Vraja unui sărut, Christina Dodd

 1-5
Capitolul 1

   Londra, 1806

             Trăsura aparținând ducesei de Magnus se opri în faţa casei impunătoare din Berkley Square, iar din ea coborî o impostoare.

   Mantia de călătorie a impostoarei era lungă şi groasă şi ascundea nişte haine de călătorie simple, modeste şi închise la culoare.
   La fel ca ducesa, femeia era înaltă şi cu forme voluptuoase şi vorbea cu acelaşi accent aristocratic caracteristic acesteia. Îşi purta părul negru prins spre spate, ca să nu-i acopere faţa. Din nou, la fel ca ducesa.
   Cu toate acestea, diferenţele erau mai mult decât evidente pentru cineva cu privire pătrunzătoare. Impostoarea avea un chip mai dulce şi mai rotunjit, dominat de nişte ochi mari şi albaştri, tulburător de liniştiţi. Vocea ei era răguşită, caldă, profundă. Mâinile i se odihneau calm pe talie şi mişcările sale erau de o graţie senină, nu aveau nicidecum siguranţa aspră a ducesei. Nu zâmbea prea uşor şi nici nu se încrunta prea uşor. Şi niciodată nu râdea cu o glorioasă libertate. într-adevăr, părea să cântărească fiecare emoţie, înainte să o lase să iasă la suprafaţă, de parcă la un moment dat în trecut fiecare picătură de impulsivitate din fiinţa ei fusese înăbuşită. Nu se putea spune că era morocănoasă, dar era atentă, liniştită şi mult prea tăcută.
   Da, o persoană cunoscătoare ar fi recunoscut imediat diferenţele dintre ducesă şi impostoare. Însă, din fericire pentru domnişoara Eleanor Madeline Anne Elizabeth de Lacy, nicio astfel de persoană nu era prezentă în acel moment în Londra, cu excepţia grăjdarului, a vizitiilor şi a lacheilor. Iar aceştia erau complet devotaţi verişoarei ei, adevărata ducesă, şi lui Eleanor, însoţitoarea sa. Nu ar fi trădat niciodată misiunea lui Eleanor.
   Nu i-ar fi spus niciodată adevărul domnului Remington Knight.
   I se strânse inima când majordomul cu chip neînduplecat al domnului Remington Knight făcu anunţul în foaierul mare.
   - Excelenţa Sa, ducesa de Magnus.
   Reacţia ei la o prezentare atât de formală fu impulsul de a privi în jur după verişoara ei. Dacă Madeline ar fi fost acolo! Dacă nu s-ar fi sustras de la aceea misiune pentru o îndatorire mai importantă! Dacă Eleanor n-ar fi acceptat să se dea drept ea...
   În celălalt capăt al încăperii, un lacheu în livrea făcu o plecăciune, apoi dispăru pe o uşă deschisă. După o clipă, se întoarse şi-i făcu un semn din cap majordomului.
   Majordomul se întoarse spre Eleanor şi declară:
   - Domnul este ocupat, dar vă va primi curând. Între timp, doamnă, eu sunt Bridgeport. Pot să vă iau mantia şi boneta?
   Deşi era trecut de prânz, pâcla de afară diminuase lumina soarelui, transformând-o într-o nuanţă spălăcită de cenuşiu. Lumina lumânărilor nu putea pătrunde în cotloanele întunecate ale foaierului casei domnului Knight, ce fusese construită parcă pentru a dovedi fără urmă de îndoială bogăţia proprietarului.
   Nările femeii tremurară dispreţuitor.
   Bridgeport tresări puţin, de parcă s-ar fi aşteptat să se năpustească asupra lui, luându-1 drept un substitut al stăpânului său.
   Fireşte că domnul Knight cumpărase acea casă. Voia ca toată lumea să ştie că era putred de bogat. La urma urmei, nu era decât un american parvenit care visa să dobândească un titlu prin căsătoria cu cineva de rang.
  Cu toate acestea, intrarea era decorată cu mult bun-gust, cu draperii de catifea brodate cu aur şi cu o abundenţă de cristale şi oglinzi faţetate. Eleanor se alină cu gândul că domnul Knight o cumpărase astfel şi că, chiar în acel moment, plănuia să o ciopârţească şi să o poleiască în aur în manieră chinezească, într-un stil la fel de vulgar - gura lui Eleanor tresări de amuzament -, la fel de vulgar cum i-ar fi plăcut însuşi prinţului de Wales.
   Bridgeport se relaxă şi reveni la atitudinea sa impasibilă.
   O urmărea mult prea îndeaproape. Oare pentru că o credea ducesa? Sau pentru că aşa îl instruise stăpânul său?
   Îşi scoase boneta, apoi mănuşile. Le aşeză în boneta închisă la culoare, apoi i le înmână majordomului fără să trădeze nici cea mai mică urmă de nelinişte. La urma urmei, de ce ar fi arătat orice emoţie, cât de mică? N-ar fi fost decât o dovadă în plus că, deşi Eleanor călătorise prin toată Europa sfâşiată de război însoţitoare a ducesei, nu reuşise să dobândească verva şi siguranţa caracteristice fiecărei mişcări a lui Madeline. Acest lucru nu se datora lipsei de experienţă - cele două femei trecuseră prin multe încercări, ci faptului că - oftă când îi permise majordomului să-i ia mantia - Eleanor era timidă din fire. Nu-şi amintea vreun moment în care ţipetele tatălui ei să nu o fi lăsat paralizată de frică sau când privirea ameninţătoare a mamei sale vitrege să n-o fi transformat într-o budincă tremurătoare. Tocmai acestea erau motivele pentru care Eleanor se educase să păstreze o aparenţă senină; poate că era laşă, dar nu avea nici un motiv să anunţe făţiş acest lucru.
   - Dacă aţi vrea să mă urmaţi în salonul mare, Excelenţă, voi comanda aperitive, zise Bridgeport. Probabil sunteţi obosită după călătoria lungă.
   - Nu a fost chiar atât de lungă.
    Eleanor îl urmă pe uşa înaltă din stânga.
    - Noaptea trecută am poposit la hanul Red Robin şi în dimineaţa asta am petrecut doar 4 ore pe drum.
   Impasibilitatea majordomului dispăru o clipă, lăsând loc unei expresii de groază.
   - Excelenţă, dacă îmi permiteţi o sugestie. Atunci când aveţi de-a face cu domnul Knight, e mai bine să nu îi spuneţi că nu i-aţi îndeplinit instrucţiunile cu cea mai mare stricteţe.
   Eleanor se opri din contemplarea încăperii elegante, ridică din sprâncene, imitând-o arogant pe verişoara ei, şi îl privi pe majordom într-o tăcere rece.
   Trebuie să fi funcţionat, întrucât Bridgeport făcu imediat o plecăciune.
   - Iertare, Excelenţă. Trimit numaidecât după ceai.
   - Mulţumesc, zise Eleanor calmă. Aş dori şi un aperitiv mai consistent.
   Bănuia că domnul Knight avea de gând să o lase să aştepte, şi trecuseră 5 ore de la micul dejun.
   Bridgeport o lăsă pe Eleanor să-şi examineze amănunţit închisoarea grandioasă.
   Prin ferestrele înalte pătrundea lumina palidă a soarelui, iar lumânările aruncau o strălucire aurie plăcută asupra pereţilor. Unul dintre ei era căptuşit cu cărţi până la plafonul aflat la aproape 4 metri înălţime, iar mobilierul elegant avea un model auster cu dungi mov şi crem. Covorul oriental avea un model floral albastru cu mov, pe fundal crem, iar din vazele orientale se aplecau timid trandafiri rubinii. Miresmele de legături de piele, garoafe proaspete şi lemn uns se amestecau, dând naştere unui parfum familiar, pe care Eleanor îl considera specific britanic. încăperea aceea fusese creată pentru a face un oaspete să se simtă în largul său.
   Eleanor nu se putea simţi în largul ei. Nu ar fi fost înţelept să fie atât de lipsită de vigilenţă, şi adevărul era că simplul gând al întâlnirii cu domnul Knight îi provoca noduri în stomac. Dar nici nu intenţiona să danseze după cum avea să cânte el. Fără îndoială, domnul Knight îşi imaginase că neliniştea ei urma să crească odată cu aşteptarea.
   Acest lucru era adevărat, dar nu voia să-l lase să vadă asta.
   Cu un aer nepăsător, se duse către rafturile cu cărţi şi cercetă titlurile. Găsi acolo Iliada şi Odiseea şi pufni cu dispreţ. Domnul Knight era un barbar din colonii şi, prin urmare, un ignorant. Probabil că fostul proprietar lăsase acolo şi cărţile. Sau poate că domnul Knight cumpărase chiar el cărţile, ca să simtă mirosul pătrunzător al copertelor lor.
   Totuşi, un titlu uzat îi atrase atenţia - o carte de Daniel Defoe. Robinson Crusoe era un vechi prieten, aşa că întinse mâna, încercând să scoată cartea din raftul de deasupra capului ei. Nu prea putea ajunge la cotorul cărţii. Se uită în jur şi zări o scară de bibliotecă. O trase mai aproape, se sui şi luă triumfătoare cartea.
   Cartea aceea fusese citită şi răscitită, întrucât se deschise imediat la pagina la care Robinson îl întâlnea pe Vineri. Era şi pasajul preferat al lui Eleanor, şi nu rezistă să nu citească primele câteva rânduri. Şi următoarele câteva. Apoi pe următoarele, şi tot aşa.
   Nu îşi dădu seama ce anume îi distrase atenţia de la insula singuratică unde Robinson supravieţuia şi cunoştea disperarea.
   Nu auzi nimic, dar o senzaţie ca o mângâiere blândă şi caldă pe piele îi traversă şira spinării. întoarse capul cu grijă, precum o pradă sub privirea unui prădător atent - şi întâlni privirea domnului elegant care zăbovea la uşă.
   În călătoriile ei întâlnise mulţi bărbaţi remarcabili şi fermecători, dar nici unul la fel de atrăgător ca acela - şi, în acelaşi timp, fiecare dintre aceia fusese mai şarmant decât el. Bărbatul acela era ca o statuie aspră în alb şi negru, făurită din granit masiv şi visuri adolescentine. Chipul său nu era frumos în adevăratul sens al cuvântului. Avea nasul strâmb şi subţire, ochi cu pleoape greoaie, pomeţi laţi, proeminenţi şi adânciţi. Dar emana un aer puternic şi aspru, care o făcea pe Eleanor să-şi dorească să se transforme într-un ghem mic tremurând şi temător.
   Apoi îi zâmbi, iar ei i se tăie răsuflarea de uimire.
   Gura lui... gura lui splendidă şi senzuală. Buzele lui late, prea late şi groase, prea groase. Avea dinţii albi, curaţi şi puternici ca ai unui lup. Părea un om pe care rareori îl amuza ceva în viaţă.
   Cu toate astea, părea să fie amuzat de ea. Şi atunci înţelese îngrozită că rămăsese cocoţată pe scară, citind una dintre cărţile lui, şi că pierduse din vedere realitatea gravă a situaţiei în care se regăsea. Realitatea că era o impostoare trimisă acolo să-l domolească pe acest bărbat până la sosirea adevăratei ducese.
   Să-l domolească? Pe el? Puţin probabil. Nimic nu l-ar putea domoli. Nimic cu excepţia... ei bine, cu excepţia a ceea ce-şi dorea el. Şi nu era atât de necugetată încât să creadă că ştia ce era acel lucru.
   Realitatea imediată era că, într-un fel sau altul, trebuia să coboare de pe scară şi să păşească pe podea, iar astfel să nu-şi expună gleznele privirii lui. Şi nu era ca şi când el nu s-ar fi uitat.
   Se uita la ea chiar în acel moment, studiindu-i silueta, cu o apreciere subtilă, dar cu atât mai impresionantă. Privirea lui aluneca de-a lungul şirei spinării ei, pe întregul spate şi în jos pe picioare cu o asemenea intensitate, încât avu impresia că omul acela ştia foarte bine cum arăta îmbrăcată doar în cămăşuţă - şi era o senzaţie extrem de tulburătoare.
   Bun. Nu se putea holba la el în continuare. închise cartea.
   Pe un ton care spera să sune cât mai senin cu putinţă, zise:
   - Domnule Knight, mă răsfăţăm cu biblioteca dumitale formidabilă.
    „Foarte calm. Extrem de civilizat."
   Flutură mâna de-a lungul peretelui.
    - Ai foarte multe cărţi.
   „Insipid."
   El nu zise nimic. Nu răspunse în niciun fel încercării ei de a iniţia o conversaţie. Nici prin cuvinte, nici prin gesturi.
   Tăcerea lui o făcu să ridice defensiv dintr-un umăr.
   Încerca să o intimideze şi făcea o treabă foarte bună. Chiar în momentul în care vru să mai spună ceva - nu ştia ce anume, dar ceva care să zdrobească acea fiară şi pretenţiile sale - bărbatul înaintă.
   Ştiu imediat că îi găsise denumirea corectă. Era o fiară. Se mişca precum o panteră care stătea la pândă, calm şi cu paşi mari - şi se apropia de ea. Cu cât se apropia mai mult, cu atât părea mai mare - înalt şi lat în umeri. Părea o forţă a naturii, un munte masiv, o mare învolburată - sau o bestie, o bestie uriaşă şi nemiloasă care îşi ţinea ghearele ascunse până când alegea să le folosească.
   „Doamne, Madeline, în ce m-ai băgat?" gândi impostoarea într-un moment de panică.
   Apoi ajunse lângă ea. Eleanor se uită în jos la chipul lui, încadrat de un păr atât de deschis la culoare, încât părea o aureolă în jurul trăsăturilor sale aspre şi tăbăcite. Se întrebă dacă în acel moment avea să folosească ghearele pe ea.
   Întinse braţele şi îşi înfăşură mâinile mari în jurul taliei ei.
   Eleanor simţi acea atingere ca pe căldura unui foc, după o iarnă lungă. Nu o mai atinsese nici un bărbat. Cu siguranţă nu o bestie de asemenea proporţii epice - un om fără scrupule care îşi imagina că îşi putea cumpăra drumul spre culmile greu de pătruns ale înaltei societăţi engleze. Şi totuşi, o atinsese, apăsându-şi mâinile în carnea ei, ca şi când i-ar fi luat măsura să vadă dacă se potrivea.
   După expresia lui, potrivirea i se păruse acceptabilă. Ba, mai mult de atât, plăcută.
   Cât despre ea... simţurile ei îl absorbiră cu o ardoare care o făcu să se simtă ruşinată şi mulţumită în acelaşi timp. Constată că respira cu mare grijă, parcă temându-se că o răsuflare prea adâncă i-ar fi provocat o combustie spontană.
   Parfumul lui îi spori disconfortul. Mirosea ca... oh, la fel ca aerul răcoros şi proaspăt din vârful Alpilor. Ca o pădurice de cedru în Liban. Ca un bărbat care putea oferi plăcere... Dar oare de unde ştia ea asta? Era la fel de pură şi de castă precum zăpada proaspăt aşternută şi era probabil să rămână astfel până la sfârşitul zilelor.
   Bărbaţii nu se căsătoreau cu însoţitoare de 24 de ani, care nu aveau zestre şi nici şansa de a obţine una.
   Domnul Knight o strânse mai tare şi o ridică de pe scară.
   Eleanor scăpă cartea, neîncrezătoare. Încercă să o prindă. Aproape că îşi pierdu echilibrul.
   Cartea ateriză zgomotos.
   El îi aplecă trupul spre al său.
   Clătinându-se şi acţionând după cum îi dicta instinctul, ea se prinse de umerii lui. Erau la fel de neclintiţi şi de puternici ca un bolovan pe timp de furtună.
   Încet, treptat, îi permise să alunece pe el, ca şi când ar fi fost un tobogan şi ea un copil nevinovat. Totuşi, nu se simţea ca un copil. Se simţea... ca o femeie - confuză, copleşită, plină de o dorinţă absurdă stârnită de un bărbat pe care nu-1 mai văzuse până atunci. Dar despre care ştia că era un ticălos de o îndrăzneală extraordinară. Ea, care avusese mereu grijă să se ferească de astfel de emoţii!
   Chiar înainte ca vârfurile picioarelor ei să atingă podeaua, el se opri şi-i privi chipul.
   Observă că ochii lui erau de un albastru pal - precum nişte fărâme îngheţate de cer. O tulburară prin francheţea lor şi o complimentară generos, fără ca el să rostească un singur cuvânt.
   Se îmbujoră. Ştia foarte bine cât de repede se înroşea, şi probabil în momentul acela avea obrajii de un roşu aprins.
   Ruşinată, intrigată şi simţindu-se într-un pericol mai mare decât fusese vreodată, încercă să îşi imagineze ce-ar fi făcut ducesa în acea situaţie. însă ducesa - directă, aspră şi întreprinzătoare - nu s-ar fi găsit niciodată într-o situaţie atât de ingrată.
   Domnul Knight zise apoi, cu voce joasă şi răguşită, de seducător veteran:
   - Excelenţă, bun venit în casa mea.
   O lăsă să alunece şi ultimii centimetri rămaşi şi apoi aşteptă, de parcă voia să vadă dacă avea să fugă.
   În schimb, ea făcu un pas în spate cu siguranţa de sine caracteristică adevăratei ducese.
   Înainte de a se retrage, mâinile lui zăboviră o clipă pe talia ei, iar de data aceasta în vocea lui se putea simţi tăişul unei ameninţări:
   - Aştept cu nerăbdare ziua aceasta de mult, mult timp.

