Prieten imaginar, Stephen Chbosky

 ..........................................

2-10

               La finalul celei de-a șasea zile, șeriful avusese o intuiție puternică, cum că cineva dintr-o mașină îl înhățase pur și simplu pe băiat. Avea să-și continue cercetările, firește, dar în lipsa indiciilor, probelor noi sau potențialilor suspecți, cazul amenința să se răcească. Și ultimul lucru pe care voia să-l facă era să aducă vești proaste unei femei de treabă.

   Așa încât, când se auzi că Mary Katherine MacNeil îl găsise pe Christopher pe partea de nord a pădurii din Mission Street, nimănui din departament nu-i venise să creadă.
    Cum naiba reușise un copil de 7 ani să bată atâta cale, de la școala primară până în capătul celălalt al ditamai pădurii, fără să fie zărit? Șeriful era prea orășean să priceapă cât de întinse erau, de fapt, cinci sute de hectare, dar e de-ajuns să spunem că pădurea făcea, prin comparație, ca mallul din South Village să pară cât o mașinuță de jucărie. Localnicii glumeau, spunând că pădurea era ca Central Park-ul din New York (dacă Central Park ar fi fost mare.) Părea imposibil. Însă, cumva, asta se întâmplase.
   Era un miracol.
   Când șeriful se grăbise la spital ca să-l ia pe băiat la întrebări, o văzuse pe Mary Katherine MacNeil, însoțită de părinți, în zona recepției. Plângea.
   - Tati, jur pe Dumnezeu că ajungeam mai devreme acasă dacă nu-l vedeam pe băiețelul ăsta! Niciodată n-o să mai conduc după miezul nopții. Nu-mi lua permisul! Te rog!
   Mătușa șerifului, care-l crescuse după moartea mamei lui, fusese și ea o aprigă păstrătoare a cuvântului Bibliei. Așa că șerifului i se făcu milă de fată și se apropie cu un zâmbet prietenos și cu o strângere de mână încă și mai prietenoasă.
   - Doamnă și domnule MacNeil, sunt șeriful Thompson. Nici nu-mi imaginez cât de mândru sunteți de fiica dumneavoastră.
   Apoi aruncă o privire înspre documentele pe care le ținea în mână, pentru ca spusele lui să capete una aer cât se poate de oficial.
   - Oamenii mei mi-au spus că Mary Katherine a sunat la biroul șerifului la 5 minute după miezul nopții. A fost un noroc, fiindcă a sunat exact înainte să se schimbe tura. Așa că... următoarea amendă de parcare o aduceți la mine și-o fac bucăți personal. Fata dumneavoastră e o eroină. Orașul vă este dator.
   Șeriful nu știa dacă erau documentele din mâna lui. Ori strângerea de mână. Sau dacă fusese promisiunea scutirii de amendă, care părea întotdeauna mai mare decât era în realitate, adică 35 de dolari. Însă ceva funcționase. Mama radia de mândrie, iar tatăl își bătu pe umăr fiica, de parcă ar fi fost băiatul pe care și l-ar fi dorit. Mary Katherine părea mai degrabă abătută decât ușurată, ceea ce îi transmise pe loc șerifului că fata mințise când afirmase că nu șofase după miezul nopții. Dar merita, după ce-l salvase pe băiețel, să-și păstreze permisul.
   - Mulțumesc, Mary Katherine, zisese adăugând ceva ca să ușureze vinovăția fetei. Ai făcut un lucru bun, Dumnezeu o știe.
    Șeriful îi lăsase în urmă pe cei din familia lui Mary Katherine și străbătuse culoarul ca să-i întâmpine pe Christopher și pe maică-sa.
   Când se uitase la ea cum își îmbrățișează băiatul adormit, îi venise un gând bizar. În fracțiunea de secundă care se scursese înainte să revină la rutina profesională, își dăduse seama că nu mai văzuse pe nimeni să iubească mai mult decât își iubea femeia aceea băiețelul.
   Se întrebase cum era să fii ținut așa în brațe, și nu mustrat de o mătușă pe motiv că ai fi fost o povară. Se întrebase cum ar fi fost să fie iubit. Chiar și un pic. De ea.

   Dr. Karen Shelton: Ce te-a făcut să intri în pădure, Christopher?
   Christopher: Nu știu.
   Dr. Karen Shelton: Îți amintești ceva, orice, din acele șase zile?
   Christopher: Nu.

   Șeriful intră sub o cupolă de ramuri, în drumul său spre luminiș.
   Copacii deși blocau lumina. Îi trebuia lanterna chiar și pe timp de zi.
   Crenguțele i se rupeau sub picioare, trosnind ca oasele de pui la cina de Ziua Recunoștinței a maică-sii. Dumnezeu s-o odihnească!
   Trosc.
   Întoarse capul și văzu un cerb privindu-l de la distanță. Rămase o clipă nemișcat, lăsându-se studiat de animalul pașnic. Făcu un pas și cerbul o zbughi în direcție opusă. Șeriful zâmbi și-și văzu de drum.
   Ajunse în cele din urmă la luminiș.
   Ridică ochii și privi soarele frumos, tomnatic. Parcurse fără grabă perimetrul, căutând dovezi care să confirme povestea lui Christopher. Dar nu văzu crenguțe rupte sau frânte. Și nici alte urme în afară de cele ale lui Christopher.
   Șeriful dădu cu piciorul în pământ.
   Căutând chepenguri.
   Căutând pasaje ascunse către interiorul minei de cărbune.
   Dar nu găsi nimic.
   Doar un copac singuratic în mijloc și o mulțime de întrebări.

   Dr. Karen Shelton: Îmi pare rău că te doare capul, Christopher. Mai am o singură întrebare și-apoi te poți opri. Bine?
   Christopher: Bine.
   Dr. Karen Shelton: Dacă nu i-ai văzut fața deloc... ce te face să crezi că era un om de treabă?
   Christopher: Faptul că mi-a salvat viața.

   Șeriful apăsă pe stop și opri banda. Ieși din pădure și se duse cu mașina înapoi la spital. Parcă pe locul rezervat poliției, chiar lângă ambulanță. Apoi străbătu holurile familiare până în rezerva lui Christopher Reese. O văzu pe mama lui Christopher la căpătâiul fiului.
   Nu mai părea femeia privată de somn pe care o cunoscuse cu aproape o săptămână în urmă. Părul nu-i mai era prins în coadă la spate. Pantalonii de trening și hanoracul fuseseră înlocuite de o pereche de blugi și de un taior. Dacă n-ar fi fost atât de absorbit de munca lui, apariția ei i-ar fi putut tăia respirația.
   - Scuzați-mă, doamnă Reese, spuse șeriful după ce ciocăni cu un deget în ușă. Tocmai m-am întors din pădure. Aveți un minut?
   Se ridică fără un cuvânt și-l conduse în sala de așteptare, ca să-l lase pe Christopher să doarmă.
   - Ce-ați descoperit?
   - Nimic. Uitați, o să-mi pun iarăși agenții să ia pădurea la puricat, dar sunt aproape sigur că o să confirme ce-mi spune intuiția.
   - Ce anume? întrebă ea.
   - Poate că a fost o combinație dintre lipsa de hrană și deshidratare. Orice-ar fi fost, doamnă, în opinia mea profesională nu a existat niciun nene de treabă. Doar un copil speriat care s-a rătăcit și, disperat, a văzut ceva care i-a devenit un soi de prieten imaginar. Altfel cum se poate explica faptul că nu sunt alte urme în afară de cele ale lui Christopher? E și o parte bună în asta, dr. Shelton a zis că o imaginație ca a băiatului dumneavoastră e un semn de inteligență foarte dezvoltată, spuse șeriful încercând să fie drăguț.
   - Asta să le spuneți profesorilor, glumi ea.
   - Se face, glumi și el.
   - Dar o să rămâneți cu ochi-n patru, zise ea pe un ton mai degrabă afirmativ decât întrebător.
   - Firește. O să pun să se patruleze prin pădure zilnic. Dacă găsim ceva, pe dumneavoastră vă sun prima.
   - Mulțumesc, domnule șerif. Pentru tot.
   - Da, doamnă.
   Și, acestea fiind zise, Kate Reese zâmbi și se întoarse la ocupația de mamă a lui Christopher. Privind-o cum se îndreaptă spre camera fiului ei, șeriful își aminti de întâlnirea lor din august. Lua prânzul cu adjunctul lui când îl adusese pe Christopher să se dea în leagănele din parc și-l rugase să nu-i scape fiul din ochi. Îl izbise faptul că femeia nu întrebase decât după ce aruncase o privire iute asupra sendvișurilor lor, fiecare abia început, și trăsese concluzia că va avea parte de cel puțin treizeci de minute de grijă polițienească de cea mai bună calitate. Nimic nu-i mai sigur decât asta. Așadar, indiferent dacă era educată ori nu, șeriful știa că e inteligentă. Și nu trebuia să-și schimbe hainele ca să-și dea seama că e frumoasă. Șeriful își promise că va da cazului timp ca să fie închis ca lumea, și că apoi o va invita la cină pe Kate Reese. Cu speranța că avea să poarte taiorul acela minunat. Cel cu ruptura de sub braț, pe care încerca cu atâta disperare să o ascundă.

Capitolul 10

   Când Kate intră, Christopher se uita pe geam.
    Îi văzuse tatăl făcând la fel cu multe luni în urmă. Și, o clipă, Kate uită de spital și se gândi la viitor. Aducea tot mai mult cu tatăl lui. Și, într-o zi, vocea urma să i se schimbe. Și să se facă mai înalt decât ea. I se părea ireal gândul că, în șase ani, Christopher avea să înceapă să se bărbierească. Dar așa stăteau lucrurile. Toți băieții ajung acolo. Și era treaba ei să se asigure că avea să fie un bărbat la fel de bun pe cât era încă de acum.
   Asta, și să-l protejeze.
   El se întoarse către ea, zâmbind. Mâinile ei le întâlniră pe ale lui.
   Mama lui Christopher vorbi în șoaptă, ca și cum ar fi fost un secret.
   - Hei, scumpule. Am o surpriză pentru tine.
   Văzu, când băgă mâna în geantă, cum lui i se luminează fața. Își cunoștea suficient de bine fiul și îi ghici mica rugăciune către Iisus și Maria, pentru ca ea să scoată din geantă o cutie de cereale cu fructe pentru micul dejun. De zile întregi băiatul avea parte numai de mâncare de spital. Zile întregi, cu cel mai necruțător adversar al său: terciul cleios de ovăz.
   - E de la școală, continuă ea, și văzu că băiatului i se făcuse inima cât un purice.
   În loc de cereale dulci, fructate, mama lui Christopher scoase un plic mare, alb și i-l întinse. Îl deschiseră amândoi și-l văzură pe Motanul Buclucaș hăpăind cuvintele „Însănătoșire grabnică”, de pe o carte poștală uriașă.
   - Au semnat-o toți copiii din clasa ta. Nu-i așa că-i drăguț?
   Christopher nu spuse nimic, însă ea știu, doar privindu-l, că el pricepuse imediat că puștii fuseseră siliți să semneze vederea, așa cum erau obligați și să dea tuturor felicitări de Valentine’s Day, astfel ca nimeni să nu fie lăsat pe dinafară. Zâmbi, totuși.
   - Părintele Tom a pus congregația să spună o rugăciune pentru tine, duminică. Așa-i că-i frumos din partea lui?
   Băiatul dădu din cap.
   - A, aproape uitasem, zise ea. Ți-am luat ceva.
   Băgă apoi mâna în geantă și scoase o cutie mică de cereale cu arome de fructe.
   - Mersi, mami! zise el.
   Era una dintre cutiile acelea ceruite la care nu-ți trebuia bol. O desfăcu nerăbdător, în vreme ce ea scotea la iveală o lingură mică de plastic și o cutiuță cu lapte de la cantină. Începu să mănânce cu poftă, de parcă, își zise ea, s-ar fi ospătat cu homari.
   - Doctorul mi-a spus că de mâine poți veni acasă, zise mama lui Christopher. Ce e mâine? Nu mai țin minte. E miercuri sau joi?
   - E Vinerea de film, răspunse el.
   Expresia de pe chipul lui aproape c-o făcea să-i dea lacrimile. Atât de bucuros era. N-avea să afle niciodată de nota de plată a spitalului, 45.000 de dolari. Compania de asigurări refuzase să acopere costul, fiindcă ea nu lucrase suficient de mult la Shady Pines. Și n-avea să afle nici de banii pierduți în săptămâna în care nu muncise, fiindcă îl căutase. Și faptul că erau, acum, complet faliți.
   - Ia spune, ce vrei să facem mâine? îl întrebă.
   - Să luăm filme de la bibliotecă.
   - Sună plictisitor, zise ea. N-ai vrea să facem ceva diferit?
   - Ce?
   - Am auzit că mâine e premiera la Motanul Buclucaș 3D.
   Tăcere. Băiatul se opri din mâncat și o privi. Nu se duceau niciodată la premiere. Nici măcar o dată nu se duseseră.
   - Am vorbit cu mama lui Eddie. O să mergem mâine-seară.
   Christopher o îmbrățișă așa de tare, că ea îi simți strânsoarea pe șira spinării. Doctorii îi spuseseră că nu existau semne de traumă. Nici urme de abuzuri sexuale ori de alt fel. Era, fizic vorbind, în stare bună. Și, până la urmă, ce dacă fiul ei avea nevoie de o figură paternă sau de un prieten imaginar care să-l facă să se simtă în siguranță?
   Dacă te gândeai că erau unii care pretindeau că-L văzuseră pe Iisus într-un sendviș cu brânză la grătar, atunci băiatul ei putea să creadă tot ce voia el să creadă. Băiatul ei era în viață și asta era tot ce conta.
   - Christopher, zise. A plouat groaznic. Erau accidente pe șosea. Și un cerb a sărit în fața camionului care era înaintea mea. Nu te-aș fi lăsat așa, să mă aștepți în fața școlii. N-aș face niciodată așa ceva. Știi doar.
   - Știu, zise el.
   - Christopher, acum suntem numai noi doi. Fără doctori. Ai pățit ceva? Ți-a făcut vreun rău cineva? zise.
   - Nu, mami. Nimeni, pe cuvânt!
   - Ar fi trebuit să fiu acolo. Îmi pare rău.

