Prieten imaginar, Stephen Chbosky

 ..........................................

7-10

                  Îl sună pe șerif. Auzi un țârâit. Două.

    Poate că șeriful avea căderea să ceară un favor. Să facă rost de o ambulanță cu care să-l scoată pe Christopher din spital. Departe de Mill Grove. Departe de doamna șuierătoare. Se uită la ceas. Douăzeci și patru de minute.
   Telefonul continua să sune. De trei ori. De patru. De cinci ori.
   Puteau scăpa de-acolo. Puteau fugi undeva unde să nu fie ajunși din urmă. Avea să vândă casa. Îi puteau trimite mai târziu cecul. Și intenționa să cheltuiască tot, până la ultimul bănuț, pe îngrijirea medicală a lui Christopher.
   Fiul meu n-o să moară astăzi.
   Telefonul suna. De șase ori. De șapte. De opt ori.
   Intră mesageria vocală.
   - Bobby, zise ea. Nu știu cum să-ți spun asta într-un mesaj, așa că o să trebuiască să ai încredere în mine.
   Auzi sirena unei ambulanțe. Își acoperi urechile și țipă în telefon.
   - Trebuie să-l duc pe Christopher de aici. Poți face rost de ceva? O salvare. Un elicopter medical. O să plătesc. Nu-mi pasă.
   Ambulanța intră urlând în parcare. Personalul de la primire urgențe se grăbi s-o întâmpine.
   - Dar vreau să vii și tu cu noi. Să fii protejat. Fiindcă ceva foarte rău se petrece pe-aici. Și, în clipa asta, ești singura...
   Era pe cale să spună „speranță” când îi văzu pe cei de la urgențe scoțându-l pe targă tocmai pe șerif. Avea ochii închiși. Cămașa îi era despicată și pieptul un vălmășag de bandaje însângerate. Avea pe față o mască de oxigen.
   Mama lui Christopher rămase fără grai.
   Se uită, buimacă, la doctorul care întâmpină targa. Își dădu seama, din ce-și strigau între ei, că la secție se trăsese cu arma.
   Doamna Henderson, bibliotecara școlii, evadase din închisoare și-l împușcase pe șerif în piept. Ar fi trebuit să fie mort deja, însă supraviețuia, nu se știe cum.
   Mama lui Christopher dădu să alerge în urma șerifului, însă personalul spitalului o opri. Nu voiau s-o lase în sala unde se făcea chirurgie de urgență. Îi luă un minut de tăcere împietrită, ca să-și dea seama că încă îi lăsa șerifului un mesaj vocal. Închise și se așeză afară. Își simțea coastele ca pe o durere de dinți în frig.
   Nu știa ce să facă. Așa că, instinctiv, începu să-și sune prietenii. Pe oricine credea c-ar fi putut s-o ajute. Mama și tatăl lui Ed Specialul. Mamele lui Mike și Ma. Dar nu reuși nimic. Nu putea trimite mesaje vocale. Mesajele-text îi erau returnate. Niciun e-mail nu voia să ajungă la destinație.
   Era singură pe lume.
   Mama lui Christopher își privi telefonul. Ora de pe ecran o făcu să dea deoparte tot ce-ar fi putut aduce cu autocompătimirea. Mai avea 15 minute până ce își putea vedea fiul. Ochii îi umblau încoace și-ncolo, în vreme ce se gândea ce-i de făcut. Mai avea pe cine să sune? Cineva la care nu se gândise? Se uită în spate, la camera de gardă. Văzu doi bărbați certându-se pe un scaun. La televizor, prezentatoarea blondă zise că accidentele de circulație depășiseră de trei ori recordul lunii decembrie. Și era doar în data de 23.
   - Iar acum, într-o notă mai voioasă, doar două zile ne mai despart de Crăciun. Și care e cadoul cel mai cerut de copii? Păpușile Motanul Buclucaș, zise cu un zâmbet prezentatoarea.
   - Așa este, Briany. Ce preferă să primească adulții? Arme.
   Cineva schimbă la loc pe canalul CNN.
   - Și acum știri internaționale: tensiunea crește în Orientul Mijlociu...
   - M-am săturat de rahatul ăla, se auzi o voce. Nu-mi pasă de Orientul Mijlociu.
   - Familia mea e de-acolo, nesimțitule!
   - Atunci du-te de unde ai venit și ajută-i.
   - Refugiații sunt disperați, Anderson. Umblă vorba că o să se lase cu și mai multă vărsare de sânge.
   Mama lui Christopher închise ochii. Nu-și dădu seama că se roagă decât când termină.
   - Te rog, Doamne, ajută-ne!
   Simți, deodată, ceva. Mai degrabă un miros decât o senzație.
   Mirosea a mănuși de baseball.
   Ambrose.
   Numele se ivi din senin.
   Ambrose Olson.
   Când ești la război, întrebi un soldat. Cine zisese asta? Se nimerise s-o zică tocmai Jerry. Beat și privind filmulețe neclare cu Aliații salvând lumea de la distrugere.
   Ambrose ne-ar putea ajuta.
   Mama lui Christopher sună la Shady Pines. În vreme ce aștepta ca cineva să răspundă, personalul de la primire urgențe cără înăuntru restul de polițiști, cu toții răniți grav. Avu, preț de o clipă, un gând care o făcu să se înfioare.
   N-au mai rămas polițiști. Nu mai există lege.
   - Shady Pines, zise o voce la celălalt capăt.
   - Sheila... Kate sunt. Trebuie să vorbesc cu domnul Olson.
   - Nu-i aici.
   - Cum adică?
   - E la spital.
   - Ce?
   - Scuze, trebuie s-o iau din loc. Lumea e agitată de afurisita asta de gripă.
   Clic.
   Îi luă mamei lui Christopher 5 minute cu asistenta de la triaj ca să afle că Ambrose Olson fusese dus la spital după ce orbise. Fiindcă era popular pentru personalul spitalului, căpătase un pat cam cu 39 de ore înainte de programare. Fusese cazat la exact două uși mai încolo de rezerva fiului ei. Kate Reese știu că putea fi vorba despre soartă. Sau putea fi o coincidență. Ori ajutor de la omul cel amabil.
   Orice era, nu mai stătu pe gânduri. Avea nevoie de orice prieten pe care-l putea găsi.
   Până și de cei imaginari.
   Îl găsi pe Ambrose în cameră. Cu ochii bandajați. Strângând la piept jurnalul cel vechi al fratelui său. Bătu în ușă.
   - Domnule Olson?
   - Doamnă Reese. Slavă Domnului, am tot întrebat de dumneata.
   - De mine? rosti ea surprinsă și totuși parcă nu atât de surprinsă. Pentru ce?
   - Aș vrea să termini de citit jurnalul fratelui meu, șopti bătrânul.
   - De ce șoptiți? întrebă ea.
   - Promiți să nu râzi?
   - Nu mi se mai pare nimic amuzant acum. Dați-i drumul.
   Când Ambrose termină de povestit despre experiența lui David cu căsuțele din copac și doamnele șuierătoare, nu-i luă mult lui Kate Reese să-și dea seama că totul se întâmpla iarăși. Doar că de data asta, i se întâmpla fiului ei. Se așeză și luă jurnalul.

   Ambrose n-o putea vedea pe Kate Reese, care începea să-i citească cu voce tare, cum le citesc mamele copiilor. Dar, după ce-i spusese ea despre accidentul lui Christopher și despre șeriful împușcat, și-o imagină pe femeia asta frumoasă, suplă arătând un pic ca ultima lumânare pâlpâind în ochiul unei furtuni.
   Te rog, Doamne, apăr-o!
   Rugăciunea îi veni din senin. Și îl luă prin surprindere. Dar, odată ce-și confirmă că era cu adevărat propria-i voce, se apucă să se roage și mai cu foc. Fiindcă undeva, în străfundul sufletului, credea că, dacă ceva avea să i se întâmple lui Kate Reese, lumea se va sfârși.

Capitolul 71

   Ce an mizerabil!
   Asta își spuse Jerry, întins în pat, treaz. Se uită pe geam. Era chiar înainte să se facă ziuă. Pe 23 decembrie. Nici nu mai ținea minte de când nu se mai trezise așa de devreme. De dinainte să înceapă visele.
   În ultima vreme, avusese niște vise marfă de tot. Era mereu acasă ori prin cartier sau mânca o porție de coaste la Bone Yard când, deodată, o vedea pe Kate Reese. De fiecare dată arăta altfel, dar mereu frumoasă. Cu o cheie la gât. Și-un surâs viclean. Îl lăsa să-i facă tot ce voise vreodată să-i facă. Lucruri violente. Murdare. Scârboase. Nu conta. Adora totul. Îl adora pe el. Noapte de noapte se ducea la culcare ca s-o întâlnească pe Kate Reese în vis. Apoi, în fiecare dimineață, se trezea. Se întorcea în pat și vedea spațiul gol de alături, unde fusese cândva Kate Reese cea reală. Și vocea aia împuțită îi tot răsuna în ureche.
   Ți-e dor de ea, Jerry.
   În fiecare dimineață, își simțea mintea ca pe-o mașină tamponată.
   Peluza aduce cu aleea ta de acces și visele alea aduc cu viața ta. Doar că nu-s viața ta. Kate Reese plecase și n-avea să se mai întoarcă. De atâtea ori încercase să-și scoată asta din cap însă întotdeauna auzea vreo melodie afurisită ori vedea vreo fetișcană în pantaloni scurți de blugi și-și amintea că de data aia, singura dată, reușise să păcălească o femeie de treabă să-l iubească.
   Până ce te-a părăsit în toiul nopții, Jerry.
   Jerry se foi în pat. Azi nu trebuia să se ducă la lucru, așa că se gândise să dea o raită prin oraș. Barurile nu erau deschise, dar știa un club cu program prelungit unde-ar fi putut să se strecoare pe ușa din dos.
   Ar fi putut să bea ceva ori poate să agațe ceva. Bine, era dimineață, dar ce rahat? Nu era nicio ștoarfă prin zonă care să-i spună ce să facă. Vineri își luase banii. Ce-i păsa?
   Își trase blugii pe el și se sui în mașină. Ajunse la 8 Mile în 20 de minute. Își lăsă afară mașina și intră în speluncă. La tonomat se auzea o melodie super. „Hotel California” de Eagles.
   Încăperea era plină cu fum de țigară. Așa de gros, încât Jerry simți că pășește ca printr-un nor. Se așeză la o masă și ceru un gin tonic.
   Aruncă o privire spre fata de la bar și nu-i veni să creadă cât era de norocos.
   Sally.
   O știa din liceu pe Sally. Fusese mereu o catolică devotată până ce, într-o zi, încetase brusc să mai fie. Ca majoritatea catolicilor, accelerase de la zero la o sută în 6 secunde, de îndată ce-i băgase cineva cheia în contact. Un an după aceea, fusese surprinsă în timp ce își făcea de cap cu doi jucători de fotbal în același timp, pe bancheta din spate a Fordului vechi al tatălui ei. Pe urmă, căpătase porecla „Mustang Sally”. Mașina lui taică-său era de fapt un Focus, dar „Ford Focus Sally” parcă nu mai suna la fel. Oricare ar fi fost modelul, Sally nu era tocmai ageră la minte, însă îi plăcea să se distreze. Și el avea nevoie de-o distracție pe cinste. Niște bănuți în buzunar se găseau. Era liber. Era încă tânăr. Putea s-o ia pe Sally de-o aripă, să se suie în Chevroletul lui cel ponosit și s-o apuce spre cazinourile din Virginia de Vest, ca să și-o alunge pe Kate Reese din minte.
   - Virginia de Vest? făcu Sally. Ești dus. Ninge ca naiba pe-acolo. Sunt cazinouri și-n Detroit. De ce mama dracului am merge tocmai în Virginia de Vest?
   O întrebare bună.
   Poate că era intuiția. Poate că de la ginul tonic i se trăgea. Dar ceva îi spunea lui Jerry că norocul are să i se schimbe în Virginia de Vest.
   Ceva îi spunea că azi putea fi ziua lui norocoasă dacă asculta de vocea din cap.
   Nu poți pierde, Jerry.
   - Vii sau nu? o întrebă pe Sally.
   Sally veni.
   O oră mai târziu, mașina aluneca pe o autostradă îmbrăcată în zăpadă. Era cel mai urât viscol de la furtuna de după Ziua Recunoștinței. Viscolul își fâțâia curul alb ca laptele. Pe unde se uita, părea că mașinile se tot poticneau ori se tamponau. Însă, pentru el, condusul era floare la ureche. Sally tot învârtea butonul radioului ca un spărgător, încercând să descopere combinația seifului. Top 40.
   Hip-hop. Un post de piese clasice, unde se auzea „Blue Moon”.
   Începea să regrete c-o luase pe Sally cu el. Știa doar să răsucească radioul și să vorbească despre colegii de muncă și despre cum complotau contra ei. Și era vânzătoare, ce mama dracului! Femeile n-aveau ceva mai bun de făcut decât să pretindă că lumea se-nvârte în jurul lor?
   - Sally, alege naibii un post.
   - Bine. Bine. Ce nasol ești, zise ea.
   Se opri în sfârșit la un post de rock clasic de pe lângă Cleveland, care dădea „Hotel California” de Eagles. De două ori în ziua aia.
   Lui Jerry i se păru un semn bun.
   Ajunseră la cazinou și el trecu pe lângă valet înaintând spre autoparcare. Sally îi aruncă o privire mohorâtă. Na, pardoooon, voia și el să economisească ceva parai. Traversară parcarea înțepenită de ger. Vântul șuiera furios, ridicând vârtejuri de zăpadă, ca tornada lui Dorothy. De câte ori văzuse oare Vrăjitorul din Oz în acele Vineri de film nenorocite, cu Kate Reese și fiul ei cel dubios?
   Ți-e dor de ea, Jerry.
   Dar ei nu-i e dor de tine.
   Vocea aia. Vocea aia care-l sfredelea în creier. Care-i spunea hai, dă-i înainte. Bea toată noaptea. Joacă pocher. Ia-o din loc și cutreieră.
   Pescuiește cu băieții. Vânează cu verii tăi. Nimic n-o să-ți abată gândul.
   A fost cea mai bună femeie din viața ta, Jerry. Și acum s-a dus.
   Știa că e pe undeva. Probabil combinată cu vreun alt tip. Lăsându-l să o aibă. Atingându-l peste tot. Gândul îi făcea rău. Un nod în stomac. Trebuia să se ducă la cazinou. Să tragă o dușcă. Să oprească nebunia asta.
   - Sally, grăbește-te naibii! răcni.
   - Încearcă tu să mergi pe-aici cu tocuri! se răsti Sally.
   Ușile se deschiseră. Intrară în norul de fum de țigară care levita peste zgomotul difuz al păcănelelor. Sally trebuia să facă pipi. Abia se făcuse 10 dimineața, însă Jerry se puse la bar și dădu peste cap un gin dublu cu un pic de apă tonică. Băutura ardea ca un antrenament temeinic la sală, însă nu era destul. Îi trebuia ceva care să-l ajute să se dezbare de vocea aia. Se uită în jur și văzu că cineva lăsase pe tejghea un ziar.
   Unul din Pisburgh.
   De acum două luni.
   Jerry îl luă și căută pagina de sport, dar firește că vreun căcănar pusese deja gheara pe ea. Așa că răsfoi restul mizeriei. Criza din Orientul Mijlociu continua. Ce naiba, asta încă se mai considera știre? Zice-ți-mi și mie când se termină criza. Și-o să vă cumpăr ziarul atunci. Și refugiații ăștia? Știu ce-i de făcut. În picioare, și porniți-o spre Nord. Ce mă-sa e așa de greu să te prinzi? Cine stă pe loc când lumea se termină în jur? Niște jeguri idioate, uite cine.
   Jerry întoarse pagina la rubrica de diverse și văzu un titlu: „Niște băieți descoperă un schelet în pădure”. Era pe cale să se uite și la poza de lângă articol, când apăru Sally, cu fața dată cu smac și vezica golită.
   - Doamne, miroase ca naiba aici, zise.
   Jerry azvârli pe tejghea ziarul și se așeză la masa de blackjack. Nu era tocmai jocul lui preferat, dar ceva îi șoptea să se așeze acolo și să mizeze isteț. O voce lăuntrică. Îi veniră două regine și-și aminti cum îi zisese Kate Reese că fețele reginelor de pe cărțile de joc erau portrete ale Reginei Elisabeta. Primi 2 ași și câștigă 100 de dolari. Mai ceru nu gin tonic. Kate îi zisese că băutura fusese inventată de soldații britanici în nu știu ce război. Apa tonică prevenea cumva malaria.
   Ție dor de ea, Jerry.
   Și-o trage cu altcineva, Jerry.
   Jerry mai ceru două băuturi, cu toate obiecțiile lui Sally că nici măcar amiază nu se făcuse, și el se îmbăta. Dar nu-i păsa. Fiindcă vocea aia nasoală avea astăzi alt ton. Nu-i era tocmai clar în ce consta diferența. Era ceva ce-l făcea să se simtă invincibil.
   Așa că decise să-și încerce norocul.
   Se uită la cărțile de pe masă. Crupierul îi dădu un 13 enervant.
   Dar știa, pur și simplu, că o să fie bine. În mă-sa. Sunt patru de 8 în pachet, nu? Primi un 8. Făcuse iar 21. Apoi îi ieși cu un 12. Și din nou cu un 18. În jurul lui începea să se strângă lume. Știa ce gândesc.
   Cine-i prăpăditul ăsta cu șapcă, cu târfa lui de două parale care arată de parcă ar fi învățat să se machieze la școala de clovni?
   Vă arăt eu cine sunt, jegurilor.
   Sunt meseriașul care nu poate să piardă azi.
   Vocea îi spuse să parieze doar 10 dolari pe următoarea mână. Și, evident, nu-i ieși. Apoi instinctul îl îmboldi să joace 500 de dolari pe următoarea. Blackjack. O fată, în spatele lui, bătu din palme. O indiancă drăgălașă - băștinașă, nu picată din Bombay - care avea între degetele cu unghii roșii un exemplar din același ziar vechi din Pisburgh. Se întrebă de ce aveau toți vechiturile alea prin zonă. O voce îl readuse în prezent.
   - Blackjack!
   Și o ținu așa cu orele. Șefii schimbară crupierii ca să-i schimbe norocul. Închiseră masa și-l făcură să se mute la o alta. Trecură la joc cu șase pachete de cărți în loc de unul, gândindu-se că poate era în stare să numere cărțile. Dar orice făceau era degeaba.
   Nu poți pierde, Jerry.
   La ora 5 după-amiază, Jerry se ridică de la masă toropit de alcool și se apropie de ruletă. Sally îl povățui să nu-și forțeze norocul, însă Jerry nu mai asculta decât de vocea din cap. Primul număr pe care-l jucă fu 9. Când bila nimeri în căsuța lui 9, până și Sally amuți. Tipii de la bar îi povestiseră de asemenea episoade norocoase. Nu mai avusese parte de vreunul până atunci. Nici măcar la păcănele. Însă acum, în clipa asta, era de neoprit. Vocea îi șopti să parieze douăzeci de dolari pe negru. Zece pe roșu. Bila nimeri pe verde.
   Indianca cea frumușică se așeză lângă el. Lăsă deoparte ziarul și-și propti în stinghia scaunului tocurile-cui, pusă pe treabă serioasă.
   - Te superi dacă-ți citesc ziarul? întrebă Sally, plictisită ca o liceană ce-și vede prietenul nedezlipit de jocurile video.
   Indianca cea sexy i-l oferi. Sally se uită prin ziar. Nimic despre Hollywood. Doar o poveste căznită despre patru băieței care găsiseră un schelet în pădure prin vestul Pennsylvaniei.
   - A, ce drăgălaș e băiețelul! făcu Sally arătând spre poză. Uite, Jerry.
   - Sally, nu vrei să taci dracului? zise Jerry punând banii pe 33.
   - Treizeci și trei! țipă indianca cea sexy.
   Nu poți să pierzi, Jerry.
   Jerry închise ochii cât se roti bila. Văzu în minte chipul lui Kate Reese. Apartamentul gol din dimineața de după ce o ștersese. Ce-i făcuse în noaptea aceea de fusese așa de groaznic? O pocnise, dar spusese că-i pare rău și chiar îi părea. Așa că dă-o în mă-sa dacă nu-l crezuse. Dă-o în mă-sa de curvă.
   Ți-e dor de ea, Jerry.
   Vrei s-o găsești.
   - Patru! strigă indianca sexy.
   La miezul nopții, șeful de sală își anunță managerul, care-i oferi lui Jerry, din partea casei, un apartament la hotel, cu zâmbet de politician și strângerea de mână a unui escroc. Indianca sexy se ridică de la masă și-l felicită pentru cea mai bună mână din istoria mâinilor bune. Ea pierduse în tot acest timp, însă, cine știe de ce, se ținuse pe lângă el. Toată ziua. Cu o provizie de jetoane care părea interminabilă. Poate că era pusă de cazinou. Poate era prostituată.
   Jerry știa doar că era a naibii de sexy. Fata se ridică de la masă, lăsând la picioarele lui ziarul cel vechi. El îl culese și-o strigă.
   - Mă scuzi, domnișoară? Ți-ai uitat ziarul.
   Ea păși înapoi spre el și-i aruncă un zâmbet și o ocheadă îndrăzneață.
   - Jerry, știi cât fac numerele de la ruletă dacă le aduni pe toate? întrebă.
   - Nu. Ce-ar fi să-mi spui asta la micul dejun? zise.
   Nu-i venea să creadă ce tupeu are. Dar o făcuse. Invitația stăruia în aer ca fumul de țigară. Credea că Sally are să-i scoată ochii cu unghiile false fiindcă o rostise. Dar „Mustang Sally” era ciudat de tăcută. Indianca sexy îi zâmbi larg, arătându-și toți dinții.
   Nu poți pierde, Jerry.
   Urcară tustrei în apartamentul oferit și deschiseră o sticlă de șampanie din partea casei. Indianca sexy dădu drumul la televizor, zicând că putea să fie „cam gălăgioasă”. Pe la ora 3 dimineața, postul emise un buletin de știri zonale. Jerry îl auzi pe prezentator zicând un bla-bla despre un accident de circulație în care fusese implicat băiatul care câștigase la loterie în septembrie, același care găsise scheletul în noiembrie, dar nu întoarse capul să privească imaginile.
   Era prea ocupat să se uite la fete cum lingeau una de pe alta șampanie, în vreme ce vântul se opintea în ferestrele largi, cu vedere spre centrul orașului Wheeling. Jerry își umplu noaptea cu sex până la refuz, dar de fiecare dată când o lăsa mai moale, fie și-o clipă, vocea se întorcea.
   Ți-e dor de ea, Jerry.
   Trebuie s-o găsești, Jerry.
   Jerry se trezi cu o oră înainte de răsărit. Dormise poate vreo 30 de minute, dar, cine știe de ce, era cât se poate de treaz. Sorbi ultima înghițitură de șampanie răsuflată din sticlă, ca să scape de durerea care-i masacra creierii. Mai fusese el mahmur. Uneori îl duruse capul cât încă era beat. Însă migrena asta era cumva altfel.
   Parcă ar fi avut ceva personal cu el. O auzi pe Sally la duș, însă indianca sexy dispăruse de mult din peisaj. Se așteptase să-l jefuiască ori măcar să-și ia vreo mie de parai pentru „serviciile oferite”, dacă era într-adevăr o profesionistă, însă nu-i șterpelise niciun jeton de pocher măcar.
   Lăsase însă ziarul cel vechi.
   Ți-e dor de ea, Jerry.
   Vrei s-o găsești, Jerry.
   Și-o trage cu altul, Jerry.
   Târfa râde de tine chiar în clipa asta, Jerry.
   După ce avusese norocul de pe lume la joc, vocea revenise, insidioasă, insistentă. Singurul lucru pe care-l putu face ca să și-o scoată pe Kate din minte fu să citească ziarul cel vechi din toamnă.
   Trecu de prognoza meteo, care asigura că iarna urma să fie neobișnuit de blândă. Bună treabă, prezicătorilor. Era pe cale să dea la pagina de diverse, însă sări la sport. Din fericire pentru el, ziarul indiencei sexy era intact.
   După ce parcurse cam jumătate dintr-un articol despre echipa Pisburgh Steelers, care-și încerca norocul într-o altă Supercupă (să-ncerce să țină cu echipa Lions, căcănarii), Sally ieși de la duș plângând în hohote. Jerry își dădu seama că, atunci când efectul pilelii se risipea, la fel se întâmpla și cu partea de „Mustang” din Sally. Iar acea parte din ea care nu spunea nu sexului cu femei nu putea ține piept educației catolice rigide de Michigan.
   - E Ajunul Crăciunului. Trebuie să mă duc acasă, zise.
   - Bine, Sally, să mergem.
   Lăsă ziarul în hotel. Cu fața în jos.

