Prieten imaginar, Stephen Chbosky

 ..............................................

6-10

               Traversă tunelurile Liberty și văzu în stânga luminile orașului și în dreapta pe cele ale închisorii.

    Trecuse pe podul acela în drum spre Spitalul Mercy, când murise bunica ei. Bunica ei îi lăsase o mulțime de bani, pe care nu putea să-i vadă sau să-i atingă vreodată. Banii erau pentru Notre-Dame, așa zisese tatăl ei. Ei nu-i rămăsese decât pușculița. Nici măcar nu știa numele de dinainte de căsătorie al bunicii ei. De ce se gândea atâta la ea? Nu se prea gândise în ultimul timp. Se simți vinovată pentru asta.
   Intră pe Șoseaua 376, apoi se îndreptă spre ieșirea Forbes Avenue către Oakland, unde erau facultățile. Universitatea Pi și CMU.
   Acolo n-avea s-o recunoască nimeni. Merse așa până văzu o farmacie cu program non-stop. Parcă mașina și se opri în parcare, uitându-se la clădire cinci minute în cap, ca să se asigure că nu e înăuntru nicio persoană cunoscută. Nu văzu decât camerele de supraveghere. Prin urmare, își puse pe cap căciula groasă de lână și pe ochi niște ochelari de soare care încă miroseau a excursia pe care o făcuseră la Virginia Beach. Bucurii simple. Căldură și soare. Și părinții nu erau supărați foc pe ea. Și nu făcuse nimic rău.
   Ușile automate o întâmpinară, deschizându-se ca gura unei balene.
   Mary Katherine intră în farmacie. Inima îi bătea năvalnic. Nu știa pe ce raft e ceea ce-i trebuia.
   - Te ajut cu ceva, dragă? o întrebă vânzătoarea.
   - Nu, mersi, mă descurc, zise Mary Katherine.
   Inima îi bătea cu putere. Știe. Știe.
   Mary Katherine se strădui să pășească nonșalant printre rafturi. Se opri și se uită la o pungă cu bomboane de pom. Pretinse că se uită la niște felicitări de Crăciun. Se opri la raftul cu cărți și se uită la titluri.
   Când trecu pe lângă raionul cu medicamente pentru răceală, observă că raftul era gol-goluț. Își zise că gripa era peste tot acum, dar nu se gândi prea mult la asta. Găsi în fine ce căuta, chiar lângă tampoane.
   Testul de sarcină.
   N-avea habar care mărci erau mai bune și nu cuteza să întrebe.
   Așa că luă la repezeală 3, dintre cele mai scumpe. Voia să le șterpelească, așa încât doamna de la casă să nu știe. Însă nu putea să mai adauge un păcat la ceea ce făcuse deja. Se simțea vinovată doar la gândul hoției.
   Să gândești e să făptuiești.
   Se duse la casă. Vânzătoarea aruncă o privire la testele de sarcină, apoi ridică iar ochii spre Mary Katherine. Surâsul ei încordat era grăitor.
   - Bine că nu-ți trebuie medicamente pentru răceală, dragă. Am rămas fără. Gripa de Crăciun și toate alea.
   Mary Katherine dădu din cap și încercă să răspundă cumva, știa însă că, dacă vorbește, o să izbucnească în plâns.
   - Ce zici de ce-au făcut cei de la Steelers? Cred că anul ăsta o să câștige tot ce-i de câștigat.
   Mary Katherine dădu din cap și se uită la femeie. Era așa de binevoitoare. Aproape la fel ca bunica ei.
   - Mersi, dragă. Crăciun fericit! zise femeia.
   - Crăciun fericit, doamnă! răspunse fata.
   Femeia trecu testele prin dispozitivul de încasare și le puse într-o punguță. Mary Katherine îi plăti în monede de un sfert, de 10 cenți și cu bancnote boțite de un dolar. Nu mai așteptă restul.
   Când Mary Katherine ieși din farmacie, văzu niște băieți de facultate oprind, într-un Ford Mustang zgomotos. Mary Katherine îi auzi povestind despre ultimele lor cuceriri. Despre „curva proastă” de la frăția Kappa. Și că „târfa aia mișto” era așa de prăjită că ar fi lăsat pe oricine să i-o tragă. Mary Katherine se grăbi să intre în mașina mamei ei și să încuie toate portierele. Își dădu jos căciula și ochelarii și deschise prima cutiuță. Instrucțiunile erau scrise prea mărunt ca să le poată citi în mașina întunecată, însă nu îndrăznea să aprindă lumina de bord, fiindcă ar fi putut-o vedea cineva. Avea nevoie de un loc izolat. Așa că porni mașina și-o luă înapoi spre Mill Grove.
   Pe drum, se gândi la acele dăți când se întorcea acasă de la bunica, de Ajun. Râdea auzind cântecul „A dat un ren peste bunica”. Omul de la radio punea capăt melodiei și zicea că s-au detectat urme de sanie pe lângă Polul Nord. Mary Katherine îi spunea lui tati să se grăbească, să ajungă acasă înainte să sosească Moșul. Dacă nu era în pat la venirea lui, Moșul se putea supăra și ocoli casa lor.
   Te rog, tati. Mai repede.
   Mary Katherine trecu pe lângă închisoare, prin tunelurile Liberty, prin Dormont și Mt. Lebanon ca să ajungă înapoi în Mill Grove. Se abătu de la Autostrada 19 și conduse pe străzile din suburbie până ce găsi, în fine, un loc perfect, ascuns.
   Chiar lângă pădurea din Mission Street.
   Mary Katherine se uită pe parbrizul încețoșat ca să se asigure că nu-i nimeni. Văzu doar gardul de sârmă care străjuia buldozerele și echipamentele Companiei de Construcții Collins. Însă paznici nu erau. Nici camere de supraveghere. Era la loc sigur.
   Mary Katherine apucă febrilă foița cu instrucțiuni. O desfăcu și citi tot, până la traducerea în spaniolă. Când își dădu seama ce trebuia să facă pentru test, nu-i veni a crede.
   Pipi pe un bețișor?
   Aproape că o buși plânsul. Era tare scârbos. De ce tot ce avea de-a face cu corpul unei fete era atât de degradant? Băieții pot să stea curați și uscați. Iar fetele trebuie să se resemneze că-s așa de murdare și să pretindă că lucrurile stau altfel.
   Miroși aiurea. Ești murdară.
   Când avusese prima menstruație, Mary Katherine era la bunica ei. Și crezuse că se tăiase cumva acolo jos. Nu știa ce să facă, așa că folosise hârtie igienică. Și, când văzuse că nu-i destul, furase un tampon de la mama ei. Și-i fusese tare rușine. Când își pusese tamponul începuse să plângă. Ceva din ea socotea asta un păcat.
   Apoi, când și-l scosese, nu-i venise a crede. Nu era lichidul albastru de pe sugativă, ca în reclame. Era ceva cu cocoloașe. Și însângerat. O dezgusta. Se simțise foarte murdară.
   Ești murdară. Fata asta e murdară!
   Deschise portiera. Aerul era geros. Mary Katherine își trase în jos blugii și simți mica adâncitură pe care i-o făcuse pe burtă nasturele de metal. Se puse pe vine lângă mașină. Dădu frâu liber vezicii. Făcu pipi pe bețișor. În vreme ce mintea îi umbla bezmetică.
   E OK. N-ai făcut decât sex oral, o dată. Nu se rămâne însărcinată din asta. Nu ai cum, așa-i? Nu poți rămâne însărcinată cu gura. Nu așa funcționează, Mary Katherine. Știi asta de la ora de educație sanitară. N-ai rămas însărcinată nici când ți-a atins Doug sânul. E același lucru.
   Așa-i? Așa-i.
   Dacă greșesc, Doamne, fă-mă să dau peste un cerb în drum spre casă.
   Mary Katherine își porni telefonul ca să facă un pic de lumină. Se uită la bețișor. Albastru însemna că ești însărcinată. Alb însemna că nu. Instrucțiunile ziceau că avea să dureze câteva minute. Fiece clipă îi părea o eternitate.
   Nu intra în panică. Da, ți-a împroșcat spermă pe pulover, dar nu se rămâne însărcinată de la spermă pe pulover. Nu merge așa. Nu așa merge, nu? Chiar dacă am atins-o și apoi, la ore după aceea, am fost la baie. Se poate rămâne însărcinată așa? Nu, normal că nu. Doar am învățat la orele de educație sanitară. Nu așa merge. Știi doar.
   Doamne, dacă greșesc, fă să dau peste un cerb când mă întorc acasă. Se uită împrejur, pe șantierul pustiu. Copacii se legănau în bătaia vântului. Și brațul îi era iritat. O mânca teribil pielea. Își trase blugii pe ea și reveni în mașină. Nici nu se obosi măcar să mai stingă lumina de bord. Rămase așa, holbându-se la bețișor. Scărpinându-și brațul. Așteptând. Rugându-se.
   Doamne, te rog. Fă-l să fie alb. Fă să nu fiu însărcinată. N-am făcut nimic, jur! Nu m-am atins singură. M-am gândit la asta doar. Și știu că să gândești e să făptuiești, dar n-am făcut-o! M-am oprit! Doamne ajută! Fă-l alb. Jur că o să merg mai des la biserică. Jur că o să fac voluntariat la Shady Pines tot restul anului. Și o să mă spovedesc la părintele Tom. O să le spun părinților mei că am șters-o de acasă în seara asta. Te rog, Doamne! Fac orice. Doar să fie alb.
   Mary Katherine își coborî privirea.
   Albastru.
   Începu să plângă în hohote.
   Mary Katherine era însărcinată.

Capitolul 61

   Aripiprazol.
   Mama lui Christopher luă în mână flaconul. Nici nu știa cum se pronunță numele medicamentului. Dar după ce psihiatrul de copii petrecuse o oră cu Christopher, o asiguraseră că era prima opțiune indicată. Fusese utilizat cu succes pentru tratarea adolescenților și copiilor. Avea rezultate excelente.
   - Ce e? întrebă.
   - Un antipsihotic, o lămuri doctorul.
   - Christopher nu e psihotic.
   - Doamnă Reese, înțeleg cum vă simțiți, dar fiul dumneavoastră a stat o oră refuzând să vorbească cu mine fiindcă...
   Își răsfoi notițele și declamă:
   - ...„doamna șuierătoare ascultă”. Am tratat boli mentale la copii timp de decenii și există ajutor pentru fiul dumneavoastră. Trebuie doar să mă sprijiniți.
   Mama lui Christopher făcuse ce putuse ca să rămână prezentă în vreme ce doctorul susura cu calm cuvinte precum schizofrenie, psihoză bipolară și depresie clinică, sugerându-i că loialitatea față de Christopher era folositoare, însă felul în care nega ea problema... nu era tocmai folositor. Rămânea neclintită în convingerea că doctorul greșește.
   Până ce o chemă înapoi în cameră.
   Imaginea era tulburătoare. Christopher stătea pe pat, palid ca o fantomă. Era aproape catatonic, clipind lent și dându-și cu limba peste buzele uscate. Ochii îi erau întunecați ca niște boțuri de cărbune. I se părea că se uită pe lângă ea. Prin ea. Prin peretele din spatele ei.
    Și nu se mai putu gândi decât la tatăl lui Christopher. Cunoscuse un bărbat sănătos, frumos. Apoi, în 5 ani, ajunsese să se întoarcă de la lucru și să-l găsească vorbind singur. I-ar fi dat toate leacurile de pe pământ ca să-l ajute. Poate că, dacă ar fi avut substanța asta atunci, ar mai fi avut încă un soț și... Christopher ar mai fi avut un tată.
   - Și ce face mai exact? întrebă, urând fiecare cuvințel care-i ieșea pe gură.
   - Controlează episoadele maniacale. E eficient și la oprirea auto-mutilării, comportamentelor agresive și contra schimbărilor rapide de dispoziție. Dacă aripiprazolul nu merge, încercăm altceva. Mi se pare totuși că-i un pas potrivit, fiindcă efectele secundare sunt mici în comparație cu ale altor medicamente.
   - Ce efecte secundare?
   - Efectul cel mai comun este somnolența.
   Psihiatrul de copii își scărpină dosul palmei și scrise rețeta, apoi îl externă imediat pe Christopher. Mama lui Christopher încercă tot posibilul să-l mai țină acolo. Mai voia analize. Explicații. Însă la secția de urgențe a spitalului așteptau sute de persoane și nu se puteau lipsi de un pat ca să-l ofere unui copil țicnit (și, după expresiile lor, mamei lui posibil la fel de țicnită).
   La ieșirea din spital, mama lui Christopher fu șocată văzând cât se agravase situația. Clădirea era asediată de pacienți. Toate saloanele erau pline. Lumea începea să se așeze la coadă pe holuri. O întrebă pe infirmiera care împingea scaunul cu rotile al lui Christopher dacă mai văzuse vreodată așa ceva. Infirmiera zise că nu, dar cel puțin nu murise nimeni încă.
   - E miracol, zise cu accentul ei pronunțat.
   Ajunseră în parcare. Infirmiera își duse înapoi scaunul.
   Kate Reese era pe cont propriu.
   Îl așeză pe bancheta din față pe Christopher și porni imediat să cumpere medicamentul de pe rețetă. Spitalul farmaciei, nu se știe de ce, era închis. Traficul era aproape la fel de psihotic pe cât fusese fiul ei acuzat că ar fi. Claxoanele se auzeau așa de frecvent, că păreau niște rațe măcănind pe baltă.
   Când ajunse în cele din urmă la centrul comercial, lui Christopher îi era așa de rău că abia se putea mișca. Îl pupă pe obraz, care i se păru că dogorește. Deschise așadar portiera, lăsând aerul rece să domolească febra pe care doctorii o asiguraseră că băiatul nu o are.
   - Poți merge, scumpule?
   Christopher nu răspunse. Se uita fix prin parbriz, clipind când și când. Așa că-l ajută ea să se ridice și-l purtă spre magazin ca pe un bebeluș. Era prea mare ca să-l poată așeza în partea din față a coșului de cumpărături, așa că-și scoase haina și, ca să mai înmoaie duritatea metalului, o întinse înăuntru și-l lăsă cu blândețe acolo. Apoi dădu fuga la farmacie și-i întinse farmacistului rețeta.
   - O să dureze câteva minute, îi spuse cu voce trudită farmacistul, scărpinându-și mâna.
   Mama lui Christopher știa că era cu putință să trebuiască să stea izolați un timp, așa că trecu iute printre rafturi, căutând provizii care să-i țină pentru următoarele câteva săptămâni.
   Însă nu găsi nimic.
   Mama lui Christopher nu mai văzuse atâtea rafturi goale până atunci. Și călătorise suficient cât să vadă ce se petrece când vreo comunitate primește alertă de tornadă sau uragan. Se întreba uneori dacă nu cumva lanțurile de magazine pun un pic de presiune pe cei de la posturile locale de știri ca să bage groaza în oameni cu furtunile, făcându-i să cumpere în neștire.
   Dar așa ceva nu mai văzuse nicicând.
   Nu mai era pic de aspirină, ibuprofen ori paracetamol. Nici urmă de unguente contra iritațiilor și alergiilor. Dispăruseră supa la cutie, fructele uscate, conservele de carne și pește.
   Dacă mama lui Christopher n-ar fi știut că nu-i cazul, s-ar fi putut gândi că orașul se pregătea de război.
   Se mulțumi așadar să culeagă ce găsi. Păstramă uscată de vită, plicuri cu supă instant și cereale pentru micul dejun. Christopher, cel puțin, avea să-și capete cerealele cu fructe. Se duse la secțiunea de alimente refrigerate. Luă niște brânză, fiindcă se păstrează bine. Se apropie de raftul cu lapte. Zeci de poze cu Emily Bertovich nu scăpau nimic din ochi. Luă două cutii de jumătate de galon și ultimul dintre bidoanele de plastic.
   Mama lui Christopher aruncă o privire spre coș, să se asigure că fiul ei se simțea confortabil. Văzu că-i bine chiar înainte să-și dea seama că oamenii din magazin nu erau. Toată lumea își pierdea cumpătul. Se certau pe ce mai rămăsese în rafturi. Răcneau la băieții de la aprovizionare că nu sunt bine aprovizionați. Mama lui Christopher lăsă capul în piept. După ce umplu coșul, se întoarse la farmacie pentru rețeta lui Christopher. Farmacistul era în mijlocul unei dispute aprinse cu un bătrânel.
   - Am întrebat dacă mai aveți aspirină în depozit, zicea bătrânul.
   - Ce vedeți e ce avem, replică farmacistul.
   - Ați putea verifica-n spatele...
   - Ce vedeți e ce avem, i-o tăie farmacistul.
   - Îmi trebuie aspirină ca să-mi subțieze sângele!
   - Următorul!
   Bătrânelul plecă spumegând. Mama lui Christopher observă că se scărpina pe picior. Se întoarse spre farmacist, care-i aruncă o privire însemnând „ai văzut ce jigodie” și puse pastilele lui Christopher într-o pungă albă de hârtie.
   - Să le ia cu sau fără mâncare? întrebă mama lui Christopher.
   - Citiți instrucțiunile. Următorul!
   După ce mama lui Christopher plăti pentru medicamente, se duse în față cu alimentele din coș. Coada era lungă și doar o angajată la casă. O adolescentă mărunțică. Drăgălașă. Lângă ea, un bărbat cu bocanci înnoroiți mârâia nerăbdător.
   - De 20 de minute stau aici. De ce morții mă-sii nu deschideți încă o casă?
   - Îmi pare rău, domnule. S-au îmbolnăvit toți, zise adolescenta.
   - Atunci ce-ar fi să te miști mai rapid, fir-ai tu de...
   - Ei, de ce nu lași fata în pace? zise din spatele lui un bărbat mătăhălos.
   - Dar de ce nu te duci tu în mă-ta?
   - Obligă-mă, rahatule.
   Un om de la pază interveni ca să-i potolească. Mama lui Christopher rămase pe loc, așteptând să treacă furtuna. Bărbatul care stătea la coadă în fața ei se răsuci și începu să se uite la ce avea ea în coș. Văzu laptele și rânji într-un fel scârbos de-a binelea.
   - Mișto bidoane, zise.
   Mama lui Christopher știa să se descurce cu bărbați periculoși. Și era o singură cale de a pune la punct un individ ca ăsta.
   - Băi, puțoiule! Dacă-ți mai învârți labele pe lângă copilul meu, ți le rup din coate!
   Bărbatul o privi drept în ochi.
   - Pizdă.
   - Și mândră că-s așa, zise ea încercând să nu miște un mușchi.
   Omul le întoarse spatele, plin de draci. Mama lui Christopher se uită după omul de la pază. Se asigură că-i zâmbește frumos, ca să-l țină prin apropierea cozii. Ajunse în capul șirului. Cât trecu adolescenta cumpărăturile pe la casa de marcat, mama lui Christopher îl văzu pe tipul cu „bidoanele” îndreptându-se spre mașina lui de teren. Fata de la casă tuși. Părea să aibă și ea gripă.
   Mama lui Christopher îi văzu ecusonul cu numele. Scria Debbie Dunham.
   - O seară grea, Debbie? întrebă mama lui Christopher.
   - Iadul pe pământ, răspunse cât se poate de serioasă fata. Următorul!
   Mama lui Christopher așteptă în magazin până ce toți bărbații de la coadă se suiră în camionete și plecară. Știa că tipul cu „bidoanele” ar fi putut să dea un ocol, să se întoarcă și s-o aștepte. Undeva unde nu erau camere de supraveghere. Și nici lumină. Mai fusese în asemenea situații. Învățase pe pielea ei.
   Dar învățase.
   Drumul înapoi de la centrul comercial ar fi trebuit să dureze 10 minute, însă traficul se aglomerase și mai tare cât făcuse cumpărăturile. Se mergea bară la bară pe 5 kilometri, cel puțin.
   Lumea claxona de zor. Auzi cum se coboară geamuri și voci strigând în noapte.
   - Hai odată! Să-i dăm drumul!
   - N-am toată noaptea la dispoziție, ce pizda mă-sii!
   Când ajunse în cele din urmă în partea din față a blocajului, își dădu seama că acesta fusese cauzat de un accident.
   - Le place să caște gura, își zise cu voce tare.
   Un cerb se izbise de o camionetă. Cerbul pătrunsese pe geamul lateral din dreptul șoferului. De parcă s-ar fi năpustit intenționat, încercând să-l omoare. Șoferul era întins pe jos și paramedicii îi pansau rana de la mână. Cornul cerbului îi străpunsese, ca o țepușă, palma. După o clipă, șoferul ridică privirea. Inima ei palpită o clipă când își dădu seama că șoferul era tipul cu „bidoanele”. Știa că n-are cum s-o vadă pe întuneric, dar tot i se părea că bărbatul o vede limpede și gândește cuvântul.
   Pizdă.
   Mama lui Christopher trecu repede de locul accidentului și decise să nu o apuce pe Autostrada 19. Nu putea risca încă un ambuteiaj.
   Așa că porni pe străduțe dosnice spre cartierul lor.