   Apoi veni rândul ei să-i taie băiatului răsuflarea cu o îmbrățișare puternică.
   Mai târziu, în aceeași noapte, Christopher și mama lui se întinseră alături în pat, cum făceau înainte ca ea să-i fi spus că era de-acum destul de mare ca să înfrunte monștrii. Mama lui adormi, el însă rămase să-i asculte răsuflarea. Și băgă de seamă că, deși erau într-o rezervă de spital, ea mirosea a acasă.
   Christopher se întoarse către fereastră, așteptând ca pleoapele să i se îngreuneze și lui de somn. Privi spre cerul lipsit de nori, întrebându-se ce i se întâmplase vreme de șase zile. Christopher știa că adulții nu credeau că acel bărbat fusese real. Poate că aveau dreptate. Poate că era o „născoacere a imaginației lui”, cum zisese Ed Specialul.
   Ori poate că nu.
   Știa numai că se trezise în mijlocul pădurii. Într-un luminiș gigantic. Cu un singur copac. Nu știa cum ajunsese acolo ori cum să iasă. Atunci văzuse în depărtare ceva ce i se păruse că-i omul cel amabil și-l urmărise până ce ieșise din pădure.
   Și soarele se transformase în farurile fetei de treabă.
   Și fata țipase: „Mulțumesc, Doamne!”
   Și îl dusese repede-repede la spital.
   Chiar înainte ca pleoapele să-i cadă grele, Christopher își aruncă privirea pe geam și văzu că norii se adunau, acoperind luna. Norii aveau ceva familiar, doar că nu știa exact ce anume. Își dădu seama, în liniștea din cameră, că îl durea un pic capul. Apoi se cufundă într-un somn liniștit.

Capitolul 11

   - Nu! țipă el și sări ca ars, trezindu-se din vis.
   Îi trebuiră câteva clipe ca să-și obișnuiască ochii cu bezna. Văzu cutiuța de lapte cu imaginea lui Emily Bertovich. Văzu televizorul cel vechi și cu imagine tulbure, înșurubat sus pe perete. Și pe mama lui, adormită într-un scaun mare, alături. Își aminti.
   Era în spital.
   Era liniște. Lumina venea doar de la ecranul ceasului, care licărea verde și zumzăia ușor, arătând ora 23:25. Christopher nu se trezea aproape niciodată în puterea nopții.
   Însă visul fusese înfricoșător.
   Își simțea inima izbindu-se de coșul pieptului. O auzea ca și cum un toboșar ar fi ținut ritmul în interiorul corpului său. Încercă să-și aducă aminte coșmarul, însă nu mai reținea niciun detaliu, oricât și-ar fi scormonit mintea. Singura dovadă era ușoara migrenă, pe care o simțea ca și cum niște degete osoase i-ar fi apăsat tâmplele. Se ascunse sub așternuturi ca să fie în largul lui, însă în chiar clipa când corpul i se relaxa sub pătura subțire și aspră, simți o presiune familiară pe sub îmbrăcămintea incomodă de spital.
   Trebuia să facă pipi.
   Atinse cu vârful picioarelor gresia rece de lângă pat și, pe vârfuri, porni spre toaletă. Era pe cale să deschidă ușa, când îl cuprinse un simțământ straniu. Se gândi, o clipă, că, dacă deschide ușa, avea să dea peste cineva acolo. Își lipi capul de ușa de lemn și ascultă.
   Pic-pic-pic, făcea robinetul chiuvetei.
   Ar fi strigat, dar nu voia să-și trezească mama. Așa că se mulțumi să zgârie ușor cu unghia suprafața ușii. Așteptă, dar nu se auzi nimic. Christopher apucă mânerul și începu să deschidă ușa. Apoi se opri. Ceva nu era în regulă. I să părea că un monstru s-a pitit acolo.
   Sau altceva. Ceva care șuiera. Șuieratul amintea de cel al unei zornăitoare. Dar nu de la o jucărie de copil. Ci de la un șarpe-cu-clopoței.
   Așa că ieși pe hol.
   Păși prin beznă și prin zumzetul slab al aparatelor medicale.
   Aruncă o privire spre pupitrul asistentelor de gardă, unde erau două femei. Una vorbea la telefon. Sora Tammy, care mereu era foarte drăguță și-i aducea porții suplimentare de desert.
   - Da, tata, o să cumpăr eu vinul pentru ziua lui mami. MerLOT. Noapte bună, râse sora Tammy și închise.
   - Tatăl tău știe că se pronunță mer-LO? întrebă cealaltă infirmieră.
   - Nu, dar m-a ajutat financiar cât am făcut școala de infirmiere, zise ea cu un surâs, așa că n-o să-l corectez niciodată.
   Christopher împinse ușa de la toaleta bărbaților.
   Încăperea era pustie. Christopher se îndreptă spre pisoar. Spre cel mai puțin înalt. Îi luă ceva să se descurce cu cămeșoiul de spital.
   Făcu pipi, amintindu-și cum Ed Specialul se ducea mereu la baie imediat după ora de citit. Se proțăpea la mai bine de un metru de pisoar și încerca să-l nimerească cu „furtunul de pompieri”. Lui Christopher îi era dor de Ed Specialul. Abia aștepta să-l vadă mâine la Motanul Buclucaș 3D!
   Era așa de încântat să viseze cu ochii deschiși despre film, încât nu auzi ușa deschizându-se în spate.
   Se duse la chiuvetă să se spele pe mâini. Nu prea ajungea, așa că se chinui să se ridice pe vârfuri suficient cât să ajungă la săpun.
   Recipientul automat scoase un geamăt și lepădă pe încheietura lui un boț gelatinos. Își răspândi pe brațe pelicula lipicioasă și întinse mâna să declanșeze robinetul automat. Doar că nu era suficient de înalt. Se întinse și se încordă, însă fără rezultat.
   Și atunci, din spatele lui, o mână veștejită se întinse și porni apa.
   - Acuși vine, zise vocea.
   Christopher țipă și se roti pe călcâie.
   Văzu o bătrână. Cu fața numai încrețituri și cu spatele cocârjat ca un semn de întrebare.
   - O văd. Vine să pună mâna pe noi, zise ea.
   Își aprinse o țigară și, în pâlpâirea brichetei, el îi zări dantura pătată. Dinții aliniați perfect, galbeni. Un baston într-o mână. Țigara, în mâna cealaltă tremurând de vârstă și de artrită. Și mâinile ei deplasând bastonul. Poc-poc-poc.
   - Băiețeii trebuie să se spele pe mâini pentru ea, zise.
   Christopher se dădu înapoi, lăsând-o să pufăie ca un dragon.
   - Dar unde se duce băiețelul? zise bătrâna, întorcându-se spre el. Băiețeii trebuie să se spele bine-bine pe mâini!
   Spatele lui se lovi de cabina pentru persoane cu handicap. Ușa se deschise scrâșnind, ca o poartă ruginită.
   - Nu te poți ascunde! Băiețeii trebuie să fie curați pentru ea! Vine Moartea! E aici! O să murim în zi de Crăciun! zise bătrâna.
   Christopher se opri cu spinarea în perete. Nu mai avea încotro să se ducă. Îi simțea pe față răsuflarea duhnind a fum. Christopher începu să plângă. Cuvintele voiau să-i iasă din gură. Ajutor! Oprește-te! Să vină cineva! Dar vorbele îi înghețaseră în gâtlej. Ca în coșmarurile pe care le avusese după ce murise tati, când nu se mai putea trezi.
   - VINE MOARTEA! E AICI! O SĂ MURIM ÎN ZIUA DE CRĂCIUN!
    Vocea lui, în cele din urmă, se deblocă.
   - AJUTOR!
   În câteva secunde lampa cu neon de deasupra se aprinse.
   Christopher văzu un bărbat în vârstă, cu ochelari groși ca fundul borcanului, cum deschide ușa toaletei și pășește în lumină.
   - Doamna Keizer, ce mama dracului faci? Nu mai șterpeli țigări, nu-l mai băga-n sperieți pe bietul copil și mută-ți fundul ăla bătrân în pat, zise bărbatul.
   Femeia îi aruncă o privire sfidătoare:
   - Nu-i treaba ta. Pleacă!
   - E treaba mea dacă te-apuci să bagi în sperieți copilași pe holuri, când eu încerc să mă uit la Tonight Show, se rățoi bărbatul.
   Îi înhăță din mâna artritică țigara și o aruncă în vasul de toaletă.
   Țigara, atingând apa, sfârâi furioasă.
   - Gata, n-o mai fă pe nebuna și întoarce-te în cameră la matale, zise omul arătând cu degetul spre ușă.
   Bătrâna se uită la apa care se tulbura de la scrumul țigării. Se răsuci spre Christopher. Avea ochi negri ca de cărbune și mânioși.
   - Nu există niciun nebun, măi copile. E doar cineva care te urmărește pe tine.
   Preț de o clipă, ochii ei părură să pâlpâie. Ca o lumânare când deschide cineva ușa.
   - Of, du-te învârtindu-te, hoașcă bătrână, zise bărbatul mânând-o afară din baie.
   Christopher rămase neclintit un moment, simțind că inima îi e pe cale să-i sară din piept. Apoi, după ce se asigură că nu se întorcea nimeni, se duse la chiuvetă și, cumva, reuși să dea drumul la apă. Se clăti la repezeală pe mâini și ieși.
   Își aruncă privirea pe culoarul lung și întunecos. Singura lumină venea de la o cameră, din cealaltă parte a holului. Singurul sunet venea de la televizor, unde rula The Tonight Show. Gazda emisiunii făcu o glumă despre răspunsul greoi al președintelui la criza din Orientul Mijlociu. Iar adulții din public râseră în hohote, cu chiuituri.
   - Chiar așa, râse aprobator moșul, de pe patul lui de spital. Afară cu neisprăvitul.
   - Dă-l mai încet, Ambrose, zise o altă voce de bărbat, de dincolo de draperia care împărțea în două rezerva. Mai vrem și noi să dormim.
   - Nu. Voi vreți să muriți. Așa că... ce-ar fi să vă duceți în piz...
   Brusc, ochii bătrânului căzură pe Christopher, care se oprise în cadrul ușii.
   - ...să plimbați ursul.
   Bătrânul nu așteptă ca vecinul să-i răspundă.
   - Cum e, băiete? întrebă. A băgat spaima-n tine babornița Keizer?
   Christopher făcu din cap că da.
   - Are Alzheimer. Atâta tot. Are camera lângă mine, la azilul de bătrâni. Ei, ce nostimă viață. Dar nu face niciun rău. Mai bine să nu-ți fie prea frică. În regulă?
   - În regulă, domnule.
   - Las-o cu domnule și spune-mi Ambrose. De acord?
   - De acord.
   - Așa. În cazul ăsta, stai aici pe un scaun sau du-te înapoi la tine în cameră. Numai să taci. Pierd monologul.
   Christopher nu apucase în viața lui să stea târziu și să se uite la The Tonight Show. Așa că, zâmbind, se cățără pe scaunul vizitatorilor.
   Se uită la tava bătrânului. Încă avea pe ea desertul. Un fursec mare, gros, cu fulgi de ciocolată.
   - Îți plac fursecurile cu ciocolată?
   - Da, domnule, zise Christopher.
   - Păi, și mie. Și ăla-i al meu. Să-ți ții lăbuțele acasă! se răsti omul.
   Christopher dădu din cap că așa va face și se uită cum moșul ia fursecul. Fără o vorbă, Ambrose îl rupse în două și-i întinse lui Christopher bucata mai mare. Christopher zâmbi, mâncă fursecul și se uită la televizor. Nu prea înțelegea Christopher ce era așa de amuzant acolo, dar nu voia lase impresie proastă, așa că râse oricum.
   La un moment dat întoarse capul, se uită la bătrân și văzu pe pielea lui bătătorită un tatuaj cu un vultur, acum decolorat.
   - De unde aveți tatuajul, domnule? întrebă Christopher.
   - Din armată. Acuma taci. Ți-am dat jumătate de fursec ca să te oprești din vorbit.
   - Ați fost vreodată în război? continuă netulburat Christopher.
   - În vreo două, mârâi moșul.
   - În care?
   - În alea bune.
   Gazda emisiunii spuse ceva despre economia în cădere liberă și domnul Ambrose râse până ce-l apucă tusea. Christopher se uită la fața lui.
   - Domnule, ce-ați pățit la ochi? întrebă.
   - Cataractă. Am cataractă, zise moșul.
   - V-ați molipsit de la un catâr?
   Bătrânul răspunse morocănos:
   - Catâr? Ce Dumnezeu? Cataractă. Nu văd bine. E ca și cum aș avea ochii plini de nori.
   Christopher încremeni.
   - Cum adică... nori? întrebă.
   - Văd contururi. Dar sunt acoperite de nori. De-aia și sunt aici. Am lovit un cerb cu mașina. Nu l-am văzut deloc, afurisitul. Și-am dat cu capul de bord. De data asta chiar că o să-mi ia permisul. Știu eu. N-o să mă mai pot duce nici la cinci minute distanță de azilul ăla. Niște jegoși.
   Christopher zâmbi auzind vorbele de ocară. Îi plăceau. Era de parcă ar fi încălcat legea. Așa că-și ținu gura și ascultă șuvoiul de comentarii, privind totodată luminile de la televizor care dansau pe chipul bătrânului. După o vreme, domnul Ambrose își „odihni” ochii într-un fel posac, de moș, după care, în cele din urmă, porni să sforăie. Christopher închise televizorul cu telecomanda ciobită de plastic din mâinile domnului Ambrose.
   - Mersi, flăcău, bâigui bătrânul, apoi se întoarse cu spatele la el și-și văzu de sforăit.
   Nimeni nu-i mai spusese „flăcău” până atunci. Și asta-l făcu să surâdă. Ieși iarăși pe culoar. Doar că, cine știe de ce, acum nu-i mai era frică. Sora Tammy vorbea iarăși la telefon. Nu-l văzu.
   - Tată, nu mai suna atâta, te rog. Sunt de gardă. Promit că aduc MerLOT, zise, exasperată.
   Chiar înainte să se strecoare înapoi în rezervă și să se culce, se uită în lungul coridorului și-l văzu pe părintele Tom. Nu mai văzuse un preot în afara bisericii, așa că învinse curiozitatea. Înaintă în vârful picioarelor pe culoar și se uită cum părintele Tom face semnul crucii asupra unui nene bătrân. Familia bătrânului era acolo. Nevasta. Două fete de vârstă mijlocie. Soții lor. Și niște nepoți, care păreau de gimnaziu. Plângeau cu toții, în vreme ce părintele Tom ținea slujba de pe urmă.
   - Christopher, șopti sora Tammy. Du-te și te culcă, dragă. Un băiețel n-are nimic de văzut aici.
   Îl conduse pe culoar până la camera lui. Dar, până să ajungă, trecură pe lângă camera doamnei Keizer. Bătrâna stătea în șezut pe pat și se uita la puricii de la televizor. Dinții galbeni îi erau cufundați într-un borcan cu apă de pe noptieră. Întoarse capul spre Christopher cu un rânjet smintit, fără dinți.
   - A mai luat unul. O să ne omoare pe toți până la urmă.
   - N-o băga în seamă, Christopher. Nu știe ce vorbește.

