectul care stătea sprijinit într-un colţ al trăsurii.
    - E un accesoriu des întâlnit la bărbaţi.
   - De obicei la cei mai în vârstă, sublinie Madeline.
   Remington ridică din umeri.
   - În cazul meu, e perceput ca o extravaganţă, şi am mereu grijă ca nimeni să nu bănuiască altceva.
   - Dar te-am văzut folosindu-1.
    Eleanor se întoarse către Madeline.
    - Ar fi trebuit să-l vezi. A fost incredibil - a bătut cinci atacatori.
   - Cu ceva ajutor, zise Remington sec.
   Eleanor dovedea un entuziasm care-1 lua prin surprindere.
   - Aşadar, nu e dificil să fiu pregătită pentru un atac, atâta timp cât folosesc un obiect femeiesc, cum ar fi... ştiu eu?... un pietroi mare pe care-1 am în geantă.
   - Asta ar putea funcţiona.
    Madeline părea interesată.
    - Desigur, n-ai mai putea purta vreun săculeţ din acela mic şi drăguţ. E prea fragil.
   - Aşa este, ar trebui sa fie un material mai gros. Hmm... poate catifea.
   - Ai putea porni o nouă modă.
   Remington privea oarecum nedumerit siluetele slab luminate ale celor două femei. Acceptaseră sugestiile lui şi în clipa aceea se gândeau cum să facă din asta ceva elegant.
   Îl auzi pe Gabriel murmurând lângă el:
   - N-am să înţeleg niciodată.
   Remington murmură şi el:
   - Slavă Domnului că sunt de partea noastră.

   Deşi Eleanor nu băuse nimic altceva decât nişte punci la reşedinţa lui Lady Georgianna, părea la fel de ameţită ca o beţivă.
   - Ce e aşa amuzant?
   Când intră în casă, Remington era chiar în spatele ei, şi ştia foarte bine ce urmărea. Acelaşi lucru pe care-1 voia în fiecare noapte... lucrul pe care ea adora să i-1 ofere.
   Urcă scările şi, ispitindu-1 în mod intenţionat, îşi scosese mănuşile şi le lăsă să-i cadă pe măsură ce mergea.
   - Înainte, uram să mă observe oamenii, dar acum toată lumea îmi zâmbeşte şi-mi spune că sunt o persoană spirituală.
    Aruncă mantia îmblănită pe scaunul de la fereastră.
    - Când nu mi-e teamă, chiar sunt o persoană spirituală şi interesantă.
   - Am observat.
   Nu părea foarte mulţumit de asta. Eleanor se duse în faţa lui.
   - Mă consideri plictisitoare?
   - Nicidecum.
    În clipa aceea era mai chipeş ca niciodată - cu părul lui blond şi cu ochii lui de un albastru pal, care o cercetau necontenit.
    - Dar preferam situaţia de mai demult, când nu erau toţi bărbaţii îndrăgostiţi de tine.
   - Toţi bărbaţii? îl tachină ea.
   - Credeam că, după ce vei fi căsătorită, vor găsi altă domnişoară pe care s-o măgulească, dar nu... insistă să-ţi dea târcoale, ca nişte câini, care vin după miros.
   - Mă faci câine?
   Începu să se joace cu nasturii corsajului.
   - Cred că „femeie cochetă" ar fi o descriere mai potrivită.
   Se grăbi s-o prindă de talie şi se aplecă apoi ca să-i ia în stăpânire gura.
   Sărutul lui îi devenise deja familiar, dar... o ispitea la fel de mult ca întotdeauna. Punea întreaga pasiune a sufletului său întunecat în acţiunea de a-i adora trupul, iar ea se desfăta cu fiecare privire şi cu fiecare atingere.
   Ridică uşor capul şi o privi.
   - Ce împrejurări ciudate ne-au adus împreună!
   - A fost soarta, mărturisi ea, cu seriozitate. Am hotărât să mă căsătoresc cu tine în cazul în care nu apărea Madeline, şi sunt sigură că soarta a ţinut-o departe de biserică.
   Remington afişă un zâmbet pieziş şi-i puse degetul pe buze.
   - Draga mea, m-aş fi căsătorit cu tine indiferent de cine apărea la biserică. Şi, dacă Lady Shapster ar fi făcut anunţul mai devreme, tot te-aş fi târât după mine la altar ca să te fac a mea. Eram complet înnebunit de dorinţă şi...
   Se opri brusc.
   „Nu te opri acum!“ Dar era mai mult decât evident că o făcuse.
   - Și ce? întrebă ea cu răsuflarea întretăiată.
   O strânse în braţe şi o conduse, cu spatele, spre dormitorul lor.
   Începu să râdă de ardoarea lui - şi din cauza poziţiei incomode, dar de fericire în stare pură. Remington lovi uşa cu piciorul şi o deschise.
   Lizzie latră o dată din locul ei de la picioarele patului lor, apoi se rostogoli şi se culcă la loc.
   Remington pufni:
   - Ce mai câine de pazăi
   - E mai curajoasă decât crezi, protestă Eleanor. Dacă i s-ar da şansa, te-ar apăra cu preţul vieţii ei.
   - Nu fi ridicolă.
    Degetele lui erau ocupate cu nasturii ei.
    - N-are niciun oscior curajos în corp.
   Eleanor dădu să-l contrazică, dar Remington îşi lipi chipul de capul ei şi zise apoi, pe un ton puţin ranchiunos:
   - Îmi place părul tău.
   - Serios?
    Doamne, Dumnezeule, îl iubea pe omul acela - dar niciodată mai mult decât atunci când îşi dădea silinţa s-o facă fericită.
    - Mă bucur, pentru că şi mie-mi place.
   -Trebuia doar să mă obişnuiesc cu el.
   - Da, înţeleg la ce te referi. Şi tu îmi placi. A fost nevoie doar să mă învăţ cu tine.
   Începu să râdă, în timp ce el se năpusti asupra ei, gâdilând-o pe la coaste. îi privi chipul şi deveni, dintr-odată, serios.
   - I-am scris lui Magnus.
   - Ducelui? Serios? De ce?
   - Vreau să vorbesc cu el. Să văd ce ştie. Să aflu dacă...
   Remington ezită.
    - Mai are de dat câteva explicaţii. Oamenii lui au fost în Boston, înainte să fie omorâtă familia mea, şi vreau să-mi explice de ce. Dar vreau să ştii un lucru însă - ai dreptate. Ducele de Magnus nu e omul pe care-1 caut.
   - O, Remington.
    Sări şi îl îmbrăţişă.
   - Am dreptate, sunt sigură de asta. Nu ştiu cine a ucis-o pe Lady Pricilla, dar ştiu sigur că n-a fost Magnus.

   Când Eleanor se trezi a doua zi dimineaţă şi coborî scările, Bridgeport îi spuse:
   - Domnul Knight e plecat la bancă astăzi, dar vă imploră să-i respectaţi rugămintea de aseară.
   - Îi respect toate rugăminţile.
   Chiar şi atunci când el se prefăcea că totul era în regulă.
   Orice prost şi-ar fi dat seama că îl îngrijorase ceva în ultimele două zile.
   Încă nu îi spunea tot. Era un om obişnuit să-ţi ţină problemele pentru el. Era nevoie de timp, dar era sigură că avea să-l poată face să înţeleagă că nu era vreo floare fragilă care trebuia protejată. Până atunci, avea să continue să se comporte ca întotdeauna şi să o ia cu ea pe Beth sau pe unul dintre lachei oriunde mergea.
   Mai cu seamă că era lucrul înţelept de făcut - chiar dacă, aparent, el credea că ea nu era prea înţeleaptă.
   - A, şi, doamnă, aţi primit un pachet de la reşedinţa de Lacy.
   Bridgeport îi întinse pachetul învelit în hârtie.
   - În sfârşit!
   Îl luă cu ea în sufragerie. Se aşeză, apoi rupse hârtia şi descoperi o carte, uzată şi zgâriată, împreună cu un bilet de la slujnică, în care îşi cerea scuze că durase atât de mult să găsească jurnalul.