   Trecură de vechea casă Olson de pe colț. Christopher își lăsase capul pe geamul rece. Căldura frunții lui îndepărta pâcla de pe sticlă. Opriră între cabana de lemn și casa lor. Doamna cea bătrână era la mansardă, ațipită pe fotoliu.
   Mama lui Christopher intră pe aleea de acces și opri în garaj.
   Coborî iute și dădu ocol mașinii spre Christopher. Deschise portiera.
   - Christopher, scumpule, am ajuns acasă.
   Christopher nu făcu nicio mișcare, ci doar privi în gol prin parbriz. Singurul semn de viață era că-și trecea limba peste buzele uscate, crăpate. Mama lui Christopher se aplecă și-l ridică în brațe. Trecuseră ani de când îl dusese în brațe de la mașină. Era tare mic pe-atunci. Și acum era așa de bolnav!
   Să nu-ndrăznești să plângi.
   Îl duse pe Christopher în casă și în dormitorul lui. Îl dezbrăcă de hainele de școală pe care le purtase la Serbarea de Crăciun. Doamne, cât timp trecuse de-atunci? Două zile? Două și jumătate? Parcă se scursese un an. Hainele erau atât de transpirate, încât trebui să le descojească așa cum se descojește pielea șarpelui. Îl duse în cadă și-l spălă, așa cum făcea când era suficient de mic cât să încapă în chiuveta din bucătărie. Voia să scoată spitalul din el. Să scape de microbi. De nebunie. Îl frecă bine din creștet până în tălpi și-l îmbrăcă cu noua sa pijama preferată. Cea cu Omul de Fier. N-o mai purta de-o lună pe cea cu Motanul Buclucaș, cine știe de ce.
   Mama lui Christopher îl băgă în pat. Se întoarse la baie și scoase analgezicele din dulăpiorul cu medicamente. Dar, când se uită, văzu că mai erau două doze de paracetamol pentru copii și una de ibuprofen.
   - Christopher, ai luat medicamente de unul singur?
   Christopher nu făcea decât să zacă în pat, privind pe fereastră la cerut de noapte. Nu spuse nimic. Mama lui Christopher se gândi că-i ascunde ceva. De când era bolnav? Și de ce se prefăcuse că se simte bine doar ca să se poată duce la școală? Nu voiau copiii tocmai contrariul?
    Mama lui Christopher își puse fiul în pat și-i dădu paracetamolul. Simți că perna era deja fierbinte sub gâtul lui, așa că o întoarse instinctiv pe cealaltă parte. Îi așeză apoi capul pe partea răcoroasă.
   - Scumpule, o să fac ceva de mâncare pentru cină acum, ca să-ți poți lua pastila. Tu odihnește-te, bine?
   Băiatul zăcea. Nu se mișca, nu vorbea. Mama lui Christopher coborî iute la parter. Deschise un plic de supă instant. Preferata lui de când era mic. „Îmi plac tăiețeii mici, mămica.”
   Oprește-te, Kate.
   Scutură din cap. Nu voia să-și îngăduie să plângă. Fii tare. Slăbiciunea nu te ajută. Băgă și câteva legume congelate, pentru vitamine în plus. Porni cuptorul cu microunde, după ce setă un program de cinci minute. Scoase apoi pâinea, untul și brânza. Începu să facă sendvișuri cu brânză prăjită. „Îl vreau maro pe-al meu, mămica.”
   Oprește-te în clipa asta.
   Cât se făcu mâncarea, mama lui Christopher scoase la iveală flaconul de aripiprazol. Citi la repezeală instrucțiunile de utilizare. Putea să fie luat cu sau fără mâncare, însă copilul era așa de bolnav, că nu voia să riște să vomite singurul lucru care îl putea ajuta. Singurul lucru care putea alunga vocile. „Tati a plecat dintre noi.”
   „Ce înseamnă că a plecat dintre noi, mămica?”
   Nu plânge, ce naiba.
   Însă nu reușea. Nu reușea să-și oprească ochii din lăcrimat, la fel cum nu putea Ambrose să nu și-i simtă pe-ai lui încețoșați. Se strădui să citească instrucțiunile. Văzu ce efecte secundare avea la copii medicamentul. Stare de oboseală. Somnolență.
   - O să-l ajute. Are nevoie de somn, se încurajă singură.
   Dureri de cap. Greață. Nas înfundat. Vomă. Mișcări necontrolate precum agitație, spasme musculare și tremurături.
   Fiul tău e nebun, cum era și soțul tău.
   Mama lui Christopher dădu un picior în dulap. Trânti și izbi prin toată bucătăria. Se făceau două zile de când nu mai dormise. Nu-și îngăduise să doarmă. Își ținuse fiul la piept, cu dâre de salivă curgându-i din gură, fiindcă nimeni nu știuse ce nu-i în regulă. Un sistem împuțit. O mână de indivizi lacomi, care externaseră un copil ca să poată încasa, din asigurări, mii de dolari de la altcineva pentru același pat. Și fără să-i fi dat, nenorociții, vreun răspuns.
   Nu mai plânge, pizdă proastă!
   BING.
   Cuptorul cu microunde se opri. Mama lui Christopher se uită în jur, buimacă. Pusese cuptorul 5 minute. Cum de trecuseră așa de rapid? Scoase supa. Întoarse pe cealaltă parte sendvișurile cu brânză prăjită, asigurându-se că aveau nuanța perfectă de cafeniu. Puse mâncarea pe o tavă, împreună cu o singură pilulă de aripiprazol.
   Umplu și un pahar cu lapte, ca să aibă cu ce aluneca pastila pe gât.
   Mama lui Christopher își îndepărtă de pe față toate indiciile că plânsese, apoi urcă la etaj, pregătită să-și hrănească fiul așa cum făcuse când era bebeluș.
   Însă când ajunse în cameră, nu-l văzu pe Christopher nicăieri.
   - Christopher?
   Tăcere. Lăsă deoparte tava cu mâncare și medicamente. Se duse iute la fereastră și se uită la zăpada din spatele casei. Nu se vedeau urme. Doar doi cerbi care se înfruptau din niște tufe veșnic verzi în pădurea din Mission Street.
   - Christopher!? țipă.
   Apoi dădu fuga la baie. Imagini cu soțul ei i se derulau prin fața ochilor. Amintiri pe care le ținuse sub cheie cum ții un stingător de incendiu într-o cutie de sticlă. A se sparge în caz de urgență. Ziua în care dispăruse Christopher. Ziua în care se întorsese acasă și-și găsise soțul tăcut în cadă și fiul, lângă el, plângând.
   Deschise ușa. Nu-l găsi. Se duse în camera ei. Apoi în cealaltă baie. Nu era nici acolo. Coborî în fugă scările. Spre camera de zi. Se uita la televizor oare? Nu. Ieșise în curte. Nu? Garaj? Bucătărie? Curtea din față? Nu-l vedea pe nicăieri.
   - Christopher Michael Reese! Ieși afară în clipa asta!
   Niciun răspuns. Aruncă o privire spre ușa care dădea spre pivniță. Era deschisă. Se grăbi să coboare în beznă. Luă colțul și aprinse becul fluorescent. Și-l văzu, în sfârșit, pe fiul ei.
    Îngenuncheat înaintea canapelei. Nu era catatonic. Era cât se poate de treaz.
   Și vorbea singur.
   - Ai reușit să afli? șopti în direcția canapelei.
   Mama lui Christopher amuți. Păși spre băiat. Se uită la canapea și văzu haina cea veche a soțului ei întinsă acolo, împreună cu niște pantaloni uzați. O pungă albă de plastic ținea loc de cap. O sperietoare de ciori turtită și îngrozitoare.
   - Christopher, cu cine vorbești?
   - Ești sigur că-i în regulă? zise el către punga albă de plastic.
   După o clipă, Christopher întoarse capul spre ea zâmbind.
   - El e prietenul meu, mami. Omul cel amabil.
   Apoi Christopher își lipi un deget de buze.
   - Acum... șșș. Sau o să știe doamna șuierătoare că-i aici.