Capitolul 12

   Când Christopher se trezi, dimineața, nu-și mai aminti când anume adormise. Dar zări lumină prin jaluzele. Și asta însemna că-i vineri. Și însemna că-i gata cu spitalul. Și mai însemna Motanul Buclucaș 3D!
   Întoarse privirea spre toaletă. Ușa era deschisă.
   Mama lui se spăla pe mâini.
   Și senzația șuierătoare nu mai era.
   - Trezirea, puturosule, zâmbi ea. Ești gata să mergem acasă?
   Când infirmiera îl împinse, într-un scaun cu rotile, afară pe ușa spitalului, el se prefăcu că-i rivalul Motanului Buclucaș, Asul, veverița zburătoare care mereu avea rău de mișcare. Banchetele de vinil ale vechii lor mașini nu păruseră nicicând mai comode. Mama lui îl duse la bistroul de lângă motel și băiatul ceru clătite cu fulgi de ciocolată. În mod normal acesta ar fi fost momentul culminant al zilei.
   Dar ziua de azi nu era una obișnuită.
   Era ziua cu Motanul Buclucaș 3D. Toată dimineața și după-amiaza Christopher se gândi la Motanul Buclucaș și la prietena lui, Vaca de înghețată, care făcea porții moi și delicioase de profiterol. Se tot uită la ceasul de pe perete și folosi ce-l învățase doamna Lasko despre cititul orei. Și, pe măsură ce secundele se scurgeau către ora 16:30, când avea să înceapă filmul, era mai rău decât dacă ar fi așteptat Ajunul Crăciunului.
   - De ce nu poate Crăciunul să fie cu o zi mai devreme? își întreba mama.
   - Păi, dacă ar fi, ai începe să te foiești de pe 23 decembrie, replica ea.
   Când se făcu ora 3 după-amiaza, o porniră spre cinematograful de lângă South Hills Village, ca să se așeze la coadă. Pe la 4, coada se întindea prin tot cvartalul. Ed Specialul sosi însoțit de mama lui, amândoi îmbrăcați în personaje din Motanul Buclucaș.
   Mama lui Christopher își zise că Ed Specialul o bătuse probabil pe maică-sa la cap să se facă de râs așa. Ori asta spera, cel puțin. Pe copil îl aștepta un drum destul de anevoios în viață și fără o mamă care să se deghizeze de bunăvoie într-un măgăruș pe nume Copită.
   Când ușierul deschise în cele din urmă porțile, Christopher simți că plesnește de încântare. Își luă ochelarii mari, absolut necesari pentru a viziona un film 3D.
   - Ca un copil bogat! exclamă.
   Își ocupară locurile perfecte, exact pe mijloc. Mama lui Christopher se duse după gustări și se întoarse cu toate crănțănelele nesănătoase care-i plăceau atât de mult lui Christopher.
   Până să se termine reclamele pentru filmele viitoare, Christopher isprăvise deja jumătate din crănțănele. Dar, cu fiecare reclamă și floricică de porumb înghițită, încântarea nu făcea decât să-i crească.
   Și când, într-un târziu, filmul începu, copiii izbucniră în aplauze.

   Asta le va aminti mereu de copilărie, își zise mama lui Christopher.
   Rememoră filmele pe care le adorase de mică. Din vremea când credea că, cine știe, poate că-i o prințesă de mult pierdută, odrasla unei familii mult mai de soi decât a ei. Nu era adevărat și, cu toate astea, izbutise să nască un prinț.
   - Te iubesc, Christopher, zise.
   - Și eu, mami, șopti Christopher, atent la ecran.
   Ridică și ea privirea și zâmbi când Motanul Buclucaș se duse la vecinul crab, Leonardo Cleștișor, care lucra de zor la tabloul înfățișându-i iubita, pe Mormă-Lisa.
   Pisica Buclucașă zise:
   - Drăguță pictură, Leonardo. Aveai de gând s-o termini?
   Și toți copiii se puseră pe ovații vesele.
   După ce se termină filmul, mama lui Ed Specialul insistă „pentru numele lui Dumnezeu” să invite pe toată lumea la TGI Fridays, să ia cina. Făcea ea cinste.
   - Așa, copiii pot să ia niște aripioare prăjite, iar noi niște „suc de mămici”, zise făcând cu ochiul.
   Pe parcursul cinei, mama lui Christopher o ascultă pe mama lui Ed Specialul („pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi Bey”) relatându-și povestea vieții, cu generosul ajutor al unor cocteiluri Margarita. Cum terminase ea facultatea și cum se măritase cu tatăl lui Ed Specialul, care tocmai ce deschisese al șaselea („șase sunt, numără-le!”) magazin de unelte și electrocasnice, dintr-un lanț ce se întindea în trei state.
   Se aplecă la urechea ei și șopti, răspândind un damf de băutură:
   - O știi pe V.A.C.A. aia, madam Collins? Ei, păi, bărbatu-său - un P.O.R.C. sadea - tot dezvoltă investițiile în imobiliare și lumea tot împrumută bani apoi ca să-și înfrumusețeze casele, așa că... Dumnezeu mi-e martor, atâta am de spus. Suntem pe cai mari, ce naiba! Soțul meu e bogat! Alo, chelnerița, mi s-a uscat fundul paharului și încă îmi mai amintesc de necazuri!
   Mama lui Christopher se gândi că-și făcuse, poate, un soi de prietenă în Bey Anderson. Unii sunt născuți să vorbească. Alții sunt născuți să asculte. Și e minunat când se întâlnesc unii cu ceilalți.
   - Îmi placi, Kate, zise Bey în vreme ce se îndreptau spre parcare. Știi să asculți.
   Pe drumul spre casă, Christopher adormi, ghiftuit cu mâncare.
   Mama lui îl purtă în brațe până în camera lor de la motel și îl întinse pe pat.
   - Mami? zise cu voce adormită copilul.
   - Da, scumpule.
   - Putem să mai vedem o dată Motanul Buclucaș?
   - Sigur, scumpule. Când vrei tu.
   Îl sărută pe frunte și-l lăsă să viseze. Își puse o bere cu cuburi de gheață și savură noaptea. Fiindcă știa că mâine avea să vină nota de plată, dar și că îi era peste puteri s-o plătească.

