Prieten imaginar, Stephen Chbosky

 ....................................................

8-10

                  Doamna Henderson se sui pe tăblia vechiului ei birou.

   Trase deoparte un panou de polietilenă din tavan și scoase o valiză elegantă de piele. O ascunsese în tavan chiar după vijelie. Nu știuse atunci de ce. I se păruse bizar, însă o voce mică îi spusese că era posibil să-i fie de folos. O voce mică îi spusese că era foarte romantic să ascunzi o gentuță de voiaj în bibliotecă, în caz că domnul Henderson ar fi vrut s-o surprindă cu o excursie spontană.
   Și-l imaginase vreme de săptămâni zicând: „Draga mea, aș vrea s-o ștergem la o pensiune. Și-aș vrea să îți mulțumesc pentru ultimii cincizeci de ani din viață. Păcat că n-avem deja bagajul făcut”.
   Iar ea ar fi spus îndată: „Ba da, îl avem!”
   Și i-ar fi arătat valijoara. Iar el ar fi fost mândru de perfecțiunea cu care fusese făcut bagajul. L-ar fi mișcat prevederea de care dăduse dovadă soția lui. Și-ar fi dat seama, văzând ce pusese în bagaj, că o iubește nespus.
   1 rând de haine
   2 perechi de schimburi
   1 pereche de bocanci de cățărat.
   Și, firește, un cuțit de măcelar, bandă adezivă, frânghie, fermoare, ață, o duzină de ace de cusut și 250 de metri de sfoară neagră luată la reduceri.
   Perfect pentru o ieșire în weekend.
   Doar că ieșirea, evident, nu se produsese. Vinerile veniseră și trecuseră, iar domnul Henderson n-o întrebase dacă vrea s-o șteargă la o cabană unde să bea vin, să se uite la păsări și să facă dragoste.
   Nici balet. Nici vreo simfonie. N-o invitase la niciun spectacol pe Broadway. Ori măcar la vreun film în premieră. Doamne, cât de mult voia să-l înjunghie. Dar tot era bine că pusese deoparte valijoara cea romantică, fiindcă în seara asta îi trebuia conținutul.
   Doamna Henderson coborî de pe birou și-și luă un rămas-bun cumsecade de la bibliotecă. Cincizeci de ani petrecuse aici și știa că n-o s-o mai vadă vreodată. Cu propriii ochi, cel puțin. Trecu printre șirurile de rafturi cu cărți și luă una ca amintire. O carte pentru eternitate. Cartea era Frankenstein. Exemplarul pe care îl împrumutase și Christopher.
   Doamnă Henderson, Christopher e la computer.
   Doamnă Henderson, scrie-i lui Christopher pe computer.
   Doamnă Henderson, ia exemplarul din Frankenstein.
   Doamnă Henderson, subliniază literele astea.
   Doamnă Henderson, fă să creadă că David Olson îi ajută.
   Vocea îi promisese ceva în schimb. De data asta, soțul ei avea s-o respecte. De data asta, avea s-o aprecieze. Soțul ei, de data asta, avea s-o iubească. Și încă se mai puteau întâmpla toate lucrurile astea, dacă ea se descurca bine în seara asta.
   Doamna Henderson își luă cartea și valijoara și se duse în cabinetul medical. Se dezbrăcă de hainele însângerate de la închisoare și se spălă în chiuvetă. Își curăță și își bandajă rana de la glonț, pe care i-o făcuse șeriful într-o parte. Își curăță degetele însângerate. Deschise apoi bagajul și scoase haine curate. Aaah.
   Bumbacul moale și bocancii solizi îi atingeau plăcut pielea. Era din nou ea însăși. Tânăra de douăzeci și trei de ani care venise la școala asta cu toată pasiunea și educația ei. Fata care voia să schimbe lumea, elev cu elev. Începând cu acea primă clasă. Cu băiețelul acela special. David Olson. Și ultima dintre clase, cu celălalt băiat special.
   Christopher Reese. Și-l aminti cum venise la început. Nu putea citi cărți pentru clasa întâi. Iar acum era mai mult decât un geniu. Acum era aproape un zeu. Să ceri atâta de la un creier mititel. Să ceri atâta de la un trupușor firav. Păcat de ce avea să i se întâmple.
   Dar trebuiau cu toții să-și facă treaba.
   Doamna Henderson puse cartea lângă restul de provizii și se întoarse la fereastra spartă. Sări afară și privi luna care se ridica pe cer. Era plină. Mare și albastră. Exact cum știuse c-o să fie.
   - Mă scuzați, doamnă?
   Vorbise un bărbat arătos, sprijinit de o camionetă parcată în spatele școlii. Nu-l văzuse venind.
   - Da? zise doamna Henderson.
   Bărbatul păși spre ea. Avea un aer foarte periculos. Simți că i se încordează trupul.
   - Lucrați aici?
   - De ce întrebați? zise ea.
   Bărbatul se uită la fereastra spartă și la mâna ei bandajată. Făcu o socoteală scurtă în minte și zâmbi.
   - Fiindcă trebuie să aflu unde își ține școala documentele, zise.
   - Sunt informații confidențiale, replică ea.
   - Pot să te bat până-mi spui, rosti el cu o ridicare din umeri.
   - În biroul directorului. Înainte, pe culoar, îi spuse doamna Henderson.
   - Mulțumesc, doamnă, zise bărbatul.
   - Cu plăcere, Jerry.
   - De unde știi cum mă cheamă? întrebă Jerry.
   Doamna Henderson zâmbi și plecă fără să-i răspundă. Trecu pe lângă mașina lui cu numere de Michigan și străbătu locul de joacă, nu înainte de a arunca o ultimă privire la șirul de leagăne. Și-l imagină, cine știe de ce, pe Christopher sărind de-acolo. Apoi îi veni un gând. Domol ca o șoaptă.
   Christopher era un băiețel tare drăguț. Păcat că urma să moară.

