Prieten imaginar, Stephen Chbosky

 1-10

         Cu 50 de ani în urmă....

        Să nu ieși pe stradă. Ei nu te pot găsi dacă nu ieși de pe stradă.

   Micul David Olson știu că dăduse de belea. De îndată ce mama se întorcea cu tati, avea s-o încurce. Nădejdea îi era în pernele îndesate sub pătură, care arătau ca și cum el ar mai fi fost încă în pat. Așa făceau în serialele TV. Dar nimic din toate astea nu mai avea importanță acum. Se furișase afară din dormitor, coborâse pe vrejul de iederă, alunecase și se lovise la picior. Însă nu foarte tare. Nu ca fratele lui, la fotbal. Nu era cine știe ce.
   Micul David Olson porni, șchiopătând ușor, pe Hays Road. Cu pâcla atingându-i fața. Ceața se rostogolea de pe deal. Se uită la lună.
   Era plină. A doua noapte la rând cu lună plină. O lună albastră.
   Asta-i spusese fratele lui mai mare. Ca în cântecul pe care dansau uneori mami și tati. Mai demult, când erau fericiți. Înainte ca David să-i facă să se teamă.
   Lună albastră.
   Te-am văzut însingurată.
   Micul David Olson auzi ceva în tufe. Se gândi o clipă că era poate încă unul dintre visele acelea. Dar nu era. Știa că nu este. Doar se chinuise să rămână treaz. Chiar și cu durerile alea de cap. Trebuia, în noaptea asta, să ajungă acolo.
   Trecu o mașină, scăldând în lumină ceața. Micul David Olson se piti după o cutie poștală. Din bătrânul Ford Mustang se revărsau acorduri de rock’n’roll. Doi adolescenți râdeau. O mulțime de puști erau acum recrutați în armată și tot mai mulți urcau beți la volan.
   Cel puțin asta spusese tati.
   - David? șopti o voce.
   Susură. Șuieră.
   Vorbise cineva? Sau i se păruse?
   - Cine-i acolo? rosti David.
   Tăcere.
   Probabil că totul era în capul lui. În regulă. Măcar nu era doamna aia șuierătoare. Măcar nu visa.
   Ori visa?
   David se uită în josul pantei, către răscrucea cu Monterey Drive, unde lumina un felinar mare. Adolescenții trecură de el, împreună cu tot sunetul ăla. Și atunci David văzu umbra. O siluetă stătea în lumina becului. Așteptând și fluierând. Fluierând și așteptând. O melodie care aducea un pic cu
   Luna albastră.
   Perii de pe ceafa lui David se ridicară.
   Nu te apropia de colțul ăla.
   Stai departe de persoana aceea.
   În schimb, micul David Olson o tăie de-a curmezișul, prin curți.
   Merse în vârful picioarelor pe lângă un gard vechi. Să nu te audă. Ori să te vadă. Ai ieșit de pe stradă. E periculos. Își aruncă privirea pe o fereastră, unde o bonă se pupa cu iubitul ei în vreme ce bebelușul țipa. Plânsetul lui semăna însă cu mieunatul unei pisici. Încă era sigur că nu visează, însă îi venea din ce în ce mai greu să facă diferența. Se vârî pe sub gard și se alese cu pete ude de iarbă pe turul pantalonilor de pijama. Știa că n-o să poată ascunde petele de mama lui. Că avea să fie nevoit să și-i spele singur. Ca atunci când făcea în pat. Începuse iarăși să facă în pat și spăla cearșaful în fiecare dimineață. Nu putea să-i spună mamei. L-ar fi luat la întrebări.
   Întrebări la care nu putea răspunde.
   Nu cu voce tare.
   Înaintă printre șirurile de copaci de după casa familiei Maruca.
   Trecu de leagănul pe care domnul Maruca îl montase împreună cu băieții lui. După o zi de trudă se iveau mereu doi biscuiți Oreo și un pahar cu lapte. Micul David ajutase și el, o dată sau de două ori.
   Tare-i plăceau biscuiții. Mai ales când se învecheau și se înmuiau un pic.
   - David?
   Șoapta era acum mai puternică. Se uită peste umăr. Nu văzu pe nimeni. Privi temător înapoi, către casele din dreptul felinarului.
   Persoana-umbră nu mai era. Silueta putea fi oriunde. Putea fi chiar în spatele lui. Dă Doamne să nu fie doamna care șuieră. Te rog, nu mă lăsa să adorm.
   Trosc.
   O creangă, în spatele lui, se frânse. Micul David Olson uită de piciorul rănit și-o luă la fugă. Străbătu peluza familiei Pruzan, ieși pe Carmell Drive și făcu la stânga. Auzea răsuflarea grea a câinilor. Se apropiau. Doar că nu erau câini. Doar sunete. Ca în vise. Ca plânsul pisicii-bebeluș. Fugeau după el, așa că alergă și mai tare. Ghetuțele loveau pavajul umed. Pleosc-pleosc-pleosc, ca un pupat de bunică.
   Izbuti, într-un târziu, să ajungă la intersecția cu Monterey Drive și o luă la dreapta, dând buzna în mijlocul străzii. Ca o plută pe râu.
   Nu ieși de pe stradă. Pe stradă nu te pot înhăța. Auzea zgomote pe amândouă părțile. Fâșâieli. Câini gâfâind. Lipăind. Pisici-bebeluș. Și șoaptele acelea.
   - David? Nu mai sta pe stradă, o să pățești ceva. Vino pe iarbă, la loc sigur.
   Vocea era a doamnei șuierătoare. O știa. Avea mereu, la început, o voce prietenoasă. Ca o învățătoare suplinitoare care se străduiește prea mult. Dar apoi, când te uitai la ea, nu mai era amabilă. Se transforma doar în dinți și-ntr-o gură șuierătoare. Mai rău decât vrăjitoarea cea rea. Mai rău decât orice. În patru labe, ca un câine.
   Sau cu un gât lung de girafă. Șșșșșș.
   - David? Mămica ta s-a lovit la picior. A făcut o bubă mare. Vino să mă ajuți.
   Doamna șuierătoare folosea acum vocea mamei lui. Nu era cinstit, dar o făcea. Putea chiar să și arate ca ea. Prima oară chiar funcționase. Se dusese la ea, pe peluză. Și ea îl înhățase. Două zile, după aceea, nu mai putuse adormi. Când îl luase în casa cu pivniță.
   Și cu cuptor.
   - Ajută-ți mama, rahat cu ochi.
   Vocea bunicii acum. Doar că nu era buni a lui. David simți dinții albi ai doamnei șuierătoare. Nu te uita la ei. Privește drept în față. Și aleargă. Du-te spre fundătură. O poți face să plece pentru totdeauna. Du-te la ultimul bec de pe stradă.
   - Șșșșșșș.
   David Olson își aruncă privirea spre ultimul corp de iluminat din fundătură. Apoi se opri.
   Persoana-umbră apăruse iarăși.
   Stătea în mijlocul cercului de lumină. Așteptând și fluierând.
   Fluierând și așteptând. Vis ori nu, asta era de rău. Însă David nu se mai putea opri acum. Doar de el depindea. Avea să fie nevoit să treacă pe lângă persoana de lângă felinar ca să ajungă la locul de întâlnire.
   - Șșșșșșșșșș.
   Doamna șuierătoare se apropia. Îi sufla în ceafă. David Olson simți, deodată, că îl ia frigul. Își simți pijamaua umedă. Chiar și cu pardesiul pe deasupra. Trebuia să continue, asta era tot ce putea face. Să fie curajos ca fratele lui mai mare. Ca adolescenții luați în armată. Să fie curajos și să pășească mai departe. Un pas mic. Încă doi.
   - Cine e acolo? rosti micul David Olson.
   Silueta nu răspunse. Silueta nu se mișcă. Doar inspira și expira, iar răsuflarea sa făcea
   Norișori.
   - Cine e acolo? Cine ești? întrebă David.
   Tăcere. Lumea întreagă își ținea respirația. Micul David Olson înmuie un vârf de deget în balta de lumină. Silueta se cutremură.
   - Îmi pare rău, dar trebuie să trec. Se poate?
   Iarăși liniște. David întinse piciorul, ușurel, în lumină. Silueta începu să se răsucească. David se gândi să se întoarcă acasă, însă trebuia să termine. Doar așa o putea opri. Își lăsă talpa, cu totul, în lumină. Silueta se răsuci iar. Ca o statuie care prinde viață. Tot piciorul. O nouă învârtejire. În cele din urmă, David nu mai putu răbda și intră cu totul în peticul de lumină. Silueta se năpusti asupra lui. Icnind. Cu brațele întinse. David fugi prin cerc, cu silueta după el. Plescăind lipicios. Țipând. Simți că întinde după el unghiile lungi, însă chiar când era pe cale să-l înhațe de păr, David își făcu vânt pe pavajul dur, alunecând ca pe un teren de baseball. Se juli la genunchi, dar nu mai conta. Ieșise din lumină. Silueta încremeni.
   David ajunsese la capătul străzii. Fundătura cu cabana de lemn și cu perechea proaspăt căsătorită.
   Micuțul David se uită împrejur. Noaptea era liniștită. Se auzeau doar greierii. Și mai era un pic de ceață, luminând cărarea care ducea către copaci. David era îngrozit, însă nu se putea opri. Totul depindea de el. Trebuia să termine, altfel doamna șuierătoare avea să scape. Și fratele lui mai mare avea să fie primul care murea.
   Micul David Olson părăsi strada și merse.
   Pe lângă gard.
   Peste câmp.
   Apoi intră în pădurea din Mission Street.