    Eleanor răsfoi nerăbdătoare paginile şi privi scrisul delicat al unei femei care era moartă de mult. Inima i se strânse când se gândi că tânăra şi frumoasa Lady Pricilla fusese ucisă când se afla la un pas de a începe o nouă viaţă alături de iubitul ei... Şi de ce?
   Cu siguranţă în cartea aceea se aflau toate răspunsurile.
   Bucătăreasa dădu buzna înăuntru, cu o farfurie în mână.
   - V-am adus micul dejun, doamnă. Dimineaţă frumoasă!
   Se auziră zgârieturi la uşă - bucătăreasa oftă şi se duse să deschidă.
   Lizzie sări înăuntru, exuberantă şi plină de energie.
   - Doamna va scoate câinele la plimbare? întrebă bucătăreasa.
   - Se pare că nu am de ales.
    Eleanor lăsă deoparte jurnalul şi începu să mănânce.
    - Spune-i lui Beth că mă duc în Green Park. Am nevoie să mă însoţească, şi adu-mi, te rog, săculeţul cu broderia, îmi place să cos cât o aştept pe Lizzie se termine cu zbenguiala.

Capitolul 29

   - Eşti cea mai norocoasă fată despre care am auzit vreodată.
   Horatia se întoarse din drumul ei şi i se alătură lui Eleanor în timp ce aceasta îşi făcea plimbarea prin Green Park - cu Lizzie ţopăind fericită alături de ea şi cu Beth mergând în urma ei şi plângându-se neîncetat de pantofi. Era o zi minunată.
   - Sunt, nu-i aşa?
   Soarele strălucea, iar Eleanor purta unul dintre costumele noi pe care i le cumpărase Remington şi abia dacă reuşea să nu afişeze un zâmbet larg, total necaracteristic unei doamne.
   Noaptea trecută... noaptea trecută fusese întruparea vie a celui mai secret vis al ei. Fusese sărbătorită de cei mai de seamă oameni ai Londrei, dansase şi primise complimente, apoi la ora două noaptea fusese condusă acasă de cel mai frumos bărbat din lume, care făcuse dragoste cu ea în cel mai tandru mod posibil - şi, chiar mai important, avuseseră o conversaţie minunată. Nu existase niciun cuvânt aspru între ei - ba dimpotrivă.
   În acel moment, Eleanor făcea reverenţe şi zâmbea tuturor oamenilor pe lângă care trecea, pe care-i cunoscuse cu o noapte înainte - şi până şi Horatia i se părea o companie plăcută şi încântătoare.
   - Când am auzit că verişoara ducesei s-a dat drept ea, i-am spus lui Huie, adică soţului meu, Lord Howard, i-am spus: „Fata va fi evitată de toată lumea din înalta societate, iar Excelenţa Sa o s-o trimită în exil". Şi i-am zis: „Huie, deliciosul acela de domn Knight i-a făcut curte şi acum s-a căsătorit cu ea, aşa că trebuie să fie extrem de furios“. I-am mai zis: „Omul acela are un aer periculos, şi n-aş fi surprinsă dacă domnişoara de Lacy ar fi găsită moartă într-o zi“. Ei bine, Huie a fost de acord cu mine, dar credemă, Eleanor - pot să-ţi spun Eleanor, nu-i aşa?
   Eleanor ar fi vrut să se mai gândească la asta, dar Horatia nici măcar nu mai aşteptă să primească permisiunea ei.
   - Eleanor, aseară i-ai demonstrat lui Huie că s-a înşelat amarnic. Ducesa încă te iubeşte, societatea te iubeşte şi deliciosul acela de domn Knight te iubeşte.
    Se simţea invidia din tonul vocii ei.
    - Cum ai reuşit?
   - Presupun că sunt norocoasă.
   Extrem de norocoasă. Se îndreptau spre foişor. Acolo, Beth putea merge să stea de vorbă cu celelalte slujnice, Lizzie putea alerga după iepuri, iar Eleanor putea sta liniştită la soare şi să lucreze la broderie, visând la Remington.
   - Presupun.
    Horatia coborî vocea.
    - Cum rămâne cu mama ta vitregă? Îngrozitoarea Lady Shapster? Ea e cea care a spus tuturor că tu - nu ducesa - te-ai căsătorit cu domnul Knight şi a zis lucruri îngrozitoare despre tine. Ce să facem în legătură cu ea?
   „Ce să facem ? Noi?“
   - Lady Shapster nu reprezintă o problemă pentru mine, zise Eleanor.
   - Nu, cred că nu. Lady Georgianna a fost destul de clară aseară când a spus că şi-ar dori ca Lady Shapster să dispară de pe faţa pământului, şi cred că toată lumea e de aceeaşi părere. Eu i-am zis lui Huie: „Lady Shapster a întrecut orice limită a bunului-simţ în persecutarea lui Eleanor şi o să-şi primească pedeapsa bine-meritată, o să vezi!"
   Horatia încuviinţă din cap energic, şi buclele perfecte i se agitară,
   - Cred că a primit-o deja.
   Seara trecută, Eleanor dansase cu Remington, chiar sub privirea plină de ciudă şi de gelozie a lui Lady Shapster. Femeia se afunda în ură şi n-ar fi mai putut face nimic ca să-şi salveze reputaţia.
   Şi oricum trebuia să se întoarcă la tatăl lui Eleanor şi să trăiască în aceeaşi casă cu el - ca victimă a propriei cruzimi şi prizonieră a indiferenţei lui.
   - Presupun că ai dreptate, zise Horatia. Dar mi se pare foarte nedrept că s-ar putea să scape cu...
   Din spatele lor se auzi vocea lui Beth:
   - Scuzaţi-mă, doamnă Knight, dar uitaţi-o pe vrăjitoarea aia bătrână... se îndreaptă spre noi ca o corabie spre mal.
   - Văd, Beth.
   Lady Shapster purta o rochie argintie de plimbare şi o mantie groasă. Avea părul auriu descoperit, cu excepţia unei pene mari, albastre, care îi flutura în vânt. Arăta minunat şi părea de-a dreptul letală. Toată sfidarea curajoasă a lui Eleanor dispăru ca prin farmec. Ar fi vrut să se transforme într-o ţestoasă şi să-şi ascundă capul.
   Horatia o prinse de braţ pe Eleanor.
   - Vrei să o luăm pe partea cealaltă şi să ne prefacem că n-am văzut-o?
   - Nu.
   Nu. Eleanor petrecuse mult prea mulţi ani ascunzându-se Lady Shapster. Femeia nu avea să o mai învingă vreodată.
   Lady Shapster se propti pe cărare, fix în faţa lui Eleanor.
   Lizzie începu să mârâie. Eleanor îşi strecură degetele sub zgarda lui Lizzie.
   - Şezi!
   Ochii febrili ai lui Lady Shapster o ignorară pe Horatia... şi pe Beth... şi chiar şi pe câine... Sclipeau cu răutate în direcţia lui Eleanor... O privea numai şi numai pe Eleanor.
   - Crezi că ai reuşit să-ţi îndeplineşti absolut toate dorinţele. Dar, te asigur, când lumea va afla că domnul Knight ţi-a lăsat ţie toată averea sa, toţi se vor îndepărta de tine - aşa cum trebuie să facă oamenii cumsecade.
   Lizzie mârâi din nou şi se repezi spre ea. Eleanor o ţinu cu greu.
   Lady Shapster dădu cu piciorul spre Lizzie.
   - Ţine căţeaua aia periculoasă departe de mine.
   Peste măsură de furioasă, Eleanor se răsti:
   - Să nu dai cu piciorul în câinele meu.
   - A, deci acum eşti curajoasă. Crezi că m-ai învins. Stai să vezi când o să spun mulţimii cine eşti cu adevărat. Eu am încercat să-l previn pe tatăl tău de tendinţele tale criminale. El n-a vrut să mă asculte, dar acum mă vor asculta toţi ceilalţi. Să-ţi fie ruşine!
    Lady Shapster se îndepărtă de parcă n-ar fi putut suporta să stea prea aproape de Eleanor.
