Vraja unui sărut, Christina Dodd

 ........................................

2-5

               Clark îl studie cu mare atenție pe Remington. Începea a bănui care era legătura. Da, chiar începea să înţeleagă.

   - Da. Pe când George era în America şi se pregătea să acţioneze împotriva nobilului care a ucis-o pe Lady Pricilla, i-au fost incendiate casa şi afacerea, fiica lui a fost ucisă cu brutalitate şi el însuşi aproape omorât în bătaie. Abia mai respira, când fiul său s-a întors de la şcoală, îngrozit şi îndurerat. Totuşi, George a apucat să-i spună fiului său cine a comis fapta aceea înfiorătoare.
   Cei doi bărbaţi se priveau peste suprafaţa lucioasă a biroului lui Clark. În cele din urmă, Clark întrebă:
   - De unde ştii toate astea?
   Remington se îndreptă spre uşă şi, înainte să o deschidă, zise:
   - Pentru că eu sunt fiul lui George. Magnus nu îşi va afla odihna până când nu vor fi morţi toţi cei din familia Marchant - şi eu nu îmi voi găsi liniştea până nu mă voi răzbuna.

Capitolul 8

   În seara aceea, Remington stătea în sufragerie, se uita la ceas şi răsfoia exemplarul său răscitit din Robinson Crusoe. Însă nu se putea concentra asupra poveştii.
   Logodnica lui întârzia. În dimineaţa aceea, când traversaseră grădina, ca s-o conducă înapoi în casă, o anunţase că trebuia să fie jos la ora 7. Şi acum era aproape 8.
   În mod normal, ar fi acceptat nazurile unei femei frumoase, cu o îngăduinţă ostenită - şi cu siguranţă cel mai des întâlnit moft al unei femei era să-şi facă o intrare întârziată. Totuşi, nu şi-ar fi suspectat niciodată ducesa de asemenea melodrame meschine - ceea ce dovedea faptul că nu o înţelegea deloc.
   Remington crezuse că avea să leşine de teamă, după incidentul cu Dickie. O condusese în casă, îşi udase batista şi i-o lipise de obraji. Însă ea îi îndepărtase mâna şi urcase cu o demnitate tăcută. Nu o mai văzuse de atunci, dar crezuse că o intimidase îndeajuns încât să se conformeze planurilor lui, fără nici o altă dovadă de nesupunere.
   Tatăl său obişnuia să spună că o femeie îi demonstra unui bărbat că se înşela atunci când acesta se aştepta mai puţin. Aparent, avusese dreptate.
   Micile scântei de originalitate şi de bunătate pe care le văzuse în ea nu erau nimic mai mult decât interpretările elegante ale unei aristocrate care credea că îl putea manipula. Dar îşi imaginase că, spre disperarea ei, înţelesese până la urmă că el deţinea controlul.
   Cu toate acestea, întârzia, iar asta îl făcu să reflecteze asupra evenimentelor întâmplate la bancă. Clark fusese profund şocat de dezvăluirea lui Remington, dar îşi demonstrase curajul, spunând:
   - Dacă e adevărat ce spui, dacă Magnus chiar este duşmanul tău, atunci o să aduc o armă la nuntă şi am să-ţi păzesc spatele de orişice trădare.
    Înainte ca Remington să-i poată mulţumi, Clark adăugase:
    - Dar, în acelaşi sens, dacă din motive de răzbunare îi faci vreodată vreun rău ducesei, voi considera că e responsabilitatea mea să te găsesc şi să te aduc în faţa justiţiei.
   Remington îl plăcea pe Clark - pentru curajul şi candoarea sa.
   - N-o voi răni. Apăr ceea ce-i al meu şi îţi jur că nu vei regreta decizia asta.
   Cei doi bărbaţi dăduseră mâna solemn, apoi Remington plecase.
   Se uită din nou la ceas.
   Noua sfidare a lui Madeline prevestea ceva rău. Probabil era bosumflată - dar Beth ar fi trebuit să-i spună dacă refuza să se îmbrace.
   Dacă ducesa lui nu apărea în 10 minute - se uită la orologiul muzical -, avea să se ducă chiar el să o ia. În cele din urmă, auzi, de la etajul superior, sunetul slab, dar plăcut al şoaptelor unor femei.
   În sfârşit. Excelenţa Sa binevoia să-şi facă apariţia.
   Pe măsura ce cobora ultimele scări, Lady Gertrude zicea pe un ton neliniştit:
   - Dragă fată, ce vreau să spun e că nu cred că o să-i convină treaba asta.
   Nu credea că o să-i convină... ce? Se ridică şi merse în foaier. Când îl zări, groaza se întipări pe chipul blând al lui Lady Gertrude. Vocea ei se schimbă apoi imediat, devenind voioasă. Excesiv de voioasă.
   - O, domnule. Excelenţa Sa arată minunat, este absolut fermecătoare.
   Ducesa stătea pe treptele de mai sus de foaier, cu mâna pe balustradă. Avea o privire distantă.
   Părul ei minunat fusese tăiat. Scurt. Avea faţa încadrată de şuviţe buclate, care-i mângâiau fruntea şi obrajii, în vreme ce altele mai lungi îi atârnau pe gât. Scurt. Îşi tunsese părul.
   Se îndreptă furios spre baza scărilor. Se opri chiar mai jos de ea şi, cu o voce care-i făcea pe angajaţii lui să tremure, întrebă:
   - Ce naiba ţi-ai făcut?
   Ea întoarse capul şi-l privi indiferentă.
   -Te-am avertizat, domnule Knight, că un domn nu înjură în companie mixtă. Nu în Anglia.
   Îndrăznea să-l dojenească... chiar în acel moment? Acum, când arăta atât de diferit? Tunsoarea aceea îi schimba în totalitate aspectul - de la o aristocrată blândă şi timidă devenise o fată băieţoasă şi obraznică - şi, pentru numele lui Dumnezeu, îşi voia logodnica înapoi.
   - Să fiu al naibii dacă nu înjur când vreau. Mai ales când mă confrunt cu o astfel de profanare.
   Lady Gertrude îşi frământa mâinile.
   - O, Doamne. O, Doamne. Ţi-am spus că o să....
   El se întoarse şi o privi ţintă. Ea tăcu şi bătu în retragere.
   - Nu o intimida, domnule Knight, îi porunci ducesa.
    Îi spuse apoi lui Lady Gertrude, pe un ton blând:
    - Linişteşte-te, doamna mea, nu am nevoie de aprobarea domnului Knight.
   El simţi că i se urcă sângele în cap când constată că pe Madeline nu o interesa părerea lui.
   - Va veni şi ziua în care vei dori aprobarea mea, Excelenţă.
   - Serios? zise ea tărăgănat şi pentru prima dată lui Remington i se păru că suna în totalitate ca o aristocrată engleză. Nu te supăra dacă nu-mi ţin răsuflarea în aşteptarea acelei zile.
   Erau aproape de aceeaşi înălţime, întrucât ea stătea încă pe scară. Ochii lui erau cu câţiva centimetri mai jos de ai ei, şi-i putea vedea foarte clar faţa pală şi rece şi indiferenţa studiată.
   Se înfiripă în el o dorinţă grozavă de a-şi pune mâinile pe ea şi de a-i arăta cât de uşor o putea face să-l dorească - şi să-şi dorească aprobarea lui.
   Însă un astfel de gest putea da naştere unei noi sfidări. Vorbi rar, cântărindu-şi cu mare grijă fiecare cuvânt:
   - Unde e părul tău?
   - O parte e încă pe cap.
    Ridică degetele şi le trecu prin şuviţele de păr rămase, parcă încă minunându-se de transformare.
    - Pe restul l-a luat Beth şi l-a dus de aici. A fost o coadă lungă, ca de cal. Acum nu mai e.
   Părul pe care şi-l imaginase răsfirat pe perna lui - pe care voia să-l strângă în pumni şi să-l folosească ca pe o funie cu care să se lege de acea femeie... în acel moment părul acela împodobea un coş de gunoi din bucătărie.
   - Beth a făcut asta?
   Avea s-o facă pe slujnică să plătească pentru fapta ei.
   - Am luat foarfecă şi am tăiat din lungime, îl informă Eleanor.
   Imaginea care i se ivi în minte îl făcu să tresară.
   - L-am tăiat şi strâmb pe deasupra. Biata Beth a trebuit să rezolve problema, şi încă îi tremură mâinile la gândul reacţiei tale.
   - Aşa şi trebuie.
    Strânse pumnul.
    - Ar trebui să tremure.
   - I-am spus că n-are de ce să-i fie frică. I-am zis că eşti în multe feluri, dar cu siguranţă nu nedrept.
    În timp ce vorbea, Eleanor îl privea şi-l măsura cu ochii ei mari de un albastru-închis.
    - Greşesc, domnule Knight?
   Sigur că nu. Nu ar fi dat afară o servitoare pentru că făcuse după cum îi poruncise stăpâna ei. Dar nu trebuia - şi nici nu voia - să recunoască asta în acel moment. O întrebă însă, pe un ton gutural:
   - Ce te-a împins să faci asta?
   Ea se aplecă spre el - suficient de mult cât el să poată simţi parfumul suav al unei flori exotice. Suficient de mult ca sânii ei generoşi să lipească şi mai tare de corsaj.
   - Cred că ştii deja.
   Era adevărat. Îşi tăiase părul pentru că îi spusese cum avea să se folosească de el ca să o subjuge. Se aplecă şi el, până când aproape îi atinse nasul cu al lui.
   - O să-l laşi să crească la loc.
   - Dacă vreau.
   - O să-l faci să crească, şi încă repede.
   Zâmbi - era o ridicare uşoară şi mulţumită a colţurilor gurii.
   - Domnule Knight, îţi promit că indiferent ce voi face sau nu voi face nu va avea nicio legătură cu dumneata.
   Părea extrem de sigură de ceea ce spunea.
   El nu înţelegea de ce şi nu-i plăcea deloc.
   Era timidă, blândă şi speriată de el. Văzuse dovezi ale prudenţei ei, la fiecare pas. Oare nu pricepea că era cu totul sub puterea lui?
   Îi cercetă chipul, căutând motivul liniştii ei. Dar, când îi întâlni privirea, se pierdu în ochii ei. Erau frumoşi, mari şi de un albastru intens, încununaţi de gene lungi şi curbate. Aproape că îi putea vedea sufletul pe care-1 ţinea atât de bine ascuns, şi îşi dori să o cunoască. Să o cunoască cu totul. Trup şi suflet.
   Spre surprinderea lui, ceea ce începuse ca un interogatoriu vizual furios se schimbă. Se domoli. În timp ce se priveau, fiecare din ei îşi aminti momentul acela de pe alee, când aproape, aproape o sărutase. Rămăşiţele pasiunii din acea dimineaţă căpătară amploare între ei, şi îşi dori să o guste - acolo, chiar în acel moment....
   Vocea lui Lady Gertrude interveni cu toată subtilitatea unui bandit venit să jefuiască:
   - Domnule Knight, ce părere ai despre rochia lui Madeline?
   El o ţintui cu privirea. Ducesa se îndreptă brusc. Îşi privi mâinile cu care îşi netezea neliniştită fusta pe coapse.
   Se uită şi el, incapabil să-şi întoarcă privirea de la acea autoanaliză revelatoare.
   Lady Gertrude interveni din nou - dar de data aceasta cu mai mult succes:
   - Îmi plac în mod special linia decolteului, şi croiala simplă, şi felul în care mânecile bufante îi dezvăluie braţele albe.
   Remington o asculta pe Lady Gertrude, studiind, în acelaşi timp, rochia. Ducesa purta o rochie de seară crem, petrecută peste piept, care se deschidea şi dezvăluia o fustă vişinie de satin. Marginile rochiei erau împodobite cu o ţesătură de un verde intens, cu un model fin grecesc. Pantofii ei de satin se potriveau perfect cu fusta, iar părul său negru era împletit cu o panglică vişinie.
   Avea un evantai de culoare crem, prins de încheietura mâinii.
   Se crea un efect vizual impresionant. Nu era întocmai ceea ce ar fi dorit el, însă era o alegere excelentă, care-i punea în valoare înălţimea şi silueta zveltă. Şi totuşi... şi totuşi...
   Zise apoi, încruntat:
   - Corectează-mă dacă greşesc, dar rochia aceasta nu este una dintre cele pe care le-am cumpărat eu pentru tine.
   - Nu. Este una de-a mea.
    Madeline părea foarte calmă - ca şi când acel moment dintre ei nu s-ar fi petrecut niciodată.
   - Parcă spuneai că nu ai haine adecvate.
   - Ce surpriză, zise ea, inexpresivă. Am găsit-o în cufărul meu.
   Nu mai spuse nimic altceva, în ciuda faptului că era evident că el aştepta acest lucru - aşa că o examină făţiş.
   - E foarte frumoasă.
    Pentru o clipă, i se păru că observă uşurarea în ochii ei.
   Îi dădu apoi un ultimatum:
   - Dar te implor să mergi să te schimbi. Aş vrea să porţi ceva mai elegant la prima ta apariţie ca logodnica mea.
    Privirea i se mută la coafura ei.
    - Dacă tot nu se poate şi o coafură mai adecvată.
   - Sunt viitoarea ducesă de Magnus, zise ilustrând perfect toată trufia unei aristocrate. Eu stabilesc moda.
   El nu îi putea tolera sfidarea.
   - Du-te să te schimbi.
   - Mă tem că e imposibil, zise ea punându-şi mănuşile crem care-i ajungeau până mai sus de coate. E o insultă la adresa oricărei reuniuni să ajungem la petrecere după sosirea prinţului de Wales, şi am întârziat deja.
   Nu ştia dacă era adevărat sau nu. Societatea engleză avea prea multe reguli şi moravuri pe care el nu le înţelegea, ca să nu mai pomenească de titlurile interminabile şi de ierarhia lor sau de diferitele metode de adresare. Elaborase scuza ruşinată perfectă pentru numeroasele dăţi în care spusese sau făcuse lucrul nepotrivit, se adresase cuiva cu titlul greşit sau intrase într-o încăpere înainte sau după momentul cuvenit. Până acum, englezii îi toleraseră greşelile. Se îndoia totuşi că aveau să ierte şi o insultă adusă prinţului lor.
   - Ai făcut asta intenţionat.
   Văzu atunci, pentru prima dată, o sclipire de furie în ochii ei albaştri.
   - Normal. Chiar credeai că voi purta, supusă, hainele pe care mi le-ai cumpărat, ca şi cum aş fi o curtezană pe care-i angajat-o pentru o lună?
   Lady Gertrude icni şi îşi acoperi gura cu mâna. Treptat, expresia de uimire de pe chipul ei se schimbă, iar ochii începură să-i sclipească.
   În clipa aceea Remington înţelese adevărul.
   Pierduse.
   Bătălia pe care o pierduse era una mică - de fapt, neimportantă pentru planurile sale - dar i se întâmpla atât de rar să piardă, încât abia dacă putea să înţeleagă cum de se întâmplase.
   Pierduse. Pierduse în faţa acelei ducese tăcute, timide, dar încăpăţânate.
   Foarte bine. Avea să ţină minte acest lucru şi, pe viitor, avea să-şi rafineze tacticile şi să aibă grijă să nu o mai subestimeze.
   - N-aş face niciodată greşeala de a te considera o curtezană, Excelenţă. Te-aş crede mai curând o maestră a şahului.
   Ea încuviinţă din cap, acceptând acel omagiu ca pe ceva de la sine înţeles.
   Remington luă mantia neagră de seară de la majordomul care aştepta şi şi-o puse pe umeri. Luă apoi bastonul lung, din lemn sculptat, şi, ca o ultimă semnătură personală, îl propti în podea, arătând, din cap până-n picioare, ca un aristocrat englez - şi ştiind foarte bine că era întru totul un american barbar. Zise apoi pe un ton delicat precum catifeaua, dar aspru ca iarna:
   - Te avertizez, ducesă. Următoarea mutare e a mea.