   Pășind pentru ultima oară prin norul de fum din cazinou, o căută din priviri pe indianca sexy. Își dădu seama că nici măcar nu știe cum o cheamă. Poate că era un miraj, ca în cântecul ăla. Hotel California. Bun venit în Hotel Virginia. Ce loc de căcat! Ce loc retardat!
   Ușile cazinoului se deschiseră ca o gură și-i vomitară afară. Aerul era proaspăt și dulce. Pur, uscat și limpede ca lumina lunii ce se ițea printre nori.
   Păși fără grabă prin parcare, cu vântul suflându-i peste față.
   Simțea un miros. Probabil era încă mahmur. Însă, fără veste, se gândi la ziua când, puști fiind, mersese pentru prima oară la vânătoare.
   Izul de copaci amestecat cu cel de praf de pușcă și de bere. Apoi se trezi că nu și-l mai poate scoate din minte pe iubitul de atunci al maică-sii, care-l învățase să tragă. Tipul ăla dur, care-l învățase și să nu se teamă de mingile de baseball, aruncându-i-le în cap.
   Ajunse lângă mașină și gemu indignat. Vreo jigodie îi vârâse sub ștergător un fluturaș din acelea tâmpite. Se mai apropie și-și dădu seama că nu era nici cupon de reduceri, nici vreo reclamă la mașini uzate. Era un șir de patru cartonașe. Prinse cu sfoară de ceva ce atârna. Vântul suflă și Jerry văzu patru chestii dezumflate de cauciuc care pălmuiau caroseria mașinii sale.
   Erau patru baloane sparte.
   Jerry se uită la cartonașe.

   Doamnă sau Domnule,
   Ați găsit baloane de la Întrecerea Baloanelor, de la Școala Primară Mill Grove. Vă rugăm să ne contactați cât mai repede, pentru ca elevii noștri să afle cât de departe au ajuns baloanele lor. Vă mulțumim foarte mult.

   Jerry întoarse pe dos cartonașele și văzu niște nume care nu însemnau nimic pentru el. Ma cumva. Mike nu-știu-cum. Eddie cui-îi-pasă. Era cât pe ce să le arunce, când vântul i se strecură, rece, prin geacă. Îl învălui iarăși mirosul de vânătoare. Iar vocea aceea din cap îi spuse să se uite la ultimul cartonaș, înainte să le arunce pe toate. Îl întoarse și, când citi ultimul nume, mâinile începură să-i tremure.

   Christopher Reese
   E ziua ta norocoasă, Jerry.

Capitolul 72

   Omul cel amabil îl călăuzi pe Christopher pe sub niște copaci rămuroși și pe-o cărare veche, bătucită de vreme.
    Îndepărtă niște tufe uscate din drum și dezvălui, dedesubtul lor, o potecă nouă, proaspătă. Christopher privi norii de deasupra pădurii din Mission Street. Cu luna prinsă între ei, ca flăcăruia unui felinar. Doamna șuierătoare cucerea totul. Avea să urmeze ceva groaznic.
   Înseamnă că ești pe moarte.
   Vorbele omului cel amabil răsunau în mintea lui Christopher când ajunseră în dreptul frigiderului abandonat. Mare și alb, ca acele „cutii de făcut gheață” din filmele vechi, care-i plăceau atâta mamei lui. Stratul cromat cu petice de rugină îi amintea de Chevroletul cel vechi al lui Jerry, de pe alee.

   Jerry vine...
   Jerry vine... ca să o omoare pe mama mea.

   Christopher trebuia neapărat să iasă din lumea imaginară.
   Trebuia să scape de-aici și s-o salveze.
   Am ajuns, zise omul cel amabil.
   Deschise cu un scârțâit frigiderul. Partea din spate lipsea. Era doar pământ.
   - Ce-i aici? întrebă Christopher.
   - Ultimul meu ascunziș, zise omul cel amabil.
   Apoi se puse în genunchi și, îndepărtând pământul, dezvălui un chepeng. Îl deschise și Christopher văzu un șir lung de trepte care duceau către o încăpere ce arăta ca o cazemată.
   - Pe ăsta încă nu l-a găsit, șopti omul cel amabil. Îl țineam pentru caz de urgență. Trebuie să te ascunzi aici până se face ziuă.
   Christopher intră. Omul cel amabil închise după ei, fără zgomot, ușa frigiderului. Christopher se luă după el. Când ajunseră jos, omul cel amabil plie scara. Arcurile gemură și treptele se lipiră, ascunzându-se în subteran. Omul cel amabil aprinse o lampă cu kerosen. Apoi deschise un răcitor portabil. Înăuntru erau sticle cu apă, coca-cola, fructe, brânză și dulciuri.
   - De unde ai toate astea? întrebă Christopher.
   - De la lumea care ține dietă. Coșmarurile lor sunt despre mâncare. Nu-i deranjează dacă le-o iei. Ai încredere. Le faci un serviciu.
   Christopher își umplu brațele, ca pe un coș de cumpărături nesățios.
   - Dulciurile nu, îl avertiză omul cel amabil. O să zăbovim doar până în zori. Și e ultima oară când mănânci, pentru un timp. Trebuie să ieși de aici înainte de miezul nopții. O să ai nevoie de energie.
   Fără chef, Christopher înlocui un baton Snickers cu niște piure de mere și se așeză pe jos. Aruncă o privire prin adăpostul omului cel amabil. Era simplu, gol. Un pat pliant. Un dulăpior. Niște haine. Un ceas pe perete. Dar ceasul nu măsura ore și minute.
   Măsura ani.
   Christopher se uită la numărul de pe cadran: 2020. Numărul de luni: 24.240. Numărul de zile: 737.804. Zile de tortură. Se uită la cicatricile omului cel amabil. De pe picioare. De pe brațe. La felul strâmb în care pășea după ce oasele îi fuseseră de-atâtea ori frânte, pe parcursul atâtor secole.
   - Ce vârstă aveai când te-a luat? întrebă Christopher.
   Omul cel amabil îl privi, surprins de întrebare.
   - Nu m-a luat ea. M-am oferit voluntar. Acum mănâncă.
   Omul cel amabil desfăcu o sticlă de apă și sorbi. Înșurubă capacul și înghiți. Lăsând apa să pătrundă ca un pârâu rece în trupul lui chinuit.
   - Ce se întâmplă la miezul nopții? întrebă Christopher.
   Omul cel amabil nu răspunse. Se mulțumi să ducă un deget la buze și să mimeze un „șșșșș.” Arătă cu degetul în sus. Christopher se opri să asculte vocile celor care îi căutau deasupra, în desișuri.
   - Chrissssstopher! Chrisssstopher! Unde ești?
   Omul cel amabil se ridică în picioare. Încordat și pregătit.
   - Nu-l mai miros. Voi îl auziți? își strigau vocile.
   Christopher se uită la omul cel amabil, care stătea alert lângă scară, gata să lovească dacă cei de deasupra ar fi coborât. Postura lui îl făcea pe Christopher să se simtă ocrotit. Era gata să-l apere pe Christopher până la moarte, dacă era nevoie. Christopher o mai văzuse așa doar pe mama lui. Nu știa că și bărbații pot să simtă la fel în privința copiilor.
   Vocile se depărtară într-un târziu și se lăsă liniștea. Christopher era pe cale să spună ceva, însă omu’ cel amabil ridică un deget. Luă apoi o foaie de hârtie și mâzgăli ceva cu un creion.
  
   SUNT ÎNCĂ ACOLO, SUS. E UN TEST  

   Christopher apucă iute creionul și scrise la rându-i, apoi îi întinse foaia omului cel amabil.

   Ce se întâmplă la miezul nopții?

   Christopher cercetă chipul omului cel amabil. Era serios, frământat de griji. Omul cel amabil dădu din cap că nu și scrise încă ceva.

   NU VREAU SĂ TE ȘTIU SPERIAT. VREAU SĂ TE ȘTIU PUTERNIC.

   Omul cel amabil continuă să scrie, însă Christopher îi simțea gândurile ascunse printre cuvinte.

   Omul cel amabil...
   Omul cel amabil... se teme să-mi spună adevărul.
   Omul cel amabil știe... că o să mă umple de groază.

   Temperatura din adăpost scăzu cu câteva grade. Christopher luă agenda din mâinile omului cel amabil și scrise pe foaie.

   Dacă nu-mi spui, o să-ți citesc mintea.

   Omul cel amabil oftă, apoi luă iarăși foaia. Scrise pe ea cu majuscule, fără să-și ia ochii de la Christopher. Termină, iar Christopher citi de-a-ndoaselea mesajul.

   DĂ-MI MÂNA.

   Christopher îl privi în ochi. Nu trădau nimic. Christopher simți că i se strânge stomacul. Simți, deodată, că nu-i mai este așa de foame.
   Nici măcar de dulciuri. Așa că luă creionul în mână și, ca niște școlari, începură să-și trimită bilețele.

   Pentru ce?
   DACĂ VREI SĂ-MI CITEȘTI MINTEA, O S-O DESCHID PENTRU TINE.

   Christopher se uită cum omul cel amabil își desface ca pe o carte mâinile. Îi studie pielea palmelor. Tăiată, cicatrizată, spălată de nenumărate ori. Simți o greutate în piept. Răspunsul la toate ghicitorile. Patru căi de intrare. Trei de ieșire. Apărea totul acolo, putea desluși totul ca un cititor în palmă. Christopher scrise iarăși pe foaie.

   Ce se întâmplă la miezul nopții?

   Omul cel amabil trase aer în piept cu putere și scrise un singur cuvânt.

   TOTUL.

   Christopher îl luă de mână pe omul cel amabil.

Capitolul 73

   salut, christopher. respiră. trebuie s-o facem repede, altfel o să ți se prăjească mintea, sunt lucruri pe care le-am văzut timp de milenii, nu ar trebui să le afli așa de iute. îmi pare rău, dar nu se poate altfel, respiră, altfel o să mori. respiră.

   Cuvintele omului cel amabil se ridicară pe brațul lui Christopher într-un val de mâncărime și se răspândiră prin corpul lui ca niște crăpături pe parbriz. Parcă nu mai avea vlagă. Dar era și altceva. Era totul. Plămânii îi înghețară de frică. Sau era cunoaștere? Răsuflarea, treptat, i se întoarse în piept. Se uită la chipul omului cel amabil, liniștitor și prietenos.

   asta e, christopher. acum vezi. respiră, orice ai vedea, nu uita să respiri.

   Christopher clipi și se uită în jur. Se afla, cumva, în două locuri deodată. Ochiul stâng era încă în cazemată, cu omul cel amabil.
   Ochiul drept vedea ce-i spunea omul cel amabil. Nu sub formă de cuvinte. Ci imagini. Filme interioare și amintiri, contopindu-se ca untul de arahide și gemul. Parcă totul se întâmpla în fața lui. Era lumea așa cum o văzuse omul cel amabil. Și era înspăimântătoare.

   respiră, christopher. e în regulă, nu-ți poate face niciun rău.
   respiră.

   Christopher o văzu pe doamna șuierătoare cum torturează oameni în lumea imaginară. Sângele de pe stradă. Era sângele lumii întregi.

   așa arăta, christopher. chiar înainte să se întâmple ultima oară. vezi ce face ea. distrugerea și nebunia, uită-te la stradă și vezi sângele, așa a fost. și așa avea să fie pentru toți, până ce s-a petrecut un miracol, s-a născut el.

   Christopher văzu un copilaș într-un coșuleț. Era David Olson. Dar nu cum îl știuseră mama, tatăl lui sau chiar Ambrose. Apărea cum îl văzuse omul cel amabil. Cum îl iubise omul cel amabil.

   situația era gravă aici, de decenii, ea descoperea crăpături mărunte în geamul care separă partea reală de cea imaginară. găsea metode ca să se furișeze în oraș, prin șoaptele ei... și visele lor. credeam că vine sfârșitul, dar am văzut ceva. o lumină puternică, era David. am știut-o din ziua nașterii lui. avea ceva aparte, vorbea când majoritatea copilașilor merg încă de-a bușilea. desena când majoritatea prichindeilor abia pot ține în mână un creion. îi venea greu să citească, fiindcă literele nu voiau să stea locului pentru o minte atât de activă. a crezut că nu-l duce capul, până și-a dat seama că s-ar putea să fie mai isteț decât toți. l-am urmărit cum crește, i-am văzut colegii de clasă purtându-se urât cu el fiindcă era special, nu mai cunoscusem un copil așa de singuratic. însă era puternic, iar EA știa. EA îl voia. am încercat să-l ocrotesc cât am putut de mult, însă nu mă puteam pune cu ea. l-a amăgit în pădure, exact cum a făcut cu tine.

   Omul cel amabil auzi un zgomot deasupra și se opri. Circuitul fu întrerupt o clipă și Christopher nu mai văzu decât adăpostul subteran. Omul cel amabil ridică privirea și așteptă să se mai audă un pas. Dar nu era decât vântul. Luă iarăși într-ale lui mâinile lui Christopher și-i transmise ce gândea.

   am încercat să-i fiu de ajutor la început. i-am arătat cum poate să-și schimbe forma doamna șuierătoare. l-am învățat pe David să se țină pe mijlocul străzii. i-am spus că poate folosi căsuța din copac ca s-o spioneze pe timp de zi, cum ți-am arătat și ție. dar era mai deșteaptă ca mine. știa ce fac.
   aștepta doar un moment potrivit ca să atace.

   Percepția lui Christopher se dedublă. Văzu cu un ochi cum ceva întunecat se ivește în privirea omului cel amabil. Văzu, cu celălalt, și motivul.

   eram acolo în noaptea din urmă. mă luase prizonier, dar reușisem să scap. doar că nu la timp. am încercat să-l salvez. david credea că-i treaz, însă, de fapt, umbla prin somn, pe o cale pe care i-o așternuse ea. am văzut-o pe doamna șuierătoare ducându-se la vecinii familiei olson. familia avea un bunic senil. doamna șuierătoare îi vânează pe vârstnici. bătrânul nu știa pe ce lume trăiește, așa că n-a știut nici de ce și-a pus mănușile și de ce s-a suit în pod ca să ia de-acolo un căruț vechi de copil, n-a știut de ce a înregistrat plânsul nepoatei lui pe un reportofon vechi, n-a știut de ce l-a dus pe veranda vecinilor și de ce a apăsat pe butonul de pornire, ca să fie descoperit de ambrose și de prietena lui. doamna șuierătoare i-a promis bătrânului că o să-și recapete amintirile, dar în dimineața următoare l-au găsit mort.

   Christopher îl văzu pe bătrân în sicriu. Cu familia îndurerată în jur. Începu să le simtă lacrimile. Trebui să și le îndepărteze din minte ca să rămână atent la omul cel amabil.
   - Ce s-a întâmplat cu David? întrebă Christopher, cu palma la gură.

   la început nu a înțeles. mai scăpase din lumea imaginară prin căsuța din copac, ziua și noaptea, doar că de data asta ușa căsuței era încuiată, și n-a înțeles că moare. nu putea să iasă. așa că a încercat să reconstruiască din lumea imaginară căsuța. s-a tot ținut după ambrose, rugându-se de el să se ducă la căsuța din lumea reală, „doar deschizi ușa și gata, ambrose!” țipa. însă doamna șuierătoare îi șoptea la ureche lui ambrose și-l trimitea în direcția greșită.
   nu era, pentru ea, decât o joacă.

   Christopher simți cum totul se desfășoară înaintea lui.
   Frământările lui David. Mâhnirea lui Ambrose. Se imagină, o clipă, în aceeași situație. Se văzu ținându-se după mama lui. Implorând-o să deschidă căsuța din copac dinspre partea reală. Văzând-o cum plânge noapte de noapte fără s-o poată atinge. Aproape că simțea durerea mamei lui. Era de nesuportat.

   am încercat să-i dau lucruri ca să-i ușurez situația. mâncare. apă. i-am arătat un pârâu în care să se scalde. i-am povestit de ascunzișuri bune pentru noapte, locuri cum e ăsta. dacă cineva ține dietă, coșmaru’ său e o felie de tort. dar pentru un băiețel, o felie de tort înseamnă 5 minute mai departe de locul ăsta oribil, așa că i-am arătat cum să se bucure un pic. l-am învățat să reziste, mai ales noaptea, dar ea, până la urmă, m-a prins. m-a torturat ani întregi pentru că l-am ajutat. însă asta nu-i nimic pe lângă ce i-a făcut lui david.

   - Ce i-a făcut? întrebă Christopher.

   l-a supus, l-a îmblânzit ca pe un cal sălbatic, l-a făcut animalul ei de companie.

   Christopher văzu, cu amândoi ochii, cum pe chipul omului cel amabil se scurg lacrimi. Simți decenii întregi de chin. Vinovăția și durerea îl copleșiră instantaneu. Creierul său nu știa dacă mai poate să îndure. Apoi, deodată, norii se destrămară și prin beznă se strecurară raze de lumină. Mâinile omului cel amabil se încălziră.

   am crezut că ăsta o să fie sfârșitul poveștii, dar ai apărut tu.

   Cu ochiul stâng, Christopher văzu că pe chipul omului cel amabil mijește o rază de speranță. Văzu, cu ochiul drept, momentul când mama lui intrase în orășel în vechiul lor rechin de uscat. Cu basmaua aceea veche legată peste frunte. Christopher se afla în dreapta. Dar strălucea ca artificiile. Arăta magic.

   când ai apărut tu, a fost ca și cum cineva ar fi aprins lumina. trecuse mult de când cu david, a durat un pic până să mi se obișnuiască ochii cu tine. dar apoi te-am văzut limpede, strălucitor ca soarele, lumina ta îi alunga umbra, erai așa de puternic, că se temea de tine până și ea.

   - Să se teamă de mine? Sunt doar un puști. Nu am pic de forță.

   nu de la forță îți vine puterea, christopher. ești puternic fiindcă ești bun.