Capitolul 14

   Luni dimineață, când Christopher se trezi, își dădu seama că „vacanța” se terminase. Se întorcea la școală. Înapoi la Brady Collins și la Jenny Herog strigând „Inundație”. Dar, cel mai important, se întorcea după ce lipsise două săptămâni întregi.
   „Până și Ed Specialul o să fie mai isteț ca mine acuma”, își zise. Își lăsă în jos privirea. Un ineluș de cereale fructate plutea în lapte ca un colac de salvare.
   - O să fiu aici la 3, să te iau, zise mama lui când coborî din mașină. Nu CUMVA să pleci de la școală.
   - Da, mami.
   Mama lui Christopher îl îmbrățișă lung-lung. Apoi băiatul păși spre intrarea în școală. De obicei era ignorat până ce ajungea la el în clasă, dar de data asta avea calitatea de copil „dispărut”. Când fetele cu codițe dădură cu ochii de el, se opriră din sărit coarda și începură să se holbeze. Vreo doi băieți ziseră „salut”. Apoi pe holul școlii dădură buzna gemenii. În clipa în care-l văzură se petrecu ceva uluitor.
   - Hei, Christopher, fii pe fază, zise Mike și azvârli spre el mingea lor mică de plastic.
   Lui Christopher nu-i veni a crede. Ma și Mike voiau să se joace cu el. Ridică ochii și văzu mingea plutind. Era tare nepriceput la sport, însă se rugă din inimă să nu o rateze. Mingea coborî și, chiar înainte să-l nimerească în nas...
   O prinse!
   - Hei, Chris! Aruncă-mi una în adâncime, zise și Ma, băiatul cu ocluzor pe ochi, și porni în fugă.
   Christopher știa că nu-i în stare să arunce, așa că se gândi la iuțeală cum să facă să rămână în joc.
   - Pe sub mână, zise, și-i aruncă lui Mike o minge joasă.
   La fix! Mike înhăță mingea și-o propulsă 20 de metri pe alee, către fratele lui. O spirală perfectă.
   Își petrecură următoarele 3 minute aruncându-și mingea de la unul la altul. Însă, pentru Christopher, asta se dovedi la fel de distractiv ca o duminică întreagă. Ba chiar ajunse să prindă mingea binișor.
   Mike și Ma, cărora le plăcea să fie numiți M & M, remarcară și faptul că se mișca rapid. Mike era mai mare decât Ma cu 3 minute și era și cu două degete mai înalt. Și nu-l lăsa să uite asta nicio clipă. Dar, dacă altcineva își bătea joc de Ma, păzea! Mai ales dacă se lua de plasturele de pe ochiul zbanghiu al lui Ma.
    Jenny Herog reușea cumva să scape cu „Papagalul Pirat”. Însă, dacă auzea de la alții asta, Mike îi lua pur și simplu la bătaie.
   Chiar și dacă erau într-a cincea.
   Când Christopher ajunse la clasa lui, trăncăneala copiilor se opri și toți ochii se fixară asupra lui. Christopher se așeză lângă Ed Specialul, încercând să se facă una cu pupitrul. Însă apărură cei doi M & M și vrură să afle ce pățise Christopher cât se pierduse prin pădure.
   Christopher era timid, de obicei, când i se adresau alți copii, însă frații fuseseră drăguți cu el. Așa că, în vreme ce clasa o aștepta pe doamna Lasko, care întârzia ca de obicei 5 minute, le istorisi totul. Și, povestind, observă că nimeni din încăpere nu vorbea. Erau cu toții numai urechi.
   Christopher se simți, deodată, ceva mai încrezător. Așa că începu să adauge detalii despre spital și despre cum ajunsese el să stea până târziu și să se uite la The Tonight Show, lucru extrem de impresionant pentru toată lumea.
   - Ai stat mai târziu de miezul nopții? Ei, drăcie! zise Mike.
   - Ei, drăcie! zise și Ma, încercând să pară la fel de dur ca fratele lui.
   Christopher începuse să povestească despre bătrâna din toaleta bărbaților când, brusc, auzi o voce.
   - Gura, fraiere!
   Christopher ridică ochii și-l văzu pe Brady Collins. Se tunsese în săptămânile cât lipsise Christopher. Fără breton arăta și mai urâcios.
   Fața lui Christopher se îmbujoră. Închise îndată gura.
  - Ne povestește ceva, Brady, zise Mike.
   - Da, ne povestește, întări Ma.
   - Așa că taci tu, rosti Ed Specialul, cu un curaj neobișnuit, dat fiind că Mike era acolo ca să-l sprijine.
   În încăpere încordarea atinse paroxismul.
   Christopher încercă de îndată să împace spiritele.
   - E-n regulă, băieți. Mă opresc.
   - Nu, Chris. Dă-l naibii, zise Mike.
   - Așa, dă-l naibii, zise Ed Specialul, luând-o înaintea lui Ma.
   Mike rânji disprețuitor și șopti:
   - Așază-ți curul în bancă, Brady, până nu-ți fac altă gaură-n el.
   Brady miji ochii. Părea violent. Asta până ce începu să râdă fata cu pistrui. Izbucni în hohote și tocilarul cu ochelari. Apoi, cât ai bate din palme, se apucă să râdă toată lumea. În afară de Brady. Părea furios, stânjenit și, dintr-odată, mai mărunt. Însă era în continuare periculos, pe cât de periculos putea fi un băiat de 35 de kilograme. Christopher mai văzuse genul acela de violență și în ochii altcuiva. Doar că Jerry fusese mult mai mare și mai solid.
   - Și... ce s-a întâmplat după baba aia? întrebă Mike.
   Christopher începu iarăși să povestească și atât de recunoscător se simțea pentru noii săi prieteni, încât făcu ceva îndrăzneț. Îl imită pe crabul Leonardo din Motanul Buclucaș 3D.
   - Aveai de gând să termini povestea aia? sfârși, încercând să semene cât de bine putea cu personajul.
   Copiii râseră în hohote. Însă vremea poveștilor se sfârși când doamna Lasko intră în clasă, cu termosul în mână și cu ochii injectați. Culese niște aspirine dintr-o cutie de tablă din sertarul catedrei, după care rosti cele mai ticăloase trei cuvinte:
   - Lucrare de control.
   Copiii oftară. Inima lui Christopher se făcu deodată cât un vârf de ac. Prima oră era de mate. Mult-temuta matematică.
   - Ei, hai. Am petrecut ultimele două săptămâni lucrând cu adunări. O să vă descurcați, băieți și fete, zise întinzând câte un teanc de teste copiilor din rândul din față.
   Testele se deplasară către fundul clasei ca un val de suporteri la meci. Christopher se cufundă în scaun. Simți pe umăr manichiura doamnei Lasko.
   - Christopher, nu mă aștept să poți lucra exercițiile. Dar, cât de cât, încearcă. Oricând poți să dai iarăși testul, bine? zise.
   Christopher dădu din cap a încuviințare, însă nu era bine deloc.
   Mereu era groaznic la mate, iar acum rămăsese și două săptămâni în urmă. Urma să pice testul, iar mama lui avea să zică iarăși: „Nu-ți fă griji. Tu încearcă mai departe, o să-ți iasă”.
   Își scrise numele în colțul din dreapta-sus al paginii, cu un creion mare și verde. Apoi se uită la ceas. Secundarul trecea chiar atunci de 12 și era exact ora 8 dimineața.
   Christopher se uită la primul exercițiu.

   2 + 7 = ____

   Doamna Lasko începea mereu cu ceva ușor, ca să le dea copiilor încredere în ei.

   2 + 7 = 9

   Era sigur că e corect. Christopher se uită în josul foii. Îi mai rămâneau doar șase exerciții. Și era decis să mai rezolve corect cel puțin unul. Cel puțin.

   24 + 9 =______

   Christopher se opri. Chestiile cu 9 erau de obicei complicate, fiindcă nu ajungeai niciodată la 10. Dacă ar fi fost 24 plus 10, simplu: 34. Nicio problemă. Dar Christopher își dădu îndată seama de ceva. Că putea să adune 10 și să scadă 1. Avea noimă. Și era ușor. Scrise răspunsul cu creionul cel mare și verde.

   24 + 9 = 33

   Nu-i venea să creadă. Le făcuse corect pe primele două. Dacă îi mai ieșea unul, asta ar fi însemnat 3 din 7. Trei plus 7 fac 10. Zece minus 7 e 3. Se uită la următoarea problemă. Era ceva cu bani.

   Dacă aveți două monede de 10 cenți, una de cinci cenți și una de-un sfert de dolar, câți bani aveți în total? _____ de cenți.

   Doamnei Lasko îi plăcea, de obicei, să-i pună la încercare cu al treilea exercițiu. Și, de obicei, aici începea Christopher să se simtă incompetent. Dar nu și de data asta. Christopher își dădu seama că banii nu sunt altceva decât numere. Și că, dacă putea să adune două cifre, putea să adune și patru.

   45 de cenți!

   Christopher era așa de surescitat că aproape sări de pe scaun.
   Niciodată nu nimerea primele trei răspunsuri la lucrare. Niciodată.

   36–17 = ______

   Doamna Lasko era șmecheră iarăși, doar că el știa ce să facă.
   Treizeci și șase minus 16 minus 1.

   36–17 = 19

   Treptat, îl cuprinse un sentiment anume. O nădejde firavă că poate, cine știe, de data asta putea obține un scor perfect pentru mami. Niciodată nu-i ieșise perfect la vreun test. Pe niciun subiect.
   În toată viața lui. Mami i-ar fi cumpărat cereale cu fructe să-i ajungă pe-un an.

   Dacă sunteți la un meci de baseball care durează 1 oră și 6 minute, câte minute înseamnă asta?

   Doamna Lasko era iarăși îngăduitoare. Orice copil se putea uita la ceas și să numere pe cadran. Dar Christopher n-avea nevoie. Șaizeci de tic-tic-tic-uri. Și încă șase.

   66 de minute

   Mai avea două exerciții. Tare își mai dorea să nu greșească niciunul. Voia ca mami să fie mândră de el. Nici nu-i păsa, de fapt, de cerealele cu fructe. Se uită la următorul exercițiu, bătând ușor în tăblie cu creionul verde.

   Pe un vas sunt 91 de persoane, dar numai 85 de veste de salvare. Câte veste de salvare ar mai trebui?

   Christopher separă cuvintele de cifre și văzu 91 minus 85. Nici nu mai trebui, de data asta, să scadă 10 din 91 și să adauge 4. Nu mai trebuia să facă nimic.
   Pur și simplu înțelegea.

   6 veste de salvare

   Întrebarea finală. Christopher abia dacă îndrăzni să se uite. Îi mai trebuia un singur răspuns ca să fie perfect. Brady Collins avea mereu răspunsurile bune. La fel și Dominic Chiccinelli. Kevin Dorwart. Ba chiar și Jenny Herog. Însă acum îi venise rândul și lui.

   Exercițiu suplimentar:
   12×4 =

   Christopher simți că-l cuprinde deznădejdea. Începuse să învețe înmulțirea exact înainte să se rătăcească în pădure. N-avea cum să-și dea seama care-i rezolvarea. Așa că se gândi doar la numărul 12. Și la cei 12 oameni din boxa juraților care apăreau în filmele vechi, de vineri seara, ale mamei. Și că, dacă erau 4 filme, asta însemna 4 seturi de câte 12 jurați. Și că asta însemna 48 de jurați.
   Răsuflarea lui Christopher se opri.
   Răspunsul era 48.
   Știa. Ca în clipa în care învățase cum să-și lege șireturile sau să deosebească mâna stângă de dreapta (mâna stângă face un L!)
   Mintea îi făcu CLIC. Tot ce era încețoșat în creierul lui se limpezi.

   Exercițiu suplimentar:
   12×4 = 48

   Christopher trebui să se asigure pe deplin că avea să capete notă maximă, așa că, înainte să lase jos creionul, mai trecu odată prin tot testul. Făcu iarăși exercițiile. Și când ajunse la al treilea se opri.

   Dacă aveți două monede de zece cenți, una de cinci cenți și una de-un sfert de dolar, câți bani aveți în total?

   Prima oară nici nu-i trecuse prin cap. Până la urmă, era doar un test la mate. Nu o verificare la citit. Dar erau așa de multe litere. Și își dădu seama că nu le mai încurcă. Nici măcar o dată. Citise fraza fără măcar s-o zică cu voce tare. I se păru deci că poate ceva nu era în ordine, așa că citi iarăși.

   Dacă aveți două monede de 10 cenți, una de 5 cenți și una de-un sfert de dolar, câți bani aveți în total?
   45. Sau 45. Erau tare multe e-uri acolo. Asta însă nu îl opri. Și cuvântul monede nu arăta ca...

   mnoede

   Erau monede. Și un sfert era un sfert, nu un...

   sfret

   Inima îi bubuia în piept. Se uită la posterele care înțesau încăperea. Cele care îi dăduseră bătaie de cap toată luna.

   CTIITUL ETSE FNUDAMAELT

   Nu trebui să rostească cu voce tare, ci făcu totul în cap.

   CITITUL ESTE FUNDAMENTAL

   Toate sunetele se estompară.

   ȚNIEȚI CPOIII DEAPRET DE DORGURI

   Mai erau doar sala de clasă și zumzetul minții lui Christopher.

   ȚINEȚI COPIII DEPARTE DE DROGURI

   Christopher putea să citească!
   Își lăsă capul pe pupitru, încercând să-și ascundă încântarea. Nu mai era un prostovan. Și mama lui nu mai trebuia, de-acum, să se prefacă. Nu mai avea de ce să zică: „Nu-ți fă griji. Tu încearcă. O să pricepi”. În sfârșit, pricepea. Avea s-o facă mândră pe mami cu lucrarea lui.
   Mami nu mândră. Foarte mândră.
   Christopher era pe cale să lase din mână creionul cel mare și verde și să ridice mâna, însă se opri. Se uită împrejur și-și dădu seama că toți copiii ceilalți își rezolvau încă exercițiile. Capetele erau aplecate spre foaie. Creioanele mari și verzi făceau fâș-fâș, ca pixul doctorului din spital. Majoritatea copiilor erau încă la exercițiul al doilea, inclusiv Brady Collins.
   Și atunci, în sfârșit, se uită Christopher la ceas. Testarea începuse, în dimineața aceea, la ora 8. Christopher nici măcar nu trebui să socotească în cap. Știu pur și simplu.
   Terminase lucrarea în 42 de secunde.
   Se simți atât de mândru, încât nici nu băgă de seamă că începe să-l doară capul.