Capitolul 9

   - Ce înghesuială! exclamă Lady Gertrude, roşie de emoţie, şi cercetă mulţimea prin lentila lornionului său. Lord şi Lady Picard invită mereu pe toată lumea la balul lor... Pe absolut toată lumea! Unii spun că îşi dau aere prin felul în care lacheul lor prezintă pe toată lumea, de parcă ar fi o recepţie regală. Au o sală de bal care se întinde pe aproape tot parterul şi presupun că e acceptabil să ai pretenţii atunci când ai cinci moşii mari.
   Agită degetul spre Remington, apoi spuse:
    - Dar îţi ofer o imagine de ansamblu asupra societăţii engleze, domnule Knight. Acceptarea socială nu depinde de averea deţinută.
   - Bineînţeles că nu, doamnă, îi spuse femeii minione pe care o ţinea la braţul stâng, gândind însă, în secret: „Nu, dar averea ajută".
   Pe măsură ce ducesa, Lady Gertrude şi domnul Knight avansau pentru a fi prezentaţi, prin holul care ducea spre sala de bal se revărsa un amestec de voci şi de muzică. Ceilalţi invitaţi se înghesuiau în jurul lor, încercând să ajungă mai în faţă - toţi îşi doreau să fie primii care intrau în sala de bal. Se uitau cu curiozitate la cei trei şi şuşoteau în spatele evantaielor şi al mâinilor înmănuşate.
   - Ia uite, Madeline, zise Lady Gertrude, toată lumea se holbează la tine!
   - Ştiu.
    Viitoarea ducesă privea drept în faţă, cu umerii încordaţi şi spatele drept.
   Remington nu mai văzuse niciodată o femeie pe care să o stânjenească propria celebritate. Nu se mai bucurase niciodată în asemenea măsură de succesul planului său. Mulţimea adora un singur lucru mai mult decât o poveste de dragoste - un scandal.
   El le putea oferi pe amândouă. Şi exact asta avea să facă.
   - Poate e de vină părul dumitale, şopti el.
   Madeline îi aruncă o privire tăioasă.
   - Toată lumea e absolut avidă să afle mai multe despre dumneata şi domnul Knight.
    Lady Gertrude se uită dincolo de el, la nepoata ei.
    - Dragă fată, vei fi frumoasa balului!
   - Priveşti partea plină a paharului, zise Eleanor.
   Părea conştientă de faptul că oamenii se chinuiau să le asculte conversaţia.
   Cu intenţia a detensiona atmosfera, Remington zise:
   - Sunt sigur că logodnica mea este cea mai frumoasă femeie de la orice bal la care participă.
   Ea abia dacă se uită la el. Părea că abia îl auzise. Dacă n-ar fi ştiut mai bine, ar fi bănuit că suferea de trac.
   Nu era obişnuit ca o femeie - orice femeie - să îl ignore, iar în seara aceea, în acel moment, ea făcea mai mult de atât. Cu puţin timp în urmă îl sfidase, iar în clipa aceea încerca să pretindă că nu era acolo, lângă ea, în calitate de logodnic al ei.
   Cu o voce profundă, îi rosti numele.
   - Madeline.
   Ea continua să îl ignore. El îi luă mâna şi o ridică spre buzele lui, însă, în ultimul moment, o întoarse şi îi sărută încheietura.
   Acest lucru îi atrase atenţia. Se uită la el, cu ochii mari şi speriaţi ai unei căprioare care nu mai văzuse niciodată un om.
   Bârfele începură să răsară şi să se audă tot mai tare în jurul lor.
   - Domnule Knight!
    Lady Gertrude folosi tonul cel mai dezaprobator cu putinţă. Nu-i păsa dacă o auzea cineva.
    - Să nu mai faci niciodată asta. Este complet nepotrivit.
   - Până când vom fi căsătoriţi, răspunse el.
   Nici lui nu îi păsa dacă era auzit.
   - Niciodată, zise Lady Gertrude cu o fermitate zdrobitoare.
   Rectifică apoi şi adăugă:
    - Niciodată în public.
   Eleanor nu zise nimic - doar pleacă uşor capul şi roşi. Remington ar fi putut jura că vedea strălucirea lacrimilor în genele ei.
   Se simţi vinovat o clipă. însă doar preţ de o clipă. S-o ia naiba. Majoritatea femeilor pe care le cunoscuse el foloseau plânsul ca pe o armă, ca să obţină ceea ce-şi doreau. Ducesa lui însă părea ruşinată de lacrimile ei - părea a-şi dori să nu le fi văzut nimeni.
   Nici el, nici altcineva din mulţime.
   Se interesase în amănunt despre femeia aceea înainte de a face oferta ca să-i câştige mâna - şi toată lumea îi spusese că se simţea în largul ei în societate, că era curajoasă, deschisă şi profund conştientă de importanţa ei, fără a fi totuşi snoabă. Oare de ce o schimbaseră atât de mult anii petrecuţi în străinătate? Sau era un alt joc prin care urmărea să obţină compasiune pentru situaţia în care afla?
   - Iată-1 pe Lord Betterwoth - şi aceea nu e soţia lui.
    Lady Gertrude flutură din degete, în semn de salut.
    - Domnule Knight, te poţi comporta cuviincios cât mă duc eu să vorbesc cu doamna Ashton? Ea ştie mereu cele mai noi bârfe şi mă poate pune la curent cu toate noutăţile.
   - Voi fi un gentleman englez desăvârşit!
   „Plicticos şi fără sânge în vene."
   - Nu te deranjează, nu-i aşa, dragă nepoată?
   În mod evident, Eleanor nu voia ca ea să plece. Însă ochii lui Lady Gertrude străluceau de bucurie, aşa că Remington privi cum ducesa lui pierdu bătălia dintre dorinţă şi bunătatea ei.
   - Mergi, doamna mea. De vreme ce am fost plecată din ţară, şi eu sunt neştiutoare, şi va trebui să mă pun la curent cu toate cele întâmplate.
   - Mă întorc în timp util pentru prezentare. Păstrează-mi locul, domnule Knight.
   - Să nu întârzii, zise el, folosind tonul poruncitor.
   Lady Gertrude începu să rostească un răspuns obraznic. Apoi văzu că era foarte serios şi, amintindu-şi care era datoria ei acolo, zise:
   - Sigur că am să fiu aici. Nu mi-am uitat rolul de însoţitoare.
   Aproape că ţopăia de bucurie - atât de mult îşi dorea să plece de lângă ei.
   Eleanor zise încet:
   - Nu e nevoie să fii rău cu ea. Nu are intenţii rele.
   Mustrarea ei îl surprinse.
   - Nu sunt rău cu ea. Eu am angajat-o. O plătesc bine, ca să mă asigur că reputaţia dumitale nu are de suferit din cauza asocierii noastre premaritale. Nu făceam decât să-i amintesc care sunt îndatoririle ei. În plus, cred că te simţi mai în largul tău cu mine dacă este şi ea în apropiere.
    Auzi cum ei i se tăie răsuflarea.
    - Sau nu-i aşa?
   Ea întoarse capul, fără să îi răspundă.
   Se trezi distras de şuviţele negre de păr care îi mângâiau pielea albă de pe ceafă. Poate avea să înveţe totuşi să-i placă noua tunsoare... În fond, nu prea avea de ales, nu-i aşa? Cel puţin până nu-i creştea părul la loc.
   - Remington!
    Clark se chinui să-şi facă loc prin mulţime până lângă el.
    - Mă bucur să te revăd atât de repede.
   - Şi eu mă bucur.
    Remington se întoarse spre Madeline.
   - Dă-mi voie să ţi-o prezint pe Excelenţa Sa, marchiza de Sherbourne, viitoarea ducesă de Magnus şi viitoarea mea soţie. Excelenţă, dumnealui este domnul Clark Oxnard, preşedintele Băncii Whittington şi un om pe care sunt mândru să-l numesc prieten.
   Madeline îl privi pe Clark, aproape îngheţată de spaimă. Dar Clark făcu o plecăciune şi chicoti:
   - Milady, dacă-mi permiţi, am auzit că semeni cu verişoara dumitale, domnişoara Eleanor de Lacy, şi chiar aşa este. Într-adevăr, semănaţi. Am cunoscut-o pe tânăra domnişoară cu mulţi ani în urmă, înainte să plec de la Blinkingshire, şi, dacă n-aş şti adevărul, aş zice că sunteţi surori gemene.
   Eleanor se grăbi se facă o reverenţă, care o făcu să arate ca şi când şi-ar fi pierdut echilibrul.
   - Nu gemene. Nu, nu suntem.
   - Sigur că nu, zise Clark relaxat. Logodnicul acesta al dumitale m-a rugat să-i fiu cavaler de onoare la nuntă. Mă simt extrem de onorat.
    Puse mâna pe braţul lui Remington.
    - E unul dintre cei mai buni băieţi pe care i-am cunoscut vreodată. Eşti o tânără foarte norocoasă. Desigur, şi el e un bărbat tare norocos.
   - Da, chiar sunt, zise Remington.
   - Voi fi la biserică, pregătit pentru orice.
   Clark îi făcu un semn cu subînţeles lui Remington. Odată cu acea asigurare verbală, Remington recunoscu un sentiment crescând de camaraderie, diferit de orice simţise până atunci.
   - Clark, îţi mulţumesc. Îmi refaci încrederea în oameni.
   - Ba deloc.
    Clark zâmbi larg.
    - Pur şi simplu n-aş îndrăzni să-l pierd pe cel mai profitabil client al băncii.
   Remington chicoti.
   Eleanor se uita la cei doi bărbaţi de parcă vorbeau într-o limbă străină. Nu spusese nimic. Fără replici de complezenţă. Fără curtoazii. Dacă ea avea de gând să se comporte la fel cu toţi asociaţii lui, atunci Remington trebuia să poarte o discuţie serioasă cu ea, despre politeţurile cuvenite.
   Clark însă nu găsi nimic nepotrivit în purtarea ei.
   - Ar trebui să mă întorc. Doamna Oxnard este o făptură foarte micuţă, şi mulţimea o s-o împingă dintr-o parte în cealaltă când nu sunt cu ea. Dacă nu mai apucăm să ne vedem în seara asta, ne vedem la ceremonia de nuntă. A fost o plăcere, Excelenţă.
   - Mi-a făcut plăcere, domnule, răsună vocea ei, şi privi după el de parcă ar fi fascinat-o spatele lui.
   Remington îi vorbi încet la ureche:
   - E atât de îngrozitor pentru tine să fii văzută la braţul meu?
   - Poftim?
   Se uită în sus la el şi clipi, cu aparentă uimire. Din cauza întrebării lui. Din cauză că îl vedea atât de aproape de ea.
   - Abia dacă te-ai uitat la Clark, şi pe mine nu m-ai privit deloc în ochi de când am ajuns.
   Dar se uita la el în acel moment. Îl vedea, pentru că avea buzele uşor întredeschise, iar genele îi fluturau de parcă se chinuia să menţină contactul vizual.
   - Ţi-e ruşine să fii văzută cu mine.
   - Ba deloc!
   - Sunt îmbrăcat adecvat şi, cu excepţia unui sărut ocazional pe încheietura mâinii dumitale, m-am şi comportat cuviincios, aşa că poate te îngrijorează faptul că reputaţia dumitale de aristocrată va avea de suferit prin prisma asocierii cu mine.
   - Ducesa de Magnus are un statut atât de important, încât reputaţia sa nu poate suferi prejudicii, nici măcar din pricina faptului că a apărut la un bal la braţul dumitale.
    Zâmbi când făcu afirmaţia, parcă amuzată de propria-i cutezanţă. Sub influenţa acelei veselii, se îmbujoră, iar ochii îi străluciră şi gropiţele acelea încântătoare pe care le avea în obraji îi vibrară.
   Se gândi imediat: „E fermecătoare". Se aşteptase ca femeia aceea să-l provoace, nu să-l încânte. îl surprinsese, iar acest lucru îl neliniştea. Cu toate acestea, era doar o femeie - şi încă o femeie al cărei tată ţinea atât de puţin la ea încât fusese dispus să-i rişte viitorul la un joc de noroc. Remington nu trebuia să uite asta.
   El deţinea controlul asupra situaţiei.
   Îi atinse bărbia cu degetul înmănuşat în alb şi-i ridică faţa spre a lui.
   - Zâmbeşti mult prea rar. Mă întreb de ce.
   Ei îi dispăru orice urmă de amuzament. Îşi şterse mâna în jos pe fustă, de parcă i-ar fi transpirat palma în mănuşă.
   - Nu-mi plac balurile.
   - Eşti agitată.
   - Nu am în fiecare zi privirile tuturor aţintite asupra mea.
   Ştia foarte bine că nu era adevărat. Aflase adevărul despre scandalul care o făcuse să părăsească Anglia.
   - Aş fi crezut că eşti obişnuită cu asta. Ai stârnit destul de multe bârfe când ai pus capăt ultimei tale logodne.
   Eleanor se albi la faţă. Madeline făcuse valuri când rupsese logodna cu contele de Campion, iar în acel moment Eleanor deveni conştientă că el îi cunoştea trecutul. Îşi recăpătă calmul, apoi izbucni:
   - Am să te anunţ eu, domnule, când trecutul meu devine treaba dumitale.
   - Vei fi soţia mea.
    Îi zâmbi, făcând pe plac mulţimii şi în acelaşi timp arătându-i falsa lui afecţiune.
   - Trecutul dumitale este acum treaba mea.
   - Mi s-a spus despre căsătorie că este un schimb reciproc. Am să-ţi spun secretele mele când mi le dezvălui şi tu pe ale dumitale.
    Îi zâmbi şi ea cu aceeaşi afecţiune falsă pe care i-o arătase şi el, apoi făcu un gest spre mulţimea care fremăta şi-l invită:
    - Te rog. Este, în fond, locul potrivit.
   - Aşadar, pasărea ştie să răcnească, până la urmă.
    Avansară spre capătul din faţă al şirului de oameni.
    - Nu trebuie să-ţi faci griji că-1 vei vedea pe Campion aici. E plecat din oraş.
   - Foarte bine. Nu vreau să-l văd, zise ea exagerat de pătimaş.
   - N-ar fi contat nici dacă ai fi vrut.
   Stăteau în capătul scărilor care coborau spre sala imensă de bal. Mai jos de ei se ridicau stâlpi de marmură neagră, care ajungeau până la tavanul albastru cu auriu. Ferestrele se înălţau, impunătoare şi înguste. încăperea era atât de plină, încât oamenii abia se puteau deplasa. Cu siguranţă nu dansa nimeni pe muzica orchestrei mici, aşezate în colţ, care se chinuia din răsputeri să acopere pălăvrăgelile cu acordurile ei.
   Scena era pregătită. Piesa începuse. Totul mergea conform planului.