Capitolul 62

   Mama lui Christopher apucă pilula cu degete tremurătoare. Își privi copilul care începuse iarăși să bâiguie de unul singur la masa din bucătărie. Iarăși îi curgea sânge din nas. Pielea îi era înfricoșător de palidă, de parcă n-ar mai fi avut sânge în trup.
    Încercase să-l scoată din pivniță fără punga albă de plastic, însă se pusese pe urlat și i se împotrivise cu toată tăria și încăpățânarea copilăriei. Așa că cedase până la urmă și-l lăsase să ia punga cu el. Iar acum Kate se chinuia, întinzându-și colțurile gurii ca un pește-trofeu cu două cârlige în buză, să scoată la iveală un zâmbet liniștitor.
   - Îți aduc niște lapte, scumpule. O să te simți mai bine după pastilă.
   Christopher șopti ceva către punga de plastic.
   - A ajuns aici deja? Sosește acum?
   Fiul tău e nebun, cum era și bărbatul tău. N-ai făcut nimic greșit, Kate. Nu-i vina ta. Trebuie doar să faci față problemei.
   Trebuie doar să-l iubești.
   Mama lui Christopher puse mâna pe paharul cu lapte. Încercând să-și facă mâna să nu tremure.
   - O să fie bine, zise cu voce calmă.
   Îi băgă pilula în gură și ridică paharul cu lapte. Îl așteptă s o înghită, băiatul o ținu 10 secunde în gură și, cu ultimele puteri, dădu aerul afară.
   Și scuipă, totodată, pastila pe jos.
   - Mami, zise șoptind abia auzit. Omul cel amabil spune că nu pot să iau pastilele alea. Nu mi le da, te rog.
   E nebun, Kate. Dă-i odată pastilele. O să ajute.
   - Christopher, n-o să se întâmple nimic. Ai încredere în mami. O să te ajut.
   Mama lui Christopher luă flaconul. Împinse capacul securizat contra copiilor, îl roti și-l deschise, făcându-l să se crape un pic de la apăsarea ei. Lăsă o nouă pilulă să-i cadă în palmă. Se uită la fiul ei, care șoptea ceva înțeles doar de el.
   - Mami, te rog. Trebuie să-l crezi. Nu mă fă să adorm.
   Vrei să vină și să ți-l ia, Kate? Să-l interneze la un ospiciu?
   - Ia pastila, scumpule, zise.
   - Nu! țipă el.
   Christopher răsturnă paharul. Laptele rece se întinse pe masă și se revărsă pe blugii ei. O cuprinse furia.
   - Ce naiba, Christopher! Încerc să te ajut! șuieră.
   Nu se suporta așa, furioasă. Țipând. Îi era ciudă că nu-i văzuse boala mai din timp. Se ridică iute și turnă încă un pahar de lapte, întoarse capul și-și văzu băiețelul șoptind către punga albă de plastic. Din nas îi curgea un pârâiaș de sânge. Nici măcar nu se deranja să și-l șteargă.
   - Știu că nu pot s-o las, dar mă crede nebun. Ce să fac? șopti.
   Uită-te la el, Kate. Chestia asta îl omoară.
   Mama lui Christopher făcu un pas spre fiul ei. Trebuia să-i vâre pastila în gură cu de-a sila și să-i țină gura închisă până ce-o înghițea și cerea lapte. Era singura cale. Soțul și-l pierduse. Nu voia să-i piardă și fiul.
   - Nu mă obliga s-o iau, mami! imploră el.
   - Christopher, trebuie. O să te ajute să dormi.
   Christopher se întoarse spre punga albă de plastic.
   - Ajută-mă, te rog! Spune-mi ce să zic.
   O să-și facă rău. Dă-i pastila.
   - Scumpule, nu-i nimeni aici! Ia pastila și gata. O să fie bine.
   - Nu! țipă el înspre punga albă de plastic. Deja mă crede nebun. Dacă îi spun, n-o să mă mai iubească.
   Mama lui Christopher se opri.
   - O să te iubesc mereu, scumpule, zise. Doar spune-mi ce-i.
   - Mami... începu Christopher, ridicând ochii spre ea.
   Vocea îi tremura de frică. În ochi i se iviră lacrimi și îi curseră pe obraji ca apa pe o placă încinsă.
   - Omul cel amabil vrea să-ți spun ceva.
   Nu asculta, Kate.
   - Hai, spune-mi, Christopher.
   Băiețelul luă o gură de aer și se întoarse, pentru îmbărbătare, către punga de plastic alb. Apoi încuviință din cap și începu să vorbească domol.
   - Mami... eu știu că berea n-ar trebui băută cu cuburi de gheață. Știu că toți din familia ta s-au purtat groaznic, în afară de un unchi. Și unchiul Robbie a murit când aveai 10 ani. L-au bătut niște oameni fiindcă era altfel.
   Tatăl lui i-a spus, Kate. Dă-i pastila.
   - La înmormântarea lui ai promis că, dacă vreodată o să ai un copil, o să-l crezi întotdeauna, orice-ar fi. Fiindcă nimeni nu te-a crezut pe tine când erai mică. Și le-ai spus mamei, mătușii și bunicii. Dar nimeni n-a oprit nimic. Și, când erai mică, erai așa de furioasă că ți se părea că poți să închizi ochii și să distrugi lumea. Dar n-ai încercat niciodată, fiindcă nu știai unde-o să locuiești după aceea.
   Tatăl lui i-a spus. Știi doar. Ține-te tare.
   Mama lui Christopher simți prin casă un fel de fior electric. Simți miros de ozon. Ca atunci când fulgeră. Doi nori care se ciocnesc.
   Perii de pe ceafă i se zbârliră. Fiul său emana electricitate, ca un balon după ce l-ai frecat de pulover.
   - E în regulă. O să trecem și prin asta, scumpule, promit.
   - Pe tati l-ai cunoscut după ce-ai fugit de acasă. Și prima dată când v-ați întâlnit i-ai zis să te lovească, fiindcă credeai că cine nu lovește nu iubește. Și n-a făcut asta. Te-a luat în brațe. Și ai plâns de nu te mai puteai opri.
   Soțul tău era nebun, Kate. I-a spus totul fiului vostru. Dă-i pastila.
   - Mami... știu că tati s-a sinucis în cadă. Știu că ai suferit foarte tare și te-ai ascuns de mine cât de bine ai putut cu asta. Te-ai tot mutat ca să te îndepărtezi de sânge, dar sângele nu dispărea, așa că te tot mutai. Și erai foarte tristă când l-ai cunoscut pe Jerry. Știu că Jerry te-a lovit, mami. Așa că m-ai luat ca să mă duci undeva la loc sigur. Pentru tine n-a făcut nimeni asta.
   - De unde știi atâtea, scumpule? reuși ea să întrebe în cele din urmă.
   - Mi-a spus omul cel amabil.
   Ce mama dracului nu e-n regulă cu tine, Kate? E nebun. Dă-i pastila!
   - Mi-a cerut să construiesc un portal spre lumea imaginară ca să-l ajut. Fiindcă doamna șuierătoare o să spargă geamul dintre partea lor și a noastră. Trebuie s-o oprim, mami! E periculoasă. Eram în bucătărie cu tine și cu Jill. Ai crezut că ea a vărsat cafeaua, dar de fapt a fost doamna șuierătoare. Vrea să mă vadă adormit. Vrea s-o duc la omul cel amabil și apoi să mă omoare fiindcă-s așa de puternic.
   Vrei să mai pierzi încă unul? Vrei să fii iarăși singură?
   - Doar că, ori de câte ori mă duc în lumea imaginară, mi-e rău. Din cauza asta îmi sângerează nasul. Nu e sângele meu. E al tău. E sângele lui tati din cadă. E sângele doamnei Keizer. Mami, te rog! Ți-am simțit arsura pe mână. I-am simțit pe toți bătrânii de la serbare. Pe cei din spital. Le simt toată durerea. Și toată bucuria. Și ce știu despre oameni mă omoară!
   Ai auzit? Îl omoară, Kate! Dă-i pastila!
   Mama lui Christopher se opri. Își luă fiul de după umeri și-l privi drept în ochi.
   - Ce știi tu despre oameni, scumpule?
   - Totul.
   Și, cu acest cuvânt din urmă, Christopher se lipi de pieptul ei și începu să plângă în hohote. Îl ținea în brațe, prea slăbit ca să reziste pastilelor. Era ocazia ei.
   Dă-i pastila, Kate!
   Mama lui Christopher își strânse la piept copilul scuturat de suspine. Clătinându-se de la lipsa de somn. Prin ea trecu șuvoi o viață întreagă de grijă maternă. Toate pernele întoarse pe partea răcoroasă. Toate sendvișurile cu brânză făcute exact cum îi plăceau lui.
   Dă-i pastila, Kate! Sau ești o mamă de doi bani!
   Mama lui Christopher se opri. Ascultă iarăși vocea.
   O mamă de doi bani, Kate. Acum, dă-i pastila!
   Și atunci pricepu că nu era vocea ei.
   Suna ca ea. Era aproape perfectă. Tonul era potrivit. I se mai întâmpla să se mustre. Avea un monolog interior care-i spusese, de-a lungul anilor, niște lucruri de la obraz.
   Dar...
   Kate Reese nu era o mamă de doi bani. Era o mamă excelentă. Să fie mama lui Christopher era singurul lucru la care Kate Reese era expertă. Și o ticăloasă o imita perfect ca s-o convingă de contrariu. Ceva sau cineva voia ca băiatul ei să ia pastilele alea. Ceva voia ca fiul ei să doarmă. Ceva îi voia fiul.
   - Cine-i acolo? zise cu voce tare mama lui Christopher. Cine e?
   Camera rămase tăcută. Dar Kate simțea ceva furișându-se.
   - Mami, mă crezi acum? șopti Christopher.
   Mama lui Christopher se uită la flaconul din mână. Îi goli, dintr-o singură mișcare, conținutul în chiuvetă.
   - Da, scumpule. Hai, apucă-te și fă-ți bagajul. Ne cărăm naibii de-aici.

Capitolul 63

   Mary Katherine intră în biserică. Era târziu și pustiu. Lumină venea doar de la felinarul stradal, prin geamul cu vitralii, și de la o mână de lumânări aprinse de cei care încercau să-și țină familia în viață prin credință. În rest, era întuneric.
    Mary Katherine își muie degetele în apa sfințită și înaintă pe culoarul central. Își făcu cruce și se așeză în strana rezervată de obicei familiei Collins. Dar nu erau acolo acum. În clipa asta nu erau decât Mary Katherine și Dumnezeu.
   Și copilul.
   Mary Katherine își înăbuși gândul. Abia dacă-și amintea cum condusese până aici. Se gândi la primul test de sarcină, cel care se făcuse albastru. Dar știa că nu poate fi gravidă. Era cu neputință. Așa că se convinsese că primul test fusese probabil defect. Da. Era o explicație mult mai rezonabilă decât o virgină însărcinată. Rupsese ambalajul următorului test și citise instrucțiunile la lumina telefonului mobil. La marca asta era însărcinată dacă apăreau două liniuțe. Dacă apărea una singură, însemna că se putea trezi din acest coșmar și se putea întoarce la viața ei de dinainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Găsi sticla de apă a mamei ei în trusa de urgență, bău și așteptă. Se pusese pe vine și făcuse pipi pe a doilea bețișor, apoi așteptase ca un prizonier propus pentru eliberare condiționată.
   Următoarele minute fuseseră parcă o veșnicie. Așteptase liniuța.
   Așteptase o singură liniuță.
   Doamne, te rog, fă să fie doar una!
   Când se iviră cele două liniuțe apărură și lacrimile. Desfăcuse grăbită ambalajul celui de-al treilea test și parcurse în grabă instrucțiunile de folosire. Un semn (+) însemna că-i însărcinată. Un semn minus (-) însemna că se putea trezi din coșmar și întoarce la viața ei ca și cum nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. După ce făcu pipi pe bețișor pentru o a treia și ultimă oară, se uită la test - testul lui Dumnezeu - și promise să fie silitoare. Să intre la Notre-Dame. Să se mărite. Să-și facă o carieră. Să aibă copii cu bărbatul ei, cum avuseseră toate femeile din familie, o generație după alta. Doar rogu-te, Doamne, fă să fie un semn minus (-). Se rugă mai fierbinte decât se rugase tatăl ei la toate meciurile dintre Steelers și Notre-Dame puse la un loc, atunci când, la final, conducătorul de joc dădea o pasă lungă în adâncime. Cum îi spuneau...?
   O Ave Maria.
   Privise bețișorul și văzuse semnul (+) în mâna ei, precum crucea de aur pe care o purta la gât. Și suspină. Testul lui Dumnezeu era trei din trei. Tată. Fiu. Sfântul Duh. Mary Katherine avea să apară la absolvire cu burta umflată sub robă. N-avea să îndure să se uite la pozele de sfârșit de an. Și imediat ce aflau cei din comisia de admitere, n-avea să intre în veci la Notre-Dame.
   Mary Katherine nu știa cât stătuse acolo în frig, bocind cu palmele pe față, însă în cele din urmă se ridicase, cu genunchii zdreliți, ca la dramatizarea Patimilor, și izbutise cumva să ajungă la mașină. Și-apoi să conducă până la biserică. Unde îngenunchease acum. Închise ochii și se rugă din toată inima.
   Doamne, îmi pare rău. Nu știu ce-am făcut, dar știu că am făcut ceva rău. Spune-mi, te rog, ce-am făcut și o să-mi îndrept greșeala. Jur!
   Liniște. Genunchii împingeau în băncuța de rugăciune. Își scărpină brațul. Telefonul zumzăi: primise un sms. Zgomotul o făcu să tresară. Nu-și dădea seama cine o suna atât de târziu. Poate se trezise Doug. Poate părinții ei descoperiseră că nu-i la ea în pat.
   Scoase telefonul. Mesajul era ANONIM.
   Mesajul zicea... Te-ai pișat pe băț, târfă.
   Mary Katherine simți că i se face inima cât un purice. Umilită era puțin spus. Cineva o urmărise în pădure.
   Telefonul îi zumzăi încă o dată... Hei, Preacurato, cu tine vorbesc.
   Mary Katherine șterse mesajele. Voia ca totul să dispară. Voia să dispară cu totul și ea.
   Doamne, te rog. Nu înțeleg de ce se întâmplă asta. Ce-am făcut ca să Te supăr, promit că o să îndrept. Doar spune-mi ce să fac. Am nevoie să-mi vorbești.
   Telefonul se auzi iar... Cu tine vorbesc, târfo.
   Mary Katherine se uită prin biserică. Nu era nimeni. Simți, în stomac, o groază nespusă. Își îndesă repede în buzunar telefonul.
   Telefonul mai zumzăi o dată. De două ori. Până la urmă nu se mai putu abține. Se uită.
   De ce nu-mi răspunzi?
   Te crezi prea bună pentru mine?
   Scrise la rându-i:
   Cine-i acolo?
   Telefonul bâzâi... Știi cine e.
   Apoi mobilul tăcu. Mary Katherine simți că se face rece în jur.
   Telefonul zumzăi încă o dată... Mă uit chiar acum la tine.
   Mary Katherine scoase un țipăt strident. Se uită împrejur, peste tot, dar nu văzu decât statuia lui Iisus și chipurile sfinților, înghețate pe vecie în vitralii. Dintr-odată, instinctul îi spuse să iasă imediat din biserică. Să se suie în mașină. Acum. Mary Katherine ieși din strană fără a-și face cruce și o porni în fugă spre ușă. Ceva nu era în regulă.
   Simțea cum o înconjoară pericolul. Deschise ușa.
   O văzu, afară, pe doamna Radcliffe.
   Mary Katherine țipă. Doamna Radcliffe se scărpina pe braț. Avea ochii injectați. Fruntea îi era udă de febră.
   - Ce faci aici, Mary Katherine? E aproape două dimineața.
   - Mă scuzați, doamnă Radcliffe. Tocmai plecam.
   Doamna Radcliffe făcu un pas spre ea, scărpinându-și brațul.
   - E ceva diferit la tine.
   - Sunt agitată din cauza admiterii la Notre-Dame, atâta tot. Am venit să mă rog. Crăciun fericit!
   Mary Katherine schiță un zâmbet silit și se grăbi spre parcare. Nu-i mai păsa de ce-o să-i facă părinții. Trebuia să se întoarcă acasă, iute.
   Urcă în mașină și porni motorul. Se uită în oglinda retrovizoare și-o văzu pe doamna Radcliffe dispărând în biserică. Mary Katherine nu știa ce făcea atât de târziu pe afară. Poate că era și ea tristă. Poate voia să aprindă o lumânare pentru familia ei. Mary Katherine știa doar că, din vreun motiv sau altul, doamna Radcliffe nu purta încălțăminte.
   Mary Katherine începu să conducă.
   Știe, Mary Katherine. O să-și amintească cum ai vomitat după împărtășanie. Aveai grețuri matinale și cuminecătura avea gustul cărnii lui Iisus. Ăsta-i canibalism. Ești dezgustătoare.
   Vocea interioară turuia fără oprire. Se uită la vitezometru. Mergea cu 30 la oră. Inima îi bătea tare. Trebuia să ajungă acasă. Apăsă pedala de accelerație.
   Te-a văzut sorbind vinul. Chiar crezi că ai băut sângele Domnului? Înseamnă că ești vampir. E-o demență. Biserica n-ar tolera canibalismul și vampirismul. Biserica e frumoasă. N-are nicio noimă.
   Mary Katherine se uită în oglindă. Văzu cum turla bisericii se micșorează. Nu observase, dar mergea acum cu 45 la oră. Vocea lăuntrică se făcu și mai gălăgioasă, de parcă cineva ar fi dat mai tare televizorul.
   Nu e vina lui Dumnezeu că se întâmplă asta. E vina ta. Tu te-ai gândit la sex. Nu contează că ai făcut-o sau nu. Știi regulile... cine gândește făptuiește. Deci nu ești deloc virgină. Ești o târfă.
   Telefonul zumzăi. Mesajul era... Sunt încă aici, târfă.
   Mary Katherine își scărpină brațul. Și-l tot scărpina, întrebându-se cine-i trimitea mesajele. Se uită spre cer. Norii pluteau deasupra.
   Acul vitezometrului urca: 60 la oră. Trebuia să ajungă acasă: 70 la oră.
   Și mai vrei iertarea lui Dumnezeu? După ce ai vomat carnea și sângele Lui. După ce ai luat în gură chestia lui Doug. După ce nu ți-a păsat de bătrânii ăia, fiindcă nu voiai decât să te duci la Notre-Dame. Mai crezi, după toate astea, că Dumnezeu te-a ales? Haide, Mary Katherine. Haide, întreabă-L.
   - Doamne, zise cu voce domoală. Sunt însărcinată cu copilul Tău?
   Telefonul zumzăi. Mesajul era doar un emoticon zâmbăreț. Mary Katherine se uită pe laturile șoselei. Cerbi începeau să se ivească dintre copaci și de pe pajiști. 80 la oră. Încercă să ignore mesajele și să se roage.
   - Motivul pentru care întreb, Doamne, e că... ăă... gândesc niște lucruri foarte urâte. Îmi tot vine gândul să mă arunc de pe niște trepte. Tot vreau să-mi dau pumni în stomac, ca să pierd sarcina. Și nu mai vreau să gândesc așa. Așa că spune-mi, Doamne. Dacă port copilul Tău, fă să dau peste un cerb.
   Telefonul zumzăi. Mesajul nu conținea cuvinte. Doar un emoticon înfățișând un bebeluș care se hlizea. Mary Katherine simți că nu mai are aer. Privi înainte, pe șosea. Cerbii se strângeau. Mary Katherine trecu pe roșu fără să oprească. Apoi mai trecu o dată și încă o dată.
   Iarăși. Cu 90 de kilometri pe oră.
   - Te rog, de data asta doar. Doar spune-mi. Fiindcă am gânduri de sinucidere. N-aș face-o vreodată, dar să gândești e să făptuiești.
   Așa că am făcut-o. Am făcut-o oare? M-am sinucis deja? Sunt moartă? Am păcătuit în clipa asta? Sunt condamnată la focul iadului? Dacă sunt condamnată pe veci, fă-mă să dau peste un cerb.
   Mary Katherine trecu în viteză pe roșu. Apoi pe lângă un indicator pe care scria 50. Nu reușea și pace să se dezbare de păcat.
   Nu-l putea depăși cu fuga. Oricât de rapid ar fi condus. Nu putea să curețe păcatul. Se uită la vitezometru: 110 kilometri pe oră.
   - Doamne, fii bun, am nevoie să știu acum dacă o să nasc copilul Tău, fiindcă mă tot gândesc la avort. Și e un păcat de moarte. Dar mă tot gândesc la asta și dacă gândesc, atunci făptuiesc. Dar n-aș vrea. N-aș vrea să fac vreun rău copilului Tău. Te rog, ajută-mă, Doamne! Dacă vrei să fac avort, fă-mă să dau peste un cerb. Dacă vrei să mă sinucid. Dacă vrei să mor! Dacă vrei să am copilul Tău! Dă-mi un semn, atâta vreau, și o fac! Aș face orice pentru tine, Doamne.
   Mary Katherine văzu în față un semafor pe roșu. Cerbii, de pe marginea drumului, nu scăpau din priviri mașina. În loc să încetinească, apăsă și mai tare pedala. Trecu prin intersecție ca o săgeată chiar când se făcea verde: 120 de kilometri la oră. 130.
   Telefonul mai bâzâi o dată. Târfă, acum o să mori.
   Când ajunse la 150 de kilometri la oră, Mary Katherine simți că lumea se domolește. Nu știa de ce-o face, dar era ca și cum altcineva ar fi accelerat, nu ea. Ca și cum altcineva ar fi luat telefonul în mână.
   Ca și cum altcineva ar fi scris un răspuns furios persoanei necunoscute care o hărțuia.
   CINE NAIBA EȘTI?! scrise Mary Katherine.
   Apoi lăsă telefonul alături.
   Gonea cu 170 de kilometri pe oră.
   Nu apucă să vadă la timp cerbul.