Partea I
Azi
Capitolul 1

   Oare visez?
   Asta se întrebă băiețelul când vechiul Ford break dădu peste un prag limitator de viteză care, zguduindu-l, îl făcu să se trezească.
   Avea senzația aceea, când ai chef să mai lenevești în pat, dar îți vine deodată să te duci la toaletă. Miji ochii în lumina soarelui și se uită la întinderea autostrăzii cu plată Ohio Turnpike. Vaporii stârniți de arșița de august se ridicau unduitori ca valurile de la piscina la care-l dusese mami după ce, un timp, făcuse economii sărind peste masa de prânz. „Am slăbit un kilogram jumătate”, zisese și făcuse cu ochiul. Aceea fusese una dintre zilele bune. Își frecă ochii cârpiți de somn și se ridică în capul oaselor pe banchetă. Adora să stea în față când conducea mami. Simțea că aparține unui club. Un club special alcătuit din el și din doamna asta faină și slabă. Îi aruncă o privire, printre razele soarelui matinal. Pielea îi era lipită de bancheta înfierbântată de vinil. Umerii, unde se sfârșea bluza fără mâneci, îi erau înroșiți. Pe sub marginea bluzei pielea îi rămăsese albicioasă.
   Într-o mână avea o țigară și arăta sublim. Ca vedetele de cinema de demult, din filmele pe care le vedeau împreună în serile de vineri.
   Tare-i plăcea să vadă urme de ruj pe filtrele țigărilor ei. Profesorii de la școală, din Denver, ziceau că țigările îți fac rău. Când îi spusese asta, mami glumise zicând că profesorii îți fac rău și continuase să fumeze.
   - Dar să știi că, de fapt, profesorii sunt importanți, deci uită că am spus asta, zisese apoi.
   - OK, replicase el.
   O privi cum strivește chiștocul țigării și cum, imediat, își aprinde alta. Făcea asta numai când o îngrijora ceva. Și întotdeauna când erau în mișcare ceva o îngrijora. Poate că de data asta avea să fie altfel. Așa zicea ea mereu, de când murise tati. De data asta o să fie altfel. Chiar dacă niciodată nu era.
   Și, de data asta, fugeau.
   Ea trase din țigară și fumul se încolăci pe lângă picurii de sudoare de august, de pe buza de sus. Își coborî privirea spre volan, cufundată în gânduri. Îi luă un minut întreg ca să-și dea seama că el se trezise. Și zâmbi.
   - Nu-i așa că-i o dimineață fantastică? șopti ea.
   Băiatul nu dădea două parale pe dimineți. Însă mami, da. Așa că-i făcu pe plac.
   - Da, mami, chiar este.
   Acum îi zicea mereu mami. Ea îi ceruse, cu 3 ani în urmă, să nu-i mai spună „mămică”. Zisese că asta îl făcea să pară mititel, și ea nu voia ca fiul ei să pară mititel. Uneori îl punea să-și arate mușchii, îi lua brațele slăbănoage și-l punea să și le încordeze, astfel încât bicepșii să arate altfel decât plați. Puternici ca ai tatei, în poza aceea de la Crăciun. Singura pe care o avea.
   - Ți-e foame, pui? întrebă ea.
   Băiatul dădu din cap.
   - E un popas pe șosea, la granița dintre state. Sigur găsim vreun birt pe acolo.
   - Și-o să aibă clătite cu fulgi de ciocolată?
   Băiatul își amintea de clătitele cu fulgi de ciocolată din Portland.
   Asta era în urmă cu 2 ani. Era un bistrou dedesubtul apartamentului lor din oraș. Și bucătarul le dădea mereu clătite cu fulgi de ciocolată. De-atunci umblaseră prin Denver și Michigan.
   Însă clătitele nu le uitase, și nici pe omul amabil care le făcea. Nici nu știuse până atunci că și alți bărbați în afară de tati puteau să se poarte frumos.
   - Dacă n-au, cumpărăm niște bomboane M&M și le punem pe mormanul de clătite. OK?
   Acum venise rândul băiețelului să se simtă îngrijorat. N-o mai auzise să spună așa ceva. Nici măcar când se mutau. Mereu se simțea vinovată când se mutau. Dar până și la apogeul vinovăției îi spusese mereu că ciocolata nu era un aliment pentru micul dejun. Chiar și când mami își bea amestecurile dietetice cu aromă de ciocolată, diminețile, îi spunea asta. Și nu, amestecurile nu se socoteau drept ciocolată. O întrebase deja.
   - Bine, zise el și zâmbi, sperând că nu era o ocazie unică în viață.
   Apoi se uită iarăși spre bariera unde se făcea plata. Traficul încetinea; văzură o ambulanță și un autoturism break. Cei de pe salvare bandajau capul însângerat al unui bărbat. Părea să aibă o tăietură pe frunte și, poate, niște dinți lipsă. Când se apropiară și mai mult, văzură cerbul de pe capota vehiculului. Un corn era încă înfipt în parbriz. Ochii animalului erau deschiși. Cerbul se zbătea și se smucea de parcă n-ar fi știut că e pe moarte.
   - Nu te uita la el, zise mami.
   - Scuze, rosti băiatul și-și feri privirea.
   Mamei lui nu-i plăcea ca el să vadă lucruri rele. Văzuse deja prea multe în viață. Mai ales de când murise tati. Așa că se uită în altă parte și îi studie părul de sub eșarfă. Cea pe care ea o numea bandană, însă băiețelului îi plăcea să se gândească la ea ca la o eșarfă, din cele care apăreau în filmele vechi de vineri seara. Se uită la părul ei și la propriul păr, șaten ca al tatei în singura poză pe care o avea cu el, de la Crăciun.
    Nu-și mai amintea prea multe despre tatăl lui. Nici vocea măcar. Doar izul de tabac de pe cămașă și mirosul de cremă de ras Noxzema. Atâta tot. Nu știa despre tatăl lui decât că trebuie să fi fost o persoană de mare însemnătate, fiindcă toți tații erau așa. Oameni însemnați.
   - Mami? întrebă. Ești bine?
   Ea arboră zâmbetul de zile mari. Însă pe chip i se zugrăvea frica.
   Ca și cu 8 ore în urmă, când îl trezise în toiul nopții, spunându-i să-și facă bagajul.
   - Repede, șoptise.
   Băiețelul făcuse cum i se ceruse. Îndesase tot ce avea în sacul de dormit. Când ieșise tiptil în sufragerie, îl văzuse pe Jerry lățit pe sofa.
   Jerry se freca la ochi cu degetele. Cele cu tatuaje. Preț de o clipă, Jerry aproape că se trezise. Aproape. Și, cum Jerry zăcea în continuare acolo, urcaseră în mașină. Cu niște bani în torpedou despre care Jerry habar n-avea. În rest, Jerry luase totul. Se depărtaseră în liniștea nopții. Și-apoi, vreme de o oră, ea se uitase în oglinda retrovizoare mai mult decât la șoseaua din fața ei.
   - Mami? O să ne găsească?
   - Nu, zise ea aprinzându-și încă o țigară.
   Băiețelul își privi mama. Și, în lumina zorilor, văzu că roșeața obrazului ei nu era de la fard. Simți că-l cuprinde o emoție puternică, un sentiment pe care și-l rosti în minte.
   Trebuie să reușești.
   Era promisiunea lui. Își privi mama. „Te apăr eu”, își spuse. Nu ca atunci când era mic de tot și nu putea face nimic. Era mai mare acum. Și brațele n-aveau mereu să-i rămână slăbănoage și fără mușchi. Intenționa să se apuce de făcut flotări, să se facă mare și puternic pentru ea. Voia s-o apere. Pentru tati.
   Nu ai voie să dai greș.
   Trebuie să-ți aperi mama.
   Tu ești bărbatul în casă.
   Se uită pe geam și văzu un panou de afișaj vechi, de formă arcuită. Pe reclama ponosită scria „Ai un prieten în Pennsylvania”. Și poate că mama lui avea dreptate. Poate că de data asta urma să fie altfel. Era al treilea stat în care se mutau în ultimii doi ani. Poate că de data asta avea să le iasă. Oricum ar fi fost, știa că n-o poate lăsa la greu.
   Christopher avea 7 ani și jumătate.

Capitolul 2

   Erau de o săptămână în Pennsylvania când s-a întâmplat.
   Mama lui Christopher spunea că alesese orășelul Mill Grove fiindcă era micuț, sigur și avea o școală primară excelentă. Însă, în sinea lui, Christopher se gândea că îl alesese, poate, fiindcă părea ferit de restul lumii. Traversat de-o șosea. Înconjurat de copaci. Nu cunoșteau pe nimeni aici. Și, dacă nu-i știa nimeni, Jerry n-avea cum să-i găsească.
   Mill Grove era o ascunzătoare grozavă.
   Mamei lui nu-i mai trebuia decât o slujbă. În fiecare dimineață, Christopher își privea mama cum se dă cu ruj și cum își piaptănă frumos părul. O privea cum își pune ochelarii șmecheri și cum se frământă din pricina găurii de la subsuoara dreaptă a singurului sacou de mers la interviu. Gaura era în țesătură, nu la cusătură. Așa că nu putea decât să o prindă cu un ac de siguranță și să se roage să nu se vadă.
   După ce-și mânca cerealele cu fructe, mama îl lua la biblioteca publică, să-și aleagă cartea pentru ziua aceea, în vreme ce ea căuta prin gazete oferte de angajare. Cartea zilei era „munca” pentru care primea, ca răsplată, cereale cu fructe. Dacă o citea, le primea. Dacă nu, se alegea cu terci de ovăz (sau și mai rău.) Așa că trebuie să ai mare grijă să citești cartea aia, băiete.
   Odată ce mami își nota câteva variante promițătoare, se suiau iarăși în mașină și porneau pe la diferite interviuri de angajare. Îi zicea lui Christopher că vrea să o însoțească și el, ca să aibă parte amândoi de aventură. Doar ei doi. Spunea că vechiul lor automobil e un rechin de uscat și că umblau după pradă. Adevărul era că n-avea bani să plătească pe cineva care să stea cu el, însă lui Christopher nu-i păsa, fiindcă era cu mami.
   Așa că porneau la „vânătoare” și, în vreme ce conducea, mama îl lua la întrebări despre capitalele statale. Sau despre probleme de aritmetică. Și vocabular.
   - Școala primară Mill Grove e chiar drăguță. Au laborator de informatică și tot ce vrei. O să-ți placă mult clasa a doua.
   Indiferent unde-ar fi stat, mama lui Christopher ochea școli publice bune, așa cum alte mame ochesc chilipiruri la apă gazoasă (aici le spuneau „sifoane”, nu știa de ce). Și de data asta, îl încredințase ea, avea să aibă parte de cea mai bună. Motelul se găsea lângă o școală de cartier excelentă. Promisese să-l ducă cu mașina în fiecare zi, ca să nu fie poreclit „puștiul din motel”, până ce aveau să-și găsească un apartament. Voia, îi spusese, ca el să aibă parte de educația de care nu avusese parte ea. Și nu era nimic că-i venea un pic mai greu acum. În clasa asta avea să devină mai bun la matematică. În acest an școlar munca lui avea să dea roade și n-avea să mai încurce literele când citea. Iar el zâmbea și o credea, fiindcă ea credea în el.
   Apoi, când ajungea la fiecare interviu, își lua un moment de meditație și rostea niște cuvinte de prin manualele ei de dezvoltare personală, fiindcă încerca și ea să creadă în sine.
   - Ei vor să te iubească.
   - Tu decizi dacă asta-i slujba ta sau nu. Nu ei.
   După ce căpăta oarece încredere în sine, intrau în clădire.
   Christopher rămânea prin anticamere și citea din cărți cum voia mama lui, însă literele se tot suceau și mintea începea să-i hoinărească. Gândurile i se ducea către prietenii de altădată. Îi era dor de Michigan. Dacă n-ar fi fost Jerry, i-ar fi plăcut să rămână veșnic în Michigan. Copiii erau de treabă. Și toată lumea era săracă, așa că nimeni nu știa că-i sărac, iar prietenul lui cel mai bun, Lenny „Nebunu’” Cordisco, era amuzant și-și dădea mereu pantalonii jos în fața călugărițelor de la școala catolică. Christopher se întreba ce mai face acum Lenny Cordisco. Probabil că încasa iarăși o săpuneală de la sora Jacqueline.
   După ce se termina fiecare interviu, mama lui Christopher ieșea cu o expresie șocată, o recunoaștere a faptului că, de fapt, era decizia lor dacă o s-o angajeze sau nu. Nu a ei. Însă nu avea altceva de făcut decât să se suie la loc în mașină și să-ncerce iarăși. Zicea că lumea poate-ncerca să-ți ia totul.
   Iar tu trebuie să renunți de bunăvoie la mândrie.
   În a șasea zi, mama lui opri în mijlocul orășelului, în fața unui aparat de parcat, și scoase la iveală prețioasa ei pungă de hârtie. Cea pe care scria „Defect”. O puse peste capul aparatului, spunându-i lui Christopher că furtul era un lucru rău, dar că amenzile de parcare erau și mai rele. Avea de gând să se revanșeze când își revenea cu banii.
   În mod normal, Christopher ar fi trebuit să aștepte în holul de la intrare, citindu-și cartea. Însă, într-a șasea zi, la un bufet de peste drum, luau masa șeriful și adjunctul lui. Ea îi strigă și întrebă dacă o să mai stea acolo un timp. Cei doi o salutară, spunând că o să arunce câte-un ochi la băiat. Așa că, răsplată pentru citit, îl lăsă pe Christopher în părculeț, iar ea intră în căminul de bătrâni pentru interviul de angajare. Christopher citi cu voce tare numele instituției, care era...
   Sahdy Pnies
   - Shady Pines, îl corectă ea. Dacă ai nevoie de ceva, cheamă-l pe șerif.
   Christopher se duse să se dea în leagăne. Pe unul era o omidă. Știa că Lenny Cordisco ar fi strivit-o. Însă Christopher se simțea prost când oamenii omorau făpturi mărunte. Așa că luă o frunză și duse omida sub un copac, unde să-i fie răcoare și bine. Apoi se întoarse la leagăne și începu să se hâțâne. Poate că nu era el în stare a facă mușchi, dar, măiculiță, se pricepea la sărituri!
   Legănându-se în scrânciob, ridică privirea spre nori. Erau cu zecile. Aveau forme diferite. Unul arăta ca un urs. Și altul aducea a câine. Văzu forme de păsări și de arbori. Însă un nor era mai frumos decât toți ceilalți.
   Unul care arăta ca o față.
   Nu de femeie. Nu de bărbat. Doar un chip plăcut, alcătuit din nori.
   Și îi zâmbea.
   Dădu drumul leagănului și sări.
   Christopher își imagină că aterizase pe tușa terenului de baseball de pe Tiger Stadium. Oaspeții la bătaie. Două afară. O tură de teren.
   Tigrii câștigă! În realitate, Christopher hălăduia acum în apropiere de Pisburg, Pennsylvania. Și se făcuse vremea să schimbe echipa, ca puștii ceilalți să-l placă. Hai, Pirații!
   După 10 minute de dat în leagăn, mama lui ieși. Însă de data asta nu mai avea expresia șocată. Doar un zâmbet larg.
   - Ai primit slujba? întrebă Christopher.
   - În seara asta luăm mâncare chinezească.
   După ce-i mulțumi șerifului pentru ajutor și primi un avertisment în privința pungii cu inscripția „Defect”, își sui fiul înapoi în rechinul de uscat și-l scoase la o Vineri de film. Vinerea era noaptea lor.
   Mama lui n-ar fi ratat-o pentru nimic în lume. Și avea să fie una dintre cele mai de soi din ultimul timp. Fără Jerry. Doar clubul lor special, cu numai doi membri. Chestii de ronțăit. Și filme vechi, împrumutate de la bibliotecă.
   Se duseră deci cu mașina la 7-Eleven ca să-și joace numerele la loterie, cum făceau în fiecare vineri. După ce luară și niște bere, se întoarseră la bibliotecă ca să împrumute cele două cărți de exersat cititul, pentru sfârșitul de săptămână, și niște filme pentru mai târziu. De ce plătesc oamenii pentru lucruri care sunt gratis? Se duseră la China Gate, cum îi sfătuise șeriful, fiindcă polițiștii se pricep la mâncare mai bine ca oricine, și ea tresări la vederea prețurilor, însă încercă să-și ascundă expresia. Așa că zâmbi. Îi spuse băiatului că îi mai rămăseseră niște bănuți pe cardul Visa de care nu știa Jerry și că într-o săptămână avea să capete primul salariu. Pe drumul de întoarcere spre motel, însoțiți de mirosul de rulouri cu ou, pui cu portocale și felul preferat al lui Christopher, Lo Mein (spaghei chinezești care-ți plac! scria în meniu), vorbiră despre ce-o să facă cu câștigul la loterie, la fel ca în fiecare vineri, înainte de-a afla că nu câștigaseră nimic.
   Christopher zise că i-ar cumpăra ei o casă. Făcu până și planuri pe hârtie liniată. Își rezervă o grămadă de jocuri video și o cameră cu dulciuri. Un teren de baseball și o grădină zoologică, chiar în curte, unde să se poată mângâia animalele. Totul plănuit în detaliu. Însă camera cea mai bună era a mamei lui. Cea mai mare din casă. Cu balcon și o trambulină de pe care să poată sări în piscina numai a ei.
   Și un șifonier imens cu cele mai drăguțe haine, fără rupturi sub braț.
   - Tu ce-ai face cu banii, mami? întrebă.
   - Mi-aș lua un profesor și toate cărțile de pe lume.
   - E mai bun planul meu, zise el.
   Când ajunseră acasă, minifrigiderul din cameră nu funcționa prea bine, așa că berea ei n-avea să se poată răci la timp pentru ospăț. În vreme ce mama privea extragerea numerelor de loterie la televizorul minuscul, Christopher se duse la mașina de gheață de pe hol. Și făcu lucrul învățat în filmele vechi pe care le vizionaseră. Luă niște gheață și turnă berea peste ea ca s-o răcească.
   - Uite, mami. Cu gheață.
   Nu pricepu de ce ea izbucni în râs atât de tare, dar fu bucuros s-o vadă atât de veselă.