Capitolul 10

   Privind în ochii reci şi limpezi ai domnului Knight, Eleanor înţelese greşeala din planului lui Madeline.
    Se hotărâse să vină la Londra şi să vorbească cu domnul Knight despre acea logodnă nelegitimă. O nebunie - pentru că domnul Knight avea să facă exact aşa cum îşi dorea. Iar ceea ce-şi dorea era să se însoare cu ducesa. Biata Madeline - trebuia să se mărite cu el dintr-un motiv extrem de ne justificat: un pariu pierdut!
   Şi biata Eleanor - ea trebuia să privească neputincioasă şi apoi să dispară.
   „Voi obţine ceea ce-mi doresc", o avertizase el.
   Eleanor îşi împreună mâinile. O dorea... Oare avea să-şi schimbe cu uşurinţă afecţiunea spre Madeline? Poate că se măgulea, dar nu credea asta. Toate planurile lor se dovedeau anapoda, şi doar Dumnezeu putea şti ce avea să se întâmple.
   Lady Gertrude se strecură prin mulţime şi ajunse înapoi la locul ei.
   - Am venit, am venit!
  Îi privi pe amândoi, apoi zise:
   - Simt că v-aţi mai relaxat. Să plec iarăşi?
   - În niciun caz. Sunt pe cale să ne prezinte.
   Domnul Knight îi spuse crainicului numele lor. Lady Gertrude îi zise în şoaptă lui Eleanor:
   - Ce poveşti mi-a fost dat să aud!
    Îi făcu cu ochiul, apoi încuviinţă din cap şi continuă, într-o şoaptă teatrală:
    - Mai târziu, când vom fi singure.
   - Bine, doamnă.
   Eleanor avea gâtul uscat şi palmele umede şi se simţea ameţită şi expusă, din cauza noii tunsori. Îl auzi pe crainic rostind încet:
   - Da, domnule Knight, ştiu cine sunteţi.
    Se întoarse apoi spre sala de bal aglomerată şi zgomotoasă şi strigă:
    - Excelenţa Sa, marchiza de Sherbourne şi viitoare ducesă de Magnus!
   Toate capetele din sala de bal spre întoarseră spre scări.
   - Lady Gertrude, ducesă de Glasser!
   Conversaţiile începură să se stingă.
   - Şi domnul Remington Knight!
   Pe măsură ce coborau scările, tăcerea deveni din ce în ce mai profundă şi mai apăsătoare. Până şi orchestra amuţise. Niciodată, în viaţa ei liniştită, Eleanor nu mai primise atât de multă atenţie. Ba, chiar mai rău, recunoştea o bună parte dintre oamenii din mulţime. Oare o recunoşteau şi ei pe ea? Când avea să fie dezvăluit faptul că era o impostoare?
   Lady Gertrude zise, neafectată:
   - Ce mai intrare ne facem! Şi după cum mă aşteptam, e îngrozitor de multă lume. Nu-i aşa că e de-a dreptul palpitant?
   Nu palpitant. Înfiorător. Mâna lui Eleanor se strânse în jurul cotului domnului Knight. Lungimea scării părea a se mări cu fiecare pas. Toţi ochii aceia... care îi priveau... şi îi tot priveau. I se păru că picioarele i se măriră prea mult ca să mai încapă pe trepte.
   Cu siguranţa avea să se împiedice şi să cadă. Da, urma să cadă - şi, chiar dacă nu avea să fie dată afară pentru că era o impostoare, avea să o facă de râs pe Madeline.
   Ajunseră în cele din urmă la pardoseala cu negru şi alb, de marmură. Ochii care până atunci se holbau se întoarseră de la ei. Se reluă zumzetul conversaţiilor. Eleanor putea să respire din nou.
   Lord şi Lady Picard întâmpinau oaspeţii. Doamna era o amfitrioană desăvârşită, iar domnul... un măscărici desăvârşit.
   Eleanor îi cunoscuse în urmă cu 4 ani, în timpul primului sezon al lui Madeline - dar Lady Picard abia dacă se uitase la însoţitoarea ei, în timp ce Lord Picard făcuse mai mult decât să se uite. Se holbase la ea, pofticios, ca la toate tinerele - dar nu îi studiase şi chipul. Eleanor era sigură că nu aveau să o recunoască drept cine era cu adevărat. Dar oare urmau să-şi dea seama că nu era cine pretindea?
   Se pregăti sufleteşte, dar Lady Picard o privi fără cel mai mic semn că ar fi recunoscut-o.
   - Milady, ce frumos din partea dumneavoastră ca balul nostru să fie prima petrecere la care participaţi de când v-aţi întors în Anglia. Şi domnule Knight... Dragă domnule, speram că veţi veni să-mi faceţi seara - flutură din gene - desăvârşită.
   El făcu o plecăciune în faţa femeii.
   - N-aş fi ratat asta pentru nimic în lume.
   - Nu, sigur că nu. Primul bal cu noua dumneavoastră logodnică.
    Lady Picard o privea cu nesaţ pe Eleanor, dar, aparent, nu observase nimic neobişnuit cu ducesa. Eleanor trecuse cu bine de prima încercare.
    - Bănuiesc că logodna asta a fost o mare surpriză când v-aţi întors acasă, nu-i aşa, Excelenţă?
   Întrebarea o făcu pe Eleanor să scrâşnească din dinţi.
   - Excelenţa Sa ducele de Magnus se gândeşte la ce e mai bine pentru fiica sa.
   Nu era atât un răspuns, cât o dojană, iar Lady Picard o acceptă cu un zâmbet încordat.
   - Ce mult mă bucur să te văd, Lady Glasser. Eşti invitata nepoatei dumitale?
   - Şi însoţitoarea ei, zise ferm Lady Gertrude. Sunt lângă ea zi şi noapte. Nu o las singură nicio clipă.
   Lady Picard îl adora din priviri pe domnul Knight.
   - O idee foarte bună. Domnul Knight este un om extrem de periculos.
   - Cum puteţi spune aşa ceva? Sunt un mieluşel, protestă domnul Knight.
   Lady Gertrude şi Lady Picard chicotiră.
   Eleanor nu putu nici măcar să zâmbească. Un mieluşel. Absurd. Era un lup care nici măcar nu se obosea să-şi ascundă colţii şi ghearele - sau firea nemiloasă. Iar dacă cineva de acolo ar fi ştiut că ea locuia în casa lui, toate protestele lui Lady Gertrude ar fi devenit inutile, iar reputaţia lui Eleanor ar fi fost ruinată. Dădea numai peste probleme, oriunde se întorcea, şi toate aveau legătură cu domnul Knight.
   Ba, chiar mai rău de atât, când îl privea, nu îl mai percepea ca pe un american parvenit. Nu mai conta că o ameninţase, că o spionase sau că o constrânsese. în seara aceea arăta absolut fantastic. Purta nişte pantaloni negri până la genunchi şi o haină neagră cu o croială foarte elegantă, aşa cum ar fi trebuit să poarte orice bărbat - pe de altă parte, nu toţi aveau o siluetă adecvată.
   Lavaliera lui albă ca zăpada fusese legată într-un nod complicat.
   Avea o vestă de mătase cu un model subtil de flori de iris aurii, pe fundal albastru, şi pantofi negri, simpli. Domnul Knight nu avea nevoie de tocuri înalte - se înălţa deja deasupra celorlalţi bărbaţi, în ochii ei, era specimenul perfect de bărbat, şi, privind în jur, Eleanor observă că nu era singura femeie care îl considera aşa. înspre domnul Knight se îndreptau multe priviri lascive şi cochete.
   - Cum vi s-a părut Europa, Excelenţă? întrebă Lady Picard.
   - O degringoladă totală, zise Eleanor.
   - Îngrozitorul de Napoleon!
    Lady Picard îşi ridică nasul cârn.
   - Voi găzdui o mică serată mai târziu, doar pentru noi, femeile, şi ne veţi putea povesti despre aventurile dumneavoastră.
   - Ar fi minunat.
   Eleanor plănuia să fie de mult plecată.
   Arătând spre scările din spatele lor, domnul Knight zise, pe un ton întrebător:
   - Prinţul trebuie să sosească destul de târziu la petrecerile dumneavoastră, altfel foarte mulţi oameni n-ar mai putea intra.
   - O, Doamne, şopti Lady Gertrude.
   Lui Eleanor i se tăie răsuflarea şi se rugă ca Lady Picard să pretindă că îl înţelegea. În schimb, doamna se încruntă, vădit nedumerită.
   - La ce anume vă referiţi?
   - Nu poate ajunge nimeni după sosirea prinţului...
   Lady Picard chicoti, plină de înţelegere.
   - Nu, nu, mă tem că sunteţi confuz, domnule Knight. După ce soseşte Prinţul, nu poate pleca nimeni, înaintea lui. Nu există reguli cu privire la sosirea după Maiestatea Sa.
   - A. Ignoranţa mea americană se vădeşte din nou.
   Domnul Knight îi aruncă lui Eleanor o privire ucigătoare.
   - Sunt atât de multe reguli sociale - Lady Picard îşi odihni mâna pe a lui, cu un aer intim, care dezvăluia mult prea clar de ce era răsfăţatul înaltei societăţi - şi vi le amintiţi extrem de bine.
   Domnul Knight zâmbi, etalându-şi dantura impecabilă.
   - Am o memorie perfectă. Îmi amintesc tot.
   „Mai ales de trădarea lui Madeline", zise el fără cuvinte. În spatele lor, oamenii tuşeau şi se înghesuiau.
   Lady Picard decise că făcuse destul spectacol prin intermediul lor şi că venise momentul să treacă mai departe.
   - E o plăcere să vă avem în seara asta aici. Cina se va servi la miezul nopţii. Vă rog, dansaţi şi simţiţi-vă bine!
   Îşi înfipse cotul în coastele soţului ei. Bărbatul se opri cu greu din contemplarea sânilor lui Eleanor.
   - Ă? Ce? Da, soţia mea chiar spunea azi că dacă nu apar în seara asta faimoasa Lady Sherbourne şi nemernicul acela norocos de domnul Knight, va declara balul o mare dezamăgire şi nu avea de ales decât să se spânzure.
   - Nu puteam permite una ca asta, zise domnul Knight. Societatea engleză ar fi suferit o mare pierdere.
   Lady Picard radia. Lord Picard încuviinţă din cap. Oare niciunul din ei nu sesizase sarcasmul din vocea domnului Knight?
   Eleanor interveni, calmă:
   - Vă mulţumim pentru invitaţie. N-am fi ratat cel mai important eveniment al sezonului pentru nimic în lume.
    Îl luă de acolo pe domnul Knight, cu un mic ghiont.
   Oamenii de-abia aşteptau să se năpustească asupra lor, dar domnul Knight se uită urât, şi se lăsară cu toţii păgubaşi - cel puţin pentru moment. Zise apoi, fără urmă de politeţe:
   - Lady Gertrude, caută-ţi prietenii şi staţi la o bârfă mică.
   Lady Gertrude îl privi cu îndoială.
   - Dar abia ce i-am spus lui Lady Picard că nu plec nicio clipă de lângă Madeline.
   - Voi avea eu grijă de logodnica mea pentru tot restul serii. Nu are ce să i se întâmple rău aici, în sala de bal.
   Vai, dacă ar fi ştiut!
   Lady Gertrude o privi pe Eleanor.
   - Mergi, mătuşă. Voi fi bine.
   Remington aşteptă să rămână singuri, apoi zise pe un ton rece, dar, în acelaşi timp, furios:
   - Lord Picard nu are niciun drept să saliveze după tine. Pe viitor, lasă-mă pe mine să mă ocup de astfel de situaţii.
   - La ce intrare ne-am făcut, domnule, era imposibil să nu atragem atenţia. A fost opera dumitale. Acum nu te poţi plânge că a funcţionat.
   Se considera vocea logicii şi a raţiunii şi fu surprinsă când îl văzu pe domnul Knight întunecându-se de furie.
   - Cât despre Lord Picard... e deja ameţit şi o să sforăie până la miezul nopţii.
   Luă o gură de aer ca să prindă puteri şi se pregăti să dea piept cu mulţimea. În schimb, domnul Knight o prinse de mână şi o întoarse cu faţa spre el.
   - Am şi alt motiv să fiu furios.
    Repetă anevoios afirmaţia pe care o făcuse ea mai devreme:
    - Nu avem voie să sosim după venirea prinţului?
   Dacă nu ar fi fost atât de neliniştită şi atât de conştientă de observatorii din jur, Eleanor ar fi zâmbit pentru mica victorie pe care o obţinuse.
   - Am fost mult timp plecată din Anglia.
   - Atât de mult încât ai uitat una dintre regulile de bază?
   - Nu, dar suficient cât să uit că trebuie să spun mereu adevărul.
   Expresia de pe chipul lui o făcu pe Eleanor să-şi dorească să fi fost acolo Madeline, ca să-l manipuleze. Era mai mult decât evident că ea nu putea. Era o impostoare, care cu siguranţă avea să fie demascată în seara aceea, la braţul celui mai charismatic bărbat pe care-1 cunoscuse vreodată. El urma să se căsătorească cu verişoara ei - şi cu siguranţă avea să o urască după noaptea aceea.
   - Excelenţă! se auzi o voce feminină.
   Eleanor se întoarse uşurată şi se trezi faţă în faţă cu o femeie care îi părea cunoscută. Foarte cunoscută.
   - Nu îţi aminteşti de mine, Excelenţă?
    Vocea femeii atinse o notă foarte înaltă, care îl făcu pe domnul Knight să tresară.
    - Am fost Horatia Jakeson.
   Horatia Jakeson îşi făcuse debutul în înalta societate în acelaşi sezon în care debutase Madeline - era o fată dulce, care suferise de acnee, avea buze înguste şi un tată tradiţionalist care îi cerea să se îmbrace conservator şi să nu folosească niciodată, dar absulul niciodată, produse cosmetice.
   Aparent, ieşise de sub tutela tatălui său, întrucât în acea seară era fardată în obraji şi avea buzele date cu ruj. Îşi tunsese părul şi-l avea aranjat astfel încât să-i ascundă fruntea lată şi luase cam 10 kilograme în greutate - cele mai multe se vedeau în partea din spate.
   - Horatia?
   Eleanor clipi uimită. Horatia bătu din palme. Avea mâinile pline de inele.
   - Îţi aminteşti!
   Horatia era una dintre fetele care se chinuiseră din răsputeri să ajungă în cercul personal al lui Madeline. Nu reuşise, dar petrecuse multe ore mărturisindu-i ambiţiile ei însoţitoarei lui Madeline.