Capitolul 64

   Mama lui Christopher începu să se agite prin casă și să arunce câteva lucruri esențiale într-o valiză. Mâncare. Haine groase. Baterii. Apă. Restul de lucruri le putea lăsa. Se puteau oricând întoarce după ele. Însă când situația devenea periculoasă, știa că fuga e cea mai nimerită strategie. Și acum era mai mult decât periculos. Ceva din Mill Grove făcuse orașul întreg s-o ia razna.
   Și-i ucidea fiul.
   - Într-un minut, plecăm! strigă pe culoar.
   Afară șuiera vântul. Mama lui Christopher deschise șifonierul.
   Apucă toate hainele de iarnă pe care le putu găsi și le îndesă în valiză. Era pe cale să-l închidă, când văzu rochia de designer pe care o cumpărase de la mall. Cea pe care o purtase la întâlnirea cu șeriful.
   Șeriful. Nu-l poți lăsa pe șerif.
   Iarăși vocea. Imitând-o. Încercând s-o încetinească.
   - Îl sun de pe drum, zise cu voce tare, ca să se asigure că gândurile îi aparțineau.
   Lăsă deoparte rochia și pantofii cu toc și puse mâna pe un fular gros, ghete, mănuși și o mie de dolari, bani gheață, ascunși vederii într-o doză falsă de spray. Îndesă totul în valiză și se grăbi spre camera lui Christopher. Îl găsi așezat pe pat. Cu valiza goală. Nu-și făcuse bagajul. Luase doar fotografia cu tatăl lui.
   Și punga albă de plastic.
   - Ce faci?! întrebă.
   - Mami, omul cel amabil spune că n-ar trebui să plecăm. O să se întâmple ceva rău.
   - Spune-i că regret, dar plecăm.
   - Dar, mami...
   - Nu stăm la discuții! se răsti ea.
   Începu să-i umple valiza. Christopher duse punga albă de plastic la ureche, ca pe o cochilie, și ascultă. După o clipă, dădu din cap a încuviințare și se întoarse spre mama lui.
   - Zice că, atunci când ai vorbit cu voce tare, doamna șuierătoare a auzit. Și n-o să te lase să mă iei de aici, mami!
   - Stai să mă vezi! țipă ea.
   O ramură atinse fereastra.
   - Vine, mami.
   Afară vântul urla. O creangă lovea fereastra, ca niște unghii de copil.
   - Plecăm în clipa asta, Christopher!
   Mama lui Christopher închise cu un pocnet valiza și o apucă în mâna dreaptă. Pe Christopher îl apucă cu stânga. Băiatul se uită spre punga albă de plastic.
   - Domnule, nu ne poți ajuta dacă te prinde. Fugi!
   Deschise geamul de la dormitor și aruncă afară punga albă de plastic. Vântul o săltă ca pe un zmeu. Prin curtea din spate umblau o jumătate de duzină de cerbi. Se opriră din păscut tufele și porniră pe urmele pungii, spre pădure. La parter se auzi un bufnet.
   - E la ușa din față, mami!
   Mama lui Christopher îl luă în brațe și coborî la repezeală treptele.
   Scoase cheile mașinii și deschise ușa care dădea spre garaj. Casa se răci cu zece grade. Intră în garaj și descuie mașina. Îl puse pe Christopher în față, pe banchetă.
   - E în casă!
   Vântul aruncă în ușa garajului o mână de pietricele.
   Kate trânti valiza lângă roata de rezervă și lângă cumpărăturile de la supermarket pe care nu mai apucase să le despacheteze. Se așeză pe locul șoferului. Apăsă butonul care deschidea poarta garajului.
   - Mami, e în garaj!
   Mama lui Christopher întoarse capul, dar nu zări nimic. Își întoarse privirea spre el. I se închideau ochii.
   - Mami, mi-e așa de... somn.
   - Nu! zise ea cu voce aspră. Stai treaz. M-ai auzit? Stai treaz până ce ajungem departe de locul ăsta!
   Întoarse cheia. Motorul gemu. Nu voia să pornească. Încercă iar.
   Motorul porni și mașina începu să huruie, trezită la viață. Mama lui Christopher băgă în marșarier și întoarse capul să se uite prin lunetă.
   Atunci o văzu pe bătrâna din cabana de lemn.
   - Unde-l duci?! țipă bătrâna, pornind cu pași mari spre mașină.
   Ajunse îndată și încercă să deschidă portiera în dreptul lui Christopher. Mama lui Christopher apăsă butonul de blocare automată.
   - Unde-i soțul meu? Înotam amândoi în râul Ohio. Ce băiat frumos era!
   Bătrâna își lipi palmele de geamul lui Christopher. Mama lui Christopher demară, străbătând în marșarier aleea de ieșire. Fața bătrânei apăru din cabana de lemn și porni să alerge după mașină ca un copoi. Mama lui Christopher acceleră și porni în trombă pe stradă. Jenny Herog ieși în fugă din casa ei.
   - Să nu mai vii la mine în cameră! O să te înec în apă! țipă Jenny.
   Mama lui Christopher trecu ca din pușcă pe lângă fosta casă a lui David Olson din colț. Jill ieșise împreună cu soțul ei, Clark.
   Aduseseră pătuțul bebelușului de la etaj pe verandă. Clark o ținea la piept și Jill se văicărea de mama focului.
   - Am cerut un copilaș! Unde e copilașul nostru?! țipă ascuțit.
   Ieșiră din cartier. Departe de nebunie. De pădurea din Mission Street. Se uită la indicatorul de combustibil. Era aproape gol. Știa că, dacă în magazin nu mai rămăsese mare lucru, nici la benzinărie n-avea să fie prea diferit. Îi aruncă o privire lui Christopher, așezat alături. Pleoapele îi cădeau grele.
   - Nu, scumpule! Ea vrea să dormi! Luptă-te!
   Coborî geamurile. Aerul era geros. Îi înțepa încheieturile degetelor, dar izbuti ce-și propusese. Christopher deschise ochii.
   Trecură de benzinăria de lângă școala primară, însă era o coadă care se întindea până la Autostrada 19. Clienți furioși claxonau de zor și strigau unii la alții. Trebuia să găsească ceva care să nu fie știut de toți. Își aminti de cele două benzinării aflate lângă Kings Restaurant, pe Memurray Road. Doar localnicii le știau. Viră când ajunse în dreptul liceului și porni drept spre ele. Una era închisă. Cealaltă era practic lipsită de clienți.
   Un miracol.
   Mama lui Christopher opri la pompă. Se dădu jos din mașină și trecu cardul prin cititor. Respins. Scoase cardul Visa. Respins. American Express. Respins. Deschise capacul falsei doze de aerosol și scoase 5 bancnote de 20. Intră în trombă în clădire. Dădu peste un adolescent care vorbea la telefon.
   - Unde-i petrecerea? își întreba prietenul. Debbie Dunham a ajuns?
   Mama lui Christopher puse mâna pe un pachet cu doze de coca-cola și pe ultimul bidon de apă. Aruncă pe tejghea banii.
   - Pompa șapte, zise. Și-aș vrea o canistră pentru benzină.
   Puștiul deschise pompa și-i dădu ultima canistră roșie. Chiar când ieșea zorită pe ușă, îl auzi pe băiat râzând la telefon.
   - Ce târfă-i fata asta.
   Mama lui Christopher se înapoie la mașină și-i întinse fiului său o doză de cola.
   - Bea-o, scumpule, o să te ajute să rămâi treaz.
   El trase cheița dozei și sorbi. Ea se apucă să facă plinul. Scoase repede telefonul. Să-l sune pe șerif și să-l avertizeze. Să le sune pe mamele băieților, pe Ambrose, pe Mary Katherine și pe prietenii de la Shady Pines.
   Își privi celularul.
   Fără semnal. Nu mai funcționa.
   Încercă să-și alunge frica și să se concentreze. Avea să încerce să sune iarăși după ce porneau la drum. Avea să încerce să ajungă tocmai în West Virginia. Umplu rezervorul și-i puse capacul. Umplu apoi bidonul roșu de plastic cu încă cinci litri de benzină. Știa că putea fi ultima oprire pentru ceva vreme. Băgă în portbagaj canistra și se sui în mașină.
   - Mami? Sunt treaz sau am adormit?
   - Ești treaz, scumpule. Nu adormi încă. Ea vrea să adormi.
   - Mami, nu știu unde suntem.
   - Nu-i nimic, știu eu. Și n-o să te scap din ochi.
   Mama lui Christopher porni motorul. Ieși pe stradă. Vântul doborâse un copac pe Fourth Couch Road, așa că întoarse și porni spre vest. Pe lângă liceu. Era o scurtătură spre autostradă. Putea s-o apuce pe acolo și să ajungă în West Virginia în mai puțin de o oră.
   - Bea-ți cola.
   - Am băut-o.
   - Știu că ți-e somn, scumpule. Dar trebuie să reziști!
   - Vreau să mă întind în spate și să mă culc.
   - Ajungem în West Virginia într-o oră. Și-o să poți dormi zile întregi.
   - Doamna șuierătoare n-o să-mi dea niciodată drumul, mami.
   - Pune-ți la loc centura!
   - Nu te teme, Omul cel amabil a zis că o să mă găsească. N-o să fiu singur.
   Era prea slăbit ca să se poată muta pe bancheta din spate. Închise ochii. Kate îl zgâlțâi cu putere.
   - NU! TREZEȘTE-TE! TREZEȘTE-TE!
   Apucă bidonul cu apă și i-l turnă pe cap. Ochii lui se deschiseră, îi mai dădu o cola. Dar brațele lui erau prea slăbite ca să o poată ține.
   - Mami, zise.
   - Ce-i, scumpule?
   - O să vireze ca să evite cerbul.
   Cum?
   - Nu te supăra pe ea. Toate astea trebuiau să se întâmple.
   Îi atinse mâna și se întoarse cu calm spre geamul din dreptul lui, chiar când cerbul sărea în fața mașinii lui Mary Katherine. Mary Katherine viră ca să-l evite și mama lui Christopher văzu cum cele două faruri se apropie vertiginos de fiul ei.
   Mama lui Christopher privi în lumina farurilor. Simțea furnicătura lăsată pe mâna ei de atingerea lui. Timpul se opri.
   Christopher avea dreptate.
   Toate astea trebuiau să se întâmple.
   Văzu toate coincidențele strângându-se laolaltă ca un șir de beculețe în jurul pomului de Crăciun. Ar fi putut despacheta cumpărăturile, dar erau încă în mașină. Ar fi putut să piardă cheile, dar le avea în buzunar. O secundă ici. Două minute colo. Ar fi putut să dea peste aglomerație la benzinărie. Sau să nu mai fie benzină.
   Sau să aibă un card funcțional în loc de bani gheață, scoși dintr-o doză falsă de spray.
   Dar nu asta se petrecuse.
   Fiindcă lucrul acela nu intenționase s-o oprească să plece.
   Voise s-o știe pe șosea.
   În chiar acel loc.
   La exact ora 2:17 dimineața.

   Când mașina lui Mary Katherine derapă, încercând să evite cerbul, și se izbi de portiera din dreapta.