   e vreMea.

Capitolul 87

   Christopher deschise ochii.
   Nu înțelese, la început. În clipa în care închisese ușa căsuței din copac a lui David, se așteptase s-o deschidă din nou și să vadă iarăși pădurea.
   Dar se întorsese acasă.
   În pat.
   Noaptea.
   Christopher se uită în jur. Totul părea normal. Întoarse capul spre vechea etajeră pentru cărți care mirosea a mănuși de baseball. Cea pe care mama lui o umpluse cu cărțile care-i aparțineau. Totul părea în perfectă ordine. Poza tatălui său, odihnindu-se deasupra. Ușa de la șifonier era închisă. Ușa de la dormitor era încuiată pe dinăuntru.
   Era în lumea imaginară. Noaptea, când oamenii imaginari se trezeau. Și totuși, se simțea în absolută siguranță. Christopher oftă ușurat. Își aruncă deoparte pătura și se ridică în capul oaselor, pregătindu-se să-și lase tălpile pe podea.
   Atunci auzi răsuflarea.
   Venind de sub pat.
   Christopher încremeni. Se uită în amândouă laturile patului, așteptându-se să apară o mână. Ceva care să se întindă, să-l apuce de glezne și să-l tragă sub pat. Însă nu se ivi nimic. Persoana se mulțumea să aștepte. Și să respire zgomotos. Lingându-și buzele.
   Christopher se gândi să sară din pat și să fugă din dormitor. Însă ușa era încuiată. Nu ca să-l apere de ceva. Ci ca să-l țină înăuntru.
   Scâââârt. Scăăâârt. Scââăărt.
   Zgomotul îl făcu să tresară. Se uită pe geam. Copacul din curtea din spate se mutase, cumva, mai aproape de casă. Leagănul făcut din anvelopă atârna ca un ștreang. Copacul întindea o ramură bătrână și ofilită către sticla ferestrei. Și se legăna înainte și înapoi, ca un deget artritic.
   Scâââârt. Scâââârt. Scâââârt.
   Sub pat, răsuflarea se auzea acum și mai tare. Trebuia să scape de-acolo. În clipa asta. Se săltă în pe marginea patului și se coborî în vârful degetelor. Măsură din ochi distanța de la fereastră până jos, în curte. I se păru cu putință să sară din pat, să escaladeze fereastra și să iasă.
   Doar că întreaga curte era plină cu oameni-căsuță poștală.
   Stăteau ca rufele puse la uscat în bătaia vântului. Și în jur așteptau o sută de cerbi. Așteptând la pământ. Pândind dintre umbre.
   Scâââârt. Scâââârt. Scâââârt.
   Christopher își roti frenetic privirea prin odaie, căutând o ieșire.
   Ușa era încuiată. Curtea din spate era plină cu inamici. N-avea unde se duce. Christopher își liniști mintea. Omul cel amabil îi spusese că are puteri aici. Folosește-le!
   Christopher văzu cum de sub pat se ivește o mână.
   Sări de pe pat chiar în clipa când mâna dădea să-l înhațe. Se împiedică și căzu. Întoarse capul și văzu puzderie de mâini lungindu-se de sub pat. Nu erau prinse de corpuri. Doar voci care țipau dintre umbre.
   - VINO AICI, CHRISTOPHER!
   Îl apucară de glezne și de labele picioarelor și începură să-l tragă sub pat. Christopher se zvârcoli orbește, dând din mâini ca și cum ar fi alungat niște păianjeni de pe spinare. Când izbuti să alunge mâinile înapoi în beznă, se auzi o explozie de țipete. Se ridică în picioare cu greu și fugi spre ușa dormitorului. Întinse mâna să descuie.
   Însă mânerul ușii era acum răsucit de cealaltă parte.