Capitolul 2

   Dispăru orice confuzie pe care Eleanor o simţise în clipa în care îl văzuse pe domnul Knight. O dispreţuia... Nu pe ea, ci pe Madeline... Iar verişoara ei nu-i oferise niciun fel de instrucţiuni despre cum să se poarte cu el.
    Îi spusese doar că era necesar să facă schimb de roluri - că Eleanor trebuia să se dea drept ducesă şi să tragă de timp până când putea veni ea să lămurească acea încurcătură teribilă creată de tatăl ei, ducele.
   La vremea aceea, lui Eleanor i se păruse o idee nebunească. Însă acum nu mai avea nici o îndoială că aşa şi era, pentru că nu avea nici cea mai mică idee cum să se comporte cu domnul Knight.
   Ridicând cartea, el se uită la titlu.
   - Robinson Crusoe. E şi una dintre cărţile mele preferate. De fapt, asta e exemplarul meu.
    Degetul său lung se plimbă pe cotorul cărţii.
    - E bine de ştiut că avem ceva în comun.
   Ea nu voia să aibă nimic în comun cu omul acela. O îngrijora faptul că ştia şi el asta, pentru că o observa - era un om rece, atrăgător şi mult prea calm.
   În cele din urmă, îşi puse mâinile în şolduri şi, printr-un efort de voinţă, reuşi să nu-şi răsucească degetele cu nervozitate.
   - Nu cred că dumneata aştepţi de prea mult timp să mă cunoşti. Acum o lună nici nu ştiai de existenţa mea.
   - Ba da. Ştiu de existenţa dumitale de 8 ani, de când asociatul meu s-a întors din Anglia la Boston şi mi-a spus că ducele de Magnus a fost binecuvântat cu o fiică. O fiică extrem de frumoasă.
   Aşeză cartea înapoi pe raft, fără să aibă nevoie de scară. Asociatul meu nu a exagerat.
   - Ei bine... Mulţumesc, zise Eleanor tulburată.
   Chiar dacă vorbea despre Madeline, ea era cea la care se uita.
   Lăsând la o parte orice urmă de vanitate, ştia că era atrăgătoare. Un englez nu foarte onorabil, care văzuse o ocazie de a seduce o fată drăguţă, îi spusese că era mai frumoasă decât verişoara ei.
   Când o privea domnul Knight, acea mică flacără aprinsă de atingerea lui începea să i se răspândească prin vene. Flacăra aceea şi căldura care o însoţea nu prevesteau nimic bun. Absolut nimic.
   O luă apoi de braţ, atingându-i cotul şi conducând-o cu răceală spre canapeaua micuţă.
   Oare cum putea o atingere atât de mică să o facă să simtă că acel bărbat era atât de hotărât să o aibă, încât avea să îndepărteze orice obstacol din calea sa?
   O aşeză, şi, în clipa în care îşi retrase mâna, Eleanor se simţi uşurată - şi îngrijorată. Dacă domnul Knight era într-adevăr atât de nemilos pe cât credea ea, Madeline nu ar fi avut nicio şansă în faţa lui.
   Totuşi, Madeline îi dăduse un mic sfat lui Eleanor. Îi spusese:
   „Oricând ai îndoieli, întreabă-te ce-aş face eu în situaţia respectivă. Apoi acţionează".
   Madeline ar fi încercat să preia controlul situaţiei. La fel va face şi Eleanor.
   - De ce mi-ai cerceta familia?
   - Pentru că am nevoie de o soţie.
   Asta era. Miezul problemei - motivul pentru care Madeline hotărâse să vină la Londra. Pentru că tatăl ei, ducele de Magnus, un cartofor împătimit, nepăsător şi şarmant, pariase mâna fiicei lui împotriva averii domnului Knight. Şi Excelenţa Sa pierduse.
   - Îmi închipui că ai fost destul de surprinsă când ţi-a spus tatăl dumitale că eşti logodită.
    Domnul Knight ocolea canapeaua ca o panteră care se pregătea să ucidă.
    - Cu mine.
   Eleanor îşi cântări cu grijă cuvintele.
   - Nu-mi imaginam niciun soi de logodnă.
   - De ce nu?
    Domnul Knight torcea ca o pisică uriaşă în timp ce se juca cu prada.
    - Eşti o tânără bogată cu un rang important. Cu siguranţă ţi-a trecut prin minte că va trebui să te căsătoreşti.
   - Ducesa nu trebuie să se căsătorească, zise Eleanor cu o urmă din trufia lui Madeline. Ia singură deciziile.
   - Nu mai e cazul.
    Îi apăru pe buze un zâmbet care-1 făcea să arate ca un înger întunecat.
    - Ducesa mă are pe mine să iau deciziile pentru ea.
   Nu. Nu putea avea loc o asemenea căsătorie. Omul acela ar face-o nefericită pe Madeline cu expresia lui rece şi autoritară şi cu dispreţul care se simţea în spatele fiecărui cuvânt. În plus, Eleanor ştia că Madeline iubea pe altul. Domnul Knight nu ar fi acceptat prea uşor sentimentele ei deplasate.
   - Îmi pot imagina cum te simţi, să vii în casa mea în asemenea circumstanţe.
    Domnul Knight aruncă o privire prin cameră.
   - Mă aşteptam ca tatăl dumitale să te însoţească.
   - Nu, ducele e plecat cu treburile lui.
   Sau cel puţin aşa bănuia Eleanor. Iar dacă acele treburi însemnau să piardă la pariuri şi ultima rămăşiţă preţioasă a moştenirii fiicei lui, de ce i-ar fi păsat? Ducele de Magnus era un om nechibzuit, pe care nu-1 interesau sănătatea şi bunăstarea fiicei lui - şi tocmai de aceea Eleanor se afla acolo în acel moment, în posesia domnului Knight, dându-se drept altcineva.
   Privind în sus la domnul Knight care se plimba ca un animal de pradă, îşi dori să fie oriunde altundeva. Se mai pomenise uneori în situaţii dificile când călătorise pe continent cu Madeline. Fuseseră ameninţate de soldaţi francezi. Aproape că fuseseră aruncate de pe Alpi de avalanşe. Cel mai rău moment dintre toate le găsise întemniţate în harem în Turcia, înconjurate de eunuci şi concubine - şi tot felul de depravări -, iar atunci se întrebase dacă aveau să mai scape vreodată. Dar, în cele din urmă, reuşiseră chiar mai mult de atât - Madeline provocase atât de multe necazuri, încât fuseseră escortate din ţară.
   Cu toate acestea, nici una dintre acele situaţii nu fusese la fel de terifiantă pentru Eleanor ca aceasta pe care o trăia chiar în acel moment - să fie acolo, singură cu domnul Knight.
   - De ce... ducesa? întrebă ea. De ce această familie anume? La ce te-ai gândit?
   - Viitoarea ducesă are proprietăţi în toată Marea Britanie şi o avere personală considerabilă. La ce m-am gândit? M-am gândit că o să o câştig. Că o să mă căsătoresc cu ea. Că aş controla marea ei avere şi aş fi tatăl numeroşilor ei copii.
    Domnul Knight zâmbi - o simplă ridicare a colţurilor gurii, dar ochii lui nu emanau nici un pic de căldură.
    - Cine nu ar râvni la poziţia de soţ al uneia dintre cele mai bogate femei din Anglia?
   Părea ceva absolut rezonabil, şi sigur că mulţi bărbaţi voiau să se căsătorească cu Madeline, tocmai din acele motive. Totuşi, era ceva la domnul Knight... sclipirea din ochii lui, modul impertinent în care se prezenta, zâmbetul pieziş... ceva ce o făcea pe Eleanor să creadă că minţea.
   O întrebă apoi pe un ton zeflemitor:
   - Totuşi, nu pot să nu întreb de ce vorbim despre ducesă la persoana a treia, de parcă dumneata nu ai fi aici.
   Ea înghiţi în sec. Oare în prostia ei divulgase deja adevărul? Totuşi, nu ar fi zis asta după reacţia lui. Se auzi o bătaie în uşă, apoi el zise:
   - Cred că Bridgeport ne-a adus ceaiul.
   Majordomul intră la fel de cuviincios şi de discret ca mai devreme, urmat de o servitoare. Îi aşeză în faţă tava cu ceai.
   - Mulţumesc, Bridgeport, murmură ea.
   Servitoarea puse alături un alt platou, cu prăjiturele şi sendvişuri.
   - Mulţumesc, zise din nou Eleanor.
   Fata era o adolescentă, novice şi necizelată. Îşi dorise să afle cum arăta viitoarea mireasă a domnului Knight, aşa că în acel moment se uita curioasă la Eleanor de parcă nu mai văzuse un aristocrat niciodată în viaţa ei. Eleanor mai asistase la acel tip de examinare făţişă, dar ţinta fusese Madeline. Până atunci ea fusese întotdeauna ascunsă într-un colţ - însoţitoarea invizibilă.
   Bridgeport era pe punctul de a o dojeni pe tânără, când se auzi vocea domnului Knight, încărcată de o autoritate zdrobitoare:
   - Ajunge, Milly.
   Servitoarea tresări, îl privi speriată, făcu o reverenţă şi ieşi repede din cameră.
   Bridgeport făcu o plecăciune, apoi se îndepărtă cu paşi mari şi greoi şi închise uşa în urma sa. O închise acolo cu domnul Knight.
   Privirea lui Eleanor rămase o clipă aţintită spre uşa închisă.
   - Nu era nevoie să o sperii.
   Stătea la marginea covorului - un domn înalt şi masiv, care domina încăperea fără nici cel mai mic efort.
   - Te simţeai stânjenită din cauza ei.
   Cuvintele lui o speriară. Bineînţeles că avea dreptate, dar întrebarea era cum de reuşise să vadă dincolo de faţada ei senină? Sau, şi mai important, de ce-şi dăduse osteneala să o facă?
   - Vreau doar zahăr, nu şi lapte, o înştiinţă domnul Knight.
   Eleanor cercetă ceainicul rotund de ceramică, decorat cu flori albastre de porţelan, din care se ridica un firicel slab de abur.
   Lângă el, pe două milieuri, fuseseră aşezate două ceşti identice, cu tot cu farfuriuţe. Tava arăta normal şi civilizat. În plus, era obişnuită să toarne ceai. Lui Madeline nu prea îi plăcea, dar pe Eleanor o linişteau aroma, căldura şi rutina.
   Totuşi, în acel moment, când toată atenţia domnului Knight era aţintită asupra ei, acea sarcină simplă se transformase într-un calvar. Ceainicul i se părea prea greu. Ceşcuţa se zdruncină pe farfurie atunci când o ridică. înclină ceainicul şi-i apropie gura de ceaşcă...
   Surâzând, domnul Knight zise, pe acelaşi ton înşelător de agreabil:
   - Îmi place să fiu servit de o ducesă.
   Începură să-i tremură mâinile. Se împroşcă pe degete cu lichidul fierbinte. Scăpă ceşcuţa. întinse mâna să o prindă, dar aceasta se zdrobi imediat de masă. Un ciob i se înfipse în palmă.
   Trase înapoi mâna şi o strânse pumn.
   Bărbatul veni numaidecât şi îngenunche lângă ea.
   - Te-ai rănit? Te-ai ars?
   -Nu, nu, sunt bine.
    Dar nu era deloc bine. Era jenată. Nu degeaba se educase să aibă mişcările graţioase caracteristice unei doamne. Ura să se facă de râs - dar în acel moment neliniştea ei o trădase.
    - Te rog, ridică-te, domnule Knight.
   Ar fi putut nici să nu vorbească, la cât de mult ţinu cont de cuvintele ei. Îi întoarse palma în lumină şi depistă imediat o mică tăietură sub degetul mic, din care se prelingea o picătură de sânge roşu aprins.
   - Te-ai tăiat.
   - Doar puţin. încercă să-şi tragă înapoi mâna. Am fost neîndemânatică. Ţi-am spart ceşcuţa aceea frumoasă.
   - S-o ia dracu’ de ceaşcă.
   Apăsă uşor rana cu degetul. Eleanor tresări.
   - Ai avut noroc. Nu e nimic acolo.
   Îi duse palma la gura lui şi sorbi mica rană.
   Ea se holbă la el, şocată. Capul lui era aplecat deasupra mâinii ei, iar trăsăturile lui cizelate trădau concentrare, seriozitate.
   Avea gura caldă şi umedă, iar faptul că îi sugea palma o făcea să se simtă... ciudat. Mai degrabă animalic decât uman, durerea şi intimitatea se amestecau... Niciodată, dar absolut niciodată, nicio parte a corpului ei nu mai fusese atinsă în nici un fel de gura unui bărbat. Oare cum era posibil ca, intr-un timp atât de scurt şi după toată instruirea ei, să fi ajuns într-o asemenea situaţie dificilă în salonul domnului Knight?
   Ridică privirea şi o surprinse uitându-se la el.
   - Ce e? Te-am ofensat?
   Chiar nu-şi dădea seama? Oare era de aşteptat să-i explice ea care era problema? Dar nu. Nu putea face asta. Aşa că se legă de cel mai mic dintre păcatele lui.
   - Dracu’.
   El miji ochii aceia de un albastru glacial.
   - Ai zis dracu. Ai zis: „S-o ia dracu’ de ceaşcă". Eşti american. Eşti ignorant. Aici, în Anglia, nu se înjură în companie mixtă.
   El începu să râdă. Nu era un râs plăcut. Semăna mai degrabă cu un sforăit sau cu un lătrat -involuntar şi ostil. Dar era autentic - şi pentru prima dată apăru căldură în ochii lui.
   - Am să te învăţ să înjuri.
   - Ba n-ai să faci una ca asta!
    Nu îşi dădea seama dacă răspundea vorbelor sau acţiunilor sale.
    - Dacă vei continua să înjuri în societate, vei descoperi că nu mai eşti bine-venit în niciuna din casele de rang înalt.
   - Aici te înşeli.
    Îşi scoase batista albă, imaculată, pe care i-o înfăşură în jurul mâinii.
    - Atâta timp cât sunt bine îmbrăcat, bogat şi logodit cu viitoarea ducesă de Magnus, sunt bine-venit peste tot. Ba chiar căutat. Aş spune, de fapt, că sunt considerat un excentric.
   - A... nu.
   - Pari consternată. Nu vrei să fiu acceptat?
   Bineînţeles că nu-şi dorea să fie acceptat - să ştie că amfitrioanele engleze nu erau capabile să vadă fiara periculoasă care se ascundea dincolo de acele trăsăturile frumoase şi de bogăţie. Dar nu putea rosti cu voce tare asemenea gânduri urâte. Aşa că, fără să-l privească în ochi, zise:
   - Nu este asta. Doar că, atunci când amfitrioanele de rang înalt consideră pe cineva excentric, uneori îl pot îndepărta într-o clipită.
   - Ţin în palmă garanţia că nu vor face acest lucru.
   Îi luă din nou mâna într-a lui şi-şi lipi buzele de degetele ei.
   Era îngrozitor! Groaznic fapt că flirta cu ea! Şi mai groaznic că ea se delecta cu atenţia lui.
   - Mi-aş dori să nu... mă mai curtezi. Nu mă simt deloc în largul meu.
   Rămase în genunchi în faţa ei, fără să ţină cont de acea rugăminte. Cu voce joasă şi în acelaşi timp curioasă, zise:
   - Nu eşti aşa cum mă aşteptam.
   - Nu, şopti ea. Presupun că nu sunt.
   Timpul părea să încetinească şi să se dilate. O cerceta cu mare interes, de parcă ar fi fost o pasăre cântătoare pe care o capturase şi pe care urma să o ţină închisă pe veci.
   Cu toate acestea, nu era ducesa - ci o rudă săracă, ce trăia în umbra verişoarei sale încăpăţânate. Dar era fericită acolo.
   Deşi vorbea pe un ton seducător, cuvintele lui erau simple.
   - I-am pus pe oamenii mei să aducă înăuntru bagajele dumitale.
   Trecu un moment până când ea înţelese sensul din spatele cuvintelor lui. Apoi, disperată să scape de el, se trase mai în spate în scaun.
   - Înăuntru? Aici? în casa dumitale?
   El continua să o ţină de mână, şi din cauza asta, păru că ea îl trase pe canapea lângă ea. Nimic mai departe de adevăr, desigur. Nu l-ar fi putut clinti niciodată pe omul acela fără acordul lui.
   - Desigur, în casa mea.
   Părea uşor surprins.
   - De ce?
   O, ceruri milostive, de ce? Ce aşteptări avea de la ea? Sau, mai exact, oare ce se aştepta el să facă cu ea?
   - Unde altundeva să locuieşti?
   - Eu... Noi avem o casă pe Chesterfield Street.
   - M-ai înţeles greşit. Acum, că ai venit, nu mai poţi pleca.
   Se apleacă foarte aproape de ea şi-i şopti: Viitoarea mea soţie stă în casa mea - cu mine.