Partea a V-a
Adormit
Capitolul 65

   - Christopher, ce mă bucur să te văd iarăși, zise vocea.
   Christopher deschise ochii. Era pe un pat de spital. O soră medicală stătea aplecată asupra lui, fredonând ceva. Pregătea un burete de spălat. Ochii ei îi păreau familiari, însă fața îi era acoperită de o mască medicală.
   Vocea se auzi iarăși, calmă.
   - Așa. Nu te teme.
   Christopher nu-și putu da seama de unde provenea vocea. Se uită prin odaie. Ușa care dădea spre toaletă era închisă. Ascultă atent, însă n-ar fi putut spune dacă vocea se auzise din spatele acelei uși. Se auzea o răsuflare? Ceva ca un zgrepțănat?
   - Nu, nu sunt în baie. Sunt aici sus, amice.
   Christopher ridică privirea și-l văzu pe Motanul Buclucaș privindu-l țintă de pe ecranul televizorului. Era unul dintre episoadele favorite ale lui Christopher. Cel în care Motanul Buclucaș folosea un hidrant ca să transforme cartierul într-un parc de distracții acvatic. Dar ceva era în neregulă cu episodul. Din gura hidrantului nu țâșnea apă.
   Țâșnea sânge.
   - Bună, Christopher, zise Motanul Buclucaș. Măiculiță, a trecut ceva vreme! Ți-am dus dorul. Ce mai faci, amice?
   Motanul Buclucaș zâmbi. Dinții îi erau tăioși ca briciul. Și plini de carne. Christopher încercă să se salte în șezut, însă era ținut ferm pe loc. Își privi încheieturile mâinilor și gleznele. Erau legate cu sfori de o targă.
   - Nu te împotrivi, Christopher. Încercăm să te ajutăm. Trebuie să știm unde-i el, amice.
   Christopher intră în panică. Se uită prin cameră, după o cale de scăpare. Fereastra avea gratii. Era în lumea imaginară? Avea un coșmar? Unde era? Cum ajunsese aici?
   - Scuze, Christopher. Nu ne place să te-nchidem așa, dar nici nu te putem lăsa iarăși să scapi fără să-l găsim. Măiculiță, nu, nu se poate!
   Christopher se uită la podea. Era murdară de urme însângerate de tălpi. De toate formele. Mărimile. Bărbați. Femei. Mai mult copii.
   Părea că lumea se holbase la el cum te holbezi la un animal de la zoo.
   - Spune-ne unde e, Christopher, și-ți dăm drumul.
   Christopher se uită iarăși la ecran. Motanul Buclucaș plescăi din limbă, scoțând un țăcănit ca de carte de joc, pusă între spițele unei roți de bicicletă. Tic-tac. Tic-tac. Apoi, cumva, întinse o labă afară din televizor și schimbă canalul. Christopher se văzu pe el însuși acolo.
    Legat de pat. Infirmiera muie buretele în găletușă. Îl scoase și-l stoarse, iar în clipa aceea Christopher văzu că picura sânge ca o inimă scoasă din piept. Ușa din televizor se deschise. Motanul Buclucaș veni lângă patul lui.
   - Hei, amice, zise aplecându-se peste pat. Știi de ce ești aici? Unde crezi că ești?
   Christopher credea că-i în lumea imaginară. Nu? Mai fusese acolo. Dar cum ajunsese aici? Ori era un coșmar? Sau amândouă? Ori niciunul?
   - Unde sunt? Asta îți zici acum, amice. Pot să te miros. N-ai adormit, deci ăsta nu-i vis. Nu - nu - nu. Nici în căsuța din copac n-ai intrat. Și totuși uită-te aici. Da-da - da. Sunt patru căi de intrare. Trei de ieșire. Două le știi. Noi știm și altele. Ea are cheia. Dar unde este ușa?
   Motanul Buclucaș duse laba la fruntea lui Christopher și începu să-l mângâie ca și cum Christopher ar fi fost pisica. Nu invers.
   - Îți spun eu cum se iese, amice. Dar mai întâi trebuie să-mi spui unde e el, toarse Motanul Buclucaș. Patru căi de intrare. Trei de ieșire.
   Mintea lui Christopher cugeta de zor. Căsuța din copac și un coșmar. Astea erau două dintre căile de acces spre lumea imaginară.
   Care erau celelalte două? Încercă să-și amintească în ce fel ajunsese aici. Nu reținea decât o lumină strălucitoare. Și un țipăt.
   - E ultima ta șansă, amice. Nu vrem să-ți facem vreun rău. Măiculiță, nici vorbă! Dar dacă nu ne spui unde-i el, va trebui să-ți scoatem vorbele din gură cu cleștele.
   - Nu știu.
   - Ba cred că știi, amice.
   - Ba nu! A fugit! pledă Christopher.
   - L-ai ajutat tu să scape. E o mare diferență. Și se duce undeva. Și trebuie să-ți fi spus unde.
   - Nu știu.
   - Gândește-te bine, Christopher. Aveți voi un plan să vă întâlniți iarăși. Unde o să vă vedeți, amice?
   Nu exista niciun plan. Dar trebuia să se gândească iute la ceva.
   Așa că minți.
   - La școală.
   - Nu te pricepi să minți, amice.
   - Nu mint!
   Motanul Buclucaș încetă să mai zâmbească. Oftă adânc, a resemnare.
   - Soră, pregătește-l de operație.
   Televizorul se stinse, luându-l cu el pe Motanul Buclucaș.
   Infirmiera luă buretele însângerat și începu să frece cu el brațele și pieptul lui Christopher.
   - Doamnă, ajutați-mă, vă rog, îi șopti Christopher.
   Dar ea nu răspunse. Ci continuă să fredoneze. Termină curățatul cu buretele însângerat, apoi deblocă targa și-l împinse pe Christopher pe culoar.
   - Unde mergem? întrebă acesta. Unde sunt? E lumea imaginară?
   Infirmiera nu zise nimic, ci continuă să fredoneze melodia aceea. „Blue Moon”. Îl împinse pe Christopher mai departe pe culoar.
   Roțile se suciră. Una era strâmtă ca un picior cu malformație. Scârț scârț scârț.
   Trecură pe lângă un salon de spital. Domnul Henderson, în pat, se ținea de gâtlejul însângerat, încercând să țipe. Dar nu ieșea niciun cuvânt. Doar sânge. Îi curgea din gât în picuri minusculi, care pluteau prin aer ca niște balonașe și apoi se spărgeau cu pocnete mici. Sistemul de amplificare al spitalului se trezi brusc la viață, ca un radio vechi care se umple cu electricitate. Se auzi, preț de o clipă, o microfonie teribilă. Apoi o voce înfricoșătoare răsună pe culoare.
   - Tic-tac, amice. Aproape că ai ajuns, zise Motanul Buclucaș.
   Infirmiera împingea mai departe targa. Scârț scârț scârț.
   - E ultima ta șansă, amice. Da, așa-i, măiculiță. Zi-ne unde e și nu mai intrăm în următoarea cameră.
   - Dar unde mergem?!
   - A, n-ai vrea să vezi ce-i acolo, amice. Număr până la trei. Ești gata? Unu... doi.
   Infirmiera împinse targa spre o ușă. Scârț scârț scârț.
   - Trei!
   Ușa se deschise. Christopher fu, deodată, orbit. Se uită la fețele care gemeau și salivau, pierdute într-o străfulgerare de lumină puternică. Ochii i se obișnuiră treptat și văzu că fețele erau ale unor copii. Niciunul nu avea dinți. Copiii stăteau într-un cerc. Centrul cercului era gol, cu o lumină mare și strălucitoare atârnând sus, deasupra unei mese reci, de metal, plină cu instrumente.
   Era într-o sală de operații.
   Un doctor îl aștepta acolo, în halat, cu o mască albă acoperindu-i fața. Christopher nu-i văzu ochii. Infirmiera îl împinse pe Christopher către centru, în vreme ce copiii îl înconjurau. Cu ochi lucitori.
   Christopher întoarse înspăimântat capul. Puștii începură să urle, țopăind ca niște maimuțe la zoo. Încercau să strige „Spune-ne doar unde este el, Christopher!”, însă, neavând dinți sunau hidos.
   - Sunee nee doaa unee eteee eeel criiiitofeeeer!
   Infirmiera îl împinse în mijlocul sălii de operații. Blocă roțile tărgii lângă masa rece de metal. Doctorul ridică un braț, cerând să se facă tăcere. Copiii ascultară. Doctorul păși agale spre Christopher.
   Pantofii lui răsunau la fiecare pas în camera tăcută. Doctorul înălță bisturiul argintiu, lucitor.
   - Christopher, zise doctorul cu vocea Motanului Buclucaș. Nu vrem să-ți facem rău, amice, dar ne trebuie o momeală ca să prindem peștele cel mare. Spune-ne unde e el și totul se termină. Nu vrem să fim nevoiți să facem asta. Măiculiță, chiar că nu vrem.
   Christopher se uită peste marginea mesei și-l văzu acolo, pe metalul rece, pe David Olson. Ochii lui David erau închiși. Dormea oare? Era mort? Descoperise doamna șuierătoare că David îl ajutase pe omul cel amabil să evadeze? Asta îi era pedeapsa? Era David schingiuit?
   - Christopher, suntem în criză de timp. Așa că, dacă nu ne spui unde-i, o să-ți tăiem limba. Poate o să-nceapă limba ta să vorbească, amice.
   Christopher se uită la cei care-l înconjurau, sperând să-și găsească prietenii. Pe mama lui. Ori pe omul cel amabil venit să-l salveze. Dar era singur-singurel.
   - Aa, nu te poate ajuta nimeni, zise doctorul. Până nu ne spui unde e el.
   Albul ochilor doctorului începu să se tulbure, ca și cum cineva i-ar fi turnat tuș în globii oculari.
   - Folosește-ți deci limba sau o tăiem, zise doctorul.
   - Nu știu unde e! Jur! zise Christopher.
   Doctorul oftă.
   - Prea bine. Soră... dă-mi, te rog, gazul.
   Infirmiera încuviință și aduse cilindrul cu gaz. Apucă masca de plastic și deschise robinetul, lăsând, cu un șșșșșșș prelung, să iasă afară vaporii de gaz. Duse masca la gura lui Christopher.
   Christopher își suci într-o parte capul.
   - NU! Nu vreau să fiu adormit! țipă din toate puterile.
   - Dar gazul ăsta nu te adoarme, Christopher. Te face supertreaz. Vrem să simți totul.
   Infirmiera îi apăsă pe nas și pe gură masca. Puștii țopăiau de zor, urlând. Christopher își ținu răsuflarea, luptându-se cu masca.
   Doctorul așteptă, răbdător, ca el să respire. Christopher se făcu roșu la față. I se părea că i se opresc plămânii. Și, în cele din urmă, nu mai putu să îndure.
   Trase adânc în piept.
   Gazul îi năvăli în plămâni. Se simți, în câteva secunde, TREAZ!
   Ochii i se deschiseră de parcă ar fi băut un milion de cafele tari.
   Încercă să se oprească, însă nu izbuti decât să tragă și mai mult gaz în plămâni, simțindu-se de parcă inima ar fi fost cât pe ce să-i explodeze. Însă mai simțea și altceva. Gazul îi amintea de ceva.
      Mirosea ca... mirosea ca...
   Mirosea ca mănușile vechi de baseball.
   Christopher se uită iarăși prin cameră și-o văzu.
   Pe mama lui.
   Purta aceleași haine ca ultima oară, în mașină. Da. Mașina. Acolo eram. Avea o tăietură pe frunte. Sticlă de parbriz în păr. De la accident.
   Și-acum se târa pe coate, pe podea, ca un soldat. Pe lângă copiii care urlau ca niște maimuțe. Folosind umbra lăsată de corpurile lor ca să se ascundă de lumină.
   Și, chiar când doctorul apropie briciul de gura lui Christopher, mama lui Christopher sări în picioare și se aruncă asupra lui.
   - Lasă-l în pace! țipă.
   Mama lui Christopher se izbi tare de infirmieră și înhăță bisturiul din mâna doctorului. I-l înfipse în umăr. Doctorul răcni și halatul începu să se facă, din alb, roșu-închis. Mama lui Christopher deblocă targa. Copiii săriră pe ea, încercând să împiedice evadarea, însă mama lui Christopher se dovedi mai iute. Împinse targa afară din sala de operații.
   - Ești bine, scumpule? Ai pățit ceva? zise mama lui Christopher.
   - N-am nimic, zise el. Dar ieși pe stradă!
   - Ce s-a întâmplat? Ce voiau?
   - Să știe unde-i omul cel amabil.
   - Și unde e?
   Mama lui Christopher dădu colțul, urmând semnele care indicau ieșirea. Făcu deodată la dreapta, străbătând în fugă camera de primiri urgențe. Christopher o văzu pe Mary Katherine cum e dusă, într-un scaun cu rotile, din parcarea de pe partea reală, la urgențe.
   Era plină de sânge.
   - Unde e omul cel amabil? repetă mama lui.
   - Nu știu. A scăpat.
   Christopher se uită la următoarea targă care intra. Se văzu pe el însuși întins, inconștient. Avea pe braț o rană groaznică. Și o vânătaie la tâmplă.
   - Unde ar trebui să te vezi cu el? întrebă ea.
   - Nu știu!
   - CHRISTOPHER! UNDE-L PUTEM GĂSI PE OMUL CEL AMABIL?
   Christopher privi cum un paramedic împinge în spital și ultima targă. Ceea ce văzu îl nedumeri. Pe targă era mama lui. Purta aceleași haine pe care le avusese pe ea când condusese mașina. Avea o tăietură pe frunte. Cioburi de la parbriz în păr. Amintirea accidentului reveni. Sticla spărgându-se. Țipetele mamei lui în vreme ce Christopher aluneca în întuneric.
   Așa am ajuns aici, nu?
   Christopher refuzase să ia pastila și să doarmă. La căsuța din copac nu s-ar fi dus. Așa că doamna șuierătoare folosise o a treia cale ca să-l aducă în lumea imaginară. Și de data asta o adusese și pe mama lui. Fuseseră amândoi în mașină. Avuseseră amândoi accidentul. Erau amândoi inconștienți în spital. Dar dacă așa stăteau lucrurile...
   De ce e mama trează în lumea reală?
   O văzu. Slăbită. Însângerată. Întindea mâna spre Christopher, încercând să-și silească trupul rănit să ajungă la el. Apoi, când în cele din urmă se prăbuși, copleșită de durere, o întrebare teribilă îi îngheță lui Christopher sângele în vine. Dacă mama lui era trează în lumea adevărată, atunci cine era în spatele lui, în lumea imaginară?
   - Mami? rosti simțind că se înfioară de frică. Cum ai ajuns aici?
   Christopher întinse gâtul, se uită în spate și-o văzu.
   Pe doamna șuierătoare. Zâmbind.
   - Cred că va trebui să-ți tai totuși limba, zise.

Capitolul 66

   Mama lui Christopher deschise ochii. La început nu izbuti să zărească nimic limpede. Deasupra capului ei era o lumină puternică.
   Vedea ca prin ceață. Clipi de câteva ori, până să-și dea seama că e pe un pat de spital. Un monitor de semne vitale era prins cu un fir de degetul ei arătător. Avea în braț o perfuzie. Se simțea cam toropită după analgezicele pe care i le dăduseră.
   Se ridică, încet, în capul oaselor. Simți că i se strânge stomacul de greață. Era în pragul leșinului, dar nu avea timp pentru asta. Trebuia să ajungă la Christopher. Își mută picioarele peste marginea patului și se ridică nesigură. Simți pe dată pe spinare aerul rece, prin halatul de spital desfăcut. Întinse un braț ca să se sprijine de ceva. Și atunci o împunse durerea.
   Amintirile se întorceau, fragment cu fragment. Cum fusese aruncată în portieră. Coastele pârâind. Aparatul de descarcerare trăgându-i din mașină. Fiul ei, inconștient, în ambulanța care pornise, cu sirena urlând, spre spital.
   - Culcați-vă la loc vă rog, doamnă Reese. Ați trecut printr-un accident foarte grav, zise vocea.
   - Fiul meu. Unde-i? i se adresă infirmierei.
   - La secția de reanimare. Dar trebuie să vă odihniți.
   - Unde e secția?
   - La etajul doi, dar doamnă Reese, trebuie să...
   Fără o vorbă, mama lui Christopher își smulse din braț acul perfuziei, își înghiți durerea din coastă și păși pe culoar.
   - Doamnă Reese! strigă după ea infirmiera.
   Mama lui Christopher găsi liftul și ajunse la etajul al doilea. Fu șocată când se deschiseră ușile. Secția era plină, de nu mai puteai să arunci un ac. În zona de așteptare erau zece locuri. Dar se aflau acolo pe puțin patruzeci și cinci de persoane.
   - Christopher Reese, îi zise asistentei de la internări. Sunt mama lui.
   - Camera 217, zise asistenta scărpinându-și brațul.
   Ușa zumzăi ca o viespe supărată. Mama lui Christopher o deschise și păși pe culoar. Văzu că toate paturile erau ocupate.
   Înjunghiați. Împușcați. Sminteala sau furia, sau ce era își făcuse de cap cât dormise ea. Se îndreptă, cu pași nesiguri, spre camera 217, aflată în capătul unui coridor lung. Deschise ușa fără să bată.
   Și îl văzu.
   Băiețelul ei, întins pe pat. Cu o rană adâncă, urâtă pe braț. Corpul îi era plin de tăieturi nenumărate, de la sticlă. Ochii îi erau închiși.
   Din gură îi ieșea un tub imens, conectat la un desiș de monitoare.
   Mașinăriile respirau pentru el. Mâncau pentru el. Monitorizau activitatea inimii și a creierului. Mama lui Christopher văzu o asistentă care trecea numere pe fișa lui Christopher, oprindu-se doar cât să se scarpine pe umăr.
   - Ce are? întrebă mama lui Christopher.
   Femeia se întoarse către ea. Tresărind. Mama lui Christopher îi analiză pe loc chipul. O clipă, asistenta se întrebă cine e femeia aia.
   Odată ce-și dădu seama că e mama copilului, arboră o expresie impenetrabilă și vorbi în șoaptă, ca în biserică.
   - O să-l aduc pe doctor, doamnă.
   Și ieși iute. Mama lui Christopher se apropie de pat. I se păru, atingând mâna lui Christopher, că atinge o plită fierbinte. Își lăsă palma pe fruntea lui. Își zise că avea pe puțin 40 de grade febră. Se uită la monitor și descoperi indicatorul temperaturii prin puzderia de cifre și luminițe.
   Potrivit monitorului, Christopher avea 36,6 grade.
   Mama lui Christopher luă de pe noptieră un bol cu gheață pisată.
   Scutură în palme un pic de gheață și le lipi ușor de fruntea băiatului.
   Gheața se topi rapid, ca lăsată pe asfaltul fierbinte. Pielea lui o transformă în apă și-apoi, îndată, în vapori. Mama lui Christopher mai luă niște gheață și i-o puse la subsuori, pe gât și pe piept.
   - Doamnă Reese, zise vocea.
   Kate întoarse capul și-l văzu pe doctor, în cadrul ușii. Avea pe față o mască chirurgicală.
   - Domnule doctor, trebuie să-l treziți!
   - Doamnă Reese, luați vă rog loc pe un scaun.
   - Nu! făcu ea. Trebuie să se trezească! Trebuie să-l treziți în clipa asta!
   Doctorul își scoase masca. Expresia lui nu era atât de impenetrabilă ca a asistentei. Oricare vor fi fost veștile, nu erau bune.
   - Doamnă Reese, regret să vă spun, dar am încercat deja tot ce se putea face. Mă tem că nu a funcționat nimic. Nu-l putem resuscita pe fiul dumneavoastră.
   - De ce nu? întrebă ea, înfricoșată.
   - Christopher e în moarte cerebrală, doamnă Reese.
   Vorbele o izbiră în piept, tăindu-i, o secundă, răsuflarea. Apoi o cuprinse iarăși furia.
   - E pe dracu’! Trebuie să-l aducem în simțiri. TREBUIE S-O FACEM, ACUM!
   - Doamnă Reese, nu înțelegeți...
   - Nu, tu nu înțelegi! Cineva mi-a răpit fiul!
   Doctorul aruncă o privire scurtă spre brancardierii de pe culoar.
   Aceștia intrară în cameră fără zarvă.
   - Cineva v-a răpit fiul? Cum adică, doamnă Reese? întrebă cu calm doctorul.
   Fu cât pe ce să-i spună despre doamna șuierătoare care voia să-i adoarmă fiul. Și despre prietenul lui imaginar, omul cel amabil, deghizat sub forma unei pungi albe de plastic. Însă observă că doctorul își scărpina insistent urechea. Și că avea fața asudată de la febră. Îi simți și pe brancardierii din spate. Aveau să urmeze oamenii de la pază.
   O să pari țicnită, Kate.
   Gândi iarăși ca să se asigure că era vocea ei și nu cea falsă.
   O să sune ca și cum ai fi nebună.
   Ea era. Și avea dreptate. Se uită la chipurile din încăpere. Și soțul ei stârnise asemenea reacții, le recunoștea. Expresiile alerte, gata de acțiune din momentul când pacientul e socotit instabil sau periculos.
   Și se scărpinau cu toții, ca într-un local pentru opiomani. Doctorul, asistenta. Brancardierii. Și-acum oamenii de la pază. Așteptând, toți.
   Ca ea să le dea motiv s-o înhațe.
   Își dădu seama că acum Christopher se întorsese în spital.
   Inconștient. Exact cum voia doamna șuierătoare. Și dacă doamna șuierătoare era îndeajuns de puternică pentru a face să se petreacă asta, atunci ar fi putut manipula cu ușurință un doctor să rețină o mamă îndurerată, pentru „evaluare” psihiatrică.
   - Cine v-a răpit fiul, doamnă Reese? repetă doctorul.
   - Nimeni. Îmi pare rău... sunt doar... sunt doar...
   Se poticni, prefăcându-se cuprinsă de mâhnire.
   Cei din cameră se relaxară instantaneu, de parcă un sergent invizibil le-ar fi ordonat „pe loc repaus”.