   Christopher își văzu lumina întinzându-se prin lumea imaginară.
   Îl văzu pe omul cel amabil mijind ochii ca să îndure strălucirea. Apoi îl văzu zâmbind. Ochii îi erau albaștri precum cerul.

   eu țin la toți oamenii, christopher, dar nu-mi fac iluzii în privința lor. aici le putem vedea gândurile adevărate, dorințele secrete, visele. oamenii pot fi iubitori, dar pot fi și egoiști, sau cruzi. unii sunt pe atât de primejdioși pe cât sunt alții de buni. însă nimeni nu-i mai bun decât tine. și bunătatea asta ea nu o poate atinge. binele o umple de groază, nu-l poate controla, nu-l poate prevedea, așa că îl VREA. a pus oameni-căsuță poștală peste tot, ca să nu te putem ajuta, izbuteam să-ți vorbesc doar prin mesaje ascunse. însă david... ea n-avea încredere în el c-o să-și țină gura... așa că david a pățit-o cel mai rău.

   - Ce-a pățit?

   ea i-a tăiat limba.

   Christopher se gândi la limba de șarpe pe care i-o dăduse lui David. Se gândi la toate mesajele pe care trebuise David să le ascundă de ea. Gândul îl făcu să se cutremure.

   și dacă nu facem cumva să scapi de-aici, la fel o să se întâmple și cu tine.

   Ochii lui Christopher începură să lăcrimeze. Nu mai știa ale cui sunt lacrimile. Ale lui David. Ale lui. Ale omului cel amabil. Sau ale tuturor.

   christopher, nu avem prea mult timp, așa că fii atent. sunt 4 căi de intrare în lumea imaginară. știi deja două. căsuța din copac, pe care o controlezi tu, și coșmarurile, pe care le controlează ea. mai sunt două căi pe care nu le controlează nimeni și pe care ea, prin urmare, le folosește doar dacă nu are încotro. coma. și moartea.

   Christopher văzu cum vorbele omului cel amabil capătă substanță înaintea lui. Se văzu intrând în căsuță. Se văzu la școală, visând urât. Se văzu refuzând să ia pastila, se văzu lovit de mașină pe autostradă și aruncat în comă ca o pasăre care se izbește de geam. Când își simți propria moarte, aproape că dădu drumul mâinii omului cel amabil.
   Aerul îi părăsi plămânii și nu se întoarse. Ca un cadavru scurmând pământul. Încercând să iasă. Să ajungă la lumină.

   sunt trei căi de ieșire din lumea imaginară, prima e căsuța din copac, pe care a încuiat-o ea. a doua cale e să te trezești, lucru mult mai ușor când e să-ți revii dintr-un coșmar și nu din comă. mai este, apoi, cea de-a treia.

   Omul cel amabil se opri din vorbit o clipă, adunându-și gândurile.
   Christopher îl simți cum cântărește fiecare cuvânt, ca să se asigure că n-o să-l sperie din cale-afară.
   - Care e a treia cale? șopti, în cele din urmă, Christopher.

   trebuie s-o ucidem pe doamna șuierătoare.

   Christopher închise ochii, oripilat. Brusc, adăpostul subteran din ochiul stâng și cuvintele omului cel amabil din dreptul fură înlocuite de o viziune unică. Doamna șuierătoare. În fața lor. Rânjind cu dinți de dulău. Cea mai înfiorătoare persoană pe care-o văzuse vreodată.

   numai așa putem să-i luăm cheia de la gât, cea înfundată în carne. cheia care o să te aducă înapoi în lumea reală, dar va trebui s-o facem înainte de miezul nopții.

   Christopher deschise ochii și văzu întrebarea de la care pornise totul. Scrisă în grabă pe foaie. Nici măcar nu mai era nevoie s-o rostească. Ci s-o gândească.

   Ce se întâmplă la miezul nopții?
   la miezul nopții ecranul de sticlă dintre lumea imaginară și cea reală o să se spargă. o să mori, orașul o să înnebunească de frică, și vor da vina pe mama ta pentru asta. o să-i chinuie pe ea, pe ambrose, pe șerif și pe toți prietenii tăi. ai văzut deja că începe să se întâmple. orașul e ca o broască pusă în apă rece și-apoi încălzită treptat. ea e căldura. deghizată în răceală. am mai văzut-o semănând nebunie în urechile oamenilor. am văzut semințele crescând. și la miezul nopții grădina va înflori. broasca va fierbe, și lumea reală o să se înece în umbra ei. ce se întâmplă la miezul nopții, christopher?
   TOTUL

   Omul cel amabil îi dădu drumul. Christopher clipi, încercând să-și alunge durerea din ochi. Văzuse totul. Moartea întinzându-se prin oraș. Oamenii scoși din minți de frică, furie și ură. Torturând-o pe mama lui, pe Ambrose, pe șerif și pe prietenii lui. Fără să știe că totul era din vina doamnei șuierătoare. Că erau doar pioni în jocul ei.
   Omul cel amabil ciuli urechea la zgomotele de deasupra și, după ce se încredință că oamenii imaginari și cerbii nu mai sunt acolo, vorbi în sfârșit cu voce tare.
   - Nu uita, zise pe un ton liniștitor. Toate astea nu s-au întâmplat încă. Le putem opri. Știu că ți-e frică. Și mie îmi este. Pe măsură ce-i sporesc ei puterile, eu devin mai slab. Eram, cândva, în stare să ajung la oamenii din lumea reală. Acum răcnesc până mi se usucă gâtlejul și nu mă auzi decât tu. Dar țin prea mult la oameni ca să renunț la nădejdea că ar putea fi salvați. Doar că nu mai pot singur, însă o să reușim împreună. Cineva o să moară în noaptea asta. Și va fi ori doamna șuierătoare, ori lumea așa cum o știm. Știu că se gândește că-n noaptea asta va fi sfârșitul. Dar ea nu pricepe că avem o armă secretă.
   - Ce armă?
   - Pe tine. Căsuța din copac te transformă în ceva extraordinar. N-am mai văzut pe cineva din lumea reală cu atâta putere ca tine. Nici măcar David nu era așa. Prin urmare, dacă folosim puterea asta ca să te salveze din locul ăsta oribil, o să-ți salvezi mama și pe toți din oraș. Mă ajuți?
   - Da, domnule.
   Omul cel amabil zâmbi și-l bătu pe Christopher pe umăr.
   - Mulțumesc, băiete.
   Christopher îi zâmbi omului cel amabil, cu dinții lui sparți. Cu trupul rănit.
   - În ce mă transformă căsuța?
   Omul cel amabil tăcu o clipă, cu o expresie gravă pe chip.
   - Dacă îți spun, trebuie să-mi promiți că o să te porți cu modestie. Fiindcă David nu s-a purtat așa, până ce a fost prea târziu.
   - Promit, zise Christopher. În ce mă transformă căsuța din copac?
   Omul cel amabil îi întinse iarăși mâna. Christopher o atinse și văzu răspunsul.

Capitolul 74

   Mă fAce duMnezeu.
   Kate Reese se opri și se uită la scrisul copilăresc de pe hârtie. Nu-i venea să creadă că citește ce citea. Dădu înapoi o pagină, ca să se asigure că pricepuse bine înainte de a rosti cu voce tare cuvintele pentru Ambrose. Se aflau în camera lui Christopher. De când infirmierele terminaseră de făcut patul lui Christopher. Și citeau literele strâmbe de frică ale bietului David.

   21 iunie
   Nu prea mai știu unde sunt. Nu mai știu ce-i real și ce-i imaginar, dar nu mai putem aștepta. Doamna șuierătoare e peste tot, mascată în gripă. Trebuie să terminăm cu antrenamentul acum, înainte să ocupe căsuța din copac. L-am întrebat pe soldat de ce o vrea atâta doamna șuierătoare și mi-a explicat ce efecte are asupra mea. Puterea pe care și-o dorește ea. E foarte simplu. Explică toate lucrurile prin care am trecut.
   Am vrut să-i spun lui Ambrose ce mi se întâmpla cu adevărat, dar n-am vrut să-mi spună iarăși că sunt nebun. Așa că am așteptat până ce a adormit și m-am băgat lângă el în pat. După aceea i-am șoptit foarte încet în ureche, în caz că doamna șuierătoare asculta.
   - Ambrose. Trebuie să-ți spun ceva.
   - Ce? a întrebat, somnoros.
   - Trebuie să-ți spun ce face căsuța din copac.
   - Bine, zi-mi, a spus el prin somn. Ce face căsuța?
   - Mă face Dumnezeu, Ambrose. Căsuța din copac te face Dumnezeu.
   - Doamne, a spus Ambrose.

   Mama lui Christopher se opri din citit și se uită la Ambrose. Nu-i vedea ochii, însă restul feței îi era cuprins de o mâhnire înghețată. Se întoarse spre fiul ei, aflat alături, inconștient. Se gândi la lucrurile pe care le știuse băiatul. La lucrurile pe care le simțise. La rezultatele perfecte de la lucrări. La geniul lui spontan. La atingerea vindecătoare.
   - Mai departe, doamnă Reese, zise Ambrose.
   Mama lui Christopher dădu pagina și continuă să citească cu voce scăzută.

   - Foarte frumos. Te face Dumnezeu. Acuma du-te și te culcă, a zis.
   Și-apoi a adormit iar. Eu i-am explicat mai departe că nu deveneam chiar Dumnezeu complet. Nu pot să creez sau să distrug lumi sau așa ceva. Dar știu totul și pot să vindec chestii.
   Soldatul a zis că, dacă avansez mai departe de-atât, o să-mi explodeze capul. De asta am și migrenele. E Dumnezeu care mă împinge în craniu ca un puișor care ciocănește în găoace. Și m-am simțit bine să-i spun totul cu voce tare lui Ambrose. L-am pupat pe obraz și i-am spus că îl iubesc. Știu că dormea și n-a auzit. Dar a fost minunat să mă prefac că mă ascultă și nu mă crede nebun. Vreau să cred că mă iubește, fiindcă știu că în trei zile o să intru în pădure ca s-o omor pe doamna șuierătoare. Și că, dacă n-o opresc, o să spargă geamul dintre lumi. Doar de mine depinde.
   Sunt, Până la Urma, dumNEzeu.

   Un fior îi coborî pe spinare. I se părea că-i pândește cineva. În mod normal, mama lui Christopher ar fi alungat senzația, dar, după ce citise cu voce tare în jurnalul lui David, nu mai credea să fie în stare să alunge vreo senzație. Se gândi că poate doamna șuierătoare era chiar acolo. Aplecată peste fiul ei inconștient, ca o pisică asupra ghemului.
   - Totul în regulă? o întrebă Ambrose.
   - Da. Vreau doar să-mi trag răsuflarea un pic.
   Mama lui Christopher se uită la foile de hârtie unde-și făcuse însemnări. Dacă cei de la spital ar fi văzut-o, cu siguranță că ar fi închis-o pentru 48 de ore de „evaluare” psihiatrică.
   Cuvinte înșirate de o mână grăbită. O lume imaginară plină cu doamne șuierătoare și oameni-căsuță poștală, cu guri cusute și ochi închiși cu fermoare. Locul unde fiul îi era captiv chiar în clipa aceea.

   22 iunie
   înainTe să o ucIdem pe doamna șuierătoare, LUcrul de căpătâI Ar fi să...

   Mama lui Christopher avu nevoie de o clipă ca să-și obișnuiască ochii cu scrisul de nedescifrat al lui David. Nu mai văzuse ceva atât de contorsionat. Nici măcar la răposatul ei soț. Nu era scrisul de mână al unui copil cu mintea rătăcită. Era scrisul unui copil terorizat.
   Citi mai departe, încercând să descifreze mesajul înainte de a i-l reda cu voce tare lui Ambrose.

   22 iunie
   Înainte să o ucidem pe doamna șuierătoare, lucrul de căpătâi ar fi să facem o recunoaștere, așa cum se fac prin filmele cu război care-i plac așa de mult lui Ambrose. Soldatul e îngrijorat că mă străduiesc prea tare cu antrenamentul. Nu vrea să-mi cedeze creierul. N-a vrut nici să mă ia în misiunea asta, dar eu tot am făcut-o. M-am ținut după ea pe timp de zi. Am văzut cum le aduce oamenilor gripă, cum îi schimbă. Am urmărit-o cum șoptește la urechile tuturor. Cum îi face să se teamă și de umbra lor. Umbra înseamnă doar oameni fără lumină. Locul ăsta începe să mă sperie. Chiar și pe timpul zilei. Orașul e pe cale să o ia razna.

   23 iunie
   L-am întrebat pe soldat ce se întâmplă dacă nu reușim. A refuzat la început să-mi spună, fiindcă nu voia să-mi fie frică.
   Dar acum sunt mai puternic decât el și l-am azvârlit la o mie de metri, și mi-a spus. A spus că o să devin următorul animal de companie al doamnei șuierătoare. Ultima misiune de recunoaștere e în seara asta. Soldatul spune că nu e o misiune sigură, fiindcă n-o să fiu invizibil. Dar i-am zis că Ambrose e în pericol și că sunt Dumnezeu, deci o să vin și eu. I-am găsit ascunzătoarea. Nu pot să cred unde e. A fost mereu la doi pași.

   24 iunie
   Soldatul a fost capturat de doamna șuierătoare. Am făcut o greșeală foarte gravă. Am crezut că sunt invincibil. Și acum sunt singur. Tare prost mai sunt. M-am dus noaptea în lumea imaginară și doamna șuierătoare m-a folosit ca să-i întindă o capcană. Soldatul a dat fuga să mă scape, dar oamenii-căsuță poștală au sărit pe el și au început să-l zgârie cu ochi de fermoar. Am încercat tot ce mi-a venit în minte ca să-l salvez.
   Dar ori de câte ori îmi linișteam mintea și mă apropiam de un răspuns, simțeam că cineva dă peste un cerb. Sau că-și bate copiii. Ori că încearcă să se sinucidă. De ce nu l-am ascultat? Ar fi trebuit să fiu mai umil. Mi-e tare rușine. Chiar în clipa asta îl torturează. Îi aud țipetele chiar și în lumea reală. Trebuie să intru acolo și să încerc să-l salvez. E doar vina mea. Doamne, ajută-mă te rog! Ajută-mă s-o înving și să-l salvez pe fratele meu, fiindcă...

   Mama lui Christopher dădu pagina și aruncă o privire spre Christopher, zăcând, inconștient, pe patul lui. Aparatele respirau pentru el. Mâncau pentru el. Trăiau pentru el. Singurul semn al speranței era zumzăitul lor regulat. Întoarse privirea spre pagina de jurnal. La desenele nebunești. La scrisul de mână strâmb, îngrozit.
   Fiecare cuvințel convingând-o că supraviețuirea lui Christopher și a lumii întregi sunt unul și același lucru. Că demența de atunci era demența de acum. Se gândi la semințele plantate de doamna șuierătoare. Cuvinte șoptite. Promisiuni făcute. Și la ce îi aștepta pe toți dacă acele flori aveau, dintr-odată, să înflorească.

   ...Se apropie LUmea imagINară, vine, e Tot mai aprOape.

Capitolul 75

   Ed Specialul deschise ochii chiar înainte să se facă ziuă. Privi în jos și observă că făcuse în pat. În ultimul timp făcea tot mai des.
   Apoi se uită pe geam la copaci și simți, fără să știe de ce, că nu are să se ducă decât într-un singur loc astăzi.

   La Chuck E. Cheese

   Nu avea pic de noimă. Era el un băiețel, dar până și el știa că, în afară de jocurile video și de paradisul animalelor-robot din localuri, pizza de la Chuck E. Cheese era doar ceva mai răsărită decât mâncarea de cantină. Și azi era Ajunul Crăciunului. Mereu se duceau în vizită la bunica de Ajun, după ce buni cealaltă murise. An de an.
   Dar nu-și putea scoate din minte că trebuie să se ducă la Chuck E. Cheese.
   Ascult-o pe bunica.
   Se duse în dormitor la tatăl lui și dădu să-l trezească, însă nu se alese decât cu niște mormăieli. „Nici nu s-a luminat, fir-ar să fie. Du-te înapoi în pat.” Așa că plecă de acolo, dar nu înainte de a șterpeli mobilul tatălui său de pe noptieră, cum îi spusese bunica. Ed Specialul se duse apoi în dormitorul mare, unde dormea mama lui. Îi spusese mereu că dormeau separat fiindcă tatăl lui sforăie. Dar Ed Specialul știa că-i din cauză că mama lui bea prea mult și părinții lui se certau din cauza asta, și ea spusese că se poate lăsa când vrea, și el zisese „demonstrează”, iar ea spusese „du-te naibii” și că să se ducă să doarmă în camera de oaspeți, iar el „nu, tu ești bețiva, tu să dormi în camera de oaspeți”, iar ea se pusese pe plâns și câștigase, și el se dusese până la urmă, și după aceea ea continuase să bea din sticluța din geantă care arăta ca o sticluță de parfum, ca să-și liniștească tristețea din inimă.
   Ascult-o pe bunica.
   - Mami, poți să mă duci la Chuck E. Cheese? șopti Ed Specialul.
   Ea își scoase masca de gel răcoros. Cea care o menținea tânără.
   - Dragule, e Ajunul Crăciunului. Mergem la bunica în vizită.
   - Știu, dar chiar vreau la Chuck E. Cheese.
   - Cum? Puiule, îmi pare rău, da-i nebunie curată. Du-te înapoi la culcare.
   - Am putea să oprim pe-acolo și să luăm prânzul, în drum.
   - Întreabă-l pe taică-tău.
   - L-am întrebat. A zis că bine.
   - Gata, în regulă.
   Dar nu era în regulă deloc. Când tatăl lui Ed Specialul se trezi, îl prinse cu minciuna și era acum gata să dea pedepse. Mai ales fiindcă el se luase la bătaie, la serbare, cu Brady Collins. Paharul se umpluse.
   Canalul HBO pe care i-l pusese în cameră ca să sărbătorească succesele școlare ale lui Ed Specialul avea să fie închis. Timp de o lună.
   - Dar tati, nu înțelegi! Trebuie să merg acolo! protestă Ed Specialul.
   - Nu te mai prosti! Îmbracă-te, mergem la bunica.
   Întârziau deja, fiindcă tatăl lui nu-și găsea telefonul. O rugă pe mama lui Ed Specialul să-l sune, ca să-l descopere după zgomot, dar nici ea nu-și găsea telefonul. Nu înțelegeau că fiul lor le luase mobilele și le îngropase afară, în zăpadă. Bunica lui Ed Specialul îi zisese s-o facă și pe asta, altfel n-avea în veci să ajungă la Chuck E. Cheese.
   Ascult-o pe bunica.
   Familia se sui în mașina de teren Ford, cu abțibildul pe care scria „Cumpărați produse americane”, și porni spre casa bunicii. Peste noapte vremea fusese deosebit de aspră și traseul lor obișnuit era blocat de copaci căzuți și de accidente rutiere. Unul dintre accidente părea deosebit de grav. O berlină se izbise de altă mașină care aducea cu cea a lui Kate Reese. Bey vru s-o sune pe Kate, să vadă dacă-i bine. Se căută de telefon.
   Uitase că nu-l găsea.
   Fără hărțile de pe telefoane, familia trebui să se bazeze pe un dispozitiv vechi GPS ca să caute o rută alternativă spre casa bunicii.
   Tatăl lui Ed Specialul introduse adresa și doamna din GPS le spuse să intre pe Autostrada 79. Ed Specialul știa că bunica se prefăcea că-i doamna din GPS ca să-l ajute, așa că se mai relaxă un pic pe bancheta din spate.
   Își urmări tatăl cum o apucă pe scurtătura obișnuită pe lângă Bridgeville, ca să ajungă pe Autostrada 79, dar de data asta un cerb apăru în fugă de-a curmezișul șoselei. Când tatăl lui viră brusc ca să evite animalul, nimeri într-un ditamai gropanul și cauciucurile din partea dreaptă făcură pană. Erau, din fericire, aproape de un service auto. Angajatul le spuse că restul personalului făcuse gripă și rămăsese acasă. Le mai spuse că nu se mai găseau piese de schimb.
   Dar, dacă-i dădeau vreo două ore, putea să-l pună pe vărul lui să-i aducă niște cauciucuri uzate (pentru o mică sumă de bani). Le spuse deci celor trei să mănânce ceva de prânz și să se relaxeze. Service-ul, din fericire, era chiar lângă un restaurant.

   La Chuck E. Cheese.
   Eddie, ia-ți rucsacul. E rost de premii.