Capitolul 3

   Captivă.
   Eleanor era captivă în casa acelui om.
   - Nu pot rămâne aici.
   Se ferea de domnul Knight şi de viziunile pe care i le inspira. Viziuni de seducţie infamă şi de surghiunire socială. Iar sub toate acestea, o exaltare teribilă - o emoţie a cărei existenţă n-ar fi recunoscut-o niciodată, dar care stăruia totuşi acolo. Dacă va veni în dormitorul ei în întunericul nopţii, oare va avea puterea să reacţioneze adecvat? S-ar lupta? Zise apoi cu voce blândă:
   - Sunt... necăsătorită.
   - Deocamdată.
    Cuvintele, vocea şi felul în care o privea - toate clarificau ce intenţii avea faţă de ea - sau, mai degrabă, faţă de mireasa lui. Nu avea de gând ca acea uniune să fie una doar din interes, ci mai degrabă una născută din pasiune şi sentimente încâlcite.
    - Ne vom căsători. Asta ţi-o promit.
   Dacă ar fi crezut asta, atunci nu s-ar mai opune deloc seducţiei lui.
   Rămase şocată de propriile-i dorinţe lascive.
   Sprâncenele lui se arcuiră într-o încruntare demonică.
   - Pari stupefiată. Fără îndoială ştiai că mă voi căsători cu dumneata, indiferent de obstacole.
   - Nu e asta.
    „E ceva mult mai rău.“
    Zise apoi, folosind tonul clar și grijuliu al unei profesoare care explica fracţii unui copil de 8 ani:
   - Nu ştiu cum decurg lucrurile în America, dar în Anglia reputaţia mea va fi ruinată dacă rămân să locuiesc aici cu dumneata! Indiferent de viitoarele dumitale intenţii.
   - Dacă ai rămâne aici singură, nu ţi-ar fi ruinată doar reputaţia.
   Privirea lui coborî spre buzele ei. Apoi la sâni - şi zăbovi acolo.
   Eleanor ştia foarte bine că hainele ei de călătorie erau închise la culoare, groase şi că îi acopereau fiecare centimetru de piele, până la gât. Însă acea cercetare minuţioasă o făcea să vrea să-şi verifice toţi nasturii, să vadă dacă nu cumva aceştia dispăruseră în mod inexplicabil. Avea sânii umflaţi şi sfârcurile presate de corsaj. Era o senzaţie ciudată, de o obrăznicie care-i tăia răsuflarea şi care dovedea fără urmă de îndoială că trebuia să îndepărteze orice sfială şi să ceară să fie eliberată! În schimb, reuşi doar să se bâlbâie:
   - Adică... Ai...
   - Dacă m-aş strecura în dormitorul dumitale în întunericul nopţii, ca să te seduc? Da, dragă fată. Şi fără nici o remuşcare.
   Nu voia ca el să o mai ţină de mână.
    - Îndeajuns de respectabilă să-mi protejeze reputaţia dacă locuiesc aici.
   Din uşă se auzi o voce feminină, veselă:
   - O, draga mea nepoată, ba sigur că există.
   Eleanor se întoarse şi rămase cu gura căscată.
   - Iată-mă!
    Doamna din uşă stătea cu braţele deschise, pregătită parcă să îmbrăţişeze camera. Era scundă şi grăsuţă, îmbrăcată într-o rochie elegantă de culoarea lavandei, care-i făcea părul alb să strălucească.
   - Primul meu sfat pentru tine, dragă Madeline, este să nu te ţii de mână cu domnul Knight dacă sunteţi singuri în încăpere. De fapt, până nu sunteţi căsătoriţi, ţi-aş recomanda să nu rămâi niciodată singură cu el, pentru că bănuiesc că este un ticălos de o viclenie de neegalat.
   Eleanor strânse pumnul în jurul batistei pe care o avea înfăşurată pe mână, apoi se ridică uşor.
   - Lady... Gertrude?
   Lady Gertrude ţâşni înăuntru şi bolborosi în modul ei neobosit, caracteristic:
   - Îţi aminteşti! A trecut prea mult timp!
   Ba chiar mai mult decât conştientiza femeia, pentru că Lady Gertrude, contesa de Glasser, era sora mamei lui Madeline şi implicit nu avea nicio legătură de rudenie cu Eleanor. Cu toate acestea, nu se putea spune că femeia nu fusese afectuoasă cu Eleanor, în puţinele ocazii când se întâlniseră. Ba dimpotrivă. Lady Gertrude avea un suflet foarte bun şi o îndrăgise pe Eleanor la fel de mult ca pe propria ei nepoată.
   Totuşi, în acel moment, Lady Gertrude avea să distrugă acea mascaradă înainte să fi început cu adevărat.
   Lady Gertrude ţâşni cu nerăbdare să o îmbrăţişeze pe ducesă.
   Remington le privea atent pe cele două.
   Aşadar, aceea era Madeline de Lacy, marchiza de Sherbourne şi viitoarea ducesă de Magnus. Din observaţiile sale de până atunci, dedusese că nu era o nobilă engleză tipică. Fusese pregătit să o subjuge, ca pe un cal nărăvaş care nu purtase în viaţa lui şa sau căpăstru. În schimb, când o privea, vedea o femeie sfioasă, care nu-şi înţelegea propria importanţă. Avea chipul uşor rotunjit, cu gropiţe în obraji, un semn mic în bărbie şi buze pline, cărnoase. Purta părul negru prins într-un coc demodat la ceafă, şi, dacă el o cunoştea vreun pic pe femeia aceea - şi o cunoştea! - desfăcut, părul îi ajungea până la talie, cu bucle naturale, care ar fi făcut orice bărbat să vrea să-şi plimbe degetele prin şuviţele atrăgătoare. Trupul ei era încorsetat în haine neaspectuoase, închise la culoare. Dar nici măcar camuflajul lor nu putea ascunde un piept generos. Iar când o prinsese de talie, descoperise că avea un mijloc foarte subţire, mai jos de care i se conturau şoldurile graţioase.
   El îşi cercetă mâinile şi zâmbi. Senzaţia pielii ei străpunsese prin material şi îi ardea carnea, şi credea - ba nu, ştia - că aceeaşi flacără se strecurase şi în simţurile ei, deoarece îl cercetase de parcă ar fi fost sălbatic şi nesupus.
   A, dacă ar fi ştiut cât de reci şi de calculate erau acţiunile sale sau cât de importantă era pentru planurile lui - atunci n-ar fi mai fost doar precaută, ci de-a dreptul speriată. Desigur însă, ea nu ştia, iar el nici nu avea de gând să o lase să afle. Nu până nu avea să fie prea târziu pentru familia ei - şi pentru ea.
   Era a lui. Ducesa lui.
   Lady Gertrude descrisese relaţia pe care o avea cu nepoata sa ca fiind plăcută, şi el se gândi că aşa trebuia să fie, de vreme ce femeia era agreabilă şi bună şi cunoştea pe toată lumea din societatea engleză.
   Totuşi, ducesa lui păruse înspăimântată la vederea femeii.
   - Draga mea copilă, mă bucur că te-ai întors în sfârşit de pe continent. Cu acel teribil Napoleon mărşăluind pretutindeni şi cu soldaţii săi neruşinaţi care întemniţează bunii cetăţeni englezi, mi-am făcut foarte multe griji pentru tine şi - Lady Gertrude se uită în sus la ducesă şi ridică din sprâncene - şi pentru Eleanor...
   Eleanor se uită către Remington peste capul femeii, şi acesta o văzu clar înghiţind în sec. Zise apoi repede:
   - Eleanor nu a venit de data asta. Este foarte obosită după călătorie.
   - A! Sigur că e.
    Vocea lui Lady Gertrude părea aspră, dar în aceleaşi timp amuzată.
   - Cine nu ar fi obosit după 4 ani în care a umblat prin toate ţările din Europa? Ţinând cont de absenţa lui Eleanor, e cu atât mai bine că domnul Knight mi-a cerut să fiu însoţitoarea ta.
   Lady Gertrude se întinse în sus şi îl mângâie pe obraz.
    - Dragă băiete.
   Cel mai surprinzător lucru era că vorbea serios. Era bunătatea în persoană, şi, în cele 5 zile de când o cunoştea, lui Remington chiar ajunsese să-i fie dragă Lady Gertrude. Avea un farmec aparte. Toată lumea o plăcea, chiar şi cei care se trezeau victima limbii sale extrem de sincere - acesta fusese şi cazul lui. Chiar dacă acceptase să fie însoţitoarea tinerei şi în acel moment părea agreabilă şi afectuoasă, la prima lor întâlnire nu ezitase să-şi spună răspicat părerea despre acea căsătorie.
   El, în schimb, făcuse foarte clar faptul că opinia ei îi era indiferentă. Reuşiseră să ajungă pe un teren neutru atunci când Lady Gertrude fusese de acord să nu se amestece în planurile sale de căsătorie atâta timp cât el respecta regulile impuse de statutul ei de însoţitoare.
   Lady Gertrude se aşeză pe canapea şi o trase pe Eleanor lângă ea.
   - Au fost destul de neobişnuite întâmplările care te-au adus acum aici, nu-i aşa? Ce părere ai despre ducele de Magnus şi noua lui nebunie?
   Ducesa lui vorbi foarte ferm despre acel subiect:
   - Mi se pare mare păcat că nu-şi poate controla impulsurile de a paria într-atât încât să se gândească la singura lui fiică.
   Strălucirea din ochii ei îl sperie pe Remington.
   - Aşadar, sunt o partidă atât de rea? întrebă el.
   Cu sufletul la gură şi nefăcând nici un efort să-şi ascundă amuzamentul, aşteptă să afle ce avea de spus despre el. Ducesa lui zise apoi, pe acelaşi ton acid:
   - Nu ştiu, domnule Knight. Nu ştiu nimic despre caracterul dumitale. Dar, deşi în timpurile astea prea puţine tinere au libertatea de a alege cu cine se căsătoresc, toate îşi cunosc viitorii soţi înainte să le fie anunţată logodna. E o ruşine că unei ducese i se refuză acest privilegiu.
   - Exact la fel gândesc şi eu! Ai concepţii onorabile, draga mea.
   Lady Gertrude îi aruncă o privire înţepătoare lui Remington.
   - Am crezut că şi domnul Knight este o victimă a impulsului său de a paria, dar acum, că l-am cunoscut, suspectez că ştia foarte bine ce făcea când a câştigat-o pe nepoata mea la un joc de noroc.
   Remington ridică din sprâncene cu o nevinovăţie trufaşă. Lady Gertrude conchise:
   - E un băiat bun şi o partidă pe cinste.
   - Pentru cine? replică ducesa lui.
   Ar fi putut jura că şi-a muşcat limba după aceea.
   - Pentru dumneata, răspunse el. Doar pentru dumneata.
   - Ia loc, dragă băiete, zise Lady Gertrude. Mă nelinişteşte să te văd cum te plimbi pe aici ca o bestie mare şi stângace.