Capitolul 67

   Ambrose deschise ochii. Nu-și aminti, un moment, unde se află.
   Nu-și amintea să fi adormit, dar adormise. De câteva ori. De ce naiba dormea atâta? Era obișnuit să mai ațipească din când în când. Ceva normal pentru un bărbat de vârsta lui. Dar rahatul ăsta de Frumoasă Adormită era ridicol. Ultimul lucru pe care-l ținea minte era că dormise cât ținuse Serbarea de Crăciun. Se trezise după câteva ore, pentru cină. Însă, când intrase în sala de mese, nu văzuse pe nimeni acolo. Ceasul arăta 2:17. Și, cumva, calendarul de pe perete avea un X în plus, care tăia o zi întreagă.
   Ambrose dormise vreme de treizeci și șase de ore.
   - Bună dimineața, domnule Olson, zise o voce. Bine ați revenit dintre cei morți.
   Ambrose întoarse capul și-o văzu pe infirmiera de noapte adăugând încă un X la calendar.
   Adică se făceau 60 de ore.
   - Bună dimineața, zise. Se pare că am ratat cina.
   - Și micul dejun, și prânzul. Și iarăși cina, glumi ea. Nicio grijă. V-am băgat o oglindă sub nas ca să fim siguri. Vă pun ceva de mâncare. N-ați vrea să mergeți în salonul comun, să vă încălziți?
   Infirmiera îi umplu un castron cu tocană de vită și i-l aduse la fotoliul lui preferat din salon, cel din fața televizorului, trăncănind fără oprire și punându-l la curent cu bârfele de prin Shady Pines de la Serbarea de Crăciun încoace. Ambrose, se părea, pierduse un spectacol pe cinste. Pe lângă succese garantate, precum „Am văzut-o pe mami pupându-l pe Moșul” și „Pe bunica a călcat-o un ren”, serbarea din acest an fusese sponsorizată probabil de vreun campionat de lupte libere pentru copii. Se stârnise o încăierare pe cinste, care sfârșise cu fiul lui Kate Reese atacat de doamna Keizer.
   Nasul băiatului sângera rău de tot și mama lui îl dusese la spital, dar asta nu era nici pe departe totul.
   - Ce s-a mai întâmplat? Întrebă el.
   - Doamna Keizer... nu a mai uitat, zise femeia în engleza ei nesigură.
   - Cum adică?
   - Nu mai are Alzheimer, gata. Miracol de Crăciun.
   Așa să fi fost?
   Ignoră gândul și vântul ce șuiera afară și deschise jurnalul fratelui său.

   7 iunie
   Am disecat broaște astăzi, la școală. Am pus palma pe broască și iar am avut senzația aia de mâncărime ciudată.
   Profesorul ne-a spus că broasca era doar adormită, fiindcă s-a trezit chiar acolo, pe masă. M-am prefăcut că e adevărat, dar când am plecat ieri din căsuța din copac, am văzut o pasăre pe cărarea care duce înapoi acasă. Era moartă, pe jos. Avea o aripă ruptă și o mânca un șarpe. Am alungat șarpele și am cules pasărea. Am închis ochii și am avut senzația de mâncărime din lumea imaginară. Am adus pasărea înapoi la viață. Mi-a curs mult sânge din nas. M-am speriat tare. Fiindcă știu că puterea din lumea imaginară înseamnă durere la fel de mare în lumea reală. Una fără alta nu se poate. Deci, cu cât fac mai multe ființe să trăiască, cu atât eu o să mor mai repede. Deci când îmi curge sânge din nas e sângele lumii.

   Un fior urcă pe șira spinării lui Ambrose. Se gândi la povestea infirmierei, cu sângerarea nazală a lui Christopher după ce-o atinsese pe doamna Keizer, exact ca nasul lui David după ce pusese mâna pe pasărea moartă.
    Ambrose își spuse că nu trebuie să uite s-o sune pe doamna Reese de dimineață, apoi se întoarse la jurnal. Dar nu-și putea ține ochii deschiși. De parcă ar fi fost îndopat cu sedative. Îi amintea de ocazia în care camarazii îi aruncaseră o pilulă în whisky și se amuzaseră teribil când el își azvârlise de pe el hainele și furase o mașină de teren. Se alesese atunci cu furia turbată a sergentului și cu o lună de spălat toaletele.

   Acum se trezi înspăimântat.
   Ambrose auzi un zgomot afară. Tocana de vită stătea rece și neatinsă în fața lui. Trecuse o oră. Televizorul era încă pornit, pus pe canalul local de știri. Se vorbea despre epidemia de gripă și de numeroasele cazuri de infracțiuni cu violență. Se uită pe geam și văzu cerbi gonind pe șosea. Trase iute o gură de aer. Era ceva aici.
   Ceva plin de răutate. Întoarse lupa și-și potrivi ochelarii pe ochi.
   Erau obosiți și uscați, dar trebuia să descifreze scrisul de mână al lui David. Trebuia să afle adevărul.

   12 iunie
   Soldatul își face griji din cauza mea. Mă străduiesc prea tare.
   Sângerez prea mult. El spune că oamenii din lumea reală nu ar trebui să aibă atâta putere, așa că trebuie să o las mai ușor. Dar nu pot. Intram în școală și am atins brațul doamnei Henderson.
   Am simțit că îmi fierbe creierul și că-mi curge sânge din nas.
   Am știut totul despre ea în două secunde. Dar era mai mult decât ce i se întâmplase ei. Am aflat și lucruri pe care avea de gând să le facă într-o zi. Am știut că o să-și înjunghie soțul. De mai multe ori am văzut asta. Erau mai bătrâni, în bucătăria lor, și doamna șuierătoare a făcut-o să ia cuțitul și să i-l înfigă în gât. Am țipat, și doamna Henderson m-a întrebat ce-am pățit.
   Am mințit, fiindcă dacă-i spuneam adevărul, m-ar fi băgat la casa de nebuni.

   Ambrose se opri din citit. Cunoștea numele. Henderson. Dar nu știa de unde să-l ia. De unde știa el numele? Îi luă o clipă să se întoarcă spre televizor, unde Sally Wiggins citea știrile locale.
   ...cercetările continuă în cazul doamnei Beatrice Henderson, care și-ar fi înjunghiat soțul în bucătărie. Era bibliotecară la Școala Elementară Mill Grove...
   Bătrânul simți că i se ridică părul de pe brațe. Ambrose întoarse iute capul. I se păruse că-l spionează cineva. Dar salonul era pustiu.
   Reveni la jurnal și întoarse pagina. Vocea încerca iarăși să-l îmbie la somn. Se împotrivi și citi mai departe.

   15 iunie
   N-am putut să dorm astă-noapte, fiindcă mintea îmi lucrează prea mult. Eram așa de agitat, că m-am trezit și-am început să citesc enciclopedia. Am început cu volumul literei A la 10:30 seara. Până dimineața, la 5:30, am terminat litera Z.
   Partea care m-a speriat cel mai tare e că știam greșelile pe care le-au făcut oamenii care au scris enciclopedia. E amuzant că lumea nu-și dă seama că ce știm nu se termină într-un anumit an. Lumea credea altădată că soarele se învârte în jurul pământului și că pământul e plat. A fost un timp, înainte de Iisus, când se credea că Zeus era cel mai de seamă zeu. Dacă gândeai altfel, erai omorât. Nu știau că doamna șuierătoare e acolo și că-i face să se teamă de informații noi. Nu știau că ea e dintotdeauna acolo și-i face pe oameni să se urască pentru lucruri neimportante.
 
    -...vești proaste din Orientul Mijlociu, unde în această seară trei misionari creștini au fost atacați în vreme ce încercau să aducă provizii vitale pentru refugiați...

   17 iunie
   Îmi tot curge sânge din nas. Mama mă tot duce pe la doctori, dar niciunul nu știe ce am. Încerc, împreună cu soldatul, să găsesc o cale de a-i spune lui Ambrose un adevăr care l-ar face să mă creadă. Am nevoie de ajutorul lui. Trebuie să se lupte el cu ea, dacă eu dau greș. Dar el nu mă crede niciodată. Crede că vorbesc singur când eu discut cu soldatul. Mă consideră alienat mintal.

   Ambrose își scoase ochelarii și-și frecă ochii care-l usturau. Se simți deodată cuprins de somnolență, dar se pălmui peste față, cum făcea când era de planton în armată. Nimic n-avea să-l oprească din citit. I se părea că lumea întreagă depinde de asta.

   21 iunie
   Nu mai știu exact unde sunt. Nu mai știu ce-i real și ce-i imaginar, dar nu mai pot aștepta. Doamna șuierătoare e peste tot, deghizată în gripă. Trebuie să terminăm antrenamentul, înainte să preia controlul asupra căsuței din copac. L-am întrebat pe soldat de ce o vrea atâta doamna șuierătoare și mi-a explicat ce efecte are asupra mea. E puterea pe care o vrea pentru ea. Atât de simplu! Mi-a explicat prin ce am trecut.
   Voiam să-i spun lui Ambrose ce se întâmplă de fapt cu mine, dar nu voiam să mă facă iarăși nebun. Așa că am așteptat până ce a adormit și m-am băgat lângă el în pat. I-am șoptit la ureche foarte încet, în caz că doamna șuierătoare ascultă. „Ambrose, trebuie să-ți spun ceva.” „Ce?” a zis el, somnoros. „Trebuie să-ți spun ce face căsuța din copac.” „Bine, spune”, a îngăimat prin somn. „Ce face căsuța din copac?”

   Ambrose dădu pagina.
   Și atunci se întâmplă.
   La început nu înțelese. Paginile erau atât de neclare, că păreau aproape cenușii. Miji ochii mai mult, dar nu mai văzu nici contururi. Nici sublinieri. Apropie lupa de ochi. Nicio schimbare. Își scoase ochelarii bifocali. Tot nimic.
   Până la urmă, orbise.
   - SORĂ! strigă.
   Ambrose auzi podeaua scârțâind. Pași mărunți ca de copil. Apoi tăcere. I se păru că ceva respiră lângă urechea lui. Nu știa ce, dar simțea. Era ceva acolo. O șoaptă mică ce-i făcu perii de pe ceafă să se zbârlească.
   - Cine-i acolo? zise.
   Niciun răspuns. Doar liniște. Ambrose o strigă iarăși pe infirmieră și o auzi, în sfârșit, parcurgând culoarul dinspre bucătărie. Era pe cale s-o roage să-i citească rândul următor.
   Însă femeia începu să tușească din pricina gripei.
   - Bine tot, domnul Olson? întrebă calmă infirmiera, în engleza ei stricată.
   În vocea ei era ceva. Ceva în neregulă. De-ar fi lucrat acum doamna Reese, în ea ar fi avut încredere cu jurnalul. Dar fiul ei, Christopher, era la spital după ce-o atinsese pe doamna Keizer și nasul începuse să-i sângereze...
   Exact ca lui David.
   Ambrose știa că trebuie să ajungă la Kate Reese. Trebuia să dea de șerif. Fiindcă ce se întâmplase atunci, demult, se întâmpla iarăși acum. Și jurnalul fratelui său era poate singurul mod de a opri asta.
   - Bine tot, domnul Olson? repetă bănuitoare sora medicală.
   Bătrânul apucă jurnalul în mâini, cum îl învățase antrenorul să țină o minge de fotbal american.
   De parcă viața ta ar depinde de ea, băiete.
   Bătrânul ascunse în poală jurnalul și făcu tot ce putu ca să spună cât mai nonșalant cu putință:
   - Trebuie să mă duceți la spital.
   - De ce, domnul? întrebă infirmiera.
   - Fiindcă norii mi-au luat vederea.