   Mama lui Christopher își sorbi berea cu gheață, scoțând sunete de apreciere până ce-și făcu fiul să radieze de mândrie pentru soluția sa isteață - chiar dacă nu tocmai clasică - la problema berii prea calde.
   După ce numerele de la loterie nu-i ieșiră... DIN NOU... rupse tichetul și puse un DVD în vechiul aparat pe care-l luase de la talcioc pe când erau încă în Michigan. Primul film începu. Era un musical vechi, care-i plăcuse de copil. Una dintre puținele ei amintiri plăcute.
   Și-acum, una dintre amintirile lui. După ce terminară ospățul și familia Von Trapp izbuti să ajungă în siguranță în Elveția, deschiseră și prăjiturelele cu răvașe.
   - Ce spune al tău, mami?
   - „Vei avea parte de izbândă în tot ce întreprinzi.”
   ...în pat, își spuse ea, fără să rostească gândul cu glas tare.
   - Dar al tău ce spune, pui?
   - Al meu e alb.
   Se uită și ea. Răvașul băiatului era, într-adevăr, lipsit de orice mesaj, dacă nu puneai la socoteală un șir de cifre. Christopher părea teribil de dezamăgit. Și-așa prăjiturelele erau mai degrabă rele la gust. Dar și fără răvaș?
   - Asta cred că înseamnă noroc, de fapt, zise ea.
   - Chiar?
   - Dacă nu se prevestește nimic, atunci e de bine. Poți să-ți construiești singur destinul. Vrei să facem schimb?
   El cugetă îndelung, apoi zise că nu.
   Acum că negocierile se sfârșiseră, era vremea celui de-al doilea film. Dar, înainte ca acesta să se sfârșească și eroii pozitivi să câștige războiul, Christopher adormi cu capul în poala ei. Mama lui zăbovi așa multă vreme, privindu-l cum doarme. Își aduse aminte de seara când se uitaseră la Dracula și el susținuse că nu-i e frică, deși după aceea purtase vreo lună pulovere pe gât.
   Vine un moment când copilăria se termină, își zise ea. Și voia ca momentul acesta să întârzie cât mai mult cu putință. Voia ca fiul ei să fie îndeajuns de deștept ca să scape din coșmarul ăsta, dar nu atât de deștept încât să știe că, de fapt, trăia un coșmar.
   Își luă în brațe băiatul adormit și-l duse la sacul de dormit. Îl sărută pe frunte și verifică, instinctiv, să nu aibă febră. Apoi se întoarse în bucătărie. Și când își termină berea cu gheață, își mai pregăti una exact la fel. Fiindcă își dădea seama că își va aminti de noaptea asta.
   Noaptea în care se oprise din fugit.
   Trecuseră 4 ani.
   Patru ani de când își găsise soțul mort într-o cadă, plin de sânge, și fără vreun bilet de adio. Patru ani de durere, de furie și de gesturi care parcă nu erau ale ei. Însă gata. Nu mai fugi. Nu mai fuma. Nu te mai omorî cu firea. Copilul tău merită mai mult de-atât. Și tu la fel.
   Deci s-a terminat cu datoriile. Cu bărbații nemernici. Doar o viață pașnică, după lupte grele. O mamă cu slujbă e o eroină pentru cineva. Chiar dacă asta înseamnă să faci curat în odăile unor bătrâni de la azil.
   Își luă berea cu gheață afară, pe scara de incendiu. Simți răcoarea brizei. Și își dori să nu fi fost atât de târziu, ca să-și poată pune piesa preferată a lui Springsteen și să creadă că este o eroină.
   Își termină berea și ultima țigară pe care mai avea s-o aprindă vreodată, privind cu mulțumire cerul de august și stelele minunate de după norul acela uriaș. Norul care arăta ca o față zâmbitoare.

