Prieten imaginar, Stephen Chbosky

 ........................................

5-10

                  De îndată ce Christopher se ridică din bancă, râsetele începură iar.

   Mai întâi niște chicoteli înfundate venite de la copiii din jur. Apoi hohotele se răspândiră în întreaga sală. Copiii se hlizeau, arătau cu degetul și șușoteau. Christopher își coborî privirea spre pantaloni și-o văzu.
   Pata de urină.
   I se întinsese pe pantalonii de velur, transformând arămiul lor într-un cafeniu-închis. Făcuse pe el în fața întregii școli. Se uită la doamna Lasko, care își abătu iute atenția de la ușoara durere pe care o simțea în braț către băiețelul copleșit de rușine. Îl luă de mână și-l conduse la cabinetul medical.

   Doamna Lasko...
   Doamna Lasko... își pune vodcă în termos.
   Doamna Lasko... mestecă gumă ca să acopere mirosul.

   Christopher se întinse pe patul de plastic tare din cabinet. Îl durea capul și fruntea îi era fierbinte de febră. Încercă să vadă termometrul peste vârful nasului, însă i se încrucișau privirile. Abia dacă reușea să vadă că cifrele creșteau.

   35. 36. 37

   Aruncă o privire spre infirmieră, care trata arsura doamnei Lasko.
   Întinse un strat de cremă peste roșeață și înfășură brațul cu o bucată de tifon.
   - Să-l țineți bandajat, zise infirmiera. Roșeața o să dispară într-o zi-două.
   Termometrul scoase un bip. Infirmiera se apropie și-l scoase din gura lui Christopher.
   - Ai 38 de grade și jumătate, spuse. Stai aici. O s-o sunăm pe mama ta.

   Infirmiera crede...
   Infirmiera crede... că m-am rănit la gât intenționat.

   Doamna Lasko și infirmiera trecură alături ca s-o sune pe mama lui Christopher. Christopher simți că-l cuprinde, subit, panica. Dacă mama lui afla că e bolnav, n-avea să-l mai lase niciodată să iasă din casă. Nici la școală. Nici la căsuța din copac. N-ar fi avut cum să-l mai ajute pe omul cel amabil. Dar nu era doar febra. Mama lui avea să vadă pata de urină de pe pantaloni și zgârieturile de pe ceafă. Și-avea să-i pună întrebări. Întrebări la care nu avea cum să răspundă.
   Fiindcă doamna șuierătoare îl ținea sub supraveghere de-acum.
   - Mă scuzați, doamna Lasko? Pot să mă duc până la baie? întrebă Christopher.
   - Sigur, Christopher, zâmbi ea.

   Doamna Lasko se gândește...
   Doamna Lasko se gândește... la băutura din termos.
   Doamna Lasko este... beată beată beată la școală toată ziua.

   Christopher se furișă pe culoar și dădu fuga în baia băieților de la etajul întâi. Nu era nimeni. Niciun băiat care să „tragă la țintă” în pisoare. Christopher era în sfârșit singur. Se uită la ceasul de pe perete. Testul avea să mai țină 5 minute. Era timp. Se dezbrăcă la repezeală de pantaloni și dădu drumul la apă rece. Băgă pantalonii de velur în apă și începu să-i frece înainte și înapoi. Puse și un pic de săpun. Încercă să îndepărteze pata de urină. Doar că nu voia să iasă.
   Se puse pe frecat. Pe spălat, clătit și iarăși spălat. Dar nu funcționa.
   Pantalonii i se făceau din ce în ce mai uzi. Iar obrajii lui din ce în ce mai roșii. Fața îi era îmbujorată de rușine.
   Nu merge. O să-mi vadă pantalonii.
   O să-mi vadă gâtul.
   N-o să mă mai lase la căsuța din copac.
   Christopher știa că trebuie neapărat să revină la căsuță.
   Promisiune ori nu, trebuia să-l găsească pe omul cel amabil înainte ca femeia șuierătoare să-l ucidă. Dacă era prea târziu deja? Dacă omul cel amabil era ca frunzele de toamnă din pădure? Când ramurile aveau să rămână golașe, omul cel amabil avea să dispară. Și Christopher să rămână singur.
   Se uită la ceas. Mai avea două minute. Opri apa și își stoarse pantalonii. Îi puse înaintea uscătorului de mâini. Apăsă pe buton și lăsă aerul cald să-i umple pantalonii de velur ca pe baloanele de la întrecerea Baloanelor. Se uită în oglindă și-și acoperi cu gulerul ridicat al bluzei gâtul, cum făcea în perioada când se temea de vampiri. Porni iarăși uscătorul și văzu cum cafeniul-închis se face ceva mai palid. Nu se usca însă îndeajuns de rapid.
   Mai trebuie căldură.
   De unde fac rost de căldură?
   Christopher închise ochii și simți cum căldura i se ridică pe frunte.
   Își imagină pădurea din Mission Street. Cu crengi goale, în afara coniferelor veșnic verzi ca pomii de Crăciun. Numai pomi de Crăciun, înșiruiți unul după altul.
   Și arzând toți.
   Christopher privi ceasul. Două minute întregi trecuseră cu reveria asta și stătea acum, în indispensabilii săi albi, cu pantalonii ridicați în dreptul uscătorului de mâini. Pantalonii erau așa de uscați că îi simțea fierbinți în mână. Brady Collins și o gașcă de amici de-ai lui intrară în toaletă chiar când Christopher încerca să se îmbrace la loc.
   - Nu, pe ăștia îi luăm noi! făcu Brady, trăgându-i-i din mână.
   - Dă-i înapoi, Brady, zise Christopher.
   - „Dă-i înapoi, Brady”, îl maimuțări Brady Collins.
   Prietenii lui se alăturară corului batjocoritor. „Te rog, nu mă mânca!” „Te rog, nu mă omorî!” Pășiră spre el și-l îmbrânciră pe Christopher afară, pe hol. Christopher ateriză pe jos în fața lui Jenny Herog și a unui grup de fete, care se puseră pe râs.
   - Am mai văzut eu pantaloni, dar așa ceva e prea de tot, îl batjocori fata.

   Jenny Herog se teme...
   Jenny Herog se teme... de camera fratelui ei vitreg.

   - Brady, dă-i încoace! chițăi Jenny Herog. Inundație!
   Brady aruncă pantalonii spre Jenny, care îi trecu printre picioare, sub fustă. Fața lui Christopher era îmbujorată de febră. Abia apucă să gândească înainte ca mâncărimea să-i azvârle cuvintele din gură.
   - De ce nu dormi la tine în cameră, Jenny?
   O spusese cu nevinovăție. Ca un copil care-și întreabă mama de ce este albastru cerul. Însă Jenny Herog se opri din râs. Ochii i se îngustară, pieziși. Copiii se întoarseră cu toții de la Christopher spre ea, așteptând o replică. Jenny Herog îl străpunse pe Christopher cu privirea, cu ochi în care ardea ura.
   - Să te ia dracu’! zise.
   Brady porni spre el și-l împinse, lipindu-l cu spatele de un dulăpior de vestiar. Mâncărimea reveni, vârând vorbe în mintea lui Christopher.

   Brady Collins se teme...
   Brady Collins se teme... de cușca câinelui.

   -  Ce-i în adăpostul câinelui, Brady? întrebă.
   Brady Collins se opri din avânt. Toți puștii îi văzură fața înroșită de stânjeneală. Christopher îi privi. Erau cu toții speriați. Și, cumva, nu se putea supăra pe ei. Erau, într-un fel, mai înspăimântați decât el.
   Brady nu vorbi, mulțumindu-se să-i arunce o privire sumbră, ucigătoare.
   - E-n regulă, Brady. O să fie bine, zise Christopher.
   Brady Collins îi trase un pumn în gură. Tare. Nu era un avertisment. Era real. Însă ce lucru ciudat... când îl lovi Brady, nici măcar nu-l duru. Simți lovitura ca un gâdilat. Însă Brady nu se oprea. Spumega de furie, voia să-l omoare pe Christopher. Cu pumnii ridicați, se pregăti să-l lovească serios. Christopher nici măcar nu ridică brațele. Rămase neclintit, gata să încaseze loviturile.
   O statuie așteptând impactul unei pene.
   Brady se încordă, gata să-l lovească iarăși pe Christopher din toate puterile, însă o lovitură de pumn căzu ca din senin, nimerindu-l în falcă. Brady se răsuci și-l văzu pe Ed Specialul.
   - Dă-i pace! zise Ed Specialul.
   Ochii lui Brady erau injectați de furie. Mike ieși în față de după mulțimea adunată pe hol, cu fratele lui mai mic, Ma, în sprijinul lui Ed Specialul.
   - Jos labele, Collins! zise Mike.
   Și, în câteva clipe, se iscă o încăierare în toată legea.
   Gașca lui Brady și a lui Jenny era de trei ori mai numeroasă, însă nu conta. Ed Specialul și frații M & M se așezară spate în spate precum Răzbunătorii. Brady sări cu pumnii asupra lui Ed Specialul.
   Mike îi arse una în burtă cu ghiozdanul. Brady căzu în fața lui Jenny Herog. Jenny sări pe Mike și-l mușcă de mână. Mike o apucă bine de păr și-o smuci, trăgând-o la pământ. Toată lumea se porni pe mușcat, dat șuturi și țipat.
   Ca într-un război.
   Christopher privi în tăcere totul, simțind că în cap îi zvâcnește un puseu de febră ce aducea cu furia. Se strădui, după o clipă, să se ridice. Și se apropie calm de câmpul de luptă. Întinse mâna și puse pe brațul lui Brady palma sa înfierbântată de febră.
   - O să fie bine, zise cu glas domol.
   Dogoarea săgetă prin brațul lui Christopher. Începu ca o mâncărime, croindu-și drum, prin buricele degetelor, spre cotul lui Brady.
   Apoi începu să se încălzească.
   - Oprește! Mă doare! zise Brady.
   Christopher îl privi în ochi. Băiatul era îngrozit. Christopher îi dădu drumul. Brady văzu cum pe piele i se formează bășicuțe.
   Christopher păși spre Jenny Herog, care-i zgâria lui Ma fața.
   Tocmai își băga degetele pe sub plasturele de pe ochiul lui, când Christopher o prinse de braț.
   - O să fie mai bine de-acum, Jenny. O să vezi, o asigură.
   Valul de căldură îi ieși din degete și se întinse pe sub cămașa ei cu mânecă lungă. Fata își apucă îndurerată brațul. Se apucă să-și frece bășicuțele de pe mâna dreaptă, țipând.
   Christopher își ajută prietenii să se pună pe picioare.
   - Hai, băieți, zise.
   Ed Specialul și frații M & M îl apucară de braț. Căldura mâinilor lui trecu în brațele lor, dar fără să-i ardă. Era ca și cum ai întinde unguent cu mentol și eucalipt pe pieptul cuiva răcit. Căldura se răspândi pe chipurile lor, înroșindu-le obrajii. Creierul lui Ed Specialul începu să se simtă ușor și efervescent ca sucul acidulat.
   Mike își simți deodată brațul mai vânjos. Ochiul leneș al lui Ma începu să-l gâdile. Fruntea lui Christopher dogorea. Simțea că-i crapă capul de durere.
   - Ce se-ntâmplă aici? țipă o voce din cadrul ușii.
   Christopher ridică ochii și-o văzu pe doamna Henderson, bibliotecara, apropiindu-se în grabă. Mâncărimea îi înfățișa cartonașe după cartonașe, prin intermediul frunții ce zvâcnea într-un ritm amețitor.

   Doamna Henderson... e tristă.
   Domnul Henderson... nu o mai iubește.
   Domnul Henderson... pleacă de-acasă nopțile.
   Domnul Henderson... nu se întoarce decât la micul dejun.

   Christopher se întoarse către doamna Henderson și-i zâmbi.
   - O să fie bine, doamna Henderson, promit! rosti.
   Ultimul lucru pe care și-l aminti fu că o apucase de braț. Încerca din răsputeri să rețină văpaia, însă îi scăpa ca apa dintr-un balon găurit. Simți, după câteva clipe, un lichid atingându-i ușor buricele degetelor. Ridică degetele la vedere și văzu.
   Din nas îi țâșnea sânge.