   Când familia intră în local, Ed Specialul se bucură nespus. Era aproape gol, fiindcă era de Ajun, însă într-un colț se derula o petrecere de ziua cuiva. Gemenii identici. Mama și tatăl lui Ed Specialul îi dădură un tichet pentru jocuri de douăzeci de dolari și comandară pizza și câte un pahar de bere. Ed Specialul se avântă în jocul cu roboți, uitându-se peste umăr. Întrebându-se de ce fusese adus aici.
   - Eddie, șopti vocea. Eddie, psst. E bunica.
   Ed Specialul se întoarse și văzu un Motan Buclucaș robot, zâmbindu-i.
   - Buni? îngăimă.
   - Da, Eddie. Ascultă-mă cu atenție, șopti Motanul Buclucaș. Ceva foarte rău tocmai a parcat afară. Vreau să fii pregătit, bine?
   Ed Specialul dădu din cap a încuviințare și-și mută privirea către intrarea restaurantului. Ușa se deschise și un bărbat corpolent intră în Chuck E. Cheese, îmbrăcat în clovn.
   - Ține-te departe de el, Eddie. Tocmai l-a lăsat soția. Ascult-o pe bunica.
   Ed Specialul îl urmări pe clovn, care se apropie de grupul de copii adunați la petrecere.
   - BUNĂ, COPII! răcni clovnul.
   - BUNĂ, UNCHIULE VESELICI! țipară și copiii.
   Clovnul cel gras scoase la iveală un balon.
   - CINE VREA SĂ-L AJUTE PE UNCHIUL VESELICI SĂ FACĂ ANIMALE DIN BALOANE?!
   - EU, EU, EU! se agitară copiii.
   Clovnul suflă și pufni, umflând baloanele alungite. Termină de umflat unul. Apoi altul. Și un al treilea. Le suci și le răsuci pe toate trei, alcătuind o formă de animal.
   - CE-I ASTA, COPII? CE-A FĂCUT UNCHIUL VESELICI?
   - UN CERB, UN CERB! țipară încântați copiii.
   Clovnul scoase un pistol de jucărie. Îl aținti asupra cerbului din baloane.
   - CHIAR AȘA, COPII! ȘI S-A FĂCUT VREMEA SĂ PORNIM LA VÂNAT DE CERBI!
   Apăsă pe trăgaci și din țeavă țâșni un steguleț lunguieț, pe care scria POC! Stegulețul atinse căprioara și baloanele se sparseră. Copiii râseră și țipară bucuroși.
   - SĂ MAI FACEM UNA, COPII? răcni clovnul.
   - DAA! țipară copiii.
   - Bine! Dar de data asta vreau să mă ajutați voi. E foarte greu.
   - Vreau să fug de-aici, zise Ed Specialul.
   - Nu poți, Eddie. Ești aici cu un motiv.
   Ed Specialul privi cum clovnul cel gras apucă o mână de baloane și le împarte copiilor. Copiii se puseră pe suflat și icnit ca Lupul cel Rău, umflând baloanele.
   - AȘA, COPII! Dați-i baloanele înapoi unchiului Veselici!
   - Eddie, șopti Motanul Buclucaș. Ascunde-te după stâlp. În momentul ăsta.
   Ed Specialul făcu așa cum i se spusese. Încremeni de frică văzând cum copiii dau buzna să înapoieze baloanele.
   - BUNĂ TREABĂ, MICUȚII MEI ASISTENȚI! SĂ VEDEM, ACUM, CE PUTEM FACE LUCRÂND ÎN ECHIPĂ!
   Unchiul Veselici începu să răsucească și să înnoade baloanele, care pârâiau și scrâșneau ca un cui trecut peste o tablă de scris. Făcu din baloane o siluetă contorsionată și o ridică deasupra capului ca pe un cap înfipt în suliță.
   - CE AVEM AICI, BĂIEȚI ȘI FETE!?
   - UN CLOVN! țipară copiii.
   - AȘA E. AM FĂCUT UN CLOVN! ȘI-ACUM E VREMEA SĂ MERGEM LA VÂNĂTOARE DE CLOVNI! răcni clovnul.
   Apoi grăsanul băgă mâna în traistă și scoase o altă armă. O propti în capul clovnului din baloane.
   Copiii încetară să mai râdă.
   - CLOVNUL ĂSTA A PIERDUT TOTUL, BĂIEȚI ȘI FETE!
   Ed Specialul îi aruncă o privire Motanului Buclucaș. Robotul nu spuse nimic, mulțumindu-se doar să zâmbească, o încruntare pe de-a-ndoaselea care-ți dădea fiori.
   - CLOVNUL ĂSTA A DAT-O ÎN BARĂ CU TOT CE-A ÎNCERCAT SĂ FACĂ VREODATĂ, COPII! AȘA CĂ MĂTUȘA VESELICI L-A LĂSAT PE UNCHIUL VESELICI! ȘI ACUM UNCHIUL VESELICI NU MAI E VESEL DELOC!
   Clovnul mută iute țeava pistolului de la capul clovnului din baloane la propria-i tâmplă.
   - AȘA CĂ... CE SPUNEȚI SĂ-L SCĂPĂM PE CLOVNUL ĂSTA DE PROBLEME?!
   Părinții nu apucară să reacționeze. Glonțul porni și străpunse tâmpla clovnului. Copiii se puseră pe țipat și dădură să fugă.
   Clovnul căzu grămadă pe podea. Traista Unchiului Veselici ateriză drept la picioarele lui Ed Specialul.
   Era plină cu baloane.
   Și cu cartușe.
   - Eddie, acum e momentul s-o faci. Nu se uită nimeni, șopti Motanul Buclucaș.
   Ed Specialul se aplecă instinctiv și înhăță câte cutii cu cartușe putu. Le îndesă repede în rucsac (Hulk... pune la păstrare!) în vreme ce părinții lui ieșeau grăbiți de la baie. Ed Specialul se simți cu adevărat norocos, fiindcă atunci când izbutise să deschidă seiful unde ținea tatăl lui arma, nu găsise și gloanțe. Ci tot soiul de medicamente pe care tatăl lui pretindea că nu le ia, exact cum Bey pretindea că nu bea așa de mult.
   - Vezi, Eddie, zise Motanul Buclucaș. Ți-am spus eu că e rost de premii. Acum poți să-l aperi pe Christopher de groaznicul ăla de Brady Collins. Ascult-o pe bunica.
   Ed Specialul îi zâmbi. Ochii robotului deveniră, brusc, opaci. Apoi trase fermoarul rucsacului său cu Hulk, unde adunase mai bine de 200 de cartușe.

Capitolul 76

   - Brady, șopti vocea. Psst.
   Brady Collins deschise ochii ca o păsărică și-și văzu bunica așezată pe patul de spital. Stătuse adormită de când o atinsese Christopher la serbarea de Crăciun. Doctorii nu știau dacă o să se mai trezească vreodată.
   - Bunica? întrebă.
   - Da, scumpule.
   Vocea îi era așa de uscată și de scrâșnită că-l făcu să simtă mâncărimi.
   - Cum te simți?
   - Mult mai bine. Unde e mama ta?
   - La bufet, zise el.
   - Și tati?
   - La muncă, probabil.
   - Bine. Asta ne dă ocazia să vorbim între patru ochi.
   Bătu cu palma scaunul de lângă pat. Paf, paf. Brady se apropie agale și luă loc.
   - Ce mare te-ai făcut! zise ea. Țin minte că erai așa de mic că îți încăpea în palma mea tot capul. N-aveai nici dinți, ca un moșneag. Și uită-te acum. Brady, ce mare ești! Ia să vedem mușchii.
   Brady își încordă brațul. Ea îi pipăi bicepsul cu degetele înțepenite de artrită.
   - Oho, șopti. Ești foarte puternic.
   Brady zâmbi cu mândrie. Bătrâna luă între degetele-i osoase palma băiețelului. Palmele începură să li se încălzească precum o cană de cacao fierbinte.
   - Și tatăl tău e puternic, Brady. Țin minte, știi, când s-a însurat cu mama ta. M-am bucurat că o să aibă un soț de succes. Eu am avut unul fără succes. Nu era foarte amabil. Bunicul tău s-a purtat urât cu mami a ta. A pus-o să stea mult, iarna, afară în curte. Știai?
   - Nu.
   - Am vrut să-l opresc, dar era prea mare și solid. Ea nu știe. Ea crede că n-am încercat. Mă întristează. Așa că... știu că e aspră cu tine, dar să nu dai vina pe ea, bine? Ea a avut parte de mult mai rău.
   Brady nu spuse nimic.
   - Dar tot ai ciudă pe ea, așa-i, Brady?
   Brady încuviință.
   - Știu. E greu. Dar încearcă să te întărească. Încearcă și tu să n-o urăști prea tare. Ura e periculoasă. E ca băiatul ăla. Cum îl cheamă?
   Băiatul cu care te-ai bătut la serbare.
   - Ed Specialul.
   - Da. El e plin de ură, așa-i?
   Brady dădu din cap că așa e. Doamna Keizer se uită pe culoar și, când se convinse că nu vine nimeni, șopti:
   - Ed Specialul o să încerce să te omoare. Știi asta, da?
   - Nu și dacă-l omor eu pe el primul, zise băiatul.
   - Foarte isteț, Brady, zise ea cu mândrie în glas. Vezi tu, asta a făcut pentru tine mama ta. Te-a făcut foarte puternic și curajos. N-are decât să fie el ăla care urăște. Tu să fii cel bun. Valabil și pentru Christopher și amicii lui.
   Brady zâmbi. Mâinile le dogoreau ca un foc de tabără.
   - Buni, zise el. Acum îți amintești lucruri?
   - Da, Brady. Îmi amintesc tot, în afară de numele meu.
   - Cum așa? Ești bunica.
   Ea râse, dezgolindu-și gingiile fără dinți.
   - Știu că pentru tine sunt bunica, dar nu așa mă cheamă. Când m-am măritat, mi-am schimbat numele în doamna Joseph Keizer. Numai că nu mai țin minte ce nume aveam înainte. Bunicul tău mi-a furat numele adevărat. L-a ascuns prin pădure pe undeva. Dar o să-l iau înapoi. Vrei să mă ajuți?
   - Sigur că da.
   - Bine, Brady. Ești un băiat tare cuminte și puternic.
   Brady zâmbi. Bătrâna își puse proteza în gură și-i răspunse la rându-i cu un zâmbet.
   - O să câștigăm războiul ăsta, Brady. Ascult-o pe bunica.

Capitolul 77

   - Ma, o să-l omoare pe fratele tău, șopti vocea.
   Ma deschise ochii. Abia se făcuse ziuă, de Ajun. Și corpul îi tremura. În ultima vreme avusese niște coșmaruri oribile, dar ăsta din urmă fusese mai rău decât oricare. Nici nu știa dacă mai voia să adoarmă vreodată. Ma începu să se teamă că încă avea visul cel urât. Nu voia ca acei cerbi să revină.
   - E cineva? rosti în beznă. Mike?
   Nu-i răspunse nimeni. Ma se săltă în capul oaselor. Era plin de sudoare. Nu contase cât ținuse sfârșitul de săptămână de câte ori întorsese perna. Își simțise fruntea cuprinsă de fierbințeala aceea groaznică. Dar febra, în cele din urmă, scăzuse. Nu mai rămăsese decât transpirație și iz de aspirine îndulcite pentru copii. Ma făcuse iarăși în pat.
   - Mike? zise.
   Dar nu primi răspuns. Se ridică din pat și se uită la cearșafuri.
   Erau pline de urină. Se simți nespus de jenat. Nu-l putea lăsa pe fratele lui mai mare să vadă așa ceva. Așa că Ma se dezbrăcă de pijama și de lenjeria de corp, rece și lipicioasă, și se duse la baie să se spele. După ce se spălă și se uscă, păși pe culoar spre camera fratelui său mai mare. Deschise ușa și se apropie de pat în vârful picioarelor.
   - Mike? șopti.
   Fratele lui nu se mișcă sub pătură.
   - Mike? Am avut un coșmar. Pot să dorm cu tine?
   Niciun sunet. Ma trase încetișor de pătură, însă nu găsi sub ea decât un sac de dormit strâns și o mănușă de baseball.
   Mike nu era.
   Ma se uită în jur ca să-și dea seama dacă ceva nu e în regulă. Pe perete era posterul cu Răzbunătorii, inclusiv posterul preferat al lui Mike, cu Thor. Șifonierul era vraiște. Pe dușumea era plin de mingiuțe de cauciuc. Sub pat nu văzu nimic. Nimic neobișnuit. Dar tot nu părea în regulă. Totul arăta ca pe strada pe care o văzuse în coșmar. Pur și simplu, nu era cum trebuie.
   Ma ieși din odaie și, tiptil, se apropie de dormitorul mamelor lui.
   Se gândea că poate avusese și Mike un coșmar și le rugase să-l lase să doarmă cu ele. Dar mamele lui dormeau, fiecare pe partea ei de pat. Mike nu se vedea pe nicăieri.
   Ma se furișă pe scări în jos. Ajunse în bucătărie și văzu cutia de lapte de pe blat. Se apropie și-o atinse. Cartonul era cald. Stătuse pe-afară cel puțin o oră. Ma se uită la poza fetei dispărute, Emily Bertovich. Putea să jure că, nu se știe cum, fata din poză îi aruncase și ea o privire.
   Ieși din bucătărie și se duse în camera de zi. Văzu un bol cu cereale, neterminat, pe măsuța de cafea. Lingura era încă în bol. Televizorul era pornit. Rula un vechi desen animat cu Răzbunătorii.
   Vorbea Thor.
   - Omul de Fier a dat de necaz, Căpitane America, zicea.
   Ma părăsi camera de zi și porni spre holul de la intrare. Se uită la cuier și văzu că geaca lui Mike lipsea. Zăvorul era descuiat. Lui Ma nu-i venea să creadă că fratele lui ar fi fost în stare să plece așa de acasă. Încă erau pedepsiți, fiindcă se încăieraseră la serbare. Dacă Mike ar fi fost prins pe-afară, mamele lor l-ar fi pedepsit pentru totdeauna. Ceva nu era deloc în regulă.
   Ma deschise ușa.
   Aerul era neclintit și tăcut. Peste noapte ninsese din belșug și, după cum arătau norii, de Crăciun îi aștepta un viscol și mai și.
   - Mike? șopti. Ești pe-acolo?
   Iarăși niciun sunet. Doar un cerb, holbându-se de peste stradă.
   Ma nu se simți deloc în largul lui. Își puse la repezeală haina și ghetele, observând că fratele lui își lăsase în casă încălțămintea. Așa că luă el ghetele lui Mike, le înnodă șireturile și și le aruncă peste umăr. După care, chiar când voia să iasă, ceva lăuntric îi ceru să se întoarcă în bucătărie și să pună mâna pe un cuțit.
   O voce, s-ar putea zice.
   Ma o porni pe stradă. Se uită în jos și, chiar și cu glazura de zăpadă care acoperea carosabilul, așa cum e acoperită gogoașa cu zahăr pudră, i se păru că zărește, abia-abia, urmele tălpilor goale ale fratelui său. N-ar fi putut, în mod normal, să vadă prea bine din cauza ochiului leneș. Dar, de când îl atinsese Christopher pe braț, ochiul se făcuse din ce în ce mai bine. Era, după o săptămână, complet vindecat. Doar că vederea nu i se oprise la capacitate normală. Se făcea din ce în ce mai bună. Vedea acum pe o rază de kilometri întregi. Ca bunica lui cea cu vedere ageră, care pretindea că poate să-și dea jos ochelarii și să se uite la film, la cinemaul în aer liber pentru mașini, chiar de pe veranda ei. De auzit, n-ar fi avut cum auzi. Dar văzuse toate filmele bune. Apoi cinematograful se închisese. Iar ea murise de cancer la vezică. Ma nu știa ce-i venise chiar acum să se gândească la bunica lui. Se ținu după urme în jos, pe pantă.
   Către pădurea din Mission Street.
   Copacii erau acoperiți cu o pâclă subțire, matinală. Ca un nor.
   Ma puse capul în piept și-și continuă drumul spre pădure. Pe urmele fratelui. Ochiul îi zvâcnea și-l furnica tot mai tare pe măsură ce se apropia.
   Mâna lui Ma se încleștă pe mânerul cuțitului când pătrunse în codru. Se ținu după urme pe cărare. Trecu de podețul cel arcuit și de pârâu, care nu mai era, nu se știe de ce, înghețat. Ajunse în luminiș.
   Simți cerbii privindu-l printre cetini, cu răsuflările ridicându-se precum vaporii dintr-o gaură de canal. Ma porni spre mina de cărbuni. Trecu tunelul până în cealaltă parte. Trecu de frigiderul abandonat, care i se păru fierbinte ca un foc de tabără. Ajunse într-un târziu la buldozerele și utilajele Companiei de Construcții Collins, parcate de cealaltă parte a pădurii.
   Acolo îl văzu pe Mike.
   Era ghemuit la pământ, în picioarele goale și cu un cuțit în mână.
   Ma își văzu fratele cum taie cauciucul din spate al unui buldozer.
   Trecu apoi la cel din față și-i desfăcu supapa. Apoi slobozi încet aerul din anvelopă, ajutându-se de cuțit. Ma se apropie fără zgomot de frate-său, care stătea cu spatele la el.
   - Mike, șopti Ma.
   Mike depărtă cuțitul de cauciuc.
   - Mike, ce faci aici?
   Mike nu răspunse. O clipă lungă.
   - E Ajunul Crăciunului, zise în cele din urmă. Buldozerele o să ajungă azi la căsuța din copac.
   - Și?
   - Dacă domnul Collins dărâmă căsuța, Christopher n-o să mai poată ieși. Trebuie să-l salvăm.
   - Cine ți-a spus asta?
   - Tu mi-ai spus.
   Ma îl apucă de umeri și-l roti spre el, observând că Mike stătea cu ochii închiși. Umbla prin somn.
   Ma îi luă, ușurel, cuțitul din mână.
   - Ma, trebuie să terminăm! protestă Mike prin somn.
   - Stai liniștit. Întinde-te aici, pe haina mea. Termin eu, zise Ma.
   Mike făcu așa cum i se ceruse. Puse capul pe paltonul lui Ma și începu să sforăie îndată. Ma luă încălțămintea și-o puse în picioarele înghețate ale fratelui său. Luă apoi amândouă cuțitele și, în câteva minute doar, făcu inutile toate utilajele. În orice altă noapte, ar fi fost, probabil, prinși asupra faptului.
   Dar, ce noroc, paznicul lipsea din cauza gripei!