Capitolul 3

   Săptămâna de după ce mama lui obținu slujba avea să fie una dintre cele mai bune de care avusese parte Christopher de multă vreme. În fiecare dimineață se uita pe geam și vedea spălătoria de peste drum. Și stâlpul de telefon. Și felinarul stradal cu brațe.
   Și norii.
   Erau acolo mereu. Aveau în ei ceva liniștitor. Ca mirosul mănușilor de baseball din piele. Sau ca atunci când mama îi făcea supă Lipton în loc de Campbell’s, fiindcă lui îi plăceau mai mult tăiețeii fini. Norii îi dădeau o stare de siguranță. Fie că erau la cumpărat de rechizite școlare, fie de haine, radiere sau caiete, norii erau acolo. Iar mama lui era fericită. Și el nu trebuia să se ducă la școală.
   Până luni.
   În clipa în care se trezi, luni, Christopher văzu că fața de nor dispăruse. Nu știa unde, însă absența îl întristă. Fiindcă astăzi era ziua cea mare. Ziua în care i-ar fi prins bine ca norii să-l îmbărbăteze.
   Prima zi de școală.
   Christopher n-ar fi putut nicicum să-i spună adevărul mamei lui.
   Trudea atât de greu ca să-l poată ține la școlile astea fantastice, că se simțea vinovat numai și când se gândea la asta. Însă adevărul era că nu suporta școala. Nu-l deranja că nu știe pe nimeni. Cu asta era obișnuit. Dar mai era și cealaltă chestie, cea care-l făcea agitat la gândul că trebuia să frecventeze o școală nouă. Pe scurt, Nu-l ducea capul.
   Era el un puști de ispravă, însă un elev jalnic. Ar fi preferat ca ea să țipe la el că-i așa de slab, cum făcea mama lui Lenny Cordisco.
   Însă mami nu făcea asta. Chiar și când venea acasă cu testele la mate picate, zicea același lucru.
   „Nu-ți fă griji. Mai încearcă. O să-ți iasă.”
   Însă Christopher își făcea griji. Fiindcă nu-i ieșea. Și știa că n-o să-i iasă în veci. Mai ales la o școală pretențioasă precum cea din Mill Grove.
   - Hei, o să întârziem chiar din prima zi. Termină de mâncat.
   În vreme ce-și termina cerealele cu aromă de fructe, încercă să se antreneze la citit cu ce apărea pe dosul cutiei. O bandă desenată cu Motanul Buclucaș. Motanul Buclucaș era cea mai amuzantă bandă desenată de sâmbătă dimineață. Chiar și versiunea de pe cutiile de cereale te făcea să te strâmbi de râs. Motanul Buclucaș se ducea pe un șantier și fura sendvișul unui muncitor cu cască. Îl înfuleca. Și, când era prins, își rostea faimoasa replică.
   „Scuze. Aveai de gând să-l termini?”
   Însă, în acea dimineață, Christopher se simțea prea neliniștit ca să râdă la imaginile de pe cutie. Așa că se uită imediat după alte lucruri care să-i abată gândul. Ochii i se opriră pe cutia de lapte. Pe ea se vedea poza unei fete, o fată dată dispărută. Zâmbea știrb, fără doi dinți din față. O chema Emily Bertovich. Asta-i spusese mama.
   Pentru el, numele arăta a Eimyl Bretvocih.
   - Am întârziat. Hai să mergem, pui, zise mami.
   Christopher sorbi picul de lapte îndulcit rămas în castron, ca să-și facă curaj, apoi își trase fermoarul hanoracului roșu. Pe drum spre școală, în mașină, Christopher ascultă explicațiile mamei, care-l lămurea că, „tehnic”, nu „locuiau” exact în cartierul în care era școala, așa că „mințise” oarecum spunând că adresa de la muncă era și cea de rezidență.
   - Așa că... nu spune nimănui că stăm într-un motel, bine?
   - Bine, spuse el.
   În timp ce mașina urca și cobora dealurile, Christopher privi orașul prin geam. Mașinile parcate grămadă, pe iarba din fața caselor. Clădirile cu vopsea coșcovită și țigle lipsă. Camioneta cu rulotă de pe alee, pentru expediții de vânătoare. Cam ca în Michigan.
   Ajunseră apoi în zona bună. Case mari de piatră. Peluze atent îngrijite. Mașini lucitoare pe aleile de acces. Va trebui să adauge asta la desenul cu casa de vis a mamei.
   Christopher se uită pe cer după nori. Nu mai erau, însă văzu ceva care-i plăcu. Indiferent de cartier, era mereu aproape. Mare, frumoasă, cu catralioane de copaci. Toți verzi și frumoși. I se păru, o clipă, că vede ceva pătrunzând acolo în fugă. Iute ca fulgerul. Dar nu știa sigur ce anume. Un cerb, poate.
   - Mami, ce-i acolo? întrebă.
   - Pădurea din Mission Street, răspunse ea.
   Când ajunseră la școală, mama lui Christopher fu cât pe ce să-l pupe în fața tuturor copiilor ălora, deocamdată niște străini. Ca să-i redea demnitatea, îi întinse, în schimb, o pungă cafenie și 50 de cenți ca să-și ia lapte.
   - Să mă aștepți după școală. Nu vorbești cu străinii. Dacă ai nevoie de mine, sună-mă la Shady Pines. Numărul ți l-am cusut de haină. Te iubesc, scumpule.
   - Mami? îngăimă copilul, speriat.
   - Poți s-o faci. Ai mai reușit și altă dată. Da?
   - Mămica...
   - Spune-mi mami. Nu ești mititel.
   - Dar o să fie mai deștepți ca mine...
   - Notele și deșteptăciunea nu-s același lucru. Tu continuă să te străduiești. Și o să-ți iasă.
   El înclină din cap a încuviințare și îi dădu un pupic.
   Christopher coborî din mașină și se apropie de școală. Zeci de copii se perindau deja pe-acolo, salutându-se după vacanța de vară.
   Erau doi gemeni care se îmbrânceau și râdeau. Cel mai mărunt dintre ei purta un ocluzor la unul din ochi. Vreo două fete, simțindu-se stinghere în hainele noi de școală. Una dintre ele cu codițe. Când copiii îl văzură, se opriră și se holbară la el, cum făceau întotdeauna în locurile noi. El era jucăria cea nouă din vitrina prăvăliei.
   - Bună, zise, iar puștii dădură din cap cum dădeau întotdeauna puștii.
   Tăcuți și neîncrezători la început. Ca orice haită de animale.
   Christopher intră iute în clasa lui și se așeză undeva mai în spate. Știa că nu trebuie să se așeze în față, fiindcă era un semn de slăbiciune. Maică-sa îi spusese: „A fi amabil nu înseamnă a fi slab”.
   Poate că asta mergea în lumea adulților.
   Dar nu într-a copiilor.
   - Ăla-i locul meu, vierme.
   Christopher ridică ochii și văzu un băiat de clasa a doua cu tunsoare și pulover de bogătaș. Avea să afle curând și cine era cu adevărat Brady Collins. Dar, în clipa de față, acesta era doar un puști supărat că nou-venitul nu știe regulile.
   - Ce?
   - Stai pe locul meu, vierme.
   - A, bine. Scuze.
   Christopher știa cum merg lucrurile, așa că se ridică. Brady Collins spuse:
   - Nici măcar n-ai ripostat. Ce viermișor!
   - Și uită-te la pantalonii lui. Sunt așa de scurți, că i se văd șosetele, zise o fată.
   Când învățătoarea avea, mai târziu, să strige catalogul, Christopher urma să afle numele fetei, Jenny Herog. Însă în clipa de față era doar o fetiță slăbănoagă, cu mandibulă proeminentă și cu un plasture lipit pe-un genunchi, care striga de zor:
   - Inundație! Au intrat la apă!
   Urechile lui Christopher se înroșiră. Se mută la repezeală în singurul pupitru liber. Cel aflat chiar în fața catedrei. Se uită la pantaloni și-și dădu seama că trebuie să fi crescut, fiindcă arătau ca nădragii lui Alfalfa în Micii Năzdrăvani. Încercă să și-i mai tragă în jos un pic, însă pânza groasă de bumbac nu cedă.
   - Îmi pare rău de întârziere, băieți și fete, zise învățătoarea lor intrând grăbită în clasă.
   Doamna Lasko era mai în vârstă, ca o mamă, dar era îmbrăcată ca o adolescentă. Purta o cămașă scurtă, avea părul blond ca în Sunetul Muzicii și, pe la ochi, avea cel mai gros strat de fard pe care-l văzuse vreodată Christopher, dacă nu puneai la socoteală clovnii de la circ.
   Așeză iute termosul pe catedră, cu un bufnet, și-și scrise numele pe tablă, cu o caligrafie perfectă.
   Doamna Lasko
   - Hei, șopti o voce.
   Christopher întoarse capul și văzu un copil gras. Copilul, din cine știe ce motiv, mânca șuncă.
   - Ce-i? șopti la rându-i.
   - Să nu-ți bați capul cu Brady și Jenny. Sunt niște cretini. Bine?
   - Mersi, spuse Christopher.
   - Vrei niște șuncă?
   - Poate nu în oră.
   - Cum vrei, zise puștiul și-și văzu de clefăit.
   Cum se întâmplă în universul copiilor, așa ajunse Christopher să-l înlocuiască pe Lenny Cordisco cu un nou „cel mai bun prieten”.
   Edward Charles Anderson sfârși prin a se alătura lui Christopher la ora de recuperare pentru citit, în pauza de prânz și la ora de sport. Se dovedi, până la urmă, la fel de slab la citit pe cât era și la bătut mingea. Christopher îi spunea Eddie. Însă toți ceilalți din școală îl cunoșteau după poreclă.
   Ed „Specialul”.

Capitolul 4

   Pe parcursul următoarelor două săptămâni, Christopher și Ed Specialul au fost nedespărțiți. Luau în fiecare zi prânzul la cantină (ce-mi dai pe salam?).
    Învățaseră să-și recupereze întârzierea la citit de la bătrâna și draga de bibliotecară doamna Henderson și de la marioneta ei, Delfinul Dewey. Eșuaseră împreună la testele de aritmetică. Ba chiar se duseseră la aceleași ore de religie ale CCD, câte două seri pe săptămână.
   Copiii catolici trebuie să se ducă la CCD dintr-un singur motiv... ca să se pregătească pentru adevăratul Infern, cam asta obișnuia să spună Ed Specialul. Marc Pierce era evreu și îl întrebase de la ce vin literele CCD, inițialele școlii catolice de religie.
   - Centrul de Colectare Deșeuri, răspunse Ed Specialul, făcându-l să râdă.
   Christopher nu știa, de fapt, de la ce vine CCD, însă învățase cu multă vreme în urmă să nu se plângă niciodată din pricina asta.
   Odată, în Michigan, Christopher se ascunsese în tufe ca să nu trebuiască să se ducă. Mama lui îl strigase în mod repetat, dar nu scosese nicio vorbă. Apoi, până la urmă, se enervase de-a binelea și strigase:
   - Christopher Michael Reese, treci încoace... ACUM.
   Folosise toate trei numele. Și când făcea asta, nu aveai de ales. Te duceai. Asta era. Final de partidă. Cu o față împietrită, îi spusese lui Christopher că tatăl lui fusese catolic. Și că-și promisese să-l educe întru catolicism și pe el, ca să aibă ceva în comun cu tatăl lui, în afara acelei singure fotografii de Crăciun.
   Cristopher ar fi vrut să intre în pământ.
   În seara aceea, întorcându-se cu mașina spre casă, Christopher și-l imaginase pe tatăl lui citind Biblia. Și tatăl lui probabil că nu încurca literele cum făcea Christopher. Fusese probabil mult mai deștept, fiindcă așa erau tații. Mult mai deștepți. Christopher, prin urmare, promisese că va învăța să citească și să afle ce însemna cuvântul Biblie, ca să aibă o altă cale de a fi aproape de tatăl lui, în afară de amintirea mirosului de tutun de pe cămașă.

   Cât despre biserica pe care urmau să o frecventeze, mama lui Christopher urma întotdeauna strategia de Război Rece a președintelui preferat al bunicii ei, Ronald Reagan. Ai încredere, dar verifică. Așa găsise parohia St. Joseph din Mill Grove. Preotul, părintele Tom, era proaspăt ieșit din seminar. Fără scandaluri. Fără foste parohii. Părintele Tom era în regulă. Era un om bun. Și Christopher avea nevoie de oameni buni în viața lui.
   Însă, în ceea ce privește propria ei credință, nu mai conta cine era preotul. Sau cât de frumoasă era slujba bisericească. Ori muzica.
   Credința îi murise în cada de baie, alături de soțul ei. Firește, când se uita la fiul ei, înțelegea de ce cred oamenii în Dumnezeu. Dar când intra în biserică, nu mai auzea cuvântul Lui. Nu auzea decât șoapte și bârfe de la toate femeile catolice de ispravă, care vedeau în ea o mamă din aia, proletară (adică, „gunoi”).
   Mai ales madam Collins.
   Totul la Kathleen Collins era perfect. De la părul șaten bine aranjat la taiorul elegant și disprețul politicos pe care-l nutrea pentru „oamenii aceia”, oameni pe care Iisus, se zice, i-ar fi iubit. Familia Collins lua întotdeauna loc în primul rând. Familia Collins era întotdeauna prima la împărtășanie. Și dacă, întâmplător, vreo șuviță de păr de-a bărbatului ei aluneca alandala, degetele doamnei Collins erau acolo ca s-o îndrepte, ca o gheară de corb cu manichiură îngrijită.
   Cât despre fiul lor, Brady, așchia nu sărise departe de trunchi.
   Dacă mama lui Christopher ar fi avut de-a face cu madam Collins numai duminicile ar fi fost tolerabil. Însă soțul ei era un antreprenor imobiliar care deținea jumătate din clădirile din Mill Grove, inclusiv azilul Shady Pines unde lucra ea. Și-și pusese nevasta la conducere acolo. Madam Collins pretindea că acceptase poziția doar ca să „ofere la rându-i ceva comunității”. Însă, de fapt, asta însemna că lui madam Collins i se îngăduia să țipe la angajați și la voluntari, ca să se asigure că, la naiba, mama ei vârstnică, bolnavă de Alzheimer, are parte de cea mai bună îngrijire posibilă. Odaia cea mai bună. Hrana cea mai aleasă. Ce-i mai de soi din tot. Mama lui Christopher călătorise destul ca să știe că Mill Grove era o baltă mică. Dar familia Collins se purta de parcă ar fi fost Oceanul Pacific.
   - Mami, la ce te gândești? șopti Christopher.
   Chiar înainte ca părintele Tom să preschimbe vinul în sânge cu câteva cuvinte bine alese, acesta spusese turmei sale că Iisus iubește pe toată lumea, cu începere de la Adam și Eva. Asta-l inspiră imediat pe Ed Specialul, care se apucă să fredoneze jingle-ul restaurantului Chili’s.
   - Îmi vreau coasta înapoi, înapoi, dă-mi coasta friptă înapoi! Coasta lui Adam, ce gustoasă, miam!
   Melodia fu întâmpinată cu hohote enorme de râs, venind mai ales din partea părinților lui Ed.
   - Bună asta, Ed. Puiul meu e așa de isteț! zise mama lui Ed, cu pielea de pe brațe tremurând de veselie.
   Părintele Tom și profesoara de religie, doamna Radcliffe, oftară, dându-și parcă seama că educația lui Ed Specialul cădea acum doar în sarcina lor.
   - Prima Sfântă Comuniune o să fie ca lumea de tot, zise Ed Specialul în parcare, după ce ieșiră de la biserică. Primim bani. Ba chiar ne dau și vin.
   - Chiar? vru Christopher să se asigure. E adevărat, mami?
   - Ritualul face parte din Comuniune. Dar o să vă dea suc de struguri, răspunse ea.
   - E-n regulă. Pot să beau vin acasă. Pa, doamna Reese, spuse Ed Specialul înainte de a se îndrepta, cu părinții, spre masa unde se vindeau în scop caritabil plăcinte aduse de enoriași.