Capitolul 41

   Când mama lui Christopher ajunse la școală, o găsi afară pe Bey, mama lui Ed Specialul, trăgând cu sete dintr-o țigară menită s-o ajute să îndure neașteptata ședință cu părinții. Lângă ea, nerăbdătoare, se afla doamna Henderson.
   - Ceilalți părinți sunt deja în biroul directorului, zise.
   Indiciul deloc subtil îi scăpă cu totul lui Bey, care trase un fum cât toate zilele și strivi chiștocul sub talpa ghetelor îmblănite.
   - Îți vine a crede ce mizerie? i se adresă mamei lui Christopher cu răsuflarea încă dulceagă de la paharul de Chardonnay băut la prânz. Eram la un masaj.
   - Unde-i băiatul meu? o întrebă pe doamna Henderson mama lui Christopher.
   - În cabinetul medical, cu ceilalți copii, doamnă Reese. O să-l vedeți îndată, răspunse doamna Henderson, părând recunoscătoare că are pe cineva alături care s-o mai țină pe Bey în frâu.
   Cele două femei o urmară pe bibliotecară în biroul directorului, unde luară loc alături de ceilalți părinți. Mike, Ma și cele două mame ale lor aveau chipuri pline de lehamite, de parcă madam Collins ar fi țipat la ei în ultimele 15 minute. Ridicară privirile și zâmbiră la vederea întăririlor.
   - ...atunci cum explicați arsura aia afurisită de pe mâna lui? întreba madam Collins.
   - Doamnă Collins, eu înțeleg că sunteți supărată, spuse directorul Small.
   - Înțelegeți pe naiba! făcu madam Collins. Când o să termine avocații lui bărbatu-meu cu școala, atunci o să înțelegeți cât de supărată sunt.
   - O să dai în judecată școala fiindcă fiu-tău a sărit la bătaie? mârâi Bey.
   - Fiul meu n-a sărit la nimic. A fost fiul ei! se rățoi madam Collins arătând cu degetul spre mama lui Christopher.
   - Doamnă Collins... zise cu fermitate directorul. V-am explicat deja. Christopher a făcut pe el și Brady îl necăjea, nu voia să-i dea înapoi pantalonii.
   - Și asta-i dă copilului tău dreptul să-mi ardă băiatul pe braț? șuieră madam Collins.
   - Am fost de față, doamnă Collins, zise blând doamna Henderson. Christopher i-a luat de braț ca să-i facă să se oprească din bătaie.
   - Băiatul meu nu se bate, doamnă Collins, zise în cele din urmă mama lui Christopher.
   În odaie se lăsă liniștea. O vedeau pe madam Collins cu toții cum își evaluează opțiunile. În cele din urmă, o voce se ridică în atmosfera încordată.
   - Hai să ți-o spun pe șleau, doamnă Collins, zise Bey. Fiul dumitale e un sociopat mic care a sărit la bătaie și mi-a stricat ședința de masaj.
   Mama lui Christopher izbuti, slavă Domnului, să-și înăbușe râsul, fiindcă altfel ar fi rămas pe loc fără slujbă. Însă mamele gemenilor nu aveau problema asta. Hohotiră amândouă atât de zgomotos că o stârniră și pe mama lui Ed Specialul și, îndată, cele trei femei umplură de hlizeli biroul directorului. Fața lui madam Collins se făcu stacojie, însă ochii ei rosteau adevărata poveste. Familia Collins era învățată să facă ce-i place. Nu exista problemă de care să nu poată scăpa cu un teanc de bani ori cu vreo intervenție la amicul potrivit. Însă a avea un „copil-problemă” era o chestiune cu totul diferită. Și tăcerea care urmă hohotelor de râs se dovedi asurzitoare.
   - Atunci îi datorez scuze doamnei Reese, zise madam Collins. O să mai vorbim despre asta diseară, la muncă.
   - Foarte drăguț din partea dumitale, doamnă Collins, dar nu e nevoie.
   - Ba, cum să nu fie! vorbim după ce termini tura, zise madam Collins, numai lapte și miere.
   - O să fac schimb de tură. Vreau să stau acasă cu băiatul meu în seara asta.
   - Mă tem că mama trece printr-o perioadă dificilă. Și are nevoie de cea mai bună îngrijitoare diseară. Și dumneata ești cea mai bună.
   - Dar fiul meu are febră.
   - Și mama mea are Alzheimer.
   Tăcerea reveni în cameră când celelalte femei își dădură seama că, prin râsul lor, o împinseseră pe mama lui Christopher în cea mai neplăcută corvoadă de la Shady Pines.
   - Haide, Kathleen. Nu fi scorpie. Eu am făcut gluma. Pedepsește-mă pe mine, zise Bey.
   - Nu-i o pedeapsă. Doar că nu putem cu toții să avem liber când ne fac copiii câte-un guturai, zise madam Collins.
   Apoi așteptă, nădăjduind ca mama lui Christopher să spună ceva care să-i ofere pretext pentru concediere. Însă mama lui Christopher nu scoase o vorbă. Fiindcă banii de la loterie acoperiseră costurile trecutului, însă nu și pe cele ale viitorului. Tot rămânea cu ipoteca.
   Încă îi trebuia slujba. Încă trebuia să-i asigure cele necesare băiatului ei.
   - Kathleen, spuse Bey. Cum mama dracului se face că stai în primul rând la biserică și n-auzi niciun cuvințel?
   - Aud mai multe decât crezi, replică madam Collins.
   După încă un minut încordat de „ea a zis, ba ea”, mamele fură călăuzite spre cabinetul medical, ca să-și ia odraslele acasă. Când Kate o văzu pe madam Collins târându-l pe Brady afară, în parcare, simți că i se contractă măruntaiele. Era obișnuită să-i urască pe mucoșii ăștia care se tot luau de Christopher, însă de data asta senzația era diferită. Văzu un puști violent, furios, îmbrâncit în Mercedesul mamei sale de o femeie exasperată, furioasă.
   - Intră odată, fir-ar al dracu’! zise madam Collins.
   - Mami... ei au început. Mă jur pe Dumnezeu! zise Brady.
   Și, pe Dumnezeu, dacă n-ar fi știut cu cine are de-a face, l-ar fi crezut. Știa, firește, că Brady e prea mic și prea ținut în frâu ca să facă, acum, pagube serioase. Dar să ferească Dumnezeu șirul de fete drăguțe care aveau să urce pe bancheta din spate a mașinii lui Brady Collins în liceu. Fete ca Jenny Herog în camioneta fratelui ei vitreg.
   Fete care văd ceva ce merită salvat și nu se mai opresc să observe că băiatul respectiv nu-și dorește salvarea. Fete care nu acceptă vreodată că unii băieți sunt cât se poate de mulțumiți să le trateze ca pe-un rahat, fiindcă ele par cât se poate de mulțumite să se lase tratate astfel. Văzuse odată o poză de-a lui Jerry de când era mic.
   Avea o expresie drăgălașă, de copilaș nevinovat. Apoi drăgălașul de băiețel crescuse și căpătase gustul de-a lovi cu pumnul chestii mai puțin solide decât el. Kate Reese se înfioră dându-și seama de tristul adevăr: până și monștrii sunt adorabili când sunt mici.
   Kate se întoarse către Christopher, care-și acoperise pantalonii de velur cu geaca ei și gâtul bandajat cu gulerul ridicat al bluzei, cum făcea când era mic și se temea de vampiri. Îi spuseseră că adormise după examenul de stat și că avusese un coșmar oribil în urma căruia făcuse pe el și se zgâriase singur pe gât.
   Exact cum făcuse după ce murise tatăl lui.
   Și nu fusese vorba doar de gât. Apărea câte o vânătaie pe braț. Sau, umblând prin somn, dădea cu capul de vreun zid și ajungea la urgențe. Kate izbutise să agonisească destui bani cât să-l ducă la mai mulți psihologi. Doctorii avuseseră metode diferite, însă rezumatul era că băiatului îi trebuia timp ca să depășească trauma morții tatălui.
   Fiindcă, totuși, Christopher găsise trupul neînsuflețit.
   Durase o vreme, apoi coșmarurile încetaseră. Și, odată cu ele, încetase să-și mai facă rău singur. N-avea habar de ce începuse iarăși cu toate astea. Și orice încercare pe care-o făcea ca să obțină de la el ceva limpede se lovea de răspunsuri monosilabice. Uneori avea parte de două silabe:
   „Nu știu”.
   Kate Reese avea un milion de întrebări, însă avea și de lucru. Iar fiul ei nu părea în stare, în clipa aceea, să facă față unei anchete cum scrie la carte. Așa că luă decizia strategică de a-l lăsa în pace și de a-l întreba doar lucruri la care știa că el vrea să răspundă.
   - Hei... înainte să mă-ntorc la lucru... vrei niște înghețată?
   Zâmbetul băiatului aproape că-i frânse inima.
   Christopher nu știa, însă mama lui făcuse multe, deja, în încercarea de a descoperi ce se întâmpla cu el. Inclusiv unele lucruri pe care-și promisese că n-avea să le facă în ruptul capului: îi scotocise prin cameră în căutare de indicii. Un desen. Un bilețel. Un jurnal. Ceva. Însă nu găsise decât poza cu tatăl lui, pusă pe raftul de cărți tapetat cu rațe. Și cărțile, care arătau ca și cum fiul ei le citise deja de mai multe ori.
   După ce căutările în camera lui se dovediseră nefolositoare, Kate Reese luase o geacă pe ea și ieșise. Trecuse prin curtea din spate și se oprise în marginea pădurii. Se uitase lung la copaci, privind cum adierea vântului le sărută crengile.
   Intrase apoi în desiș. Fără să se poticnească. Știa exact unde merge. Nu știa de ce-i luase atât timp s-o facă. Poate de frică. Poate îi lipsise hotărârea. Șeriful, până la urmă, o asigurase că pădurea era lipsită de primejdii. Zisese că fratelui lui Ambrose i se întâmplase o tragedie teribilă, însă că asta fusese cu mult timp în urmă.
   Nu însemna totuși că nu s-ar fi putut întâmpla iar.
   Picioarele ei găsiră ușor poteca. Trecu de podețul arcuit și de bușteanul găunos și ajunse în inima pădurii.
   În luminiș.
   La copac.
   La căsuța din copac.
   O lăsase cu gura căscată. Când aflase de la fiul ei că băieții construiseră o căsuță în copac, își imaginase un fel de magherniță mai plină de găuri ca dantura străbunicii. Însă era extraordinară.
   Toate detaliile perfecte. Zugrăveala. Lucrătura. Era zămislită de-o minte obsesivă.
   Exact ca a răposatului ei soț.
   Totul trebuia să fie corect, altfel era cu neputință. Se simțea recunoscătoare că soțul ei fusese un om de-o bunătate înnăscută și că energia lui maniacală nu se abătuse niciodată asupra sa.
   Dar asupra cuiva se abătuse.
   Kate se holbase la casa din copac. La arbore. La luminiș.
   - E cineva? întrebase cu voce tare.
   Dar nimic. Rămăsese nemișcată, respirând doar, așteptând să vadă dacă se ivește ceva.
   - Nu știu dacă ești ori nu aici, zisese apoi. Dar dacă ești... lasă-l naibii în pace.
   Zăbovi o clipă pe poziție, ca să dea de știre, oricui va fi fost de cealaltă parte a vântului, că furia îi era cu mult mai mare decât frica.
   Se dusese apoi acasă, fără să se uite măcar o dată peste umăr.
   Odată ajunsă, se repezise pe internet. Cu două luni în urmă ar fi râs de sintagma respectivă, socotind-o ridicolă, dar acum, după ce văzuse cum Christopher înjghebase căsuța și-i văzuse talentul subit pentru matematică și citit, se apucase totuși să tasteze literele.
   Geniu spontan.
   Și orice urmă de ezitare se spulberase pe loc când văzuse rezultatele.
   Găsise aproape un milion de rezultate. Cercetase niște cazuri și aproape c-o apucase nebunia când găsise, pe niște site-uri cu informații medicale, câteva motive potențiale pentru acest „miracol”. Tumori. Chisturi. Sau motivul care-o făcuse să aibă un atac de panică lung de două ore...
   Psihoza.
   Sunase, de-atunci, cam toți medicii pediatri din oraș, însă se dovediseră ocupați până peste cap. Era sezonul gripei, asta-i ziseseră cu toții. Așa că trebuia să mai aștepte vreo două săptămâni pentru consultație.
   Acum însă, privindu-l cum își devorează cornetul cu înghețată de vanilie, sună iarăși ca să ceară o programare mai rapidă. Fu pusă pe așteptare. Intuiția de mamă îi zbiera în ureche.
   Ajută-l, Kate. Are probleme.
   Ascultând oribila versiune de pe fundal a piesei „Blue Moon”, își aminti ce-i spusese soțul ei chiar după ce-și revenise dintr-unul dintre episoadele cele mai grave.
   Care sunt cele două tipuri de oameni care văd lucruri ce nu există, Kate?
   Dăduse și răspunsul, în șoaptă, ca și cum ar fi fost poanta unei anecdote.
   Vizionarii și psihopații.

Capitolul 42

   Când primi apelul telefonic, în acea după-amiază, Mary Katherine stătea la ea în dormitor și-și ura zilele.
    Vacanța de Crăciun se apropia vertiginos, iar ea, ce rușine!, rămăsese în urmă cu eseul pentru facultatea Notre-Dame. Nu doar asta, dar avea și tură de noapte la azilul de bătrâni. Făcuse deja suficiente ore de voluntariat cât să-și merite certificatul pentru colegiu. Însă se simțea vinovată că făcuse voluntariat doar pentru a întruni condițiile de înscriere la facultate și, dacă era adevărat, asta nu se putea numi activitate caritabilă. Și, dacă nu era caritate, atunci Dumnezeu avea s-o pedepsească nelăsând-o să intre la Notre-Dame, unde învățaseră tatăl, mama, bunicul, bunica ei și tot așa. Decisese deci să continue cu voluntariatul ca să-i ajute pe bătrâni și să demonstreze că nu se făcuse voluntară doar pentru ca Dumnezeu s-o ajute să intre la facultate. Toate bune și frumoase, numai că exista o problemă.
   Nu-i suporta deloc, dar deloc pe vârstnici.
   - Nu mă înțelege greșit, îi șopti lui Iisus, în rugăciune. Mai sunt și unii de treabă. Domnul Olson e drăguț și amuzant:. Și doamna Epstein m-a învățat cum se fac prăjiturelele cu scorțișoară și niște chestii numite chiftele maah. Dar e greu să fiu atentă la ei când mama doamnei Collins răcnește cât o țin plămânii „O să murim toți”, câte 4 ore fără oprire. M-aș descurca dacă ar fi și Doug cu mine, dar s-a lăsat de voluntariat. Deja a terminat de aplicat la MIT și Cornell. L-am întrebat dacă ar fi vreo șansă să vină cu mine la Notre-Dame și-a zis c-o să aplice și acolo „pentru siguranță”. Îmi venea să-l omor. Știu că e greșit să Te întreb, dar e musai să intru la Notre-Dame. O să intru oare?
   Așteptă, însă nu se ivi niciun semn din ceruri. Era doar vântul, suflând printre crengile copacilor de lângă fereastra dormitorului.
   Mary Katherine mai cugetă un pic la tura de noapte de la azil.
   Stomacul i se strânse de vinovăția faptului că deja nu voia să se ducă. Erau așa de bătrâni! Și miroseau. Iar cei demenți o îngrozeau. Uneori trebuia să se oprească, să se uite la ei și să-și spună: „Iisus îi iubește pe toți. Pe toți, până la unul”.
   - Cum faci Tu de-i iubești pe toți, Iisuse? întrebă. Dă-mi un semn.
   Când îi sună telefonul, scoase un mic țipăt de surpriză.
   - Alo? zise, aproape așteptându-se ca la celălalt capăt să fie Iisus (cu vești bune, de preferință).
   - Mary Katherine, rosti doamna Reese. Este vreo șansă să fii disponibilă în seara asta ca să stai cu Christopher?
   Mary Katherine își cântări opțiunile. Să aibă grijă de fiul doamnei Reese cea de treabă ori s-o asculte pe mama doamnei Collins urlând despre cum o să ne omoare pe toți „vrăjitoarea” de Crăciun.
   - Îmi pare rău, doamnă Reese, dar o să fac voluntariat la Shady Pines, zise cu tristețe în glas.
   - Îți fac eu tura. Am nevoie de cineva care să vină acasă la mine, imediat. Te rog! Ai face un gest salvator.
   - Atunci... sigur că da! Mi-ar face plăcere să am grijă de băiatul dumneavoastră! zise radioasă Mary Katherine.
   Scrise adresa pe o foaie și închise. Știa că Iisus băgase de seamă că alesese mai întâi azilul de bătrâni. Nu mai putea controla faptul că doamna Reese avea nevoie de ea ca să-i supravegheze fiul. Și doamna Reese știa ce le trebuie bătrânilor din azil mai bine decât ea.
   Așa că toată lumea avea de câștigat. Mary Katherine îi respecta pe cei vârstă alegând să fie bonă în loc de voluntară. Plus că ar fi avut timp, cât stătea cu băiatul, să lucreze la cererea de admitere la Notre-Dame.
   Luă toate acestea ca pe un semn ceresc excelent.
   Pe drum, în mașină, cercetă iute marginea străzii, în căutare de cerbi. Simțea că luase decizia potrivită. Christopher era, până la urmă, băiețelul dispărut pe care-l salvase, și părintele Tom zisese că, în anumite culturi, odată ce salvezi o viață, ești responsabil pentru ea. Însă prudența era în continuare necesară.
   - Iisuse, dacă am greșit cumva... fă-mă să dau peste un cerb.
   Cum nu apăru niciunul, Mary Katherine deschise radioul ca să se bucure de restul drumului. Plănuia să asculte niște rock creștin, însă Doug lăsase radioul pe postul WDVE. Dădeau un cântec al trupei The Doors, pe care se jena să recunoască că îl aprecia.

   Ăsta e sfârșitul, prieten drag, sfârșitul
   A tot ce-am plănuit, sfârșitul.