   Cu siguranţă aceasta avea să o recunoască. Eleanor îşi spuse că era mai bine ca demascarea să aibă loc acolo, chiar în acel moment - măcar aşa avea să se încheie aşteptarea aceea care îi chinuia nervii. Ridică bărbia, se înfipse bine în picioare şi aşteptă ca Horatia să se uite la ea - să o privească cu adevărat - şi să îşi dea seama că nu era ducesa.
   În schimb, Horatia începu să pălăvrăgească:
   - M-am căsătorit cu Lord Huward într-o zi îngrozitoare - trebuia să vezi cât de tare ploua şi toată lumea a spus că e un semn rău, dar avem doi fii, aşa că probabil s-au înşelat. Şi acum sunt Lady Huward. Noi două eram cele mai bune prietene înainte să pleci din Anglia. Îţi aminteşti asta, nu-i aşa?
   În acel moment, Eleanor îşi aminti cum vorbea Horatia - mult şi incoerent. Îşi aminti că discuţiile cu Horatia erau de-ajuns să facă pe oricine să vrea să ţipe de groază. Uitase că Horatia nu avea niciun pic de spirit de observaţie.
   Horatia continua să o privească, cu o expresie foarte mulţumită.
   - Se pare că ţi-a priit călătoria pe continent. Arăţi minunat. Nu că nu erai frumoasă şi înainte, dar erai un pic cam slabă - îţi aminteşti. Acum te-ai mai rotunjit în obraji. Coafura asta e ultima modă din Franţa?
   Eleanor tresări. În ultima oră uitase complet de păr. Îşi atinse cu degetele şuviţele scurte de păr. Încă nu se obişnuise cu tunsoarea - probabil nu avea să se obişnuiască niciodată cu ea. Dar, dacă asta o ajuta să nu fie recunoscută, merita din plin sacrificarea părului ei frumos, care-i ajungea până la talie. Părul ei... singura ei vanitate.
   Se uită spre domnul Knight. Tunsoarea aceea îl înfuriase teribil. Spre surprinderea ei, îi plăcuse furia lui.
   Nu înţelegea de ce. În mod normal, astfel de scene i-ar fi provocat dureri de stomac - ar fi făcut-o să vrea să fugă şi să se ascundă. Dar, când domnul Knight se apropiase de ea ca un uragan, înţelesese un singur lucru. Că îi păsa suficient de mult cât să facă o scenă.
   Reacţia ei fusese interesantă.
   A lui fusese de-a dreptul fascinantă.
   Horatia continua să vorbească:
   - Dar probabil nu ai fost în Franţa. Cu groaznicul de Napoleon... Chiar nu se gândeşte la nimeni altcineva decât la el însuşi?
   Dar cum se făcea că Horatia nu observa deloc diferenţa dintre Madeline şi Eleanor? Oare Eleanor se schimbase atât de mult în 4 ani? Sau poate că anii şterseseră claritatea amintirilor Horatiei şi astfel vedea persoana care i se prezentase?
   Ochii mari ai Horatiei se îndreptară spre domnul Knight. Afişă dintr-odată surprinderea pe care nu o arătase faţă de Eleanor.
   - Bună seara. Nu te-am văzut acolo, deşi nu ştiu cum aş fi putut rata cel mai chipeş domn al întregului sezon. Lord Huward spune că mi-aş uita şi capul dacă n-ar fi ataşat de gât, dar eu îi spun mereu: „Huie" - aşa îi spun eu, Huie -, „Huie, este absurd ce spui! Toţi oamenii au capul ataşat de gât". Iar apoi el îmi spune că e ceva ce se poate corecta. E foarte amuzant!
   Eleanor se încumetă să arunce o privire spre domnul Knight.
   Expresia lui era un amestec de groază şi fascinaţie, care o făcu să izbucnească în râs. Probabil uşurarea o făcuse să dea frâu liber emoţiilor, dar privirea întunecată a domnului Knight nu făcea altceva decât să-i sporească bucuria.
   - Scuză-ne, murmură el după ce făcu o plecăciune, apoi o conduse de acolo. E o prietenă de-a dumitale? ceru să ştie.
   Lui Eleanor îi era greu să rămână serioasă.
   - Nu fi ridicol, sigur că nu. Este o persoană căreia îi pasă să o considere pe ducesă o prietenă de-a ei.
   Cineva cu care tocmai interacţionase fără a se da de gol. În acel moment, aproape că îi plăcea de Horatia.
   - Vorbeşti mereu despre dumneata la persoana a treia, de parcă ai face parte din familia regală, comentă Remington.
   - Păi, aproape sunt, îi răspunse Eleanor. Aproape.
   Oare toată lumea se aştepta ca pe Madeline s-o fi schimbat călătoriile ei? Să se fi schimbat la fel de mult ca Horatia? Iar dacă aşa stăteau lucrurile, era posibil, destul de posibil, ca lui Eleanor să-i reuşească şiretlicul.
   Foarte mulţi oameni zăboveau în apropiere, aşteptând să îi vorbească, şi, de îndată ce ridică privirea, primul domnul se repezi înainte, ca şi când ar fi condus un atac. Scund, chel şi îmbrăcat într-o haină neobişnuită, colorată în galben şi albastru, omul făcu o plecăciune grăbită.
   - Excelenţă, mă bucur să văd că v-aţi întors în Anglia. Ne-a fost extrem de dor de frumuseţea dumneavoastră.
   Îşi amintea de el: era un negustor care-şi cumpărase locul în societate. La fel ca o molie, zbura de la o persoană bogată şi cu titlu nobiliar la alta, fără a străluci niciodată cu adevărat. Era sigură că nu avea să remarce că era o impostoare - şi, oricum, chiar dacă ar fi observat, n-ar fi îndrăznit să spună nimic de teamă ca nu cumva să se înşele.
   - Mulţumesc, domnule Brackenridge.
   Îl lăsă să îi ia mâna înmănuşată şi să facă o plecăciune deasupra ei, asemenea unui amorez fermecat.
   - Ai grijă, domnule Brackenridge, n-aş vrea să mă văd obligat să te provoc la duel.
   Domnul Knight stătea în stânga ei, înalt, drept şi fără să zâmbească, ca un dragon care o proteja pe doamna pe care o câştigase, într-un fel poate chiar aşa şi era. Probabil foarte mulţi oameni prezenţi în seara aceea acolo, în sala de bal, considerau ruşinoasă uniunea dintre cea mai nobilă femeie a Angliei şi un afacerist american. Totuşi, în timp ce stătea lângă ea, niciunul dintre ei nu avea îndrăzneala de a-i contesta apriga revendicare.
   Eleanor nu apucă să audă răspunsul agitat al lui Brackenridge la provocarea domnului Knight, pentru că veni în faţă următorul domn. Pistruiat şi roşcat, părea să nu aibă mai mult de 18 ani. Cu toate acestea, zise:
   - Excelenţă, e o plăcere să te întâlnesc din nou.
   „Din nou?“ Eleanor nu-şi amintea să îl fi întâlnit vreodată.
   Zâmbi politicos şi se chinui cu disperare să-şi amintească numele lui.
   - Nu o mai necăji, Owain, ştii foarte bine că abia dacă ne-a observat ultima dată când ne-am întâlnit.
   O fată care semăna incredibil de mult cu Owain făcu o reverenţă graţioasă.
    - Este fratele meu geamăn, şi, când ne-ai văzut dumneata ultima dată, eram în camera copiilor. Sunt domnişoara Joan Hanslip, iar el e Owain.
   - A, îmi amintesc acum!
    Madeline şi Eleanor vizitaseră familia Hanslip cu 5 ani în urmă şi descoperiseră o familie numeroasă şi foarte veselă.
    - Mă bucur să te revăd, domnule Hanslip. E primul dumitale sezon, domnişoară Hanslip?
   - Da, şi mă simt minunat.
   Îi aruncă un zâmbet bărbatului înalt şi slab din spatele său. Era cam de vârsta domnului Knight, şi Eleanor şi-l amintea foarte bine - şi, fără îndoială şi el îşi amintea de ea.
   - Lord Martineau. Mă bucur să te văd.
   Vorbea încet şi se pregătea, încă o dată, să fie dată în vileag.
   - E un privilegiu să te avem înapoi, Excelenţă, zise el, fără să îi pese cu adevărat dacă era acolo sau în infern.
   Avea ochi numai pentru domnişoara Hanslip.
   Eleanor privi împrejur la oamenii care se strângeau în jurul ei şi se strădui să recunoască toate feţele, să-şi amintească toate numele şi să fie ducesa pe care se aşteptau să o vadă. Trebuia să pretindă că era o aristocrată - şi nu orice aristocrată, ci una dintre cele mai importante din ţară. O aristocrată care stârnise un scandal de proporţii ce o împinsese să fugă într-o călătorie lungă. A cărei viaţă fusese pariată şi pierdută la un joc de noroc - şi care în acel moment, în ochii societăţii, aparţinea unui american parvenit. Pe scurt, era o femeie care trezea curiozitatea şi interesul tuturor celor prezenţi în sala de bal.
   - Excelenţă, e un mare privilegiu să fiu prezent la întoarcerea dumitale după atât de mult timp petrecut în exil.
    Corsetul domnului scârţâi când făcu o plecăciune, în timp ce mustăţile lui blonde şi stufoase aproape că păreau să formeze o fiinţă vie pe obrajii săi rotunzi.
    - Trebuie să fii foarte fericită că te-ai întors la civilizaţie. Ce expediţie sălbatică! Şi cât de nefericită!
   - Mă bucur că m-am întors întreagă.
    Oamenii chicotiră, de parcă ar fi spus o vorbă de duh, în timp ce numărul feţelor din jurul său era în continuă creştere. Eleanor miji ochii, uitându-se la domnul acela si încercând să-si aducă aminte numele lui. Își aminti apoi şi zise, încântată de ea:
    - Dar nu a fost cu totul neplăcută... domnule Stradling.
   Omul făcu un pas în spate, profund jignit.
   - Lord Stradling.
   Eleanor se înroşi foarte tare în obraji.
   - Desigur. Vicontele Stradling. Iartă-mă, m-a lăsat pentru o clipă memoria.
   - Mă bucur să te văd, Stradling.
    Domnul Knight părea foarte amuzat de gafa ei.
    - Cum s-a descurcat calul acela al dumitale în ultima cursă?
   Domnii Knight şi Stradling se retraseră o clipă, şi veni în faţă o doamnă, care ridică din umeri şi dădu ochii peste cap în direcţia domnului Stradling, parcă indicându-i lui Eleanor că nu trebuia să-i ia nemulţumirea în serios.
   - Excelenţă, sunt sigură că aventurile dumitale au făcut să-ţi dispară toate numele din minte. Sunt Lady Codell-Fitch şi, la fel ca mulţi dintre noi, vreau să te felicit pentru logodna dumitale.
   - Da, felicitări!
   - Felicitări!
   - Minunată logodnă!
   Felicitările erau nesincere şi însoţite de mulţi ochi holbaţi.
   Cu toate acestea, Eleanor se prefăcu mulţumită - la fel cum ar fi făcut şi Madeline. Îl luă de braţ pe domnul Knight şi îl strânse.
   - Este destul de chipeş.
    Se trezi îndrăznind să îi sfideze pe toţi, cu bărbia ridicată.
    - Vă doresc tuturor să fiţi la fel de norocoşi.
   Oamenii aceia îmbrăcaţi foarte elegant şi mult prea parfumaţi fură luaţi prin surprindere. Probabil s-ar fi aşteptat ca ea să se alieze cu ei, nobilimea engleză, şi printr-o clipire sau un suspin să le dea de înţeles că ura căsătoria aceea. În acel moment, nici nu mai fusese nevoie să se gândească la felul în care ar fi reacţionat Madeline - pentru că în acea privinţă, ambele verişoare gândeau la fel. Nici una din ele nu ar fi permis ca domnul Knight să îndure dispreţul societăţii. Poate că nu îşi doreau acea căsătorie, dar mândria de Lacy nu lăsa ca acest lucru să fie ştiut de altcineva.
   Domnul Knight se apropie şi îi şopti la ureche:
   - O frumoasă amăgire, dar nu cumva să-ţi imaginezi că sunt impresionat. Permite-mi să te asigur că îmi amintesc foarte bine ce s-a întâmplat azi-dimineaţă, când ai încercat să fugi de mine. În seara asta m-ai sfidat în legătură cu coafura şi rochia şi m-ai minţit ca să-ţi impui voinţa. Primesc cuvintele dumitale cam cu îndoială.
    Râse pe înfundate.
    - Zâmbeşte ca şi când ţi-aş şopti la ureche cuvinte de amor, şi toate doamnele acestea vor merge la culcare în seara asta nemulţumite de partenerii lor.
   Eleanor făcu mai mult de-atât. Câteva minute lungi şi deznădăjduite, îşi dori să se fi aflat în altă parte. Oriunde altundeva. Faptul că se afla acolo, cu domnul Knight, în acel moment, în timp ce toţi ochii îi cercetau avid, făcea orice altă încercare prin care trecuse să pară o joacă de copii - chiar şi înfruntarea unui batalion francez sau perspectiva petrecerii întregii vieţi într-un harem turcesc. Cel puţin până în acel moment nu o recunoscuse nimeni. Nu o demascase nimeni. Oamenii pe care-i cunoscuse cu patru ani în urmă se schimbaseră şi se aşteptau ca şi ea - sau mai degrabă Madeline - să se fi schimbat. Ba, şi mai important, Eleanor fusese însoţitoarea lui Madeline, adică o femeie considerată de mulţime ca fiind atât de neimportantă, încât foarte puţini se obosiseră să o studieze cu atenţie. Acest lucru laolaltă cu firea ei retrasă şi credinţa aristocraţiei în propria atotputernicie o ţineau la adăpost de a fi descoperită.
   Eleanor nu crezuse niciodată că avea să fie atât de norocoasă. Apoi norocul i se termină.
   O frumuseţe matură cu proporţii perfecte îşi croi drum cu coatele prin mulţime. Chipul şi bărbia ei erau înguste - după ultimele cerinţe ale modei. Buzele ei cărnoase aveau în permanenţă forma unui zâmbet strâmb, de superioritate. Avea părul blond auriu şi ochii căprui, oblici şi exotici.
   Era superbă. Era graţioasă.
   Era cel mai vechi coşmar al lui Eleanor.