   Remington se gândi că nu mai fusese niciodată numit bestie mare şi stângace, apoi se aşeză pe un scaun de pe care-şi putea vedea cel mai bine mireasa.
   Lady Gertrude atinse ceainicul, apoi zise:
   - Speram să bem puţin ceai, dar e rece.
    Se încruntă când văzu cioburile împrăştiate pe masă şi pe jos.
    - Ai spart o ceaşcă?
   Eleanor roşi îngrozitor de tare şi-şi ascunse mâna bandajată sub fustă.
   - Da.
   Lady Gertrude clipi.
   - Aşa ceva nu-ţi stă în fire! Cel puţin din câte mi te amintesc eu. Ei, asta e, doar n-are rost să plângem după câteva bucăţi de porţelan. Suni să ni se mai aducă nişte apă fierbinte?
   - Cu permisiunea dumitale, domnule Knight, murmură Eleanor, apucând clopoţelul.
   El consimţi printr-un gest.
   - Te rog. Vreau ca acum să consideri asta casa dumitale.
   - Eu... nu pot... nu se poate. Trebuie să mă întorc acasă!
   Remington plecă privirea, impunându-şi voinţa.
   - Dacă ar fi după mine, nu te-ai mai întoarce niciodată în casa tatălui dumitale.
   Îşi feri privirea de el, respingându-1 cu fiecare gest.
   Nu era nicio problemă. Îi plăceau provocările, iar ducesa aceea îl testa cu modestia şi timiditatea ei. O privi cum suna din clopoţel - suficient de tare ca un lacheu să vină alergând. O studie în timp ce vorbea cu lacheul - ferm, dar calm. Ca o femeie care fusese instruită să obţină rezultate fără să atragă atenţia asupra ei.
   Domnul Knight îşi încrucişă picioarele.
   - Doamnelor, aţi vrea să mă lămuriţi cum de Excelenţa Sa deţine un titlul atât de important, deşi e necăsătorită?
   - Datorită Maiestăţii Sale, regina Elisabeta, zise Lady Gertrude, de parcă acele cuvinte ar fi clarificat totul.
   El aşteptă o clipă, dar, cum nu mai primi nicio explicaţie suplimentară, zise:
   - Mă tem că nu mă lămureşte o explicaţie atât de simplă.
   - Probabil pentru că eşti american. Nu că aş avea ceva cu americanii. Nu, deloc. Mi se par chiar interesanţi cu modul lor ciudat de a vorbi şi cu manierele lor îndrăzneţe.
    Lady Gertrude îşi ridică lornionul şi îl privi.
    - Deşi trebuie să-ţi spun că mi se pare un pic prea îndrăzneţ să o ţii de mână pe nepoata mea fără a mai fi cineva de faţă.
   - Da, doamnă.
   Era ceva cam deplasat şi în America, dar nu avea de gând să recunoască asta sau faptul că tindea de fiecare dată să grăbească lucrurile, cât de mult putea, ca să ajungă la o concluzie naturală - care era întotdeauna prestabilită de el. Nu era un om care să permită ca soarta să-i fie ghidată spre Dumnezeu ştie ce destinaţie, îşi făurea singur propriul destin - iar în acel moment îl făurea şi pe cel al tinerei ducese.
   - Una dintre strămoaşele mele a fost doamnă pe lângă curtea reginei Elisabeta şi i-a salvat viaţa Maiestăţii Sale. În semn de recunoştinţă, Maiestatea Sa i-a dăruit acesteia un ducat, care avea să revină fiului său celui mai mare - dacă avea vreunul. Dar, dacă primul ei copil era o fată, titlul îi revenea ei.
   Eleanor vorbea rar, alegând fiecare cuvânt, de parcă ar fi cântărit fiecare silabă în parte. Vocea ei suna... ca şi când purta o durere în suflet.
   Ce durere sufletească putea ascunde viitoarea ducesă de Magnus? Privilegiile şi bogăţiile erau dreptul ei din naştere, iar el înţelesese mult prea bine felul în care aristocraţii englezi îi tratau pe cei pe care îi considerau inferiori lor. Nimic nu le stătea în cale. Etica nu-i ţinea înapoi de la nimic. Pentru ei, ruina nu însemna nimic... Şi nici crima.
   Dar avea să se răzbune şi în cele din urmă biata Madeline urma să afle ce însemna adevărata suferinţă.
   Chipul său nu trădă niciunul dintre acele gânduri. N-ar fi permis aşa ceva. Întrebă apoi, pe un ton respectuos, cuviincios:
   - E ceva foarte rar să dobândeşti astfel un titlu, nu-i aşa?
   - Familia mea este singura binecuvântată în acest mod, răspunse Eleanor. Dar nimeni nu se putea opune voinţei reginei Elisabeta.
   - O femeie puternică, zise el.
   Care nu semăna deloc cu fătuca aceea blândă şi impresionabilă pe care o avea în faţă.
   În mod ciudat, aceasta îi aruncă o privire jignită, aproape făcându-1 să creadă că ea îi citise gândurile.
   Aşa că îşi spori avantajul - chiar dacă era ca şi când ar fi lovit un căţeluş.
   - Încă nu eşti ducesă, cât timp trăieşte tatăl dumitale. Tot respectul acesta e un pic nejustificat, nu-i aşa?
   Lady Gertrude zise pe un ton imperativ:
   - Nepoata mea este marchiza de Sherbourne şi viitoarea ducesă! O poziţie care, în sine, impune foarte mult respect. De fapt, ei i se adresează adesea lumea cu Excelenţa Sa şi i se oferă toate privilegiile viitorului ei rang.
   Fusese o mustrare pe cinste, aşa că el plecă uşor capul în semn de apreciere a unui adversar pe măsură.
   - Nu contează câtuşi de puţin dacă îmi acordă sau nu respectul cuvenit unei ducese, zise Eleanor, cu un dram de dispreţ. Pe americani nu-i impresionează deloc aristocraţia. Sau cel puţin aşa pretind. Pot doar să sper că domnul Knight se poartă cu o curtoazie adecvată cu celelalte femei pe care le întâlneşte - indiferent de clasa socială din care provin.
   Lady Gertrude îl mustrase într-adevăr, dar mult mai usturător era dispreţul venit din partea viitoarei lui soţii.
   - Voi face tot ce-mi stă în putere să nu te fac de ruşine.
   - Fă tot posibilul să nu te faci pe dumneata de râs, zise ea cu un calm glacial. A sosit Bridgeport cu ceaiul nostru.
   Majordomul intră cu o tavă de ceai proaspăt şi un nou ceainic, însoţit de servitoare, care adusese un platou cu biscuiţi şi prăjituri. De data aceasta Milly nu mai făcu greşeala de a se holba la ducesă, ci aruncă o privire neliniştită spre Remington, aşeză platoul pe masă şi plecă.
   Eleanor îl cerceta cu o privire plină de reproş.
   Oare ce s-ar fi aşteptat ea ca el să facă? Să-i permită unei servitoare prostuţe să se holbeze la ea? Uneori chiar nu înţelegea femeile. Dar mai rău era că alteori le înţelegea perfect.
   Ea luă ceainicul. De data aceea nu-i mai tremura mâna. Turnă o ceaşcă pentru el, una pentru Lady Gertrude şi alta pentru ea.
   După ce termină, Lady Gertrude menţionă batista, care rămăsese înfăşurată în jurul palmei lui Eleanor.
   - Ce s-a întâmplat?
   - O mică rană, zise tânăra. Atâta tot.
   Remington se ridică şi se apropie, parcă pentru a-şi lua ceaşca de ceai. În schimb, îi luă mâna într-a lui, desfăcu batista şi examină rana.
   - Ar trebui să ai mai multă grijă în casa mea. Există multe pericole pe aici, şi nu aş vrea să te văd rănită.
   Privirea-i zbură către el. Buzele ei erau întredeschise, şi părea din nou destul de neliniştită.
   Ce mai dihotomie! Păruse timidă până în clipa în care vorbise batjocoritor despre rangul ei, apoi îi răspunsese cu o ferocitate de gheaţă. Câteva clipe mai târziu, cu ajutorul câtorva propoziţii formulate cu măiestrie astfel încât să semene cu o ameninţare, o făcuse să-şi piardă iarăşi încrederea în ea.
   Trebuia să aibă grijă, altfel putea deveni fascinat de femeia aceea. Luă ceaşca şi se întoarse la scaunul lui.
   - Urmând sfatul lui Lady Gertrude, am acceptat în numele amândurora câteva invitaţii la petreceri.
   Eleanor stătea dreaptă, aproape rigidă, şi duse mâna la gât.
   - Nu se poate.
   Aşa deci! Afişa în sfârşit comportamentul la care se aşteptase - nu voia să fie văzută în public cu el. Amestecă în ceai.
   - Fără îndoială protestezi pentru că nu ţi-ai adus îmbrăcăminte adecvată.
   Respiră uşurată, apoi apucă acel colac de salvare pe care i-1 oferise el.
   - Da! Tocmai de aceea!
   Dar el i-1 smulse apoi din mâini, cu indiferenţă.
   - Am o croitoreasă care aşteaptă să te probeze cu nişte rochii demne de soţia mea.
   - Nu poţi... eu nu pot... nu se cade aşa ceva.
    Se întoarse către Lady Gertrude.
    - Sau mă înşel, doamnă?
   Lady Gertrude se încruntă la el.
   - Nu mi-ai zis că ţi-ai luat libertatea de a cumpăra haine pentru Madeline.
   - Mi-am imaginat că te vei opune, şi găsesc că e mai uşor să-mi cer iertare decât să cerşesc permisiunea. Era o explicaţie care acoperea mai multe păcate. În următoarele câteva seri, vom participa la petreceri prin toată Londra, unde vom fi prezentaţi ca ducesa şi logodnicul ei extrem de devotat.
   - Ah!
   Lui Eleanor i se tăie răsuflarea la auzul cuvintelor lui.
   Remington ar fi putut jura că acea nouă evoluţie a situaţiei o îngrozea mai mult decât toate celelalte şocuri suferite anterior. Avea să-i facă o plăcere nebună să o târască pe acea mică snoabă la braţul său, obligând-o să le zâmbească amfitrioanelor londoneze.
   Totuşi, săptămâna aceea îi rezerva mult mai multe şocuri - şi mult mai mari, începând chiar din acel moment.
   - Apoi, peste trei nopţi, vom găzdui şi noi propria petrecere aici. Invitaţiile au fost trimise deja. Confirmările sosesc necontenit.
   - O petrecere. Aici.
    Genele negre-i tremurau în timp ce se chinuia să menţină contactul vizual.
    - De ce... De ce e necesar?
   Domnul Remington Knight surâdea foarte rar, dar în acel moment zâmbea - şi chiar de-a dreptul fermecător.
   -Trebuie să dăm o petrecere. Trebuie să ne sărbătorim logodna - şi viitoarea căsătorie. în noaptea aceea am să-ţi dăruiesc inelul de logodnă şi am să ţi-1 pun pe deget. Va fi un simbol al iubirii noastre eterne, şi nu-1 vei da jos niciodată - până la moarte.