   Ajunse la casa doamnei Reese înainte ca melodia să se sfârșească, fără să fi zărit măcar un singur cerb.
   - Are febră, explică doamna Reese. Așadar, nu are voie să se dea jos din pat. S-a înțeles?
   - Nicio grijă, doamnă Reese. Am făcut cursuri de prim-ajutor și sunt și salvamar atestat. N-o să se dea jos.
   - Dar, mami, încă e ziua afară, se rugă Christopher. Nu pot să mai ies un pic?
   Cu un „nu” rece și cu un „te iubesc” călduros, mama lui Christopher își pupă pe obraz fiul și ieși din camera lui. Mary Katherine o urmă până jos, la garaj. Doamna Reese îi comunică lista cu numere de telefon de urgență, instrucțiuni și reguli.
   - I-am dat niște paracetamol. Poți să-i mai dat o aspirină în două ore, la cină. Să sperăm că adoarme până atunci, dar, dacă nu... ora lui de culcare e opt jumătate. Nu-l lăsa să stea pe capul tău niciun minuțel în plus.
   - Nicio grijă, doamnă Reese, sunt strictă cu orele de culcare. N-o să vă dezamăgesc.
   După ce mama lui Christopher plecă, Mary Katherine se întoarse în casă, la căldură. Dădu roată prin bucătărie și camera de zi, încercând să-și dea seama care era cel mai bun loc în care să lucreze la cererea pentru Notre-Dame. Se așeză în cele din urmă la masa din bucătărie, își puse acolo cărțile și deschise frigiderul.
   Se gândi, apucând cutia cu lapte, la eseul ei. Cei de la facultate îi cereau să scrie despre un erou, doar că nu-și dădea seama care anume. Dacă scria despre mama și tatăl ei, ar fi fost prea bătător la ochi. Politicienii erau riscanți. Ar fi fost super să scrie despre Iisus, dar, de vreme ce Notre-Dame era o instituție catolică, se temea ca nu cumva prea mulți puști să-l aleagă tot pe El. Atunci, dacă nu Iisus, cine? Papa Francisc? Ioan Paul al II-lea?
   Fecioara Maria.
   Gândul îi veni ca din senin. Mama lui Iisus. Firește. Ce alegere inspirată. Era perfect!
   Termină de turnat lapte în pahar și închise recipientul de carton.
   Se uită la poza fetei dispărute. Emily Bertovich. Săraca de ea! Se întrebă dacă avea să fie vreodată găsită. Dacă avea să se înscrie vreodată la facultate. Cine o supraveghease pe Emily Bertovich?
   Gândul ăsta îi îngheță sângele în vine.
   Mary Katherine se opri și aruncă o privire în jur. Ceva, deodată, i se părea nelalocul lui. Prea era liniște. Și prea era cald. Ca și cum ar fi fost ceva în casă. Ceasul cu cuc număra cu zgomot secundele rămase până la ora 4 după-amiază. Tic-tic-tic.
   - Hei? zise. Cine-i acolo?
   Mary Katherine așteptă un răspuns. Nu-l primi. Se uită iarăși la cutia cu lapte. Poza lui Emily Bertovich îi întoarse privirea. Zâmbind cu dinții aceia din față lipsă. Inima lui Mary Katherine începu să bată tare. Nu știa care-i baiul, însă simțea ceva. Ca genunchiul tatălui ei, care știa că urmează furtună cu o oră înainte să se anunțe la meteo.
   - Christopher? Dacă tu ești, ai face bine să te bagi la loc în pat, zise.
   Tăcerea era asurzitoare. Mary Katherine o băgă iute pe Emily Bertovich înapoi în răceala frigiderului. Apoi străbătu în grabă bucătăria, sufrageria, camera de zi. Însă nu văzu nimic. Persista doar senzația. Era pe cale să urce la etaj și să arunce un ochi prin dormitoare, când se uită prin ușa glisantă care dădea spre curtea din spate. Și îl văzu acolo, în zăpadă, privind țintă la ea.
   Un cerb.
   Ceasul ajunse la ora 4. Cucu. Cucu. Cucu. Cucu. Mary Katherine știu că ceva era foarte aiurea. Dădu fuga pe scări la Christopher în cameră.
   - Christopher! zise. Christopher! Răspunde!
   Împinse ușa dormitorului și nu-l văzu pe Christopher în pat.
   Fereastra era deschisă și perdeaua flutura în vânt. Mary Katherine se năpusti la geam și scoase capul.
   - Christopher! Unde ești? țipă ea.
   Își coborî privirea și văzu urmele mici de tălpi înșiruindu-se prin zăpadă.
   Chiar pe lângă cerb.
   Și către pădurea din Mission Street.

Capitolul 43

   Cineva îl privea.
   Simți asta în clipa în care închise ușa de la căsuța din copac. Un ochi mare, acoperind totul ca o pătură. Privind și plutind. Căutând ceva.
   La vânătoare.
   Christopher știa că riscă teribil intrând singur în lumea imaginară.
   Îi promisese omului cel amabil că n-o să facă asta defel, însă nu avea încotro. Omul cel amabil era întemnițat undeva. Asta dacă nu murise deja. Christopher avea nevoie de informații. De dovezi. Un indiciu. Ceva. Însă nu avusese habar ce-l aștepta de cealaltă parte a ușii.
   Niciodată să nu vii aici fără mine. Niciodată noaptea.
   Christopher se răsuci spre fereastră și văzu cum soarele coboară către apus. N-avea mult timp până la căderea nopții. Era acum sau niciodată. Își lipi de ușă urechea. Totul, la început, păru în regulă.
   Apoi auzi un zgomot slab.
   hâRști. hâRști. hâRști.
   Ceva scurma sub copac.
   hâRști. hâRști. hâRști.
   Christopher reveni la fereastră. Văzu cerbii pășind agale prin luminiș, lăsând urme în zăpadă. Cerbii se apropiau de copac și scurmau cu copitele.
   hâRști. hâRști. hâRști.
   - Nu uita, Christopher, îi spusese omul cel amabil. Cerbii lucrează pentru ea.
   Cerbii adulmecau ceva la poalele copacului. Poate ceva de mâncare. Poate chiar pe el. Christopher nu mai avea decât o jumătate de oră de lumină. Trebuia să găsească o cale de a-i ocoli. Văzu un cerb falnic mestecând frunze smulse de pe o creangă joasă. Și lângă el ceva îi atrase lui Christopher atenția.
   Punga albă de plastic.
   Christopher era așa de obișnuit s-o vadă în lumea reală, că nu-i mai dădea nicio atenție. Însă în lumea imaginară aspectul îi era cumva diferit. Atârna mai jos pe cracă decât de obicei. Ca un pește ce îndoaie bățul undiței. Probabil că punga se îngreunase.
   Fiindcă... fiindcă...
   E ceva în ea.
   Lui Christopher i se făcu inima cât un purice. Omul cel amabil îi lăsase, probabil, ceva. Era sigur că asta-i. Dar ce? O hartă? Un indiciu? Christopher așteptă până ce cerbii își satisfăcură foamea (ori curiozitatea) și se depărtară din luminiș.
   Apoi, încetișor, deschise ușa.
   Coborî iute scara din șipci. Ca niște dințișori de copii bătuți în cuie. Ghetele îi aterizară pe sol cu un scrâșnet. Se apropie tiptil de punga albă de plastic. Băgă mâna în ea și scoase ce-i lăsase omul cel amabil.
   O felicitare de Crăciun.
   Pe față era o imagine cu Moșul îndemnându-l pe Rudolf cel cu Nasul Roșu să tragă sania prin nămeți.

   CUM ADICĂ ȚI-AI UITAT OCHELARII?!

   Trosc.
   Christopher se răsuci. Cerbii se întorseseră. Cerbul cel falnic îl privea țintă, dar urechile îi erau ciulite de parcă ar fi ascultat pasul vreunui prădător. Vântul trecu prin părul lui Christopher, apoi pieri ca o pasăre în zbor. Christopher își ținu răsuflarea, așteptând reacția cerbilor. Dar cerbii nu reacționau.
   Fiindcă nu mă văd.
   Christopher se uită iarăși la felicitarea de Crăciun. Cu Moșul strigând la Rudolph.

   CUM ADICĂ ȚI-AI UITAT OCHELARII?!

   Ăsta era indiciul. Christopher ridică ochii spre căsuța din copac și văzu că trupul lui era încă acolo. Pentru cerbi, părea că e încă în căsuța din copac din lumea reală. Un băiețel, jucându-se în legea lui.
   Însă aici era invizibil.
   „Cu cât petreci mai mult timp în lumea imaginară, cu atât mai puternic o să te faci”, îi spusese omul cel amabil. „Doar că puterea asta are un preț.”
   Christopher așteptă ca animalele să-și vadă de drum, apoi deschise ușurel felicitarea. Spera să dea peste vreun bilet de la omul cel amabil, însă nu văzu decât textul imprimat pe carton...

   CÂND NU POȚI VEDEA LUMINA...
   IA-TE DUPĂ NAS!

   Christopher începu să meargă.
   Ieși din luminiș și pătrunse în codru. Găsi poteca, curată și netedă.
   O urmă până ajunse la bușteanul cel gol pe dinăuntru de lângă podețul arcuit. Îl văzu acolo pe bărbatul înghesuit în buștean ca un cotlet copt în aluat. Bărbatul dormea. Ochii îi zvâcneau. Se smiorcăia ca un copil:
   - Te rog, fă să se oprească. Nu îl ajut.
   Christopher se uită după doamna șuierătoare. Dar nu văzu pe nimeni, așa că se depărtă fără zarvă de omul din buștean și apoi o rupse la fugă. Ieși grăbit din pădurea din Mission Street, cu ghetele plescăind pe poteca înnoroită, până ce ajunse la fundătura din fața casei lui.
   Christopher cercetă din priviri strada, căutând indicii. În lumina tot mai slabă a zilei, strada lui arăta ca un negativ vechi al fotografiei cu tatăl lui. Era cartierul lui. Însă stânga era dreapta. Și dreapta era stânga. Și soarele era ca un bec după ce te uitai la el mult, lăsând dâre luminoase în urmă.
   Se uita la lume de după o oglindă-geam.
   O văzu pe Mary Katherine alergând prin curtea lor din spate. Era panicată.
   - CHRISTOPHER! țipa. UNDE EȘTI?

   Mary Katherine... e atentă la cerbi.
   Mary Katherine nu știe... că și ei sunt atenți la ea.

   Mary Katherine trecu în fugă pe lângă cerbi și intră în pădure.
   Christopher se întoarse pe stradă și îl văzu pe bărbatul în uniformă de școlăriță. Umbla prin somn, învârtindu-se-n cerc, ca apa când iese prin scurgerea de la chiuvetă. Corpul îi zvâcnea. Scâncea:
   - Te rog, fă să se oprească. Nu îl ajut.
   Christopher nu știa unde să se ducă și ce să mai facă. Ziua se sfârșea. Mary Katherine avea să-l găsească. Intra în criză de timp.
   Deschise iarăși felicitarea de Crăciun.

   CÂND NU POȚI VEDEA LUMINA...
   IA-TE DUPĂ NAS!

   Ridică privirea și văzu nori plutind. Își aminti, preț de o clipă, o față frumoasă făcută din nori. Christopher simți vântul prin păr. Și pe lângă vânt, abia sesizabil, simți mirosul de sendvișuri cu brânză la grătar.

   CÂND NU POȚI VEDEA LUMINA...
   IA-TE DUPĂ NAS!

   Venea dinspre cabana de lemn de peste stradă.
   Christopher se întoarse într-acolo și văzu o bătrână în mansardă.
   Intră pe aleea din fața casei. În vârful picioarelor. Nu știa dacă urmează să găsească un indiciu, o capcană sau pe doamna șuierătoare, însă instinctul îi punea picioarele în mișcare. Deschise ușa de la intrare. Familia lua cina, în lumea reală. Simți mirosul supei de roșii și pe cel al sendvișurilor cu brânză aurindu-se pe plită.
   - Crezi că ar vrea și mama? întrebă soția.
   Cuvintele se năpustiră în mintea lui Christopher, făcându-l să se clatine. Mâncărimea era cu mult mai puternică în lumea imaginară. Ca o freză de dentist cu glaspapir pe deasupra.
   Înțelese într-o clipită că soțul își ura soacra. Voia s-o vadă moartă ca să poată avea iarăși traiul visat cu soția. Nu era om rău. Dar se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă doar s-ar fi prefăcut că hrănește „vietatea din pod”. N-ar fi îndrăznit, firește. Însă uneori, când se uita la câte un meci, se mai întreba și cât ar fi durat ca soacră-sa să moară de foame și să-i lase odată în pace.
   - Crezi că ar vrea și mama? repetă soția, frustrată.
   - Sunt sigur că-i e foame, zise soțul. Vrei să-i duc sus o farfurie cu ceva?
   - Nu. Mă duc eu, că oricum fac totul pe-aici, gâfâi soția.
   Am vrut să mă duc. Ce mama dracului vrei de la mine? își zise bărbatul.
   Doamne, de ce nu-mi zice, pur și simplu, să fac asta CU EL? gândi femeia.
   Soția se duse în bucătărie. Christopher urcă pe furiș scările spre pod. Bătrâna stătea întoarsă spre fereastră, într-un fotoliu de răchită.
   Se legăna înainte și-napoi, înainte și-napoi. Ca un metronom pus pe pian. Femeia se uită pe fereastră, la nori. Mormăind ceva, nemulțumită și chinuindu-se cu un teanc de hârtii pe care le avea în mâini.
   Erau felicitări de Crăciun.
   Christopher tresări, însă nu dădu înapoi. Era un alt mesaj de la omul cel amabil. Era sigur că-i așa. Se apropie de bătrână. Felicitarea de deasupra era veche și îngălbenită. Vopseaua și tușul, șterse.
   PREA ADESEA SUBESTIMĂM PUTEREA UNEI ATINGERI...
   Christopher atinse umărul bătrânei. Închise îndată ochii și simți accidentul vascular cerebral care-i răpise jumătate din minte și mare parte din grai. Văzu că bătrâna fusese tânără cândva. Și frumoasă.
   Christopher își aruncă privirea spre mâinile ei și văzu că degetele bătrânei erau acum betegite de artrită. Strâmbe și încovoiate ca ramurile copacului din luminiș. Îi luă mâinile în palmele lui. Căldura corpului său păru să i se transmită bătrânei.
   Apoi Christopher îi dădu drumul. Degetele bătrânei începură să se miște ca niște aripi de fluture abia ieșit din cocon. Își aminti fără veste că știuse odată să cânte la pian și că băiatul cel frumos din salonul mamei ei îi lăudase talentul. Blue Moon. Mai târziu, în luna de miere, descoperiseră un pian în hotelul acela imens de la Cascada Niagara și-i cântase același cântec. Bătrâna zâmbi. Degetele îi erau acum îndeajuns de relaxate ca să poată deschide felicitarea de Crăciun.

   O ÎMBRĂȚIȘARE, UN ZÂMBET, O VORBĂ BUNĂ
   POT TOATE
   SĂ SCHIMBE COMPLET O VIAȚĂ.

   Christopher văzu un mesaj personal scris cu cerneală neagră chiar dedesubt.

   Atunci... du-te s-o vezi pe mama ta chiar în clipa asta.
   Are nevoie de tine.

   Brusc, fiica bătrânei intră în mansardă, cu sendvișuri și o farfurie de supă așezate pe o tavă.
   - Mai știi când ți-a dat taică-tău felicitarea asta? zise bătrâna și zâmbi.
   - Da, mamă. Am vorbit despre asta ieri. Nu mai ții minte? spuse fiica.
   - I-am cântat la pian. Ce băiat frumos era tatăl tău! Înotam amândoi în râul Ohio, zise bătrâna.
   Soția îi luă cu blândețe felicitarea cea veche din mână.
   - Ia te uită, mamă, exclamă plăcut surprinsă. Parcă nu-ți mai tremură așa tare mâinile. Și spui mult mai clar cuvintele. Cum te simți?
   - E cineva în cameră în clipa asta, spuse bătrâna.
   - Bine, mamă. Hai să nu ne agităm.
   - Du-te s-o vezi chiar acum pe mama ta! Are nevoie de tine! răcni bătrâna.
   - Mamă, te rog, liniștește-te, se rugă soția.
   - Du-te s-o vezi! Are nevoie de tine! În clipa asta! Acum! țipă bătrâna.
   - Gary! Ajutor! strigă spre parter soția.
   Dacă prima felicitare îi spusese lui Christopher să se ia după nas, mesajul celei de-a doua era cât se poate de limpede. Trebuia să se ducă la mama lui, la Shady Pines. Așa că, în vreme ce soțul dădea fuga la mansardă, Christopher ieși din cameră și părăsi iute casa.