    - Să-ţi omori soţul ca să-i iei averea...
   Horaţia icni suficient de tare cât să sperie păsările din copaci.
   Eleanor simţi cum i se scurgea tot sângele din cap şi cum începură să-i ţiuie urechile.
   - Ce vrei să spui?
   - De parcă n-ai şti. Crezi că n-o să fie nimeni suspicios că s-a întâmplat ca o căruţă scăpată de sub control să fie în faţa biroului avocatului chiar când ieşea de-acolo domnul Knight, după ce şi-a schimbat testamentul în favoarea ta?
   - Domnul Knight e mort? strigă Horatia.
   - O, Doamne! exclamă Beth.
   Eleanor observă distantă cum îi tremurau mâinile. Îi zvâcnea capul. Remington... mort? Mort? Dar tocmai făcuse dragoste cu ea, noaptea trecută. Îl văzuse chiar în dimineaţa aceea, când o sărutase de rămas-bun. Bărbatul acela periculos nu putea fi mort. Nu, nu putea să fie mort.
   Asta era încercarea lui Lady Shapster de a se răzbuna - trebuia să fie.
   - Minţi.
   - Mint.
    Lady Shapster râse încet şi prelung.
    - Bună glumă, venind din partea ta. Nu puteai să mai aştepţi înainte să pui să fie ucis? Ai urât atât de mult atingerea lui încât n-ai mai suportat să se mai urce pe tine nici măcar o dată?
   Eleanor nici nu conştientiză cum se întâmplă. Într-o clipă simţea că era pe punctul să leşine, iar în clipa următoare o ustura palma şi se uita la urma lăsată de mâna ei pe obrazul lui Lady Shapster.
   Horatia le privea cu gura căscată.
   Lady Shapster se holba la Eleanor, de parcă n-ar fi mai văzut-o niciodată.
   Lizzie, care se eliberă din strânsoarea lui Eleanor, sări direct la fusta lui Lady Shapster, îşi înfipse colţii în ea... trase şi sfâşie bumbacul frumos şi uşor, până la talia înaltă.
   Şocul care o lăsase aproape paralizată pe Lady Shapster dispăru, şi femeia începu să ţipe:
   - Eleanor!
    Era exact acelaşi ton pe care-1 folosise şi-n vremurile teribile, de demult, când o făcea pe Eleanor să plângă îngrozitor.
   Însă de data asta ea nu se lăsă intimidată. Veni în faţa mamei ei vitrege, extrem de aproape de ea.
   - O să te fac să-ţi pară rău dacă aflu că m-ai minţit în legătură cu asta. Şi ar fi bine să minţi.
   Se întoarse brusc şi se depărtă în grabă - aproape că alerga, mânată de nevoia de a-1 vedea... de a-l găsi pe Remington.
   Lizzie o urma, ţinând pasul cu ea, în stilul ei câinesc.
   O lăsă în urmă pe Beth, care alerga şi plângea - când din cauza morţii stăpânului ei, când din cauza faptului că o dureau picioarele de la pantofi.
   „Nu-i adevărat. E o minciună. Nu e adevărat."
    Eleanor repeta cuvintele acelea iar şi iar, de parcă asta le-ar fi făcut să fie adevărate. Remington nu putea fi mort. Lumea fusese pustie înainte să apară el - nu existaseră nici un loc şi nici un om pentru ea.
   Îşi găsise casa şi iubirea în fiinţa unui singur om - Dumnezeu nu putea să fie atât de crud încât să-i despartă înainte ca ea să apuce măcar să-i împărtăşească ce simţea!
   Ajunse în stradă şi se uită în toate părţile după o cabrioletă sau o trăsură de închiriat. Ca printr-o minune, apăru o trăsură frumoasă, de care stăteau agăţaţi doi lachei. Vizitiul îşi ridică pălăria şi o întrebă:
   - Să văd duc undeva, doamnă?
   Deschise uşa. O urcă pe Lizzie.
   - La Berkley Square, imediat.
    Urcă în interiorul slab luminat - ferestrele erau acoperite cu pânză se aşeză pe scaun şi aşteptă ca Beth să o prindă din urmă.
   Se întâmplară patru lucruri în acelaşi timp.
   Portiera se trânti şi se închise.
   Trăsura porni cu o smucitură.
   Câinele mârâi, încet şi ameninţător.
   Şi Eleanor observă că nu era singură.
   - În locul tău, mi-aş ţine câinele sub control. N-aş vrea să-mi pătez scaunele de catifea cu sângele lui.
   Domnul înalt, slab şi îmbrăcat în haine demodate îi aruncă un zâmbet dispreţuitor.
   - Se pare că ai o slăbiciune regretabilă pentru corcituri, nu-i aşa?
   Se uită prin trăsură, la bancheta de vizavi de ea.
   - Lord... Fanthorpe?
   Lizzie începuse să mârâie şi mai tare, iar Eleanor o prinse de zgardă, chiar când se repezi spre el.
    - Ce cauţi aici?
   - Soţul tău nu e mort de fapt, draga mea, zise Lord Fanthorpe. Dar va fi.
   Eleanor înţelese imediat. Înţelese totul şi simţi cum îi îngheţa sângele în vene. Se uită spre portieră.
   Bătrânul lovi atât de tare cu bastonul bancheta albastră de catifea, încât ea se dădu înapoi, ferindu-se.
   - M-am chinuit foarte mult să te prind. Să nu-ţi imaginezi că o să-ţi dau drumul atât de uşor.
   Lizzie deja mârâia încontinuu şi pieptul îi vibra sub mâna lui Eleanor.
   - Remington e viu?
   - Da, cât se poate de viu, şi o să-mi facă plăcere să-l omor.
   Eleanor strânse şi mai tare zgarda câinelui - avea palma alunecoasă de la transpiraţie.
   - Tu... tu ai ucis-o pe Lady Pricilla?
   Îşi ţinu răsuflarea, sperând că el avea să nege.
   -  Din exact acelaşi motiv pentru care o să te omor şi pe tine.
   - Să mă omori... pe mine?
    Eleanor îşi umezi buzele. Trăsura gonea prin Londra şi se îndrepta spre ieşirea din oraş.
    - De ce?
   - La fel ca Pricilla, habar n-ai ce e cuviincios. N-ai niciun simţ al onoarei. La fel ca tine, Pricilla s-a împerecheat cu un om de rând. începu să-şi frece degetele. Am găsit-o în grădină în noaptea aceea. Aş fi putut să dau alarma, să o opresc să fugă cu domnul Marchant, şi tatăl ei ar fi obligat-o să se căsătorească cu mine. Dar n-o mai voiam.
   Oare Lord Fanthorpe delira? Oare îl înnebunise de tot pierderea iubitei sale logodnice?
   - Nu puteai s-o omori. N-aveai niciun strop de sânge pe tine.
   Omul flutură batista de mătase în semn de dispreţ.
   - Prefer să o privesc ca pe o execuţie - şi, oricum, lacheii mei au fost cu mine. Ei au făcut treaba, şi încă destul de bine.
   Eleanor îşi aminti de ce doi lachei care stăteau agăţaţi de trăsură si înghiţi în sec cu zgomot.
   - Destul de bine?
   - Înalta societate avea de învăţat o lecţie. Şi voiam să o înveţe bine. Era o trădătoare pentru noi, nobilii de pretutindeni. La fel ca tine.
    Îşi înălţă bărbia îngustă şi-şi subţie buzele într-un rânjet.
   - Am încercat să te salvez în noaptea în care te-am cunoscut.
   - Să mă salvezi?
    Îşi aminti imediat şi zise:
    - Prin atacul asupra trăsurii.
   - Oamenii mei aveau instrucţiuni clare să-l omoare pe Knight şi să te lase în pace pe tine. Dar Knight e un diavol cu bastonul acela.
   - Da.
    Mintea-i zăbovi drăgăstos asupra bastonului lui Remington - arma pe care o purta cu el, pentru că părea inofensivă.