Capitolul 4

   Eleanor se uita agasată la cremenea pe care de obicei o mânuia cu mare dexteritate. Pocni din nou, dar tot nu apăru nicio scânteie.
   - Probabil e stricată prostia asta, zise ea cu voce tare în camera goală, parcă încercând să se convingă pe sine.
   Ştia, desigur, că nu era adevărat. Lăsarea serii adâncea umbrele care pândeau prin colţurile dormitorului luxos pe care i-1 atribuise domnul Knight, dar degetele îi tremurau mult prea tare ca să poată aprinde până şi o singură lumânare. încercă din nou să aprindă fitilul. Cremenea produse o scânteie, dar lumânarea se încăpăţână să rămână neaprinsă.
   - Fitilul e de vină. Probabil e umed.
   Se auzi un ciocănit scurt, uşa se deschise şi Lady Gertrude vârî capul înăuntru.
   - Pot intra, fată dragă?
   Eleanor tresări alarmată, apoi se uită îndelung la chipul blând al lui Lady Gertrude.
   - Da! Te rog!
   Nu-şi dădea seama când începuse să vorbească atât de categoric, dar ar fi pariat că se întâmplase la scurt timp după ce îl cunoscuse pe enigmaticul domn Knight. Se uită peste umărul femeii, pe jumătate aşteptându-se să-l zărească acolo, zăbovind pe coridor şi aşteptând să-i vină rândul să intre... dacă era după ea, asta nu avea să se întâmple niciodată.
   Din păcate, de când sosise la reşedinţa lui, nu se întâmplase nimic după voia ei. Nici măcar o singură dată.
   - Sper că nu te-am întrerupt de la despachetat.
    Lady Gertrude se aşeză pe unul dintre scaunele elegante de la lângă şemineu.
   Era atât de micuţă de înălţime, încât îi atârnau picioarele şi trebuia să se împingă în degetele de la picioare ca să rămână pe scaun.
    - Am înţeles că nu ţi-ai adus cu tine o servitoare. Asta nu-ţi stă în fire, dragă Madeline! Când te-am cunoscut eu, nu erai în stare nici să coşi ceva sau să-ţi aranjezi singură părul. Te bazai pe Eleanor pentru toate!
    Îşi ridică ochelarii şi o examină pe Eleanor.
    - Desigur, aceasta e Madeline pe care mi-o amintesc eu. Probabil te-ai schimbat destul de mult după călătoriile acelea în circumstanţe dificile.
   Eleanor o privea şi se întreba ce să spună. Cât de multe să spună.
   Lady Gertrude era o femeie amabilă, cu un simţ încântător pentru trăsnăi, însă acel şiretlic făcut de Eleanor şi Madeline nu putea fi caracterizat altfel decât ca fiind de o fragilitate extraordinară.
   Lady Gertrude continuă să vorbească:
   - Trebuie să-ţi spun de ce am acceptat această poziţie de însoţitoare, când ştiu că probabil eşti îngrozitor de nemulţumită de logodna cu domnul Knight. Am spus mereu că tatăl tău se pricepe să dea de necaz mai bine decât orice alt om pe care l-am cunoscut vreodată... Iartă-mă, draga mea, ştiu că ţii la el, dar dacă n-ar avea titlul de duce, oamenii i-ar spune în faţă că e un neghiob. Nu că s-ar simţi vreun pic jignit, e mult prea amabil pentru asta, dar nu contează... Cred că e o cameră minunată. Si a mea e frumoasă, dar nicidecum la fel de elegantă.
   Eleanor se uită în jur.
   - E grandioasă, zise ea sec.
   Pereţii azurii precum cerul şi draperiile de un albastru-închis îţi dădeau senzaţia că te aflai în aer liber, iar florile proaspete înşirate peste tot prin cameră răspândeau un parfum proaspăt şi rustic. Covorul era bogat în nuanţe de chihlimbariu şi azuriu, care se îmbinau minunat, dând naştere unui model persan elegant.
   Mobilierul era delicat, ca pentru o doamnă, şi foarte aerisit...
   Şi totuşi adăugă:
   - E apăsătoare!
   - Pentru că e întuneric, desigur. De ce nu chemi o servitoare să aprindă lumânările şi să facă focul?
   Eleanor se uită la Lady Gertrude. Desigur. Să cheme o servitoare. Pentru cineva care, timp de 8 ani de zile, se ocupa singură de tot pentru ea şi pentru ducesă, chemarea unei servitoare pentru o îndeletnicire atât de simplă era ceva extrem de nou. Eleanor se grăbi să sune clopoţelul.
   - O idee excelentă. Mulţumesc, Lady Gertrude.
   Auzi un clinchet slab în afara uşii.
   Aproape imediat, apăru o tânără voinică. Făcu o reverenţă, apoi se grăbi să folosească în mod eficient cremenea nesuferită.
   - Eu sunt Beth, Excelenţă, slujnica de la etaj. Şi domnul Knight zice că tre’ să mă ocup de toate nevoile dumneavoastră. Vă rog să-mi spuneţi dacă aveţi nevoie de ceva, orice-ar fi.
   - Mulţumesc.
    Eleanor speră în secret să nu mai aibă niciodată nevoie de nimic. Detesta să fie servită. Dar cel mai mult ura să i se spună „Excelenţă".
   Lady Gertrude interveni însă în discuţie:
   - Se pare că Excelenţa Sa a venit fără cameristă. Vreuna dintre fetele de jos e instruită cum să se ocupe de haine şi de păr?
   Beth afişă un zâmbet larg.
   - Da, doamnă. Eu sunt. Sunt pricepută cu fierul de călcat şi n-am găurit niciodată ciorapi de mătase. Şi cel mai bine ştiu să tund şi să aranjez părul după cele mai moderne stiluri. Am lucrat pentru Lady Fairchild pân’ a luat-o razna şi-au dus-o la casa de nebuni.
   Lady Gertrude îşi bătu uşor obrazul în timp ce se gândea.
   - Lady Fairchild era mereu foarte dichisită.
    O cercetă pe Eleanor cu ochi critic.
    - Şi, draga mea, coafura ta ar merge împrospătată.
   Eleanor îşi atinse cocul simplu, de la baza cefei, şi-şi aranjă cu degetele şuviţele care-i încadrau faţa.
   - Îmi place aşa.
   Era o coafură adecvată pentru o însoţitoare, şi, indiferent de ceea ce credea oricine altcineva din casă, ea avea să rămână mereu o însoţitoare.
   - Dar dacă l-am mai scurta un pic în jurul feţei...
    Beth făcu un gest de tăiere cu degetele.
    - Culoarea-i minunată, da’ e foarte de des.
   - Da.
    Lady Gertrude îşi mângâie bărbia.
    - O tunsoare ţi-ar da un aspect cu totul nou.
   - Nu că aţi avea nevoie, adăugă repede Beth. Dar oricărei femei îi place să facă o schimbare din când în când.
   - Mie nu, zise Eleanor.
   - Mai gândeşte-te, o îndemnă Lady Gertrude.
   - De ce a înnebunit Lady Fairchild?
    Eleanor nu se putu abţine să nu întrebe. Oare fusese şi ea prinsă într-o situaţie atât de nebunească? Sau poate îl cunoscuse şi ea pe domnul Knight?
   - Toţi cei din familia Fairchild sunt nebuni într-un fel sau altul, zise Lady Gertrude.
   Camerista scoase un mormăit care suna ca o aprobare.
   - Bine atunci, Beth, poţi fi camerista Excelenţei Sale.
    Lady Gertrude îi făcu fetei semn să plece, şi, imediat ce aceasta dispăru pe uşă, îi spuse lui Eleanor:
   - Arborele genealogic al familiei Fairchild nu e divizat, să ştii. Aşa, unde rămăsesem? Ştiu. Mă pregăteam să-ţi explic de ce am acceptat poziţia de însoţitoare.
   - Nu trebuie să te justifici în faţa mea, zise Eleanor şi se întrebă dacă nu ar trebui să-i destăinuie totuşi lui Lady Gertrude adevărata ei identitate.
    Sau să aibă încredere că Madeline avea să apară din clipă în clipă şi nu avea să mai fie necesară o mărturisire?
   - Aşa ceva nu-ţi stă în fire, Madeline! Ai fost mereu pe deplin conştientă de poziţia şi de rangul tău. Chiar şi copil fiind, ai înţeles că eşti o persoană importantă şi cereai explicaţii pentru orice.
   Lady Gertrude alunecă pe perna tare până când degetele ei de la picioare atinseră podeaua, apoi oftă şi se folosi de braţe să se ridice înapoi.
   - Poftim, doamnă.
    Eleanor aduse un scăunel şi i-1 aşeză sub picioare.
    - O să ajute.
   Lady Gertrude se lumină.
   - Mulţumesc, draga mea. Ce drăguţ din partea ta să observi. E un mare necaz să fii scund. Îţi vine să tai picioarele tuturor scaunelor.
   - Îmi pot imagina.
    În realitate, nu putea. Eleanor nu mai fusese mică de înălţime de când avea 11 ani.
   - Trebuie să mă explic şi să-ţi explic şi poziţia mea. În plus, vei vrea să ştii ce s-a întâmplat cu unchiul tău. Unchiul Brinkley, îţi aminteşti?
   - Nu.
    Eleanor nu-1 văzuse niciodată pe soţul lui Lady Gertrude. Avea reputaţia de bărbat arogant şi afemeiat şi nu binevoia să viziteze familia nici măcar de Crăciun.
   - Ei bine, a murit.
   Uimită de afirmaţia directă, Eleanor se opri din a se aşeza.
   - Îmi pare rău.
   - Să nu-ţi pară deloc. A fost împuşcat în patul lui Lady Bertelot-Stoke, de către lordul Bertelot-Stoke. Deşi n-o să înţeleg niciodată de ce domnia sa a făcut o excepţie în cazul lui Brinkley, când atâţia alţii i-au uzurpat locul. În orice caz, Brinkley m-a lăsat într-o sărăcie lucie. Îngrozitor. E mai rău decât în Cornwall. Aşa că mi-am petrecut ultimii 2 ani trăind într-o sărăcie binevoitoare. Oferta domnului Knight a sosit chiar la momentul potrivit. Eram pe punctul de a-mi lua o...
    Lady Gertrude se uită în jur, de parcă se temea să nu tragă cineva cu urechea.
    - O slujbă.
   Eleanor îşi mască râsul aproape isteric cu o tuse.
   - Ferească Sfântul!
   - Exact, din moment ce n-am nicio deprindere în afară de brodat şi bârfit.
   Eleanor luă propriul gherghef şi se uită la ea. Brodatul era leacul ei pentru îngrijorare, trândăvie şi orice altă problemă. Oricând se confrunta cu o dilemă, lucra la un model floral, şi în cele din urmă i se arăta şi soluţia.
   Cu toate acestea, nu credea să găsească vreo soluţie şi pentru problema ei actuală.
   Lady Gertrude continuă:
   - În orice caz, domnul Knight mă plăteşte bine, îmi oferă o indemnizaţie pentru haine, şi reuşesc să-ţi fac şederea aici mai cuviincioasă.
   „Fără supervizarea părinţilor fetei? Imposibil." Eleanor luă acul, apoi zise pe cel mai politicos ton posibil:
   - Să-mi fie iertat, Lady Gertrude, dar, indiferent că suntem logodiţi sau nu, faptul că eu şi domnul Knight locuim în aceeaşi casă fără îndoială va da naştere unor bârfe.
   - Pe care le voi anihila. Să ştii că am şi eu o oarecare influenţă. Dormitorul meu este chiar lângă al tău.
   Lady Gertrude îi făcu un semn spre o uşă până atunci nevăzută.
    - Camerele noastre sunt unite. În plus, l-am pus pe Remington să se mute la etajul superior. Este izgonit de la acest etaj, până în ziua nunţii, când îşi va putea muta lucrurile înapoi în dormitorul principal. îmi iau responsabilităţile foarte în serios. Persoana ta este în deplină siguranţă.
   - Mă bucur că vei dormi aşa aproape de mine.
   Era adevărat - deoarece, în mod contrar, nu avea nicio îndoială că domnul Knight ar fi garantat căsătoria într-un mod extrem de fizic. în ciuda hainelor sale elegante, bărbatul era primitiv până în măduva oaselor.
   Lady Gertrude se apleacă uşor şi coborî vocea:
   - Deşi trebuie să te previn, draga mea, cred că Remington are şi alte motive ascunse pentru acţiunile sale. Mai ales în ceea ce te priveşte.
   Simţi un fior rece străbătându-i şira spinării în clipa în care îşi auzi propriile suspiciuni repetate de Lady Gertrude.
   - Cred că ai dreptate.
   Lady Gertrude adăugă pe un ton părtinitor:
   - Ba mai mult de atât, cred că sunt motive necurate.
   Eleanor vru să fie ironică la adresa caracterului vădit al observaţiei, dar încuviinţă imediat din cap serioasă, cu un aer foarte grav, aşa că spuse doar:
   - Voi avea grijă.
   - Ştiu, Madeline. Ai fost mereu o fată puternică şi cu capul pe umeri, mai ales când vine vorba de a administra moşiile şi de-al împiedica pe tatăl tău să se facă de râs. În plus, trebuie să continui să fii cumpătată când ai de-a face cu domnul Knight. Sunt sigură că aceasta este cea mai bună modalitate de a te comporta cu el - cu mână fermă şi convingeri puternice!
   -Am convingerea că nu ar trebui să merg cu el la evenimente sociale.
   În ciuda faptului că ea şi Madeline fuseseră plecate mulţi ani şi exista o asemănare izbitoare între ele, cu siguranţă cineva avea să-şi dea seama că Eleanor nu era ducesa. Şi, chiar şi dacă ar fi reuşit să traverseze cu bine acele ape tulburi, odată ce apărea Madeline, urma să fie mai mult decât evident că cele două reuşiseră să-l ducă de nas pe domnul Knight - iar Eleanor era absolut sigură că asta nu era deloc o idee bună. Răzbunarea lui ar fi cumplită.
   Lady Gertrude se mişcă inconfortabil în scaun.
   - Nu prea văd să ai de ales, draga mea. Nu e ţâfnos când vine vorba despre însemnătatea sa, e prea mândru pentru asta, dar cred că nu ar reacţiona bine la un refuz.
    Adăugă apoi, temătoare:
   - Nu ştiu ce-a fost în mintea ta să vii aici singură.
   Eleanor sperase şi se rugase ca Lady Gertrude să observe că ea şi Madeline făcuseră schimb de identitate, dar aparent acest lucru nu se întâmplase. însă trebuia să afle. Cu siguranţa avea să ştie ce era de făcut. Inspiră tremurând, apoi făcu pasul.
   - Am ceva să-ţi mărturisesc.
   Lady Gertrude ridică o mână zbârcită.
   - Nu o face!
   Speriată, Eleanor începu să se bâlbâie:
   - Pp... poftim?
   - Am făgăduit să-l ţin la curent pe Remington cu tot ce se întâmplă cu tine, şi trebuie să admit că aşa ar face orice însoţitoare cuviincioasă.
   - Da, dacă el ar fi tutorele meu!
   - Dar e mai rău de atât! Este viitorul tău soţ. Te are în palmă. Te poate controla, te poate disciplina, te poate strânge atât de tare în chingi, încât să ajungi să te culci înfometată, sau te poate lăsa fără moştenire.
   În mod evident, Lady Gertrude îşi amintea circumstanţele în care se regăsise ea şi se gândea la propria-i bunăstare.
   Dar mai presus de asta... ştia. Eleanor înţelese adevărul în acel moment. Încruntarea femeii, refuzul său categoric, motivele ei - toate indicau faptul că ştia! Şi nu putea - sau nu voia - să o ajute pe Eleanor.
   Lady Gertrude zise pe un ton ferm, dar blând:
   - Domnul Knight este angajatorul meu, e omul care mă plăteşte. Îi datorez loialitate. Aşa că, te rog, dacă ai secrete, ţine-le pentru tine.