   Se uită la casele din vecini și aproape țipă când îi văzu. Străzile, deodată, se umpluseră de oameni. Stăteau cu toții neclintiți, ca niște căsuțe poștale. Umpleau curțile. O femeie în rochie albastră. Un bărbat cu pălărie galbenă. Un galben greșit. Bolnăvicios.
   Ochii le erau cusuți.
   La unii, cu fermoare.
   La alții, cu ață.
   Exact ca puștii din coșmarul lui.
   Oamenii-căsuțe poștale strângeau cu toții în palmă o sfoară.
   Fiecare. O sfoară care ducea la următoarea persoană, apoi la următoarea. Peste tot. Pe stradă în jos. Cât de departe putea Christopher să vadă. De unde apăruseră cu toții? Și încotro se duceau?
   Niciodată să nu vii aici fără mine. Niciodată noaptea.
   Christopher ridică privirea spre cer. Soarele coborâse spre linia orizontului, atârnând ca punga albă de plastic pe creangă. Îi mai rămâneau, poate, patruzeci și cinci de minute până ce apunea.
   Trebuia s-ajungă la mama lui, însă n-ar fi avut cum să alerge îndeajuns de iute până la Shady Pines. Nici să conducă o mașină nu știa. Îi trebuia un mijloc de transport. Cercetă din priviri împrejurimile și în sfârșit ochii îi căzură pe...
   O bicicletă.
   Cu trei viteze. Din soiul celor cu coș în față. Însă era o bicicletă mai veche. Ruginită. Abandonată, proptită pe suport în mijlocul unei alei.
   La casa din colț.
   Christopher alergă pe stradă spre bicicletă. Trecu pe lângă un cuplu care se oprise în mijlocul șoselei. Erau adormiți ca niște manechine, sărutându-se, cu sânge curgându-le din guri. Șoptind.
   - Te rog, fă să se oprească. Nu îl ajutăm.
   Christopher apucă bicicleta, dar se opri când văzu plăcuța cu nume de pe ghidon.
   D. Olson

   Casa din colț este...
   Casa din colț este...
   Casa lui David Olson.

   Christopher înghiți puternic, în sec. Știa că-i o posibilă capcană.
   Dar putea fi și un mesaj. Doamna șuierătoare poate că-l aștepta acolo ca să-l ia pe nepusă masă. Însă instinctul țipa în el, îndemnându-l să ajungă la mama lui, la Shady Pines, înainte de asfințit.
   Se puse pe pedalat. Țâșni iute pe stradă, cu viteza întâi. Odată ce ajunse în pantă, trecu bicicleta în viteza a doua, apoi într-a treia. Se mișcă rapid. Se îndreptă către autostradă. Picioarele i se făceau tot mai puternice cu fiecare învârtire a roților, în vreme ce tot mai mulți oameni-căsuțe poștale se adunau pe marginea străzii. Niște fetițe gemene, un bărbat asiatic mai în vârstă și o femeie din Orientul Mijlociu care părea sfrijită din cauza foametei.
   Aveau cu toții gurile și ochii cusuți.
   Și umblau prin somn.
   Deocamdată.
   Noaptea, lumea imaginară se trezește. Și-atunci, chiar că te bagă în sperieți.
   Christopher pedala din ce în ce mai repede. La început nu dădu atenție vitezei. Nu avea în minte decât că ziua se sfârșea și că mama lui, la Shady Pines, avea nevoie de el. Apoi însă văzu cum șoseaua trece pe lângă el ca o pâclă și nu pricepu. Dealul nu era atât de abrupt. Nici bicicleta chiar atât de ușoară. Însă nu mai prinsese în viața lui o asemenea viteză. Viră spre Autostrada 19. Mașinile vâjâiau pe carosabil, în lumea reală.
   Și el, pe bicicletă, se ținea pe lângă mașini, întinderea asfaltului se derula cu o viteză amețitoare. Aerul înghețat îi intră în ochi, făcându-l să lăcrimeze. Își simți picioarele pline de energie.
   Christopher văzu, în față, un Mustang vechi, plin cu adolescenți. Îl ajunse, pedalând. Apoi trecu pe lângă automobil și-i depăși pe adolescenți, dând la pedale de parcă ar fi avut sângele lor în vene.
   Ieși cu bicicleta de pe autostradă și intră pe șoseaua care ducea spre Shady Pines. Văzu soarele agățat de linia orizontului și alți oameni-căsuțe poștale ivindu-se pe marginea drumului.
   Ca o balustradă protectoare.
   Nu mai am mult timp.
   Christopher piti bicicleta la marginea drumului și străbătu în fugă restul drumului până la Shady Pines. Se uită pe geam ca să se asigure că nu cădea în vreo capcană. Apoi se furișă în azilul de bătrâni, deschizând ușa cu un...
   Scâââârț.
   Străbătu tiptil culoarul lung. Intră în salon. O infirmieră cânta la pian, într-un colț. Melodia era „Blue Moon”. Câțiva bătrâni jucau șah și dame.
   - Le-am găsit, domnule Olson, zise o voce de femeie.
   Christopher știa vocea asta. Era a mamei lui. Se întoarse într-acolo.
   Își văzu mama urcând de la subsol cu o cutie mică în mână.
   - Erau la păstrare, exact unde ați zis c-o să fie, spuse mama lui.
   Christopher își privi mama cum se apropie de Ambrose Olson, care stătea într-un balansoar vechi din salon. Îi întinse cutia de pantofi. Bărbatul dădu capacul deoparte și scoase un teanc de lucrușoare legate cu sfoară veche, albă.
   Felicitări de Crăciun.
   O suflare rece de vânt trecu prin azil. Christopher le auzi pe câteva dintre bătrânele doamne plângându-se infirmierelor de temperatură și le văzu înfofolindu-se în șaluri. Îl văzu pe Ambrose Olson scoțând din plic prima carte poștală. Pe față avea o ilustrație cu Moșul strigând la Rudolf Renul cu Nas Roșu:

   CUM ADICĂ ȚI-AI UITAT OCHELARII?!

   Timpul se opri. Christopher îl urmări pe Ambrose cum deschide felicitarea decolorată, îngălbenită. Aceeași felicitare care fusese lăsată în punga albă de plastic.

   CÂND NU VEZI LUMINA...
   IA-TE DUPĂ NAS!

   Și un mesaj personal, scris de mână...

   Îmi pare rău dacă uneori te mai sperii.
   Nu vreau sa fac asta niciodată.
   Crăciun Fericit
   Cu drag, David
   P.S. Mulțumesc pentru mânușa de baseball.
   Dar mai ales pentru cărți.

   Nu omul cel amabil îi dăduse indiciile.

   CÂND NU VEZI LUMINA...
   IA-TE DUPĂ NAS!

   Ci David Olson.
   - Ce-i acolo? întrebă o voce. Ai auzit ceva?
   Christopher își aruncă privirea pe culoar și văzu că doamna șuierătoare intra în salon. David Olson era cocoțat pe umerii ei ca o manta de vizon. Era animalul ei de casă. Un demon mic cu dinții din față lipsă. Era înfiorător.

   Îmi pare rău dacă uneori te mai sperii.
   Nu vreau sa fac asta niciodată.

   - Ce caligrafie frumoasă! zise cu admirație mama lui Christopher.

   Crăciun Fericit
   Cu drag, David
   P.S. Mulțumesc pentru mânușa de baseball.
   Dar mai ales pentru cărți.

   - Mulțumesc, zise Ambrose și închise felicitarea. Lui David îi plăcea mult să citească.
   Inima lui Christopher bubuia tare. Își mută greutatea pe celălalt picior. Dușumeaua scârțâi abia auzit. Doamna șuierătoare întoarse capul.
   - Ce-i acolo? Cine e? șopti doamna șuierătoare.
   Se uită drept la Christopher, care încremeni ca un cerb în lumina farurilor.

   CUM ADICĂ ȚI-AI UITAT OCHELARII?!

   Însă nu-l putea vedea.
   Doamna șuierătoare se uită bine prin încăpere. Adulmecă aerul. Simțea ceva.
   - Ești aici, înăuntru? șopti. Ești aici, Christopher?
   Christopher începu să dea înapoi, ușor, ca să iasă din salon. Cu pași mărunți. Să nu respir. Să nu mă audă.
   - Spune ceva. N-o să-ți fac rău, șopti ea.
   Christopher se uită afară. Soarele apunea. Lumina zilei se făcea tot mai slabă. Oamenii cutie-poștală erau acum aliniați pe ambele părți ale drumului. Doamna șuierătoare se apropie de mama lui Christopher.
   - Te uiți, Christopher? întrebă ea calm.
   Sângele îl izbea în tâmple. Știa că-i o capcană. Mama lui era momeala. Se opri în hol și se lăsă pe vine. Gata să se arunce asupra ei dacă-i făcea mamei lui ceva. Doamna șuierătoare șopti ceva în urechea mamei lui Christopher. Christopher își văzu mama scărpinându-și absentă urechea.
   - Dacă nu ieși la iveală, mama ta o să moară, șuieră ea.
   Doamna șuierătoare își țuguie buzele și suflă pe gâtul mamei lui.
   Mama lui se cutremură înfiorată și întinse mâna spre termostat.
   Inima lui Christopher bubui.
   - Gata? Acum, uită-te la asta, Christopher, zise doamna șuierătoare.
   Madam Collins dădu buzna în încăpere, spumegând de furie.
   - Fiul dumitale i-a ars brațul băiatului meu, dar nu-ți ajunge! lătră madam Collins la mama lui Christopher.
   - Îmi pare rău, doamnă Collins. Nu știu despre ce vorbiți.
   - Ai lăsat-o pe mama singură în cameră. Și iar a început să umble brambura!
   - Îmi pare rău, doamnă Collins. A trebuit să-l ajut pe domnul Olson. Voluntarii au plecat. Suntem mai puțini în seara asta, replică ea cu voce trudită.
   - De-ai avea un dolar pentru fiecare scuză, aș lucra eu pentru dumneata!
   - Dar de ce n-ai supravegheat-o chiar tu, madam Collins? rosti cu asprime Ambrose. Ce naiba, doar e maică-ta.
   Christopher simțea că furia din încăpere crește la cote din ce în ce mai mari.
   - Ăsta e doar începutul, Christopher... zise cu un zâmbet doamna șuierătoare. O să continue... și-o să continue... și-o să o tot țină așa... Acum, uită-te la asta!
   Deodată, mama doamnei Collins pătrunse în cameră, în scaunul rulant.
   - Mamă, slavă Domnului! rosti madam Collins.
   Bătrâna se ridică pe picioarele cocârjate, uitându-se țintă la Christopher.
   - Hei, bună. Ești aici. Mă poți vedea! răcni bătrâna.
   - Cine te poate vedea?! întrebă doamna șuierătoare.
   - Băiețelul. E chiar acolo, zise bătrâna arătând cu degetul. Toți cred că vorbesc aiurea. Dar el știe. El știe.
   Doamna șuierătoare se aplecă și șopti la urechea bătrânei.
   - O să muriți cu toții.
   - O să murim cu toții, repetă bătrâna.
   - E în regulă, doamnă, zise mama lui Christopher. Liniștiți-vă.
   - Moartea vine. Moartea e aproape. O să murim de Crăciun! șopti doamna șuierătoare.
   - Moartea vine. Moartea e aproape. O să murim de Crăciun! țipă bătrâna.
   - Mamă, treci înapoi la tine în cameră! lătră madam Collins. Doamnă Reese, ajută-mă!
   Însă bătrâna nici gând să se oprească. Repeta fără încetare cuvintele. Le urla din toți bojocii.
   - Moartea vine. Moartea e aproape. O să murim de Crăciun!
   Doamna șuierătoare o lăsă în pace și se întoarse în direcția lui Christopher. Surâse.
   - Mă mir că n-ai scos niciun sunet, zise. Dar nu de asta ți-am arătat toate astea. Trebuia să te țin ocupat cu ceva până la lăsarea nopții.
   Soarele se cufundă sub orizont. David Olson se desprinse de la gâtul ei.
   Christopher simți că odaia se răcește în jurul lui. Mirosul de vată de zahăr căpătă un iz de sânge. Se uită iarăși spre doamna șuierătoare, care zâmbea.
   - Fiindcă noaptea te putem vedea, amice. Aici erai. Ce băiat arătos!
    Doamna șuierătoare începu să alerge direct spre Christopher.
   - Ai ieșit de pe stradăăăă! țipă.
   Christopher dădu fuga la ușa din față. Doamna șuierătoare se aruncă asupra lui exact când o deschise și ochii îi fură orbiți de lumină.
   - CHRISTOPHER! SLAVĂ DOMNULUI! exclamă Mary Katherine de cum deschise ușa căsuței din copac.
   Lanterna de la telefonul ei îl orbea. Christopher nu-și dădu seama, un moment, unde se află. O apucă de braț cu putere, crezând că e doamna șuierătoare. Dogoarea febrei lui îi coborî de pe frunte și i se lăsă în degete.
   - Au! țipă Mary Katherine. Oprește-te! Mă arzi!
   Christopher se uită în jur și-și dădu seama că nu se mai afla în azilul de bătrâni. Nu doamna șuierătoare îl înhățase. Era Mary Katherine. Christopher îi dădu drumul. Fata își trase geaca de pe ea și-și suflecă mâneca puloverului. Pielea i se înroșise. Pe braț îi apăruseră bășici minuscule.
   - Îmi pare rău, zise Christopher.
   - Unde naiba ai fost? întrebă Mary Katherine, furioasă și înfricoșată, frecându-și locul cu arsura.
   - Nu puteam să dorm și m-am gândit să vin aici la joacă, zise băiatul.
   - Așa, și puteai să ne bagi pe amândoi într-o grămadă de necazuri, știi?
   - Îmi pare rău. Mă poți ierta?
   - Numai Dumnezeu te poate ierta. Dar El te-ar ierta. Așa că da, te iert. Haide. Hai să ne întoarcem acasă. Trebuie să ne ocupăm de nasul tău.
   Christopher ridică mâinile să și-l șteargă și văzu, pe degete, sânge umed și roșu. Fața îi era îmbujorată de febră. Încheieturile îl dureau. Și mâncărimea se transformase într-o migrenă oribilă. În viața lui nu se mai simțise atât de rău. Nici măcar când făcuse gripă.
   Christopher se gândi la viteza pe care o avusese pe autostradă. La faptul că fusese invizibil. La claritatea gândirii care însoțea mâncărimea. Dacă acele puteri îl făceau să se simtă așa de bolnav în lumea reală, nu credea că o să mai reziste mult.
   Până ce îl omorau.

   Mary Katherine îl ajută, binevoitoare, să se dea jos din copac. La fiecare pas îl săgetau dureri de încheietură. Christopher ridică privirea spre cer. Nu mai era deloc lumină. Văzu o stea căzătoare traversând văzduhul. Încă un soare. Încă un suflet.
   Când ajunse jos, se uită la punga albă de plastic atârnată de creangă. O desfăcu din instinct, însă nu găsi nimic înăuntru. Nicio felicitare de Crăciun. Nici mesaje ascunse. Doar mâncărimea.
   Christopher se gândi la cărarea din firimituri de pâine care-l dusese la Shady Pines și la ultimul rând de pe felicitarea lui David.

   P.S. Mulțumesc pentru mânușa de baseball.

   Christopher își aminti dățile când simțise miros de mănușă.
   Uneori la el în cameră. Alteori în autobuz. Cu cât se gândea la asta mai mult, cu atât își dădea seama mai bine cât de prezent fusese mirosul. Sezonul de baseball se terminase demult. Nu-și amintea să fi văzut copii cu mănuși. Doar mingi de cauciuc sau de plastic. Însă mirosul mănușii de baseball se simțea mereu prin preajmă.

   Îmi pare rău dacă uneori te mai sperii.
   Nu vreau să fac asta niciodată.

   Christopher închise ochii. Lăsă mâncărimea să-și facă drum prin mintea lui. Văzu cărarea din firimituri de pâine întinsă înaintea sa. Văzu spațiul dintre cuvinte. Gândurile jucându-se de-a v-ați ascunselea. Arătându-i calea. Prima felicitare care-i spusese IA-TE DUPĂ NAS îl dusese la doamna din mansardă, a cărei felicitare îi spusese Du-te s-o vezi pe mama ta chiar în clipa asta. Are nevoie de tine.
   Iar bicicleta fusese lăsată pe aleea lui David Olson ca să-i ofere lui Christopher timpul de a ajunge la mama lui în chiar momentul când îi întindea lui Ambrose felicitarea de Crăciun a lui David, care se sfârșea cu P.S. Mulțumesc pentru mânușa de baseball și indiciul final al ghicitorii...