   - Ai mai încercat o dată în ziua nunţii noastre,
   - Ai dreptate! De obicei, nu sunt aşa ineficient, dar - se înroşi la faţă - nu prea dispun de fonduri, şi asasinii buni constă bani grei.
   Lizzie stătea pe scaunul de lângă ea, uitându-se cu ochi mijiţi la Lord Fanthorpe - Eleanor se întrebă cum se făcea că un câine îi simţise răutatea când ea nu reuşise.
   - Cum ar trebui să mă găsească Remington?
   - E un tânăr inteligent. Un Marchant.
    Fanthorpe se aplecă uşor în faţă şi-i şopti:
    - Vezi tu, eu ştiu cine e cu adevărat soţul tău.
   O picătură de sudoare rece i se prelinse pe şira spinării.
   - Cum?
   - Tatăl lui avea părul negru şi era îndesat şi pistruiat - dar avea ochii ăia albaştri, anormal de deschişi la culoare - la fel ca ai lui Knight.
    Lord Fanthorpe se cutremură.
    - Knight chiar credea că n-o să observ?
   - De ce i-ar fi păsat? Nu ştia că tu eşti criminalul.
   Lord Fanthorpe zâmbi, peste poate de încântat.
   - Ador ironia situaţiei. Da, Remington va ajunge acolo în cele din urmă, îţi va găsi cadavrul şi va plânge deasupra lui. Dar n-o să mai fiu la fel de nesăbuit ca ultima oară. N-o să mă mai încred în lege pentru a face dreptate - o să-l omor şi pe el.
   - O să-l omori chiar tu?
   Bătrânul acela nu avea nicio şansă în faţa lui Remington.
    Lord Fanthorpe oftă adânc.
   - Îmi dau seama că nu ai un titlu al tău, dar faci parte dintr-una dintre cele mai nobile familii din ţinut. Aminteşte-ţi, te rog, că un aristocrat adevărat nu se murdăreşte niciodată pe mâini cu sarcini ordinare.
   Ea o mângâie pe Lizzie şi se gândi. Bătrânul acela voia să o omoare.
   Dar parcă totuşi nu-i venea să creadă. Nu, Remington sigur avea să vină după ea.
   Dar câinele reprezenta o problemă. Remington nu le putea apăra şi pe ea, şi pe Lizzie - iar căţeaua sigur nu ar fi stat cuminte deoparte. Şi îl ura deja pe Lord Fanthorpe. Cel mai probabil avea să încerce să-l muşte, şi acoliţii lui Fanthorpe nu aveau să manifeste vreo reţinere în a omorî un câine.
   Cu o mână în continuare pe Lizzie, Eleanor îşi deschise săculeţul şi îşi scoase broderia.
   - Unde e acolo?
   Scoase acul lung şi ascuţit din pânză şi-l privi pe Lord Fanthorpe, care stătea vizavi de ea. Era bătrân şi duhnea a răutate.
   -La reşedinţa de Lacy. Ar trebui să ajungem acolo cam într-o oră.
    Îşi sprijini capul de spătar - buzele lui rujate luaseră forma unui rânjet îngrozitor.
    - Aveam nevoie de un loc prin apropiere, şi mi-a plăcut ideea de a vă ucide pe amândoi pe vechea moşie a lui Marchant.
   Eleanor legă capătului firului într-un fel de mic lasou şi-şi trecu bucla formată peste degete.
   - Dar atunci n-o să fie Magnus învinuit pentru crime?
   - Ba probabil că da.
   Lord Fanthorpe chicoti.
    - La început, bătrânul duce de Magnus a crezut că Marchant era vinovatul. A fost minunat. L-a persecutat pe Marchant cât a putut de mult.
   Eleanor se încordă - strânse tare zgarda câinelui.
   - Dar se pare că actualul duce de Magnus l-a convins că altcineva a fost de vină.
   Ea măsură din ochi distanţa până la uşă.
   - Aşa că bătrânul duce l-a pus pe Magnus să-l găsească pe George Marchant şi să repare cumva nedreptatea comisă. Mi-a fost de mare ajutor să-l găsească pe Marchant la Boston.
    Cu aceeaşi voce îngrozitor de amuzantă, Lord Fanthorpe zise:
    - Prostul ăla ridicol mi-a dat toate detaliile. Nu mi-a rămas decât să angajez nişte oameni care să-l omoare pe Marchant şi pe toată familia lui.
   Cu toată forţa din braţ, Eleanor înfipse acul în dosul palmei lui Fanthorpe.
   Omul urlă de durere.
   Trase de fir şi eliberă acul.
   Bătrânul îşi retrase mâna.
   Căţeaua se repezi la el, dar Eleanor o împinse în uşă.
   - Du-te acasă, îi şopti la ureche iui Lizzie, apoi o aruncă în stradă.
   Eleanor auzi un scâncet când Lizzie se lovi de pământ.
   Lord Fanthorpe o prinse imediat pe Eleanor şi o izbi cu spatele de banchetă.
   Eleanor apucă acul şi, arcuindu-şi braţul, se repezi spre faţa bătrânului. Acul îi spintecă pielea de sub ochi.
   Unul din lachei închise uşa, din exterior. Deschise apoi trapa şi strigă:
   - Domnu’ meu, să ne-oprim pent’ câine?
   - Nu. Lasă-1 să plece.
    Stupefiat de atacul ei, Lord Fanthorpe îşi atinse tăietura, apoi se uită la degetele sale pătate de sânge. Ochii lui erau fante de ură.
    - Târâtură!
   Vocea îi tremura de furie, şi ridică braţul să o lovească.
   - N-o face! strigă ea. E o treabă ordinară.
   Lord Fanthorpe zise, în timp ce lovi:
   - O să fac o excepţie pentru tine.

   - Remington, umblă vorba că ai fost ucis de o căruţă scăpată de sub control.
   Clark stătea în uşa biroului lui, unde Remington se uita peste profiturile obţinute din transporturi.
   - Nu m-am simţit niciodată mai bine, zise el.
    Apoi înţelese - era extrem de ciudat că Fanthorpe urma să plece din Anglia tocmai când începuse să circule un astfel de zvon. Un ghimpe de avertizare îi traversă şira spinării.
   - Cine zice?
   - Lady Huward strigă cât o ţin plămânii prin toată Londra că te-ai dus la avocatul tău să-ţi schimbi testamentul în favoarea doamnei Knight şi că apoi ai fost ucis, în mai puţin de o oră.
   Neliniştea lui Remington începu să crească.
   - E un zvon foarte detaliat. Unde e Lady Huward?
   - A fost în Green Park. Acum e acasă, înconjurată de doamne, aproape leşinată din cauza şocului.
   - În Green Park? Remington sări în picioare. Acolo se plimbă Eleanor. Zvonurile alea spun şi unde e Eleanor?
   - Cred că a fost şi ea acolo.
   - La dracu’!
   Dacă ar fi fost acolo, Eleanor l-ar fi certat pentru că înjura. Draga de Eleanor - care-1 sărutase atât de dulce de rămas-bun, chiar în acea dimineaţă. Strânsese tare din buze şi, pentru o clipă, crezuse că avea să-i spună că-l iubea.
   Dar n-o făcuse.
   Însă cu siguranţă o femeie ca ea nu s-ar fi dăruit atât de nestingherită dacă nu l-ar fi iubit. Poate că încă nu îşi dăduse nici ea seama. Sau poate se temea să rostească acele cuvinte. Dar totuşi era adevărat. N-avea cum să nu fie.
   - Mă duc acasă, zise Remington. Vreau să mă asigur că Eleanor e în siguranţă.
   - Henry, cheamă trăsura domnului Knight. Vin cu tine, Remington.
    Acesta din urmă ridică din sprâncene.
    - În fond, am promis să-ţi păzesc spatele, în calitate de cavaler de onoare.
   Remington încuviinţă din cap şi se grăbi spre uşa exterioară, cu Clark pufăind alături de el.

   Fanthorpe trebuia să urce în acea zi la bordul vasului care părăsea Anglia. Trebuia să fie acolo, chiar în acel moment.