Capitolul 5

   Sufrageria era un exemplu perfect de pretenţiozitate, cu o masă lungă şi lustruită, o solniţă verde din porţelan chinezesc şi picturi impunătoare expuse pe unul dintre pereţi. Eleanor ar fi detestat să mănânce în camera aceea cu ecou şi, în secret, i-ar fi făcut mare plăcere să râdă de postura domnului Knight.
   Din păcate, el, Lady Gertrude şi Eleanor cinară într-o anticameră mică. Masa rotundă nu era aglomerată şi, în acelaşi timp, îi aşeza la o distanţă confortabilă unul de altul. Lambriurile lustruite de lemn reflectau strălucirea caldă a lumânărilor, draperiile groase ţineau curentul la distanţă şi, cel mai important, încăperea era foarte aproape de scările de la bucătărie, aşa că mâncarea ajungea la ei abia scoasă din cuptor. Argintăria zăngănea, dar, în afară de asta, se instaurase liniştea, aşa că Lady Gertrude încercă să o rupă.
   - Ce planuri ai pentru mâine, domnule Knight?
   - Mâine am să fiu la bancă. Am nişte tranzacţii de făcut.
    Înclină capul spre Eleanor.
    - Îmi cer iertare, dar, de când am sosit din America, astfel de treburi sunt uneori inevitabile.
   - E în regulă, murmură Eleanor. Nu mă deranjează.
   - Frumos din partea ta.
    Era destul de evident că, sub cuvintele lui politicoase, se ascundea o mare nepăsare. Domnul Knight domina încăperea prin statura sa, dar cel mai mult prin prezenţă. Continuă apoi:
    - Mâine-seară suntem invitaţi la balul organizat de Lord şi Lady Picard. Am înţeles că este cel mai important al sezonului.
   - Aşa e, domnule Knight.
    Lady Gertrude îşi împreună mâinile.
   - De-abia aştept. N-am mai participat de mai bine de 3 ani.
   - Mă bucur că eşti mulţumită.
    Înclină din nou capul, dar de data asta spre Lady Gertrude, şi aşteptă apoi, ca pentru a fi lăudat şi de Eleanor.
   Dar ea nu putea face asta. Nu era deloc mulţumită. Era consternată. Trebuia să meargă la cel mai important bal al sezonului pretinzând că era ducesa? Ar fi vrut să-şi acopere faţa cu mâinile. Urma să fie în centrul atenţiei - indiferent dacă era recunoscută sau nu drept o impostoare. Va tremura de teamă întreaga seară.
   Exact ca în acel moment. Nu putea nici măcar să ridice lingura până la gură, de teamă că avea să se stropească toată cu supă din coadă de bou.
   Trebuia să găsească o cale de a ieşi din casa aceea. Trebuia să scape.
   Tăcerea se lăsă din nou, până când lacheul veni să ia supa şi să o înlocuiască cu felul cu fructe de mare.
   - Ai o bucătăreasă excelentă, domnule Knight! zise Lady Gertrude. Nu-mi aduc aminte când m-am mai bucurat de mese atât de rafinate ca în ultima săptămână.
    Se întoarse apoi către Eleanor, cu o expresie care cerea un răspuns.
    - Nu eşti de acord, dragă?
   - Da, mi-a plăcut în mod special... ăă... supa.
    Vocea i se stinse treptat. La urma urmei, fusese primul şi singurul fel servit până atunci.
    „Gândeşte-te ce altceva ai putea spune. Orice altceva. Despre vreme."
    - Crezi că ceaţa va persista până dimineaţă?
   „Nu asta."
   - Suntem la Londra, aşa că aş spune că da, zise domnul Knight. Dacă am fi fost la Boston, aş fi spus că simt că se apropie o furtună. Dar mă tem că n-am la fel de multă încredere în simţurile mele în acest ţinut.
   Eleanor aruncă o privire, pe furiş, la trăsăturile lui aspre şi frumoase. Se simţea atrasă de el, oricât de mult ar fi vrut să-i displacă îngâmfarea şi aroganţa sa. L-ar fi observat dacă ar fi curtat-o pe Madeline şi cu siguranţă ar fi tulburat-o şi cea mea neînsemnată privire. Dar nu se putea gândi la nimic, când toată atenţia lui era îndreptată spre ea, considerând-o Madeline. Abia putea simţi gustul mâncării. îl vedea şi îl mirosea numai pe domnul Knight - şi tânjea să-l guste.
   - Sunt sigură că simţurile dumitale sunt bune, zise Eleanor.
   Atât domnul Knight, cât şi Lady Gertrude se întoarseră să se uite la ea.
   Eleanor privi în jos în farfurie, la cleştii crabului rece în sos - se gândi că până şi el se holba la ea cu ochii lui mici ca nişte boabe de piper şi se mira de trivialitatea ei. Apoi se gândi la ceea ce spusese şi se afundă în scaun. Simţurile lui? Făcuse un comentariu despre simţurile lui?
   Remington zise apoi, cu o vocea adâncă şi controlată, care - se temea Eleanor - îi ascundea probabil amuzamentul:
   - Sper că îţi place dormitorul.
   Nu trebuia să vorbească despre dormitorul ei. Era logodnicul... lui Madeline! Cei care nu erau căsătoriţi nu menţionau dormitoare, paturi sau orice altceva de natură atât de personală.
   Totuşi, era gazda ei. Se cuvenea să o întrebe.
   - Da, e minunat. Este...
    Eleanor descoperi că era împăciuitoare, când ar fi trebuit să adopte o atitudine fermă.
    „Oricând ai îndoieli, întreabă-te ce-aş face eu în situaţia respectivă. Apoi acţionează."
   Se îndreptă de spate şi se uită cu dezgust spre domnul Knight.
   - Este totuşi în casa nepotrivită. Ar trebui să locuiesc în casa tatălui meu din Chesterfield Street.
   O privi şi el şi aşteptă... aşteptă. Se instală o tăcere cumplită şi apăsătoare. După cum bănuise şi el că avea să se întâmple, ea începu să cedeze sub tensiunea instaurată.
   - Adică, mi-au plăcut culorile. Coşul de fum funcţionează foarte bine. E curat. E... foarte curat. îmi place tare mult.
   Eleanor o avertizase pe Madeline că nu ştia cum să vorbească cu bărbaţii. O avertizase şi că era timidă şi uşor de intimidat.
   Ca şi când conversaţia n-ar fi fost deloc neobişnuită, Remington întrebă:
   - Şi slujnica de la etaj? Cum o cheamă?
   - Beth. O cheamă Beth.
   - A venit la noi cu referinţe impecabile. Sper că nu vei ezita să o iei drept cameristă.
   - Nu, asta... asta am făcut.
   Eleanor se uita la mâinile lui - desfăcea carnea roşiatică de crab din cochilie, cu dexteritatea unui expert. Avea palmele late şi puternice, degetele lungi şi manichiura perfectă. Îi plăceau mâinile lui. Îşi dori să nu-i fi plăcut. Ar fi vrut să fie indiferentă faţă de el - aşa cum fusese faţă de toţi ceilalţi bărbaţi pe care-i cunoscuse.
   Dar domnul Knight avea ceva aparte, care o făcea să-l remarce. Ceva ce solicita atenţie.
   - Sper să te mulţumească. Dacă nu o va face, te rog să-mi spui numaidecât şi voi remedia problema.
   - N-aş vrea să te deranjez.
   Vocea lui Eleanor era din ce în ce mai stinsă, cu fiecare cuvânt pe care îl rostea.
   - Vei fi soţia mea. Nimic din ceea ce fac pentru tine nu poate fi considerat deranj.
    Părea sincer. Cuvintele lui păreau autentice. Iar pentru o femeie a cărei viaţă însemnase încă de timpuriu neglijenţă şi răutate, acea sinceritate reprezenta seducţia în sine.
    - Este genul de sprijin pe care te poţi baza pentru tot restul vieţii.
   Oare doar ei i se păruseră de rău augur acele cuvinte? Aruncă o privire spre Lady Gertrude. Femeia zâmbea şi încuviinţa din cap.
   - Concepţiile acestea îţi fac cinste, domnule Knight. Prea puţini bărbaţi îşi amintesc că soţiile lor trebuie să fie răsfăţate şi îngrijite. Bietele şi neajutoratele creaturi masculine consideră că ar trebui să se întâmple exact contrariul.
   Era genul de bărbat plăcut de oameni pentru calităţile sale şi detestat pentru că era autoritar - şi pentru că femeile îl considerau foarte fermecător.
   - Soţia mea va fi la fel de răsfăţată precum o prinţesă într-un turn de fildeş.
   - E frig într-un turn de fildeş, murmură Eleanor.
   - Dar o ducesă trăieşte într-un turn de fildeş din ziua în care se naşte. Are mereu pe cineva care să aibă grijă de ea. Unui soţ i se cere un singur lucru - să o protejeze, plin de consideraţie.
    Domnul Knight luă o înghiţitură de vin, apoi se lăsă pe spate în scaun, ca să-i permită lacheului să îndepărteze farfuria cu crab şi să pună în loc una cu cotlet de miel şi fasole franţuzească.
    - A, şi, în plus, turnul de fildeş mai e bun şi pentru altceva. Atâta timp cât soţia e în turn, soţul ştie mereu unde se află.
   - Asta sună a închisoare, zise Lady Gertrude binedispusă. Sigur nu te referi la aşa ceva.
   Totuşi, femeii i se păru că Remington avea o expresie ciudată atunci când o privea pe Eleanor - aproape ca un avar care-şi desfată privirea cu aurul său.
   Nu spuse nimic despre comentariul făcut de Lady Gertrude. În schimb, turnă tuturor un alt vin, rubiniu, care mergea cu carnea.
   - Excelenţă, am rezolvat problema cu grăjdarul dumitale.
   De data aceea Eleanor avu înţelepciunea să nu se mai uite în jur după Madeline.
   - Dickie Driscoll?
   Uitase complet de el. Dickie Driscoll - un scoţian în vârstă de 40 de ani, cu capul pe umeri, loial şi priceput la cai - fusese grăjdarul lui Madeline dintotdeauna, Călătorise în lung şi-n lat prin Europa alături de ele, scoţându-le din belele, protejându-le de bandiţi cu puşti şi dovedindu-se o stâncă de loialitate şi integritate.
   - E o problemă cu el?
   - Dickie Driscoll a refuzat să te lase în custodia mea, aşa că am trimis vizitiul, lacheii şi trăsura înapoi la casa tatălui dumitale, iar pe el l-am instalat într-o încăpere deasupra grajdului.
   Dickie era acolo, în Berkley Square. Nu o abandonase! Nu era atât de singură pe cât îşi închipuise.
   - Vai, dar ce expresie de uşurare ţi s-a instalat pe chip, draga mea logodnică. Cum de ai reuşit să-ţi croieşti drumul prin societatea engleză cu un chip atât de grăitor? Sper că înţelegi că nu am nimic de obiectat.
   Domnul Knight se aplecă spre ea şi-i zâmbi extrem de fermecător şi de intim - lucru care o făcu să înghită în sec, ca să-şi umezească gura, devenită dintr-odată foarte uscată.
   - O femeie atât de frumoasă ca dumneata are de regulă tendinţa să-şi ascundă emoţiile. Însă în cazul dumitale voi şti mereu ce-ţi produce plăcere şi mă voi strădui să fac după cum îţi doreşti.
   Eleanor auzi o voce tânguindu-se în mintea ei. „O, Madeline, în ce m-ai băgat?" Era vocea ei, bineînţeles. Când verişoara ei îi propusese acel schimb de roluri, complet nebunesc - având, bineînţeles, motive întemeiate -, Eleanor o avertizase că era posibil ca domnul Knight să încerce să flirteze cu femeia pe care o considera viitoarea lui soţie. Era evident că avusese dreptate în acea privinţă, şi avea să-i spună asta verişoarei ei, cu prima ocazia când aveau a se întâlni.
   Totuşi, acel moment nu putea şi nu avea să sosească suficient de repede, pentru că în noaptea aceea Eleanor trebuia să doarmă în casa domnului Knight, într-unul dintre paturile sale, conştientă de faptul că la următorul etaj se afla domnul Knight, gândindu-se la ea... Observă că bărbatul vorbea, aşa că îşi canaliză atenţia înapoi în sufragerie.
   Îi dispăruse zâmbetul şi o studia de parcă îi putea într-adevăr citi gândurile.
   - De când ai sosit în această după-amiază, am tot aşteptat să încerci să-mi explici că ar fi ridicol să ne căsătorim.
   Eleanor nu ştia ce anume voia să insinueze, dar expresia de pe chipul lui îi dădea clar de înţeles că nu avea să-i placă.
   - Ce-ai spus, domnule?
   Până şi Lady Gertrude părea confuză.
   - La ce anume te referi, domnule Knight?
   - Potrivit surselor mele, exact aceleaşi cuvinte le-ai folosit şi în dimineaţa în care tatăl dumitale ţi-a spus că te-a pariat şi te-a pierdut. Ai spus: „Am să merg la Londra şi am să-i explic domnului Knight că ar fi ridicol să ne căsătorim".
    Domnul Knight îi acoperi mâna lui Eleanor cu a lui.
    - Nu e aşa, dragă fată?
   Sub palma sa, mâna lui Eleanor se strânse într-un pumn.
   - Vrei să spui că cineva ţi-a spus că am zis asta?
   -  Exact. La fel cum cineva mi-a spus că tatăl dumitale se lăuda că are o soluţie la problema căsătoriei, dar că dumneata l-ai asigurat că te poţi descurca cu mine. Ai luat-o pe domnişoara Eleanor de Lacy, însoţitoarea şi verişoara dumitale, şi, după ce-aţi pornit târziu la drum, azi-noapte aţi rămas la hanul Red Robin, în loc să continui drumul... spre mine.
   Îngrozită, Eleanor îşi eliberă mâna. Relatase evenimentele ultimelor două zile exact aşa cum se petrecuseră.
   - Nu înţeleg, domnule.
   El continuă, neîndurător:
   - Un han respectabil, dar destul de grosier prin prisma oamenilor pe care i-a angajat domnul Rumbelow pentru petrecere, nu-i aşa? comentă domnul Knight, deşi era destul de evident că știa deja răspunsul. Ai luat cina cu Lady Tabard şi cu fiica ei, ai dormit bine şi în dimineaţa asta ai expediat-o pe însoţitoarea dumitale la petrecerea cu jocuri organizată de domnul Runbelow - nu am prea înţeles motivul pentru care ai făcut-o, dar m-am gândit apoi că poate are de-a face cu problema pe care o are tatăl dumitale cu jocurile de noroc?
    Domnul Knight ridică din sprâncene şi aşteptă un răspuns. Cum nu primi unul, continuă:
   - Poate mă vei putea lămuri mai târziu. Apoi te-ai grăbit spre Londra şi spre casa mea din Berkeley Square.
   - M-ai urmărit, zise Eleanor cu răsuflarea întretăiată.
   Ştia tot - cu excepţia celui mai important detaliu. Nu îşi dăduse seama că verişoarele făcuseră schimb de identităţi.
   - Am pus să fii urmărită, o corectă el. Oricât de mult mi-ar plăcea să le fac eu pe toate, mă tem că din când în când, trebuie mai şi muncesc ca să-mi câştig existenţa.
    Duse un deget la gură ca pentru a cere linişte.
    - Dar să nu mai spui nimănui.
   Când va avea timp, lui Eleanor avea să-i pară rău pentru Madeline fiindcă îşi imaginase că îl putea manipula pe acel bărbat - dar, în acel moment, toată mila ei era îndreptată spre ea însăşi. Dăduse de belea - o belea care devenea din ce mai mare şi mai complicată, cu fiecare clipă care trecea.
   - De ce m-ai spiona?
   - Ia nişte vin, Excelenţă, pari un pic palidă.
   Aşteptă ca Eleanor să ridice paharul cu mâna-i tremurândă, să-l ducă la gură şi să soarbă o înghiţitură.
   Lady Gertrude nu sorbi din vin - înghiţi apăsat, fiind şi ea un pic palidă la faţă.
   - Chiar aşa, domnul Knight, de ce ai pune să fie spionată Madeline?
   - Îmi cer toate scuzele cuvenite, Lady Gertrude, dar mă tem că trădarea şi aroganţa aristocraţiei engleze mi se par fără limite.
   Se întoarse apoi spre Eleanor. Exista o răceală de gheaţă în ochii lui, care îi făcea să pară mai deschişi la culoare - şi mai ameninţători.
    - Excelenţă, n-am încredere în dumneata că nu mă vei trăda. Şi voiam să ştii înainte să încerci - e imposibil. Îţi ştiu fiecare mişcare. Curând, îţi voi cunoaşte şi fiecare gând - înainte să îl ai. Ţine minte asta, dragă Madeline, înainte să mai faci şi alte planuri de a mă elimina din viaţa ta.