   Dar mai ales pentru cărți.

   Mâncărimea se opri. Christopher deschise ochii. Simțea cum îi curge sângele din nări, atât de abundent, că-l putea gusta pe buze.
   Dar nu-i păsa. Fiindcă în cele din urmă izbutise să prindă gândul fugar. David nu era demon. Era un băiețel care transmitea mesaje. Și în oraș exista un singur loc unde un puști ar fi putut lăsa mesaje altui copil. Chiar dacă între ei erau cinci decenii. Singurul loc din care-și luau cărți toți copiii din Mill Grove.
   Biblioteca doamnei Henderson.
   Mary Katherine îndreptă raza de lumină a telefonului către cărare.
   Văzu doi cerbi înghețați în lumină.
   - Of, Doamne! Iisuse, ce nu-mi plac cerbii, zise Mary Katherine făcându-și cruce. Și acum, cum ieșim de-aici?
   Christopher o călăuzi afară din luminiș. Auzea departe, la distanță, cum buldozerele scot din rădăcini copacii. Domnul Collins câștigase bătălia în instanță. Construitul reîncepuse. Întocmai cum se așteptase Christopher. Nu peste multă vreme, domnul Collins avea să doboare mare pare din pădure în marșul lui către căsuța din copac a lui Christopher.
   - Dar ce face mai exact căsuța? îl întrebase pe omul cel amabil.
   Construiești un portal spre lumea imaginară.
   Christopher nu știa dacă omul cel amabil era prizonier sau dacă era torturat. Nu știa dacă omul cel amabil e mort sau viu.
   Știa doar că, atâta vreme cât omul cel amabil lipsea, nu mai era nimeni care să apere lumea de doamna șuierătoare.
   În afară de el.

Capitolul 44

   Ed Specialul se trezi. Își scărpină mâna, cu ochii pironiți asupra copacului de la fereastra dormitorului. Era acoperit de zăpadă.
   Greutatea omătului îndoia crengile, făcându-le să arate ca niște zâmbete bolnave.
   Zâmbet bolnav, Eddie. Asta-i o încruntătură. Nu-i decât un zâmbet care s-a îmbolnăvit.
   Bunica îi spusese asta demult, înainte să se usuce pe picioare și să moară. Nu știa ce-i venise tocmai acum să se gândească la ea. Parcă era aici, în cameră cu el. Mirosea a rochie veche. Și șoptea.
   Ascult-o pe bunica.
   Ed Specialul se dădu jos din pat.
   Tălpile nu-i simțiră dușumeaua rece. Se apropie de fereastră. O deschise și se uită la zăpada umedă adunată pe pervaz. O adună în palmă și făcu un bulgăre. De o rotunjime perfectă. De o netezime perfectă. Ca pământul. Cumva, mâinile nu i se răceau. Ba chiar era plăcut. Ca vata de zahăr ținută la congelator.
   Nu mânca prea mult, Eddie. O să ți se facă rău. Ascult-o pe bunica.
   Ed Specialul închise geamul. Nu-și dăduse seama cât de tare i se răcise obrazul de la aerul înghețat. Însă obrajii îi erau acum roșii și voia un pahar cu apă. Nu apă de la baie. Apă de la bucătărie. Ed Specialul ieși pe culoar. Trecu pe lângă tatăl lui, care dormea în camera de oaspeți. Bulgărele de zăpadă i se topea în palmă, picurând pe parchet ca o cărare din firimituri de pâine. Ed Specialul trecu și de mama lui, care dormea în dormitorul mare.
   - De ce dormiți în paturi diferite? își întrebase mama cândva.
   - Fiindcă tatăl tău sforăie, dragule, îi răspunsese ea, și o crezuse.
   Ed Specialul coborî la parter. Intră în bucătărie și umplu un pahar cu apă de la bucătărie. Paharul lui preferat. Hulk... bea! Îl dădu pe gât în 10 secunde. Dar încă îi era sete. Mai bău unul. Și încă unul. I se părea că are febră. Dar nu-i era rău. Doar foarte cald. Simțea că se înăbușă în bucătărie.
   Nu pot respira, Eddie. Du-te afară. Ascult-o pe bunica.
   Ed Specialul deschise ușa glisantă.
   Rămase în cadrul ei, umplându-și plămânii cu aerul rece ca o înghețată. Simți, un moment, că nu se mai înăbușă atât. Nu se mai simți ca bunica lui cu tuburi în nas, care-o făcuse să-i promită că niciodată n-o să se apuce, ca ea, de fumat. Se întrebă dacă bunica fusese îngropată de vie și nu putea respira în sicriu. Bătea oare în capacul sicriului chiar acum? Păși în curte și se așeză pe leagănul ce atârna din bătrânul stejar ca un glob de Crăciun. Cum le spunea bunica globurilor? Ceva dintr-un cântec vechi, care-i plăcuse.
   Fruct ciudat, Eddie.
   Ed Specialul rămase în leagăn, gândindu-se la bunica lui și strângând tot mai tare în palmă bulgărele. Îl puse la poala stejarului.
   Și mai făcu un bulgăre. Și încă unul. Și apoi altul. Se gândi că-i vor trebui ca să-l apere pe Christopher și căsuța din copaci. Fiindcă sunt unii care iau lucruri ce nu le aparțin. Oameni răi ca Brady Collins.
   Un bărbat trebuie să-și apere prietenii, Eddie. Ascult-o pe bunica.
   După ce termină și ultimul bulgăre, se uită în jos și-și dădu seama că făcuse un mic luminiș în jurul stejarului. Iarba era verde și țeapănă de la promoroacă. Și avea o provizie de bulgări de zăpadă ca ghiulelele pe care le văzuse când fusese în vizită cu clasa la Muzeul Revoluției.
   Băieții buni câștigă războaiele, Eddie.
   Nu mai ținea minte unde auzise asta, însă era destul de sigur că „infanterie” era înrudit cu „infantil”. Exact cum „grădiniță” venea din cuvintele germane pentru „grădină” și „copil”. Deci toată lumea din infanterie era infantul vreunei mame.
   Avea noimă.
   Ed Specialul se întoarse în casă. Trase ușa glisantă, închizând frigul afară. Se uită în bucătărie și văzu că ușa de la dulap era întredeschisă. Era așa mereu? Sau abia o deschisese cineva? Doar un pic? Ca un capac de sicriu cu o crăpătură prin care un ochi se uită la cei vii. O persoană decedată încercând să-și amintească ce gust are mâncarea, fiindcă scheletele nu au limbă. Își aminti când trebuiseră să-i taie limba bunicii, fiindcă avea cancer. Și nu mai putuse vorbi.
   Așa că începuse să scrie pe foi de hârtie.
   Mi-e dor de gustul de tartă cu mere, Eddie.
   Mănâncă niște tartă cu mere pentru mine, Eddie. Ascult-o pe bunica.
   Ed Specialul deschise frigiderul. Își tăie o felie mare de tartă cu mere. Se uită la cutia de lapte cu poza fetei dispărute. Emily Bertovich. Închise frigiderul și își aruncă ochii asupra testului său la citire, pironit pe frigider cu patru magneți, ca Iisus pe cruce. Era pentru prima oară când rezultatele fuseseră suficient de bune pentru ca testul să promoveze din sertarul cu maculatură pe ușa frigiderului. Prima lui notă maximă. Ed Specialul zâmbi.
   Înainte să se întoarcă sus, la el în cameră, Ed Specialul intră în biroul tatălui său. Deschise ușa și adulmecă anii de tutun de pipă și de scotch îmbibați în pereți. Se apropie de masa de lucru de lemn a tatălui său. Al doilea sertar era blocat, așa că trase de sertarul de deasupra și-l scoase cu totul. Băgă apoi mâna și scoase o gentuță de piele care mirosea a mănușă de baseball nouă. O puse cu grijă pe masă și o deschise. Se uită înăuntru și zâmbi când, în cele din urmă, o văzu.
   Arma.
   Ed Specialul o ridică. Pistolul de calibrul 44 era greu. Fără o vorbă, îl deschise și văzu că un glonț rămăsese pe țeavă. Ed Specialul apucă pistolul cum făceau eroii săi preferați din filme. Luna se reflectă pe metalul lucios ca o rază de lumină în ochi.
   Ia-l cu tine sus, Eddie.
   Urcă și se opri la ușa dormitorului mare, privindu-și mama cum doarme. Trecu apoi pe lângă tatăl său, adormit în camera de oaspeți.
   Ed Specialul băgă de seamă că tatăl lui nu sforăia defel. Nu pricepea de ce-l mințiseră.
   Intră la el în cameră. Se uită la bătrânul stejar de afară. Cel cu zâmbetul îmbolnăvit. Ed Specialul se așeză pe pat și mâncă felia de tartă cu mere. După ce sfârși, mătură cu dosul palmei firimiturile pe podea. Băgă apoi sub pernă arma și se întinse pe pat. Se uită la ceas: 2:17 dimineața. Închise ochii și se gândi la primul film din seria Răzbunătorii. Se gândi la cum se puseseră toți în cerc și câștigaseră lupta. Și băieții buni sunt cei care câștigă războaie.
   Vine războiul, Eddie. Un bărbat trebuie să-și apere prietenii. Ascult-o pe bunica.

Capitolul 45

   Ceasul arăta 2:17 dimineața.
   Brady Collins stătea cu genunchii la gură și cu spinarea lipită de peretele rece de lemn. Îl sâcâia ceva. Ca mâncărimea de pe braț. Se tot scărpina de la roșeața pe care i-o lăsase pe braț Christopher și totuși nu izbutea nicicum să scape de mâncărimea aceea. Se tot scărpina și se gândea la cele întâmplate peste zi.
    Mama lui îl luase din biroul directorului și-l adusese cu mașina acasă. Țipase la el că de ce se luase la bătaie cu gunoaie parvenite cum erau Christopher și Ed Specialul. Zbierase că n-avea niciodată să mai facă de rușine familia într-un asemenea hal. Doar era un Collins, ce mama dracului.
   Când ajunseseră acasă, îl pusese să-și scoată geaca de pe el și să se ducă în cușca câinelui din curte. Nu era așa de rău verile, însă acum era iarnă. O implorase să nu-l trimită acolo, însă ea îi zisese că doar atunci când o să vrea să se poarte ca o ființă umană o să și doarmă ca una. Și de-atunci stătea în adăpostul câinelui. Numai din cauza lui Christopher și-a lui Ed Specialul. Fraierii ăștia, din pricina cărora mama lui ajunsese iarăși să-l urască. Și nu se mai putea să-l urască așa. Nu mai putea dormi în cușca câinelui. Trebuia să facă ceva ca mama lui să-l iubească.
    Tremurând, scoase din mâneci brațele și le vârî sub piepții cămășii. Căldura din coșul pieptului începu să-i încălzească palmele, dar de mâncărime nu putea scăpa. Se tot scărpina în neștire și se gândea. Un singur gând avea. Iarăși și iarăși.
   Că nenorociții ăia doi urmau să plătească pentru că o făcuseră pe mama lui să-l urască atât.

   Ceasul arăta ora 2:17 dimineața.
   Jenny Herog se trezi la ea în pat. I se păru că e cineva în camera ei. Auzea o răsuflare. Sau era vântul?
   Se gândi că poate se furișase acolo fratele ei vitreg, Sco, însă o cercetare iute din priviri o încredință că era singură. Se uită spre ușa dormitorului, așteptându-se să-l vadă intrând. Sco o luase de la școală în acea zi, fiindcă mama lui era la lucru. Jenny îl implorase să nu-i spună tatălui ei că se luase iarăși la bătaie. Ar fi fost în stare să n-o lase în tabără, în vara aceea, dacă afla. Și tabăra era singurul lucru care-o ținea departe de Sco. Așa că, atunci când îi spusese că pentru asta trebuie să danseze pentru el, dacă nu vrea să fie pârâtă, nu avusese încotro. O făcuse să se dezbrace. Rămăsese goală, în afară de bandajul care-i acoperea arsura de pe braț. Ce-o mai mânca locul ăla! Se scărpina fără oprire, dar tot o mânca. Era ca și cum ar fi avut niște insecte sub piele. Se dădu jos din pat și se apropie de ușă. Luă scaunul de sub clanță.
   Apoi coborî la bucătărie și luă din sertar un cuțit. Se scărpină un pic cu el și trecu pe lângă camera lui Sco. Se gândi, o clipă, să înfigă în gâtul lui Sco cuțitul. Gândul făcu mâncărimea să înceteze pentru scurt timp. Se întoarse la ea în odaie și băgă sub pernă cuțitul. În caz că-i intra în cameră Sco, cum făcuse cu o noapte în urmă.
   Comentase că pantalonii ei de pijama sunt prea scurți în vreme ce-i azvârlea într-un ungher. Erau „inundație, inundație”.

   Ceasul arăta ora 2:17 dimineața.
   Ma se ridică în pat, în capul oaselor.
    Veștile ar fi trebuit să-l bucure, dar nu era așa. Se dusese după școală cu mamele lui la un consult oftalmologic. Erau supărate că el și cu Mike se luaseră la bătaie, dar când Mike explicase c-o făcuseră ca să îl apere pe Christopher, se mai îmblânziseră. La doctor se dusese ca să vadă ce-i cu ochiul lui câș, iar doctorul îi dăduse vestea cea bună. Ar fi trebuit să țină plasturele până în vară, ca să-și corecteze ochiul „leneș”, însă, cumva, acesta se reparase deja. „Un miracol”, declarase doctorul.
   Ma ar fi trebuit să facă tumbe de bucurie acum, că Jenny Herog nu-i mai putea spune „Papagal Pirat”. Doar că ceva nu era în regulă.
   Ma își aduse aminte de momentul în care Christopher îl apucase de braț. Cum se îmbibase căldura în braț și urcase, gâdilându-l, până la ochi. N-avea de gând să le spună asta băieților, nu voia să-l creadă diliu. Dar, tot scărpinându-și pielea iritată de pe braț, nu se putea opri să nu-și spună că, prin cine știe ce minune, Christopher îi reparase ochiul. Și gândul îl speria. Fiindcă știa că, dacă afla cineva, avea să-ncerce să-l omoare pe Christopher. Așa că își făgădui să poarte plasturele pe ochi la școală ca și până acum, ca nimeni să nu bănuiască ceva. Ar fi răbdat ca Jenny Herog să-l facă „Papagal Pirat” o veșnicie, dacă așa prietenul lui era în siguranță. Trebuia să-l țină în viață pe Christopher. I se părea că lumea întreagă depinde de asta.

   Ceasul arăta 2:17 dimineața.
   Mike stătea în pat. Mâncărimea îl scotea din minți.
    Se ridică și se duse la baie în căutarea loțiunii roz cu care mamele lui îl dăduseră când făcuse, cu Ma, vărsat de vânt. Dar nu găsi tubul. Dădu în schimb peste vitaminele uneia dintre mame. Cele care-o înveseleau.
   Ieși din baie și coborî la subsol, unde nu-l putea auzi nimeni. Porni televizorul și puse unul dintre filmele lui preferate: Răzbunătorii.
   Orice, numai să-i ia gândul de la mâncărime. Filmul îi făcea plăcere și mâncărimea aproape că se duse, apoi se întâmplă ceva. În mijlocul filmului, Thor se opri și i se adresă lui Mike. Și stătură toată noaptea de vorbă. Thor era foarte de treabă. Thor zise că Brad Collins era periculos și că Jenny Herog era pe cale să facă ceva de-a dreptul înfricoșător. Thor îi spuse să-i apere pe Ed Specialul și pe Ma. Dar mai ales pe Christopher. Fiindcă Mike era cel puternic. Și războiul venea. Iar băieții buni trebuia, de data asta, să învingă. Altfel oamenii răi aveau să pună stăpânire pe lume. Mike se trezi pe canapea. Nu știa dacă fusese un vis ori nu.