Capitolul 78

   - Nenorociții!
   Madam Collins își privi soțul cum trântește mobilul pe masa de la cantină. Mama ei era încă inconștientă la etaj, în rezerva sa și, cumva, afacerile se strecurau iarăși în viețile lor. Chiar și acum, de Ajun.
   - Ce s-a întâmplat? se auzi madam Collins întrebând.
   Își menținu o expresie îndatoritoare și preocupată pe chip, și totodată se prefăcu că ascultă tirada soțului despre „nenorociții” care îi distruseseră cauciucurile la camioane și buldozere. Îl auzi vag cum spunea că ar fi trebuit să dea drumul „rahatului de proiect din pădure” acum o lună, însă cineva îi purta sâmbetele. Nu-și permitea atâtea întârzieri. Trebuia să înceapă odată. Creditele trebuiau returnate. Și ea ar fi făcut bine să nu mai cheltuiască atâta, ce mama dracului!
   Bla bla bla bla.
   De câte ori începea cearta pe tema asta? De 5 ori pe lună? De 10 ori, cât ținuse auditul? Ar fi putut să pună caseta și să nu mai piardă timp. „Kathleen, cine crezi că plătește pentru toate astea, că doar nu drăciile tale de activități caritabile?” „Dar, Brad, am transformat Shady Pines dintr-o acoperire pentru impozite într-o afacere înfloritoare.” „Afacere înfloritoare? Azilul ăla nu-ți plătește nici măcar pantofii!” Când încetaseră să se alinte, să mai facă dragoste? Cum își putea răbda el singur vocea aia, cât era ziua de lungă? Doamne, încă vorbește? Da. Încă vorbește.
   Madam Collins înclină din cap și se scărpină pe sub colierul de diamante. Mâncărimea aia nu voia să dispară odată. Madam Collins învinuia mâncărimea pentru că ajunsese blocată aici în spital, așteptând ca mama ei să se trezească. Era asudată și cleioasă și nu putea face nimic cu părul în baia oribilă din spital. Pe lângă asta, nu știa cât mai poate să lase impresia că nu-l urăște pe omul ăsta de alături.
   - Măcar mă asculți? se rățoi el.
   - Sigur, Brad. E groaznic. Zi mai departe.
   În vreme ce soțul continua să vocifereze, madam Collins se uită peste umăr și văzu o încăpere plină de oameni pe tărgi. Începuseră să mute bolnavi în cantină, ca pe soldații muribunzi din Pe aripile vântului. Se gândi la propria-i mamă, lăfăindu-se în confortul rezervei de la etaj, unde ar fi încăput cu ușurință două paturi. Se întrebă de ce amărâții ăia nu se dau jos de pe tărgi și nu-i omoară pur și simplu. Ea asta ar fi făcut. N-ar fi îndurat batjocura asta nici 5 minute. Probabil că de asta era ea bogată, iar sărăntocii, atât de proști, fără leac.
   Preț de o clipă, madam Collins își imagină că oamenii de pe tărgi se ridică, intră în bufet și-i smulg soțului ei limba din gură. O, ce-ar fi vrut să vadă asta întâmplându-se. Se rugă în gând ca pacienții să se ridice și să-l omoare odată, ca ea să nu mai trebuiască să-i țină hangul că lumea întreagă îi poartă pică, deși la o simplă privire asupra faptelor și asupra numeroaselor sale conturi bancare ar fi dovedit că, de fapt, era sută la sută invers.
   Apoi, după ce gloata termina cu el, ar fi putut s-o apuce spre rezerva confortabilă a mamei ei, s-o tragă din patul ăla cu așternuturi de bumbac fin și s-o spânzure cu cearșafurile. S-o spânzure pentru că uitase lucruri pe care madam Collins n-avea să le poată uita vreodată. Sticla de apă plină cu vodcă. Datoriile și sărăcia. Bărbatul cel brutal care-și uda propria fiică cu furtunul și-o dădea afară din casă în plin decembrie. Și mămicuța ei temătoare, care nu făcuse niciodată nimic ca să oprească totul, deși avusese zeci de ocazii.
   „Dacă te comporți ca un câine, să stai afară ca un câine”, zicea el.
   Și mama ei ce zicea? Nimic.
   Mersi pentru amintirile de neuitat.
   Vreme de 8 ani, madam Collins asistase la felul în care se duceau pe copcă amintirile mamei ei. Timp de 8 ani lucrase la azilul ăla ca să-i poată oferi mamei ei un nivel de îngrijire pe care mama ei nu i-l oferise niciodată. De ce? Fiindcă asta face un Collins.
   Nu un Keizer. Keizerii putrezesc pe tărgi în hol, în vreme ce familia Collins se lăfăie în rezerve luxoase. Keizerii se omoară cu băutura, în vreme ce Collinșii se îmbogățesc vânzându-le-o. Era o Collins acum.
   Așa că, vreme de 8 ani, madam Collins făcuse totul pentru mama ei, necerând în schimb decât ca bătrâna să crape odată. Să moară, ca să nu mai trebuiască să-și amintească totul în locul ei. Să se curețe odată, ca să nu mai trebuiască să stea lângă ea în salonul comun, privind interminabile reality show-uri în care legiuni nesfârșite de victime erau intervievate de gazde de toate culorile, sexele și crezurile, trase de limbă în legătură cu abuzurile suferite, în vreme ce în studio psihologii trăncăneau despre cum și părinții lor fuseseră cu siguranță abuzați. Să moară odată, și ea să nu se mai uite la indivizi penibili care varsă lacrimi penibile.
   Dacă amărâții ăștia ar fi executat 3 luni de temniță grea în pielea lui Kathy Keizer, ar fi avut atunci de ce să bocească. Încearcă numai să fii scrumiera tatălui tău pentru o zi. Să ți se spună în fiecare zi că ești urâtă. Că ești grasă, când tu ești anorexică. Încearcă să stai, înghețată de frig, cu ochii țintă la oblonul de aluminiu din spatele casei, noapte de noapte. Și după aceea vezi dacă-ți poți sili mintea să transforme oblonul ăla într-un viitor luminos.
   Imaginează-ți casa, Kathy. O să trăiești într-una mai mare cândva. Cea mai mare din oraș, Kathy. Și un colier de diamante.
   Și-un soț puternic. Imaginează-ți soțul ideal. Închipuie-ți un fiu frumos.
   Încearcă numai să-ți înfigi unghiile în palme, noapte de noapte, ca să nu mori înghețată în curte. Să-ți vezi tatăl cum bea în bucătăria încălzită. Și apoi să-mi spui despre cum ticăloșii ăștia bețivi au fost abuzați la rândul lor. Fiindcă știi ce? Unii părinți care-și abuzează copiii n-au fost abuzați. Chiar și în marea schemă a oului și a găinii, nu toată lumea are o scuză. Cineva a fost musai primul. Și doar o dată, atât. Ar fi dat un milion de dolari dacă la una din emisiunile alea fără sens ar fi fost vreodată invitat, măcar o dată în ultimii 8 ani, vreun tătic onest.
   - M-am trezit și am zis „o să o ard cu țigara”.
   - De ce? Fiindcă ați fost abuzat? să zică gazda emisiunii.
   - Nu. Fiindcă mă plictiseam.
   Madam Collins i-ar fi trimis un cec omului, drept mulțumire pentru onestitate, și încă un cec pentru copiii lui, care aveau șanse să înțeleagă cum fusese cu adevărat viața lui Kathy Keizer. Restul, n-aveți decât să-ncercați să fiți Kathy Keizer pentru o zi. Și dacă o scoți la capăt înseamnă că nu ești o cârpă nenorocită.
   - Kathleen? Ce naiba-i cu tine? întrebă soțul ei.
   Madam Collins aruncă o privire la ceasul de pe peretele cantinei.
   Trecuseră, cumva, 10 minute.
   - Scuză-mă, dragă. Mi-e un pic rău. Poți să repeți ce-ai zis ultima oară?
   - Am zis că trebuie să mă duc în pădurea din Mission Street ca să rezolv cu coșmarul ăsta. Știu că-i Ajunul Crăciunului, dar suntem la limită.
   Bărbatul strânse din umeri, parcă temându-se ca ea să nu-i sfâșie cămașa doar pentru că sugerase că n-o să fie cu familia de Ajun. Însă femeia se mulțumi să zâmbească.
   - Sigur, dragă. Zise. O să-ți fac cea mai bună masă de Ajun pentru când te întorci acasă.
   - Ești bine, Kathleen?
   - Sigur că sunt, răspunse ea zâmbind reținut.
   - Sigur?
   - Du-te la lucru. Mă găsești acasă când termini.
   Și, zicând acestea, îl sărută pe buze. N-ar fi reușit să-l buimăcească mai tare nici dacă i-ar fi făcut sex oral la aniversarea căsătoriei, fără minimum 3 pahare de Chardonnay la bord. Madam Collins era în multe feluri. Însă nu și înțelegătoare.
   - Bine, zise. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva.
   Ea dădu din cap că așa o să facă, apoi domnul Collins plecă. În clipa când dispăru din raza ei vizuală, madam Collins își coborî privirea și-și dădu seama că-și înfipsese unghiile în palme și că palmele sângerau. Nici măcar nu-și dăduse seama. Se uită prin cantină la pacienții nespălați de pe tărgi.
   Se holbau la ea cu toții.
   Știa că, dacă soțul ei nu mai era aici, ar fi putut s-o vâneze pe ea.
   Studiase destulă istorie ca să știe ce se alege de nevestele bogaților în timpul unei revoluții. Madam Collins știa că oamenii ăia încearcă s-o intimideze cu privirile lor, dar nu înțelegeau.
   Pentru ea, erau un oblon de aluminiu.
   Concursul de holbat ținu aproape un minut. După ce ultima persoană din cantină clipi și-și feri privirea, doamna Collins ieși din încăpere. Din bun-simț. Sau pentru că așa-i șoptise în minte o voce.
   Dar ceva îi spunea că trebuie să-și ducă acasă fiul. Avea nevoie de un pahar de vin și de-o baie lungă. Nu se mai putea spăla iarăși în toaleta rezervei. Se întoarse deci în cameră și-și găsi mama încă inconștientă și pe fiul ei citindu-i cu voce tare.
   - Ca să te pot vedea mai bine, drăguță, zicea.
   - Brady, trebuie să plecăm, șopti.
   - Dar vreau să stau cu bunica, răspunse el, tot în șoaptă.
   - Bunica doarme încă.
   Brady nu voi să cedeze.
   - Nu, bunica e trează. Acum am vorbit cu ea, zise.
   - Nu mai minți. Ia-ți geaca.
   - Dar nu mint, zise băiatul.
   Doamna Collins își privi mama, care dormea netulburată. Știa că fiul ei mai are obiceiul să facă glume crude, dar asta era prea de tot.
   - Brady Collins, număr până la 3. La 3... te duci în cușca câinelui.
   Dar Brady nu se clintea.
   - Jur că am vorbit cu ea, zise.
   - UNU, începu madam Collins.
   - Buni, trezește-te, zise băiatul.
   - DOI, șuieră ea.
   - Te rog, buni! Nu mă face să mă duc acasă cu ea!
   - TREI!
   Madam Collins își apucă fiul de-un braț și-l răsuci spre ea. Îl privi drept în ochi.
   - Dacă-mi faci o scenă de față cu lumea, o să te las în cușca câinelui până în dimineața de Crăciun, mă jur pe ce am mai scump.
   Ochii lui Brady se întunecară. O țintui cu privirea cât de mult putu să îndure. Însă, până la urmă, făcu ce făceau toți ceilalți în prezența mamei lui. Inclusiv tati.
   Clipi primul.
   De îndată ce ieșiră din rezervă, madam Collins intră în stare de alertă. Nu din pricina mersului prin spital, cu toate că uităturile pe care i le aruncau sărăntocii erau întru câtva agasante. Nici măcar din pricina condusului spre casă, cu toate că accidentele, arborii căzuți și cozile de la benzinării erau alarmante.
   Nu. Problema era Brady.
   - Mami, cum te cheamă pe tine? întrebă.
   - Kathleen Collins.
   - Nu, care-i numele tău adevărat? De dinainte să-l cunoști pe tati.
   - Kathy Keizer. De ce întrebi?
   - Doar așa...
   Madam Collins nu era, poate, cea mai drăgăstoasă mamă de pe pământ, însă își cunoștea bine fiul. Și Brady nu punea întrebări. Era, în privința asta, exact ca taică-său. Însă, în clipa asta, era cât se poate de prietenos. Totuși, atitudinea lui avea ceva bolnăvicios. Se purta frumos într-un fel calculat. Îi zâmbea fals. Într-o tăcere deghizată în calm. Ajunseră acasă și străbătură aleea lungă până la conac. Niciuna dintre mașinile servitorilor nu se vedea în față. Când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă. Erau doar ei.
   - Mami, vrei un sendviș? întrebă el.
   - Nu, mersi, vreau doar o baie. Și n-ai uitat ceva?
   - Ce?
   - Am numărat până la 3. Nu mă păcălești tu purtându-te frumos. Știi regulile. Dacă te porți ca un câine, o să fii tratat ca un câine. Ieși afară!
   Aerul dintre ei era tăcut. Lui madam Collins nu-i plăcea să-și pedepsească copilul. Era opusul tatălui ei. Nu l-ar fi udat niciodată pe Brady cu furtunul. Niciodată nu l-ar fi lăsat afară, expus intemperiilor, o noapte întreagă. Și se asigurase că există o cușcă pentru câine care să-i țină de cald. Dar exista un motiv pentru reguli.
   Trebuia să-l învețe să fie mai bun decât ea. Trebuia să-i ofere propriul oblon de aluminiu pe care să-și picteze visurile. Era spre binele lui.
   - O oră, Brady. Sau vrei două?
   El tăcu. Țintuind-o cu privirea. Încolăcit în sine ca un șarpe.
   - Una, zise.
   - Bine. Du-te atunci și stai o oră acolo, cât face mami baie.
   - Bine, mamă, zise băiatul.
   Se așteptase la ceva rebeliune. Se simțea vinovată când Brady nu se răzvrătea. Poate că de data asta nu-și meritase pedeapsa. Dar n-ar fi vrut ca fiul ei să învețe lecția greșită și să ajungă pe-o targă în cantina spitalului, nu? Firește că nu. Așa că-l scoase la adăpostul câinelui, sub privirile cerbilor. Îi dădu voie să rămână cu geaca pe el.
   - Te iubesc, Brady, zise și, întorcându-i spatele, intră înapoi în bucătăria încălzită ca să-și toarne paharul de Chardonnay rece.
   Brady nu răspunse. Intră în cușca câinelui și începu să o supravegheze de acolo, așa cum trebuia să facă. Bunica îi spusese că așa urma să fie. Îi spusese tot ce voia de la el, chiar înainte să închidă ochii și să se prefacă adormită în fața mamei lui. Nu voise ca mama lui să fie distrasă de un fapt atât de trivial ca luciditatea ei.
   - Brady, odată ce ajungi în curtea din spate, poți să-i faci lui buni un mare serviciu?
   - Sigur, buni.
   - Data următoare când te mai azvârle în cușca aia de câine, asigură-te că-i ultima oară. Familia asta trebuie să se vindece. Bine?
   - Bine, buni.
   Bătrâna zâmbise știrb.
   - Mulțumesc, Brady. Ești un băiețel de ispravă. Știu că ți-a fost greu. Bătrânii și copiii sunt invizibili pentru restul lumii. Dar vrei să-ți spun un secret?
   - Ce secret?
   - Nu ne bate nimeni la de-a v-ați ascunselea.
   După ce madam Collins urcă la etaj ca să se vâre în cada plină cu spumă, fiul ei se furișă înapoi în casă și intră tiptil în bucătărie.
   Scoase din suport, cu degețelele înghețate, cuțitul cel lung. Apoi urcă fără zarvă la etaj, exact cum îi spusese bunica.

Capitolul 79

   Madam Collins puse pe ea capot și papuci și se îndreptă spre baia mare. Deschise ușa și savură frumusețea încăperii făcută din marmură și sticlă. Oamenii soțului ei lucrau încă la dulăpioarele cele noi și lăsaseră câteva cutii cu vopsele și pete. Însă, nu peste mult, încăperea avea iarăși să-i aparțină.
   Își pregăti o baie plăcută, caldă. Aruncă în apă grăunțe de săpun cu parfum de lavandă și privi cum fac spumă. Cât se umplu cada, madam Collins șterse aburul adunat pe oglindă cum se adună umezeala pe parbriz. Își privi colierul cu diamante de la gât și se simți mândră că micuța Kathy Keizer izbutise să scape din curtea aceea rece. Transformase, prin puterea voinței, oblonul de aluminiu în baia asta superbă și-n cada asta superbă, cu podea superbă de marmură.
   Uite-ți casa, Kathy. O să trăiești într-una mai mare cândva.
   Cea mai mare din oraș. Uite-ți soțul ideal. Uite-ți fiul frumos.
   Madam Collins se lăsă, goală, să alunece în cadă. Nici nu știa ce-i mai plăcut. Apa caldă sau vinul rece. Își privi tăieturile din palmă.
   Băltoacele stacojii întinzându-se prin apa din cadă ca niște nori molatici, roșii. Madam Collins închise ochii și îngădui apei fierbinți să-i alunge frigul din oase. Frigul din curte, de care nu putuse vreodată scăpa. Nici măcar în vacanțele în Hawaii, unde încercase să uite că are, pe sub fondul de ten, arsuri urâte de țigară și tăieturi în palmă. Frigul era întotdeauna prezent.
   Doamne, ce urâtă ești, Kathy Keizer!
   Nu voia să asculte de voce. Nu și-n seara asta. Nu mai era Kathy Keizer. Își aminti momentul în care preotul spusese mulțimii „Vi-i prezint pe domnul și doamna Bradford Collins”. Din clipa aceea folosise numele Kathleen. Doamna Kathleen Collins.
   Kathy Keizer era pentru ea la fel de moartă ca și taică-său.
   După ce se întorsese din luna de miere din Europa, tot ce voise Kathleen Collins fusese să-și construiască locuința visurilor sale.
   Soțul ei voia o casă din Deerfield, aproape de Autostrada 19, și birou.
   Însă noua doamnă Collins nu petrecuse atâta vreme în spatele casei, înghețând de frig, ca să cumpere casa „folosită” a cuiva. Voia ca totul să fie nou. Elegant. Modern. Sticlă și oțel. Fără obloane de aluminiu. Un șemineu mare, să-i vâre căldura în oase. O baie frumoasă, ca să spele amintirile urâte. Domnul Collins fusese de acord cu totul, fiindcă, pe atunci, o iubea. Soția sa era pentru el la fel de frumoasă cât era pentru ea casa.
   Doamne, ce urâtă ești, Kathy Keizer!
   - Mă numesc Kathleen Collins, fir-ar să fie! se stropși ea cu voce tare.
   Își ascultă ecoul vocii răsfrânt în podeaua de marmură de import.
   Adusă la întoarcerea din a treia ei călătorie în Italia, pe care tatăl ei n-o văzuse niciodată. Închise ochii și se luă la trântă cu vocea. O mai făcuse și-n alte dăți și câștigase mereu.
   Niciodată n-o să poți ascunde cicatricile, Kathy Keizer.
   N-o să te încălzești niciodată, Kathy Keizer.
   Doamne, cât ești de urâtă, Kathy Keizer!
   Reușise să învingă vocea, chiar și la înmormântarea lui taică-său.
   Îl urâse din toată inima pe omul din sicriu, dar avusese mare grijă să verse o lacrimă pentru el, fiindcă asta ar fi făcut un Collins. Îl privise cum e coborât în pământul cimitirului, în toiul iernii. Pe vecie îngropat într-o curte rece. Îngropat cu toate secretele, fiindcă ea n-avea de gând să-și transforme trecutul într-un talk show cu reclame adresate prăpădiților de pe tărgi. N-avea de gând să sporească, la naiba, numărul victimelor de la televizor, toate pedalând pe ideea că toți părinții care-și abuzează copiii au fost la rândul lor abuzați. Ea, una, n-avea să se lase îngropată. Ci incinerată. Ca să nu-i mai fie niciodată frig.
   - Mami?
   Madam Collins deschise ochii. Îl zări pe Brady în pragul ușii.
   - Brady ce cauți aici?! întrebă.
   Brady porni spre ea.
   - Ce ții la spate, Brady?
   - E secret.
   - Ăsta nu-i un răspuns.
   - E singurul răspuns pe care o să ți-l dau, mami.
   Brady făcu încă un pas spre ea. Ea îl privi în ochi. Îl mai văzuse îndărătnic. Dar acum era altceva. O băga în sperieți. Ceva îi spunea că era ultima confruntare cu fiul ei. Cineva trebuia să clipească primul. Era război.
   Și ea intenționa să-l câștige.
   - Ascultă, băiete, șterge-o afară în clipa asta, altfel o să stai o săptămână în cotineața aia împuțită, pricepi?
   Brady nu răspunse. Ci doar se apropie. Cu chip calm. Nu se mai temea de ea.
   - Bradford Wesley Collins, număr până la 3.
   - Bine. O să număr și eu.
   Brady mai făcu un pas spre ea. Madam Collins făcuse până atunci să se plece privirea oricui o înfruntase, dar fața lui Brady avea o expresie de furie mocnită pe care o știa. I se părea că încearcă să-și învingă propria reflexie.
   - UNU! șuieră.
   Brady zâmbi, o încruntătură pe dos, fioroasă de-a binelea.
   - DOI!
   Brady aduse în față mâna ascunsă la spate.
   - TREEEEEI! urlă Brady.
   Și, cu acel urlet, Brady înălță cuțitul și sări către cadă. Madam Collins îl îmbrânci și ieși din vană. Orice gând să-și disciplineze fiul dispăruse. Aici era vorba despre autoapărare. Ateriză cu tălpile pe marmura lucioasă și alunecă, dând cu capul de podea. Rămase întinsă pe marmura italiană de import. Își văzu fiul apropiindu-se, dominând-o de la înălțimea sa, ca un gigant. O luă amețeala. Nici nu mai știa sigur dacă se trezise ori era încă ațipită în cadă.
   - Mami? zise Brady. Bunicii îi pare rău pentru tot ce-a făcut bunicul, dar nu mai trebuie să ne gândim la asta acum. OK?
   Brady îi atinse brațul. Ea simți furnicătura de pe buricele degetelor lui ca pe scânteile muribunde ale unui foc de tabără. Brady îi întinse cuțitul. Se gândi, un moment, să-și taie gâtul cu el. Ori poate să-l înjunghie pe el. Dar nu pentru asta era cuțitul. Nu. Era pentru altceva. Brady deschise sertarul ei cu cosmetice și-i înmâna toate favoritele ei. Mascara. Ruj. Fond de ten.
   - Bunica spune că-i vremea să nu te mai simți urâtă. Nu mai ești Kathy Keizer. Ești Kathleen Collins. Mi-a spus să te fac să te simți drăguță, bine?
   Brady întinse mâna ca s-o ajute să se ridice. Tot se mai simțea un pic amețită, însă Brady îi luă cu blândețe brațul, ajutând-o să se ridice. O însoți apoi până la oglindă. Amândoi se uitară în oglinda mare și frumoasă de la masa de machiaj, împodobită cu beculețe speciale, precum cabina unei vedete. El îi așeză pe umeri capotul frumos de mătase, acoperind arsurile făcute cu țigara.
   - Bunica zice că nu ești câine, mami. Ascult-o pe bunica, rosti Brady.
   Băiatul întinse mâna și-i trase de la gât colierul cu diamante.
   Madam Collins își privi gâtul lung. Ce piele netedă avea odată, când era Kathy Keizer. Dar acum madam Collins avea un grumaz plin de riduri. Începu s-o mănânce, așa că se scărpină. Dar scărpinatul nu rezolva nimic. Mâncărimea se făcu și mai iritantă. Așa că-i veni altă idee. Luă tubul cu fond de ten și începu să umple adânciturile urâte pe care i le lăsaseră pe piele diamantele.
   - Așa, mami. E vremea s-o ștergi pe Kathy Keizer, zise Brady.
   Madam Collins vedea încă petele roșii și urâte, așa că mai aplică fond de ten. După ce termină cu gâtul trecu la față. Trebuia să arate prezentabilă pentru Crăciun. Ce aveau să creadă oamenii? Era Kathleen Collins acum. Nu putea să îngăduie nimănui s-o mai vadă pe Kathy Keizer.
   Doamne, ce urâtă ești, Kathy Keizer!
   Își puse pe buze roșu-aprins, însă nu arăta cum trebuie. Nu aducea a Kathleen Collins. Arăta ca proasta de Kathy Keizer, când se dăduse prima oară cu ruj. Arăta ca o pațachină. Ca o prostituată. Ca un clovn. O față de clovn.
   - Bunica vrea să te simți frumoasă, zise Brady.
   Madam Collis își întinse pe piele fondul de ten. Strat după strat.
   Ca untul pe pâine. Dar tot nu era de ajuns. Răscoli prin sertarul cu cosmetice. Scoase lichid pentru bronzat și și-l turnă în palme.
   Doamne, palmele astea! Cu cicatrici. Nu aveau nimic de-a face cu mâinile elegante ale lui Kathleen Collins. Astea erau labele lui Kathy Keizer.
   Doamne, ce urâtă ești, Kathy Keizer!
   Își turnă în căușul palmei tot lichidul pentru bronzat artificial. Pe cicatrici. Peste amintiri. Și totuși nu era destul de gros. Tot o vedea pe fetița din geam, privind de afară bucătăria încălzită. Luă mai mult din toate. Mascara. Contur pentru pleoape. Toate rujurile. Se mânji cu toate pe corp. Dar încă nu era destul. Încă se vedeau cicatricile.
   Madam Collins își turnă și-și întinse pe piele toate produsele cosmetice și de machiaj pe care le avea, și cu toate astea, o vedea încă pe Kathy Keizer. Se învârti prin baie cuprinsă de o panică nebună, căutând alte cosmetice.
   Dar nu-i mai rămăsese decât vopseaua.
   Madam Collins apucă cutiile cu vopsea ale echipei de constructori și le desfăcu, folosind cuțitul adus de fiul ei.
   - Așa, mami, zise el.
   Madam Collins se apropie de oglindă și începu să se ungă cu vopsea. Mai întâi un strat drăguț de grund cenușiu. Apoi o vopsea albă, densă. Își turnă în cap vopseaua. Pe corp. Nu putea stăvili mâncărimea de pe gât. Și nu se putea simți frumoasă indiferent câtă vopsea ar fi turnat pe ea.
   Asta fiindcă ești urâtă la interior, Kathy Keizer.
   Vocea revenise. Și de data asta nu mai credea c-o să câștige. Și poate că vocea avea dreptate. Firește, își zise. Vocea are dreptate.
   Interiorul meu e plin de cicatrici și urât. Acolo se ascunde Kathy Keizer. Acolo e locul durerii.
   - Mami, zise cu voce calmă Brady.
   - Da, Brady?
   - Mai știi cum credeai că pe undeva există un părinte care și-a abuzat copiii fără să fi fost el însuși abuzat?
   - Da?
   - Ai zis că, dacă ți-ar spune cineva asta, ai muri fericită.
   - Da, rosti ea cu lacrimi brăzdându-i stratul de vopsea de pe obraz.
   - Păi... știu sigur că există unul, zise cu voce domoală Brady.
   Madam Collins simți că o cuprinde o ușurare imensă. Zâmbi, amestecând în cutia de vopsea cu cuțitul, de parcă ar fi învârtit polonicul într-un ceaun. Apoi duse la buze cutia cu vopsea. Se gândi că poate e adormită. Că e un vis, fiindcă altfel cum se puteau explica ochii lucitori ai fiului ei? Negri ca de cărbune.
   - Deci, mami, ai vrea să știi care a fost primul părinte care și-a abuzat copiii fără să fi fost el abuzat înainte?
   - Da, Brady. Spune-mi, te rog.
   Brady se proțăpi înaintea ei, în marginea mesei de marmură.
   Când vocea i se schimbă, sângele ei se făcu la fel de rece ca acea curte de altădată. Întrucât recunoștea glasul. Era al tatălui ei.
   Desfășurându-se cu încetinitorul, ca un disc pus pe turație mică.
   - răSpunSul E duMNnezEu.
   Apoi madam Collins duse la gură cutia și lăsă vopseaua să acopere interiorul lui Kathy Keizer.