   Dar dacă era nebun de-adevăratelea? Eleanor semăna foarte mult cu Lady Pridlla. Dacă Fanthorpe voia să o distrugă pe Eleanor?
   Sau, dacă nu era nebun, dar cunoştea adevărata identitate a lui Remington? Oare ar fi putut să o includă şi pe ea în înverşunarea lui de a şterge de pe faţa pământului întreaga familie Marchant? Şi, dacă era la bordul vasului, dar angajase pe cineva să facă asta pentru el?
    Trăsura opri chiar în clipa în care ei coborau scările.
   - Acasă, strigă Remington. Grăbeşte-te!
   - De obicei merge cineva cu ea, când iese la plimbare? întrebă Clark când săriră înăuntru.
   - Camerista ei. Şi câinele. Nu-mi place treaba asta. Zvonul este ostentativ de fals - e atât de uşor de demonstrat că nu-î nimic adevărat... Iar Horatia e o prostănacă - nu cred că l-ar fi putut inventa ea. Cred că aşa i-a spus cineva.
   Lui Remington îi tremurau mâinile în vreme ce îşi plimba degetele pe baston. Ţinea şi un cuţit ascuns în trăsură - îl scoase şi-şi trecu degetele peste lama de 23 de centimetri.
   Era tăioasă şi concepută pentru a tăia... îşi prinse de braţ teaca de piele a cuţitului.
    „Oare John nu putea conduce mai repede? Nu m-am gândit că o să se ducă după ea.“
   - Fanthorpe, zise Clark. Desigur.
   Restul drumului spre casă fu străbătut în tăcere, iar acasă îi întâmpină o atmosferă mohorâtă.
   Beth plângea într-un scaun în foaier.
   Bridgeport stătea în picioare şi-şi frământa mâinile. Imediat ce-1 zări, anunţă:
   - Doamna a dispărut.
   - Cu tot cu Lizzie...
   Beth tremura şi avea ochii roşii şi umflaţi. Remington deveni rece ca gheaţa. Mintea începu să-i lucreze frenetic, aşa cum se întâmpla mereu în situaţii de criză - gândea limpede si calm.
   - Acum cât timp a fost răpită?
   Beth înghiţi în sec şi zise cu voce răguşită:
   - Acu o oră, domnule. Aşa cum m aţi instruit, am ţipat şi am ţipat, dar trăsura gonea atât de repede, că n-a putut-o opri nimeni.
   Aveau un avans de o oră - dar într-o trăsură.
   - Bridgeport, adu-mi calul. Clark, urmează-mă cu ajutoare.
   Clark încuviinţă din cap.
   - Dar încotro?
   Remington ştia exact unde se ducea.
   - La reşedinţa de Lacy, la ruinele casei vechi de pe moşie. Şi, Clark, pentru numele lui Dumnezeu, grăbeşte-te!

Capitolul 30

   Remington gonea prin traficul londonez. Pietonii strigau înjurături şi se grăbeau să se ferească din calea lui. Vehiculele se dădeau la o parte. Dar tot nu putea înainta îndeajuns de repede.
   Era cuprins de groază. Oare avea să ajungă la timp la Eleanor?
   Fanthorpe mai omorâse şi înainte - şi ar fi omorât-o pe Eleanor dintr-o plăcere bolnavă, doar pentru că era a lui Remington.
   Lăsă în urmă periferia oraşului. Pe drum deschis, îşi lăsă calul în voie, iar el se aplecă în faţă - galopa atât de repede, că vântul îi făcea ochii să-i lăcrimeze.
   Un lătrat scurt îl opri brusc.
   Lizzie stătea la marginea drumului - avea o expresie pe care el n-o mai văzuse niciodată. Ochii roşii îi străluceau, avea buzele ridicate într-un mârâit ameninţător şi se uita la el de parcă îi cerea să îndrepte lucrurile.
   - O s-o salvez, fetiţo, zise el. Promit.
   Galopă înainte - în urma sa, putea auzi un lătrat plin de reproş, care se estompa cu fiecare pas. Nu o putea lua pe cal pe Lizzie, aşa că aceasta îl urma pe cât de repede putea alerga, cu picioarele şchiopătându-i.
   Eleanor avusese dreptate. Lizzie era o căţeluşă curajoasă şi avea să fie bine. Sau ar fi fost bine să fie, pentru că Eleanor l-ar omorî dacă ar păţi ceva căţeaua aceea...
   L-ar omorî.
   Trecu înnegurat de ghereta de la intrarea pe moşia de Lacy şi îşi continuă drumul pe o potecă veche şi estompată, care dusese cândva la intrarea în casa tatălui său. Remington mai venise acolo o dată, imediat după ce ajunsese în Anglia - într-un pelerinaj al amărăciunii. Stătuse între copacii care separau aleea de intrare şi privise ruinele casei. Crescuse iederă peste dărâmăturile de cărămidă, iar păsările îşi construiseră cuiburi în hornurile răsturnate.
   Urase dintotdeauna pe toţi cei născuţi în familia de Lacy şi jurase răzbunare pe mormântul surorii lui.
   Iar în acel moment se grăbea să salveze o de Lacy - pe femeia care-i vindecase sufletul rănit.
   - Grăbeşte-te, îi şopti armăsarului. Grăbeşte-te!
    Îşi croi drum de-a lungul aleii, printre copaci, continuând după urmele proaspete lăsate în iarbă de roţi.
   Când luă ultima curbă spre casă, văzu trăsura stând în faţa ruinelor treptelor de la intrare - era ca şi când moartea însăşi venise în vizită. Îl văzu acolo pe Fanthorpe, îmbrăcat în hainele lui de modă veche şi stridente, sprijinindu-se de trăsură şi atent la orice mişcare. Văzu şase oameni, îmbrăcaţi ca nişte lachei - în costume albastre de satin -, dar care arătau mai degrabă a cuţitari. Stăteau în cerc în jurul... lui Eleanor.
   Remington ajunsese la timp.
   Arăta minunat, învăluită în lumina difuză a soarelui - era proaspătă şi voioasă... Şi o iubea atât de mult, încât nici nu îndrăznea să se gândească la eşec. Muriseră deja două femei din cauza răutăţii lui Fanthorpe. Remington nu-i putea permite să o ia şi pe Eleanor.
   Încetinea calul încă înainte ca Fanthorpe să îndrepte pistolul spre el.
   - Dă-te jos, domnule Marchant, strigă Fanthorpe. Sau te împuşc chiar acum.
   O privire cercetătoare îi dezvălui faptul că faţa lui Eleanor se lumină imediat ce îl văzu. Bestiile alea care o înconjurau ţineau în mână bâte - dar ea părea minunat de inconştientă de pericol, îi păsa numai de el.
   Remington măsură din ochi distanţa dintre Fanthorpe şi acoliţii săi. Era probabil de vreo 12 metri. Poate că Fanthorpe nu voia să-şi murdărească hainele de sânge - sau poate nu avea încredere că ticăloşii ăia aveau să se oprească, odată porniţi.
   Remington înaintă până la jumătatea distanţei dintre bătrân şi Eleanor.
   - Le-am spus că o să vii după mine, îi strigă Eleanor. I-am avertizat.
   - Mă bucur că ai atât de multă încredere în mine, îi răspunse el.
   Din păcate, el nu fusese la fel de sigur - ci speriat de moarte.
   Încă mai era speriat de moarte. Oamenii lui Fanthorpe erau periculoşi şi mohorâţi - scursuri al societăţii, care nu aveau nimic de pierdut.
   Ba, mai rău, ceva îl făcuse pe Fanthorpe să-şi piardă acel rânjet încrezător, care de obicei îi însoţea fiecare mişcare. Obrajii lui aveau o nuanţă ciudată de roşu. Avea o zgârietură sub ochi - adâncă, roşie şi încreţită. Se lăsa greu în baston, şi îi tremura mâna cu care ţinea pistolul.
   - Ai ajuns mai repede decât mă aşteptam... Marchant.
   La dracu’. Ştia cine era.