   Ceasul arăta 2:17 dimineața.
   Doamna Lasko stătea la un bar din Mt. Lebanon.
   Barul se închidea la două, însă doamna Lasko îl cunoștea foarte bine pe proprietar și-l rugă insistent s-o mai lase să stea. Nu se putea duce acasă. Se scărpină pe braț și, o clipă, își aminti de mama ei, din vremea când locuiau la oraș. Maică-sa se scărpina mai mereu până ce-și lua medicamentul. Doamna Lasko îl considera „leacul de mâncărime al mămicii”. Fiindcă, de îndată ce și-l băga în braț, nu se mai scărpina.
   De ani întregi nu se mai gândise la asta. Doamna Lasko se uită la toate sticlele și paharele goale din fața ei. Numără 17, care în mod normal ar fi trimis-o acasă cu taxiul, moartă de beată. Dar în seara asta nu contase cât băuse. Sticlă după sticlă. Pahar după pahar. Nu izbutea să se îmbete. Doar se scărpina fără oprire. Și se tot gândea. Dacă de-acum înainte n-avea să se mai poată îmbăta?
   Doamne-Dumnezeule! De ce nu reușise să se îmbete azi? Îi trecură prin minte întâmplările zilei și se gândi la Christopher. Știa că-i o demență totală. Nu exista nicio posibilitate ca un băiețel să-i atingă brațele și s-o facă incapabilă să se îmbete. Însă gândul o râcâia întocmai ca mâncărimea de pe braț. Și-i trebuia un „leac pentru mâncărime” al ei.
    Trebuia să-și recapete beția până ce trezia n-o înnebunea.

   Ceasul arăta 2:17 dimineața.
   Doamna Henderson stătea în bucătărie.
    Bucătăria ei perfectă, bucătăria ei de vis. Durase ani ca s-o pună la punct. Să găsească toate accesoriile. Toate obiectele vechi. Nu era bogată, însă avea gust. Și, de-a lungul deceniilor, duminică de duminică, se cufunda în universul talciocurilor și al vânzărilor din garaje, găsind cu zece dolari piese care la Christie’s ar fi valorat mii. Pic cu pic, încetul cu încetul, crease căminul perfect pentru ea și soțul ei. Era munca ei de-o viață. Pe timp de zi, învăța copilași să citească și să îndrăgească lectura. Iar serile, crea casa perfectă pentru ea și soț. Doar că acum soțul ei nu era niciodată acasă. Era ora 2:17, iar bărbatul ei era încă pe-afară, pe undeva.
    Așa că doamna Henderson stătea în bucătărie holbându-se întruna la ușa de la intrare. Se holba la plăcuța de epocă pe care scria „Bun venit acasă” și la perdeluțele perfecte de pe galeria de alamă. Se uita țintă, se scărpina și se gândea la ziua logodnei ei, sus, pe roata mare din Kennywood. Domnul Henderson nu-și dezlipise mâna de spinarea ei, atunci. Îi spusese „nu” pe bancheta din spate a mașinii, cu toate că trupul îi țipa „da”. Fiindcă nu era genul ăla de fată. Bărbații nu se însoară cu genul ăla de fete, așa-i spusese mama ei. Însă simțea mâncărimi pe piele ori de câte ori o săruta el. Pielea ei ardea după el. Cum ardea și acum. Cum arsese în primul an când lucrase la școala primară din Mill Grove. N-avea să-l uite niciodată pe băiețelul acela. Pe băiețelul acela îngrozit. Și cât de isteț era! Cât se întristase când copilul dispăruse. Dar de ce se gândea tocmai acum la el? Habar nu avea. Însă, dacă se gândea la el, mâncărimea se oprea. O făcea să înceteze, întrebându-se când încetase bărbatul ei să se mai atingă de ea. Își aminti că anul acesta era ultimul ei an în învățământ. Avea să iasă la pensie și să ducă o viață superbă cu el. Da. Soțul ei avea să intre pe ușa aceea la un moment dat. Avea să i se facă foame până la urmă și-avea să simtă nevoia bucătăriei ei calde.

Capitolul 46

   Ceasul arăta 2:17 dimineața.
   Mary Katherine era singură în dormitor, întinsă pe pat. De 20 de minute se trezise. Fiindcă avea o mâncărime la braț.
   Încercase să o ungă cu ceva, dar fără rezultat. Băuse un pahar cu apă, fiindcă uneori mâncărimile pe piele înseamnă că ești deshidratat. Nici asta nu funcționase. Mâncărimea îi rămânea lipită de piele.
   Chestia ciudată era că îi plăcea.
   Pielea îi era caldă. Netedă și tăcută precum cearșafurile de mătase. Și mâncărimea se simțea plăcut. Dulce și-un pic aspră, ca atunci când Doug uitase să se bărbierească și-o sărutase pe obraz. Obrazul o duruse un pic de la asprimea bărbii lui, însă îi și plăcuse și-și dorise un pic ca Doug să-și poată lăsa barbă. Încercase odată, la un musical jucat de ei: Scripcarul pe acoperiș. Toți băieții din distribuție încercaseră. Rezultatele fuseseră destul de penibile. De ce erau băieții băieți? se întrebă.
   De ce nu se puteau grăbi să se facă bărbați odată?
   Mary Katherine, de pe patul ei, în cămașa de noapte din bumbac, își aruncă privirea prin odaie. Afară bătea vântul. Parcă mai tare ca de obicei. Mary Katherine își închipui cum vântul se strecoară în dormitorul ei și-i suflă peste tot trupul mâncărimea de pe braț. Își imagină cum mâncărimea se întinde în jos pe antebraț și-i ajunge în degete.
   Cinci degete mici de la mâna ei dreaptă.
   Cu degetele, Mary Katherine începu să întindă mâncărimea.
   Centimetru cu centimetru. Începu pe braț, apoi ridică treptat degetele spre umeri, spre gât și spre gură. Acolo se opri. Își trecu buricele degetelor, ușor, peste buze. Erau uscate și crăpate de la plimbarea lor în frigul din pădurea din Mission Street. Ori de câte ori le atingea, mâncărimea devenea mai călduță, mai netedă și totodată mai aspră. Cam cum își închipuia că se simte o barbă adevărată. O barbă adevărată a unui bărbat adevărat. Un bărbat ca șeriful care mințise pentru ea în noaptea când îl găsise pe Christopher.
    Mary Katherine scoase limba și-și linse buricele degetelor. Încet, băgă în gură un deget. Îl băgă și mai tare, apoi adăugă încă un deget și încă unul. Și-l imagină pe șerif sărutând-o. Și-l imagină pe șerif intrând în ea...
   STOP.
   Mary Katherine se ridică în șezut. Mâncărimea de pe piele se transforma în arsură. Ce naiba făcea? Nu era bine deloc. Era și așa un păcat să se gândească la Doug în felul ăsta, fiindcă nu erau căsătoriți. Dar șeriful? Era dezgustător. Mary Katherine nu făcuse sex niciodată. Nu se masturbase în viața ei, fiindcă știa că asta duce la lucruri rușinoase. Știa regulile... Cine gândește făptuiește. Asta o învățase la școala religioasă doamna Radcliffe, vreme de 10 ani.
   CINE GÂNDEȘTE FĂPTUIEȘTE.
   Mary Katherine se lăsă în genunchi, lângă piciorul patului, și se rugă ca aceste gânduri păcătoase să-i fie șterse din minte.
   Îngenunchea înaintea Domnului. Își folosea gura ca să rostească vorbele Lui. Însă mâncărimea se agrava. O simțea pe sub pânza de bumbac a cămășii de noapte. Pielea de pe sân simțea mâncărimea din degete. Nu era, între degete și sâni, decât o bucată de pânză. Nu era un păcat să-și atingă cămașa de noapte. Nu? Era doar bumbac, nu corpul ei. Avea deci să fie în regulă. Nu păcătuia. Așa că se ridică din genunchi și se apucă să-și frece cu degetele bumbacul cămășii.
   Sânii erau atinși doar întâmplător. De bumbacul aspru. Ca o barbă. Ca perii de pe bărbia șerifului când o ridicase și-o așezase în pat și...
   STOP.
   ĂSTA E UN TEST.
   Mary Katherine se ridică în picioare. Pieptul, acum, o înțepa. Fața i se îmbujorase. Își spuse că totul era bine. Nu făcea decât să-și atingă cămașa de noapte. Nu sânii. Nu făcea nimic greșit. Se apropiase, dar nu mersese până la capăt. Nu încă. Însă Mary Katherine era înspăimântată. Trebuia să iasă din dormitor înainte să-i treacă prin cap ceva ce-ar fi putut-o trimite direct în iad. Trebuia să iasă. Da, asta era. Aerul rece de-afară avea să-i oprească fierbințeala.
   Mary Katherine se apropie de șifonier și-și trase peste cap cămașa de noapte. Rămase doar în chiloți. Curentul de aer din cameră îi șerpuia pe piele ca un șir de săruturi mărunte. Vântul îi sufla pe gât.
   I se făcu pielea de găină prin locurile unde o atingea. Nu știa cum de e cu putință ca vântul să aibă voie s-o atingă, iar ea nu. Nu avea voie. Dar voia încă să se atingă. Iar și iar. Voia să-și vâre în chiloți degetele care-o furnicau și...
   OPREȘTE-TE, MARY KATHERINE, șuieră la sine însăși. CINE GÂNDEȘTE FĂPTUIEȘTE! TERMINĂ CU GÂNDITUL!
   Trebuia să iasă. Să-și acopere corpul. Să uite că-l are. Își trase pe ea cel mai gros pulover alb și-o salopetă de blugi, împreună cu cele mai groase șosete și bocanci. Mary Katherine ieși din camera ei și trecu tiptil pe lângă odaia părinților, apoi coborî treptele. Ieși, însă prea era ger ca să poată zăbovi. Mama ei, din fericire, parcase pe alee. Mary Katherine n-avea voie să conducă după miezul nopții.
   Dar să stea în mașină avea voie, nu? Da.
   Mary Katherine urcă în mașină.
   Frigul din automobil trecu prin hainele ei groase. Răceala îi făcu iarăși pielea de găină și, pe sub salopetă, îi transformă sfârcurile în pietricele. Se gândi la mâini calde pe sâni. Întinsă pe banchetă. Aburind ferestrele.
   ĂSTA E UN TEST. OPREȘTE-TE.
   Însă nu reușea. Mary Katherine era înfierbântată. Nu mai putea să îndure. Apucă telefonul mobil și sună.
   - Alo? răspunse Doug, pe jumătate adormit.
   - Doug! Ești acasă? întrebă cu disperare în glas.
   - Sigur, e aproape ora 3, zise el.
   - Cheia e sub preș?
   - Da.
   - Atunci vin la tine.
   - Dar am un examen mâine și...
   Mary Katherine închise. Porni mașina. Știa că are să intre în cea mai urâtă belea dacă părinții aflau, dar nu știa ce altceva să facă. Trebuia să se dezbare de gândurile astea. Trebuia să scape de mâncărime.
   Mary Katherine conduse până la Doug acasă, uitându-se în tot acest timp după cerbi. Opri în fața casei. Doug apăru pe verandă înainte să apuce ea să coboare. Se apropie de mașină purtând o cămașă lungă și cizme de zăpadă, făcând să pârâie, la fiecare pas, peluza acoperită cu promoroacă.
   - Ce naiba cauți aici, Mary Katherine?
   - Vino înăuntru.
   - Ai înnebunit? O să ne audă părinții mei. Ce se petrece?
   - Am nevoie de ajutorul tău, Doug. Roagă-te cu mine.
   - Pentru ce?
   - Roagă-te, atâta tot. Te rog!
   - Bine, se arătă de acord băiatul.
   Mary Katherine deschise portiera. Doug intră în mașină, tremurând. Se luară de mâini și închiseră ochii în rugăciune. Mary Katherine voia să vorbească. Voia să-i spună de mâncărimea de pe piele și despre gândurile ei impure, dar nu reușea. Știa că vorbitul înseamnă gândit și să gândești înseamnă să făptuiești, iar dacă făptuiai dădeai peste un cerb și-ți petreceai în iad veșnicia, însă palmele lui Doug erau așa de calde...
   Și mirosea așa de frumos.
   - Ce faci, Mary Katherine? întrebă Doug.
   Mary Katherine deschise ochii și-și dăduse seama că apucase scaunul lui Doug și se trăsese aproape de el, făcându-și loc în față. Se lăsă în genunchi și-i ridică poalele cămășii cele lungi. Mary Katherine întinse mâna spre boxerii lui și i-i trase în jos. Apoi privi și i-l văzu. Nu mai văzuse unul până atunci. Nu în realitate. Doar desene la ora de educație sanitară, însă aici era.
   - Ce faci acolo? întrebă el cu voce înceată.
   Fata nu rosti o vorbă, fiindcă nu avea vorbe de spus. Avea doar dogoarea din trup, mâncărimea și rușinea pe care-o simțea îngrozitoare, dar în cel mai plăcut fel cu putință. Mary Katherine întinse mâna, ușurel, spre Doug. Stai. E un test. Îl atinse acolo. Să gândești înseamnă să făptuiești. Începu să miște în sus și-n jos degetele cuprinse de mâncărime. Așa că ai putea s-o și faci. În sus și-n jos. În sus și-n jos. Nu-i venea să creadă că se întâmplă asta.. Nu știa ce-o apucase. Dar voia. Voia ca el s-o aibă. Să fie odată bărbat. Fii odată bărbat, ce mama naibii, Doug. Doug întoarse capul. În casă se aprinsese lumina.
   - Doamne, s-a trezit mama, zise.
   Însă Mary Katherine nu se opri. I-o luă în gură. Era tare ca un diamant. Mâncărimea se opri. Vocile se opriră. Cuvintele se opriră.
   Nu știa ce să facă cu carnea aceea în afară de ținutul în gură. Dar nu părea să conteze. În 3 secunde, Doug se retrase și termină pe puloverul ei.
   Apoi tăcură amândoi.
   Fata ridică privirea spre Doug, care era plin de dorință și dezgust, rușine și nedumerire. Expresia feței lui o îngrozi. Își dădu seama că, în acea clipă, Doug nu mai știe cine-i ea. Nici ea nu mai știa. Băiatul își trase chiloții și-și coborî poalele cămășii.
   - Trebuie să plec, zise.
   Se dădu jos din mașină și-o apucă în fugă spre casă. Mary Katherine nu știa ce să mai facă. Nu-i venea să creadă că făcuse ce făcuse. Puloverul cel alb îl avea de la bunica ei. Cadou de când împlinise 16 ani. Bunica ei era moartă acum. Bunica ei o văzuse. La fel și Iisus. Puloverul era murdar acum. Ea era murdară.
   Ca Debbie Dunham ori alte fete de la școală. Fața îi era îmbujorată de rușine. Întoarse capul spre casa în care Doug tocmai intrase fără să se întoarcă spre ea și să-i facă semn de rămas-bun.
   Mary Katherine porni la drum.
   Deschise radioul ca să-și mai alunge gândurile negre. Era setat pe postul religios preferat al mamei ei. Un preot o înștiință că Iisus o iubește și că-i va spăla păcatele. Păcatele sexuale. Păcatele adulterului. Schimbă postul. Toate posturile vorbeau despre Dumnezeu. Dumnezeu o vedea. Dumnezeu vedea totul.
   Un cerb sări în fața mașinii.
   Mary Katherine apăsă frâna și derapă. Cerbul se uită direct în lumina farurilor și încremeni. Mary Katherine țipă. Cerbul se apropia tot mai mult.
   - DOAMNE, NU, TE ROG! țipă ea.
   Mașina se opri la un deget de cerb.
   Mary Katherine se uită prin parbriz. Cerbul o țintuia cu privirea.
   Cerbul fu curând întovărășit de o femelă. Și de un pui. Erau o mică familie, ca Maria și Iosif lângă iesle. Inima fetei bubuia îi piept. Dacă dădea peste vreun cerb cu mașina, avea să ajungă în iad. Era avertizarea lui Dumnezeu. Îi dăduse un trup ca vas pentru Duhul Său. Nu invers. Așa că ar fi făcut bine să se oprească din gândurile păcătoase. Și du-te acasă, Mary Katherine. În clipa asta.
   Însă cerbii blocau drumul.
   Mary Katherine nu putea decât să facă așadar cale întoarsă. Băgă mașina în marșarier. Intră pe o alee laterală, viră și porni înapoi pe unde venise. Avea să dureze ceva mai mult să ajungă acasă, însă, dacă făcea stânga la următoarea intersecție, putea ajunge acasă înainte ca ai ei să-și dea seama că lipsise.
   Însă, când ajunse la răscruce, văzu alți cerbi care blocau trecerea.
   Mary Katherine opri la indicatorul rutier. Se uită în oglinda retrovizoare și văzu că familia de cerbi se ținea după ea. Pe orice stradă te-ai fi uitat erau cerbi. Blocându-i drumul spre casă.
   Lăsându-i o singură stradă.
   Cea care ducea spre pădurea din Mission Street.
   Înaintă pe stradă. Ajunse la Șantierul Collins. Întoarse mașina și îi văzu. Zeci de cerbi, apropiindu-se fără grabă. Amenințând să zgârie mașina cu coarnele. Mary Katherine claxonă prelung.
   - Plecați de-aici! țipă.
   Cerbii nu se împrăștiau însă. Nu fugeau. Doar se apropiau încet.
   Mary Katherine nu avea de ales. Deschise portiera și păși în noaptea geroasă. Cerbii se năpustiră spre ea. Sări gardul șantierului și ateriză pe pământul înnoroit din cealaltă parte. Cerbii se opriră la plasa gardului, cu coarnele împungând prin plasa metalică.
   Mary Katherine se afundă în pădurea din Mission Street.
   Nu știa dacă visează ori e aievea. Se rugă să fie un vis. Se rugă să se trezească în pat, acasă, și să nu fi avut asemenea gânduri vreodată. Să nu fi luat mașina după miezul nopții. Să nu-l fi luat pe Doug în gură. Se rugă ca toate astea să nu fi fost decât un coșmar oribil, iar ea o fată care să merite încă să fie iubită.
   Auzea cum alți cerbi din pădure goneau în urma ei. Răsfirându-se precum gândacii pe podeaua unei bucătării. Fugi fără țintă, căutând o cărare pe care s-o recunoască. Trecu pe lângă un frigider abandonat și intră pe gura unui tunel.
   Scăpă telefonul mobil. Tunelul era întunecat și apa de la zăpada topită plescăia sub tălpi. Mary Katherine bâjbâi și-și pescui telefonul.
   Îl zgâlțâi. Nimic. Se rugă pentru un pic de lumină. Șterse telefonul de salopetă. Mobilul, fără veste, reveni la viață.
   Și atunci văzu cerbii.
   Cu zecile.
   În mina de cărbune.
   - Aaaaaa! țipă ea.
   Apoi o rupse la fugă. Luminându-și cu telefonul calea, până ce regăsi, în luminiș, lumina lunii.
   Mary Katherine văzu căsuța din copac. Își aminti cum îl găsise pe Christopher acolo, mai devreme. O apucase de braț și căldura izbucnise din degetele lui și-i făcuseră bășicuțele alea. Erau calde.
   Cum avea să fie și căsuța din copac. Da. Acolo trebuia să se ducă. Căsuța avea s-o adăpostească și s-o ferească de cerbi. Mary Katherine fugi spre căsuță exact când cerbii ajungeau în luminiș.
   Urcă pe treptele înguste. Deschise ușa și privi înăuntru. Căsuța din copac era pustie. Mary Katherine se răsuci și văzu cum cerbii îi dădeau târcoale precum rechinii.
   Începu să se roage.
   În vreme ce rostea Tatăl Nostru, ridică ochii spre puzderia de stele minunate de dincolo de nori. O stea căzătoare traversă cerul, își aminti ce le spusese doamna Radcliffe, că stelele căzătoare sunt suflete care se duc în rai. Amintirea asta o alină pe Mary Katherine.
   Se gândi la orele de religie din copilărie, la toate lecțiile despre Iisus.
   Doamne, îl iubea pe Iisus din toată inima. Era mică pe-atunci și nu știa că există un trup care poate face lucruri murdare. N-ar fi fost minunat să fie iarăși copil? Să fie pură la cuget și la fapte. Șopti Tatăl Nostru și-și făcu cruce după ce sfârși.
   - Și izbăvește-ne de cel rău. Amin!
   Mary Katherine închise ușa căsuței.
   În clipa în care ușa se lipi de cadru, cu un pocnet, se simți mai bine. Calmă și liniștită. Își dădu seama că nu era prea târziu.
   Dumnezeu ar fi putut-o sili să lovească un cerb, dar alesese să n-o facă. O avertizase doar și o condusese la o căsuță făcută de copii. Ca să-i amintească să iubească așa cum iubesc copiii. Întrucât copiii nu se duc în iad.
   hâRști hâRști hâRști
   Auzea cerbii afară, însă nu puteau urca până acolo. Și mai erau câteva ore până ce-avea să se trezească mama ei. Putea deci să pună alarma pe telefon și să aștepte, pur și simplu, ca acei cerbi să se împrăștie. Apoi se putea întoarce acasă nestingherită. Da. Asta avea să facă. Să doarmă în căsuța din copac. Și dimineață avea să fie ocrotită ca un copil în brațele mamei lui.
   hâRști hâRști hâRști
   Mary Katherine ignoră cerbii și puse alarma să sune peste două ore. Își lăsă capul pe podeaua căsuței și se simți, dintr-odată, tihnită ca un copil în pijamaua lui. Caldă și ocrotită, de parcă ar fi ținut-o în brațe Iisus. Cuprinzând-o așa cum se întâmplă în filme. Spunându-i că e iertată. Că e iubită. Se ghemui acolo și, adormind, visă că aproape îl aude pe Iisus șoptindu-i la ureche. Vocea îi era blândă.
   Aproape ca a unei femei.