Capitolul 6

   Eleanor se grăbi să iasă pe furiş pe uşa din spate a casei domnului Knight, murmurând pentru sine:
   - „Cu permisiunea dumitale, domnule Knight, aş vrea să vorbesc cu Dickie Driscoll".
    Nu! Clătină din cap şi mai încercă o dată:
   - „Aş vrea să vorbesc cu Dickie Driscoll, dacă nu te superi".
    Iritată de propria-i neîncredere, zise:
    - Nu, nici aşa.
   Îşi strânse mai tare mantia în jurul umerilor şi se uită în urmă, croindu-şi drum prin grădina micuţă.
   De cu o seară în urmă, de când domnul Knight îi spusese că fusese spionată - sau mai degrabă Madeline -, Eleanor avea o senzaţie stranie că era urmărită. începuse să o privească cu alţi ochi şi pe Beth - nu ca pe o cameristă dornică să-i facă pe plac, ci mai degrabă ca pe o informatoare şireată. Auzise paşi în spatele ei, când nu era nimeni acolo. Noaptea trecută aşezase chiar şi un scaun sub mânerul uşii, ca să se asigure că avea intimitate, şi se trezise de multe ori ca să asculte liniştea nopţii.
   În clipa aceea, când se strecura spre grajd, prin aerul rarefiat de ceaţă, exersa cum să fie şireată, în cazul în care o prindea cineva.
   În caz că o prindea domnul Knight. Trebuia să fie la bancă, dar nu avea încredere în el că urma să facă întocmai cum spusese.
   - „Vreau să vorbesc cu Dickie să văd dacă se simte confortabil în camera lui."
    Mai bine. Ba nu, încă prea împăciuitoare.
    - „Mă duc să vorbesc cu Dickie."
    Asta era.
   Încuviinţă din cap hotărâtă şi încearcă să pară ducesa sigură de sine, care o credea toată lumea. Era totuşi îngrozitor de conştientă de faptul că nu era altcineva decât domnişoara Eleanor de Lacy - verişoara săracă şi exagerat de timidă a ducesei.
   Poarta grădinii se deschise cu un scârţâit al balamalelor, şi ea se uită peste gard spre grajduri. Un ştrengar mătura aleea în dorul lelii. Nu se mai vedea nimeni altcineva în jur.
   Dând dovadă de un calm incredibil, Eleanor se apropie de uşa grajdului, apoi se strecură în clădirea călduţă şi slab luminată. Reuşise să ajungă până acolo. Nu era tocmai rău pentru o laşă.
   Nu trebuia decât să-l mai găsească pe Dickie, şi apoi avea să fie aproape liberă. Mânată să se grăbească de un fior pe care-1 simţea între omoplaţi, se uită de după uşă şi cercetă din nou împrejurimile. Era pustiu. Trebuia să scape de domnul Knight înainte de balul organizat de familia Picard. Dickie era singura ei speranţă.
   -Po’ săv-ajut, Excelenţă?
   Tresări când auzi acea voce masculină politicoasă şi se întoarse. Se trezi faţă în faţă cu unul dintre cei mai înalţi bărbaţi pe care-i văzuse în viaţa ei. Bărbatul ţinea în mână o furcă şi era cu atât de mult mai înalt decât ea, încât abia dacă îi putea distinge expresia. Duse mâna la gât şi aşteptă să-i revină vocea.
   - Îl caut pe Dickie Driscoll.
   Grăjdarul se întoarse şi urlă:
   - Dikie, te caută ducesa!
    Reveni apoi la vocea sa liniştită şi zise:
   - Vine acuş’, Excelenţă.
   - Mulţumesc, zise Eleanor, ezitant.
   Era o minune dacă nu auzise şi domnul Knight strigătul, tocmai din casă - şi deja începuse să îi atribuie acestuia abilităţi cu mult peste cele caracteristice unui simplu om. Era un tiran şi nimic mai mult. Un parior, un urmăritor, un om care nu avea încredere în nimeni şi în nimic. Nu o merita pe Eleanor şi cu siguranţă nu o merita nici pe Madeline.
   Eleanor auzi bocănitul cizmelor pe podeaua de lemn, apoi Dickie ieşi din întuneric.
   Deşi era lat în umeri şi burtos, fizicul său ascundea un caracter bătăios şi o loialitate îndârjită faţă de Madeline şi, implicit, faţă de Eleanor. Era iute la mânie, ştia să mânuiască un pistol şi putea face orice cal să-l urmeze cu un devotament aproape câinesc.
   O mai ajutase şi în alte dăţi pe Eleanor să iasă din belele - care fuseseră, bineînţeles, provocate tot de Madeline. Nu mai fusese niciodată atât de fericită să-l vadă.
   Dickie puse mâna pe braţul omului masiv. Zise apoi, cu un accent scoţian pronunţat:
   - Mulţam, Ives. Calul domnului Knight nu e ţesălat de tot. Poate vrei să termini tu.
   Ives încuviinţă din cap şi se îndepărtă. Podeaua se cutremura sub picioarele lui.
   De îndată ce omul se îndepărtă suficient cât să nu-i mai poată auzi, Eleanor şi Dickie începură să vorbească în acelaşi timp:
   - Dickie, trebuie să mă scoţi de aici.
   - Don'şoară, trebuie să vă scot de aici.
   - Acum, zise ea.
   O privea, parcă luat prin surprindere de vehemenţa ei.
   - Cum rămâne cu lucrurile dumneavoastră? Sau mai degrabă ale Excelenţei Sale? Aţi făcut schimb şi de bagaje sau nu?
   - A pus să fiu urmărită, îi zise direct.
   - Urmărită?
    Dickie se uită în jur, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă pe cineva ascunzându-se în cotloanele întunecate.
    - Ce vreţi să spuneţi?
   - De când ne-am întors în Anglia, cineva m-a spionat - sau mai degrabă pe Madeline - şi i-a raportat totul domnului Knight.
   - Ah, acest domn Knight e un mare ticălos! La fel i-am spus şi Excelenţei Sale de când a pus la cale planul ăsta nebunesc.
    Dickie îşi trecu mâinile prin păr, făcând să i se ridice drept în sus şuviţele mari şi roşcate.
    - Bine, atunci. V-a văzut cineva plecând din casă?
   - Nu.
    Abia se abţinu să nu se uite din nou peste umăr.
   - Nu cred.
   - Foarte bine.
    O luă de braţ.
    - Hai să mergem.
   Trecură în grabă pe lângă cai, îndreptându-se spre ieşirea din spate a grajdului.
   - Hei! se auzi, ca un fulger, vocea lui Ives. Un’ vă duceţi?
   Eleanor tresări şi se cutremură.
   Dickie o strânse de braţ, încurajator.
   - Doamna vrea să ştie pe unde se iese în stradă.
   Minciuna nu era unul dintre punctele forte ale lui Dickie.
   - Io aş vrea să ştiu cine-o să cureţe grajdurile!
   Ives părea destul de capricios pentru un bărbat atât de masiv.
   - Mă întorc intr-un minut, răspunse Dickie.
    Întrebă apoi, pe  un ton mai liniştit:
    - Ce v-a făcut să fugiţi acum, don’şoară Eleanor? Doar nu v-a făcut avansuri nenorocitul, nu?
   - Nu.
    Nimeni nu ar fi considerat că „i-a făcut avansuri" atunci când a dat-o jos de pe scara aceea de bibliotecă. Numai o fecioară prostuţă ca ea ar ţese fantezii în jurul faptului că trupul lui se lipise o clipă de al ei.
   - Am vrut să vin de azi-noapte, dar nu a plecat deloc din casă, şi n-am îndrăznit să-mi croiesc drum spre grajduri, îmi pare rău, Dickie, ştiu că Madeline ar fi găsit o cale să vină, dar mi-a fost teamă să nu mă pierd prin casă sau să nu nimeresc la alte grajduri...
   Nu îi era deloc greu să ţină pasul cu mersul alert al lui Dickie. Ar fi fugit tot drumul ca să scape de domnul Knight şi de seducţia sa perfidă.
   - Da, sunteţi timidă, dar asta e în regulă, don’şoară. Ducesa noastră curajoasă e cea care vă bagă mereu în belele.
   - Domnul Knight vrea să mă ducă la un bal în seara asta.
    Eleanor făcu semn către ea însăşi.
    - Nu pot ieşi în societate ca marchiza de Sherbourne şi viitoarea ducesă de Magnus.
   Dickie părea de-a dreptul oripilat.
   - Da, aşa-i! Nu puteţi.
   În plus, dacă ar fi rămas în casa domnului Knight, în scurt timp nu s-ar fi gândit la nimic altceva decât la cât de atrăgător era... la faptul că, într-adevăr, orice femeie care s-ar fi căsătorit cu el ar fi cunoscut culmile plăcerii... şi la cât de drăguţi ar fi fost copiii lui în braţele ei...
   - Grăbeşte-te, Dickie.
   Ieşiră în grabă din grajduri. Aruncară o privire rapidă în susul şi-n josul străzii, apoi se grăbiră spre colţ. Fugiră pe caldarâm, trecând pe lângă mormane de gunoi şi pe lângă două pisici maidaneze care se luptau pentru un os de peşte. Tot înainte, spre culoarul îngust dintre clădiri - deja putea vedea pietonii eleganţi şi putea auzi trăsurile care treceau zgomotos şi strigătele vânzătorilor.
   Inima îi bătea tare. Dacă reuşeau să treacă pe culoarul acela, aveau să se amestece în mulţime şi să dispară.
   Avea să dispară şi niciodată, până la sfârşitul zilelor, nu avea să mai vadă chipul acela frumos, glacial şi senzual al domnului Knight. Aşa trebuie să fie - pentru liniştea ei sufletească.
   Ridică gluga mantiei.
   - Ţineţi-o tot aşa, donşoară, zise Dickie aprobator. Aproape am ajuns.
   Se grăbiră să parcurgă şi ultimii paşi.
   Într-o tăcere ameninţătoare, o siluetă îmbrăcată în negru apăru de după colţ, blocându-le drumul cu un baston lung, sculptat primitiv.
   Eleanor se opri brusc. Inima-i bătea tare şi degetele aproape că-i zdrobiră săculeţul.
   Era domnul Knight.
   Fireşte.

Capitolul 7

   Din spatele domnului Knight, apărură doi nemernici, care-1 prinseră de braţe pe Dickie Driscoll şi-l ridicară în aer. Eleanor se repezi spre grăjdar. Domnul Knight o prinse de talie, ca să o ţină pe loc, apoi mârâi:
   - Ascultă-mă bine, Dickie. Să nu te mai întorci aici. N-ai s-o mai vezi niciodată. Să nu îndrăzneşti să mai încerci să mi-o iei. Am să te omor dacă faci asta. Ai înţeles? Te omor!
   - Nu înţelegeţi, domnule, don’şoara nu-i pentru dumneavoastră.
    Înainte ca Dickie să mai poată spună ceva, unul din huliganii aceia îl lovi atât de tare, încât îi zbură capul spre spate.
   - Scăpaţi de el, porunci domnul Knight.
   Dickie se îndepărta. Era târât de acolo.
   - Nu. Nu! Unde îl duc?
    Îl văzu pe Dickie cum se zbătea, încercând să se întoarcă să o vadă, străduindu-se să se elibereze.
   - Lua-v-ar naiba, domnule Knight! Să n-o răniţi! urlă el.
   Domnul Knight privea în tăcere. Ochii lui de un albastru pal erau ca de gheaţă. Strângea cu mâna bastonul lung, de modă veche - un baston elegant, primitiv sculptat, încununat cu o măciulie mare, de aur.
   Mintea ei era plină de imagini de violenţă şi sânge. Îl prinse de rever şi trase atât de tare, încât îi întoarse capul.
   - Ce-ai de gând să faci cu el?
   Se uita la ea cu uimire, de parcă uitase că o ţinea în strânsoare.
   - Nu-i face rău!
   - Îl arunc în stradă.
   Domnul Knight avea o privire nemiloasă. Nu îl crezu, aşa că îl apucă şi mai strâns, folosindu-se de ambele mâini ca să-i atragă atenţia.
   - E angajatul meu. Nu-1 poţi da afară!
   Bărbatul râse cu răutate.
   - Tocmai am făcut-o.
   Se uită cu disperare spre Dickie, apoi spre domnul Knight.
   - Promite-mi că n-o să pui să fie bătut.
   O întrebă neînduplecat:
   - Mă crezi un derbedeu?
   Chiar îl considera asta, ba chiar mai rău de atât - era profund conştientă de faptul că nu-i răspunsese la întrebare.
   - Promite-mi.
   - O să fie bine.
   - Asta nu e de-ajuns.
   Dickie era prietenul ei. Avea necazuri din cauza ei şi risca să fie omorât... Şi toate, numai din pricina ei.
    - Promite-mi că n-o să-i faci nici un rău. Că n-o să fie rănit de nimeni, în nici un fel.
   Domnul Knight ridică din sprâncene, parcă surprins de forţa ei. Își sprijini bastonul de perete, cu mare grijă. Îi prinse bărbia cu degetele şi-i înălţă chipul. Îi studie expresia ca şi când s-ar fi uitat la un animal de companie năbădăios.
   - Cu o singură condiţie.
   Se gândi că ştia foarte bine care avea să fie acea condiţie. Voia să ajungă în patul ei.
   Dar avea să plătească, indiferent care era preţul. Văzuse prea multă violenţă în Europa. Văzuse rezultatele bătăliilor: răniţii, muribunzii, agonia. Nu-i cunoştea pe niciunul dintre oamenii aceia. Dar îl cunoştea pe Dickie şi nu putea permite să fie rănit, nu după toate prin câte trecuseră împreună.
   - Orice.
   Încruntarea domnului Knight părea şi mai cumplită din cauza sprâncenelor negre şi a rânjetului dispreţuitor care i se întipărise pe chip. Părea frumos şi furios, ca un înger întunecat magnific, venit să negocieze pentru sufletul ei.
   - Promite-mi că nu vei mai încerca să fugi de mine.
   Inima i se opri în loc, apoi începu să bată cu putere. Nu voia...? Îl privi din nou, parcă încercând să înţeleagă ce era în mintea lui. Dar asta era imposibil. Îi dezvăluise pedeapsa lui, dar nu şi dorinţa, iar instinctele îi spuneau că stăpânirea asta de sine a lui trăda faptul că era un om mult mai periculos decât crezuse.
   - Hotărăşte-te acum, Madeline.
   Ecoul numelui verişoarei ei îi aminti că juca un rol - dar şi că miza acelui joc era foarte mare. Bunăstarea şi poate chiar viaţa lui Dickie depindeau de ea. Inspiră cutremurându-se, apoi zise:
   - Promit.
   - Ce anume promiţi?
   Normal că domnul Knight voia să audă cuvintele exacte.
   - Promit să nu fug de tine.
   Îi cântări cuvintele, parcă temându-se că era doar o amăgire. Nu avea încredere în ea. Foarte bine. Nu-1 putea învinui pentru asta, dar trebuia să reuşească să-l convingă.
   - Jur să nu plec până nu-mi vei spune tu s-o fac.
   Îşi strecură uşor degetele în jurul gâtului ei, ca să-i poată simţi căldura şi puterea.
   - N-o să-ţi spun niciodată să pleci.
   Ba sigur că da. În clipa în care avea să afle că era o impostoare.
   Dar până atunci era legată de el. Privi în ochii lui reci şi aproape că putea simţi fiorii viitorului.
   Încet, parcă hipnotizat, îşi trecu degetele prin părul ei, slăbindu-i şi mai tare cocul dezordonat de la baza cefei. Îşi aplecă faţa spre a ei, apoi zise, cu o voce profund încărcată de dorinţă:
   - Îmi place la nebunie părul tău. E des şi bogat ca blana de samur. în mai puţin de două săptămâni, o să-l văd răsfirat pe perna mea. O să-mi îngrop faţa în el şi o să-i adulmec parfumul. Mă voi folosi de el ca să te ţin locului când te vei răsuci sub mine, gemând de plăcere.
   O şoca fiecare cuvânt al lui. Fiecare ameninţare şi fiecare promisiune. Dar, mai presus de astea, privea cum buzele lui moi şi ispititoare se mişcau cu fiecare cuvânt pe care-1 rostea şi îşi dorea să le simtă lipite de ale ei.
   Avea să o sărute chiar acolo, în acel moment - pe aleea unei străzi agitate din Londra. Putea simţi ardoarea dorinţei lui. Ştia şi se temea că acea căldură urma să-i topească orice rezerve şi că avea să o abandoneze lui, cel puţin pentru moment. Nu putea permite aşa ceva.
    Înainte ca buzele lui să le atingă pe ale ei, zise:
   - Acum, du-te şi salvează-1 pe Dickie.
   El se opri. Pentru o clipă, crezu că avea să o sărute, în ciuda poruncii ei. Dar îl ţintui cu privirea şi-i ceru în tăcere să facă ceea ce-şi dorea ea.
   Mâinile lui alunecară de pe ea, centimetru după centimetru - de parcă o eliberau fără tragere de inimă.
   Şi ea ura pierderea căldurii lui, dar ura şi mai mult că lucrul acesta conta pentru ea. El încuviinţă scurt din cap, apoi se duse după acoliţii săi.
   Peretele dintre clădiri era murdar de funingine, dar Eleanor îşi lipi totuşi capul de el, ameţită după trecerea momentului de criză.
   Îşi luase angajamentul să rămână cu domnul Knight. Nu conta că îşi dăduse cuvântul în calitate de Madeline - buzele ei fuseseră cele care formulaseră cuvintele, şi ea îşi ţinea întotdeauna promisiunile.
   De aceea îndurase atât de multe cu 8 ani în urmă, când mama ei vitregă încercase s-o facă să se supună. Eleanor refuzase să-şi dea cuvântul.