   Nu-i plăcea deloc expresia de pe chipul lui Fanthorpe. Oamenii care se simţeau încolţiţi apăsau pe trăgaci frenetic şi nechibzuit - iar asta ar fi putut duce la un masacru. Întreaga situaţie era la fel de periculoasă ca un butoi de pulbere pe o fregată în flăcări.
   Remington îi zise pe un ton calm:
   - Pierzi vaporul, milord.
   - Căpitanul o să mă aştepte. Sunt contele de Fanthorpe.
   - Poate n-ai aflat...
    Remington descălecă fără grabă.
    - Fluxul nu aşteaptă pe nimeni.
   - Atunci, voi lua alt vas.
    Vocea lui Fanthorpe nu mai era liniştită şi rece, ci tăioasă şi subţire.
    - Ţi-ai adus cu tine bastonul, Marchant?
   - Nu. De ce? întrebă el, de parcă n-ar fi ştiut.
   - A trebuit să angajez oameni noi după ce l-ai folosit ultima oară.
    Fanthorpe flutură pistolul spre cercul de oameni.
    - Ia du-te până acolo. O să fie înduioşător. Vei putea muri în braţele iubitei tale.
   Remington se apropie de cerc, apucând cuţitul pe care-1 avea ascuns în mânecă.
   Un cuţitar cu ochii reci îşi lovi palma cu bâta şi se uită la Remington cu plăcere. Zise apoi, vorbind în colţul gurii:
   - Domnu’ meu, ăsta-i mai mare. O să te mai coste încă 10 lire.
   Eleanor zise atunci, cu voce calmă:
   - V-am zis deja. Lord Fanthorpe nu are bani. N-o să fiţi plătiţi. N-o să plătească pe niciunul dintre voi.
   Remington îi recunoscu tactica. Eleanor ieşea din necazuri cu vorba bună, şi asta încerca să facă şi în acel moment. Îi încetinise pe nemernici - nu era o idee rea -, dar Remington bănuia că oamenii aceia ar fi dus treaba la bun sfârşit doar din plăcere şi apoi ar fi trecut la Fanthorpe, până-şi primeau banii.
   Cu toate acestea, Fanthorpe părea chinuit de cuvintele ei când zise:
   - Ţi-am spus să taci.
   Remington observă vânătaia care-i întuneca obrazul şi pata de sânge de sub nasul ei umflat. Fanthorpe era de vină.
   Remington îi întâlni privirea, aruncă o ocheadă rapidă spre cal şi îi zise din priviri: „Fugi când o să se ivească ocazia".
   Ea încuviinţă din cap - seninătatea aceea pe care o admirase la ea nu dispăruse. După care întinse braţele şi zise, pe un ton dulce şi rezonabil:
   - De ce credeţi că pleacă azi cu vaporul Lord Fanthorpe? De ce credeţi să vrea să tac? Fuge de datorii.
   Fanthorpe ajunse la capătul răbdării şi izbucni:
   - Târâtură!
   Pistolul se mişcă dinspre Remington către Eleanor. Ea se aruncă la pământ. Remington îşi eliberă cuţitul de pe mânecă cu o mişcare rapidă şi înfipse lama strălucitoare în braţul nemernicului care mânuia bâta.
   Şi iadul se dezlănţui.
   Cuţitarii se năpustiră asupra lui Remington, clătinând bâtele.
   Şansele nu erau în favoarea lui, de vreme ce nu avea bastonul cu el - de fapt, era de-a dreptul imposibil să câştige dar, cu toate astea, se luptă cu înverşunare şi chiar reuşi să-i taie pe câţiva dintre ei, înainte să fie depăşit numeric. O bâtă îi crăpă craniul.
   Îi smulseră cuţitul din mână şi-l prinseră de braţe. Înainte să primească prima lovitură, o văzu pe Eleanor alergând spre cal.
   - Prindeţi-o! urlă Fanthorpe, fluturând pistolul.
   Unul dintre bărbaţi se desprinse din grup şi alergă după ea.
   Ea se opri şi-şi ridică fusta până la talie.
   Bărbaţii încremeniră. Toți încremeniră şi rămaseră să se uite la imaginea picioarelor ei lungi şi goale şi la fundul ei curbat care strălucea în lumina soarelui.
   Lui Remington i se uscă gura. Voia să-i omoare pe ceilalţi bărbaţi pentru că se holbau, dar nici el nu-şi putea dezlipi privirea de la ea.
   Eleanor alergă spre cal, încălecă şi galopă direct spre Fanthorpe. Bătrânul se împletici şi urcă înapoi pe treptele trăsurii.
   În ultima clipă însă, ea întoarse calul şi se îndreptă spre drum.
   Fanthorpe coborî împiedicat, îndreptă pistolul spre spatele ei şi apăsă pe trăgaci.
   -Târâtură! ţipă el.
   Ea călări mai departe, neatinsă de glonţ.
   Revenindu-şi din paralizia temporară, bătăuşii începură să lovească cu bâtele. Remington îşi simţi o coastă rupându-se. Plămânii i se goliră de aer. Îl lovi între picioare pe unul dintre bărbaţi, îşi eliberă o mână şi ridică o bâtă căzută, cu care se apără. Dar ducea o luptă deja pierdută. îl aştepta o moarte lentă şi dureroasă, totuşi, îi veni în minte gândul că ultima lui amintire avea să fie cu Eleanor galopând nebuneşte, cu fusta ridicată foarte sus.
   Atacatorii îl prinseră din nou de braţe şi începură să-l atace cu pumnii - făceau cu schimbul şi strigau urale, de parcă ar fi fost la un meci de box. Fiecare strigăt era întărit de o altă lovitură - de o altă durere. Simţi cum i se sparse nasul... apoi buzele, de dinţi - apoi simţi gustul sângelui. Sunetul bucuriei lor creştea cu fiecare lovitură - bestiile ale îşi savurau treaba.
   Dintr-odată, toate strigătele încetară.
   Remington auzi o bubuitură. Simţi cum se cutremura pământul. Se uită în sus - abia putea vedea la cât de umflaţi avea ochii - şi văzu cum ticăloşii ăia înarmaţi cu măciuci se întorceau şi se holbau îngroziţi.
   Eleanor galopa cu toată furia iadului, drept spre ei... clătinând o creangă zdravănă şi strigând cuvinte mult mai necuviincioase decât naiba...
   Bărbaţii îi dădură drumul.
   Remington căzu la pământ gemând.
   Ticăloşii se împrăştiară, fugind să se ascundă.
   Ea îi urmări călare pe armăsarul imens al lui Remington - ca o zeiţă răzbunătoare.
   Remington se ridică, clătinându-se.
   Fanthorpe. Cum rămânea cu Fanthorpe? Unde era?
   Aruncă o privire rapidă şi-l văzu pe bătrânul nobil ghemuit în uşa trăsurii. Pe umăr avea o puşcă.
   Era îndreptată spre Eleanor.
   Remington strigă o avertizare.
   Ea nu-1 auzi.
   El începu să alerge.
   Dar, deşi alerga cu paşi mari, deşi inima îi bătea nebuneşte, nu avea să poată ajunge la el în timp util. Nu avea viteza necesară.
   Nu avea îndeajuns de mult timp.
   Fanthorpe avea să o omoare.
   Când răsună împuşcătura, Remington tresări de parcă glonţul l-ar fi lovit şi pe el.
   - Eleanor.
    Îi venea să se prăbuşească de durere.
    - O, Doamne, Eleanor!
   Dar Eleanor era încă în şa, folosind creanga ca să-i pună pe fugă pe ticăloşi - cu un zâmbet necruţător pe chip.
   Iar Fanthorpe se prăbuşea - se rostogolea din trăsură, şi-i ţâşnea sânge dintr-o rană în piept.
   Cuprins de groază, Remington se uită în jur după acea nouă ameninţare.
   Pe alee se afla Magnus, călare pe calul său, cu o puşcă fumegândă în mâini şi cu o expresie letală pe chip. Se uită la Remington şi zise, cu voce extrem de rece:
   - A omorât-o şi pe sora mea.