   Pe drumul spre casă, Christopher se gândi la liturghie. La cum iubește Iisus pe toată lumea. Chiar și pe cei răi. Ca Jenny Herog și la Brady Collins. Și la Jerry. Lui Christopher asta i se părea uluitor, fiindcă el, unul, n-ar fi putut în veci să iubească pe cineva ca Jerry.
   Era însă dispus să încerce, fiindcă asta se presupunea că trebuie să faci.
   Când ajunseră la motel, Christopher îi ținu mamei ușa deschisă, iar ea zâmbi și spuse că-i un adevărat domn. Apoi, când ridică privirea, înainte să intre la rândul său, o văzu. Plutind. Cu stea căzătoare sclipindu-i în ochi.
   Fața de nor.
   În mod normal, Christopher nu s-ar fi gândit prea mult la asta.
   Norii erau ceva normal. Dar, în fiecare zi când mama îl ducea la școală, de fiecare dată când treceau pe lângă pădurea din Mission Street, cu fiecare apus, când se îndreptau spre ora de religie, fața de nor era acolo.
   Și era întotdeauna aceeași față.
   Uneori era mare. Alteori mică. Odată era ascunsă sub alte forme de nori. Ciocan, câine sau o pată de cerneală, ca acelea pe care i le arătase nenea ăla după ce tatăl lui se înecase din greșeală în cadă. Era mereu acolo. Nu femeie. Nu bărbat. Doar un chip simpatic făcut din nori.
   Și Christopher ar fi putut jura că se uita la el.
   I-ar fi spus mamei, dar ea avea deja destule pe cap. Putea îndura ca ea să-l creadă prostuț. Dar nu îndrăznea să riște ca ea să-l considere nebun.
   Nu ca pe tatăl lui.

Capitolul 5

   Ploile începură de vineri.
   Bubuitul tunetului îl trezi pe Christopher dintr-un coșmar. Visul era îngrozitor, așa că îl uită pe dată. Însă nu și senzația. Ca și cum cineva i-ar fi suflat în ceafă. Și l-ar fi gâdilat. Se uită prin camera de motel. Neonul de la spălătoria de vizavi trimitea pâlpâiri peste perdelele din față.
   Dar nu era nimeni acolo.
   Se uită la ceasul de lângă mama lui, care dormea în patul alăturat.
   Clipea arătând 2:17 dimineața. Încercă să se culce iarăși. Dar, cine știe de ce, nu izbutea. Așa că se mulțumi să stea așa, întins, cu ochii închiși și cu mintea hoinărind.
   Și ascultă ropotul ploii.
   Atâta ploaie era, că nu-și dădea seama de unde vine. I se părea că o să sece oceanele.
   - Inundație! Uitați-vă la pantalonii lui! Inundație! La apă!
   Cuvintele i se iviră în minte și Christopher simți că stomacul i chircește. În câteva ore trebuia să se ducă la școală. În clasa lui. Și clasa lui însemna...
   Jenny Herog și Brady Collins.
   Îl așteptau în fiecare dimineață. Jenny ca să-l facă albie de porci. Brady ca să-l ia la bătaie. Christopher știa că mama lui nu voia ca el să se bată. Mereu spunea că n-avea să ajungă vreun țărănoi violent, ca bărbații din familia ei. Nici măcar pistoale de jucărie nu-l lăsa să aibă.
   - De ce nu? întrebă la prânz Ed Specialul.
   - Fiindcă mami e paficistă, zise Christopher.
   - Vrei să spui pacifistă? întrebă Ed Specialul.
   - Mda, asta-i. Pacifistă. De unde-ai știut cuvântul?
   - Tata îi urăște.
   Christopher întorcea așadar și celălalt obraz, iar Jenny Herog era mereu acolo, gata să facă haz pe seama lui și a celorlalți copii din clasa de retardați. Să nu spui retardați, așa ar fi zis mami. Niciodată să nu spui retardați. Dar, până la urmă, n-avea nicio însemnătate.
   Era în clasa de retardați, iar Jenny era deosebit de rea cu retardații. Îi spunea lui Eddie „Ed Specialul”. Ma, geamănul cu ocluzorul pe ochi, se alesese cu „Papagalul Pirat”. Fratele lui, Mike, era cel mai bun la sport din școală, și totuși Jenny îi zicea „Mike Două Mame” sau „Lesbi Mike”, după dispoziție, fiindcă el și fratele lui, Ma, aveau două mame și niciun tată. Însă Christopher era puștiul cel nou, așa că se alegea cu ce-i mai rău.
    Fiecare început de zi însemna Jenny Herog arătând către pantalonii lui prea scurți și fredonând:
   - Au intrat la apă! Au intrat la apă!
   Era atât de rău, încât Christopher își rugase mama să-i cumpere alți pantaloni, însă, când văzuse pe fața ei că nu-și permite, se prefăcuse că glumise. Apoi, la vremea prânzului, îi spusese doamnei de la cantină că nu vrea lapte, ca să poată economisi 50 de cenți zilnic și să-și cumpere singur pantalonii. Economisise deja 3 dolari și 50 de cenți.
   Doar că nu era sigur cât costă pantalonii.
   Se duse s-o întrebe pe doamna Lasko, însă ochii acesteia erau injectați și răsuflarea îi duhnea ca a lui Jerry după o noapte la bar.
   Așa că așteptă până la sfârșitul zilei și se duse la buna și draga doamnă Henderson.
   Doamna Henderson era tăcută ca un pește. Chiar și pentru o bibliotecară. Era căsătorită cu profesorul de științe naturale, domnul Henderson. Prenumele lui era Henry. Lui Christopher i se părea tare ciudat ca profesorii să aibă prenume, dar asta era situația. Henry Henderson.
   O mulțime de „e”.
   Când Christopher o întrebă pe doamna Henderson cât costă o pereche de pantaloni, ea zise că se puteau uita pe computer, să verifice. Mama lui Christopher nu avea computer, așa că era o ocazie de zile mari. Intrară online și căutară după cuvântul „pantaloni”. Se uitară la mai multe magazine. Și el văzu că erau scumpi, nu glumă!
   La JC Penny erau 18 dolari și 15 cenți.
   - Deci, câte monede de 50 de cenți înseamnă asta? o întrebă pe doamna Henderson.
   - Nu știu. Câte? întrebă și ea.
   Christopher era aproape la fel de slab la mate pe cât era și la citit.
   Dar, ca o profesoară care se respectă, în loc să-i spună răspunsul, doamna Henderson îi întinse un creion și o foaie de hârtie și-i spuse să-și dea singur seama. Avea să se întoarcă peste puțină vreme ca să-l verifice. Așa că luă loc și socoti, adăugând câte 50 de cenți.
   Două zile înseamnă 100 de cenți. Un dolar. Trei zile sunt 150 de cenți. Adică un dolar și 50. Dacă avea în pușculiță șapte dolari, asta însemna că putea...
   bună
   Christopher se uită la computer, care scosese un țiuit. Și în colțul din stânga-sus apăru o fereastră. Zicea MSEAJ INSATNT.
   Christopher știa însă că înseamnă, de fapt, mesaj instant. Cineva îi scria.
   bună
   Christopher întoarse capul ca să se uite după doamna Henderson, însă ea nu mai era prin preajmă. Era doar el. Își îndreptă iarăși privirea spre ecran. Cursorul clipea și pâlpâia. Știa că n-ar fi trebuit să stea de vorbă cu străini. Însă nu se putea numi chiar vorbit. Așa că ciocăni cu mouse-ul din mâna dreaptă. Cioc-cioc.
   - Bună, răspunse el.
   cine-i acolo?
   - Christopher.
   bună, Christopher. Mă bucur să te cunosc. Unde ești acum?
   - Sutn al bibloitecă.
   ai probleme cu literele, așa-i? ce bibliotecă?
   - La cșoală.
   la ce școală te duci? nu-mi spune, școala primară mill grove, corect?
   - De udne ai tșiut?
   am ghicit. Îți place la școală?
   - E în relugă.
   când termini orele azi?
   Christopher se opri. Ceva i se părea nepotrivit. Scrise:
   - Cine e aloco?
   Tăcere. Cursorul clipea.
   - Cine etși? tastă iarăși Christopher.
   Tot nimic. Christopher se uită la cursor, care se tot zbătea. Aerul era tăcut, neclintit. Însă ceva se simțea. Un fel de încordare în aer. Ca atunci când zăbovești prea mult sub pătură.
   - E cineva? rosti băiatul în biblioteca goală.
   Se uită la rafturi, gândindu-se că cineva s-ar fi putut ascunde acolo. Se simți cuprins de panică. Ca atunci, în Michigan, când se întorcea Jerry acasă de la bar cu capsa pusă.
   - Hei? strigă iarăși. Cine-i acolo?
   Simți că i se zbârlește pielea pe ceafă. Ca atunci când îl pupa mami de noapte bună. O șoaptă fără cuvinte. Auzi computerul țiuind. Se uită pe ecran. Văzu ce-i răspunsese celălalt.
   un prieten
   Când doamna Henderson reveni, ecranul se făcu negru. Se uită la socotelile lui și-i spuse că ar trebui s-o roage pe doamna Lasko să îl ajute. Îi dădu, până una-alta, trei cărți pentru sfârșitul de săptămână, să-l ajute la citit. Una era un volum vechi, cu multe cuvinte. Apoi două cărți amuzante. Motanul Buclucaș mănâncă litera Z și una din seria Snoopy. Snoopy nu era la fel de bun ca Motanul Buclucaș, dar tot era super. Mai ales cu vărul lui, Spike din Needles. Ce cuvânt, Needles!
   Așa mulți „e”.
   Când sună clopoțelul, doamna Henderson îl conduse pe Christopher până în parcare. Christopher îi făcu din mână. Ea și soțul ei urcară într-o dubiță ponosită. Doamna Lasko intră în mașina sa sport cireșie care trebuie să fi costat un milion de cutii de lapte a câte cincizeci de cenți. Profesorii, unul câte unul, plecară. Și elevii.
   Gemenii - „Papagalul Pirat” și „Mike Două Mame” – se jucară un pic cu o minge de plastic, apoi se suiră în autobuzul școlii. Ed Specialul scoase limba și se scălâmbăi din autobuz, făcându-l pe Christopher să zâmbească. Plecară și ultimele autobuze. După ce dispărură cu toții, Christopher se uită după paznicul școlii.
   Dar nu era acolo.
   Și Christopher rămase singur.
   Se așeză pe o băncuță, așteptând ca mama lui să vină să-l ia pentru Vinerea de Film. Încercă să se gândească la asta, și nu la cât de aiurea se simțea. Senzația că ceva putea să-l înhațe. Nu era în largul lui așteptând afară. Și nu voia decât ca mami să ajungă astăzi mai devreme.
   Pe unde umbla?
   Tunetul bubui. Christopher se uită pe lucrarea de la mate: 4 din 10. Trebuia să se străduiască mai mult. Deschise prima dintre cărți.
   Grădina versurilor pentru copii. Era veche. Cam prăfuită. Cotorul scârțâi un pic când Christopher răsfoi paginile. Coperta de piele mirosea a mănuși de baseball. Era și un nume pe copertă, scris cu creionul.
   D. Olson
   Christopher răsfoi până ce dădu peste un desen care-i plăcu. Se puse, apoi, pe citit. Cuvintele erau sucite.
   În riceș mă ruc șuor
   Răfă nicinu atujor
   Peste pagină trecu brusc o umbră. Christopher ridică privirea. Și-o văzu plutind deasupra, astupând lumina.
   Era fața de nor.
   Mare cât cerul întreg.
   Christopher închise cartea. Păsările tăcură. Și aerul se făcu rece. Chiar și pentru septembrie. Se uită împrejur, să afle dacă mai vedea cineva. Însă paznicul școlii nu era pe nicăieri. Christopher, prin urmare, se întoarse la fața de nor.
   - Salut, mă auzi? întrebă.
   În depărtare se auzi un huruit gros. Un bubuit de tunet.
   Christopher știa că poate fi o coincidență. Era el slab la învățătură, însă îl ducea mintea.
   - Dacă mă auzi, clipește din ochiul stâng.
   Cu încetineală, norul clipi din ochiul stâng.
   Christopher amuți. Se temu preț de o clipă. Știa că nu poate fi în regulă. Nu era normal. Dar era uluitor. Un avion trecu pe deasupra lui, schimbând fața de nor și făcând-o să zâmbească precum Pisica de Cheshire.
   - Poți să dai drumul la ploaie când te rog?
   Până să apuce să rostească ultimul cuvânt, peste parcare începură să cadă ropote de ploaie.
   - Și s-o oprești?
   Ploaia se opri. Christopher zâmbi. I se părea caraghios. Fața de nor înțelesese probabil că-l face să râdă, fiindcă ploaia porni. Apoi se opri. Apoi iarăși porni. Și se opri încă o dată. Christopher hohoti în stilul Motanului Buclucaș.
   - Oprește-te, o să-mi strici hainele de școală!
   Ploaia se opri. Însă, când băiatul ridică ochii, văzu că norul începea să se depărteze.
   - Stai! strigă Christopher. Întoarce-te!
   Norul o apucă peste dealuri. Christopher știa că n-ar fi trebuit să facă asta, însă nu se putu abține. Se luă după fața de nor.
   - Stai! Unde ai pornit-o?
   Nu se auzea niciun sunet. Doar rafale de ploaie. Însă ploaia, cumva, nu-l atingea pe Christopher. Era apărat de ochiul furtunii.
   Chiar dacă tenișii i se făcuseră leoarcă, hanoracul roșu îi rămase uscat.
   - Te rog, nu pleca! țipă către văzduh.
   Însă fața de nor plutea mai departe. De-a lungul drumului. Către terenul de baseball. Cu ploaia picurând pe zgură. Praf ca lacrimile. Apoi, de-a lungul autostrăzii, unde mașinile claxonau și scrâșneau din frâne. Către alt cartier, cu străzi și case pe care nu le recunoștea.
   Hays Road. Casa. Monterey.
   Fața de nor alunecă pe deasupra unui gard și peste o pajiște.
   Christopher se opri în cele din urmă în fața unui panou mare, metalic, pus pe un gard, lângă un felinar de stradă. Îi luă ceva vreme să deslușească vorbele scrise, dar în cele din urmă pricepu că înseamnă...
   Compania de Construcții Collins
   Proiectul Pădurea din Mission Street
   Accesul interzis
   - Nu mai pot să te urmez. O să am probleme! strigă Christopher.
   Fața de nor se opri o clipă, suspendată în văzduh, apoi își continuă plutirea. Dincolo de șosea. După gard.
   Christopher nu știa ce să facă. Se uită în jur. Nu văzu pe nimeni.
   Știa că-i greșit. Știa că n-are voie. Însă se strecură pe sub gardul șantierului. Hanoracul i se agăță în gard. Reuși să-l desprindă și se ridică în picioare, murdar de iarbă udă, noroi și ploaie. Ridică privirea, fascinat.
   Norul era IMENS.
   Zâmbea cu DINȚI.
   Un zâmbet FERICIT.
   Christopher zâmbi la rându-i, în vreme ce tunetul bubuia.
   Și se ținu după fața de nor.
   Ieși din fundătură.
   Pe cărare.
   Apoi intră în pădurea din Mission Street.