Capitolul 47

   Christopher stătea pe pat, în capul oaselor. Se uită pe geam și văzu, în vânt, pădurea din Mission Street. Ramurile golașe se legănau încoace și-ncolo ca brațele credincioșilor la biserică, în rugăciune. Simțea cum mâncărimea e stârnită de suflarea vântului.
   Așteptând ca orașul să se trezească.
   Christopher trase cu putere aer în piept și încercă să-și liniștească mintea. Ultima sa călătorie în lumea imaginară făcuse mâncărimea mult mai puternică. Însă cu ea venise și durerea. Christopher se obișnuise deja cu durerile de cap și cu sângerările nazale.
   Doar că febra asta îl cam speria.
   Căldura se ridica din pielea lui precum aburii de pe asfaltul unei autostrăzi. Temperatura crescu necontenit până ce lumea din oraș începu să se ducă la culcare. Christopher avu impresia că simte cum se sting luminile. Cum televizoarele se întunecă. Și, odată ce tăcerea crescu, temperatura scăzu puțin. Mâncărimea dispăru. Și cartonașele își încetiniră aparițiile, acum, că mare parte din oraș dormea. De îndată ce orașul avea să se trezească, cartonașele urmau să se ivească și să-i izbească mintea ca niște ciocane. Nu putea îngădui asta.
   Trebuia, astăzi, să se concentreze pe un lucru și doar pe unul.
   Trebuia să găsească mesajul pe care i-l lăsase la școală David Olson.
   Însă ajunsul la școală era o cu totul altă istorie.
   Christopher nu știa cât de mare îi e febra, știa însă că era suficient de grav cât mama lui să decidă să-l țină acasă. Așa că se dădu jos din pat, greoi, și porni pe culoar. Trecu furiș pe lângă mama lui care adormise și intră la ea în baie. Se cocoță pe chiuvetă, deschise dulăpiorul cu medicamente și luă flaconul cu aspirină pe care-l ținea pe cel mai de sus raft. Provizia din bucătărie o terminase de mult.
   Luă și alte flacoane. De Aleve, Advil, Tylenol și ce medicamente contra răcelii mai găsi, cu specificația „nu provoacă somnolență” pe ele. După ce se luptă cu capacele bine securizate, scoase din fiecare flacon câteva pilule, ca să nu dea de bănuit dacă golea vreunul. Le puse apoi la loc în dulap și se furișă iarăși în camera lui.
   - Scumpule? Ce faci? întrebă vocea.
   Christopher se întoarse și-și văzu mama, trezită din somn.
   - Am visat urât, minți.
   - Despre ce?
   - Că ai plecat. Și voiam să fiu sigur că mai ești aici.
   - Mereu o să fiu aici, șopti ea. Vrei să dormi cu mine în noaptea asta?
   Da.
   - Nu, mulțumesc. Acum mi-e mai bine.
   - OK, te iubesc, spuse ea și se răsuci înapoi în visare.
   Christopher se întoarse la el în cameră și așteptă să se ivească zorii. Ar fi citit ceva ca să-i treacă vremea, însă adevărul era că-și învățase pe de rost toate cărțile. Le vedea ca pe niște cartonașe cu răspunsuri care i se iveau în minte. Pagini răsfoite precum generațiile, de la naștere până la moarte. De la început până la final.
   De la copaci până la hârtie.
   Când se crăpă de ziuă, se făcu simțită și mâncărimea. Și, odată cu ea, durerea. Christopher își simți vecinii trezindu-se. Întinzându-se și căscând. Mirosi cafeaua turnată-n cești și cereale zornăind în boluri.
   Se întrebă cum de exista suficientă cafea pentru toată lumea, tot timpul. Își aminti că tatăl lui adorase cafeaua și gogoșile cu zahăr pudră. Christopher se gândi la înmormântarea tatălui lui. Pietre funerare cât vedeai cu ochii. Se întrebă cine era în mormintele alea.
   Dacă orice suflet care trăise vreodată ocupa un mormânt, atunci, până la urmă...
   Nu ajungea tot pământul să fie acoperit cu morminte?
   Cu jumătate de oră înainte ca deșteptătorul mamei să declanșeze alarma, Christopher strivi toate pilulele, făcându-le un praf fin, și le înghiți ca pe un zahăr pudră amar.
   Se duse apoi la bucătărie. Puse un dop pe fundul chiuvetei și dădu drumul iute la apă.
   Luă două tăvițe cu gheață din congelator, rupse gheața și îi dădu drumul în apă. Umplu tăvițele cu apă și le puse la loc, ca să-și acopere urmele.
   Se dezbrăcă apoi de bluza de pijama și-și vârî capul, cu tot cu gât și umeri, în apa rece ca gheața. Îi veni să urle, dar reuși să se mențină în supa aceea congelată cât rosti de 20 de ori Mississippi. Apoi scoase capul, luă o gură bună de aer și repetă operațiunea. O făcu iarăși. Și iarăși.
   Frigul îi înțepa cu mii de ace pielea, până ce corpul îi amorți, însă nu cuteză să iasă din apă. Era ori asta, ori mersul la doctor. Nu exista un plan de rezervă. Christopher cunoștea o mulțime de copii care se prefăceau că-s bolnavi ca să nu se ducă la școală. Își aminti când îi arătase Ed Specialul cum să măsluiești termometrul cu un bec și o pernă electrică. N-ar fi crezut însă că are să fie primul copil din istorie care se prefăcea că se simte bine ca să poată frecventa iar cursurile. Când se declanșă soneria mamei (slavă Domnului că apăsa mereu pe „amână”), se șterse iute cu o cârpă de vase, scoase dopul și fugi la el în cameră, prefăcându-se că abia s-a trezit.
   - Hei, cum te simți? îl întrebă mama.
   - Mult mai bine, zise prefăcându-se că abia deschide ochii.
   Și nu mințea. Cele treizeci de pilule începeau să-și facă efectul. Se simțea, tehnic vorbind, mai bine.
   - Bine. Cum ai dormit? întrebă ea.
   - Grozav. Abia aștept să merg la școală. E marțea de taco, zise el, voios.
   Apoi se oțeli pentru momentul adevărului. Mama lui îi puse, instinctiv, mâna pe frunte. Îi simți părul încă umed. Christopher crezu c-o sfeclise.
   Până ce mama lui zâmbi.
   - Cred că febra a cedat, zise. Hai să mai verificăm o dată.
   Îi puse termometrul sub limbă. Christopher lăsă ochii în jos când displayul digital scoase un țiuit.
   Avea 37 de grade.
   - Îmi pare rău, puștiule, zise ea. Mă tem că va trebui să te duci la școală.
   Era un miracol.

   Mama vrea...
   Mama vrea... să-l invite pe șerif la cina de Crăciun.
   Mama n-o s-o facă... din cauza mea.

   - Mami? zise. Unde se duc de Crăciun oamenii care n-au familie?
   - Depinde. Unii se duc la prieteni în vizită. Alții la biserică. De ce?
   - Fiindcă vreau ca oamenii cum e domnul Ambrose și șeriful să aibă și ei unde se duce anul ăsta.
   - Ce drăguț! zise ea. Vrei să-i invităm la noi?
   - Da.
   - Bine. Și-acum hai, fuguța. O să întârzii.

   Mama este...
   Mama este... foarte fericită acum.

   Autobuzul școlar își deschise ușile.
   În clipa în care Christopher păși în vehicul, vocile se rostogoliră mai repede. Văzu cum ceilalți copii se holbează la el ca la o chestie de la zoo. Era, pentru ei, doar băiatul ăla care se scăpase pe el în fața întregii școli.
   Ei pentru el erau ceva cu totul diferit.

   Băiatul roșcat... se îmbracă cu hainele mamei lui.
   Fata cu aparat dentar... nu mănâncă atât cât ar trebui.
   Fata măruntă, cu ochi căprui... se teme pentru familia ei din Orientul Mijlociu.
   Ei toți suferă. Și curând va suferi o lume întreagă, Christopher.
   Trebuie să găsești mesajul de la David Olson.

   Christopher trecu pe lângă șoferul autobuzului, domnul Miller. Văzu tatuajul de pe brațul lui. Un tatuaj pe care și-l făceau cei din infanteria marină. Îl simți pe domnul Miller întărindu-se pentru sărbători. La fiecare sărbătoare se gândea la cei pe care-i omorâse undeva prin deșert.

   Domnul Miller crede...
   Domnul Miller crede... că nu merită să trăiască.

   - Domnul Miller? zise Christopher.
   - Stai jos! se rățoi domnul Miller.
   - Îmi pare rău. Voiam doar să vă mulțumesc că ne duceți la școală.
   Preț de o clipă, domnul Miller rămase tăcut. Christopher știu că îi spusese cel mai drăguț lucru din ultimii 5 ani. Cu siguranță cel mai drăguț lucru pe care i-l spuseseră vreodată pramatiile alea de copii. Punct. I-ar fi mulțumit pe loc lui Christopher, dar se temea că dacă deschide gura o să izbucnească în plâns și n-o să mai aibă în veci autoritate asupra țâncilor. Așa că rosti singurul lucru la care izbuti să se gândească.
   - Așa-i serviciul. Așa că nu mă mai bate la cap și stai jos! se răsti el.
   Christopher încuviință din cap și se așeză pe banchetă. Gestul ăsta îl ajuta. Îi liniștea mintea îndeajuns cât să ajungă la școală fără să se gândească la fiecare familie din fiecare casă. Când autobuzul opri în fața școlii, Christopher zâmbi.
   - Să aveți o zi bună, domnule Miller, zise.
   - Și tu, puștiule, zise morocănosul.

   Domnul Miller n-o să...
   Domnul Miller n-o să... se sinucidă de Crăciunul ăsta.