Capitolul 15

   Deja, spre sfârșitul zilei, durerea de cap a lui Christopher devenise insuportabilă. Însă era prea dornic să-i arate mamei noile sale talente într-ale cititului ca să-i pese. Se duse la bibliotecă să-și ia cartea de repetat. Doamna Henderson, ca întotdeauna, se afla acolo să-l ajute.
   Alese Motanul Buclucaș fură litera E, pe care bibliotecara o pusese deoparte special pentru el. Era pe cale să-i mai dea un Snoopy, dar băiatul o opri.
   - Doamnă Henderson, e și vreo carte mai grea s-o încerc?
   - Să văd ce găsesc, spuse ea cu un zâmbet.
   Se întoarse cu Insula Comorilor de Robert Louis Stevenson. Lui Christopher nu-i veni să creadă cât era de groasă. Se gândi, un moment, să aleagă totuși ceva mai puțin avansat. Dar, când deschise volumul ponosit, toate literele rămaseră pe loc suficient cât să-i îngăduie să citească.
   Cinșpe oameni pe cufărul mortului - lo-ho-ho și-un clondir cu rom!
   Nu era rău deloc. Iar coperta arăta promițător. Pirați și o comoară? Combinația câștigătoare.
   - Vrei ceva mai ușurel? întrebă doamna Henderson.
   - Nu. Pare distractivă, zise el.
   Îi mulțumi și aruncă în rucsac cărțile. Ceasul arăta, în sfârșit, ora 3 după-amiaza. Și se auzi clopoțelul, iar elevii umplură culoarele ca furnicile mușuroiul. Christopher își luă geaca din vestiar. Își luă la revedere de la Ed Specialul și de la frații M & M.
   Când ieși, văzu că cerul se înnorase.
   Mama lui veni să-l ia și el urcă în mașină abia așteptând să-i arate prima lui carte de oameni mari. Până ce văzu că mami părea tristă.
   - Ce-i, mami?
   - Nimic, scumpule, răspunse ea.
   Dar Christopher știa că nu-i așa. Arăta obosită și preocupată.
   Exact ca în săptămâna de dinainte să fugă amândoi de Jerry. Ceva nu mergea. Își cunoștea totuși mama suficient de bine ca să știe că nu i-ar fi spus niciodată care e baiul. Nu voia să-l îngrijoreze.
   Și asta îl îngrijora mereu.
   Vru întreaga zi să-i spună despre citit, însă niciodată nu părea un moment oportun. Mama lui abia dacă vorbi pe drumul spre casă.
   Vorbi și mai puțin la cină. Și se arătă supărată de mizeria de la motel, spunând că „doar n-o fi ea singura care făcea curat pe-acolo”. La vremea când jurnalele de știri își terminaseră relatările despre Orientul Mijlociu, ea își ceru scuze că fusese arțăgoasă și adormi în patul dublu.
   Christopher, prin urmare, își lăsă mama să doarmă și se apucă să deretice prin cameră. Spera că, dacă ea se trezea și vedea camera curată, n-avea să mai fie așa de îngrijorată în săptămâna aia. Și ar fi putut după aceea să aibă parte împreună de-o zi de vineri minunată.
   Christopher plănuise totul. Avea să aștepte până în Vinerea de film ca să-i ofere surpriza. Nu doar ca să-i arate că citea. Până atunci avea să capete și rezultatele la lucrare și să-i arate punctajul perfect la mate. Și ea avea să fie atât de mândră, că avea să insiste să se ducă iarăși la Motanul Buclucaș 3D. Ba poate și la McDonald’s. Probabil că nu. Dar cine știe!
   Christopher stinse toate luminile și apoi dădu încet sonorul televizorului, ca să n-o trezească din „odihnitul ochilor”. Se așeză la masă și se apucă de citit Insula Comorilor la lumina care venea pe geam. Voia să termine un capitol până vineri, pentru ea. Poate chiar două. Tăblia mesei era plină de teancuri de hârtii. La început, ridică doar ceașca de cafea care lăsase un inel maroniu pe hârtie. Apoi, uitându-se mai bine, își dădu seama ce erau hârtiile alea.
   Erau facturi.
   Christopher își mai văzuse mama ocupându-se de facturi. Le ura mai mult ca pe orice, cu excepția, poate, a amenzilor de parcare.
   Doar că, ori de câte ori întreba Christopher ce nu-i în regulă, ea zâmbea mereu și zicea același lucru.
   „Nu-i nimic, scumpule.”
   Christopher luă prima factură. Era de la compania de telefoane, în trecut nici măcar n-ar fi încercat să citească asemenea cuvinte de oameni mari. Acum însă le vedea limpede.
   A treia notificare
   Scadență depășită
   Întoarse facturile, una câte una. Până ce urma de cafea se transformă dintr-o pată umedă într-o adâncitură mică, circulară.
   Văzu, pe fiecare înștiințare de plată scadențele, penalitățile și datoriile din urmă.
   Dacă aveți două monede de 10 cenți, una de 5 cenți și una de-un sfert de dolar, câți bani aveți în total?
   Nu suficienți.
   Christopher nu putea aduna toate numerele. Erau prea mari. Și mai știa că mami nu-și mai permitea să-l ducă iar la Motanul Buclucaș 3D, oricât de bine ar fi făcut la lucrare. Și probabil nu-și permisese nici săptămâna trecută.
   Se simți deodată nespus de rușinat pentru toate lucrurile pe care le risipea, precum cerealele Froot Loops. Plus spitalul și doctorii. O costa prea mult. Exact ca tati. Plătise înmormântarea lui cu cartea de credit, ca să fie îngropat cât de cât decent. Și nu-și mai revenise după cheltuiala asta. O auzise vorbind cu o vecină de treabă când mai erau în Michigan, după ce băuse o bere în plus. Și apoi, când o întrebase ce nu merge, zâmbise și zisese: „Nu-i nimic, scumpule”.
   Exact ca azi.
   Deci își făcu promisiunea că, atunci când ea avea să vadă lucrarea cu scor perfect de la mate și o să vrea să-l ducă la McDonald’s, el o să spună nu. Și dacă se duceau iarăși la vreun restaurant cu mama lui Ed Specialul, decise Christopher, avea să aleagă din meniu doar lucruri la „ofertă”, fiindcă pe acelea cereau doar prețul de la supermarket, și asta ar fi fost important pentru mama lui. Mai presus de orice însă niciodată n-avea să se mai ducă la un film 3D pentru bogați. Îi ajungeau filmele vechi de la bibliotecă. Și-și făgădui să-i citească tare dintr-o carte, ca să știe că toată strădania ei dăduse rezultate.
   Cu aceste gânduri, Christopher se strecură în sacul de dormit.
   Scoase la iveală una dintre șosetele lui lungi.
   Banii lui de pantaloni.
   Apoi își ocoli mama, pășind pe furiș, și puse banii pe fundul genții ei. Jenny Herog, în ceea ce-l privea, n-avea decât să-i strige „Inundație” pentru tot restul vieții.

Capitolul 16

   - Inundație! A intrat la apă! strigă pe culoar Jenny Herog.
   Dar, de data asta, batjocura ei nu-l deranjă pe Christopher. Se simțea doar întristat pentru Jenny, așa cum s-ar fi simțit pentru mama lui. N-avea niciun sens. Dar așa simțea. I se părea că lui Jenny i se spuseseră lucruri mult mai neplăcute decât „Inundație”. Sau poate că tăticul ei avea multe facturi acasă și era arțăgos mereu.
   Orice-ar fi fost, se bucura că-i dăduse banii lui mami. Și abia aștepta să primească înapoi lucrarea de la doamna Lasko, ca să îi poată arăta mamei primul lui rezultat perfect.
   Când începu ora de mate, doamna Lasko împărți toate testele.
   Christopher se uită prin clasă. Văzu că Kevin Dorwart avea 7 din 7. Brady Collins, 6 din 7. Ed Specialul făcuse 2 din 7. Ma și Mike aveau fiecare câte cinci răspunsuri corecte. Dar testul lui Christopher nu apăru. Nu știa de ce. După ce clopoțelul sună și copiii ieșiră în pauză, doamna Lasko îl opri pe Christopher.
   - Christopher, zise cu voce gravă, știu că ai lipsit două săptămâni și că nu vrei să rămâi în urmă. Ai... te-ai uitat la răspunsurile cuiva când ai făcut testul?
   Christopher înghiți în sec. Scutură din cap că nu.
   - Nu mă supăr. Dar n-aș vrea să te păcălești singur și să înveți chiar tu să faci totul. Deci, încă o dată, te-ai uitat la răspunsurile altcuiva la test? Poate pe foaia lui Kewin Dorwart? întrebă ea.
   - Nu, doamna Lasko.
   Doamna îl privi insistent în ochi. Christopher se simți ca o broască pe masa de disecție.
   - Știi, am văzut elevi care simt atâta presiune să facă bine la lucrări, că mereu le iese prost. Și când li se spune că nu-i așa de important ajung să se descurce foarte bine.
   Apoi cu un zâmbet, îi întinse lucrarea de control.
   - Sunt mândră de tine. Ține-o tot așa.
   Avea un 7/7 mare, scris cu cariocă roșie. Și o stea aurie. Plus un autocolant cu Motanul Buclucaș zicând: „Ești perrrrfect!”
   - Mulțumesc, doamna Lasko.
   Christopher zâmbea cu gura până la urechi. Nu se mai putea abține. Nu mai putea să aștepte până la Vinerea de film. Când mama trase în parcare mașina și-i făcu din mână, Christopher flutură și el mâna cu foaia.
   - Ce-i cu tine? întrebă ea. Arăți ca pisica aia care-a mâncat canarul.
   Și atunci Christopher îi întinse testul.
   - Ce-i aici? zise ea.
   Băiatul nu răspunse. Mama lui desfăcu foaia. Citi. Și se opri.
   Tăcută. Primul lui scor perfect. 7 din 7. Își mai aruncă o dată ochii pe foaie, întorcând capul, apoi se răsuci spre Christopher. În ochi, în loc de îngrijorare, i se citea mândria.
   - Vezi! Ți-am spus c-o să pricepi!
   Și atunci îi arătă cartea, Insula Comorilor.
   - Sunt la capitolul trei, spuse băiatul.
   Ea, de atâta mândrie, scoase un chiot și-l îmbrățișă.
   - Așa se întâmplă când nu vrei să te dai bătut, zise.
   Cum prevăzuse, se oferi să-l ducă iarăși la Motanul Buclucaș 3D.
   - Nu, mersi. Hai să luăm filme de la bibliotecă, răspunse el.
   Păru, la început, uluită, apoi ușurată. Mai ales când băiatul declară că n-are chef de McDonald’s ori alt restaurant. Voia sendvișurile ei cu brânză la grătar. Se duseră deci la bibliotecă și Ieșiră cu o copie proaspătă a filmului Motanul Buclucaș 2 („De data asta e perrrsonal”) și, pentru ea, un CD cu Regina Africană.
   Făcură apoi niște cumpărături pentru ospățul cu brânză la grătar.
   Christopher își văzu mama băgând mâna în geantă. Acu-i acu’! O privi cum scoate banii ascunși de el. Cu o grimasă de nedumerire. Nu știa de unde apăruseră. Dar se bucura că-i are. Era pe cale să-i pună la loc în geantă, la păstrare, când Christopher o opri.
   - Mami, ar trebui să iei ceva pentru tine, zise.
   - Nu, sunt în regulă.
   - Nu, chiar ar trebui, insistă el.
   Îi strânse ușurel mâna. Cum făcea mami când cumpăra roșii. Păru surprinsă. Christopher nu era insistent de fel. Stătu pe gânduri o clipă, apoi dădu din umeri.
   - Ce naiba, îi zise vânzătoarei. Dă-mi un covrig Sarris și un bilet de loterie.
   Vânzătoarea adolescentă îi întinse cel mai bun covrig cu ciocolată din lume și biletul de loterie. Ca să-și onoreze fiul, mama lui Christopher decise să treacă pe biletul de loto răspunsurile de pe lucrarea lui cu scor perfect. Îi dădu fetei cinci dolari. Primi rest 17 cenți. Christopher nu mai văzu nimic în portofelul ei.
   Apoi mama lui aruncă o privire spre o cutie mică de metal pentru donații. De pe ea o privea un copil dintr-o tabără de refugiați din Orientul Mijlociu. Puse în cutie cei 17 cenți și părăsi magazinul cu geanta goală.
   Pe drumul spre casă Christopher o văzu cum se uită la indicatorul de combustibil. Rezervorul era plin pe sfert. Se simți recunoscător că era rândul mamei lui Ed Specialul să-i ducă cu mașina la ora de religie, altfel n-ar fi izbutit s-o scoată la capăt până în ziua de salariu.
   Când ajunseră acasă, noaptea era liniștită și răcoroasă. Se așezară alături în bucătărioară. Christopher își privi mama cum pune pe placa încinsă brânza și zâmbi când auzi untul cum sfârâie. Ascultă clinchetul cuburilor în pahar când îi turnă mamei berea peste gheață.
   Și, ca întotdeauna, plănuiră ce vor face cu bogățiile încă necâștigate.
   Christopher adăugă o mașină sport pe aleea casei lor de vis. Mașina doamnei Lasko. În ceea ce-o privea, mama lui Christopher fusese atât de impresionată de alegerea cărții Insula Comorii, încât îi făgădui că o să-i ia un raft pentru propria lui bibliotecă.
   Christopher dădu drumul la televizor, care umplu camera cu sunetul știrilor de seară. Mama lui tocmai întorcea sendvișurile cu brânză, când rubrica de sport se termină și veni vremea extragerii la loterie. Fiind concentrată pe gătit, aproape că nu auzi primul număr.
   Era un 9.
   Christopher desfăcu măsuțele pliante pe care le cumpăraseră la mâna a doua și le trase înaintea paturilor. Se uită la testul la mate, prins pe minifrigider cu niște magneți-litere.
   - Mami, ai vrea...
   Ea ridică mâna, cerându-i să tacă. Tăcu și se uită la ea. Kate înșfăcă testul de pe ușa frigiderului și păși spre televizor. Bilele cu numere dansară în cuva de sticlă. Christopher nu fusese atent.
   Al doilea număr era 33.
   - Mami? zise.
   - Sss.
   Mama lui se lăsă în genunchi, cu ochii țintă la prezentator.
   Christopher o mai văzuse să nimerească două numere. Se mai întâmpla. Însă acum își frământa mâinile. A treia bilă fu absorbită de vacuum.