   În sfârşit, dreptatea îl ajunsese din urmă pe Lord Fanthorpe.
   În urma lui, veneau la galop Madeline şi Gabriel, iar în spatele lor erau Dickie Driscoll şi Clark. Cu toţii îi urmau exemplul lui Eleanor şi-i urmăreau neîndurător pe oamenii lui Fanthorpe. Remington se opri brusc. Era rănit şi furios.
   - Eleanor! strigă el.
   Ea se opri imediat din urmărirea-i înverşunată şi veni lângă el.
   Descălecă şi-l cuprinse de talie, ca să-l sprijine.
   - O, nu! Uite-te la tine.
    Ochii ei minunaţi erau îngroziţi când îi privea chipul, iar degetele-i blânde îi mângâiau fruntea.
    - Bietul meu Remington... Cât de rău te-au rănit?
   - Lasă asta! zise el şi se încruntă la ea. Ce ţi-a venit să-ţi arăţi picioarele bărbaţilor ălora?
   Se uita la el şi clipea de uimire, de parcă el ar fi fost cel nebun.
   - Nu te-ai prins? Am încercat să le distrag atenţia ca să ai ocazia să te lupţi pentru a te elibera.
   - Cum naiba te aşteptai să mă lupt? replică el cu glas strident. Eram prea ocupat să mă uit la fundul tău!
   - Nu spune naiba! îl repezi ea. Şi, în plus, l-ai mai văzut.
   - Când n-o să mă mai uit, să chemi groparul, că înseamnă că o să fiu mort.
   În clipa aceea ţipa la ea.
   Ţipă şi ea la el:
   - Data viitoare când te mai bate cineva de-ţi sar capacele, o să-i las să termine treaba.
   -Asta e altceva. De ce naiba te-ai întors? Trebuia să...
   - Să plec la galop şi să-i las să te omoare? Doar pentru că eşti al naibii de prost?
   - Nu spune naibii, o imită el.
   - O să zic ce vreau. Sunt soţia ta, şi te iubesc, şi... te-au rănit.
   Toată furia îi dispăru. Se uită în jos, de parcă s-ar fi simţit vinovată, şi şopti:
    - N-am vrut să spun asta.
   Şi lui îi dispăru, dintr-odată, toată durerea. Îşi strecură mâna în jurul taliei ei şi o întrebă:
   - N-ai vrut să-mi spui că mă iubeşti?
   - Mă gândeam că n-o să mă crezi.
    Îi aşeză lavaliera zdrenţuită şi mânjită de sânge.
    - Crezi că m-am căsătorit cu tine pentru bani.
   - Ba nu, nu cred asta.
   Eleanor se uită în sus şi păru de-a dreptul indignată.
   - Dar aşa ai zis.
   - Am spus multe prostii.
    Îşi lipi trupul de al ei, dar nu foar te strâns - pentru că vânătăile lui îşi făcură imediat cunoscută prezenţa.
    - Spun prostii, asta fac când mă îndrăgostesc de cea mai minunată femeie din lume.
   Ea îl cercetă serioasă, şi, pentru o clipă, Remington se întrebă dacă nu cumva făcuse o greşeală prostească. Oare exista vreo normă de etichetă englezească despre cum să-i spui soţiei tale că o iubeşti?
   Oare ea nu vorbise serios? Nu-1 iubea?
   Apoi ochii ei se luminară la fel ca răsăritul soarelui.
   - Mă iubeşti?
   Remington răsuflă uşurat, apoi zise:
   - Mai ştii şi altă femeie pentru care m-aş lăsa bătut în halul ăsta?
    Îi dădu părul la o parte de pe frunte.
    - Te iubesc. Mă faci să mă simt complet.
   Eleanor îşi strecură braţele în jurul gâtului lui şi încercă să-l sărute. Dar avea buzele umflate - şi un ochi atât de tumefiat, că nu-1 mai putea deschide.
   Îşi lipi uşor buzele de fruntea lui.
   - Bietul meu soţ drag, trebuie să te ducem acasă.
   Se uită în sus şi constată că erau înconjuraţi de un cerc de călăreţi, care-i priveau, fără nici cea mai mică urmă de discreţie.
   Magnus, Gabriel, Madeline, Clark şi Dickie îi cercetau de parcă ar fi fost prizonieri.
   Remington arătă cu degetul spre ticăloşii strânşi grămadă undeva în apropiere.
   - I-aţi prins pe toţi?
   - Câţi erau? întrebă Gabriel.
   - Şase, răspunse Eleanor.
   Magnus păru dezgustat.
   - Am prins doar cinci.
   Cu accentul său scoţian pronunţat, Dickie Driscoll zise:
   - Nu cred că trebuie să ne facem griji pentru al şaselea.
    Făcu un semn din cap spre alee.
   Lizzie venea spre ei, cu o bucată mare şi zdrenţuită de satin albastru în dinţi. Se apropie de Remington şi etală ofranda la picioarele lui, apoi se aşeză şi începu să dea din coadă, împrăştiind pământ.
   Eleanor râse tare.
   Remington făcu tot posibilul să nu râdă - pentru că era un gest prea dureros. De fapt, odată ce trecuse toată agitaţia, simţea durere în tot corpul.
   - Bravo!
   Coborî într-un genunchi ca să-i scarpine urechile lui Lizzie.
   De parcă ar fi ştiut ce gândea, căţeluşa îl împinse zdravăn şi se uită în sus la Eleanor.
   Remington înţelegea o aluzie când era cazul. Se uită şi el în sus la Eleanor - cu aceeaşi adoraţie cu care o privea şi câinele.
   -Vrei să te căsătoreşti cu mine?
   - Păi, suntem deja căsătoriţi.
   Ea zâmbea larg şi nu-l lua deloc în serios.
   -Vreau s-o facem cum se cuvine. Vreau să mă căsătoresc cu tine la biserică, cu inelul mamei mele şi ştiind foarte bine cine eşti. îi întinse mâna, cu degetele murdare de sânge. Vrei să te căsătoreşti cu mine?
   Madeline suspină înăbuşit.
   Gabriel o trase în braţele lui, cu tandreţe.
   Cu o voce plină de dezgust, Magnus zise:
   - O, pentru numele lui Dumnezeu!
   Atunci Eleanor înţelese că Remington vorbea serios. Îl luă de mână şi îngenunche lângă el. Zise apoi, privindu-1 în ochi:
   - Dragul meu Remington, aş fi onorată să mă căsătoresc cu tine.
   - Mulţumesc. Bun.
    Remington încercă să pară foarte încântat, când, de fapt, simţea că se învârtea pământul cu el.
    - Mă tem că o să leşin.

   - Partea mea preferată din întreaga încăierare a fost atunci când Remington a leşinat ca o fătucă.
   Jos în foaier, ducele de Magnus îşi plesni genunchiul şi izbucni în hohote de râs. Gabriel îşi duse mâna la frunte şi se prefăcu a se va prăbuşi, iar ceilalţi bărbaţi izbucniră şi ei în râs.
   Remington o mângâia pe cap pe Lizzie, care-1 adora, şi aştepta să se domolească hohotele de râs. Zise apoi, cu un zâmbet superior:
   - Eşti doar invidios că eu am călătorit în trăsură, cu capul ghemuit în braţele doamnelor.
   Bărbaţii râseră din nou şi-l bătură pe spate cu afecţiune.
   Enervată, Eleanor se întoarse spre doamnele adunate în balconul de la etaj al casei lui Magnus din Sussex.
   - Ascultaţi-i şi voi. Râd ca nebunii. Nu ştiu că a primit o lovitură puternică în cap şi că era să moară?
   - Să recunoască asta ar însemna să dea dovadă de compasiune.
   Madeline îi flutură din mână.
    - Compasiunea nu e bărbătească.
   - Sunt bărbaţi, la ce te aşteptai? La logică?
   Lady Gertrude arăta minunat în rochia ei verde de satin şi era îmbujorată de entuziasm.
   - Eu cred că sunt doar agitaţi.
    Ochii doamnei Oxnard trădau înţelepciune.