Capitolul 6

   Christopher ridică ochii. Nu mai zărea fața de nor. Atât de deși erau copacii. Auzea încă ploaia, deși nicio picătură nu cădea pe pământ. Solul rămânea uscat. Crăpat ca o piele bătrână. I se părea că arborii sunt o umbrelă mare. O umbrelă care proteja ceva.
   Christopher
   Christopher se întoarse. Perii de pe gât i se ridicară.
   - Cine e? întrebă.
   Tăcere. O răsuflare domoală, ușoară. Poate că vântul. Dar nu, era altceva acolo. Christopher putea să simtă. Ca atunci când știi că se holbează cineva la tine. Așa cum știuse că Jerry e un om rău înainte ca mami să-și dea seama.
   Auzi zgomot de pași.
   Se răsuci pe călcâie și văzu un con de pin căzând dintr-un copac.
   Buf, buf, buf. Se rostogoli pe pământ și se opri pe Potecă.
   Poteca era acoperită cu ace de pin. Și cu câteva rămurele răsucite.
   Dar treaba era neîndoielnică. Un făgaș săpat în pământ după ani și ani de mers cu bicicleta, de gonit în pantă și de întreceri. Făcut de copiii care scurtau drumul spre cealaltă parte a orașului. Acum însă, poteca părea abandonată. Ca și gardul de șantier de afară, care ținuse departe copiii cu lunile. Poate chiar cu anii. Nu se vedeau urme proaspete de tălpi.
   Cu o excepție.
   O urmă de pantof în pământul moale. Christopher se apropie și-și puse piciorușul alături. Cam aceeași măsură.
   Era urma lăsată de un copil.
   Și chiar atunci auzi un copil plângând.
   Christopher se uită pe cărare și văzu că urmele lăsate de copil continuau până hăt, departe. Sunetul de acolo venea. Din depărtare.
   - Hei, ești bine? țipă Christopher.
   Plânsul se înteți.
   Pieptul lui Christopher se crispă și o voce lăuntrică îi spuse să se întoarcă, să se înapoieze la școală și să-și aștepte mama. Însă băiețelul acela avea probleme. Așa că își ignoră frica și se ținu după urme. Mai întâi cu pas mărunt. Grijuliu. Se îndreptă spre albia veche a unui pârâu, care avea peste ea un podeț arcuit. Urmele treceau prin pârâu și ieșeau pe cealaltă parte. Înnoroite de data asta. Copilul era probabil aproape.
   Ajută-mă.
   Era o voce? Sau era vântul? Christopher grăbi pasul. Urmele mici îl duseră pe lângă un buștean bătrân, scobit în formă de canoe.
   Christopher se uită în față și nu văzu pe nimeni. Vocea era probabil a vântului. N-avea nicio noimă, dar altă explicație nu exista, fiindcă nu vedea nimic.
   În afara luminii.
   Lumina se zărea departe, pe potecă. Albastră și strălucitoare. De acolo venea plânsul. Christopher porni într-acolo. Ca să-l ajute pe puștiul acela. Cu fiecare pas, lumina devenea mai intensă. Și spațiul de sub copaci se lărgea. Curând, Christopher nu mai avu niciun copac deasupra capului.
   Ajunse în luminiș.
   Se afla acolo, în mijlocul pădurii. Un cerc perfect, din iarbă.
   Copacii dispăruseră. Și se vedea cerul. Dar ceva nu era în ordine.
   Intrase în pădure acum câteva minute, ziua. Și acum era noapte, cerul se întunecase. Și stelele căzătoare fulgerau mai des ca de obicei.
   Aproape ca focurile de artificii. Luna era așa de mare, că lumina pajiștea. O lună albastră.
   - Alo? strigă Christopher.
   Tăcere. Niciun plânset. Nici vânt. Nicio voce. Christopher se uită prin tot luminișul și nu văzu nimic altceva decât șirul de urme care ducea la Copac.
   Copacul se afla în mijlocul luminișului. Gheboșat, ca mâna artritică a unui bătrân. Ițindu-se din pământ ca și cum ar fi încercat să înhațe o pasăre de pe cer. Christopher nu se putu abține și se luă după urmele de pași. Ajunse la trunchiul arborelui și-l atinse. Dar nu se simțea ca scoarța de copac. Sau ca lemnul.
   Se simțea, la atingere, ca și cum ar fi fost din carne.
   Christopher sări înapoi. Își dădu seama într-o străfulgerare. Nimic nu era așa cum ar fi trebuit să fie. N-ar fi trebuit să se afle aici. Își coborî privirea, căutând cărarea. Trebuia să plece. Mami avea să fie foarte îngrijorată. Văzu urmele de pași mărunți. Dar acum mai era și ceva diferit.
   Alături apăreau și urme de palme.
   Ca și cum puștiul ar fi mers în patru labe.
   Trosc!
   Christopher se întoarse. Cineva pășise pe o creangă. Auzi cum în jurul său se trezesc lighioane. Cum înconjoară luminișul.
   Christopher nu ezită. O rupse la fugă, urmând cărarea. Ajunse la marginea luminișului. Intră iar în pădure. Dar de îndată ce păși sub copaci, se opri.
   Poteca dispăruse.
   Se uită după ea prin preajmă, însă cerul se făcea tot mai întunecat.
   Norii acopereau acum stelele. Și luna lucea prin fața de nor ca ochiul bun al unui pirat.
   - Ajută-mă! strigă spre fața de nor Christopher.
   Însă vântul se stârni și norul acoperi ca o pătură luna. Christopher nu mai vedea nimic. Doamne, te rog, Doamne! căzu în genunchi și începu să scormonească în covorul de ace. Frenetic. Căutând dedesubtul lor cărarea. Cu acele înțepându-i palmele.
   Îl auzea iarăși pe copilaș.
   Dar nu plângea.
   Chicotea.
   Christopher găsi pe sub ace cărarea și începu să se târască în patru labe pe ea. Pleacă de-aici! Mai repede! Doar asta auzea în cap. Mai repede!
   Chicotitul se apropia.
   Christopher începu să alerge. Atât de repede că pierdu cărarea.
   Alergă în beznă. Pe lângă copaci. I se tăiară picioarele când pătrunse în pârâu. Pe lângă podețul arcuit. Căzu și se juli la genunchi. Dar nu-i păsă, continuă să alerge. Din toate puterile. Văzu, în față, lumină.
   Gata, știu el pe loc. Felinarul. Găsise cumva, strada.
   Chicotitul se auzea chiar în spatele lui.
   Christopher goni spre stradă. Spre lumină. Fugi pe sub coroana ultimului copac. Și se opri dându-și seama că nu ajunsese în stradă.
   Se întorsese în luminiș.
   Lumina nu era de la felinar.
   Era luna.
   Christopher se uită împrejur, simțind ochi invizibili ațintiți asupra lui. Creaturi și animale. Cu ochi lucitori. Încercuind luminișul.
   Chicotitul se apropia. Tot mai puternic. Christopher era înconjurat.
   Trebuia să scape. Să găsească o ieșire. Orice ieșire.
   Dădu fuga la copac.
   Începu să urce, Copacul se simțea ca de carne sub palmele lui. Ca și cum în loc de crengi s-ar fi cățărat pe brațe. Dar ignoră senzația.
   Trebuia să ajungă mai sus ca să vadă o cale de ieșire. Când ajunse la jumătatea înălțimii copacului, norii se destrămară. Luna făcea acum luminișul să strălucească.
   Și Christopher îl văzu.
   De cealaltă parte a luminișului. Ascuns pe după frunziș și tufe.
   Arăta ca o gură de peșteră. Dar nu era o peșteră. Era un tunel. Făcut de mâna omului. Cu cadru din lemn. Cu linii vechi de cale ferată pătrunzând în el. Christopher își dădu seama ce însemna asta. Liniile de tren duc la gări, care duc în orașe.
   Putea să scape!
   Coborî din copac și atinse pământul. Simți o prezență în codru.
   Cu ochii pe el. Așteptându-l să se miște.
   Christopher fugi.
   Din toate puterile. Cu toată viteza. Simți în urmă lighioane. Nu le vedea însă. Ajunse la intrare și se uită în tunel. Liniile îl străbăteau ca o coloană vertebrală ruginită. Văzu, de cealaltă parfe, lumina lunii. O cale de evadare!
   Dădu buzna în tunel. Cadrul de lemn susținea pereții și tavanul la fel ca scheletul unei balene. Dar lemnul era vechi. Ros de cari și putrezit. Și tunelul nu era îndeajuns de larg pentru un vagon tren.
   Ce era, de fapt, locul ăsta? Un pod acoperit? Un canal de scurgere? O grotă?
   O mină.
   Cuvântul îl izbi ca un val. O mină de cărbune din Pennsylvania.
   Văzuse un film despre asta la școală. Mineri care împingeau vagoneți pe șine, ca să scoată la lumină pământ pentru ars. Se înfundă în tunel, alergând către lumina lunii din cealaltă parte. Își lăsă privirea spre șine ca să vadă mai bine pe ce pune piciorul. Și băgă de seamă, atunci, că urmele copilului reveniseră. Și chicotelile.
   Chiar în spatele lui.
   Lumina lunii scăzu, acoperită de goana norilor. Lumea întreagă se întunecă. Christopher întinse brațele, pipăind prin beznă. Încercând să găsească pereții care să-l ghideze. Picioarele zgâriau șinele, în timp ce înainta orbește. Și, până la urmă, găsi ceva. Atinse, într-un târziu, ceva în întuneric.
   Era mâna unui copilaș.

   Christopher nu a mai fost văzut sau auzit timp de 6 zile.