   - Bine ai venit, Remington! Bine ai venit!
    În timp ce secretarul îl conduse înăuntru pe Remington, domnul Clark Oxnard, preşedintele băncii, se ridică de la birou.
    - Am aşteptat cu nerăbdare vizita ta. A ieşit profit de pe urma transportului nostru?
   Remington nu se obosi să-i răspundă, ci pur şi simplu se aşeză în scaunul capitonat, cu spătar înalt, pe care îl târâse secretarul dintr-un colţ al biroului luxos al lui Clark. Locul mirosea a bani şi arăta ca biroul unui dandy, dar Remington era perfect conştient de munca exigentă şi conştiincioasă pe care omul o depunea acolo.
   - Sigur că da, îşi răspunse Clark la propria întrebare. Ai făcut din mine un om bogat.
   - Un om şi mai bogat, îl corectă Remington.
   O grimasă îşi făcu loc pe chipul lui Clark.
   - Bogăţia e un termen relativ. Henry, adu un ceai pentru mine şi pentru domnul Knight. Sau ai prefera un coniac, Remington?
   - Mai bine un ceai. Trebuie să-mi păstrez mintea limpede. Diseară mă duc la un bal.
   Henry ieşi, închizând uşa în urma sa, fără zgomot.
   - La familia Picard? Foarte bine, ne vedem acolo.
    Clark adăugă apoi, cu un zâmbet larg:
    - Visez la ziua în care contul meu bancar îl va egala pe al tău.
   - În ziua aceea, plănuiesc să am de două ori mai mult decât am acum.
   Cei doi bărbaţi erau cam de aceeaşi vârstă - dar, în afară de asta, nu aveau nimic în comun. Clark era englez, al patrulea fiu al unui conte, şi se dedicase afacerilor ca să-şi susţină familia aristocratică, ajunsă la sapă de lemn - şi se descurca extrem de bine.
   Totuşi, Remington îl plăcea pe domnul acela robust, demn şi cu un început de chelie, în ciuda legăturilor sale aristocratice. Cei doi începuseră să corespondeze cu mult timp înainte ca Remington să sosească în Anglia şi, de-a lungul timpului, descoperiseră că aveau concepţii şi obiective asemănătoare.
   - Am venit să-ţi cer o favoare, zise Remington.
   Clark îşi încrucişă mâinile pe burtă şi se lăsă pe spate în scaunul din piele.
   Fireşte.
   Remington observă imediat că bărbatul era oarecum reţinut, și se grăbi să-l liniştească:
   - N are nimic de-a face cu banii. E de natură personală.
   Clark ignoră vitejeşte referirea la bani.
   - Orice îmi stă în putere, dragul meu băiat.
    - Aş vrea să-mi fii martor şi cavaler de onoare la căsătoria cu Madeline de Lacy, viitoarea ducesă de Magnus.
   Clark începu să radieze.
   - Doamne, Dumnezeule! Da, normal. îmi oferi o mare onoare!
   Se ridică şi-i întinse mâna.
   Remington se ridică şi el, şi dădură mâna.
   - N-aş spune neapărat că e o onoare. Ducesa este un premiu de o frumuseţe şi de o bogăţie de neegalat, şi ştii la fel de bine ca mine că sunt oameni care ar ucide ca să se afle în locul meu.
   Clark râse zgomotos.
   - Da, sigur. Ar ucide să fie în locul tău.
   Remington nu-i zâmbi.
   - La fel ca în vremurile de demult, am nevoie să-mi păzeşti spatele.
   Veselia bărbatului dispăru într-o clipită, şi el se cufundă înapoi în scaun.
   - Vorbeşti serios.
   Remington se aşeză şi el.
  - Extrem de serios.
   Henry îşi anunţă prezenţa printr-o bătaie uşoară în uşă, apoi intră cu tava cu ceai. Pregăti ceştile, după gustul fiecăruia, apoii dispăru pe uşă. Remington luă o înghiţitură şi continuă discuţia:
   - Familia de Lacy este îndeosebi de perfidă.
   - Familia... de Lacy?
    Clark se încruntă.
    - Te referi la mireasa ta?
   - Nu, nu cred.
   Remington se gândi la Madeline şi la înţelegerea pe care o făcuseră în acea dimineaţă. Ştiuse că nu putea avea încredere în ca de cu o noapte în urmă, de când îi spusese că era urmărită și văzuse umbrele chinuite din ochii ei. Nu fusese deloc surprins că în dimineaţa aceea îşi dovedise făţărnicia încercând să fugă pe furiş cu ajutorul lui Dickie.
   Cu toate acestea, îl surprinsese cu loialitatea de care dăduse dovadă faţă de servitorul ei. îşi făcuse griji pentru el. Ceruse ca Remington să îl elibereze. Iar când el solicitase ceva în schimb, ea acceptase să plătească preţul, fără a şti care era acesta.
   - Mireasa mea pare să fie sinceră în simţămintele ei.
   Clark se lăsă pe spate în scaun, şi pielea scârţâi sub greutatea lui.
   - Ai perfectă dreptate, da. Nu că aş cunoaşte-o vreun pic, dar are reputaţia de a fi extrem de sinceră.
   - Da, îmi închipui că da.
   În foarte scurt timp, avea să-i arate şi mirelui ei aceeaşi loialitate pe care o avea faţă de grăjdarul ei - pentru că avea s-o încătuşeze cu sărutări, cu mângâieri lungi şi tandre pe pielea dezgolită şi cu o uniune care nu avea să mai permită nicio umbră de îndoială asupra stăpânirii lui. Avea să trăiască pentru el. Avea să fie a lui, şi toate planurile urmau să i se îndeplinească.
   Totuşi, nici măcar în acea zi - când îi alungase ultimul dintre aliaţi - nu putea fi absolut sigur că nu avea să scape. Urma să devină ducesă - era posibil să aibă resurse de care nici ea nu era conştientă încă.
   Însă îşi dăduse cuvântul, iar cei din familia de Lacy îşi ţineau mereu cuvântul - sau cel puţin aşa se spunea. Desigur, nu avea de gând să retragă „câinii de pază" -, dar totuşi promisiunea ei îi oferea un oarecare sentiment de siguranţă.
   - Care membru al familiei de Lacy crezi ca e un trădător? întrebă Clark curios.
   - Tatăl ei, desigur.
   - Ducele de Magnus?
    Mustaţa îi tremură de uimire.
    - Eu nu-1 cunosc, dar tatăl meu, da. Nu pot să zic că am auzit ceva periculos despre el.
   - Apele liniştite sunt adânci.
    Simţi brusc un gust amar în gură şi puse jos ceaşca de ceai.
    - Îţi aminteşti să fi auzit ceva despre moartea surorii lui?
   - A surorii lui?... O, Doamne, da. A fost o crimă brutală şi sângeroasă. Părinţii mei vorbeau în şoaptă despre asta când eram copil. Spuneau că Lady Pricilla a fost una dintre cele mai frumoase femei din acea perioadă.
   - Da, şi a fost ucisă în floarea tinereţii, în aceeaşi noapte în care trebuia să-i fie anunţată logodna.
   Remington auzise de multe ori povestea şi o putea recita fără să stea pe gânduri.
   Sprâncenele stufoase ale lui Clark se înălţară imediat.
   - Magnus n-a avut nimic de-a face cu asta. A fost condamnat altcineva, un om de rând.
   - Un oarecare George Marchant. A fost într-adevăr acuzat, dar magistraţii nu l-au putut condamna niciodată, din cauza mărturiilor a trei nobili, care au jurat că au fost cu el în momentul crimei. Şi, din cauză că a fost o crimă atroce şi nu aveau pe cine altcineva să arunce vina, l-au deportat în Australia.
   - Păi, probabil el a fost, murmură Clark, fără a-i întâlni privirea lui Remington.
   - Tatăl tău a fost unul dintre bărbaţii care au jurat că n-a fost el.
   Ceaşca de ceai începu să-i tremură în mână, aşa că Clark o aşeză pe birou.
   - Nu cred! Glumeşti!
   - Ba deloc. Tatăl tău obişnuieşte să mintă?
   Remington ştia deja răspunsul la acea întrebare, dar îi plăcea să-l vadă pe Clark indignat.
   - Nu l-am auzit niciodată minţind.
    Clark îşi frecă nasul borcănat.
    - Dar tot nu înţeleg de ce n-ai încredere în Magnus. Lady Pricilla a fost sora lui.
   - Când e vorba despre astfel de crime, dragul meu prieten, aproape întotdeauna e de vină un membru al familiei.
   - Nu-mi vine să cred. Membrii familiei ar trebui să aibă grijă unul de celălalt.
   Convingerea inocentă a lui Clark îi aduse lui Remington un zâmbet pe chip.
   - Uneori o fac. Alteori urăsc cu patimă tot ce înseamnă acea legătură de sânge.
    Când Clark dădu să riposteze, Remington continuă imediat:
    - Ei, haide. Tu nu ai niciodată reţineri să mergi acasă la anumiţi cunoscuţi, tocmai de teamă să nu izbucnească o ceartă?
   Clark recunoscu:
   - Ba da. Presupun că ai dreptate.
   - Întreabă pe oricine de la poliţia londoneză. De obicei crima e o afacere de familie.
    Remington schimbă subiectul pentru a-i alunga neliniştea lui Clark. Cu toate acestea, îi admira inteligenţa şi, în plus, nu avusese niciodată ocazia să dezbată crima cu nimeni altcineva.
    - Cineva a ucis-o pe Lady Pricilla. Sigur nu a fost George Marchant, aşa că, implicit, criminalul nu a fost încă prins.
   - Îngrozitor gând.
   Clark părea profund tulburat. Era un om care prefera lucrurile clare şi bine organizate, asemenea cifrelor din registrele sale contabile.
   - Zvonurile spun că voia să fugă pe ascuns cu cineva - cu un domn mai puţin potrivit pentru ea decât lordul ăla bogat. Cine altcineva ar comite un act atât de violent, cu excepţia unui membru al familiei?
   - Logodnicul ei?
   - Contele de Fanthorpe.
   Clark se prăbuşi în scaun.
   - Ah.
   Reacţia lui îl surprinse pe Remington. Clark nu îşi exprima foarte des aversiunea faţă de cineva.
   - Nu-ţi place de el.
   Clark răspunse exasperat:
   - E un aristocrat de modă veche. Are acţiuni bancare aici, dar refuză să vorbească direct cu mine. Zice că mi-am murdărit mâinile cu comerţul.
   Buzele lui Remington zvâcniră de amuzament.
   - Vine în biroul meu, se aşază pe scaunul acela - Clark făcu un semn spre scaunul pe care stătea Remington -, îi spune secretarului lui ce vrea să se întâmple cu conturile sale, iar el îmi spune mie. Evident, fac şi eu acelaşi lucru, doar că în sens invers.
   - Vorbeşti cu secretarul lui şi...
   - Exact.
   - Crezi că ar fi putut s-o ucidă pe Lady Pricilla?
   - Doar dacă ar fi pus-o pe secretarul lui s-o facă.
    Clark râse, apoi păru brusc ruşinat.
    - Iartă-mă, a fost o glumă insensibilă. El nu a fost pe lista de suspecţi?
   - Ba da, dar şi el a avut alibi.
   Remington se juca cu linguriţa.
   - Cândva, credeam că a fost bătrânul duce de Magnus.
   - Nu l-am întâlnit niciodată. A murit înainte să plec eu de la Oxford, dar e o posibilitate.
    Clark părea fascinat de acel mister neelucidat.
    - Avea reputaţia de a fi un om temperamental, a cărui furie exploda şi făcea ravagii în jur.
   - Da, era renumit pentru asta. Şi după logodna lui Lady Pricilla a fost auzit de multe ori răstindu-se la ea. E posibil să o fi ucis, dar martorii au spus că nu avea nici o picătură de sânge pe el. Bineînţeles că ar fi putut angaja pe cineva să o facă în locul lui, dar părea să fi fost o crimă comisă din impuls şi furie. Crima a fost de o violenţă nemaiîntâlnită, aşa că ar fi trebuit să fie mânjit tot de sânge.
   - Bine. Nu a fost tatăl ei.
    Clark părea aproape trist.
    - Iar eu îmi susţin afirmaţia că nu a fost actualul duce de Magnus. Dar aş crede că vinovatul ar putea fi cu uşurinţă şi fratele lor, Lord Shapster. L-ai cunoscut?
   Remington clătină din cap.
   - N-am avut plăcerea.
   - Nu-i nicio plăcere, crede-mă. Nemernicul e un insensibil. S-a căsătorit cu îngrozitoarea aceea de Lady Shapster.
    Clark îşi scoase batista şi se şterse pe frunte, de parcă numele ei ar fi fost legat de nişte amintiri neplăcute.
    - Lord Shapster n-a acordat niciun fel de atenţie faptului că femeia aia a încercat să o oblige pe Eleanor să se căsătorească - iar ea e una dintre cele mai minunate fete pe care le-am întâlnit vreodată. A lăsat-o pe Lady Shapster s-o maltrateze pe propria lui fiică. Nu-i pasă câtuşi de puţin de nimeni sau de nimic, câtă vreme el nu e obligat să renunţe la vânătoare.
   Clark îi stârnise interesul lui Remington.
   - Nu ştiam că tu cunoşti familia.
   - Eu sunt din Blinkingshire, care se află la doar câţiva kilometri distanţă de casa lor. O cunosc pe Eleanor de când era foarte mică. E ceva mai tânără decât mine, desigur, dar e o fată foarte la locul ei. Nu face niciodată scene şi nu suflă o vorbă dacă nu este obligată s-o facă. Iar asta e numai din vina lui Lady Shapster.
    Clark îşi trecu mâna peste capul său chel.
    - Aşa că da, Lord Shapster e un suspect plauzibil.
   - Nu are suficienţi bani, zise Remington, cu regret.
   - N-are nevoie de bani ca să înjunghie mortal o femeie.
   - Dar avea nevoie de bani ca să se răzbune de la depărtare pe George Marchant.
   Îngrozit, Clark spuse:
   - N-ar face asta. Să trimită pe cineva în Australia ca să-l omoare pe omul despre care ştie foarte bine că n-a omorât-o pe sora lui? Nu are nicio noimă.
   - George Marchant era genial când venea vorba despre a face bani. Genialitate pe care i-a transmis-o şi fiului său, acum că veni vorba.
    Remington păstră o expresie cordială, având grijă să nu dezvăluie furia care se dezlănţuia în interiorul lui.
    - După ce şi-a ispăşit pedeapsa, George şi-a croit drum din Australia în America, unde s-a căsătorit cu o moştenitoare a transporturilor, a avut doi copii, a rămas văduv şi şi-a adunat o avere - toate cu gândul de a se întoarce în Anglia şi a se răzbuna pe omul care a omorât-o pe Lady Pricilla.
   - De ce i-ar păsa atât de mult lui George? întrebă Clark, neliniştit. De ce s-ar întoarce aici dacă are bani, o familie şi faimă în America?
   - Încă n-ai înţeles care e adevărul?
    Remington se ridică şi se duse spre birou. Se aplecă peste el şi îl privi în ochi pe Clark.
   - O iubea pe Lady Pricilla - şi ea pe el - şi aveau de gând să fugă împreună în noaptea aceea.
   - Doamne, Dumnezeule.

.....................................