Capitolul 68

   Șeriful deschise ochii. Probabil adormise. Nu știa unde se află. Se uită prin încăpere, dar nu văzu nimic. Auzise el expresia „orbit de durere”, dar nu știuse că are să fie atât de literală. Trebui să dea din pleoape un minut întreg ca să ridice pâcla de pe ochi.
   Își liniști mintea și încercă să-și dea seama unde se află, ajutându-se de celelalte simțuri. Era destul de sigur că-i în arhivă, din cauza izului de praf. Probabil că adormise în timp ce se uita prin dosare cu doamna Russo. Dar nu se auzea nimic.
   - Hei, doamnă Russo? Sunteți acolo?
   Tăcere. Șeriful încercă să-și amintească cum ajunsese aici. Își aminti că nu mai plecase de la serviciu de zile bune, cu toată febra asta oribilă. Știa că de fiecare dată când încercase să ajungă la spital, la Kate și la băiatul ei, apăruse o nouă urgență. Încă un accident grav. Altă înjunghiere. Încă o încăierare în bar.
   Era de parcă lumea întreagă conspira să-l țină departe de ei.
   Șeriful era la ani-lumină de orice teorie a conspirației, mai ales când teoria avea de-a face cu ceva atât de lipsit de temei cum e coincidența. Însă intuia când cineva îl trăgea pe sfoară, iar instinctul acela era acum extrem de puternic. Erau pur și simplu prea multe coincidențe care-l împiedicau să ajungă la Kate Reese și la fiul ei.
   Prea multe lucruri care-l împiedicau să-și facă treaba la arhivă. Prea mult zgomot care încerca să-l împiedice să-și amintească...
   Numele ăla... al băiețelului... cum îl cheamă?
   Șeriful nu-și amintea, însă instinctul îi spunea că greșește. Vocea îi tot zicea că nu-și poate aminti, însă șeriful se știa posesorul unei memorii excepționale. Nu tocmai fotografică, dar suficient de aproape de așa ceva dacă era important. Și acum era important... lucrul ăsta conta într-un fel pentru Kate Reese, Christopher și...
   Numele ăla... al băiețelului... numele lui e...
   Șeriful începu să simtă iarăși mâncărimea pe brațul drept.
   Dumnezeule, tare mai era iritantă. Își privi mâna și ochii începură să i se limpezească. Văzu, în lumina difuză, că se scărpinase până la sânge. Pielea era înroșită, plesnită. Pe unghii i se uscase o crustă de sânge. Dar mai avea ceva pe braț. Ascuns sub mânecă. Parcă-și amintea că ascunsese ceva acolo.
   Șeriful își trase mâneca în sus și văzu cuvinte pe brațul lui, scrise cu tuș negru.

   David Olson

   Șeriful își aminti brusc ce făcuse. Se apucase să scrie indicii pe braț. Folosise la început un marker normal, însă transpirația de la febră îndepărtase pelicula, ca o pasăre ciugulind un șir de firimituri.
   Așa că trecuse la tuș. Șeriful își suflecă și mai mult mâneca.
 
   David Olson e numele băiatului.
   Să nu adormi din nou. Sună-l pe Carl ACUM în privința uneltelor.

   Șeriful formă numărul înainte să apuce să se gândească. După două apeluri, recunoscu vocea prietenului său la celălalt capăt.
   - Carl, eu sunt, zise șeriful.
   - Ce naiba, zise Carl cu voce muiată de somn. Știi cât e ceasul?
   Șeriful se uită la ceas. Era 3:17.
   - Știu că e târziu. Îmi pare rău. Dar e foarte important, zise șeriful.
   - Așa ai zis și ultima oară.
   - Ce? întrebă șeriful.
   - Acum o oră m-ai sunat.
   - Da?
   - Dumnezeule, cât de bolnav ești? M-ai sunat acum o oră ca să mă întrebi de uneltele alea. Nu mai pot să-ți fac favoruri. Mâine e ajunul Crăciunului, pentru numele lui Hristos!
   - Știu, îmi pare rău. Cum e cu uneltele?
   - Glumești? Ai și uitat?
   - Spune-mi odată!
   Șeriful îl simți pe Carl arătându-i, la celălalt capăt al firului, degetul mijlociu.
   - Bine, dar e pentru ultima oară, așa că ai face bine să scrii pe ceva. I-am dat uneltele unui amic de la muzeu. Sunt vechi de sute de ani, dar nu sunt tipice pentru minerii ori țăranii din acele vremuri.
   - Cum adică?
   - Sunt mai mult genul pe care le-ar folosi copiii. Și piatra aia cenușie pe care mi-ai dat-o nu era piatră, ci lemn pietrificat.
   Șeriful apucă pixul și începu să-și scrie frenetic pe braț.

   Uneltele erau ale unor copii.

   - Deci asta-i. Ultimul favor. Nu mai pot face asta, mai ales acum. Mi s-a dublat treaba într-o săptămână.
   Șeriful se opri o secundă din scris.
   - Cum ți s-a dublat treaba?
   - Doamne-Dumnezeule, dar chiar o să avem aceeași discuție pe care abia am avut-o?
   - Iartă-mă, Carl. Mi-e foarte rău, asta-i.
   - Cum ți-am mai spus, zise Carl imitând tonul unei jigodii sarcastice, cred că e lună plină sau ceva în apă, fiindcă tot orașul ori se îmbolnăvește, ori a luat-o razna. N-am mai trecut de două zile pe-acasă. Și nevastă-mea zice că, dacă nu ajung la cina de Ajun a mamei ei, anul ăsta nu mai pup cadou de Crăciun. Și nu pot să-l ratez. E singura dată pe an când mi-o ia în gură.
   Șeriful zâmbi fără să vrea.
   - Bine, mulțumesc pentru ajutor, Carl. Ești de treabă.
   - Asta să-i spui ei. Și acuma... gata cu telefoanele. Crăciun fericit! zise Carl.
   - Crăciun fericit!
   Cei doi prieteni închiseră. Șeriful luă iarăși pixul și începu să scrie.
   Mâncărimea i se lăbărța pe braț, cerând atenție, însă șeriful nu avea de gând să-i dea câștig de cauză. Nu și de data asta.

   Piatra era lemn pietrificat.
   Tot orașul are gripă ori a luat-o razna.
   Exact ca...

   Piatra era lemn pietrificat.
   Tot orașul are gripă ori a luat-o razna.
   Exact ca...

   Când șeriful se trezi, îi luă un moment să-și dea seama unde se află. La arhivă. Doamna Russo nu se vedea pe nicăieri. Probabil că iar adormise. Mintea îi luptă o vreme cu migrena, dar izbuti să-și amintească: încerca să stabilească o legătură dintre ce se petrecea în oraș și băiețelul acela... fratele mai mic al lui Ambrose... cum îl chema?
   Numele... băiețelului... numele e...
   Mâna stângă a șerifului îl furnica sălbatic. Se scărpină absent și-și dădu seama că uniforma îi era îmbibată de sudoare. Cândva, pe parcursul nopții, febra îi cedase. Dădu să-și coboare mâneca uniformei și descoperi niște rânduri scrise cu tuș, pe braț.

   David Olson e numele băiatului.
   Să nu adormi din nou. Sună-i pe Carl ACUM în privința uneltelor.
   Uneltele erau ale unor copii.
   Piatra era lemn pietrificat.
   Tot orașul are gripă ori a luat-o razna.
   Exact ca...

   Șeriful își trase și mai sus mâneca și văzu că însemnările continuau.

   Exact ca în anul când a dispărut David Olson. Ultima epidemie de gripă s-a terminat în ziua de după dispariția lui David. A oprit David gripa cumva? Ce a făcut s-o oprească? Ne-a salvat?

   Șeriful ajunse la capătul brațului. Scrisul se termina. Se uită, instinctiv, și pe celălalt braț. Își dezlipi de piele mâneca udă de sudoare. Cuvintele erau scrise cu mâna stângă acum și erau cam stângace. Însă continuau.

   Sună-l pe Ambrose Olson!

   Orașul se duce de râpă. N-ai timp de rahaturile astea.
   Șeriful plecă bărbia a încuviințare. Era ridicol. Avea mai multe urgențe decât putea duce. Și-atunci de ce naiba își vâra nasul prin dosare și raportări de accidente?
   Încă nu i-ai văzut pe Kate și pe fiul ei la spital, dar ai de gând să-l suni pe Ambrose Olson și să-i spui lucruri despre fratele lui decedat acum cincizeci de ani? E o nebunie.
   Șeriful își suflecă și mai mult mâneca.

   Nu mai asculta vocea din cap. Te minte. Te face să uiți.

   OK. Asta-i dementă. Cred că delirezi, de scrii așa ceva.
   - Cine-i acolo? întrebă cu voce tare șeriful.
   Știi cine-i. Tu ești. Și arăți a idiot vorbind singur.
   Nu ești idiot. Vocea te încurcă. Te face să dormi.
   - Cine-i acolo? zise el iarăși.
   Vocea tăcu. Temperatura din încăpere scădea cu repeziciune.
   Șerifului i se păru că aude o răsuflare. Se răsuci într-acolo. Nu era nimeni. Se simți, deodată, îngrozit. Își suflecă mâneca până mai sus de cot.

   Știi pentru ce erau uneltele! Fuga la Kate acum. Ce s-a întâmplat cu David se întâmpla și cu Christopher.
   Repede!

   Șeriful se trezi în arhivă. Nu știa cum, dar adormise iarăși. Însă de data asta nu ascultă vocile din cap. Nu se lăsă abătut de insuportabila migrenă. Și nu-i luă un minut să descopere scrisul. Se uită direct la braț. La mâneca suflecată până mai sus de cot. Și știu că mai era un mesaj ascuns sub cămașă. Arhiva era ca o ghețărie. Șeriful își ținu răsuflarea, apoi își suflecă mâneca până la umăr.

   Prea târziu, șerifule. Tocmai i-am lovit cu o mașina.
 
   Șeriful porni în fugă încă dinainte ca tălpile să-i atingă pământul.
   Inima îi bubuia. Străbătu încăperea arhivei. Nu-i păsa dacă se mai iscaseră încă o sută de încăierări. Nu-i păsa dacă încă o sută de indivizi trebuiau arestați. O singură urgență conta. Avea să-i recupereze pe Kate și pe fiul ei. Și să-l găsească pe Ambrose. Fiindcă, într-un fel ciudat, erau singurii cu informații despre cum să oprească nebunia asta, gripa sau ce era chestia care distrugea orașul din interior. Șeriful urcă în fugă scările și dădu buzna în biroul principal, pe lângă posterul cu Emily Bertovich.
   Acolo o văzu pe doamna Russo și pe încă patru dintre subordonații lui.
   Erau cu toții împușcați și sângerau pe podea.
   Șeriful se uită împrejur. Nu mai era nimeni. Celulele erau goale.
   Toți infractorii scăpaseră. Instinctul și pregătirea puseră stăpânire pe corpul său. Șeriful dădu fuga la oamenii lui. Doamna Russo era cel mai aproape.
   Îi verifică pulsul. Era vie, slavă Domnului. Șeriful improviză un bandaj din bluza doamnei Russo și puse mâna pe stația radio.
   - Cinci agenți doborâți. Îmi trebuie întăriri!
   Radioul pârâi, dar nu era decât electricitate statică. Șeriful uită de gândul de a se duce după Kate Reese și se apucă să le dea primul ajutor oamenilor săi.
   - Îmi trebuie întăriri la sediu! Să răspundă cineva!
   Nu răspunse nimeni. Pârâiturile erau neliniștitoare. Ca ale unui contor Geiger stricat, anunțând că forțele poliției dispăruseră cu totul. Undeva, în adâncul minții, șeriful începu să facă planuri despre cum să instituie o miliție cetățenească. Să-i urmărească pe infractori. Să ajungă la Kate Reese. Să-l găsească pe Ambrose Olson.
   Singura veste bună în întreaga tragedie era că toți cei cinci polițiști, inclusiv doamna Russo, erau încă în viață.
   - Bună, domnule șerif, rosti în spatele lui o voce.
   Șeriful se întoarse spre voce. O văzu pe doamna Henderson, în picioare, în mână cu pistolul unuia dintre cei căzuți. Hainele îi erau îmbibate cu sânge. Tălpile goale ale femeii lăsau urme mici, vineții.
   - David Olson m-a atins pe braț acum multă vreme. Știa că o să-mi înjunghii soțul, zise doamna Henderson.
   Șeriful se adăposti după un pupitru.
   - Lasă arma jos! răcni.
   Doamna Henderson mai făcu un pas către el.
   - Doamna a zis că pot să-l fac pe soțul meu să mă iubească iarăși. A zis că o să mergem într-o excursie și că, dacă nu, pot să-l înjunghii iarăși. Și iarăși. Și iarăși.
   Șeriful ridică propria armă.
   - Doamnă Henderson, lasă arma jos!
   - De ce s-o las? Domnule șerif, n-o să se termine niciodată. Nu-nțelegi ce se petrece?
   - Pune jos nenorocita aia de armă. ACUM!
   Doamna Henderson așeză cu calm pistolul pe pupitru.
   - Bine, dar asta n-o să schimbe nimic. Ea l-a prins de-acum. Și, odată ce moare el, n-o să se mai sfârșească.
   - Ce tot spuneți acolo?
   - Violența. O să ne tot facem rău unii altora la nesfârșit, până-i pune cineva capăt. Și cineva o să-i pună capăt. Știi de ce?
   Șeriful nu zise nimic. Doamna Henderson zâmbi.
   - Fiindcă Dumnezeu e un ucigaș, tati.
   Și, zicând asta, doamna Henderson apucă pistolul și goni direct spre șerif, urlând. Șeriful ridică arma și trase.

Capitolul 69

   Christopher era legat de targă, în sala de operații. Doamna șuierătoare îi zâmbi, în vreme ce el se zbătea ca un pește scos din apă. Trofeul ei. Premiul. Se apropie de David, inconștient pe masa de metal de alături. Îl mângâie pe frunte ca pe un cățeluș.
   - Ne trebuie momeală ca să prindem peștele. Limba ta o să fie râma.
   Christopher închise bine gura.
   - Deschide gura, Christopher.
   Băiatul se holbă la ea îngrozit. Îi văzu cheia la gât, îngropată sub carne ca un colier macabru. Cheia cu care ar fi putut să scape cu toții.
   - Patru căi de intrare. Trei de ieșire, fredonă doamna șuierătoare. Știi două. Noi știm mai multe. Am cheia. Dar unde este ușa?
   Întinse brațul stâng, cu pieile atârnând, și-l apucă de nas cu degetul mare și arătătorul. Oprindu-i aerul.
   - Și-acum să vedem limba aia. E spre binele tău.
   Trecu un minut, două și-n cele din urmă plămânii cedară.
   Christopher trase aer în piept cu putere. Doamna șuierătoare îi băgă fulgerător mâna stângă în gură și-l apucă de limbă. În mâna dreaptă îi apăru un bisturiu.
   Christopher o mușcă de deget.
   - AUUUUU! țipă doamna șuierătoare.
   Dinții lui Christopher îi frânseră degetul ca pe o grisină. Simți carnea împuțită în gură. Scuipă bucata de deget. Doamna șuierătoare își privi ciotul, din care țâșnea sânge ca dintr-o arteziană. Se răsuci spre el, cu un fel de uluire pe chip. Sau era frică? Se aplecă iute și culese degetul retezat. Duse apoi degetul și mâna la frunte și folosi căldura ca să sudeze degetul la loc. Era ca nou.
   - Bine, Christopher. Vrei să-ți păstrezi limba. Prea bine. O poți păstra.
   Și îi astupă gura cu bandă adezivă.
   - O să căutăm răspunsurile prin locurile unde se ascund cu adevărat, zise ea împungându-l în frunte cu degetul. Soră, îmi dai te rog fierăstrăul de oase?
   Christopher, pe sub banda adezivă, țipă. O văzu pe infirmieră întinzându-i doamnei șuierătoare o drujbă de metal lucitor, cu zimți ca dinții de lapte. Drujba porni și începu să huruie ca freza unui dentist. Era la o palmă de capul lui. Închise ochii, pregătindu-se pentru moarte. Însă, cumva, nu-i era frică. Se simțea aproape liniștit.

   Mama este...
   Mama este... cu mine în lumea adevărată.

   O simțea în odaie cu el. Îi simțea palmele pe piele. Încercând să găsească partea răcoroasă a pernei.

   Mama spune...
   Mama spune... că o să mă scoată de-aici.