Capitolul 80

   Trebuiau s-o omoare pe doamna șuierătoare.
   Trebuiau să obțină cheia.
   Omul cel amabil ridică scara pliabilă și ieșiră din adăpost. Din frigider. În lumina dimineții. Christopher era invizibil pentru toți, în afară de omul cel amabil, însă asta nu-i micșora frica. Doamna șuierătoare umblase noaptea întreagă prin lumea imaginară.
   Așteptându-i. Întinzându-le capcane. Pregătindu-se.
   - Vino, zise omul cel amabil. Trebuie s-o găsim cât încă e ziuă. O șansă mai bună n-o să avem.
   Porniră prin desișuri. Pe propriile urme. Cărarea îi aduse în luminiș, iar luminișul la căsuța din copac. Omul cel amabil se sui încă o dată pe scară ca să se convingă că ușa era tot încuiată. Găsi pe ușă două cuvinte. Scrise cu sânge.

   TIC TAC

   Omul cel amabil încercă să-și ascundă teama, însă Christopher i-o putea vedea. Crescând cu fiecare pas. Nu din pricina a ce găsiseră. Ci fiindcă nu găseau nimic.
   Pădurea era cu totul pustie.
   Era de parcă lumea imaginară s-ar fi golit. Sau s-ar fi ascuns undeva. Pândind, așteptând să se arunce asupra lor. O căutară prin pădure aproape un ceas, dar fără să dea de nimic. În afară de urmele unor cerbi. Se ținură deci după urme, dar urmele se învârteau în cerc ca un carusel. Era o păcăleală. Ceva bine ticluit. Christopher o simțea pe doamna șuierătoare prin preajmă, jucându-se de-a șoarecele și pisica. De-a v-ați ascunselea, ca o fetiță. Așteptând să treacă ziua.
   Așteptând să se lase noaptea, ca să poată țipa...
   - Cine nu-i gata îl iau cu lopata!
   Ieșiră din pădure. Christopher se ținu alături de omul cel amabil, care se mișca iute prin desișuri, fără să scoată un sunet. Străzile erau pustii. Nu se vedeau oameni-căsuță poștală. Însă urmele erau proaspete. Cu miile, pe asfalt. Mici, de la tocuri. Mari, de la pantofi, sandale ori tălpi goale. Unele de copii. Unele cu câte o adâncitură în plus, de la bastoanele bătrânilor. Unele cu membre lipsă. Ori degete.
   - De unde vin oamenii-căsuță poștală? întrebă Christopher.
   - Au fost aici mereu. Sunt soldații ei.
   - Poate îi putem schimba. Poate... să le tăiem sforile care-i leagă unii de alții și să le dăm drumul, zise Christopher.
   - Am încercat asta odată. Am tăiat ațele de la gura unei fete și de la gura surorii ei.
   - Și ce s-a întâmplat?
   - Au încercat să mă mănânce de viu.
   Omul cel amabil se apropie de fosta casă a lui David Olson, cea de pe colț. Nu era nimeni înăuntru. Nici doamna șuierătoare. Nici David. Doar cuvinte scrise cu sânge pe geamul de la dormitorul lui David.

   TIC TAC

   Omul cel amabil se uită la cuvinte îndelung, cu amărăciune.
   Christopher își aținti privirea asupra ferestrei prin care doamna șuierătoare îl îndemnase pe David să iasă în urmă cu 50 de ani. Parcă-l vedea umblând somnambul prin pădure. De unde n-avea să se mai întoarcă nicicând. Omul cel amabil nu vorbea, însă Christopher îi simțea o parte din gânduri trecându-i prin piele, ca apa dintr-un robinet care picură. Vorbe de vinovăție și de întristare.
   Ultima oară când omul cel amabil încercase s-o ucidă pe doamna șuierătoare, David Olson murise. Christopher simți povara de pe umerii omului cel amabil, atârnând grea ca o cruce.

   Nu pot îngădui...
   Nu pot îngădui... să se întâmple iarăși.

   Omul cel amabil se uită către soare, care se înălțase și mai mult în văzduh. Norii se întunecau și se apropiau de pământ.
   - Christopher, o să rămânem curând fără lumina zilei. Ești Dumnezeu aici. Trebuie să-ți liniștești mintea. Trebuie s-o găsești.
   Christopher încercă s-o localizeze pe doamna șuierătoare, însă, ori de câte ori închidea ochii, nu izbutea să simtă decât nebunia care sporea în lumea reală. Ori de câte ori clipea, imaginea se schimba ca într-un șir de poze de vacanță. Auzi glonțul clovnului izbindu-i țeasta. Simți gustul vopselei care aluneca pe gâtul lui madam Collins. Simți cămașa de noapte îmbibată de sânge a doamnei Henderson, care conducea mașina șerifului și asculta radioul. Nu mai era poliție care s-o urmărească. Sângele șerifului picurând la operație. Cald și lipicios, precum rana de glonț din capul clovnului.
   Gloanțele ajunseră la picioarele lui Ed Specialul. Își încărcă arma. Se pregăti de război. Prietenii lui erau în pericol. Trebuia să iasă de aici.
   Christopher simți pe umăr mâna omului cel amabil.
   - Nu lăsa ca lumea reală să-ți distragă atenția. Respiră adânc.
   Christopher respiră adânc și simți, în cele din urmă, prezența doamnei șuierătoare. Doar că nu era într-un singur loc. Era peste tot.
   Șoptind în mințile tuturor. O clipă, Christopher crezu c-o aude șuierând în urechile mamei lui. Simțea mirosul parfumului mamei lui și-i simțea palma caldă pe piept. Mama lui era acolo. Pe undeva. Și în jurul ei doamna șuierătoare, otrăvind orașul întreg. Dacă nu ieșea odată, mama lui avea să fie încolțită de toți.
   - Trebuie să ies și s-o salvez pe mama, zise Christopher.
   - Urmează gândul ăsta, zise omul cel amabil. Ia urma mamei tale.
   Christopher făcu întocmai. Închise ochii și lumina începu să-i danseze pe sub pleoape, sclipind ca stelele. Gândul aduse o amintire, caldă și moale ca pâinea. Mama lui îl ducea la școală, în prima zi.
   Erau în vechiul lor rechin de uscat. Pretinseseră că locuiesc la altă adresă, ca el să poată urma o școală super. Așa de mult îl iubea. Ar fi făcut orice pentru el. Ar fi murit pentru el. Pleoapele lui Christopher tremurară și văzu, cu ochii minții, școala. Mare și luminoasă.
   - Ți-au zvâcnit pleoapele. Ce-ai văzut? întrebă cu nerăbdare omul cel amabil.
   - Școala mea.
   - Haide, atunci.
   - Acolo e doamna șuierătoare? întrebă Christopher.
   - Nu știu. Știu doar că trebuie să mergem acolo.
   Omul cel amabil porni pe stradă. Iute și fără zarvă. Mereu în alertă. Mereu cu urechea ciulită. Vânând-o. Sau fiind vânat de ea.
   Christopher îl privi cum se ghemuiește pe după copaci și tufe, cum cercetează fiece palmă de drum, căutând vreo capcană. Dar nu se ivi niciuna. Erau doar cele două cuvinte scrise cu sânge pe uși și pe asfalt. Două cuvinte zgâriate pe caroseriile mașinilor.

   TIC TAC

   Omul cel amabil îi deschise drumul, pe deal în sus, către școală.
   Se duseră la fereastra băii băieților. Omul cel amabil își lipi de geam urechea și ascultă sunetele dinăuntrul școlii. Lui Christopher i se păru că simte ceva. Ceva rece și rău.
   - Stai în spatele meu, zise omul cel amabil. Să poți totuși, dacă e o ambuscadă, să scapi.
   Omul cel amabil deschise geamul. Scâââârț. Trecu peste pervaz și ateriză pe gresia rece. Omul cel amabil studie întunericul ca un soldat. Ascultând cu ochii. Privind cu urechile. După un minut interminabil parcă, ridică privirea și, cu o înclinare a bărbiei, îl înștiință pe Christopher că îl poate urma.
   Christopher coborî la rându-i și cei doi străbătură toaleta băieților.
   Întunecoasă, cu apă picurând. Omul cel amabil deschise ușa și aruncă o privire furișă pe hol. Era pustiu și tăcut. Trecură tiptil pe lângă șirurile de dulăpioare metalice. Neclintite, reci. Ca niște sicrie așezate vertical într-un mausoleu. Christopher își aminti acel coșmar dintâi. Cu copiii dând să-l mănânce de viu. Christopher văzu o priveliște familiară la capătul culoarului.
   Biblioteca.
   Porniră într-acolo. Christopher își simțea inima cât un purice.
   Omul cel amabil puse urechea la ușa bibliotecii. Nu se auzea nimic.
   O deschise cu grijă. Încăperea era întunecoasă și părea pustie.
   Christopher își aminti de discuțiile pe care le avusese aici cu doamna Henderson. Îi povestise despre cărțile preferate ale lui David Olson, după care se dusese acasă și-și înjunghiase soțul. Christopher porni, pâș-pâș, printre cărți. Ajunse la raftul familiar. La acea carte familiară.
   Frankenstein.
   Christopher deschise cartea și surâse văzând ce le lăsase David Olsen în lumea imaginară.
   Încă o felicitare de Crăciun.
   Se uitară la ea în tăcere. Era un alt mesaj. Un alt indiciu de la David. Pe partea din față era o ilustrație cu o casă frumoasă, înconjurată de un gard alb din scânduri, pe care se lăsase zăpada.
   Christopher deschide felicitarea, însă nu văzu nimic scris de mâna lui David, ci doar inscripția originală de pe felicitare.

   Peste râu
   și prin pădure
   Spre casa bunicii am pornit.

   Christopher cercetă iarăși mesajul. Îl nedumerea. Nu însemna nimic special pentru el. Studie ilustrația. Gardul alb. Ușa roșie. Se întoarse să-l întrebe pe omul cel amabil. Și îi văzu expresia. Una care-l făcu pe Christopher să se crispeze.
   Omul cel amabil era îngrozit.
   - Ce este? întrebă Christopher.
   - Știu unde-o să se ducă ea.
   - Spune-mi, izbuti să rostească, cu un nod în gât, Christopher.
   Omul cel amabil șovăi o clipă, apoi zise în șoaptă:
   - Christopher, te-ai trezit vreodată dintr-un coșmar într-atât de terifiant că nu ți-ai mai amintit nimic din el la trezire?
   - Sigur că da, zise Christopher, deja temător de ce avea să audă.
   - E un loc, aici. Unde ea te-a ținut 6 zile.
   Christopher înghiți puternic în sec, încercând să-și adune curajul.
   Se strădui să-și amintească ce i se întâmplase. Dar nu văzu nimic.
   - Știm, deci, unde se duce, spuse Christopher încercând să-și dreagă glasul cât să sune mai curajos. Încă-i putem lua cheia. Încă o putem omorî.
   - Nu înțelegi. Nu poți să apari așa, pur și simplu. Locul e înconjurat de paznicii ei. Cu sutele. Poate cu miile.
   - Sunt invizibil. Pot s-o fac. Pot s-o iau prin surprindere.
   - Exact așa a zis și David, replică cu gravitate omul cel amabil. Până ce ea i-a transformat căsuța din copac în curtea din spate a acestui loc. Glumița ei răutăcioasă. Și o avertizare pentru noi, restul.
   - David nu ne-ar fi lăsat indiciul dacă n-ar fi crezut că se poate s-o omorâm acolo, zise Christopher. Trebuie să obținem cheia. Ce altceva putem face?
   Omul cel amabil încuviință. Nu mai rămânea nimic de spus.
   - Să mergem, zise într-un târziu.
   Omul cel amabil ieși, iar Christopher îl urmă. Norii se întindeau peste lumina soarelui, făcând ziua să capete o nuanță sângerie.
   Temperatura scăzuse. Dinspre linia orizontului se ridică un țipăt imens, lovind cerul ca o bilă de biliard, împrăștiind norii. Răsuna de parcă o mie de oameni ar fi fost aruncați de vii în flăcări.
   - Ce-i asta? întrebă Christopher.
   - Armata ei.
   Îl călăuzi pe Christopher, în grabă, spre terenul de joacă al școlii.
   Christopher se uită la locul unde copiii se jucau cu mingea și la terenul de baseball. Omul cel amabil se lăsă într-un genunchi.
   - Christopher, ascultă-mă bine, fiindcă s-ar putea să fie ultima ocazie să-ți spun asta. Lumea imaginară e ca un vis. Și în vis poți face orice, da? Închide doar ochii, liniștește-ți mintea și folosește-ți imaginația. Așa merge aici. Dacă vezi ceva cu ochii minții, poți să și faci lucrul ăla. Poți zbura ca Omul de Fier. Poți fi mai tare decât Hulk. Mai curajos decât Căpitanul America. Mai puternic...
   - Decât Thor? întrebă Christopher.
   - Decât ciocanul lui Thor, zise omul cel amabil. Așa că, dacă vrem să ne furișăm înăuntru, trebuie s-o facem în liniște. Poți încerca?
   Omul cel amabil se opri din vorbit, însă nu și din gândit.
   Christopher îi simți, tremurătoare, cuvintele pe piele.

   Poți zbura ca Omul de Fier.

   Christopher încuviință din cap. Închise ochii și-și liniști mintea.
   Simți mâncărimea urcându-i prin corp ca o armată de furnici.
   Fruntea i se încinse de febră. Dogoarea era ca a focului de sub un balon cu aer cald. Privi cu ochii minții și se imagină plutind ca baloanele de la întrecerea Baloanelor. Aerul rarefiindu-se. Își imagină lumea privită de la trei metri deasupra pământului. De la 6 metri, înălțându-se ca un balon frumos.

   Jerry a găsit baloanele!
   Jerry are de gând s-o omoare pe mama mea!

   Vocea i se năpusti în minte. Christopher deschise ochii și văzu că era la 6 metri deasupra solului. Se sperie și căzu, aterizând cu un bufnet. Omul cel amabil îl ridică de pe jos.
   - Îmi pare rău.
   - N-ai de ce. Nu te-ai antrenat destul. E vina mea. O să găsim altă cale.
   Tăcură amândoi preț de o clipă. Christopher își aruncă privirea în zare. Văzu o pasăre intrând în nori. Și o altă pasăre ieșind din nori.
   Își îndreptă ochii spre șirul de leagăne. Se gândi la ziua când văzuse întâi fața de nor pe cer. Se dădea în leagăn. Sărise de-acolo și echipa Piraților câștigase campionatul. Încă nu putea să zboare ca Omul de Fier.
   Dar ar fi putut, cine știe, să aterizeze ca el.
   - Ce zici de leagăne? întrebă.
   Omul cel amabil se uită la leagăne și la traiectoria lor.
   - O să meargă, zise. Hai.
   Christopher se sui într-un leagăn. Omul cel amabil îl ocupă pe cel de alături.
   - Trebuie să ajungi la doamna șuierătoare cât e încă ziuă.
   Christopher încuviință. Omul cel amabil băgă mâna în buzunar și puse în mâna lui Christopher o teacă de piele moale.
   - Am asta de la tatăl meu, zise. Acum e ta.
   Christopher trase din teacă o lamă argintie, tocită. Nu era sabia lucitoare de prin filme. Arăta banal. Exact ca el.
   - Folosește-o cu înțelepciune, băiete.
   Christopher dădu din cap că așa va face. Începură să-și facă vânt.
   Tot mai sus și mai sus, cum făcuse de o sută de ori în Michigan cu Lenny Cordisco. Se înălțau cât de mult puteau. Apoi își dădeau drumul și săreau la aproape 2 metri distanță, în nisip. Doar că acum distanța era mai mare de 2 metri.
   Distanța era linia orizontului.
   Christopher îl privi cu coada ochiului pe omul cel amabil. Nu mai văzuse pe fața nimănui, până atunci, o expresie atât de senină. Ca a unui tată plin de mândrie, doar că nu era tată. În afară de mama lui, Christopher nu mai văzuse pe nimeni care să-l privească cu atâta dragoste.
   - Închide ochii. Liniștește-ți mintea, zise omul cel amabil.
   Zis și făcut. Christopher trase o gură bună de aer și închise ochii, pierzându-se dincolo de pleoape. Își imagină că se apucă de lanțuri, că întinde picioarele și că-și face vânt o dată. De două ori. De trei ori.
   Gata.
   Se văzu, cu ochii minții, dând drumul lanțurilor, lansându-se ca din praștie, alături de omul cel amabil. Își imagină că lumea încetinește când se înălțară printre nori. Tot mai sus. Școala rămăsese în urmă, micuță ca o machetă. Văzu totul cu ochii minții. Terenul de baseball. Autostrada din lumea reală. Mașinile răsturnate. Cerbii morți. Distrugerea începuse.
   Își văzu trupul lovind norul, înainte să simtă impactul.
   Norul nu era moale și pufos. Se simțea ca vaporii reci de apă din umidificatorul pe care-l punea mama lui în cameră, când era bolnav.
   Christopher nu știa de ce se gândește la ea acum. Era probabil în spital, cu el. Îl mângâia pe păr și-i spunea că totul va fi bine. Abia aștepta să scape și să-i povestească despre nori.
   „Au gust de vată de zahăr, dar fără pic de zahăr, mami.”
   Urcară tot mai sus, ridicându-se deasupra norilor. Christopher își coborî privirea și-i văzu, mari și frumoși, mișcându-se cu lentoare peste oraș. Norii se tamponau ca într-o bătaie cu perne. Se izbeau, iscând fulgere. Se simți, în câteva clipe, un iz călduț de ozon. Se auzi un tunet. Zăpada începu să cadă. O cădere blândă, îndepărtând frica, spălând-o.
   Într-un potop de zăpadă.
   Christopher se imagină înălțându-se în văzduh. Stelele pâlpâiau ca fulgii de nea în lumina crepusculară. Se gândi o clipă că așa trebuie să arate paradisul. Să stai pe un nor. Să te uiți la stele. Să simți pe frunte mâna caldă a mamei. Pe vecie. Își aminti cum îi explicase părintele Tom că Sfânta Treime era Dumnezeu în trei forme. Așa cum pot să coexiste lichidul, gheața și aburul.
   Sau norii.
   Mai degrabă decât să zboare, păreau că înoată în apele cerului.
   Nu mai conta de-acum. Limita puterii sale era imaginația. Se gândi, un moment, că de aceea îi trebuiau copii doamnei șuierătoare.
   Adulții nu se pricep să-și amintească de puterea pe care o au, fiindcă, undeva pe parcurs, au fost făcuți de rușine din pricina imaginației proprii.
   Să gândești e să făptuiești.
   - Fii gata, zise omul cel amabil.
   Simți că încep să cadă. Trecură prin nor iarăși, cu mult mai multă viteză. Christopher nu știa cât de departe ajunseseră. Cât stătuseră cocoțați pe cer. Nu ținea cont de timp în imaginația lui. Cădea din ce în ce mai iute. Ieși din nor și se uită în jos. Coborâseră vijelios peste oraș.
   Erau deasupra pădurii din Mission Street.
   Dar desișurile arătau altfel. Codrul părea mai mare și, cumva, mai amenințător. Soarele topise zăpada din vârfurile copacilor, însă luminișul era încă alb cu totul. Copacul din mijloc se vedea ca un punct negru. Mintea lui Christopher avu nevoie de o clipă ca să-și dea seama la ce se uită.
   Pădurea alcătuia un ochi uriaș.
   Ochiul căta spre cer și privea străfulgerările stelelor căzătoare. Un suflet care urca la cer sau un soare murind. Un fiu murind.
   Luminișul era globul ocular. Copacul era pupila. Pupilul. Elevul său.
   Căderea lor continua. Omul cel amabil era mai greu și cădea mai repede. Se separaseră.
   - O să încerc o diversiune! Dar să ajungi la ea înainte să se lase noaptea! zise omul cel amabil, în picaj. Nu uita ce ești!
   Cu ochii minții, Christopher îl văzu pe omul cel amabil căzând cu putere în stradă, în vreme ce el zbura către partea din pădure pe care echipa domnului Collins o defrișase deja. Văzu stive uriașe de copaci în jurul unui luminiș proaspăt. Copacii arătau ca niște dinți ce fuseseră scoși din gingii de mâini furioase. Cioturile aduceau cu niște pietre de mormânt. Înconjurau o zonă mare, lipsită de copaci, cu pământ răscolit, noroi și utilaje.
   Și atunci o văzu pe doamna șuierătoare.
   Stătea în mijlocul zonei defrișate, înnămolite, înconjurată de o sută de cerbi. Nu vorbea. Le atingea doar capetele și animalele se plecau ca niște adoratori credincioși. În jurul cerbilor se aflau mii de oameni-căsuță poștală. Fiecare ținea o sfoară care-l lega de ceilalți din rând. Și rândul se întindea până departe, dincolo de linia orizontului.
   Era armata ei.
   Christopher deschise ochii și căzu la pământ. Corpul său izbi noroiul cu un bufnet puternic. Forța izbiturii îl lăsă fără suflu. Își simțea pieptul zdrobit, chinuindu-se să tragă aer ca un peștișor auriu scos din acvariu. Se gândi că sigur îl auziseră, însă vaierele oamenilor-căsuță poștală atenuaseră zgomotul impactului.
   Christopher se uită la cer. Soarele săruta coroanele copacilor.
   Christopher ajunsese în mijlocul taberei inamice.
   Omul cel amabil nu se vedea pe nicăieri.
   Îi mai rămâneau 10 minute de lumină.