   45

   - O, Doamne! suspină ea.
   Christopher nu-și văzuse niciodată mama rugându-se la biserică.
   Acum însă își încleștase degetele atât de tare, încât încheieturile i se albiră. Fu extras al patrulea număr. Și crainicul anunță

   19

   - Iisuse, te rog! rosti ea.
   Christopher se uită la lucrarea lui cu punctaj perfect, tremurând în mâinile ei. Următorul răspuns era 66. Mama lui încetase să respire, așteptând să fie extras următorul număr.
   - 66! anunță prezentatorul.
   Fără să-și dea seama de ce face, mama lui Christopher se legăna înainte și înapoi. Îl strângea în brațe atât de tare, încât băiatul nu mai putea respira. Dar nu scoase o vorbă. Nu îndrăznea. Mami era rigidă ca o scândură. Se uită la următorul răspuns de pe lucrare. Era 6. Se extrăgea următorul număr.
   Era 9.
   - Nu! gemu ea.
   Păru o eternitate până ce prezentatorul răsuci bila, așezând-o pe partea corectă.
   - 6!
   - Dumnezeule! zise mama lui Christopher.
   Mai era un număr. Unul singur. Bilele dansară iarăși în cuta de sticlă. Christopher privi, pe foaie, ultimul răspuns de la lucrarea lui cu punctaj perfect. Era 48. Mama lui Christopher închise ochii. Ca și cum n-ar fi suportat să se uite. Să mai piardă o dată, după ce pierduse de atâtea ori.
   - Spune-mi, zise.
   - Mami, ai câștigat.
   Nu le văzu, îi simți însă, pe ceafă, lacrimile fierbinți. Brațele ei îl cuprinseră cu atâta putere, de crezu că o să-i pocnească spinarea. Și ar fi stat așa o noapte întreagă dacă alarma de fum n-ar fi început să țiuie. Așa că dădură fuga la plită și văzură că sendvișurile cu brânză erau acum negre ca stafidele. Mama lui închise plita și deschise geamul, ca să iasă fumul.
   - E în regulă. Încă le putem mânca. Nu s-au ars așa de tare, zise Christopher.
   - Dă-le naibii, răspunse mama lui. Ia-ți hăinuța. Ieșim la o friptură.
   Și se duseră în centrul la Ruth’s Chris. Însă, cu toate că mami îl îndemnă să comande ce-i poftește inima, el tot alese homarul, fiindcă apărea la „ofertă”.

Capitolul 17

   - E casa cea mai drăguță pe care-am văzut-o până acum, zise doamna Soroka, după ce opriră pe alee.
   Era o doamnă stilată. Elegantă la prima vedere. Dar de o eleganță învățată. Kate știa asta. După felul în care unii folosesc un vocabular mai sforăitor decât al tatălui lor și se pretind a fi altcineva. Falsitatea unora e mai onestă decât adevărul altora. Poate că vorbea ea precipitat, dar doamna Soroka era sinceră în tot ce spunea.
   - Aleea de acces s-a cam deteriorat, dar ai mai avea niște ani până ce trebuie asfaltată iarăși. Și știu niște persoane care ți-ar putea face o reducere. Noi, fetele, trebuie să avem grijă unele de altele.
   Zise asta făcând cu ochiul și deschise portiera. Era a treia casă vizitată în acea zi. Prima fusese prea mare. A doua, cam mică. Și ca fetița ajunsă în locuința urșilor, sperau că a treia o să fie numai bună.
   - Ușa e un pic înțepenită, zise doamna Soroka zornăind mănunchiul de chei și vârând una în încuietoare. Dar putem să punem asta pe lista cu lucruri de reparat și plătesc eu.
   Doamna Soroka descuie cu un țăcănit și deschise ușa împingând-o cu umărul. Kate rămase o clipă în spatele ei, cu Christopher, uitându-se la priveliștea tomnatică și înviorătoare dimprejur.
   Toate casele din fundătură arătau curate și înstărite. La fel de drăguțe ca frunzele căzătoare. Exista până și o cabană de lemn pe culmea unui delușor, peste stradă. Îi amintea de căsuțele de jucărie ale lui Christopher. La mansardă văzu o bătrână, uitându-se lung pe geam. Kate îi auzi, chiar de la distanța aceea, scârțâitul balansoarului.
   - Christopher? Pământul către Christopher? zise Kate. Hai să intrăm.
   Christopher își mută privirea de la cabană și o urmă înăuntru.
   Casa era o frumusețe. Ceea ce doamna Soroka numea stil Craftsman adevărat. Camera de zi avea rafturi de cărți în perete și un șemineu cu spațiu suficient pentru un televizor pe cinste. Tot locul mirosea a prăjiturele cu ciocolată. Doamna Soroka le spuse că prăjiturelele erau un truc pe care-l foloseau agenții imobiliari să păcălească mușteriii ca să se simtă ca acasă.
   - Funcționează, glumi Kate.
   - Păi, cum să nu? Eram sfrijită înainte să mă apuc de meseria asta.
   Doamna Soroka străbătu casa, aprinzând luminile. Cu fiecare odaie, încântarea lui Kate creștea. Sufrageria era perfectă pentru patru persoane, dar încăpeau și opt. Ar fi putut chiar să aibă musafiri la masa de Crăciun.
   Și bucătăria.
   Doamne, bucătăria aia!
   Nu era o firidă cu plită și cuptor cu microunde, ca la motel. Ci raiul pe pământ. Electrocasnice nou-nouțe de oțel inoxidabil. O mașină de spălat vase care nu avea scurgeri de apă. Un frigider care făcea gheață, în loc de-o găleată și-un culoar de motel de străbătut.
   Locul ăsta avea până și o tejghea de bar în mijloc! O afurisită de tejghea!
   - Ce crezi, mami? întrebă Christopher.
   - Nu-i rău, zise ea încercând să nu pară prea încântată.
   Doamna Soroka turuia întruna despre instalații pentru spălătoare și uscătoare și despre mentenanță, dar Kate încetase s-o mai asculte.
   Ceea ce începuse ca o dragoste la prima vedere în camera de zi se transformă într-o dragoste fierbinte când urcară scara spre dormitoare. Nu avusese vreodată scări în locuință. Doar platforme de dormit cu scăriță. Și ieșiri de incendiu.
   În sfârșit îi putea spune băiatului să nu alerge pe scări.
   - Să vedem dormitorul mare mai întâi, zise.
   - Tu ești șefa, zise zâmbind doamna Soroka.
   Lui Kate îi plăcu pe loc patul frumos decorat și ferestrele largi, însă dressingul o cuceri definitiv. Pe față i se lăbărță un zâmbet larg și palmele începură să-i asude, neliniștită la gândul că trebuia să umple atâta spațiu. Vinovăția ei n-ar fi putut face atâtea drumuri pe la magazine. Fie ele cu reduceri, fie nu. Dar putea, până la urmă, să-și cumpere niște lucruri la mâna a doua.
   Oprește-te, Kate. Meriți toate astea. Respiră.
   - Acum, al doilea dormitor e un pic mai intim. E un fel de-a zice că-i mai mic, glumi doamna Soroka. Așa că ar putea fi cameră de oaspeți pentru rudele venite în vizită.
   Rude care să conteze nu erau. Musafirii n-aveau să apară vreodată. Însă nu era nevoie ca doamna Soroka să știe asta. Camera de oaspeți era numai bună pentru un birouaș, când Kate avea să se întoarcă, în fine, la studii. Era chiar deasupra garajului în care încăpeau două mașini. Gata cu amenzile de parcare în zilele când se făcea curat pe stradă. Gata cu pungile de hârtie puse peste aparatele de taxat. Rechinul lor de uscat, nou-nouț (la mâna a doua, cu revizie abia făcută), urma să aibă parte de un bârlog propriu.
   - Și aici ar fi camera lui Christopher, zise doamna Soroka deschizând ușa.
   Era perfect.
   Un pătuț și un pupitru. O fereastră cât peretele la care un copil putea sta să se uite și să se mire. Un dulap mare pentru haine. Un dulap separat pentru jucării. Mochetă nouă, drăguță. Întreaga odaie mirosea a primăvară. A lămâie, dar fără acreală.
   - Îți place, scumpule? întrebă ea.
   - Îmi place mult, mami.
   - Și mie.
   - Suntem deci fericiți? întrebă doamna Soroka.
   - Foarte fericiți, răspunse Kate.
   - Sunteți gata să faceți o ofertă?
   Kate tăcu. Inima îi bubuia în piept la gândul că-și punea numele pe un act de vânzare cumpărare. Dar își luase deja câștigul de la loterie și când se socotise totul și se reținuseră taxele, scăpase complet de datorii. Plătise pentru spitalizarea lui Christopher. Pentru înmormântarea fostului soț. Plătise apoi toate restanțele la cardurile de credit, cum spunea la televizor Suze Orman. Inițiase un fond pentru facultate (destinat amândurora). Și după ce acestea toate fuseseră făcute, îi rămăseseră încă destui bani ca să poată plăti cu banii jos singurul lucru pe care Christopher promisese mereu că i-l cumpără.
   O casă doar a lor.
   Gata cu fugitul. Gata cu mutatul. Băiatul urma să aibă un cămin.
   Ia-o ușor, Kate. Întreabă ce ai de întrebat.
   - E o afacere bună? Spune-mi cinstit. Noi, fetele, trebuie să ne ținem partea, așa-i?
   - Așa-i. Iar afacerea e fantastică. Singurul motiv pentru care proprietarii vând este că și-au cumpărat un apartament în Palm Springs ca să scape de iarnă și de ginere. Zona asta e pe cale să explodeze. Chiar și dacă ai da mai mult decât se cere, tot ar fi un chilipir.
   Kate știu că cealaltă femeie spune adevărul. Se documentase și ea înainte.
   - Ce crezi? îl întrebă pe Christopher.
   - E cel mai drăguț loc pe care l-am văzut vreodată, zise băiatul.
   - Atunci... să facem o ofertă.
   Doamna Soroka bătu din palme.
   - Bine faceți! Și știți ceva? Nici măcar nu v-am arătat partea cea mai bună!
   Doamna Soroka traversă dormitorul lui Christopher și se apropie de fereastra cea lată. Trase perdelele, lăsând priveliștea să se dezvăluie. Chiar sub camera lui Christopher era o curte mare, cu un copac, un scrânciob făcut dintr-un cauciuc de mașină, un tobogan și nisip. Visul oricărui băiat. Curtea era netedă și bine îngrijită. Perfectă pentru fotbal. Perfectă pentru orice.
   - Gândește-te numai, zise doamna Soroka. Aveți curtea și, pe lângă asta, uite ce e în spate.
   Era pădurea Mission Street.
   Christopher poate că uitase cele 6 zile cât se rătăcise prin ea, Kate însă n-avea să le uite în veci.
   - Nu vreau să stau lângă pădure, zise.
   Doamna Soroka dădu din cap, amintindu-și parcă poza lui Christopher din ziar, când fusese dat dispărut.
   - Acum... între noi două fie vorba... Domnul Collins plănuiește niște construcții noi la o aruncătură de băț de aici.
   - Știu, zise Kate.
   Doamna Soroka dădu din cap a încuviințare și coborî vocea până la o șoaptă conspirativă.
   - Da, dar știai că l-a angajat pe șeful meu să vândă casele alea? Și că o să construiască un drum care să lege ambele părți ale orașului? În 6 luni o să ai o casă în cel mai bine situat cartier din Mill Grove, o locuință care o să valoreze cu o sută de mii de dolari mai mult decât ai dat pe ea. Îmi place de tine, Kate. Și sunt și eu mamă. Așa că n-ai vrea să pierzi ocazia asta.
   Femeia își frecă degetul mare de arătător. Bani, mulți bani.
   - Ești sigură?
   - Crede-mă, pădurea aia o să dispară până la Crăciun.