Capitolul 11

   Lady Shapster, mama vitregă a lui Eleanor, aştepta să o trădeze în cel mai public loc cu putinţă şi în cel mai umilitor mod.
   Eleanor se afla în centrul unui cerc, şi toată atenţia era îndreptată asupra ei. Se trezi dându-se înapoi - până în braţele domnului Knight. Acesta îşi aşeză mâna pe talia ei, stabilizând-o... prinzând-o în capcană.
   Captivă. Era prinsă între cel mai vechi coşmar şi cel mai nou.
   Eleanor se chinui să-şi tragă răsuflarea şi să-şi domolească panica. Ştia mult prea bine cât de răuvoitoare putea fi Lady Shapster. Eleanor suferise în repetate rânduri, de când avea 11 ani şi tatăl ei o adusese acasă pe acea văduvă elegantă, ca noua lui soţie, în timp ce fiecare greşeală îi era dată în vileag şi fiecare eşec - exagerat.
   Putea doar să-şi imagineze cât de cumplită urma să fie răzbunarea domnului Knight când avea să descopere cât de credul fusese.
   Ciudat cum, pe măsură ce orele se scurseseră, Eleanor începuse să se teamă tot mai puţin de reacţia mulţimii şi tot mai mult de dispreţul domnului Knight.
   - Excelenţă.
    Lady Shapster înclină capul şi făcu o reverenţă într-o simfonie a eleganţei, etalându-şi fusta albastră sclipitoare la fel ca un păun care-şi etalează penele.
   Aşadar, încă nu o recunoscuse pe Eleanor. Dar avea să plătească scump în momentul în care femeia avea să privească în sus şi să constate că făcuse o plecăciune în faţa umilei ei fiice vitrege. Lady Shapster zise, cu vocea ei caldă, adâncă şi extrem de cultivată:
   - Mă bucur să văd că te-ai întors acasă, în siguranţă. Unchiul dumitale a întrebat de foarte multe ori de dumneata.
   Trecuseră 8 ani de când Eleanor scăpase de sub dominaţia lui Lady Shapster - 8 ani în care nu se mai văzuseră. Dar, ca întotdeauna când era faţă în faţă cu mama ei vitregă, Eleanor se simţea stângace şi mult prea mare.
   - Unchiul... meu?
   „Tatăl meu!"
   - Unchiul dumitale, Lord Shapster. Soţul meu.
   Lady Shapster o privi pe Eleanor, comandându-i prin simpla putere a voinţei să recunoască acea relaţie de rudenie. Încă nu studiase cu atenţie chipul care se afla în faţa ei. În schimb, se concentra să-şi impună voinţa asupra fetei pe care o credea viitoare ducesă. Obligând-o pe Madeline, care nu avea deloc răbdare cu Lady Shapster, să recunoască faptul că erau înrudite, femeia obţinea o mică revendicare asupra măreţei nobleţi a lui Madeline.
   - Îmi amintesc de Lord Shapster. Îmi amintesc... şi de dumneata.
    Eleanor îşi dori să poată uita, dar era speriată de femeia aceea - de răutatea şi de cruzimea ei.
   Închipuindu-şi că obţinuse victoria mult dorită, Lady Shapster zâmbi. Buzele ei se întinseră într-o parodie a graţiei. Nasul ei acvilin se ridică puţin în aer. Îşi înfipse bine picioarele în podea, ca nimeni să nu o poată da la o parte. Postura ei trăda o parte a caracterului său: era perseverentă, arogantă şi foarte hotărâtă. Cu toate acestea, sub acea faţadă de nobleţe se ascundea un suflet de gheaţă, care nu se topise niciodată.
   Eleanor ştia asta foarte bine. De foarte multe ori, femeia aceea o făcuse să îngheţe, cu o singură privire ameninţătoare!
   În faţa ei se întindea un pustiu îngheţat. În spatele ei, căldura domnului Knight reuşea să-i pătrundă prin rochie, şi simţea fierbinţeala focurilor iadului. Nu avea unde să se ascundă. Fără tragere de inimă, rămase ţintuită locului.
   - Unde e draga de Eleanor?
    Lady Shapster se uită în jur, parcă nerăbdătoare să-şi vadă fiica vitregă - însă Eleanor ştia că nimic nu era mai departe de adevăr.
    - Spune-mi, te rog, că s-a întors cu dumneata de pe continent. Ar fi îngrozitor dacă, cumva.... ar fi pierit.
   Îngrozitor? Nu - moartea lui Eleanor ar fi o mare uşurare pentru Lady Shapster. Pentru ea nu fusese niciodată nimic altceva decât o pacoste care trebuia zdrobită şi făcută să se supună.
   - Eleanor s-a întors cu bine. Nu a venit însă la Londra. Îi va - aproape că îi stăteau în gât cuvintele - părea rău că nu te-a văzut.
   - Draga fată. Ciudată, desigur, şi extrem de neatrăgătoare. Nu-ţi seamănă deloc, Excelenţă.
    Lady Shapster surâse afectat, asemenea unei copile.
    - Dar eu şi tatăl ei ţinem foarte mult la ea. Ne-a fost destul de dor de ea.
   O mână mare şi caldă se instală pe umărul gol al lui Eleanor. Era domnul Knight. Atingerea degetelor lui ar fi trebuit să i se pară ca atingerea unui temnicer venit să o ducă la Newgate, în schimb, dintr-un motiv sau altul, i se păru o alinare.
   - Prezintă-mă, îi ceru el cu voce tăioasă. Aş vrea să ştiu cine este această doamnă încântătoare.
   Oare o găsea atrăgătoare pe Lady Shapster? Multor bărbaţi li se părea aşa. Niciunul însă nu observase răceala cu care îi cântărea din priviri, încercând să le evalueze valoarea. Cu siguranţă Lord Shapster nu observase niciodată - dar, la urma urmei, acestuia nu-i păsa decât de confortul lui, iar Lady Shapster se îngrijea să i-1 ofere.
   Eleanor zise cu reticenţă:
   - Lady Shapster, acesta este logodnicul meu, domnul Remington Knight.
    Se blestemă apoi în tăcere. Oare de ce îl revendicase ca fiind al ei? Era ca şi când susţinea că îi aparţinea, când, defapt, nimic nu era mai departe de adevăr. Nu îl voia. Mai mult de atât, Madeline nu îl voia. Era logodnicul ei. De ce tot uita asta Eleanor?
   - Domnule... Knight.
   Lady Shapster torcea ca o pisică auzindu-şi numele rostit, apoi întinse mâna să-i fie sărutată.
    - Mă bucur să ştiu că în curând vei face parte din familie.
   „De ce?“ vru să întrebe Eleanor. De ce ar vrea Lady Shapster ca domnul Knight să facă parte din familie? Trăia şi respira numai pentru poziţia ei socială - şi era dispusă să lupte din toate puterile ca să se ridice din mulţime. De ce ar fi primit cu braţele deschise un om de rând, când foarte mulţi aristocraţi considerau căsătoria lor un sacrilegiu?
   Apoi domnul Knight îi luă degetele înmănuşate şi făcu o plecăciune deasupra lor, şi Eleanor înţelese de ce. Pentru că era chipeş şi, mai mult de atât, avea un aer misterios, care dădea de înţeles unei femei că ştia foarte bine cum să o satisfacă. Iar Lady Shapster adora să fie venerată şi să provoace acel gen de atenţie linguşitoare, care îi hrănea în mod minunat vanitatea.
   Eleanor îşi dori să-i despartă şi să stea între ei cu ghearele scoase.
   Domnul Knight îi lăsă mâna şi făcu un pas în spate.
   - E încântător să cunosc pe cineva care face parte din familia logodnicei mele.
    Îi luă mâna lui Eleanor şi i-o sărută cu o atenţie studiată, menită să măgulească - şi care ştia că avea să o tulbure. Îi zâmbi, apoi spuse, mai mult pentru ea, decât pentru Lady Shapster:
    - Cât de curând, sper să-i cunosc şi pe Lord Shapster şi pe restul membrilor familiei de Lacy.
   Lady Shapster flutură din genele ei negre, apoi vorbi doar cu el:
   - Şi eu aştept cu nerăbdare să te revăd cu altă ocazie, una mult mai intimă.
   Eleanor tresări, simţindu-se de parcă ar fi fost pălmuită.
   - Extrem de îndrăzneaţă.
   Eleanor auzi remarca şoptită a lui Lady Codell-Fitch.
   Lord Stradling afirmă şi el, plin de dispreţ:
   - Neruşinată.
   A, da! Chiar dacă Lady Shapster se născuse aristocrată şi era o frumuseţe recunoscută, puţini oameni o plăceau şi mulţi o dispreţuiau pentru caracterul ei.
   Lady Shapster auzi comentariile şi împietri. Umerii ei netezi şi dezgoliţi deveniră atât de drepţi şi de palizi, încât părea că puteau ceda oricând sub tensiunea apăsătoare.
   Se uită indignată spre Eleanor şi miji ochii.
   - Exce... lenţă?
   Îi cercetă chipul lui Eleanor, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată.
    - Te-ai.... schimbat.
   „O, Doamne. O, nu." Sosise clipa. Lady Shapster o recunoscuse. Privise, în cele din urmă, dincolo de îmbrăcămintea ei frumoasă şi de coafura ei modernă.
   Eleanor uită de curaj. Uită sfaturile lui Madeline. Şi se făcu mică.
   Cu toate acestea, domnul Knight era încă acolo - încă o mai ţinea de mână şi stătea mult prea aproape de ea. Zise apoi, atât de încet, încât cuvintele aproape că n-ar fi trebuit să i se audă - dar se auziră:
   - Excelenţa Sa e bucuroasă să vă întâlnească pe toţi, dar pe rând. Are nevoie de aer - şi eu nu mai pot aştepta să revendic primul dans.
   Suspinele aprobatoare ale doamnelor din jur aproape că o copleşiră pe Eleanor.
   Lady Shapster nu suspină însă. Încă o privea pe Eleanor, cercetându-i chipul şi căutând parcă o confirmare...
   Eleanor se întoarse bucuroasă în braţele lui.
  - Da, să dansăm.
   Ringul de dans era mic, aglomerat şi... nu chiar aproape. Domnul Knight o luă de mână şi o conduse departe de gloata de admiratori. Când se îndepărtară îndeajuns, zise:
   - Nu-ţi place de femeia aia.
   Eleanor ridică din umeri, politicos.
   - Nu mi se pare prea agreabilă.
   - Nu-ţi place de ea, repetă el.
   Eleanor nu putea spune asta. Fusese învăţată să fie mereu amabilă.
  - Lady Shapster poate fi lipsită de tact şi, ocazional, răneşte sentimentele oamenilor cu insensibilitatea ei.
   - Nu-ţi place de ea, insistă el.
   - Bine, bine! Nu-mi place de ea.
   Eleanor îşi ţinu răsuflarea şi aşteptă să lovească un fulger. Dar nu se întâmplă nimic. Nimeni nu observase mărturisirea ei. Nimeni cu excepţia domnului Knight, şi el era cel care o împinsese spre acea faptă gravă.
   - Dar nu vreau ca tu să ai o părere proastă despre ea doar pentru că nu-mi place mie.
   - De ce nu? întrebă el nerăbdător. Vei fi soţia mea. Pe cine altcineva să ascult?
   Încrederea lui neaşteptată îi tăie răsuflarea. Mai ales când simţea fiori la ceafă şi ştia foarte bine că Lady Shapster o studia îndeaproape, suspicioasă. Până la finalul nopţii, femeia aceea avea să-i distrugă viaţa lui Eleanor - încă o dată.
   Ajunseră la ringul de dans şi aşteptară să se formeze următorul grup.
   - E mătuşa ta, zise el.
   - E a doua soţie a unchiului meu şi mama vitregă a lui Eleanor.
   Madeline urâse mult chiar şi acea înrudire îndepărtată!
   Gândindu-se acum la întâlnirea cu Lady Shapster, Eleanor îşi dădu seama că ar fi trebuit să procedeze la fel ca Madeline - să fie aspră cu femeia aceea monstruoasă. Atunci, Lady Shapster nu ar fi mai dat târcoale ringului de dans, uitându-se peste umăr şi încercând să o mai vadă o dată pe Eleanor.
   - E rece ca gheaţa, zise el.
   Perspicacitatea lui o surprinse pe Eleanor.
   - Sau mă înşel?
   - Nu, ai perfectă dreptate - era uimitor cât de uşor îi venea să fie nepoliticoasă după ce făcuse primul pas în acest sens -, dar majoritatea bărbaţilor nu-i văd decât frumuseţea.
   - Frumuseţea înseamnă mai mult decât un păr blond şi o pereche de...
   Se opri. Eleanor îl privi în ochi, întrebătoare. Remington afişă un zâmbet sincer amuzat.
   - Te comporţi ca o fiinţă nevinovată. Logodnicul ăla al tău nu te-a învăţat nimic?
   Logodnicul lui Madeline o învăţase pe aceasta mai multe decât dorea să-şi imagineze Eleanor. Ţuguie buzele şi zise:
   - Nu ştiu la ce te referi.
   Domnul Knight îi cercetă chipul.
   - Poate chiar nu ştii. Foarte interesant. Când l-am cunoscut pe Campion, aş fi putut jura că îi curge sânge înfierbântat prin vene.
    Muzica se opri. Perechile părăsiră ringul de dans. O luă de mână - un domn englez ar fi lăsat-o pe ea să-l ia de braţ - şi o conduse spre noul grup care se forma. O întrebă apoi:
    - Ce-a făcut Lady Shapster de ai ajuns să o dispreţuieşti atât de mult?
   Cu voce şoptită, menită doar pentru urechile lui, Eleanor zise:
   - A încercat să o oblige pe Eleanor să se căsătorească.
   Nu păru deloc surprins. Muzica începu din nou. Se despărţiră, se rotiră, apoi se întoarseră unul la celălalt.
   - Lui Eleanor nu i-a plăcut alegerea ei?
   Şi el vorbea extrem de încet.
   - Eleanor avea 16 ani. Domnul Harniman - 70. Era un bărbat dezgustător şi libidinos, care mirosea a boşorog şi avea toate durerile specifice vârstei.
    Eleanor simţi că i se întoarce stomacul pe dos numai amintindu-şi. Adăugă apoi, cu amărăciune:
    - Dar era extrem de bogat, cu un picior în groapă şi cu celălalt pe un petic de gheaţă. Zestrea aceea ar fi fost o adăugire minunată la cuferele familiei.
   Dansul îi separă din nou, iar Eleanor aruncă o privire spre mulţimea adunată în jurul ringului de dans. Foarte mulţi oameni îi priveau pe ea şi pe domnul Knight - în mod evident, erau subiectul multor speculaţii.
   Se apropiară pe noi acorduri muzicale.
   - Îi eşti loială verişoarei tale, zise domnul Knight.
   - Da.
    Madeline o salvase pe Eleanor de la acea căsătorie, şi ea nu uitase asta niciodată.
    - Eleanor, care e cea mai timidă femeie pe care mi-a fost dat să o întâlnesc, mi-a trimis un mesaj prin camerista ei, şi m-am dus negreşit. Am luat-o de acolo, şi de atunci nu s-a mai întors în casa tatălui ei.
   El o căută cu privirea pe Lady Shapster, apoi se întoarse către logodnica lui.
   - Cum a încercat femeia aia să o oblige pe verişoara ta?
   - S-a folosit de vocea aceea a ei, iar Eleanor... Eleanor s-a speriat cumplit.
    Se crispă şi atunci, doar amintindu-şi. Urâse cumplit de mult scenele acelea în care i se părea că toată furia iadului se dezlănţuia asupra ei. Doar amintirea mâinilor libidinoase ale domnul Harniman o făcuse să nu cedeze.
    - Apoi, când asta nu a funcţionat, a încuiat-o pe Eleanor în camera ei şi a hrănit-o numai cu pâine şi apă. Iar după ce ducesa a salvat-o în sfârşit, Eleanor a fost dezmoştenită.
   Eleanor rămăsese fără casă. Nu mai avea nimic cu excepţia a ceea ce-i dădea Madeline - şi, chiar dacă aceasta încercase din răsputeri să o facă să simtă că îşi câştiga singură traiul, Eleanor ştia foarte bine că îi era datoare lui Madeline. De aceea acceptase acea misiune nebunească. Şi niciodată nu i se păruse mai nebunească decât în acel moment - când mama ei vitregă vorbea cu Horatia şi gesticula acuzator.
   - Atunci de ce Lady Shapster se mândreşte cu relaţia de rudenie cu tine? Probabil te urăşte.
   - Dispreţuieşte pe toată lumea, dar îşi doreşte să-şi obţină locul cuvenit în societate, răspunse Eleanor, făcând evident faptul că o cita pe Lady Shapster. Nu a înţeles relaţia dintre noi două, atunci când a încercat să-i forţeze mâna lui Eleanor, şi acum regretă ce-a făcut, pentru că ar putea profita de pe urma relaţiei cu ducele de Magnus şi să aibă ceva de câştigat din faptul că soţul ei este fratele mai mic al ducelui.
   - După ce ne vom căsători, îi vom găsi un loc lui Eleanor în casa noastră. Nu te teme, ducesă dragă. O s-o iubesc pe Eleanor la fel de mult ca tine.
   Eleanor roşi. Domnul Knight ştia exact cum să spună lucrurile potrivite şi cum să-i facă inima să strălucească. O va urî când va afla adevărul. Dar nu voia să lase acele perspective sumbre să strice seara aceea. În noaptea aceea, el îi aparţinea ei. Şi se mişca odată cu el - îi bucura ochii şi se cufunda în toţi porii ei. Din când în când, îi putea mirosi parfumul - tonic precum aerul rece, coajă picantă de portocală.... cearşafuri albe curate.
   Cât timp se afla lângă el, nu trebuia să se gândească la lucruri precum plăcere sau paturi. Era posibil ca asta să ducă exact spre... plăcere şi paturi.
   Dar, bineînţeles, acel lucru era imposibil - pentru că, dincolo de ringul de dans, Lady Shapster îşi termină discursul pe care i-1 ţinuse Horatiei şi arătă, acuzator, cu degetul spre ringul de dans.