Partea a II-a
Visele devin realitate
Capitolul 7

   Mary Catherine era vinovată. Nimic nou aici. Vinovată fusese de la prima oră de educație religioasă făcută cu doamna Radcliffe, cu mai bine de zece ani în urmă. Dar de data asta era grav. Nu-i venea a crede că-și pierduse într-atât controlul. Legea stabilea clar că minorii nu aveau voie să conducă singuri după miezul nopții. Era 23:53 și era la cel puțin 10 minute de casă. Cum de lăsase să se întâmple una ca asta?
   - Abia ți-ai luat permisul! Ce proastă ești! se beșteli singură.
   Cât durase să-și ia permisul? Mai ții minte?! Trebuise să-și implore mama doar ca să-i vorbească despre asta tatălui ei. Apoi, după ce mama ei își făcuse în sfârșit suficient curaj ca să bage la înaintare niște cutii cu vin alb și să înceapă discuția respectivă, le luase amândurora săptămâni de muncă de convingere pentru ca tatăl să-i permită, în cele din urmă, să urmeze școala de șoferi. Dacă puștii ceilalți făceau o oră cu Ed Șoferul, Mary Katherine trebuia să facă două. Când alți părinți își lăsau odraslele să meargă pe șosea, la mall, ba chiar pe Autostrada 19, fir-ar să fie, Mary Katherine era încă blocată în parcarea bisericii. Nici măcar în parcarea cea mare de la Biserica Înălțării. Ea se alesese cu St. Joseph! Păi, cum!
   Când curviștina de Debbie Dunham și bețivanca de Michelle Gorman conduceau deja tot drumul până în centrul orașului Pisburgh, Mary Katherine exersa parcarea pe aleea din fața casei.
   - Hei, Mary Preacurata, îi striga Debbie în vestiar. Nu mă iei și pe mine la o plimbare pe alee?
   Mary Katherine era obișnuită să fie luată peste picior. „Cu cât e mai zelos copilul, cu atât e mai zeloasă și insulta”, îi plăcea mamei ei să spună, când Mary Katherine nu-și mai putea înfrâna lacrimile, în ciuda sfaturilor că nu trebuie să-i pese. Însă cu Debbie Dunham era cel mai rău. Când venea vorba despre creștini, ea ținea partea leilor.
   Așa că, atunci când Mary Katherine trecuse de la gimnaziul catolic la liceul public, găsise tranziția mai mult decât dificilă. Să fii un adevărat credincios nu era lucru ușor în lumea asta cu atâtea opțiuni la îndemână.
   Dar partea bună a vinovăției catolice era că funcționa în ambele direcții. Faptul că Mary Katherine era o elevă-model, cu zece pe linie, că desfășura o puzderie de activități extrașcolare și că avea note maxime la teste, toate aceste lucruri reușiseră, până la urmă, să-l înduplece pe tatăl ei. Până și el trebuise să admită, în cele din urmă, că avea cea mai responsabilă fiică pe care și-ar fi putut-o dori cineva.
   Îi dăduse voie să dea examenul pentru permis. Și îl luase cu brio!
   Slavă Ție, Doamne! Apoi, când îi venise prin poștă permisul permanent, se văzuse în poză, superbă. Și se simțise vinovată, fiindcă vanitatea e un păcat. Dar îi trecuse repede. Fiindcă avea șaptesprezece ani. Avea și permis. Era în ultimul an de liceu. Voia să dea la Colegiul Notre-Dame. Viața prezenta nesfârșite posibilități de libertate.
   Trebuia să ajungă acasă până la miezul nopții.
   Altfel avea să se ducă de râpă totul.
   Ceasul arăta 23:54.
   „La dracu’!”, zise, și-și făcu imediat o cruce izbăvitoare.
   „Fir-ar să fie!”, se corectă îndată, sperând că așa e mai bine.
   Mary Katherine își trecu în revistă greșelile din ultimele ore. Se întâlnise cu Doug la film, la ora 21:30. Managerul sălii spusese că filmul va dura două ore. Asta ar fi însemnat 23:30. Putea fi 23:27, dacă pleca înainte să se deruleze genericul de final, lucru care o făcea să se simtă vinovată, fiindcă oamenii aceia munciseră din greu. Dar, oricum ar fi fost, avea timp suficient, nu? Numai că cinematograful o ținuse dintr-o reclamă într-alta. Și apoi trailere la Motanul Buclucaș 3D (asta ne mai trebuia!). Uitase deja, până să înceapă filmul, ce anume veniseră să vadă. Ea ar fi vrut noua comedie romantică de la Disney. Dar nu, o, nu! Doug trebuia musai să vadă catastrofe apocaliptice.
   Prostuțul de Doug.
   De ce celor mai isteți băieți le plac filmele cele mai tâmpite? Doug avusese zece pe linie de la grădiniță încoace. Avea să iasă șef de promoție, să fie primit la orice universitate la care aplica - până și la cele laice. Dar trebuia musai să vadă încă o dată lumea în pragul distrugerii.
   „Și nu, Doug”, își zise în mașină cu voce tare, făcând repetiții pentru o dispută pe care n-ar fi început-o, de fapt, în veci. „Nu-mi place că ai pus bombonelele cu ciocolată și mentă în floricelele de porumb. Nu cred că-s deloc bune la gust!”
   Ceasul arăta 23:55.
   La dracu’!
   Mary Katherine își trecu în revistă opțiunile. Putea depăși limita de viteză, dar, dacă lua amendă, avea să fie pedepsită până la Sfântu’ Așteaptă. Putea să ignore vreun indicator rutier sau două, dar era și mai rău. Singurul plan care avea noimă era să o ia pe Autostrada 19, numai că tatăl ei îi interzisese să circule pe autostrăzi. Chestia cu cinstește-ți tatăl și mama funcționa de obicei, însă acum era vorba de o urgență. Ori o lua pe Autostrada 19, ori întârzia.
   Viră spre autostradă.
   Traficul era foarte rapid. Inima îi bătea odată cu toate mașinile care se năpusteau pe banda din stânga, în vreme ce ea, pe banda dreaptă, respecta limita legală de 70 de kilometri pe oră pe timp de noapte. Nu putea risca o amendă. Nicidecum. Mai ales pe Autostrada 19. Tatăl ei i-ar fi luat permisul și nu i-ar mai fi dat în veci voie să conducă Volvo-ul maică-sii.
   „Doamne”, rosti, „dacă mă aduci acasă până la miezul nopții, promit să dau bani mai mulți la colecta de duminica asta”.
   O zise și simți că o împunge ceva. O vinovăție veche. O frică de demult. Ca în ziua aceea când, împreună cu Doug, parcase lângă școala primară din Mill Grove. Asta fusese Crăciunul trecut. Se pupaseră cu limba și, din senin, Doug îi atinsese un sân, peste puloverul pufos primit de la bunica ei. Doar o secundă durase, iar el spusese că i-ar fi alunecat mâna. Însă ea știa mai bine. Și se supărase rău pe el. Dar adevărul era că se supărase mai mult pe ea însăși.
   Fiindcă îi plăcuse.
   Nu i-ar fi spus în veci lui Doug. Însă, după ce ajunsese acasă în acea seară, își derulase în minte momentul fără încetare. Se gândise la mâinile lui pe sub cămașa, peste sutienul ei. Și pe sub sutien. Și goală. Atât de vinovată se simțise, încât i se păruse că poate rămâne însărcinată de la mâna lui Doug pusă pe puloverul cel pufos. Și știa că-i o demență. Știa că nu poți rămâne însărcinată decât de la un contact sexual. Se ducea la ora de educație sanitară. Părinții ei nu erau chiar atât de fanatici. Însă nu se putuse dezbăra de frică. Îi promisese deci lui Dumnezeu că, dacă o va cruța de umilința gravidității, își va mărturisi păcatele și-și va dărui la biserică toți banii câștigați ca bonă. În următoarea zi îi venise ciclul și se simțise așa de ușurată, că izbucnise în plâns. Își mărturisise apoi păcatele părintelui Tom și-i oferise Domnului toți banii câștigați.
   Însă, în urma experienței, rămăsese zdruncinată. Fiindcă, până la urmă, a te gândi la păcat înseamnă a-l și comite. Asta le spunea doamna Radcliffe la religie. Așa că ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi murit înainte să se confeseze și să-și spele păcatul? Știa răspunsul, și răspunsul o îngrozea.
   Trebuia deci să pună la punct un sistem de alarmă. Ceva care s-o facă să știe că săvârșise un păcat pentru care Dumnezeu avea s-o trimită în iad. Nu-i veni, săptămâni în șir, nicio idee. Apoi, când începuse să șofeze singură, trecuse pe lângă un cerb pe șosea și ideea se ivise.
   Să dea peste un cerb.
   „Doamne”, zisese, „dacă e să mă duc în iad, fă-mă să lovesc un cerb cu mașina.”
   Știa că părea o nebunie curată, însă pactul îi luă de îndată orice frică. Promise să nu vorbească despre asta cu nimeni. Nici cu mama ei. Nici cu doamna Radcliffe. Ori cu părintele Tom. Nici măcar cu Doug. Era o înțelegere privată între ea și Creator.
   „Doamne, dacă lovesc un cerb, o să știu că am păcătuit împotriva Ta atât de îngrozitor încât ai renunțat la mine. Așa o să am timp să mă revanșez față de Tine. Îmi pare rău că mi-a plăcut când mi-a atins puloverul (nu mi-a atins deloc sânul!). Îmi pare foarte rău.”

   23:57

   O spuse iar și iar. Până ce ruga se transformă în zgomot de fond.
   Ca la meciurile de baseball pe care le asculta la radio tatăl ei, în vreme ce-și construia machete de corăbii sau când aspiratorul mamei curăța impecabil covoarele. Ori de câte ori vedea un cerb pe marginea șoselei, încetinea și se ruga ca animalul să nu-i sară înainte.

   23:58

   Ieși de pe autostradă și o luă înspre Șoseaua McLaughlin. Luna era opacă și întunecată. Își ținu ochii larg deschiși, fiindcă erau o mulțime de cerbi prin preajmă. Mai ales după ce domnul Collins începuse să defrișeze o parte din pădurea din Mission Street pentru noul lui ansamblu imobiliar. Așa că trebuia să fie și mai atentă.

   23:59

   Inima porni să-i bubuie, iar stomacul i se chirci. Era la două minute de casă. Dacă nu accelera, avea să întârzie. Dar, dacă accelera, un cerb îi putea oricând țâșni în fața mașinii. Nu mai exista decât soluția de a ajunge cât mai rapid la ultimul semafor de pe culmea dealului. De acolo putea să vadă cerbii de la 50 de metri distanță. Pădurea era departe de șosea. Putea deci să ignore culoarea roșie a semaforului și să scape ușor.

   00:00

   Acum era momentul. Trebuia să aleagă. Să nu oprească la semafor și să ajungă la timp ori să respecte regulile, să întârzie și să fie pedepsită.
   „Doamne, te rog spune-mi ce să fac”, zise ea cu cea mai umilă și devotată voce de care era în stare.
   Senzația o izbi imediat.
   Apăsă pe frână.
   Și se opri cu totul.
   Dacă n-ar fi făcut asta, nu s-ar fi uitat către deal. Și nu l-ar fi văzut pe băiețelul care ieșea din pădure. Plin de noroi și malnutrit.
   Fețișoara aceea era pe posterele răspândite prin tot orașul. Dat dispărut. Dacă n-ar fi oprit la semafor, nu l-ar fi văzut defel.
   Și l-ar fi făcut zob cu mașina.