    - Nu în fiecare zi organizezi o nuntă dublă pentru astfel de cupluri distinse.
   Doamnele amuţiră şi cugetară la acel adevăr.
   Magnus hotărâse că, dacă Eleanor şi Remington îşi puteau repeta jurămintele, voia să aibă şi el ocazia să o conducă pe fiica lui la altar - iar astfel o singură nuntă se transformase într-o nuntă dublă avându-i ca protagonişti pe Remington cu Eleanor şi pe Gabriel cu Madeline. Evenimentul urma să aibă loc peste o oră, la capela de pe moşia de Lacy.
   Eleanor se uită la Madeline. Arăta minunat în rochia de muselină albastră, care-i evidenţia braţele graţioase şi pieptul generos.
   Eleanor purta o rochie asemănătoare, de culoare roz pal - doar că talia înaltă a rochiei îi masca burta uşor umflată.
   - Arăţi minunat, zise Madeline, demonstrând încă o dată faptul că verişoarele gândeau la fel. Te invidiez. Ai scăpat de greţurile matinale îngrozitoare.
    Îşi lipi mâna de abdomenul ei, încă plat.
   - Ar fi îngrozitor să mi se facă rău în timpul ceremoniei.
   Eleanor începu să râdă.
   - Dar memorabil.
   Copiii lor aveau să se nască la distanţă de două luni. Remington şi Gabriel erau convinşi că urmau să fie fete şi ziceau că o să le facă la fel de multe necazuri ca mamele lor.
   Ca întotdeauna, bărbaţii se înşelau.
   Eleanor deveni brusc copleşită de emoţie şi o îmbrăţişă pe Madeline.
   - Acum 8 ani, când m-ai primit la tine, cine-ar fi crezut că vom ajunge aici?

   Organizarea nunţii propuse de Remington durase 4 luni.
   Patru luni pline de schimbări şi de entuziasm. Vestea morţii lui Lord Fanthorpe de mâna lui Magnus se răspândise în înalta societate şi lăsase mulţimea cu gura căscată de uimire. Faptul că Fanthorpe o omorâse pe sora lui Magnus îi făcuse pe bătrâni să încuviinţeze din cap şi să spună că bănuiseră mereu asta. Iar aflarea intenţiei lui Fanthorpe de-a o omorî pe nepoata lui Magnus îi făcuse pe toţi să nege orice asociere cu el. în acel moment, amintirea lui era iremediabil pătată.
   Când implicarea lui Lady Shapster în răpirea Iui Eleanor devenise cunoscută, femeia fusese imediat tăiată de pe lista tuturor amfitrioanelor, aşa că fusese obligată să se întoarcă acasă la soţul ei, cu coada între picioare - acesta din urmă nu se arătase interesat să participe la nunta fiicei lui. Se deschisese sezonul de vânătoare pentru cocoşi de munte. În plus, nu era deja căsătorită?
   Aşa că Magnus avea să o conducă la altar şi pe Eleanor - care nu era deloc afectată de neglijenţa tatălui ei. La urma urmei, îl avea pe Remington.
   Era o zi minunată. Soarele de dimineaţă strălucea pe cer, în timp ce toată lumea aştepta semnalul pentru a merge la capelă.
   Fuseseră invitaţi numai membrii familiei şi prietenii apropiaţi - aşa, numărul oaspeţilor era de doar vreo două sute -, iar Eleanor nu-şi putu înfrâna teama care o cuprinsese brusc: teama de a da piept cu toţi ochii aceia care aveau s-o ţintuiască. La urma urmei, era tot Eleanor cea timidă şi liniştită - mai puţin atunci când cineva îi ameninţa pe cei pe care îi iubea.
   După ce Remington îşi revenise îndeajuns cât să poată primi oaspeţi, îl vizitase şi Magnus. Când pierduse mâna fiicei lui la un joc de cărţi, Magnus se hotărâse că venise timpul să recupereze averea familiei - şi cercetase vechile afaceri privind asigurarea de provizii pentru Marina Regală a Maiestăţii Sale. Trăsese nişte sfori - obţinuse contractul şi voia ca Remington să se ocupe de el şi să ia profiturile. Pentru că - spusese în felul său vesel caracteristic - îi promisese tatălui său că avea să îndrepte nedreptăţile comise împotriva familiei Marchant. Dar şi pentru că Remington îi oferise un dar nepreţuit - adevărul despre moartea surorii lui.
   În toţi acei ani, Magnus fusese convins că fratele său, Lord Shapster, era cel care o omorâse pe Lady Pricilla. Iar în acel moment ştia adevărul - şi atât Lady Pricilla, cât şi Abbie se puteau odihni în pace.
   Remington fusese de acord să preia afacerea, cu condiţia ca Magnus să continue să-şi folosească influenţa în guvern, în schimbul unui procent din câştiguri. Cei doi dăduseră mâna, semn că încheiasem afacerea - şi abia după plecarea lui Magnus, Remington descoperise, pe masa de lângă el, actul de proprietate al vechii moşii a tatălui său.
   Duşmănia dintre cele două familii luase sfârşit.

   Eleanor se apropie de balustradă şi privi în jos la chipul frumos al lui Remington.
    Încă o mai bântuiau orele în care zăcuse inconştient - iar cucuiul pe care-1 avea şi faţa lui umflată stăteau încă mărturie a bătăii pe care o încasase. Vindecarea durase săptămâni întregi, iar ea îl protejase cu înverşunare de valul de vizitatori, dar şi de el însuşi, atunci când încercase să se ridice din pat înainte de vreme.
   Fusese la un pas de a-1 pierde. Nu avea să uite asta niciodată.
   Remington simţi că îl privea şi se uită în sus la ea şi-i zâmbi.
   Din atriumul de deasupra, soarele îl învăluia în lumină - părul blond îi strălucea, şi îi apăruseră încreţituri la colţurile ochilor, încă era cel mai frumos bărbat pe care-1 văzuse vreodată, şi abia dacă îi venea să creadă că era al ei - şi că o iubea.
   Dar o iubea. Îi arătase asta în toate modurile posibile. Iar atunci când îi spusese despre copil, o luase în braţe şi o strânsese de parcă îi oferise o minune.
   - Au venit trăsurile, strigă Magnus.
   - O, au venit trăsurile. Fetelor!
    Lady Gertrude începu să bată din palme.
    - Luaţi-vă repede bonetele şi mantiile.
    Se aplecă apoi peste balustradă şi strigă:
    - Şi, Remington, dragul meu, căţeluşa nu poate veni cu noi la biserică.
   Remington începu să râdă şi o lăsă pe Lizzie în grija lacheului ei personal.
   Fiindcă se comportase admirabil în lupta din urmă cu 4 luni, Lizzie trecuse de la statutul de câine vagabond la cel de membru de onoare al familiei - şi îl adora pe Remington cu tot devotamentul ei câinesc. Şi, chiar dacă nu voia să recunoască, şi Remington o adora pe ea.
   - Ştiai că Remington chiar a întrebat dacă poate duce Lizzie verighetele? zise Lady Gertrude, în şoaptă, adresându-i-se doamnei Oxnard. Cred că glumea, dar sinceră să fiu... nu sunt absolut sigură de asta.
   Madeline şi Eleanor se lăsară îmbrăcate de Horatia şi de doamna Oxnard. Primiră şi buchetele lor. Priveau în jos, în foaier.
   Gabriel şi Remington veniră la baza scărilor.
   Gabriel o privea cu mândrie pe Madeline, în timp ce aceasta cobora scările.
   Remington îi întinse mâna lui Eleanor, de parcă abia aştepta să o atingă din nou.
   Când ajunse la ultima treaptă, ea îi oferi mâna.
   Îi duse degetele la buze şi i le sărută pe toate, apoi o întrebă, cu acel mârâit întunecat, periculos şi feroce, care ei îi plăcea la nebunie:
   - Eleanor de Lacy, vrei să te căsătoreşti cu mine azi şi să fii a mea pentru totdeauna?
   Ea nu-şi mai putu reţine zâmbetul fericit.
   - Din toată inima.

SFÂRȘIT