   Momentul de care Eleanor se temuse întreaga seară sosise în cele din urmă.
   Spre uimirea ei, Horatia lăsă capul pe spate şi începu să râdă.
   Una dintre prietenele ei se apropie şi îi puse o întrebare, iar, după ce aceasta îi răspunse, se uită şi ea - când la Lady Shapster, când la Eleanor. După aceea începu şi ea să râdă. Oamenii aflară, unul câte unul. Râseră pe înfundate şi o priviră pe Lady Shapster ca pe o femeie nebună.
   Lady Shapster dăduse glas suspiciunilor ei şi ajunsese batjocura mulţimii.
   Roşul din obrajii ei devenise de culoarea cărbunilor încinşi. Scutură din cap şi apoi se îndepărtă.
   Eleanor trăia două sentimente contradictorii - unul de victorie şi altul de teamă pentru viitor, deoarece ştia foarte bine că Lady Shapster nu uita şi nu ierta nimic.
   Cumva, într-o zi, avea să se răzbune.
   Dar poate că, în noaptea aceea, Eleanor trebuia să procedeze ca Madeline - să trăiască clipa. În noaptea aceea avea să lase deoparte toate temerile şi să se comporte ca orice tânără care participa la primul ei bal şi dansa primul ei dans, cu cel mai chipeş bărbat din încăpere.
   Zări fugar dansatorii într-una dintre oglinzi şi admiră o tânără care se mişca graţios; era foarte frumos îmbrăcată şi avea o coafură elegantă şi sofisticată. Pe măsură ce privea, doamna aceea îi imita mişcările. Îi purta hainele. Atunci, Eleanor constată că... femeia aceea elegantă era chiar ea.
   Ea era cea care dansa ca într-un vis. Tunsoarea îi transformase complet chipul. Arăta mai tânără, mai veselă şi extrem de elegantă. Semăna din ce în ce mai puţin cu Madeline şi din ce în ce mai mult cu... ea însăşi - cu felul în care ar fi arătat ea dacă mama ei vitregă nu şi-ar fi făcut niciodată apariţia în viaţa ei.
   Eleanor râse de propriile gânduri. Era o nebunie să creadă că o simplă tunsoare o putea schimba, dar faptul că se privise pe furiş, fără să ştie că era privită, o făcu să priceapă că aparenţele erau înşelătoare.
   Oricât de speriată ar fi fost în sinea ei, nimeni nu putea vedea dincolo de acea faţadă elegantă.
   Nimeni cu excepţia domnului Knight. O luă de mână şi se uită în ochii ei. Avea un fel anume de a dansa, care era aproape ca... a face dragoste. Cu el, se simţea cea mai bună dansatoare din lume. Se mişcau împreună, iar când muzica se opri, nu-şi putu ascunde zâmbetul.
   Era fericită. În acel moment, în seara aceea, era cu adevărat fericită.
   În capătul scărilor, crainicul lovi din baston şi strigă:
   - Alteţa Sa regală, George, prinţul de Wales.
   Toţi cei prezenţi în sala de bal se întoarseră şi văzură deasupra lor silueta robustă a unui bărbat care le zâmbea cu amabilitate.
   Părul şaten-deschis i se ondula pe frunte, iar burta i se rostogolea înainte, în timp ce cobora scările. Fusese extrem de chipeş în tinereţe. Ajuns acum la 40 de ani, nu mai era atrăgător, dar adora petrecerile, şi acest lucru se vedea din felul în care spunea oamenilor pe nume, în semn de recunoaştere. Bărbaţii făceau plecăciuni şi femeile reverenţe, în timp ce el îşi croia drum prin sală.
   Eleanor făcu acelaşi lucru şi, când se ridică, constată cu stupoare că bărbatul se oprise direct în faţa ei.
   Cu un zâmbet radios, o ciupi de obraz.
   - Lady Sherbourne - sau poate ar trebui să te numesc ducesă de Magnus.
    El chicoti, şi ea făcu la fel.
    - Mă bucur să văd că te-ai întors pe ţărmurile noastre după o absenţă atât de îndelungată. Ne-a fost sincer dor de dumneata!
   Era uluită. Abia dacă o băgase în seamă pe Madeline la momentul debutului ei. Într-adevăr, Eleanor chiar crezuse că îi era puţin teamă de verişoara ei sinceră şi energică. Atunci de ce o remarcase în acel moment?
   - Mulţumesc, Alteţă. Mă bucur să fiu acasă.
   - Trebuie să vii la reşedinţa Carleton să-mi faci o vizită.
   Se întoarse apoi spre domnul Knight. Şi adu-1 şi pe domnul acesta american al dumitale! E o plăcere să-l cunosc. Şi o plăcere să-l am adversar în joc.
   Domnul Knight făcu o plecăciune.
   - Sunteţi prea bun, Alteţă! Vă aşteptăm la balul nostru care avea loc peste două seri.
   - Voi fi acolo. Chiar voi fi!
    Prinţul George radia. Apoi se uită înspre Lady Picard şi se îndreptă spre ea.
    - Grandioasă petrecere, ca întotdeauna, milady!
   Pe măsură ce interesul mulţimii se mută de la ei, Eleanor se întoarse către domnul Knight.
   - Ce-a fost asta?
   - Îmi datorează bani.
    Domnul Knight zâmbi cu o satisfacţie rece.
    - Aşadar, draga mea, cred că uniunea noastră a primit binecuvântarea regală.

Capitolul 12

   La ora 3 dimineaţa, Eleanor stătea pe o canapea din fundul sălii de bal a familiei Picard şi flutura evantaiul, ca să mişte puţin aerul. Se făcuse cald, iar ea era foarte obosită.
    Cu o noapte înainte îşi făcuse griji pentru intenţiile nocturne ale domnuluiKnight, aşa că nu dormise deloc bine, iar ziua o petrecuse în teamă şi suferinţă. În acel moment, prima ei apariţie publică în calitate de ducesă de Magnus aproape luase sfârşit, totul mersese bine - chiar mai mult decât bine - şi aproape că îi venea să leşine de uşurare şi de epuizare. În curând, avea să-i ceară domnului Knight să o ducă acasă... dar chiar şi o astfel de cerere putea ascunde pericole. Domnul Knight putea interpreta greşit, şi consecinţele puteau fi cumplite.
   Îi urmări silueta dreaptă în timp ce mergea spre masa cu aperitive, ca să-i aducă o limonadă.
   Era un bărbat dur, care nu avea încredere în nimeni şi în nimic. Nu avea nicio îndoială că aranjase, în mod neîndurător, ca prinţul să îi recunoască şi să le ofere binecuvântarea lui. Probabil îşi închipuise că acel lucru avea să facă relaţia lor de necontestat în ochii mulţimii. Dar, chiar mai important de atât, atitudinea prinţului făcuse ca suspiciunile vehiculate de Lady Shapster să pară delirul unei femei nebune. Lady Shapster se retrăsese de îndată ce plecase prinţul. Cel puţin în noaptea aceea, Eleanor putea sta liniştită în privinţa ei.
   Dar nu şi a domnului Knight. Era de neclintit în urmărirea scopului său, şi lui Eleanor i se făcu milă de femeia pe care avea s-o ia de nevastă, în cele din urmă. îi era milă de ea... dar o şi invidia.
   Din spatele ei, se auzi o voce adâncă, asemănătoare unui scârţâit.
   - M i s-a spus că dumneata eşti viitoarea ducesă de Magnus.
   Întorcându-se, văzu acolo un bătrân, care se sprijinea într-un baston de fildeş. La fel ca mulţi alţi bătrâni, purta hainele pe care le îmbrăcase şi în tinereţe: o perucă albă, pantofi cu catarame şi tocuri înalte, pantaloni de satin verde-închis şi o vestă argintie de satin, tivită cu dantelă, şi cu marginile întărite. Era înalt - foarte înalt - şi slab, atât de slab încât ciorapii de mătase aproape că îi atârnau pe picioare.
   - Iartă-mi îndrăzneala.
    Făcu o plecăciune, adâncă şi graţioasă, ca un curtean de modă veche.
    - Sunt Lord Fanthorpe.
   Din cele mai îndepărtate cotloane ale minţii începură să iasă la suprafaţă amintiri. Cunoştea numele acela, deşi nu era sigură din ce motiv. Ştia doar că era legat de o amintire neplăcută - ca atunci când muşcai dintr-un măr şi găseai un vierme.
   Cu toate acestea, Lord Fanthorpe era bătrân şi tremura puţin de la statul în picioare, aşa că îi făcu un semn să ia loc pe scaunul de lângă ea.
   - Mă bucur să vă întâlnesc, milord. N-ai vrea să iei loc?
   El îi luă mâna şi o ridică spre buzele lui, privind-o fix în ochi.
   Faţa lui îngustă părea o piatră de mormânt - dură şi ascuţită, cu un nas încovoiat la capăt. Era dat în obraji cu pudră albă şi roşie şi deasupra buzei de sus avea un semn de frumuseţe de catifea, în forma unei inimi. Ochii lui, plini de urdori, erau blânzi.
   - Trebuia să vin şi să-ţi spun cât de mult îmi place evantaiul tău frumos.
   - Mulţumesc.
    Îl deschise mai mult, ca să-i arate imaginea cusută cu dantelă.
    - L-am lucrat chiar eu.
   Vocea lui era îndepărtată şi nostalgică.
   - Da, semeni mult cu ea. Semeni, într-adevăr, foarte mult cu ea.
   Eleanor se trase înapoi.
   - Cu ea?
   „Oare se referă la Madeline?"
   - Cu Lady Pricilla. Si ea era foarte talentată în lucrul cu acul.
   - Ah.
   Eleanor îşi aminti imediat unde mai auzise de Lord Fanthorpe. Era legat de o veche tragedie de familie. Lady Pricilla fusese mătuşa ei - sora tatălui său - şi fusese ucisă într-o crimă atroce.
   Ajutându-se de baston şi de braţul canapelei, Lord Fanthorpe se aşeză lângă ea.
   - Ştii cine sunt. Chiar mă întrebam dacă vei şti sau nu. S-a întâmplat de mult. E greu de crezut că au trecut mai bine de 40 de ani de atunci. Da, eu am fost logodnicul lui Lady Pricilla.
   Vocea bătrână îi tremură şi mai mult, iar ochii conturaţi cu negru i se umplură de lacrimi. Bărbatul pe care l-a lăsat cu inima frântă atunci când a murit.
   - Îmi pare foarte rău.
    Era o consolare nepotrivită, din moment ce, după atâţia ani, bărbatul încă o jelea.
   - Dacă ar fi trăit, aş fi fost unchiul tău.
   - Da.
   Lord Fanthorpe se uită prin sala de bal, dar părea să privească o altă scenă.
   - Nu am să uit niciodată cum i-am văzut trupul zăcând acolo pe iarbă - avea chipul mutilat şi de nerecunoscut, şi sângele curgea şuvoaie din pieptul ei. A fost o oroare după care n-am mai putut să-mi revin.
   - Îmi pare rău, zise ea din nou.
   Nu era o discuţie potrivită pentru o petrecere, dar lordul Fanthorpe era pierdut în amintirile sale, iar ea... ea nu auzise niciodată întreaga poveste. Fusese ca şi când Lady Pricilla nu existase niciodată, şi Eleanor ezitase să stârnească amintiri dureroase punând întrebări despre acel incident.
   Lord Fanthorpe răsuci mâna pe măciulia bastonului.
   - Nemernicul ăla de rând care a omorât-o îi ţinea în braţe trupul. Era acoperit de sângele ei şi plângea de parcă nu ar fi avut nimic de-a face cu tragedia.
    Aproape că scuipă când zise:
    - De parcă ar fi fost nevinovat.
   Vehemenţa lui o luă prin surprindere pe Eleanor.
   - A fost deportat, nu-i aşa?
   - În Australia. Domnul George Marchant a avut un alibi.
   Lord Fanthorpe rosti acel cuvânt de parcă ar fi fost o monstruozitate.
   - Trei nobili au jurat că fuseseră cu el. Oameni de caracter. Pfui! Pentru ca autorităţile să nu-1 spânzure pe Marchant. Personal, aş fi pus să fie torturat şi hăcuit, pentru că a îndrăznit să-şi imagineze că era vrednic s-o pângărească pe Lady Pricilla.
   - Nu înţeleg la ce vă referiţi.
   - Nu înţelegi?
    Lord Fanthorpe o privi. Ochii lui căprui erau pustii şi întunecaţi.
    - Era îndrăgostit de ea şi voia ca ea să fugă cu el şi să se căsătorească.
   Eleanor îşi acoperi gura cu mâna.
   - Şi, când l-a refuzat, a omorât-o?
   - În oamenii din clasele de jos colcăie toate acele emoţii - iubire, ură, fericire, melancolie -, şi, când se adună prea multe de suportat, explodează în violenţă. Draga mea, îţi aminteşti când ţăranii din Franţa au luat cu asalt Bastilia?
   Ea clătină din cap.
   - Eram doar un copil.
   - Semeni atât de mult cu mătuşa ta, încât am uitat cât de tânără eşti. Dar Bastilia a dovedit cruzimea ţăranilor şi motivul pentru care noi deţinem, pe bună dreptate, puterea.
   - Noi?
   - Aristocraţia.
   Flutură din mâinile lungi şi subţiri. Avea degetele curbate într-o parte, de parcă fusese chinuit de vreo boală teribilă. Articulaţiile îi erau umflate, dar avea unghiile tăiate şi manichiurate.
    - Noi suntem mâna care ţine biciul. Slavă Domnului că există cineva, altfel ţara asta ar avea aceleaşi probleme care năpăstuiesc Franţa. Cu adevărat Micul Colonel.
    Ridică vocea:
    - Napoleon nu e altceva decât un cuţitar sicilian.
   Eleanor îl aprecia în secret pe Napoleon - poate nu era de acord că trebuia să conducă lumea, dar îi admira încrederea în sine. Totuşi, avea prea mult respect pentru acel lord bătrân ca să spună aşa ceva. în loc, încuviinţă din cap şi zâmbi.
   - N-am crezut că o s-o mai revăd vreodată pe Lady Pricilla, dar tu eşti leită ea.
    Degetele tremurânde ale lordului se întinseră şi-i ridicară bărbia.
    - Eşti atât de frumoasă cu părul tău negru - privirea lui îi cercetară tunsoarea neobişnuită, aproape vrăjit - şi cu ochii tăi albaştri. Ştii că încă visez ochii ei care mă priveau cu adoraţie? Mă gândesc tot mai des la ea, pe măsură ce îmbătrânesc, şi faptul că te văd îmi face inima bătrână şi prostuţă să tresară.
   - Ei bine... mă bucur.
   Eleanor nu se mai simţise niciodată atât de nepregătită pentru o discuţie, dar, în acelaşi timp, îi era milă de el - şi era absolut îngrozită de dezvăluirile lui. Tragedia aceea enigmatică de cu mult timp în urmă căpătase în acel moment un chip - iar chipul acela era al ei.
   - Iată-1 şi pe domnul tău, se apropie.
    Ochii ageri ai lui Lord Fanthorpe îl recunoscuseră pe domnul Knight şi-l urmăreau croindu-şi drum prin mulţime - ţinea în mână paharul ei şi evita lin coliziunile cu dansatorii şi cu beţivii.
    - E destul de chipeş. Dar totuşi un bastard.
   Lord Fanthorpe repeta convingerile majorităţii celor din societatea engleză, dar, oricât de mult îi displăcea domnul Knight, Eleanor nu-1 putea batjocori pe la spate.
   - Este foarte hotărât.
   Lord Fanthorpe îşi întoarse privirea glacială spre ea.
   - Eşti la fel ca Pricilla. Blândă. Nesăbuită. Cine este? Cine e familia lui? De unde a venit?
    Buzele lui zbârcite luară forma unui rânjet.
    - Din America, ţara bastarzilor. Acolo toţi sunt bastarzi.
   - Dar domnul Knight are un caracter rafinat.
    Fu extrem de şocată de cuvintele prosteşti care-i ieşiră pe gură.
   Domnul Knight rafinat? Nu-i venea să creadă că spusese aşa ceva. Dar nu putea accepta nici ca acel aristocrat bătrân, cu prejudecăţile sale oarbe şi cu insultele nonşalante, să-l vorbească de rău pe domnul Knight. Era posibil ca domnul Knight să îi răspundă cu aceeaşi monedă, şi bătrânul ar suferi o înfrângere jenantă în faţa tânărului şi nemilosului american.
   Acela era singurul motiv pentru care îi lua apărea domnului Knight.
   - Mă îndoiesc de asta. Din câte ştiu eu, tatăl tău te-a pierdut la un joc de cărţi. Te admir pentru faptul că îţi îndeplineşti datoria de fiică - şi pentru loialitatea ta. Toate femeile ar trebui să aibă un comportament Ia fel de cuviincios.
   Ridicându-se, Lord Fanthorpe făcu o plecăciune, apoi se îndepărtă şchiopătând, fără să îi acorde niciun fel de atenţie domnului Knight.
   Domnul Knight se aşeză pe scaunul eliberat de Lord Fanthorpe.
   - Cine era?
   Eleanor îl privi pe bătrân plecând, minunându-se de acea întâlnire neobişnuită. Lord Fanthorpe trecuse printr-o tragedie îngrozitoare şi îi părea rău pentru el - extrem de rău.
   - Numele lui e Lord Fanthorpe. A fost logodit cu mătuşa mea, Pricilla.
   Domnul Knight îl privi pe bătrân cu aceeaşi intensitate cu care acesta din urmă se chinuise să îl ignore.
   - De ce nu s-a căsătorit cu ea?
   - A murit.
   Remington se uită la paharul pe care îl ţinea în mână, apoi din nou la ea.
   - Nu se va întâmpla la fel în cazul tău.
   Lăsă jos paharul, se ridică şi îi întinse mâna.
   - Hai să mergem acasă.