   Christopher se uită în față, la elevii care intrau pe ușa școlii încotoșmănați în haine groase, cu căciuli pe cap. Erau cu sutele. Sute de copii pe care-i avuseseră sute de părinți. Fiecare dintre ei eroul propriei vieți. Voci, secrete și gânduri. Christopher trase aer în piept și lăsă capul în jos. Încercă să se concentreze asupra lui David Olson, însă vocile îi răsunau în minte. Era ca și cum ar fi fost pe teren, la bătaie, și o mașină ar fi azvârlit în el cu mingi de baseball. Freamătul vocilor era, în mare parte, inocent. Rod Freeman era preocupat de rezultatul la lucrare. Beth Thomas se întreba ce mâncare va fi la prânz. Însă, când și când, se ivea câte un gând violent. O amintire. O reverie. Unii dintre copii se întrebau unde-i Brad Collins. De ce lipsește Jenny Herog. Pe unde umblă Ed Specialul și frații M & M.
   Christopher o văzu pe doamna Lasko pe hol, apropiindu-se. Se scărpina pe braț. Părea să-i fie foarte rău.

   Doamna Lasko... nu a dormit astă-noapte.
   Doamna Lasko... s-a dezbrăcat la piele, cu barmanul, fiindcă nu se poate îmbăta.

   - Doamna Lasko, vă simțiți bine?
   - Sigur, Christopher. Doar un pic răcită, atâta tot, zise cu o voce care părea cufundată în melasă, prea joasă și prea înceată.
   - Poate ar trebui să mergeți acasă, zise Christopher.
   - Nu. Acolo-i mai rău, răspunse ea.
   Doamna Lasko îl atinse ușor pe creștet și-și văzu de drum, în vreme ce holurile se inundau cu elevi (Inundație! Inundație!).
   Părintele Tom spunea că Dumnezeu se înfuriase și aruncase pe lume un potop de apă. Christopher văzu cum copiii înoată împotriva curentului, cu vocile amestecându-li-se într-un zgomot alb, precum talazurile oceanului. Se întrebă dacă așa crease Dumnezeu sunetul oceanelor. Dacă nu luase pur și simplu miliarde de voci, ca să le dea drumul în mare. Energie fremătând prin apa domoală. Energie mișcându-se prin carnea altminteri moartă. Toți oamenii ăștia, conectați.
   Ca oamenii căsuță-poștală.
   Christopher se luptă cu vocile cât putu, însă creierul său nu mai izbutea să le oprească. Așa că apelă la singura soluție rămasă. Se supuse. Își lăsă mintea să umble și vocile îl luară pe sus ca pe un surfer dus de val. Sute de voci, purtându-l pe ape. Împins pe culoarele școlii ca sângele pin vene. La ora de științe ale naturii, profesorul zisese că organismele noastre sunt făcute din 70% apă sărată. Ca oceanele. Suntem cu toții conectați.
   Ca oamenii căsuță-poștală.
   Christopher se luă după voci, gonind pe hol către bibliotecă, trecând pe lângă dulăpioarele așezate unul lângă altul ca niște sicrie mici. Biblioteca nu era populată de elevi diminețile. Era numai doamna Henderson. În momentul în care Christopher o văzu, începu să-și facă griji. Doamna Henderson se suise pe pupitrul ei și potrivea o plăcuță albă de polistiren în tavan. Pielea îi era palidă și lucea de la un strat subțire de sudoare. Christopher știu că îi era foarte rău.
   Exact ca doamnei Lasko.

   Doamna Henderson... a așteptat în bucătărie toată noaptea.
   Domnul Henderson... n-a venit acasă până la micul dejun.

   - Vă simțiți bine, doamna Henderson?
   Femeia, un moment, nu răspunse. Se uită doar spre Christopher și-și scărpină brațul. Pielea era roșie și iritată. Ca și cum i-ar fi lipsit mai multe straturi. Coborî de pe birou. Amețită.
   - Da, Christopher. N-am nimic. Mulțumesc c-ai întrebat, zise.
   Vocea nu suna cum trebuie. Era lentă și distantă. Toropită.
   - Doamnă Henderson, sigur sunteți bine? Păreți bolnavă, zise băiatul.
   Apoi întinse brațul și-o atinse pe mână.
   Ea, într-o clipă, se opri din scărpinat. Doamna Henderson se uită la fețișoara lui. Uită, un moment, că soțul n-o mai iubește. Încă mai avea părul roșcat pe-atunci. Se căsătoriseră la sediul pompierilor. Se ajutaseră în facultate. Nu și-ar fi imaginat pe-atunci ce puzderie de copii aveau să-i fie elevi. Cincizeci de ani de cursuri după cursuri, deplasându-se prin timp ca energia prin valurile oceanului. Ajutase mii de copilași să devină oameni mai buni. Și fiecare dintre prichindeii ăștia îi luaseră câte un pic de roșu din păr, până ce se făcuse cărunt. Apucau de șuvițele acelea ca de sforile baloanelor la concursul anual. Acel prim an în învățământ. Și acel elev dintâi.
   Zâmbi, cu gândul la băiețelul care cerea mereu alte cărți. Și altele.
   Există mereu speranță cu un băiețel așa de drăgălaș.
   - Știi, îmi aduci aminte de cineva, Christopher, zise. Oare cum îl chema? Am încercat toată noaptea să-mi amintesc.
   Încăperea se făcu rece și mâncărimea începu să i se cațăre pe ceafă.
   - David Olson, îngăimă ea. Așa. Doamne, toată noaptea am încercat să-mi amintesc numele ăsta. Mă scotea din minți.
   Doamna Henderson oftă. Încă vorbea încetișor, de parcă ar fi avut tot corpul sub apă. Însă era teribil de ușurată că-și amintise numele.
   - Tare-i mai plăcea să citească. Ca și ție, zise.
   - Ce cărți? întrebă Christopher.
   - Oho, păi de toate. Nu mai prididea să le împrumute, continuă doamna Henderson, pierdută deodată în amintiri. „Doamna Henderson, aveți Insula Comorilor? Aveți Hobbitul?” Într-o zi le și citea. Pun pariu că, dacă n-ar fi dispărut, ar fi citit toate cărțile din bibliotecă.
   Fața i se crispă la amintirea dispariției lui David. Christopher văzu cum încrețiturile i se formează la loc în jurul gurii și ochilor.
   Brazde adânci, căpătate după ce o viață întreagă se prefăcuse că zâmbește.
   - Știi că, atunci când a dispărut, a lăsat o carte în coșul de returnări. Și n-am avut inima să trec cartea ca fiind adusă înapoi. Dacă făceam asta, însemna că el era dispărut pentru totdeauna. Doamne, sună ciudat de-a binelea, nu? Am ținut-o deoparte pentru tot restul anului școlar, sperând că are să se întoarcă. Dar nu s-a întors. Și, când am avut de făcut inventarul de final de an, a trebuit, până la urmă, să o trec în scripte.
   - Ce carte era? întrebă Christopher, simțind că vocea i se îneacă în gâtlej.
   Doamna Henderson puse palma cealaltă pe mâna lui Christopher.
   I se păru caldă și uscată. Și deodată începu să se simtă minunat.
   Nespus de liniștită.
   - Frankenstein, zise cu un zâmbet. Doamne, cred c-a împrumutat cartea aia de 10 ori pe puțin. Era preferata lui. N-am avut inima s-o înlocuiesc.
   Doamna Henderson rămase o clipă încremenită. Din ochi îi izvorau lacrimi.
   - În seara aceea m-am dus acasă, începea vacanța de vară. Domnul Henderson mi-a făcut o surpriză cu primul nostru televizor color. Pusese bani deoparte un an întreg ca să-l cumpere. Și ne-am uitat împreună la televizor, pe sofa, toată vara. Filme vechi. Meciuri de baseball. Am văzut până și Frankenstein. Și m-am gândit la David stând așa, la pieptul soțului meu. Și mi-am dat seama ce noroc am că sunt vie.
   - Încă aveți noroc, doamnă Henderson, zise cu voce înceată Christopher.
   - Mulțumesc, Christopher. Să-i spui asta și domnului Henderson.
   Și acestea fiind spuse, își retrase mâna. Clipi de două ori și se uită prin bibliotecă buimacă, dându-și seama, deodată, că lăcrima înaintea unui elev. Stânjenită, se scuză și se grăbi spre baie, ca să-și refacă machiajul.
   Christopher rămase singur.
   Știa că solitudinea îi va fi temporară. Simțea vocile învârtejindu-se, încercuindu-l. Sute de colegi de școală visând cu ochii deschiși sau atenți la lecție. Profesori cu păcate și secrete, ocupați să educe copiii să știe ce știau și ei. Era ca o insulă în ochiul unui uragan.
   Exact ca acea căsuță din copac din mijlocul luminișului.
   Christopher își făcu curaj și porni, cât de repede îl duceau picioarele nesigure, către computer. Porni motorul de căutare ca să se uite după cartea lui David Olson. Începu să tasteze rapid...

   F-R-A-N-K-E-N-S-T-E-l-N

   Christopher văzu în ce secțiune se afla cartea. Înaintă printre rafturi și găsi o ediție veche cu coperte tari, uzată și răscitită vreme de tot atâția ani, câți îi luaseră doamnei Henderson roșul din păr.
   O deschise și se uită la pagina cu titlul. Nu era nimic acolo. Nicio însemnare. Niciun scris. Dădu pagina. Mai dădu una. Și încă una. Nimic. Doar niște cuvinte subliniate. Christopher nu mai pricepea nimic. Era sigur că David Olson îi lăsase un mesaj în carte. Altfel de ce venise la bibliotecă? De ce ascultase povestea doamnei Henderson? Trebuia să fie pe undeva vreun mesaj, însă nu vedea decât sublinierile astea idioate.
   Christopher dădu înapoi la prima pagină a volumului. Se mai uită o dată, spunându-și că David, poate, scrisese cu cerneală invizibilă.
   Poate se temuse ca doamna șuierătoare să nu-i găsească mesajele și le ascunsese cumva. Christopher se opri și se uită cu atenție la pasajele subliniate din carte. Erau cam ciudate. Nu erau propoziții întregi. Ci cuvinte. Uneori doar litere din câte un cuvânt.
   Christopher se uită iarăși pe prima pagină.
   Frankenstein, de Mary Shelley.
   Subliniat era doar... ea
   Christopher răsfoi până la următorul cuvânt subliniat... crede
   Temperatura creștea. Christopher simți o prezență în încăpere. Se uită peste umăr să vadă dacă e urmărit. Dar nu văzu pe nimeni. Se întoarse la carte și răsfoi până ce găsi următoarele sublinieri.
   Primele sublinieri erau... ea crede
   Următoarele erau... că citești acum
   Apoi... nu scrie asta
   Și următoarele... pe foaie
   Apoi... sau ea o să
   Și după aceea... afle.
   Apoi o serie de litere... C-h-r-i-s-t-o-p-b-e-r.

   Christopher amuți. Și rămase nemișcat. Știa că doamna șuierătoare îl urmărea chiar în acea clipă din lumea imaginară. Așa că se strădui cât de bine putu să imite cititul în vreme ce răsfoia paginile, parcurgând doar sublinierile lui David Olson. Mesajul era următorul:

   Ea crede că citești acum. Nu scrie asta pe foaie sau ea o să afle, Christopher. Chiar acum te privește. Și ascultă mereu. Nu ai voie să vorbești tare despre planuri, altfel o omoară pe mama ta. Nu lua legătura cu fratele meu mai mare, Ambrose. O să-l omoare imediat, dacă află că te-am ajutat.

   Christopher întoarse foaia cu viteza fulgerului.

   Știu că ai întrebări, dar nu putem vorbi direct, fiindcă ea o să știe că am trădat-o. Îmi pare rău că te sperii în vise, dar trebuie să demonstrez că-i sunt credincios. Îți las indicii când pot, dar dacă e s-o învingem trebuie să-l salvezi pe EL. E singura persoană care ne poate ajuta. Eu îi spun soldatul. Tu îi spui bărbatul cel amabil. A fost pus aici ca să lupte cu doamna șuierătoare. Fără el, lumea ta e osândită.

   Christopher se gândi la omul cel amabil. Soldatul.

   Când te vezi cu el, spune-i că doamna șuierătoare a descoperit calea. Începe deja. Ai văzut și tu câte ceva. Alte lucruri nu le-ai văzut, dar s-a întins dincolo de pădure, dincolo de oraș. Ea se face tot mai puternică dacă nu e el să-i țină puterea în frâu. Și când va fi timpul, ea va sparge oglinda dintre lumea imaginară și lumea voastră. Și nu va mai fi decât o singură lume. Ea nu știe că eu știu, dar îți pot spune momentul exact CÂND se va dezvălui totul.
   Moartea vine.
   Moartea e aici.
   Veți muri cu toții de C-r-ă-c-i-u-n.

   Cuvintele se împlântară în mintea lui Christopher. Se uită la calendar. Marți, 17 decembrie. Se aplecă iarăși asupra cărții.

   Soldatul e ultima noastră șansa. Dacă-l putem scoate din lumea imaginară și aduce înapoi în cea reală, atunci o poate opri. Dar, dacă nu putem, totul e pierdut. O să te ajut cum pot, dar tu singur trebuie să-l salvezi. Îl ține în lanțuri la mine în casă. Du-te în timpul zilei. Să nu faci niciun zgomot. O să te testeze, să vadă dacă ești acolo. NU PICA TESTUL, dacă te prinde, n-o să-ți mai dea drumul afară din lumea imaginară.
   Christopher, de 50 de ani sunt aici. Nu vreau să fii și tu prins ca mine. Așa că ai grijă, te rog. Și, dacă găsești o cale ca să-l aduci pe EL afară, IA-MA TE ROG, ȘI PE MINE.
   Prietenul tău,
   David Olson

   Christopher întoarse paginile și ajunse la capătul cărții. Nu mai era nimic subliniat. Niciun cuvânt. Christopher puse cartea la loc pe raft și ieși agale din librărie. Apoi se duse la dulapul lui, își luă geaca și se furișă în baia de „tras la țintă” de la etajul întâi. Era acolo o fereastră deschisă pe care cei din clasa a patra o foloseau ca să tragă chiulul. Nu știa dacă așa auzise ori dacă citise asta în mintea cuiva.
   Știa sigur însă că nimeni n-avea să-l vadă plecând și că se putea întoarce până la ultima oră. Până la urmă, nu erau decât două ore de mers pe jos până la copac.
   Și de acolo încă 10 minute până la casa lui David Olson.

Capitolul 48

   Casa era mai mică decât și-o amintea.
   Ambrose nu mai ajunsese pe acolo de când se mutase la Shady Pines, însă, când se trezi, ceva îl îmboldi s-o facă. Era mai mult decât o bănuială. Mai mult decât mâhnire. Știa, pur și simplu, că trebuie să mai vadă casa o dată, înainte să-și piardă vederea cu totul.
   Și trebuia să se ducă azi.
   Și ar fi plecat de dimineață dacă n-ar fi fost înmormântarea. Asta îl preocupase. Ambrose își petrecuse zile întregi plănuind. Fiindcă n-avea moștenitori, Ambrose nu-și făcea griji pentru bani. Fratele lui n-avusese parte de lucruri bune în viață, așa că Ambrose intenționa, la naiba, să se asigure că avea să aibă parte de ce-i mai bun în moarte.
   Coșciugul și piatra de mormânt erau pe cât de luxoase se putea, fiind totuși de bun gust, o calitate pe care mama lui o prețuise mai mult decât orice.
   „Ștaiful nu se poate cumpăra”, avea obiceiul să spună.
   - Nici viața, își zise cu voce tare Ambrose.
   Kate Reese și șeriful veniseră amândoi la serviciul funerar. Șeriful fusese bun și venise personal să-l anunțe că ADN-ul, într-adevăr, se potrivea. Când scosese punguța cu șuvița de păr a lui David, Ambrose îi aruncase o privire piezișă și scuturase din cap. Se priviseră. Soldat și polițist.
   - Păstreaz-o la dovezi, domnule șerif. O să rezolvăm noi crima asta.
   Și asta fusese tot. Șeriful încuviințase și băgase punga la loc în buzunar.
   - Domnule șerif, zisese în cele din urmă Ambrose, ați vrea să fiți de față la înmormântarea fratelui meu?
   - Aș fi onorat, domnule.

........................................