Capitolul 18

   Se mutară în ziua de după Halloween.
   Christopher și mama lui erau în genunchi, în timp ce-și împachetau în cutii viețile. Erau, de-acum, învățați cu mutatul. Michigan fusese doar în urmă cu două luni. Dar de data asta nu mai era vorba despre luatul la goană în miez de noapte ca să scape de Jerry. Nu era evadarea dintr-un oraș în care orice indicator rutier îi aducea aminte de răposatul soț.
   Acum era vorba de propria ei casă.
   De noua ei viață.
   Kate își împachetă vechea plită și vesela. Atât de încântată era gândindu-se la noua bucătărie, că aproape împachetă bolul de cereale cu poza lui Christopher din ziar.
   The Pisburgh Post-Gazee scrisese despre el. Kate nu dorise să-și vadă în ziar poza, pentru ca gloria să-i revină fiului ei. Așa că în pauză ieșise cu doamna Lasko să facă poza pe terenul de joacă.
   Fotograful, un realizator de filme aspirant, luase cadrul. Și, duminică, Kate cumpără mândră tot tirajul de la magazinul 7-Eleven de unde luase biletul.

   Lucrarea unui băiat câștigă la loterie

   Își privi copilul în vârstă de șapte ani cum își îndeasă sacul de dormit cu Motanul Buclucaș într-una din cutiile din mica movilă de lângă ușă. Nu aveau prea multe din vechea lor viață. Câteva lucruri doar, pe care reușise să le strecoare în portbagajul fostului rechin de uscat înainte să fugă de Jerry. Și câteva lucruri noi, ca să marcheze începutul acestei epoci.
   Gașca sosi la puțină vreme. Kate era oarecum mândră că fuseseră în stare să-și facă atâția prieteni în atât de puțin timp. Ed Specialul și Bey, maică-sa, își aduseseră soțul ca să-i ajute la mutat. Eddie cel Mare avea o inimă aproape la fel de mare ca burdihanul. Își petrecu după-amiaza desfătând pe toată lumea cu istorii despre cum se întreținuse în colegiu lucrând pentru o firmă de mutări.
   - Eram în formă pe-atunci, zicea fără oprire.
   - Ești în formă și acum, puiule, îi răspundea Bey, orbită de iubire.
   Își făcură apariția și cei doi M & M, cu ajutorul suplimentar furnizat de cele două mame ale lor. O doamnă tăcută pe nume Sage.
   Și una nu tocmai tăcută pe nume Virginia. Una vegană, din Connecticut. Cealaltă, carnivoră din Texas. Erau făcute una pentru cealaltă.
   Puțin câte puțin, gașca puse osul la treabă și le mută lucrurile într-o camionetă, furnizată cu generozitate de Magazinele de unelte și scule La Eddie cel Mare.
   Când totul fu împachetat, Christopher și mama lui mai dădură un tur, să se asigure că nu uitaseră nimic. Când își dădură seama că singurele rămase acolo erau doar amintirile, își luară rămas-bun de la vechea lor viață.
   - N-o să mai plătesc chirie în viața mea, zise mama lui Christopher și închise ușa.
   Când noul rechin de uscat trase pe Monterey Drive 295, în capătul fundăturii, Kate și fiul ei avură parte de un tratament deosebit.
   Mama și tatăl lui Ed Specialul („Dar zi-ne odată Bey și Eddie, pentru numele lui Dumnezeu!”) o mituiseră pe doamna Soroka cu o sticlă de Chardonnay ca să le dea cheile de la garaj. Iar doi dintre cei mai de soi angajați ai lui Eddie puseseră o poartă automată la garaj.
   Și, în clipa când mama lui Christopher era pe cale să coboare și să deschidă manual poarta, Bey apăsă pe buton. Eddie se prefăcu că-i din pricina unei fantome, spre încântarea tuturor, apoi intrară cu toții și se apucară de despachetat.
   Nu le luă mult, ținând seama de cât de puține lucruri aveau.
   Drumurile la dubiță se făcuseră și mai scurte când, după program, veni în ajutor și șeriful. Cei doi ținuseră legătura de când ieșise Christopher din spital. După ce oamenii lui nu găsiseră nimic suspect prin pădure, șeriful o sunase. Iar înainte să facă oferta pentru casă, îl sunase și ea. Siguranța lui Christopher era mai presus de orice. Șeriful îi făcu serviciul cerut și, după ce trecu prin rapoartele polițienești ale ultimului deceniu, o asigură că locuința era sigură.
   Iar cartierul încă și mai sigur. Puteau, dacă voia, să mai parcurgă o dată zona cu ea ca să se asigure încă o dată.
   - Nu-i nevoie, zisese ea spre dezamăgirea lui mută. Dar, dacă vreți să veniți când ne mutăm, fac cinste cu pizza.
   Zis și făcut.
   Ziua întreagă, Kate privi cum Christopher și amicii lui încearcă să se poarte ca niște adevărați bărbați. Când șeriful o ajută să care mobila cea nouă (luată de la reduceri), cei patru băieți se oferiră voluntari. Când Eddie cel Mare se opri ca să bea o bere, se opriră și ei la o limonadă. Iar când mutatul se isprăvi și Eddie cel Mare porni grătarul ca să gătească faimoșii săi „cârnați în foaie de clătită”, meniți să facă pizza să „alunece-n jos”, băieții îi studiară tehnica cu ochi de cunoscători și-l ascultară vorbind cu șeriful, dând și ei a încuviințare din cap, ca niște oameni în toată firea.
   La urma urmei, Eddie, era singurul tată pe care-l cunoscuseră în ultimii ani.
   Iar șeriful era șeriful.
   După ce ospățul se termină, familiile prietene își luară rămas-bun.
   Sage și Virginia promiseră să treacă pe-acolo la sfârșit de săptămână ca s-o ajute la făcut curat. Bey promise să treacă și ea ca s-o ajute la băut și să se uite la ele cum muncesc. Eddie cel Mare zise că dacă avea nevoie de orice fel de scule ca să repare obișnuitele chestiuni enervante, ce se iveau neapărat în prima lună de casă nouă, avea să dea o mână de ajutor. Iar Christopher le spuse prietenilor săi că o să-i vadă iarăși pe toți lunea.
   Șeriful rămase la urmă.
   - Drăguț din partea dumitale că ai venit să ne ajuți, domnule șerif, zise ea strângându-i mâna.
   Șeriful plecă bărbia, apoi își îndreptă privirile spre dușumele. Se mută de pe un picior pe altul ca un elev de gimnaziu și vorbele începură deodată să-i sune ca și cum ar fi avut în piept o sală de raquetball.
   - Mmm, da. Știu cum e să te muți într-un loc nou și să n-ai pe nimeni care să-ți întindă o mână. Și eu abia am venit, acum 1 an, din Hill District.
   Ea dădu din cap. El înghiți în sec. Și încercă.
   - Doamnă Reese... ați apucat să ajungeți la Primanthi Brothers? E o adevărată instituție în Pisburgh.
   - Nu.
   - Pot să vă duc eu acolo?
   Poate nu așa de elegant cum plănuise. Dar o spusese.
   Kate îl privi. Un bărbat mare cât un urs care deodată părea mititel.
   Știa destul despre bărbați neisprăviți ca să recunoască unul de calitate când îl vedea. Doar că nu era pregătită. Nici pe departe. Nu după ce îndurase cu Jerry.
   - Dă-mi un pic de timp, domnule șerif, zise.
   Asta păru suficient pentru el.
   - Am destul, doamnă Reese, zâmbi șeriful. Noapte bună.
   Și, acestea fiind zise, se îndreptă spre mașină. Kate rămase pe verandă și-l privi cum se depărtează, în vreme ce primii stropi de ploaie începeau să cadă. Intră apoi în prima casă din viața ei și încuie ușa.
   Ascultând bătaia ușoară a ploii pe acoperiș, sui treptele scărilor ei proprii și personale, până la dormitorul fiului ei. Christopher se îmbrăcase în pijama deja și, ghemuit în pat, citea cartea Robinson Crusoe. I-o recomandase doamna Henderson după ce Insula Comorilor îi plăcuse foarte mult.
   Lui Kate nu-i venea să creadă cât de repede avansase cu cititul în ultima lună. La fel și la aritmetică. Începuse clasa pregătitoare la scurtă vreme de la moartea tatălui său. Și după ce se chinuise atâta vreme, începea în sfârșit să-și deschidă aripile. Poate că dificultățile de învățare avuseseră de-a face și cu stresul. Oricum va fi fost, își promise să le ia doamnei Henderson și doamnei Lasko niște cadouri mai speciale de Crăciun.
   Erau niște profesioniste miraculoase.
   Se așeză lângă el și citi câteva rânduri peste umărul lui, îndreptându-i o șuviță de păr. Se uită prin cameră la cele două lucruri pe care promisese să i le cumpere cu banii de la loterie.
   Primul era o etajeră pentru cărți. Una care nu era luată de la reduceri sau de la IKEA. Nici vorbă. Pentru primul dulap adevărat al băiatului căută prin oraș de-a fir a păr, până ce găsi un anticariat drăguț. Îi zise lui Christopher că putea să și-l aleagă pe oricare. Erau acolo niște adevărate frumuseți. Din lemn de stejar. De pin. De cedru. Însă Christopher alese un raft vechi, acoperit cu un soi de tapet ridicol, cu rațe. O rudă săracă a etajerelor cele frumoase.
   - Poți să iei ce etajeră de cărți vrei. De ce tocmai asta, scumpule? îl întrebă.
   - Fiindcă miroase a mănuși de baseball.
   Al doilea dar era o ramă de argint pentru o fotografie înfățișându-l pe tatăl lui. O așezase mândru deasupra raftului, ca piesă centrală a camerei. Kate se uită lung la fotografie. Un moment înghețat în alb și negru. Tatăl lui Christopher, zâmbind lângă pomul de Crăciun. Asta era una din zilele bune.
   Kate zăbovi acolo 20 de minute, ascultându-și fiul cum citește cu voce domoală ca susurul ploii de afară. Când termină, îl pupă pe obraz și-l înveli pentru culcare.
   - Christopher... i-ai cumpărat mamei o casă. Știi cine face asta?
   - Nu.
   - Învingătorii fac asta.
   Îi stinse lumina cu un „Un, doi, trei... hapciu!” Se duse apoi în bucătărie. După câteva înghițituri din berea cu cuburi de gheață, se apucă de dormitorul ei. Dormitorul ei propriu și personal. În afară de acei câțiva ani petrecuți cu soțul, nu avusese nicicând parte de un cămin în care să se simtă ocrotită.
   Și acum fiul ei îi oferea unul.
   După ce termină de despachetat și ultimele obiecte vestimentare, își dădu seama că acestea umpleau doar o treime din debaraua ei. De obicei, Kate Reese se aștepta ca lucruri neplăcute să-i invadeze viața.
   Însă aici era paradisul. Raiul pe pământ. O luă pe firul tuturor deciziilor trecute, tuturor momentelor care o aduseseră aici, în casa ei, ascultând cum norii leapădă ploaia pe acoperiș.
   I se părea că lucrurile n-ar fi putut ieși mai bine nici dacă cineva ar fi plănuit totul.