Capitolul 81

   Mama lui Christopher ridică ochii, fiindcă-și văzuse fiul tresărind deodată pe patul de spital. Globii oculari i se zbăteau pe sub pleoapele închise. Îi luă mâna, sperând din toată inima și din tot sufletul că avea să-i deschidă. Ochii lui perfecți. Ochii tatălui său.
   Dar nădejdea se ofili în țiuitul crud al mașinilor care-i țineau corpul în viață. Întoarse privirea spre fereastră și văzu că soarele era pe cale să apună. O trecu un fior. Curând avea să vină înfricoșătoarea noapte. Și fiul ei avea să fie pierdut înăuntrul ei.
   Mama lui Christopher se întoarse spre Ambrose. Ochii bătrânului erau bandajați. Se uită la jurnalul pe care-l avea în mână. Tot ce pățise David pățise și Christopher. Mâncărimea, durerile de cap, febra. Și amândoi știau toate răspunsurile la testele de la școală. Pe amândoi îi vânase doamna șuierătoare. Așa că, orice făcuse David, știa că și Christopher e pe cale să facă la fel. O cuprinse o deznădejde cumplită. Întoarse pagina.
   Era ultima notație făcută de David.
   Temperatura din încăpere scăzu brusc. I se păru că îi îngheață răsuflarea în aer. Aproape că simți cum i se oprește inima. Scrisul de mână era acum aproape de necitit.

   25 iunie
   Ambrose, am de gând s-o omor pe doamna șuierătoare.
   Dacă citești jurnalul ăsta înseamnă că n-am reușit. Dar vreau să știi cum a fost ultima mea zi. Când m-am ridicat din pat, de dimineață, m-am simțit liniștit. Știu că e ciudat, dar așa a fost.
   Am simțit că toată viața mea m-a condus spre momentul ăsta.
   Ca și cum am trăit 8 ani doar pentru asta. Știu ce am de făcut.
   Trebuie să mă iau după ea în căsuța din copac. Nu știu ce mă așteaptă acolo, de cealaltă parte. E groaznic acolo, de aia nu ne ținem minte visele urâte. Ambrose, după ce citești, te rog să nu fii foarte dur cu tine. Știu că nu ești decât un puști de 17 ani.
   Așa că nu te simți vinovat că n-ai ascultat, fiindcă nici eu nu m-aș fi crezut pe mine. Asta-i chestia când ești Dumnezeu aici.
   Am ajuns să știu lucruri. Știu că dacă citești asta înseamnă că n-ai murit. Știu că înseamnă că am reușit s-o rețin în lumea imaginară, cumva și departe de tine. Pentru mine e destul și atât. Știu că ești un om bun. Știu că o să-ți fie dor de mine în fiecare zi. Dar o să fiu acolo, Ambrose, o să fiu cu ochii pe tine din lumea imaginară. O să am grijă să nu ajungă niciun coșmar la tine. Deci, chiar dacă te simți trist, o să poți lua mereu o pauză când dormi. Și ori de câte ori simți miros de mănușă de baseball înseamnă că o să fiu acolo, Ambrose. O să am grijă de tine zi de zi, până ce o să te duci în rai. N-o să las niciodată să ți se întâmple ceva rău. Te iubesc, fratele meu mai mare.

   Mama lui Christopher se strădui să deslușească ultima propoziție.

   Ești prietenul mEu cel mai bUn.
   DAVID

   Mama lui Christopher închise jurnalul. Rămaseră câteva momente tăcuți. Luă mâna lui Ambrose într-a ei pentru un pic de îmbărbătare și se întoarse către fereastră. Partea de jos a discului solar atingea orizontul. În câteva minute, avea să apună de tot, luându-i băiatul prizonier în partea rea a nopții. Dacă istoria era condamnată să se repete, știa că doamna șuierătoare îl poartă către o fundătură. Își privi fiul lungit pe pat, cu tuburi ieșindu-i din gură. Mama lui Christopher simți nevoia să țipe. Să ajungă la el prin intermediul aparatelor care-l țineau în viață.
   - Nu te lua după ea, Christopher, se rugă. Nu intra în căsuța din copac a lui David.

Capitolul 82

   Soarele apunea.
   Christopher mai avea 10 minute.
   O văzu pe doamna șuierătoare în mijlocul taberei inamice, pregătindu-se de război. Cerbii veneau spre ea. Le șoptea la ureche. Apoi plecau înapoi în pădurea din Misison Street. Înapoi la posturi.
   Așteptând ca oglinda dintre lumi să se facă țăndări.
   Christopher se târî prin noroi, încercând să se apropie de ea. Era invizibil doar pe timpul zilei. Era cea mai bună ocazie. Trebuia să-i ia cheia de la gât, cea îngropată în carne.
   Scoase lama cea tocită de argint din teaca de piele.
   - Ce s-a auzit? șuieră o voce alături.
   Christopher își ținu răsuflarea. Se uită la oamenii înșirați cum se gudură pe lângă doamna șuierătoare, ca niște pisoi care ți se freacă de picior. Erau de toate formele și mărimile. De toate vârstele, sexele și culorile. Soldații ei. Christopher se întrebă cine fuseseră înainte să se afle în acest luminiș, lăsând-o pe doamna șuierătoare să le desfacă fermoarele de pe guri și să le sărute ochii?
   - Chrisssstopher, zise vocea. Ești aici?
   Oamenii-căsuță poștală începură să se adune în jurul lui, adulmecând și dând târcoale. Pipăind pământul. Christopher încercă să se facă pe cât de mic putu. Se apropiau. Ridică lama argintie.
   Cerbul veni drept spre Christopher, întinse botul și se uită țintă prin el. La un deget distanță. Un pas dacă mai făcea și ar fi știut că-i acolo.
   Prin tabără, deodată, se întinse un vaier uriaș. Întoarseră capetele cu toții ca să-și dea seama de unde venea.
   Era omul cel amabil.
   Sângera. Fugea ca să-și scape viața. Se lupta cu cerbii. Cu fiecare în parte. Până ce, într-un târziu, un cerb cu coarne rămuroase își înfipse coarnele în mâinile și picioarele omului cel amabil și le frânse pe loc. Cel mai ascuțit corn îl păstră pentru piept. Cerbul îl târî pe omul cel amabil înaintea doamnei șuierătoare și-l lăsă acolo ca pe un șoarece adus de pisică stăpânului.
   - NU! răcni omul cel amabil.
   Strigătul era parcă prea tare. Christopher pricepu că asta era diversiunea omului cel amabil. Sacrificiul lui. Doamna șuierătoare își părăsi postul de comandă și se apropie de omul cel amabil. Oamenii-căsuță poștală îl săltară în picioare. Doamna șuierătoare apucă unul din coarnele rupte înfipte în trupul său. Îl smulse din carnea omului cel amabil.
   - UNDE E EL?
   Omul cel amabil păstră tăcerea. Avea brațele desfăcute. Cerbii îl mușcară de picioare. Oamenii-căsuță poștală se apucară să-l zgârie cu unghiile, gemând. Christopher îl privi pe omul cel amabil cum își îndură pedeapsa zâmbind, știindu-l pe Christopher acolo și invizibil, vânând-o pe ea. Doamna șuierătoare îi smulse celălalt corn din piept.
   Îl trase cu toată puterea și-l azvârli pe jos. Omul cel amabil se chirci de durere. Christopher continuă să se târască. Cu cuțitul în mână.
   Trebuia să obțină cheia. Să-l salveze pe omul cel amabil. Să salveze lumea.
   - UNDE E BĂIATUL? șuieră iarăși.
   - Mă poți face să urlu, dar n-o să mă faci niciodată să vorbesc, zise omul cel amabil.
   Doamna șuierătoare nu răspunse, mulțumindu-se să zâmbească.
   Un zâmbet pieziș. Crud. Și rău. Înălță brațele și toți cei din tabăra ei deschiseră gurile. Un țipăt copleșitor se ridică înspre cer. Vaierul era de nesuportat. Christopher scăpă din mână arma și-și acoperi urechile cu palmele, în vreme ce întreaga tabără, la un semn din cap al doamnei șuierătoare, o luă din loc și porni în marș.
   Către adâncul pădurii din Missison Street.
   Christopher culese lama de pe jos și se ținu după procesiune, care se deplasa pe o cărare lată. Câte un om-căsuță poștală stătea de strajă la fiecare copac. Cerbii îi împingeau cu boturile ca să-i țină în formație. Marcând traseul ca niște panouri de protecție pe autostradă. Christopher ridică privirea printre copaci și se uită la cer.
   Mai avea poate 3 minute de lumină, apoi avea să devină vizibil.
   Trebuia să ia cheia. Acum.
   Se uită înaintea lui. Omul cel amabil se chinuia să pășească. Era ciuruit. Din răni îi țâșnea sânge. Se clătină și căzu. Un cerb îl mușcă, obligându-l să se miște.
   Oștirea străbătu un drumeag lung și șerpuit pe care Christopher nu-l mai văzuse. Ori poate că da? Nu era sigur. Senzația îi amintea de visele mamei lui, când, în apartament le apăreau trei camere în plus pe care nu le observase până atunci. Era aici cu el. Pe undeva.
   Cumva.
   Mulțimea se apropie de tunelul minei de cărbuni, care se deschise ca o gură uriașă. Clămpănind din fălcile de lemn. Clanț clanț clanț.
   Copitele cerbilor. Poc poc poc. Christopher se ținu pe urmele lor. Sau era ademenit? Nu mai știa. Putea fi o capcană, dar altundeva nu avea unde se duce. Procesiunea ieși din mină pe o altă gură. Una pe care n-o mai văzuse. Una care în lumea reală era ascunsă. Și ce văzu îl îngrozi.
   Era o grădină mică și drăguță.
   O grădină mică, perfectă, cu flori și iarbă, și copaci veșnic verzi.
   Atât de deși, că zăpada nu izbutea să cadă pe pământ. Însă lumina putea. Lumina zilei era minunată. Era mult mai cald decât permitea anotimpul. O zi perfectă de primăvară amestecată cu una înmiresmată de toamnă. Christopher nu mai simțise o asemenea perfecțiune.
   Procesiunea se opri.
   Doamna șuierătoare poposi înaintea unui copac înalt. Christopher se uită în sus și văzu ceva - frumos și alb - suit pe crengile groase, la vreo 3 metri de pământ. Apoi văzu treptele unei scări, ca niște dinți de lapte, coborând. Și o ușă roșie, lucitoare.
   Era căsuța din copac a lui David Olson.
   Ușa căsuței de deschise. În prag apăru David Olson. Coborî din copac unduitor ca un șarpe și șerpui către doamna șuierătoare. Ea își lăsă palma pe creștetul lui, parcă zicându-i că-i „băiat bun”, precum îi spui unui câine. Se întoarse spre gloată și ridică brațul. Se auziră bătăi de tobe. Oamenii-căsuță poștală îl traseră pe omul cel amabil pe scară în sus. Doamna șuierătoare îi urmă.
   Ultimul care intră în căsuță fu David. Rămase în prag și se uită, peste umăr, către pădure. Poate știa că și Christopher e acolo. Poate credea că mesajul lui nu ajunsese din vreme la Christopher. Orice ar fi fost, avea cei mai triști ochi pe care-i văzuse Christopher vreodată.
   - David! Acum! se răsti doamna șuierătoare.
   David o urmă ca un cățeluș ascultător în căsuța din copac și închise ușa.
   Christopher se uită printre ramuri la cerul roșiatic.
   Mai avea 30 de secunde din lumina zilei.
   În jurul copacului erau încă zeci de cerbi și de oameni-căsuță poștală. Stând de strajă. Pregătindu-se de bătălie. Venerând-o pe doamna șuierătoare. Christopher nu avea timp de pierdut.
   Porni în fugă spre căsuța din copac.
   - Ce s-a auzit? șuierară vocile.
   Christopher nu se opri, ci mări viteza. Trebuia să ajungă înainte de apus. Era singurul element-surpriză care-i rămânea. Dădu ocol oamenilor-căsuță poștală. Sări peste cerbi.
   - E aici? Unde e? se văitară vocile.
   Christopher ajunse, în goană, la poalele copacului. Se prinse de scară și începu să suie pe dințișorii de copil. Lumina zilei pierea.
   Christopher ajunse la căsuța din copac.
   Gemulețul era împâclit de la frig. Nu izbuti să vadă nimic înăuntru. N-avea habar ce e acolo. Ascultă la ușă. Niciun sunet.
   Christopher apăsă pe clanță. Deschise încetișor ușa. Inima îi bătea tare. Se uită prin căsuță. Nu era nimeni. Doar o poză veche înfățișându-l pe Ambrose, pusă pe un perete. Nu mai existau alte decorațiuni, dacă nu puneai la socoteală zgârieturile făcute de unghii. David, încercând să scape? Ceva care încercase să intre? Nici urmă de doamna șuierătoare și de străjerii ei. Nici urmă de David Olson. Niciun semn al prezenței omului cel amabil. Ce căsuță era asta? Un portal? O poartă spre alt nivel? O capcană de șoareci?
   Păși înăuntrul căsuței din copac a lui David.
   Se întoarse apoi spre linia orizontului de-afară. Văzu ultima licărire a soarelui atingând pământul. Norii se frământau ca o învolburare de chipuri. Putea simți întregul orășel. Mii de broaște încercând să sară din oala cu apă clocotită.
   Christopher intră în căsuța din copac. Nu avea idee ce-l aștepta dacă închidea ușa și pătrundea în locul unde coșmarurile sunt așa de înfricoșătoare, că nici măcar nu ni le putem aminti când ne trezim.
   Lumea se cufundă în tăcere. Christopher se întrebă dacă nu se îndreaptă spre propria-i moarte. Însă n-avea încotro.
   Trase ușa după el, odată cu căderea nopții.

Capitolul 83

   biIp.
   Mama lui Christopher era așa de concentrată asupra jurnalului lui David Olson încât, la început, nu auzi aparatul.
   biIp.
   Citi iarăși ultima însemnare. Probabil că le scăpase ceva. Vreun indiciu ca să-l ajute pe Christopher. David se dusese la căsuța din copac în acea noapte. David se dusese în pădure. Și nu mai fusese vreodată văzut. Ce se întâmplase cu el în pădure? Cum murise în noaptea aceea?
   biIp. biIp.
   - Ce se aude? zise Ambrose.
   Mama lui Christopher îi aruncă o privire. Chiar și cu bandajele acoperindu-i ochii, îi deslușea, pe față, frica. Simți, în piept, o apăsare oribilă. Încăperea răsuna ca și cum s-ar fi aflat pe fundul unei căzi pline. Lumea sub apă.
   biIp. biIp. biIp.
   Sunetul era inconfundabil. Se schimbase ceva. Întoarse capul spre aparat, căutând din ochi motivul. Și îl văzu. Era temperatura lui Christopher. Ori de câte ori, se uitase până atunci la indicator, acesta arătase 36 cu 6. Însă nu și acum.

   38 de grade.

   Se îndreptă de spinare, pe scaun. Atinse mâna lui Christopher. Era încins ca o tigaie pe foc.
   - Te scot eu de-aici. Îți promit. Dar trebuie să te lupți pentru mine. Luptă-te! zise.

   38 de grade.

   Din ce citise pe internet și din fricile primilor ani de maternitate, Kate Reese știa că orice temperatură peste 39 de grade și jumătate e periculoasă. Dincolo de 41 de grade, creierul începe să se prăjească.
   biIp. biIp. biIp. biIp.

   40 de grade.

   Ușa se deschise. Doctorul și sora medicală pătrunseră iute în cameră.
   - Doamnă Reese, este necesar să plecați. Acum.
   - Nu, răspunse ea. Pot să vă ajut.
   - Paza! începu să strige doctorul.
   Oamenii de la pază pătrunseră îndată în rezervă, făcând-o pe mama lui Christopher să creadă că stătuseră afară, pregătiți să intervină în orice moment. Ambrose lăsă pe umărul ei o palmă neșovăielnică.
   - N-o să fie nevoie, doctore, zise Ambrose. Noi tocmai plecam.
   - Plecam pe naiba! strigă mama lui Christopher.
   Ambrose o strânse ușor de umăr și-i vorbi în șoaptă, la ureche.
   - Nu-l poți ajuta dacă te pun în cămașă de forță.
   Mama lui Christopher se uită la paznici. Doi tipi mătăhăloși, cu ditamai burdihanele. Se scărpinau necontenit pe față, plini de sudoare de la gripă. Unul avea în mână un spray cu piper. Celălalt, un baston.
   - Doctorul te-a rugat să pleci... începu cea mai mare dintre matahale, înghițindu-și cuvântul „jigodie” și împingând înlocuitorul acestuia, silnic, pe gât în sus...doamnă.
   Kate Reese simți că vrea să li se împotrivească din toate puterile, însă știa că dacă o face o vor închide.
   Doar să ne dai un motiv, doamnă jigodie.
   - Sigur că da, zise pe cel mai îndatoritor ton pe care-l putu mima. Îmi pare rău.
   Și, zicând acestea, ieși aparent calmă din încăpere, împingând scaunul cu rotile al lui Ambrose și aruncând o ultimă privire către mașinăria care continua să țiuie.

   40,5 grade.
   biIp. biIp. biIp. biIp. biIp.

   40,7

Capitolul 84

   Când se lăsă noaptea, ceva se schimbă. Fără să se spună asta în cuvinte, însă o simți toată lumea. Vântul porni să bată ușor și suflă o șoaptă către mii de urechi.

   E vremeEa

   - E vremea, Eddie. Ascult-o pe bunica.
   Ed Specialul stătea la el în dormitor, cu arma tatălui său în mână.
   Se uită afară, la copacul din curte. O ramură atârna ca un zâmbet îmbolnăvit. Încarcă arma, Eddie. E vremea să te duci în pădure, Eddie. Spre casa bunicuței am pornit, Eddie. Ed Specialul începu să încarce pistolul. Cartușele intrară în armă cu clănțăneli metalice, amenințătoare. Ed Specialul îi dădu drumul în rucsac, alături de restul de provizii pe care bunica îi ceruse să le ia. Își trase până sus fermoarul gecii și deschise fereastra. Sări și apucă ramura aceea care rânjea, și ramura se lăsă sub greutatea lui, coborându-l lin și șerpuitor, la pământ. Du-te în pădure, Eddie. Brady o să încerce să ia pentru el căsuța din copac, Eddie. Nu-i lăsa să ia căsuța, Eddie.
   Brady. Eddie.
   - Ascult-o pe bunica.

   E vremeEa

   - M-ai auzit, Brady? E vremea. Ascult-o pe bunica, zise doamna Keizer.
   Brady Collins încercă să-și ajute bunica să se îndrepte de șale, însă încheieturile slăbite de artrită îi trosniră și căzu la loc pe patul de spital.
   - Brady, sunt prea bătrână ca să mă duc în pădure, dar tu ții minte ce te-a rugat bunica să faci, așa-i?
   - Da, buni, zise el.
   Brady se duse la șifonier. Își puse fularul și geaca groasă. Luă rucsacul, pe care-l umpluse cu provizii cât așteptase ca salvarea s-o ducă la spital pe mama lui. Puse mâna pe cuțitul de vânătoare al tatălui său și pe o armă de foc de colecție, din al Doilea Război Mondial. Închise fermoarul rucsacului și se apropie iarăși de pat.
   - Sper să-ți aduci aminte de numele de dinainte de căsătorie, buni.
   - O să-mi aduc aminte... dacă învingem în război.
   Brady Collins dădu din cap a încuviințare, sărută obrazul ofilit al bunicii lui și ieși. Atât de aglomerat era spitalul, că nimeni nu-i dădu pic de atenție băiatului de 8 ani cu rucsac în spinare. Brady se furișă cu ușurință afară din spital și porni să străbată drumul cel lung, până în pădurea din Mission Street. Ar fi vrut să-și ia la revedere de la tatăl lui, însă era la căpătâiul mamei, la secția de reanimare. Brady spera că, atunci când mama lui avea să-și revină, avea s-o uite pe Kathy Keizer. Fiindcă merita asta. Se sacrificase, până la urmă, ca să-i distragă atenția soțului ei de la tăierea completă a pădurii, până la miezul nopții. Îl întrista că nimic altceva nu funcționase. Dar e vremea acum, Brady. Jenny. Brady.