Capitolul 8

   - Christopher? rosti o voce. Christopher?
   Băiatul era înfrigurat. Avea pe el o pătură. Subțire cum sunt cele de spital și aspră.
   - Christopher? Ne auzi? continuă vocea.
   Băiețelul deschise ochii. Însă îl dureau, ca și cum ar fi ieșit după-amiaza de la cinema. Privi prin cameră cu ochi mijiți și văzu siluete de adulți. Era și un doctor. Fața nu i-o putea zări, însă îi simți stetoscopul ca de gheață pe piept.
   - Îi revine culoarea în obraji, zise doctorul. Mă auzi, Christopher?
   Băiatul se uită printre pleoapele întredeschise și-și văzu mama.
   Cu o aureolă pâcloasă împrejur. Îi simți buzele calde pe frunte. Ca atunci când se îmbolnăvea.
   - Aici sunt, scumpule, zise mama lui, cu vocea tremurând un pic.
   Christopher dădu să vorbească, însă cuvintele i se opriră în gâtlejul uscat. Fiecare înghițitură în sec era ca de glaspapir.
   - Scumpule, dacă ne auzi, mișcă din degetul de la picior, zise mami.
   Christopher nu-și dădu seama dacă izbutise sau nu să miște vreun deget. Nu și le prea simțea. Încă-i era foarte frig. Dar probabil că funcționase.
   - Excelent, zise doctorul. Poți să miști mâinile?
   Putea. Se simțea un pic amorțit. Ca și cum s-ar fi lovit în cot și s-ar fi electrocutat în tot corpul.
   - Christopher, se auzi vocea altui bărbat. Poți să vorbești?
   Christopher miji ochii și-l văzu pe șerif. Și-l amintea din ziua când obținuse mami slujba la Shady Pines. Șeriful era un bărbat solid. Și înalt cât coșul de baschet de la școală.
   - Poți vorbi? repetă șeriful.
   Christopher își simțea gâtlejul uscat ca iasca. Își aminti când avea roșu în gât și medicamentul pe care-l luase avea un gust ciudat de cireșe. Înghiți în sec și încercă să scoată un cuvânt. Însă gâtul îl durea mult prea tare.
   Așa că făcu din cap că nu.
   - Nu-i nimic, băiete, zise șeriful. Dar trebuie să-ți pun niște întrebări. Așa că tu doar să dai din cap în semn că da sau nu, bine?
   Christopher făcu din cap că da.
   - Foarte bine. Ai fost găsit în capătul de est al pădurii din Mission Street. Te-a dus cineva acolo?
   Toți adulții stăteau ca pe ace. Așteptau răspunsul. Christopher își scormoni mintea după vreo amintire, însă nu găsi decât spațiu gol.
   Nu-și mai amintea nimic. Dar nu credea să-l fi dus cineva în pădure.
   Așa ceva și-ar fi amintit. Scutură, după o clipă, din cap. Nu. Și simți că ceilalți respiră ușurați.
   - Atunci... te-ai rătăcit? vru să știe șeriful.
   Christopher cugetă îndelung, ca atunci când citea. Dacă nu-l luase nimeni cu de-a sila, atunci probabil că se pierduse. Avea noimă, încuviință. Da, se rătăcise.
   Doctorul strânse stetoscopul rece și, cu mâinile sale aspre, cărnoase, pipăi membrele și articulațiile lui Christopher și-i petrecu peste brațul sfrijit manșeta aparatului de măsurat tensiunea.
   Christopher se temu ca nu cumva, mai încolo, să-l pună să facă pipi într-un păhărel. Mereu îi era rușine când trebuia să facă asta.
   - În pădure... ți-a făcut cineva vreun rău? continuă șeriful.
   Christopher scutură din cap. Nu. Doctorul apăsă pe buton și aparatul de măsurat tensiunea scoase un hârâit și-i strangulă brațul.
   Când termină, doctorul îi scoase manșeta, cu un zgomot sec, apoi scrise ceva pe o foaie. Auzi cum alunecă pixul.
   Fâș fâș fâș.
   - Ai auzit mașinile? Așa ai știut să ieși din pădure?
   Christopher se uită la foile doctorului. Începea să se simtă aiurea.
   O apăsare în cap. O migrenă surdă care de obicei trecea când mami îi dădea o aspirină cu gust de cretă portocalie. Numai că acum era, parcă, altfel. Ca și cum ar fi avut destulă migrenă pentru amândoi.
   - În pădure... ai auzit mașinile? Așa ai reușit să ieși?
   Christopher tresări. Clătină din cap. Nu.
   - Ai găsit de unul singur ieșirea?
   Christopher clătină din cap. Nu. În cameră se făcu tăcere.
   - N-ai găsit-o tu? Te-a ajutat cineva să ieși din pădure?
   Christopher făcu din cap că da.
   - Cine te-a ajutat, Christopher? întrebă șeriful.
   Îi întinse lui Christopher foi și un creion, ca să scrie cine.
   Christopher înghiți în sec, tare. Șopti abia auzit.
   - Un om amabil.

Capitolul 9

   Dr. Karen Shelton: Unde l-ai văzut pe omul cel amabil, Christopher?
   Christopher: Pe cărare, mai jos de luminiș. Era departe.
   Dr. Karen Shelton: L-ai văzut și... ce s-a întâmplat atunci?
   Christopher: Am țipat după ajutor.
   Dr. Karen Shelton: Te-a auzit?
   Christopher: Nț. A continuat să meargă.
   Dr. Karen Shelton: Și te-ai luat după el?
   Christopher: Da.
   Dr. Karen Shelton: Ai zis mai devreme că ți s-a părut că e ziua?
   Christopher: Da. Bărbatul ieșea din pădure. Și lumina era puternică. Așa că am crezut că s-a făcut ziuă.
   Dr. Karen Shelton: Dar, până la urmă s-a dovedit că au fost farurile mașinii lui Mary Katherine.
   Christopher: Da.
   Dr. Karen Shelton: Și ce s-a întâmplat cu omul amabil, când ai ieșit din pădure?
   Christopher: Nu știu. Probabil că a fugit.

   Șeriful apăsă pe butonul de oprire și se uită lung spre pădurea din Mission Street. Mașina lui fusese parcată lângă copaci o bună parte a după-amiezii. Uitându-se prin parbriz. Ascultând înregistrările. Iar și iar. Nici nu mai știa ce ascultă. Altceva. Un lucru pe care nu putea să-l indice cu precizie.
   Făcuse deja o normă de lucru dublă. Nu știa dacă bugetul poate suporta mai multe ore suplimentare pentru el sau băieții lui (printre care și două femei). Mai ales dacă puneai la socoteală că bugetul n-avea nici bani de înlocuit vechiul sistem de înregistrare cu casete.
   Dar n-avea a face. Trebuia să-l găsească pe acest „om amabil”.
   Asta, firește, dacă exista.
   Șeriful avea bănuielile lui. Nu-ți trebuia mult ca să-ți imaginezi chestii, mai ales dacă erai un băiețel de 7 ani, deshidratat, înfometat, speriat. Simțind nevoia să fie luat în brațe și convingându-se că ramurile copacului de colo arată ca niște brațe.
   Dar trebuia să se asigure că nu exista omul ăla amabil.
   Nu ca să-i mulțumească bunului samaritean.
   Ci ca să vadă dacă nu cumva tot el îl răpise din start pe Christopher.

   Dr. Karen Shelton: Cum arăta bărbatul ăsta, Christopher?
   Christopher: Nu știu, nu i-am văzut deloc fața.
   Dr. Karen Shelton: Îți amintești ceva, orice, despre el?
   Christopher: Avea părul alb. Ca un nor.

   Șeriful văzuse de destule ori asemenea lucruri, la slujba de dinainte. În cartierele mai rău famate din Hill District. Văzuse copii cărora li se făcuseră lucruri urâte. Îi văzuse mințind ca să-l protejeze pe vinovat, de frică. Sau chiar mai rău... din loialitate. Însă doctorul spusese că băiatul părea să fie sănătos. Nu pățise nimic care să fi lăsat urme fizice.
   Și totuși șeriful știa, din experiență, că nu toate rănile lasă astfel de urme.

   Dr. Karen Shelton: Mai era și altceva?
   Christopher: Șchiopăta când pășea. De parcă avea un picior rupt.

   Șeriful opri banda și se uită la portretul-robot. Dr. Shelton încercase toate șmecheriile cu putință, însă Christopher nu-și amintea să fi văzut vreun moment fața bărbatului. Restul descrierii se potrivea. Înalt. Mers șchiopătat. Și păr alb.
   Ca un nor.
   Șeriful luă o gură de cafea și își clăti dinții cu băutura rece și amară. Studie schița încă un minut. Ceva nu era în regulă. Așa îl avertiza instinctul de polițist.
   Deschise portiera.
   Ieși.
   Și intră în pădurea din Mission Street.
   Nu cunoștea prea bine desișurile. Nu era de prin partea locului.
   După ultimul său caz din Hill District, își ceruse transferul. Alesese Mill Grove pentru că era un oraș liniștit. Și, în afară de un laborator mic de făcut amfetamine, înjghebat de niște jurați ai unor concursuri de științe pentru copii, se alesese cu ce-și dorise. Nu erau infracțiuni, ci minori sub influența alcoolului și, ocazional, adolescenți goi-pușcă pe bancheta din spate a mașinii sport luată în leasing de tati. Nu tu omoruri. Nu tu arme. Nu tu găști.
   Era paradisul.
   Un paradis care abia dacă rezistase un an. Până ce primise un telefon care reclama dispariția unui băiețel pe nume Christopher Reese. Mama băiatului voia să vorbească imediat cu șeriful. Așa că se ridicase din pat și băgase la microunde niște cafea veche.
   Adăugase și-un vârf de linguriță de sare ca să-i taie din amăreală și-o băuse în drum spre secție. Ajunsese pregătit să ia declarația mamei, să-și mobilizeze departamentul și să-i ofere un umăr antrenat, în uniformă, pe care femeia să plângă.
   Însă mama lui Christopher nu izbucnise în lacrimi.
   Venise cu o fotografie recentă. Cu o listă de prieteni. Cu activitățile desfășurate de puști. Și cu programul lui din fiecare zi.
   Când șeriful întrebase dacă exista cineva care ar fi dorit răul ei sau al copilului, menționase un nume. Un fost iubit de-al ei din Michigan, pe nume Jerry Davis.
   Șerifului îi trebuise doar un clic cu mouse-ul ca să vadă că Jerry era un potențial suspect. Avea în cazier numai mărunțișuri. Dar destulă violență. Bătăi prin baruri. O fostă soție cu vânătăi. O lovise și pe mama lui Christopher după ce se îmbătase. Și apoi adormise.
   Ea îl părăsise în aceeași seară. Șeriful o respecta pentru că nu stătuse, ca să-i verifice promisiunea cum că „n-o să mai fac”. Multe femei pe care le știa nu luau decizia asta decât când era prea târziu.
   - Credeți, doamnă Reese, că Jerry ar fi putut să-l răpească pe Christopher?
   - Nu. Am acoperit bine urmele. N-o să ne găsească niciodată.
   Dar șeriful voise să se asigure. Folosise linia telefonică fixă cu apelantul ascuns. Vorbise cu șeful de echipă al lui Jerry, care-i spusese că acesta nu lipsise de la uzină întreaga săptămână. Și că, dacă nu-l credea, erau și filmări de securitate care confirmau. Șeful de echipă întrebase despre ce-i vorba, însă șeriful socotise că era mai bine ca Jerry să nu capete o urmă pe care-ar fi putut-o amușina ca să dea de Christopher sau de mama lui. Mințise așadar, afirmând că sună din California. Îi mulțumise maistrului și închisese.
   După ce Jerry David fusese scos de pe lista suspecților, șeriful se apucase de anchetă, potrivit procedurii. Intervievase profesori și colegi, în vreme ce adjuncții verificaseră toate imaginile de securitate și de pe camerele de trafic pe o rază de 15 kilometri. Dar nici urmă de băiat. Niciun semn al unei răpiri. Nici măcar o urmă de talpă, cruțată de ploaie.
   Singurul fapt pe care izbutise să-l stabilească era că băiatul se aflase în afara clădirii, așteptându-și mama să-l ia de la școală. Mama lui Christopher afirmase că ploaia fusese groaznică. Fără pic de vizibilitate. Mașini care se tamponau peste tot. I se păruse, spusese, că vremea aproape că încerca s-o țină departe de fiul ei.

   Dr. Karen Shelton: Când ai plecat de la școală, Christopher?
   Christopher: Nu știu.
   Dr. Karen Shelton: Dar știai că mama ta vine să te ia. Atunci, de ce-ai plecat de la școală?
   Christopher: Nu mai țin minte.
   Dr. Karen Shelton: Încearcă.
   Christopher: Mă doare capul.

........................