   - Iată şi trăsura noastră.
   Domnul Knight le ajută pe Eleanor şi pe Lady Gertrude să coboare treptele terasei.
   Ceaţa londoneză se învolbura în jurul lor, ca într-un dans înnebunitor şi fără sfârşit, prin care felinarele abia reuşeau să răzbată. Un şir lung şi şerpuit de trăsuri se îndepărta de uşa familiei Picard - oaspeţii obosiţi se îndreptau, în sfârşit, spre casele lor.
   Lacheul le ajută pe femei să urce în interiorul întunecat. Domnul Knight le urmă. Se aşezară pe locurile lor - doamnele cu faţa spre sensul de mers -, apoi trăsura porni cu o zdruncinătură.
   Lady Gertrude căscă şi-şi acoperi gura cu mâna.
   - E foarte târziu.
   - Da.
   Eleanor se uita în întuneric şi-n ceaţă. Nu distingea nimic afară, dar, chiar şi aşa, toate simţurile ei erau ascuţite la maximum şi îndreptate asupra domnului Knight, care stătea vizavi de ea. În interiorul micuţ, genunchii lui o îngrămădeau, iar el o privea cu o intensitate clocotitoare. Conversaţia ei cu Lord Fanthorpe trecuse prin fiinţa lui ca un vânt puternic, îndepărtând orice blândeţe şi compasiune şi lăsând în urmă doar temelia dură a caracterului său. Nu înţelegea de ce, dar umbrele care îl învăluiau o nelinişteau, aşa că privi pe fereastră, parcă anticipând pericolul. Nu vedea nimic afară. Felinarele trăsurii abia dacă străpungeau ceaţa, izolându-i în acel mic adăpost interior.
    Fără să-şi dea seama de atmosfera creată, Lady Gertrude vorbi din nou. Vocea ei era estompată de oboseală.
   - A fost balul perfect la care să vă prezentaţi ca logodnici! A fost toată lumea acolo, până şi îngrozitoarea aceea de Lady Shapster. Vă spun eu, copii, ziua în care Lord Shapster s-a căsătorit cu ea a fost o zi tristă pentru familie.
   - Fără îndoială.
   Eleanor ştia că domnul Knight era la fel de atent la ea cum era și ea la el. Era tulburător să se simtă aşa de apropiată de un bărbat care o ameninţase - pe ea şi tot ceea ce o definea ca persoană.
   Cu toate acestea, era atrasă de el, în mod irezistibil.
   Trăsura înaintă, separându-se de celelalte şi afundându-se tot mai adânc în inima Londrei.
   Lady Gertrude amuţi, şi se auzi un sforăit încet din colţul în care stătea ea.
   Eleanor oftă şi încercă să se relaxeze. Fusese o zi lungă, iar a doua zi urma să fie la fel de dificilă. Avea nevoie de somn...

   Probabil aţipi o clipă, pentru că o trezi un răcnet venit din stradă.
   Lady Gertrude pufni şi se trezi.
   - Ce... ce s-a întâmplat?
   Domnul Knight nu spuse nimic, dar Eleanor îl auzi ridicând bastonul. Inima îi bătea din ce în ce mai tare, şi i se tăie răsuflarea.
   Agitaţia de afară căpăta proporţii. Recunoştea sunetele acelea.
   Trăsura se opri foarte brusc.
   - Suntem jefuiţi, le spuse Eleanor în şoaptă.
   - Jefuiţi?
    Lady Gertrude părea panicată şi indignată, în acelaşi timp.
    - N-am fost jefuită niciodată în viaţa mea.
   - Eu da.
   Eleanor îşi trecu mâna de-a lungul peretelui trăsurii, căutând pistolul pe care-1 văzuse în drum spre bal.
   - Serios?
   Domnul Knight părea profund interesat de afirmaţia ei şi nicidecum îngrijorat de situaţia în care se găseau.
    - Unde?
   - În Alpi. Bandiţii de acolo sunt feroce.
    Pistolul dispăruse. Oare era la el?
    - Pot lupta, dacă am o armă.
   Nu fusese niciodată nevoită, dar o putea face dacă era necesar.
   - Nu prea cred.
    Domnul Knight puse mâna pe umărul ei.
   - Rămâi în trăsură.
   Înainte ca ea să-i poată răspunde, lovi portiera cu piciorul şi o deschise violent. Afară, cineva scânci în cădere, iar domnul Knight se repezi în stradă.
   Eleanor privi imediat pe fereastră. în lumina slabă a felinarelor trăsurii, văzu doi tâlhari voinici avântându-se să-l atace pe domnul Knight.
   Aproape că sări de pe banchetă.
   - Lady Gertrude, ai vreun ac de pălărie? O umbrelă?
   Domnul Knight ridică pistolul şi-l împuşcă în piept pe unul din cei doi. În acelaşi timp, folosi vârful bastonului ca să-l lovească în stomac pe celălalt.
   Eleanor clipi, uimită şi uşurată. Domnul Knight ştia să se lupte. Si o făcea ca un borfaş.
   - Nu am nimic! zise Lady Gertrude.
   Lacheul sări de la locul lui şi se aruncă şi el în luptă.
   Eleanor zise apoi, cufundându-se în scaun:
   - Cred că domnul Knight va fi bine.
   Încă trei bărbaţi se repeziră din ceaţă. Înainte să ea să poată ţipa pentru a-1 avertiza, partea lată a bastonului domnului Knight se întoarse şi-l lovi în gât pe unul dintre ei.
   Hoţul căzu, înecându-se şi sufocându-se.
   Eleanor îşi încleştă pumnii în dreptul taliei, făcând mişcări mici, ca nişte lovituri, de parcă lucrul acela ar fi ajutat cumva.
   Lacheul îi trase un pumn în faţă unui hoţ. Capul omul se răsuci spre spate. Ridică însă mâna şi-l lovi puternic pe lacheu, apoi cei doi bărbaţi căzură la pământ, luptându-se.
   Caii începură să tropăie alarmaţi şi trăsura începu să se zdruncine. Vizitiul îi ţinea locului şi striga încurajări.
   Ultimul bandit se aruncă asupra domnului Knight, cu cuţitul ţinut foarte jos.
   Domnul Knight îl prinse de încheietură şi-l trase spre el. Se dădu la o parte şi îl izbi de laterala trăsurii, suficient de tare cât s-o facă pe Eleanor să scrâşnească din dinţi.
   Lady Gertrude scânci încet:
   - E rănit domnul Knight?
   - Încă nu.
   Eleanor îşi scoase pelerina şi o aruncă pe uşă, în mare grabă, acoperindu-1 pe cumplitul răufăcător. Omul ţipă şi încercă să iasă de sub ea.
   Cu un picior, domnul Knight lovi silueta înfăşurată în pelerină şi o trimise înapoi în întuneric.
   Încă un borfaş se repezi spre domnul Knight - ba nu, era tot al doilea om. Îl izbi puternic în umăr. Domnul Knight se clătină, întoarse bastonul şi-l duse în spatele lui. Tâlharul se prăbuşi după ce primi o lovitură puternică în spatele genunchilor. Domnul Knight îl omorî, cu o lovitură zdravănă în cap. Lacheul se ridică, ştergându-şi mâinile de praf.
   Dintr-odată, era linişte în stradă. Se terminase. Lacheul se urcă înapoi la locul lui. Domnul Knight sări în trăsură şi-i strigă vizitiului:
   - John, să mergem!
   Trăsura se puse din nou în mişcare, înainte ca domnul Knight să termine de închis portiera.
   Înainte să apuce să-l întrebe dacă era rănit sau să-l atingă - sau, ce era cel mai probabil, să se mute înapoi pe locul ei cu faţa spre sensul de mers - domnul Knight o înghesui în colţ.
   - Asta a fost amuzant.
   - Amuzant?
    Nu-i plăceau mârâitul lui şi nici felul în care îşi ţinea braţul peste pieptul ei, ca o bară de fier.
   - Înfricoşător ar fi un cuvânt mai bun.
   - Mă întreb cine i-a trimis.
   Stătea prea aproape de ea. Fierbinţeala agresivă a corpului lui o ardea.
   - Să-i trimită?
   Eleanor nu înţelegea, dar simţi că i se urcă sângele în cap.
   - Ce vrei să spui, domnule Knight? întrebă Lady Gertrude. Crezi că a fost un atac intenţionat?
   - Nu cred în coincidenţe.
   Mirosea a transpiraţie şi a violenţă.
   Spre deznădejdea ei, Eleanor inhala mirosul de parcă ar fi fost un parfum. La un nivel primitiv, îi plăcea că se luptase pentru ea.
   - Dintre toate trăsurile care plecau de la balul familiei Picard, a noastră a fost cea oprită.
    Vorbea direct spre Eleanor, de parcă ar fi acuzat-o de ceva.
    - Îl izgonesc pe Dickie Driscoll de pe proprietatea mea în dimineaţa asta, zise el, apoi noaptea trăsura mea e atacată de hoţi. Hoţi care nu voiau să te jefuiască pe tine, ci să mă rănească pe mine.
   Eleanor întrebă şocată:
   -Vrei să spui că Dickie Driscoll a încercat să te omoare?
   Nu-i răspunse, dar putea auzi - şi simţi - cum respira din ce în ce mai greu.
   - Asta crezi!
    Eleanor era scandalizată de insolenţa de care dădea dovadă domnul Knight.
    - Să ştii că servitorul meu e un om bun şi blând, care n-ar răni niciun purice.
   - Dacă nu cumva puricele a ciupit-o pe ducesă.
   - Ei, da, sigur că e complet loial ducesei, dar - constată deodată că îl învinuia indirect pe grăjdarul lui Madeline şi nu putea permite ca domnul Knight să fie duşmanul lui Dickie.
    Ştia mult prea bine cât de letal putea fi domnul Knight.
    - Îl cunosc pe Dickie Driscoll de o viaţă şi, îţi jur, domnule Knight, nu a fost el cel care a aranjat să te rănească.
   - Hmm, murmură domnul Knight şi se lăsă uşor pe spate.
   Eleanor eliberă o mult aşteptată răsuflare.
   - Atunci mă întreb cine a fost, zise el.