   E vremeEa

   - Jenny? șopti vocea. E vremea, Jenny.
   Vocea părea a mamei ei. Domoală și blândă. Caldă ca o păturică.
   Jenny Herog băgă mâna sub pernă și scoase cuțitul. Își privi ochii reflectați în lama de metal și zâmbi imaginându-și-o cum dispare în pielea fratelui ei vitreg. Porni apoi pe culoar spre camera lui și, fără să bată, deschise ușa. Îl văzu la computer, desfăcându-și fermoarul de la pantaloni.
   - Sco? zise. Sco?
   - Ce naiba vrei? se stropși el, luat prin surprindere.
   - Mă duc în pădure. Vrei să mergi și tu?
   - De ce căcat m-aș duce cu tine în pădure? zise.
   - Fiindcă, dacă vii, o să-ți dau tot ce vrei.
   Fratele ei vitreg își închise imediat calculatorul. Jenny se apropie și-l luă de mână. Deplasă mâncărimea prin brațul ei și i-o împinse prin piele. Cum făcuse noapte de noapte, în vreme ce era adormit.
   Zile întregi respirase pe gură ca să nu trebuiască să îndure mirosul acru din camera lui. Șosete, miros corporal și unguent pentru acnee.
   Atinsese, zile întregi, mâna aceea împuțită, asudată. Pregătindu-se pentru noaptea asta. Războiul începuse și mami îi zisese că e nevoie de soldați. Însă tot mami îi promisese că, de îndată ce băieții buni câștigau războiul, Jenny avea să fie lăsată să-i taie lui Sco fața și să-l hrănească cu ea. Putea să verse în sfârșit sângele fratelui ei vitreg.
   Cât despre restul lumii, n-avea decât să se înece, să intre la apă cu totul.

   E vreMea

   Fața doamnei Lasko era vârâtă în vasul de toaletă când auzi șoapta, dulceagă și umedă pe ceafă. Era în toaleta femeilor de la bar și încerca să-și provoace voma. Nu fiindcă îi era rău de la stomac.
   Nu. Ci fiindcă se simțea încă trează. Și se gândise că, dacă-și golește stomacul și îl umple apoi cu o sticlă de Jack Daniel’s, cine știe, măcar o să se amețească un pic. Dar nu mergea. Așa că se puse pe plâns.
   Trecuse atâta vreme de când se simțise beată, că nici nu-mi mai amintea senzația. Și nu fiindcă nu băuse alcool. Dimpotrivă, băuse, seară de seară, cu găleata. Numai că mâncărimea aia afurisită nu voia s-o slăbească. Și-acum simțea și restul, totul. Viața îi devenise o necruțătoare trezie care-o făcea să-și amintească fiece lucru oribil pe care-l săvârșise vreodată. Și fiece lucru oribil care i se făcuse. Atât de gravă devenise situația, încât se lăsase în genunchi în fața vasului de toaletă și se rugase la Dumnezeu să-i dea înapoi beția. Și deodată, spre încântarea și imensa ei ușurare, rugăciunii i se răspunse. O voce abia auzită îi șopti că, în sfârșit, avea să se poată iarăși îmbăta.
   Trebuia doar să se ducă la „un local cu program prelungit” aflat în pădurea din Mission Street.

   E vreMea

   Lucrurile continuară așa preț de vreo oră. Prin tot orașul, lumea se opri din treburi și porni spre pădurea din Mission Street. Doug era în mijlocul cinei de Ajun, când îi zumzăi telefonul.
   Te înșală, Doug. Pe tine nu te lasă să mergi până la capăt, dar pe alții i-a lăsat să facă ce-au vrut. I-a plăcut, Doug. E însărcinată, Doug. Cu copilul altuia. Dar pădurea o să-ți repare inima frântă. E vremea.
   Debbie Dunham și-o trăgea cu paznicul de la supermarket în parcare, după ce toată marfa fusese în cele din urmă vândută.
   Nu te mai regula atâta cu ăla, Debbie. Pădurea o să-ți ia durerea. E vremea.
   Bătrâna, în mansarda ei, se legăna în balansoar.
   Știm că ați înotat împreună în râul Ohio. Ce băiat frumos era. Și e aici, acum, în pădure. Vrea să te vadă, Gladyssss. E vremea.
   Mike și Ma se așezară, cu mamele lor, la masă. Tradiția de Crăciun a familiei Gabrielson-Sco, implicând mâncare chinezească și un film vizionat împreună, începuse cu o zi mai devreme. Apoi, după ce terminară cu ospățul, băieții își desfăcură prăjiturelele cu răvașe.
   Mike, dacă e cucerită căsuța din copac, ea o să-l omoare pe fratele tău.
   Ma, ajută-mă, te rog. Christopher a fost prins în capcană. E vremea.

   Părintele Tom se pregătea pentru slujba de miezul nopții, când doamna Radcliffe avu ciudata idee ca slujba să se țină în pădurea din Mission Street. Părintelui Tom nu-i surâse deloc ideea, zicând că asta e o nelegiuire. Așa că membrii corului se aruncară asupra lui și-l mușcară, îl înjunghiară și-l lăsară pe altar, însângerat. Apoi se apucară să cânte. Cântecul era unul pe care nu-l mai repetaseră, însă, nu se știe cum, cunoșteau melodia cu toții.

   E vreMea.
   E vreMea.
   E vreMea.

   Dar poate că cel mai bizar dintre gânduri îi veni sorei Tammy, în vreme ce lua o bine-venită pauză de țigară, după ce-și terminase tura la reanimare. Gândul, de fapt, i se păru atât de bizar, la început, încât îl puse pe seama faptului că, din pricina lipsei de personal, lucrase 72 de ore fără întrerupere. Văzuse, în ultima săptămână, mai multe plăgi împușcate, înjunghieri și tentative de sinucidere decât văzuse de când terminase școala de infirmiere, cu zece ani în urmă. Începuse cu femeia care-și înjunghiase soțul în gât. Apoi Mary Katherine, care dăduse cu mașina peste Christopher și mama lui. Șeriful fusese împușcat în piept. Un clovn se împușcase în tâmplă. Madam Collins înghițise, de bunăvoie, o cutie mare cu vopsea pentru zugrăvit casa.
   Mai erau și alții însă. Șoferi beți. Bătăi în baruri. Accidente de mașină. Cel mai rău era cu șoferul autobuzului școlii, domnul Miller, care se aruncase practic în coarnele unui cerb pe drumul de întoarcere la depou, după ce lăsase acasă toți copiii după serbarea de Crăciun. Masacru, nu alta. Dar nu asta era cel mai ciudat. Nu.
   Cel mai ciudat era că nu murise nimeni.
   Nu mai ținea minte de când murise cineva. Ba chiar legistul glumise că se simte vinovat că șomează, în vreme ce toți ceilalți trudeau atâta, fiindcă ultimul cadavru examinat fusese scheletul acelui băiețel găsit în pădure. Cum îl chema oare? Parcă David și numai-știu-cum. Când fusese asta? Cu vreo lună în urmă. O lună întreagă și niciun mort. Uau.
   Un miracol de Crăciun.
   Sora Tammy mai trase de trei ori, cu poftă, din țigară, și se întoarse în spital. Nu înainte însă de a-i mulțumi Domnului că tura ei se sfârșea, în cele din urmă, la miezul nopții. Mai avea câteva ore și-apoi putea să se întoarcă și să bea un pahar de MerLOT ca lumea, cu tatăl ei. Doar câteva ore până la Crăciun.
   Și totuși. Dacă oamenii ar înceta să mai moară, asta ar însemna că a venit sfârșitul lumii.

Capitolul 85

   Mary Katherine deschise ochii. Se uită pe geam, la apus, și simți un val de greață oribilă. Era Ajunul. Dar n-avea să se ducă la mătușa Gerri și să mănânce supă de ciuperci. Nici la biserică, la slujba de miezul nopții a părintelui Tom. Gonise cu 180 de kilometri pe oră. Și, în momentul crucial în care cerbul îi sărise în față, Mary Katherine nu se gândise decât să își scape pielea. Ca să nu ajungă în iad, rotise volanul și lovise, în schimb, un băiețel și pe mama lui.
   Ești egoistă, Mary Katherine. Tare egoistă.
   Vocea îi scurma în stomac. Amintirile îi reveniră ca un șuvoi uriaș. Impactul teribil. Metalul sfârtecat și explozia parbrizului.
   Utilajele de descarcerare desfăcând caroseriile ca pe niște cutii de conserve. Cei de la intervenții trăgându-i afară pe Christopher și pe doamna Reese. Ce oameni de treabă fuseseră!
   Ai lovit un copil ca să nu ajungi în iad, Mary Katherine.
   Ar fi dat orice să schimbe locul cu el. Ea nu pățise nimic din ceea ce nu putea fi rezolvat cu un somn bun. Avusese centura pusă și airbag. Era în regulă. Ar fi vrut ca airbag-ul s-o omoare. Ca centura de siguranță s-o sugrume. Ar fi meritat să moară în accident.
   Meriți tot ce ți se întâmplă, Mary Katherine.
   Mary Katherine își făcu curaj și, în cele din urmă se uită în jos, la corpul ei. Avea un senzor de puls pe deget. Monitorul cardiac țiuia întruna. Când o aduseseră în spital, o soră Tammy extenuată îi spusese să nu-și facă griji. Avea să fie bine. Ba chiar ar fi fost posibil ca doctorul s-o trimită direct acasă.
   Dacă n-ar fi fost copilul. Ușa se deschise.
   - Mary Katherine?
   Mama ei intră în cameră. Se grăbi s-o îmbrățișeze pe Mary Katherine, iar și iar, cu lacrimi în ochi.
   - Mami, îmi pare foarte, foarte rău.
   Mary Katherine n-avea cum să înțeleagă că mama ei nu era supărată pe fiica sa de 17 ani, fiind prea ușurată că fiica ei de 17 ani, copilașul ei, nu murise în accident în seara aceea. N-avea de unde ști că, oricât de mare s-ar simți copilul, părinților le pare întotdeauna mic.
   - Slavă Domnului că ești bine, zise mama ei. Lăudat fie Iisus!
   Mary Katherine își văzu tatăl intrând. Avea fălcile încleștate, înțepenite de ore întregi de furie. Furie din pricina neascultării ei.
   Din cauza neatenției ei la volan. Furie stârnită de costurile spitalizării, de cei de la asigurări, de suma necesară educației ei la Notre-Dame, care aveau acum să înglodeze familia în datorii.
   - Tati, zise. Îmi pare așa de rău...
   El rămase tăcut ca o statuie. Evitând s-o privească. Scărpinându-se în creștetul capului. Mary Katherine crezuse, în copilărie, că-și ștersese părul din cap cum ștergi mina de creion cu radiera. Așteptă ca el să vorbească și, cum nu scotea un cuvânt, îl întrebă singurul lucru de care-i păsa acum.
   - Cum se simte Christopher?
   - E în comă, zise tatăl ei. S-ar putea să moară, Mary Katherine.
   Vinovăția pe care o simțise până atunci era un fleac în comparație cu ce o năpădi acum. Chipul lui Mary Katherine se înroși de rușine.
   În ochi îi luciră lacrimi și vocea începu să-i tremure.
   - Îmi pare rău, tati. E numai vina mea că...
   - Ce mama naibii făceai pe șosea la ora două dimineața? o întrerupse el.
   I se păru că vocea tatălui ei suna parcă altfel. Nu-l mai văzuse așa de furios. Mary Katherine tăcu. Își privi mama.
   - Nu te uita la ea. Uită-te la mine. Ce făceai, Mary Katherine?
   - Am fost la biserică.
   În clipa în care cuvintele îi ieșiră pe gură, stomacul începu să i se frământe în spasme. Nu mințea. Chiar se dusese la biserică. Dar abia după ce-și făcuse testele de sarcină. După ce făcuse pipi pe 3 bețișoare. Doar după 3 rezultate pozitive. Tatăl. Fiul. Sfântul Duh.
   - Te-ai dus să te rogi? întrebă mama ei, îmblânzindu-și întru câtva privirea.
   - Da, mami.
   - Pentru ce? întrebă tatăl ei.
   - Cum? încercă s-o lungească Mary Katherine.
   Tatăl ei o privi țintă. Și mai furios acum.
   - Știai că toată familia merge în seara asta la slujbă, dar a trebuit să șterpelești mașina la două dimineața ca să te duci la biserică să te rogi?
   - Da, tati.
   - PENTRU CE TE-AI RUGAT? zise bărbatul.
   Mary Katherine era un cerb în bătaia farurilor.
   - Ăăă...
   - PENTRU-CE-TE-AI-RUGAT? repetă tatăl ei.
   Mary Katherine se întoarse spre mama ei.
   - Te rog, dragă. Pentru ce te rugai? întrebă cu voce moale mama ei.
   - Mămica... zise Mary Katherine simțindu-se deodată cu vreo 10 ani mai mică. Nu știu cum s-a întâmplat așa ceva. Cred că am greșit eu cumva, dar nu știu cum. Poate că m-am gândit la asta și să gândești e să făptuiești, dar n-am crezut să meargă așa, mami. N-am știut, jur!
   - Zi-mi doar pentru ce te-ai rugat, dragă. Orice ar fi, o să găsim o rezolvare împreună, zise mama ei.
   În ochii lui Mary Katherine începură să se adune lacrimi. Tatăl ei o apucă de braț.
   - N-O MAI LUNGI ȘI RĂSPUNDE DRACULUI! țipă bărbatul.
   - Tati, sunt însărcinată.
   Odată cu adevărul se iviră și lacrimile. Mama ei o ținu în brațe și Mary Katherine boci. Își zise, o clipă, că exista o șansă ca situația să se îndrepte. Ca mama ei s-o mai iubească. Încă putea intra la Notre-Dame. Încă putea să obțină o slujbă super, să-i plătească datoria tatălui ei și să-l ajute pe Christopher să-și revină. Le promise în gând că o va face. Fiindcă mama ei avea s-o ierte. Fiindcă, atunci când nu merita nimic, i se dădea iubire.
   - Când ați început, tu și Doug, să faceți sex?
   Mary Katherine ridică privirea și-și văzu tatăl. În cele din urmă se uita la ea. Și părea nespus de dezamăgit.
   - Când ați început, tu și Doug, să faceți sex? repetă.
   - N-am început.
   - Ce? Te-ai culcat cu alții?
   - Nu, tati.
   - Atunci... cine-i tatăl? întrebă el.
   Mary Katherine tăcu. Mama ei o luă cu blândețe de mână.
   - Cine e tatăl, dragă? întrebă la rându-i.
   - Nu știu, mami.
   - Nu știi? Dar cu câți ai fost?! făcu tatăl ei.
   - Cu niciunul.
   - Ce tot spui?!
   - N-am făcut sex niciodată.
   - Și-atunci cum ai rămas însărcinată?
   Mary Katherine nu-i putu îndura privirea. Nedumerirea stăvilind furia, ca degetele puse peste jetul de la robinet.
   - Nu știu. Asta am spus. Nu înțeleg ce se întâmplă.
   - Să-mi spui cine-i tatăl! zise el.
   Mary Katherine se întoarse către mama ei.
   - Nu e niciun tată. Asta tot zic. Nu înțeleg ce-am făcut. Mami, ajută-mă, te rog.
   - E-n regulă, dragă. Nu mai trebuie să aperi pe nimeni. Spune-ne doar cine e tatăl copilului, zise cu blândețe mama ei.
   - Mami, nu există niciun tată. E imaculată concepție.
   Palma tatălui ei o lovi, chiar atunci, peste față.
   - Termină imediat cu blasfemia! Cu cine te-ai culcat?
   - Cu nimeni, tati, plânse ea.
   - Cine-i tatăl?
   - Sunt virgină.
   - MARY KATHERINE? CINE PIZDA MĂ-SII E TATĂL?
   Mary Katherine se pregăti să îndure, însă tatăl ei n-o mai pălmui.
   Se mulțumi să-i arunce o privire în care se citea dispreț profund și ieși pe culoar, spumegând de furie. Mary Katherine căzu în brațele mamei și se apucă de bocit cu atâta foc, că nici nu-și dădu seama, câteva secunde, că se petrecea un lucru oribil.
   Mama ei nu o îmbrățișa, la rându-i.
   - Mami? întrebă. O să mă ierți?
   O privi, așteptând alinare. Însă mama ei nici măcar nu suporta să se uite la ea.
   - Numai Dumnezeu te poate ierta, zise.
   Mary Katherine s-ar fi împăcat cu gândul ca tatăl ei s-o pălmuiască tot restul zilei. Dar nu putea îndura nicio clipă dezamăgirea mamei. În câteva clipe, tatăl ei se întoarse însoțit de un doctor pe care Mary Katherine nu-l recunoscu.
   - Bună, Mary Katherine. Sunt doctorul Green. O să-ți dăm un sedativ ușor.
   Îi aruncă o privire asistentei, care se apucă să-i curețe brațul cu o bucățică de vată îmbibată cu dezinfectant.
   - Ca să te ajute cu situația, urmă doctorul Green.
   - Ce situație? Mă întorc acasă acum?
   - Nu. O să mai rămâi la noi o vreme.
   - Tati, ce se petrece?
   Tatăl ei nu voia s-o privească.
   - Mami?
   Mama ei tăcea. Îi luă încă o secundă lui Mary Katherine ca să-și dea seama că o credeau cu toții smintită. Începu să se zbată, însă de pe culoar apărură în grabă niște brancardieri.
   - Te rog, mami. Nu-i lăsa să-mi facă asta.
   - O să te ajutăm, draga mea, zise mama ei.
   - Mami, e o imaculată concepție. O viață m-ai învățat asta.
   Brancardierii o înșfăcară. Se arcui pe spate ca să le scape din mâini, însă erau prea puternici.
   - NU! începu să țipe. VĂ ROG!
   Doctorul scoase la iveală seringa.
   - NU VĂ MINT! JUR PE SUFLETUL MEU! VĂ ROG! SE ÎNTÂMPLĂ CEVA GROAZNIC!
   Doctorul înfipse acul în brațul lui Mary Katherine. Sedativul o moleși în câteva clipe și, chiar înainte să se cufunde într-un somn adânc, își privi mama.
   - Mami, rosti cu voce calmă. Te rog, nu-i lăsa să mă ia.
   Însă mama ei întoarse capul, în vreme ce brancardierii o târau afară din salon.
   - Ai nevoie de ajutor, Mary Katherine, zise doctorul. E vremea.

Capitolul 86

   Doamna Henderson conduse mașina șerifului către școala primară. Cu stația radio pornită, ascultând dacă începuse vreo urmărire. Dar nici vorbă de așa ceva. Radioul, de fapt, rămăsese tăcut de când fugise din biroul șerifului, lăsându-l pe el și pe adjuncții lui să sângereze. Ceva mai devreme tăcerea o nedumerise.
   Acum o încânta, își dădea seama că-și făcuse treaba. Prima parte a trebii, cel puțin.
   Nu mai era poliție în Mill Grove.
   Ajungând la școală, doamna Henderson parcă mașina șerifului la locul ei obișnuit. Privi cum soarele dispare de pe terenul de joacă al școlii. Un soare mare, frumos ca un zâmbet de copil. Copilul pe care domnul Henderson nu i-l dăruise niciodată. Zicea că e vina ei, însă la doctor aflase că părțile ei intime erau sănătoase. Se dusese și soțul ei la control? Da’ de unde! Era prea ocupat să umble teleleu, îi venea să-l înjunghie iarăși. Să bage din nou și din nou cuțitul în el și el să nu mai moară. Să-l înjunghie o eternitate întreagă și să-i vadă sângele curgând pe toboganul de la locul de joacă al școlii. Pe lângă terenul de bătut mingea și lângă leagăne.
   Doamna Henderson se uită în clădirea școlii. Culoarele erau goale. Ușile, încuiate. Așa că ocoli clădirea și sparse cu pumnul geamul de la bibliotecă. Sticla îi făcu franjuri degetele, însă nu-i păsa.
   Câtă vreme mâinile îi erau îndeajuns de puternice ca să înjunghie, doar asta conta. Doamna Henderson se cocoță pe pervaz și pătrunse în bibliotecă.
   Nu stătuse în arest decât puțin timp. Și totuși biblioteca îi păru mult mai mică decât și-o amintea. Pupitrele mici, la fel și mesele.
   Rafturile cu cărți așezate ceva mai jos, pentru ca mâinile mici să poată găsi cuvintele mari. Proiectele artistice de la clasa doamnei Lasko, amărâta aia bețivă. Urme de vopsea făcute cu palma și transformate apoi în picturi cu curcani pentru Ziua Recunoștinței.
   Văzu că una dintre ele fusese făcută chiar de Christopher.
   Păcat de ce avea să i se întâmple.

.........................................