Capitolul 19

   Christopher stătea ghemuit în sacul lui de dormit, imprimat cu Motanul Buclucaș.
    Asculta picurii de ploaie căzând pe acoperiș și simțea că e cald și bine. Lumina lunii clipea printre rafalele de ploaie și intra pe fereastra largă, lăsând umbre mici peste noua lui etajeră de cărți și peste poza cu tati. Mami îi zisese că-și poate zugrăvi pereții în orice culoare vrea, fiindcă nu mai trebuia de-acum să-și facă griji că nu vor primi înapoi banii lăsați garanție pentru casa în chirie. Îi spusese că ar vrea nori albaștri. Cum e cerul. Sau ochii domnului Ambrose.
   Fără un sunet, Christopher ieși din sacul de dormit.
   Se apropie de fereastră și se cățără pe pervaz. Stătu acolo, așezat turcește și uitându-se peste întinderea curții. La scrânciobul care se legăna în vânt. Și la terenul de joacă mare, perfect pentru o partidă de baseball cu băieții.
   Și la pădurea din Mission Street.
   Un fulger brăzdă cerul. Ploaia lăsa urme pe sticlă, lacrimi mărunte, ca pe un parbriz. Cineva, la școala de catehism, zisese că picăturile de ploaie sunt lacrimile lui Dumnezeu. Se întrebă dacă Arca lui Noe fusese purtată de mânie.
   Sau de hohotele de plâns ale lui Dumnezeu.
   Christopher deschise fereastra, ridică privirea și văzu norii. Pe marginea ferestrei căzură stropi mărunți. I se opriră reci pe obraz, roșii și trandafirii. Zăbovi așa jumătate de ceas, mulțumindu-se să privească și să asculte, simțindu-se fericit și privilegiat. Norii aveau ceva familiar. Doar că nu-și amintea ce. Dar i se părea că zâmbesc.
   Christopher le zâmbi înapoi.
   Nu era o voce. Era vântul. Era o șoaptă. Nu aducea a voce. Părea o imitație de voce. Era mai mult o amintire decât o voce adevărată.
   Venea din pădure.
   Îl chema.
   Christopher își luă de pe dușumea ghetuțele și hanoracul. Aruncă o privire spre fotografia înrămată în argint a tatălui său și deschise ușa dormitorului. Se uită în lungul holului. Camera mamei era întunecată. Coborî tiptil scările și trecu prin bucătărie. Nu se mai simțea miros de prăjituri.
   Christopher deschide ușa glisantă care dădea în curtea din spate.
   Ceața se îndesise, însă tot deslușea copacii legănați de adierea vântului. Îl linișteau. Ca un cântec de leagăn ori ca partea răcoroasă a pernei.
   Picioarele îi atinseră iarba udă, rece. Străbătu ceața, trecu pe lângă leagănul din cauciuc de mașină și ajunse în celălalt capăt al curții.
   Văzu cabana de lemn de peste stradă. La toate ferestrele era întuneric. Se întoarse apoi, iarăși, către copaci. Și-o văzu acolo. La doi pași.
   Pădurea din Mission Street.
   Christopher cântări din ochi desișul. Copacii se legănau alene, frumoși cu toții, cu frunzișul rărit. Ca niște brațe fluturate în biserică.
   Înainte și înapoi. Înainte și înapoi. Nu vedea pe nimeni, dar îi simțea acolo. Și simțea mirosul de mănușă de baseball, chiar dacă mănușa lui era împachetată într-o cutie din camera de zi.
   - Ești acolo? șopti în cele din urmă Christopher.
   Copacii se mișcară. Auzi rămurele trosnind. Urechile lui Christopher se făcură roșii. Știa că ar fi trebuit să-i fie frică, doar că nu-i era. Trase aer în piept, simțindu-se ușurat. Fiindcă știa că era ceva acolo. Care-l privea.
   - Mulțumesc că i-ai dat o casă mamei, șopti Christopher.
   Tăcere. Dar nu chiar tăcere. Îl asculta. Christopher își spuse că era, poate, chiar în spatele lui. Îl gâdila ceva pe ceafă.
   - Încerci să vorbești cu mine? întrebă.
   Adierea vântului se opinti în frunziș. Christopher simți o voce în vânt. Vocea nu rostea cuvinte, însă el tot simțea cuvinte pe ceafă. De parcă vântul ar fi suflat printre copaci doar cât să se facă înțeles.
   Christopher intră în desiș.
   Ploaia lovea frunzișul și se prelingea pe trunchiuri în râulețe. Nu știa încotro se duce, însă, cumva, picioarele lui știau. Era de parcă ar fi mers cu bicicleta. Creierul său poate că uitase, dar corpul nu avea s-o facă niciodată.
   Picioarele îl duceau către voce.
   Inima lui Christopher se strânse un pic. Nu vedea pe nimeni, dar simțea ceva. Ca atunci când două mâini se electrizează, când se ating. Se luă după voce prin pădure și lumina de pe cărare se făcu mai puternică. Simți un miros. Un iz delicios de toamnă. Ca atunci când încerci să apuci cu dinții merele dintr-un poloboc cu apă. Văzu, săpate în scoarță, nume. Inițiale ale unor iubiți adolescenți din urmă cu sute de ani. Oameni care erau acum bătrâni.
   Sau oameni care erau morți.
   Christopher ajunse în luminiș. Rămase tăcut acolo, holbându-se la arborele gigantic, ca o mână chircită de artrită. Văzu pe jos o pungă de plastic plină de noroi. O ridică și-o clăti cu grijă în ploaia rece, proaspătă. Șterse apoi punga cu hanoracul său roșu până ce murdăria lăsă locul albului. Se apropie apoi de copac și puse punga albă de plastic pe o creangă mai joasă. Se uită apoi la ea cum dansează, ca un zmeu prins de sfoară. Nu-și amintea, dar era ceva în legătură cu ea. Ceva liniștitor, alinător. Ca un prieten vechi.
   - Salut, zise Christopher către punga albă de plastic. mă auzi?
   Punga de plastic alb părea nespus de ușurată.
   - Da, te aud, zise Christopher.
   nu-mi vine să cred. în sfârșit mă aude cineva.
   Christopher se îmbujoră. Înghiți în sec.
   - Chiar ești adevărată? întrebă Christopher punga albă de plastic.
   da.
   - Nu o născoacere a imaginației mele?
   nu.
   - Deci nu am înnebunit? întrebă Christopher.
   nu. am tot încercat să vorbesc cu toată lumea, dar tu ești singurul care a ascultat.
   Christopher se simțea peste măsură de ușurat.
   - Acum de ce te pot auzi?
   fiindcă suntem doar noi în pădure, de aceea v-am făcut rost de casa aceea. îți place?
   - E cea mai super casă pe care-am văzut-o vreodată.
   mă bucur mult.
   - Când pot să te văd?
   curând, dar am nevoie, mai întâi, să faci ceva pentru mine, da?
   - OK, zise Christopher.
   Apoi băiețelul îngenunche la poalele copacului și își aținti privirea asupra pungii albe de plastic, care dansa precum părul suflat de vânt. Zăbovi acolo ore bune. Nepăsător la frig. Vorbind verzi și uscate. Cu noul lui prieten.
   Omul cel amabil.

Partea a III-a

Prietenie pe vecie

Capitolul 20

   - Băieți, vreți să construim o căsuță în copac?
   - Căsuță în copac? zise Ed Specialul, făcând să alunece șunca pe gât cu o înghițitură de lapte cu ciocolată. Tati mi-a făcut una odată, dintr-un set. S-a îmbătat foarte tare și a stricat-o.
   Erau la cantină. Ziua de friptură Salisbury. Christopher n-avea habar ce înseamnă exact Salisbury, dar mama lui îi dăduse bani de prânz, ca să-și ia ceva cald în loc de punga maro cu sendvișul lui obișnuit, cu unt de arahide și țelină. Mai ales că acum, în noiembrie, se făcuse ceva mai frig. Decorațiunile de Halloween fuseseră scoase și podoabele pentru Ziua Recunoștinței fuseseră puse în locul lor.
   - Nu-i genul ăla de căsuță, Ed, se apucă să explice Christopher.
   Deschise caietul și, cu grija, desfăcu planurile înaintea prietenilor săi. Cei doi M & M se uitară la schițe, toate desenate perfect pe hârtie cu pătrățele. Detaliile fuseseră trasate cu nespusă grijă. Țiglele negre. Balamalele. Ușa roșie. Șipcile șerpuind în susul copacului, ca o scară făcută din dinți de lapte.
   - Uau, asta-i ca o casă adevărată! exclamă Ma din spatele ocluzorului de pe ochi.
   - Tu l-ai desenat? întrebă Mike, impresionat.
   Christopher dădu din cap a încuviințare. Se trezise, duminică dimineața, cu planurile în cap. Cu o imagine limpede, pe care aproape că ar fi putut s-o dezlipească de acolo ca pe un poster. Își petrecuse apoi întregul sfârșit de săptămână cu schița, desenând-o pe hârtie cu pătrățele, cu creioane colorate, la fel cum făcuse ca să plănuiască locuința de vis a mamei. Dar de data asta nu mai existau jocuri video, cămări cu dulciuri sau grădină zoologică în curte.
   De data asta era ceva real.
   - Și o să fie și o ușă care se încuie și tot? întrebă Mike.
   - Da. Și jaluzele. Și ferestre de sticlă adevărată. Și o trapă secretă cu scară de frânghie, în podea, zise fremătând, Christopher.
   - Dar de ce ai nevoie de-o ușă secretă? întrebă Ma.
   - Fiindcă e mișto, de-aia, zise Mike.
   - Ia să văd și eu, zise Ed Specialul smulgând din mâinile lui Ma hârtiile.
   Le cercetă sceptic, ca un topograf, printre înghițituri de lapte cu ciocolată. Christopher văzu că Ed Specialul lăsase urme de șuncă pe marginile foii. Se enervă un pic, dar nu reacționă. Avea nevoie de ajutorul prietenului său. După o clipă, Ed făcu hârtiile să alunece iarăși către Christopher.
   - Imposibil. N-o să putem construi singuri așa ceva, zise.
   - Ba am putea, replică Ma. Unchiul nostru George e...
   - ...meșter, zise Mike luând vorba din gura fratelui său. Și vara trecută l-am ajutat. Am putea s-o scoatem la capăt.
   - Dar deja e noiembrie. E frig ca naiba, îi avertiză Ed Specialul.
   - Ești fată sau ce? întrebă Mike.
   - Nu știu. Tu ești? replică iscusit Ed Specialul.
   - Haide, Eddie. O să fie un club doar al nostru, zise Christopher.
   - Ce-i așa distracție să construiești la tine-n curte o casă în copac tâmpită, la 30 de pași de camera ta caldă, cu televizor adevărat?
   - Păi, n-o construim în curte la mine, șopti Christopher. O facem în pădurea din Mission Street.
   Se lăsă o tăcere de-ai fi auzit cum pică frunza. Seriozitatea planului se dezvălui deodată. Nu era o excursie în curtea din spate. Era o aventură în toată puterea cuvântului. Încălca reguli. Era...
   - Super, șopti Ed Specialul.
   - ...dar încălcăm proprietatea, zise Ma.
   - Pe bune, Sherlock? De-aia-i așa de super, replică Ed Specialul.
   - Nu știu... zise Mike. Compania de Construcții Collins are garduri peste tot.
   - Ești fată sau ce? întrebă Ed Specialul, obținând o victorie tăcută.
   - Nu peste tot, zise Christopher. E o cărare spre pădure de la mine din curte. Nici nu trebuie să sărim vreun gard sau ceva. Dar o să avem nevoie de scule.
   - Asta-i ușor, zise Ed Specialul, care devenise acum cel mai mare apărător al planului. Tati are un garaj plin. Și nu le folosește deloc.
   - Cum facem cu lemnul? întrebă Christopher, cu toate că știa răspunsul.
   - Compania de construcții a lăsat peste tot mormane de bucăți de scânduri, zise Mike.
   - Și unchiul nostru are o groază de cuie, adăugă Ma, încercând să-și dea un pic de importanță.

..........................................