Capitolul 13

   Grajdul era un loc călduţ şi liniştit. Soarele de dimineaţă îşi făcea loc printre crăpăturile şi cioturile scândurilor de lemn, iar firicelele de praf pluteau pe razele de soare.
    Ţinând căpăstrul iepei bătrâne şi liniştite, Remington zise:
   - Excelenţă, cred că această iapă e cea mai potrivită pentru tine. E cumpătată şi liniştită. Nu o s-o ia la goană fără motiv, şi, când vom merge să călărim, voi sta lângă tine în fiecare moment.
   Încerca să nu o neliniştească pe ducesă, care căzuse când era copil şi-şi rupsese mâna. Curajoasă în orice altă împrejurare, de atunci călărise numai mârţoage răpciugoase, dar chiar şi pe acelea cu teamă - sau cel puţin aşa i se spusese.
   Cu toate acestea, ducesa nu-i acordă niciun pic de atenţie - din partea ei, ar fi putut nici să nu vorbească. În următoarea boxă din grajd se afla un magnific armăsar sur castrat, cu care părea să aibă un soi de comunicare. Întinse mâna încet şi cu precauţie. Calul înaintă şi-i mirosi degetele, ca un câine care voia să fie mângâiat.
   - A, eşti extrem de frumos, şopti ea. Mi-aş dori să am un morcov, să-ţi dau.
   Remington fusese dezamăgit să afle despre acea reticenţă a ducesei. Îi plăcea mult să călărească şi, în plus, plănuise să-şi plimbe noua achiziţie ducală prin toată Londra, pe spatele unui cal superb. În acel moment însă, ea se comporta ca o femeie căreia îi plăcea să călărească.
   - Pe calul ăla îl cheamă Diriday, zise Remington, şi este foarte nărăvaş. Are nevoie în fiecare zi de o mână fermă şi de un galop bun.
   - Desigur.
    Ducesa mângâia armăsarul pe bot şi vorbea cu o voce blândă şi liniştită, pe care grăjdarii cu experienţă o foloseau de obicei ca să îmblânzească un armăsar. Diriday.
    - Ce nume frumos. Diriday are nevoie să fie îngrijit, admirat şi îndrumat. Are nevoie să fie - vocea îi coborî spre o şoaptă suavă - iubit.
   Remington considera că lucrul acela era valabil şi-n cazul viitoarei ducese.
   Când se gândea la atacul de cu o noapte înainte şi la felul în care cineva îi oprise intenţionat - pe ei, nu pe altcineva - îşi dorea să-i mai bată încă o dată pe nemernicii aceia. Dacă ar fi fost singur, i-ar fi interogat şi ar fi aflat cine era în spatele atacului. Dar ducesa şi Lady Gertrude se aflaseră şi ele în trăsură, şi fusese nevoit să le ducă degrabă de acolo.
   Oare cine fusese? Madeline jurase de nenumărate ori că nu Dickie Driscoll fusese în spatele atacului. Remington avea însă îndoieli. Dickie era un servitor foarte credincios al ducesei, şi era posibil să se fi temut pentru siguranţa acesteia. Negreşit îşi făcea griji pentru virtutea ei - şi pe bună dreptate.
   Silueta ei zveltă era învăluită într-o rochie de dimineaţă de bumbac, subţire şi albă - foarte la modă, dar care lui Remington i se părea o simplă cămaşă de noapte, care i se lipea picioarele goale. Purta nişte ghete maro, confecţionate dintr-o piele moale, o mantie de catifea maro care se potrivea perfect cu încălţările şi o pălărie de paie, decorată cu panglici albastre frivole. Stătea cu umerii foarte drepţi, cu braţele-i graţioase arcuite şi avea degetele lungi şi subţiri.
   Era fiica celui mai aprig duşman al său, dar totuşi nu conta. O dorea cum nu mai dorise niciodată o altă femeie.
   Poate că ducele de Magnus aranjase atacul de noaptea trecută. Doar îşi pierduse fiica în favoarea lui Remington, care în acel moment o ţinea captivă în casa lui. Ambele erau motive foarte întemeiate pentru a-i fi aranjat moartea, iar Remington ştia mult prea bine cât de periculos putea fi Magnus.
   Deşi foarte puţin probabil, era totuşi posibil ca Magnus să fi descoperit adevărata identitate a lui Remington. Şi, dacă o descoperise, mai mult ca sigur el fusese cel care îi ordonase moartea.
   Avea, desigur, şi alţi duşmani. Oameni cu care avusese relaţii de afaceri - şi care îl urau pentru că încerca să devină un aristocrat englez. Remington nu excludea din start pe nimeni. De asta avea mereu cel puţin o armă cu el - un cuţit sau bastonul cu măciulie de aur - oriunde mergea, şi, din aceleaşi motive, privea şi cântărea cu grijă fiecare situaţie. Doar nu avea de gând să moară chiar acum, când era atât de aproape de a obţine răzbunarea mult râvnită.
   Lăsă iapa şi se îndreptă încet spre ducesă, observând cu câtă patimă mângâia calul din faţa sa.
   - Diriday poate fi o mare pacoste, dacă nu are o mână experimentată care să-i ţină hăţurile.
   - Pot să-l călăresc, şopti ea.
   - Informatorii mei mi-au spus că...
   - Pot să-l călăresc!
   Oare ducesa lui avea să-l surprindă mereu? Nu era un lucru tocmai bun dacă lua în calcul faptul că lui îi plăcea să aibă mereu controlul. Tocmai de aceea făcuse cercetări în prealabil. Şi tot din acel motiv pusese şi să fie urmărită.
   Oare îşi testa limitele fricii în speranţa de a avea acces la un cal foarte rapid? Oare îşi imagina că putea scăpa de el?
   Trebuia să-i reprime acele gânduri numaidecât. Se uită în jur. Grăjdarii dispăruseră în clipa în care el şi Madeline intraseră în grajd. Liniştea acelui loc era tulburată doar de mişcările neliniştite ale cailor. Era momentul să afle din ce era plămădită ducesa lui. Venise timpul să vadă dacă prin vene îi curgea sânge albastru şi rece sau unul roşu şi fierbinte. Se îndreptă spre ea. Se deplasă cu mişcările tăcute şi insesizabile ale unui cercetaş militar.
   Eleanor îl dezmierda în continuare pe Diriday, nefiind conştientă de pericolul care se apropia de ea. Era fascinată de armăsar. Adora să călărească - adora acea comuniune cu un animal care iubea vântul şi viteza. Din cauza accidentului suferit în copilărie, Madeline călărea foarte rar - iar acest lucru o obligase pe Eleanor să-i ţină mereu companie în trăsuri sau cabriolete, în timp ce alţii galopau pe lângă ele, călărind armăsari pe care Eleanor putea doar tânji să-i încalece.
   - M-ai făcut foarte fericit, zise domnul Knight.
   Eleanor constată că, dintr-odată, stătea foarte aproape de ea.
   Şi, la fel ca întotdeauna, ocupa prea mult spaţiu, respira prea mult aer şi o înghesuia.
   - De ce?
   Îşi dorea să plece de lângă el, dar, în acelaşi timp, nu voia să-l abandoneze pe Diriday.
   - Pentru că acest cal a fost prima mea alegere pentru tine.
   Mângâie şi el nasul armăsarului. Animalul nestatornic îşi recunoscu stăpânul şi îi răspunse printr-un nechezat plin de adoraţie.
   Eleanor îşi retrase mâna şi se prinse de drugul de sus al boxei. Foarte bine. Diriday îl plăcea pe domnul Knight. Nu era ceva surprinzător. Dacă nu s-ar fi aflat în situaţia aceea dificilă, şi ea l-ar fi adorat pe domnul Knight. Dată fiind situaţia însă, se prefăcu a se uita la cal, ca să nu fie nevoită să-l privească pe el.
   Observase deja, cu o singură ocheadă, costumul lui albastru de călărie, croit cu precizie să-i dezvăluie umerii laţi, talia îngustă şi muşchii puternici ai coapselor. Cizmele negre îi străluceau şi părul său blond avea un aspect dezordonat, ca şi când şi-ar fi aruncat pălăria şi şi-ar fi trecut degetele printre şuviţe.
   Chipul său nu trăda în niciun fel tensiunea atacului de cu o noapte înainte, însă ea încă era bântuită de amintiri. Ura faptul că inima îi bătuse cu putere în timp ce el se luptase - ura şi faptul că îşi dorise să sară din trăsură şi să-i vină în ajutor când era mai mult decât evident că el nu avea nevoie de nici un ajutor. Era un bărbat puternic şi capabil, cu un trecut despre care ea nu ştia nimic. Lord Fanthorpe subliniase asta extrem de pătimaş, iar răspunsul ei încă o îngrozea. Şi ea sărise în apărarea domnului Knight, spunând că avea un caracter rafinat.
   Dar de ce? Întrebarea aceea o obseda. Îşi spusese că o făcuse ca să evite o ceartă între cei doi bărbaţi. Pentru că era foarte timidă şi n-ar fi putut suporta gândul că s-ar fi creat o dispută din cauza ei. Nu putea fi din pricină că se temuse să nu-i rănească sentimentele domnului Knight - doar îi dovedise în repetate rânduri că nu avea sentimente pentru care ea să-şi facă griji.
   Încă mai mângâia calul - doar că se uita la ea. între ei se lăsase o tăcere apăsătoare - de care, în mod evident, el nu se temea.
   Dar ea, da. De fiecare dată când se opreau din a-şi vorbi şi se instaura liniştea, ea ajungea să spună vreo prostie. Ceva prin care se cam dădea de gol. Dar nu şi de data aceea. Zise scurt:
   - Diriday e calul perfect pentru mine.
   El îi răspunse printr-un mârâit jos şi animalic:
   - Mă bucur să ştiu că vei... călări... aşa cum îmi doresc.
   Eleanor se înroşi. I se strânseră degetele de la picioare, iar sfârcurile i se transformară în nişte mărgeluţe tari, care tânjeau să fie atinse.
   Oare cum reuşise? Spusese un lucru evident, dar îi făcuse clar faptul că nu vorbea despre cal.
   Domnul Knight îi smulse degetele dezgolite de pe drugul boxei şi i le sărută.
   - Mi se pare că Lady Gertrude e o însoţitoare foarte bună, zise el.
   Eleanor încuviinţă din cap. Simpla atingere a buzelor lui o făcuse să nu mai poată gândi limpede şi îi trimisese fiori prin braţe.
   El îi aşeză mâna pe umărul lui.
   - E foarte bine că noi doi n-avem niciun moment în care să fim singuri.
   - Suntem singuri acum.
   Fusese nechibzuită să îi amintească aşa ceva! Domnul Knight torcea de mulţumire.
  - Da, suntem.
   - Aşa că ar fi mai bine să mergem. Acum!
   Încercă să se îndepărteze - să-şi urmeze instinctele şi să fugă.
   Domnul Knight o întoarse astfel încât o aduse cu spatele lipit de boxă.
   - Din fericire, Lady Gertrude nu călăreşte şi nici nu consideră motiv de îngrijorare faptul că suntem împreună acum.
   - Păi, nu este.
   Eleanor încercă să vorbească ferm, dar încheie totuşi pe o tonalitate oarecum întrebătoare.
   - Lady Gertrude nu are imaginaţie.
   În lumina slabă, ochii lui o priveau necruţător - la fel ca un şoim care se uită cum bucăţica lui de hrană dă să scape. Cu mişcări line, întinse mâna liberă şi şi-o înfăşură în jurul taliei ei. Sunt foarte curios în ceea ce te priveşte.
   Oare când devenise situaţia aceea atât de periculoasă?
   - Sunt foarte uşor de înţeles.
   - Eşti un mister! Unul pe care mă văd nevoit să-l desluşesc. Aş vrea să ştiu dacă îţi place să săruţi cu gura închisă... sau deschisă.
   Eleanor făcu ochii mari.
   - Dacă îţi place să îmbrăţişezi atât de strâns încât sânii să ţi se lipească de pieptul unui bărbat.
   I se tăie răsuflarea de uimire.
   - Dacă nu cumva cel mai mult îţi place atunci când gura unui bărbat, gura mea, îţi cutreieră trupul.
   Vru să icnească din nou, dar o opri satisfacţia pe care o citea pe chipul lui. Da, o şoca - şi-i plăcea să o facă. Dar ura faptul că era atât de laşă. îşi dorea să-l surprindă şi ea, aşa că, din adâncurile acelei nevoi, găsi curajul să-i răspundă:
   - Mă poţi întreba toate astea, şi poate, dacă vreau, am să-ţi răspund. Dar să nu-ţi imaginezi că vei putea descoperi tu singur răspunsurile.
   - Să întreb... Ce idee inedită.
    Un zâmbet mic se juca pe buzele lui catifelate.
    - Da, bineînţeles că mi-ai putea spune, dar am aflat, de-a lungul timpului, că îmi place să fac descoperiri pe cont propriu.
   O trase aproape de trupul lui şi o lipi de el.
  Descoperiri? I-ar fi putut spune ea multe despre descoperiri. Îi plăcea să fie îmbrăţişată atât de strâns, încât sânii să i se lipească de pieptul lui. Iar acest fapt şi amuzamentul pe care-1 vedea atunci în ochii lui erau motive suficiente să plece - imediat.
   Cu o răsucire, se eliberă şi fugi. El se grăbi să o urmeze. După două salturi mari, o prinse din nou de talie. O lipi cu spatele de poartă şi o apăsă tare de corpul lui.
   Ea se uita în ochii lui albaştri pali şi îşi dorea din toată inima să fi avut o experienţă, cât de mică, în astfel de situaţii, pentru că în clipa aceea se simţea mai neajutorată decât se simţise vreodată
   - N-o să-ţi fac nici un rău. Vocea lui era profundă şi caldă. Nu o să te seduc. Doar am să te sărut.
   Doar? Doar? Nu mai fusese sărutată niciodată, în întreaga ei viaţă, şi, dacă el îşi lipea buzele acelea perfect sculptate de ale ei, avea să fie însemnată - la fel de sigur ca în cazul în care ar fi însemnat-o cu fierul încins.
   - Nu aici.
   Privi spre partea din dos a grajdurilor, spre uşa deschisă. Cu siguranţă modalitatea corectă de-a reacţiona era să-i aducă aminte ce se cuvenea şi ce nu.
   În schimb, Remington deschise poarta şi, cu aceeaşi fineţe pe care o folosise cu noapte înainte, pe ringul de dans, o răsuci în boxă.
   - Paiele sunt curate, iar boxa e un loc intim. Nu trebuie să-ţi fac griji în privinţa grăjdarilor. Nu ne va întrerupe nimeni.
   Ea nu se putea gândi la nimic altceva decât la cum să-l amâne, în acel moment, el se comporta de parcă ea i-ar fi cerut, în mod cuviincios, puţină intimitate.
   - Eu nu... nu putem...
   Dinţii lui albi sclipiră când un zâmbet îi apăru pe chipul bronzat, apoi o lipi de el atât de tare, încât o făcu să ajungă pe vârfuri, şi tot echilibrul ei depindea de el.
   - Nu pot să cred că am reuşit să aştept atât de mult.
   Cum adică „atât de mult“? Abia se cunoscuseră, cu două zile în urmă.
   Apoi îi văzu expresia când înclină capul spre al ei - şi înţelese că pentru bărbatul acela două zile însemnau probabil o veşnicie. El vedea ceva ce îşi dorea şi apoi căuta să obţină acel lucru - şi, în momentul acela, ea era obiectul dorinţei lui.
   Închise ochii când buzele lui le atinseră pe ale ei. Primul ei sărut. Cu gura închisă, blând şi curios.
   Încercă să pretindă că nu se întâmpla. Madeline nu îl voia şi nu avea să-l ia de soţ, dar tot era foarte nepotrivit ca Eleanor să-l sărute pe logodnicul verişoarei sale. Cu toate acestea, foşnetul fânului de sub picioarele ei şi mirosul cailor transformau acel moment într-o realitate neîndurătoare. Nasturii vestonului domnului Knight i se înfigeau în stern. Braţele lui o manevrau cu o pricepere care dezvăluia că ceea ce se întâmpla nu era ceva nou pentru el - cum să se comporte cu o femeie care nu voia să se supună - şi săruta... ca o fiară cu puteri senzuale.
   Avea buzele mătăsoase, pricepute în arta iubirii - ofereau plăcere cu cea mai blândă atingere. Abia dacă îşi atinsese buzele de ale ei, dar, cu toate acestea, ea se trezi ridicându-şi capul şi căutându-i atingerea, la fel ca o floare care caută soarele.
   Era foarte plăcut pentru primul ei sărut - dar, în cele din urmă, nesatisfăcător.
   O surprinse asta. Crezuse că domnul Knight săruta ireproşabil.
   Ei bine, nu că şi-ar fi permis să se gândească la asta, dar uneori gândul acela stingher şi primejdios îi apărea în minte, înainte să-l poată înăbuşi. Şi totuşi, era adevărat - se aşteptase la mai bine de la domnul Knight. Nicidecum nu se aşteptase să o lase dorindu-şi mai mult decât acele atingeri uşoare.
   Aşa că, în clipa în care el începu să se retragă, ea îşi lipi buzele şi mai tare de ale lui - şi îl convinse, apăsându-şi buzele de ale lui... apăsându-şi corpul de al lui. Remington ezită o clipă, parcă nesigur, dar apoi adânci sărutul.
   Buzele i se despărţiră uşor, parcă îndemnând-o... parcă provocând-o... să facă la fel. Eleanor îşi întredeschise buzele şi se trezi respirând cu gura lui - şi el cu a ei.
   Era ca şi când făceau schimb de fărâme ale făpturii lor - de acele fărâme esenţiale, care-i făceau să fie fiinţe umane. Aproape îi putea simţi gustul în respiraţia sa, iar acel lucru o speria - dar o şi intriga. îşi dorea să-i cunoască aromele, mirosurile... atingerile. Simţea nevoia să cunoască totul despre el... Cel puţin în acel moment.
   Pentru că era ceva ce nu avea să se întâmple a doua oară.
   Nu trebuia să-l mai sărute niciodată. Nu avea să mai sărute vreodată un bărbat. Şi îl dorea cu toată fiinţa ei...
   Îl dorea.
   Cuvintele acelea îi răsunau în minte. Apoi interveni raţiunea... Îşi recăpătă judecata sănătoasă. Se retrase de lângă el.
   Se lipi cu spatele de perete şi-şi duse mâna la inimă.
   - Probabil crezi că... că sunt o depravată.
   El nu râse de ea. Nici măcar nu păru vreun pic amuzat.
   - Nu, cred că te simţi singură.
   - Poftim? Singură? Nu mă simt singură.
   Avea îndatoririle ei. Şi rudele ei. în plus, ducea o viaţă foarte eficientă.
   - Săruţi ca o femeie care stă deoparte, privind pe ferestrele vieţii, dorindu-şi să fie acolo şi să trăiască, dar fără să aibă vreodată curajul de a cere să fie lăsată înăuntru.
   - Asta nu-i adevărat.
   Să fie blestemat - în realitate, avea perfectă dreptate.
   Remington nu îi acordă nicio atenţie.
   - Zilele alea au trecut. Indiferent de motivul pentru care ţi-a fost frică până acum, din clipa asta ar trebui să-ţi fie şi mai frică de mine.
   Nu era nevoie să insiste. Îi era deja.
   El se încruntă, strânse din dinţi şi miji ochii.
   - Ascultă-mă. De acum încolo, vei fi lângă mine în fiecare minut. Orice se întâmplă, oricât de îngrozitoare sunt evenimentele, oricât de nefericită te faci singură, la sfârşitul zilei vei merge acasă cu mine. Şi noaptea... îţi voi arăta toate minunăţiile dorinţelor trupeşti. Nopţile noastre vor fi pasionale şi formidabile - dincolo de cele mai îndrăzneţe vise ale tale - şi te voi duce iar şi iar pe culmile plăcerii. Te vei zvârcoli sub mine şi deasupra mea, îmi vei atinge fiecare centimetru de piele şi vei trăi pentru sărutările mele. Până când te vei trezi într-o zi şi nu te vei mai putea gândi la nimic altceva decât la mine. La plăcerea pe care ţi-o produc. La cum te simţi când sunt în tine. Şi atunci toată nefericirea ta va dispărea şi vei fi a mea pentru totdeauna.

......................................