   Chiar atunci se stinseră luminile și spitalul se cufundă în beznă.
   Christopher se uită în jur, dar nu izbuti să zărească nimic. Auzi doar țipete. Și pași grăbiți, în fugă. Sunetul unui corp izbind-o pe doamna șuierătoare. Drujba atingând pielea doamnei șuierătoare.
   Și vocea omului cel amabil.
   - Nu te teme, ești pe mâini bune, zise omul cel amabil.
   Christopher simți că targa se mișcă. Că pornește iute prin întuneric.
   - DUPĂ EL! A IEȘIT DE PE STRADĂ! răcni doamna șuierătoare.
   - Să nu spui nimic. Să nu lași vreo urmă pentru ea.
   - NU-L MAI AJUTA! țipă ascuțit doamna șuierătoare din beznă.
   Targa viră brusc la dreapta și înaintă repede pe un culoar. În spatele lor se auzeau urlete de copii. Omul cel amabil întoarse targa ca pe un skateboard și începu să alerge către o lumină neclară din capătul coridorului. Christopher simți mâna alinătoare a omului cel amabil rupând curelele de piele care-l cuprindeau de încheieturi.
   - Ridică-te, băiete, zise cu blândețe omul. Am nevoie de ochii tăi.
   Christopher își smulse banda de pe gură și-și scutură brațele, eliberându-se. Se ridică apoi în capul oaselor și trase de curelele de pe glezne, desfăcându-le. Era liber.
   - Acum... spune-mi ce vezi, zise omul cel amabil.
   Christopher se uită în beznă cu ochii mijiți și descoperi că izbutea să deslușească siluete acolo. Oameni-căsuță poștală și cerbi. Ghemuiți printre umbre. Gata de ambuscadă.
   - Blochează ieșirea, zise Christopher.
   - Bună treabă.
   Omul cel amabil întoarse targa. Începu să alerge pe un alt coridor, tot mai iute. Tălpile îi făceau zgomot pe podea. Pleosc pleosc pleosc.
   Ca un pupat de bunică. Targa trecu printr-un rând de uși batante, care se dădură în lături, izbindu-se ca niște obloane pe timp de furtună. Omul cel amabil se opri și-și înfășură cureaua peste mânerele ușilor. Oamenii-căsuță poștală se opintiră în uși. Cureaua se întinse ca o caramea înmuiată.
   Dar rezistă.
   Intrară în maternitate și deodată targa încetini, aproape oprindu-se.
   - Liniște, șopti omul cel amabil. Nu-i putem trezi.
   Christopher scrută întunericul și-și dădu seama unde se aflau.
   În salonul nou-născuților.
   Șir după șir de sugari. Unii în incubatoare. Majoritatea în coveți mici de sticlă. Dormind cu toții. Omul cel amabil împingea targa ca pe o barcă prin mlaștină. Chinuitor, centimetru cu centimetru.
   Christopher văzu că unul dintre bebeluși tresare, ca și cum ar fi avut un coșmar. Apoi altul. Și încă unul. Începură să zvâcnească, unul câte unul, precum floricelele când încep să se încingă. Poc. Poc. Poc.
   Omul cel amabil grăbi pasul. Tot mai mulți copilași se foiau.
   Christopher simți cum întregul salon se trezește. Bebelușii aveau să înceapă, curând, să plângă. Să dea alarma. De parcă ar fi fost părăsiți pe-o verandă. Un bebeluș deschise ochii. Cercetă bezna. Începu să scâncească. Apoi făcu ochi altul. Și alții. Christopher simți că targa înaintează mai iute, tot mai iute. Grăbindu-se să străbată salonul.
   Primul bebeluș începu să plângă.
   - Uaaaaaaaaa.
   Îl trezi pe cel de alături.
   Sunetul se întinse prin încăpere ca o reacție în lanț, trezindu-i pe bebeluși unul după altul. Și bebelușii începură să urle.
   - UAAAAAAA!
   - E alarma, zise Christopher.
   - Ba nu. E clopoțelul care anunță cina.
   Luminile se aprinseră. Christopher îi văzu. Copilași cu ochi lucitori, privindu-i. Salivând. Cu gurile înțesate de dinți mărunți, ascuțiți. Bebelușii începură să se suie pe pereții de sticlă ai coveților.
   Să iasă. Incubatoarele începeau să crape ca ouăle de șarpe.
   Nu le mai rămânea decât să fugă.
   Omul cel amabil apucă targa pe două roți și porni grăbit spre ieșire. Bebelușii escaladau pereții de sticlă și se răspândeau pe podea ca niște păianjeni mărunți. Omul cel amabil trecu în viteză printre ușile de la ieșire și îndreptă targa spre capătul culoarului.
   Christopher ridică privirea și văzu un tobogan pentru rufărie căscându-se în perete ca o gură. Simți că omul cel amabil grăbește și mai mult pasul. Încă trei pași bubuitori. Apoi se săltă pe targă, în spatele lui Christopher, ca un cârmaci într-o echipă de bob.
   - Ai grijă.
   Targa, zguduindu-se, porni către perete. Christopher se ținu bine, gata de impact. Toboganul de rufe se deschise și, cât ai clipi, targa pătrunse ca o scrisoare în cutia poștală. Sucindu-se și răsucindu-se în beznă. Christopher țipă. De frică. Dar și de bucurie. Era ca și cum ar fi fost totodată în cel mai bun și în cel mai neplăcut montagne-russe din lume. Se uită în sus și văzu ceva dansând.
   O oglindire. A stelelor. În apă.
   - Ține-te bine, zise omul cel amabil, încordându-și corpul.
   Christopher se agăță de omul cel amabil, așa cum se lipise de mama lui după ce văzuse Dracula. Apa se apropia. Și se tot apropia.
   Apoi...
   PLEOOOSC!
   Targa pătrunse în apă ca un bolovan. Despică albia pârâului, încetinind, apoi se opri. Apa rece ca gheața îi alină pielea înfierbântată. Se gândi, un moment, că poate apa asta era mama lui, care punea cuburi de gheață pe el, Christopher ridică ochii. Văzu stele căzătoare pe cerul nocturn și zidăria podețului arcuit.
   Se întorseseră în pădurea din Mission Street.
   - Ce-a fost asta? întrebă Christopher.
   - Un tunel de evadare, zise omul cel amabil. Trebuie să te scot de-aici. Ești vizibil pe timp de noapte.

   Omul cel amabil e...
   Omul cel amabil e... îngrozit.

   - Bună, Christopher, zise o voce.
   Era bărbatul înfipt în bușteanul scobit pe dinăuntru. Stătea în picioare. Cât se poate de treaz. Cu ochii negri ca de cărbune. Cu fața brăzdată de cicatrici de când văzuse Christopher că i-o mușcase cerbul.
   - Am auzit multe despre tine, zise bărbatul.
   Apoi se aruncă spre Christopher.
   - Scoate-mă de-aici! țipă.
   Omul cel amabil apucă mâna lui Christopher și o luă la fugă.
   Bărbatul din buștean căzu la pământ și începu să se rostogolească pe urmele lor. Omul cel amabil coti brusc pe o cărăruie. Bărbatul din buștean era cât pe-aici să-i ajungă, însă nimeri într-un desiș și se opri, prins ca o muscă într-o pânză de păianjen. Omul cel amabil sări, odată cu Christopher, printr-un spațiu mic dintre copaci.
   Christopher auzi strigătele răsunătoare ale bărbatului din buștean.
   - SCOATE-MĂ DE AICI!
   - A dat alarma. O să apară și alții. Repede!
   Christopher și omul cel amabil ajunseră în luminiș. Fugiră spre căsuța din copac.
   - Cum m-ai găsit? întrebă Christopher.
   - Mama ta, zise omul cel amabil. Era acolo, cu tine. M-am ținut după lumina ei. A promis c-o să te scoată de acolo. Și asta fac și eu.
   Omul cel amabil îl ajută pe Christopher să se suie în copac.
   Scoarța era caldă ca o ceașcă de cafea.
   - Și dumneata ce-o să faci?
   - Eu nu contez. Tu da.
   - Contezi pentru mine.
   Christopher făcu un pas și-l îmbrățișă pe omul cel amabil, care tresări la atingere. Îi aminti băiatului de soldații care, auzind pocnetele artificiilor festive, nu se pot gândi decât la gloanțe.
   - Ești tatăl meu?
   - Nu, nu sunt tatăl tău. Christopher, trebuie să pleci. Acum!
   Christopher dădu a încuviințare din cap și urcă treptele.
   Ajunse pe ultima și puse mâna pe clanța căsuței din copac. Apăsă pe clanță.
   Dar era încuiat.
   - Christopher, nu mai trage de timp, zise de jos omul cel amabil.
   - Nu fac asta. E încuiat.
   - Doamne sfinte! făcu omul cel amabil.
   Omul cel amabil urcă la rându-i. Puse mâna pe clanță. Apăsă cu toată puterea. Nu se clintea. Omul cel amabil se făcu alb la față.
   - NU! răcni el.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Christopher. De ce nu se deschide?
   - Ești încă în spital, în lumea reală. Nu te poți întoarce în corpul tău. Nu te poți trezi.
   Frica împinse cuvântul pe gâtlejul lui Christopher.
   - Ce?
   Omul cel amabil începu să dea cu pumnii în ușă. Până ce i se umplură de sânge încheieturile. Izbi și în fereastră. Sticla nu se clinti.
   - E o capcană. Ea a aranjat totul, zise omul cel amabil. Te-a închis aici.
   Brațele omului cel amabil renunțară în cele din urmă să mai lupte.
   Se opri din dat cu pumnul în căsuță și se trase deoparte, cu umerii căzuți și cu degetele însângerate.
   - Dar ce înseamnă asta? întrebă Christopher.
   Omul cel amabil se întoarse spre el. Fără a reuși să-și ascundă deznădejdea.
   - Înseamnă că ești pe moarte.

Capitolul 70

   Biiiiiip.
   Kate Reese își mută atenția de la fiul ei la dispozitivele care-l țineau în viață. Începuseră, brusc, să pâlpâie luminițe roșii.
   Biiiiip.
   Până să scoată o vorbă, asistentele de la reanimare și doctorul intrară în grabă.
   - Ce se întâmplă?! zise Kate.
   - Îi scade tensiunea, zise doctorul către o asistentă, ignorând-o. O să-mi trebuiască 10 centimetri cubi de...
   Urmă apoi un val de cuvinte în jargon medical, prea dificil de urmărit. Mama lui Christopher nu pricepu mare lucru, înțelese însă perfect solicitarea „politicoasă” a doctorului, care-i spuse...
   - Ieșiți afară!
   - NU! țipă.
   Brancardierii intrară în cameră.
   - N-o să fie nevoie, zise sora Tammy. Tocmai ieșea. Vă rog, doamnă Reese.
   Mama lui Christopher se lăsă dusă pe culoar cu doar câteva secunde înainte ca infirmierii s-o dea afară cu scandal. Cu tot cu coasta ei ruptă. Rămase în fața ușii, încercând să treacă prin ziduri cu puterea voinței.
   - O să fie bine, doamnă Reese, zise cu blândețe sora Tammy. A fost doar o cădere bruscă de tensiune arterială. O să-l stabilizeze.
   După 3 minute care părură ore, doctorul ieși, repetând ce spusese sora Tammy. Însă fără pic de compasiune.
   - Doamnă Reese, atâta vreme cât fiul dumneavoastră se află în spital, legea ne obligă să-l resuscităm, dar trebuie să vă spun, cu respect...
   Oprește odată mașinăriile.
   - ...că fiul dumneavoastră nu dă niciun semn de activitate cerebrală. N-o să se mai trezească, zise doctorul.
   - Pot să-l văd acum? zise ea fără să-l bage în seamă.
   Ochii doctorului se îngustară, devenind două fante mânioase.
   - Nu, doamnă. Se schimbă așternuturile. Vă puteți întoarce în jumătate de oră.
   - Glumiți, nu? Jumătate de oră ca să facă patul!?
   - ...sau 45 de minute. Dumneavoastră alegeți, zise celălalt scărpinându-și brațul.
   Vrea un motiv ca să cheme paza. Vrea să-ți pierzi cumpătul, Kate.
   Mama lui Christopher îi văzu privirea rece, de nemernic. Îi venea să-l pocnească, dar datul cu pumnul îi adusese numai necazuri.
   Datul cu pumnul îi omorâse copilul. Așa că-și înăbuși un „du-te-n mă-ta” și se strădui să dea din cap a încuviințare.
   - Mulțumesc, domnule doctor, zise.

   Te scot eu de-aici, Christopher. Promit.

   Mama lui Christopher puse alarma de la ceasul ei să sune peste 30 de minute. Nu voia să lipsească o clipă, dar, ce naiba, n-avea de gând nici să risipească timpul ăsta. Ignoră durerea din coastă și străbătu cu pași iuți drumul cel lung care străbătea secția de reanimare.
    Ajunse la capătul culoarului și așteptă să i se deschidă ușa automată. Se uită la o infirmieră care-i șoptea ceva unui brancardier. holbându-se la ea. Scărpinându-se. Cu ochii inundați de gânduri. Asta-i femeia aia oribilă care nu vrea să-și deconecteze fiul. Ne trebuie patul pentru alți pacienți. Îl văzu pe domnul Henderson, soțul bibliotecarei, într-unul dintre saloane. Stătea pe pat, cu mâinile la gât.
   Ușa se deschise cu un zumzet.
   Kate străbătu sala de așteptare a secției. Peste tot numai oameni disperați. Strigând că la bufet nu mai e mâncare. Certându-se pe schimbatul canalelor TV. Schimbau canalul înainte și înapoi, de la un reportaj despre Orientul Mijlociu la un desen animat cu Motanul Buclucaș.
   - Copilul meu vrea să se uite la asta, ce dracu’! răcni un bărbat.
   Văzu pe cineva care dădea cu picioarele în aparatul de răcoritoare.
   - Rahatul ăsta mi-a luat ultimul dolar! țipa omul.
   Mai lovi de trei ori aparatul și reuși să-i crape plasticul. Apoi se trânti jos și începu să plângă ca un copil.
   - Soția mea e bolnavă. Nu mai am dolari, zise.
   Kate dădu instinctiv să se caute de bani ca să-l ajute pe omul acela, apoi își realiză că poartă un halat de spital fără buzunare. Cu partea din spate expusă. Se acoperi cu o mână și apăsă pe butonul ascensorului cu cealaltă. Niște muncitori în construcții o priveau din capătul holului. Le simțea ochii peste picioarele ei goale, măsurând-o cum evaluezi calitatea cărnii la măcelărie.
   - Hei, drăguțo, cum te cheamă? întrebă un muncitor.
   Kate dădu să pună mâna pe telefonul mobil. Nu-l avea. Nu avea buzunare.
   - Stai, nu pleca, frumoaso! strigă după ea bărbatul și porni cu pași mari spre ascensor.
   Ascensorul se deschise într-un sfârșit. Kate apăsă butonul.
   1.1.1.1.1.1.1.1
   - Cățea cu nasul pe sus! țipă după ea muncitorul, în vreme ce ușile liftului se închideau.
   Kate își recăpătă răsuflarea și se concentră. Trebuia să existe o cale de a-l scoate pe Christopher din spital. Își privi ceasul. Douăzeci și opt de minute. Ușile ascensorului se deschiseră. Se duse înapoi în camera ei din aripa estică. Culoarele gemeau de lume. Nu mai exista un loc liber pe banchete. Sau vreun spațiu liber pe jos. Oamenii își scărpinau mâncărimile de pe brațe. Arătau bolnavi cu toții. Și supărați. Și cu intenții criminale. Și disperați.
   - Cum adică nu sunt perne, în morții mă-sii?! se auzi o voce.
   Kate intră în camera ei. Se schimbă la repezeală în hainele de stradă, acum boțite și încleiate de sângele fiului ei. Își găsi telefonul în buzunarul gecii. Mai era ceva baterie, însă n-avea semnal. Se întoarse pe hol și merse, căutând semnalul. Trecu pe lângă camera doamnei Keizer. Bătrâna era încă inconștientă în pat, iar nepotul, Brady, era așezat pe un scaun și îi citea ceva.
   - Ca să te pot auzi mai bine, draga mea, zise băiatul.
   La telefon tot nicio liniuță.
   Trecu de-o cameră goală care era pregătită pentru următorul pacient, în vreme ce brancardierii îmbrânceau un bărbat de vârstă mijlocie care se agăța cu disperare de pat.
   - Nu mi-a expirat asigurarea! Am drepturi!
   Tot nicio liniuță.
   Se îndreptă spre intrarea secției de urgențe.
   - Stăm aici de 40 de ore, scârnăvie!
   - Și eu la fel, jigodie! Așază-te acolo și așteaptă-ți dracului rândul.
   Ieși în parcare.
   Văzu, în sfârșit, o liniuță de semnal.

.............................................