   - Ne poate auzi? șoptiră vocile.
   Christopher încremeni. Dădu înapoi, retrăgându-se spre fereastră și aruncând o privire jos, în curte. Oamenii-căsuță poștală își mutau sforile care-i țineau laolaltă dintr-o mână într-alta. Apoi ridicară brațele libere și, ca la înot sincron, se apucară cu toții în același timp să-și desfacă pleoapele închise cu fermoare. Metalul fermoarelor licărea în lumina lunii.
   Oamenii-căsuță poștală se trezeau.
   Christopher întoarse capul spre interiorul camerei și văzu că ușa era acum deschisă. Lângă pat se aflau oameni, cu brațele la spate.
   Zâmbeau. Cu bucăți din lemnul ușii încă ițindu-li-se printre dinți.
   - Bună, Christopher, ziseră.
   Apoi întinseră spre el brațele. Erau cioturi. Carne rotunjită. Tăiată și cauterizată.
   - Ce-ai făcut cu mâinile noastre? Hoțule!
   Se aruncară asupra lui. Christopher împinse geamul și-l dădu de perete. În curte, cerbii se învârteau ca peștii piranha într-un acvariu.
   Dacă sărea acolo, l-ar fi făcut bucăți. N-avea unde se duce...
   ...decât pe acoperiș.
   Christopher se prinse de pervazul ferestrei-logie și se săltă pe el chiar când oamenii din odaie dădeau să-l înhațe. Se întinseră să-l apuce de picioare, însă brațele lipsite de degete îi trădară și, alunecând, căzură în curte.
   Cerbii îi atacară într-o clipă.
   Mușcând. Sfâșiind. Rupând din carne.
   Christopher se sui pe acoperiș și se ascunse după horn. O scânteiere de lună albastră, prima din acea noapte, se ridică deasupra orizontului, în vreme ce noaptea se lăsa. Se uită la casele din vecini. Asfaltul cenușiu al străzii se făcea roșu. Pavajul părea alunecos. Ca după o ploaie. Dar nu era ploaie. Prea mirosea a bănuți de cupru. Și se scurgea pe stradă cum se scurge apa în canal, când plouă abundent.
   Strada sângera.
   Îl văzu pe bărbatul în uniformă de școlăriță.
   Trezindu-se.
   Omul deschise ochii. Avea mai bine de 40 de ani, poate chiar bătea spre 50. Însă avea ochi nevinovați. Și era binedispus. Căscă și se frecă la ochi, alungându-și somnul ca un bebeluș. Se ridică apoi și-o porni pe stradă în jos, stropindu-se pe picioare cu sângele din băltoace. Fluiera întruna o melodie. „Blue Moon”. Ajuns în apropierea tufișurilor, se aplecă să-și lege șireturile.
   Fluierând. Legându-se la șiret. Și fluierând. Și iarăși legându-se.
   Până ce două brațe se lungiră spre el și-l apucară.
   Omul scoase un țipăt de-ți îngheța sângele în vine. Când Christopher văzu cine îl trăsese în tufe, nu-i veni să creadă.
   Era dublura omului, aceeași persoană.
   Arătau ca gemenii identici. Doar că celălalt nu purta uniformă de școlăriță. Purta ochelari cu o parte din ramă lipsă. Și avea un fluier la gât. Era chel și părul care-i rămânea era prea rar ca să poată fi pieptănat. Și totuși și-l pieptănase. În vreme ce chelul rupea de pe celălalt uniforma de școlăriță, Christopher izbuti în sfârșit să priceapă ce țipa.
   - IA-MĂ DE AICI! TE ROG!
   Christopher văzu încă un om alergând pe stradă. Ca din senin, un automobil se ivi de după colț și dădu peste el, aruncându-l în iarbă.
   Mașina opri cu scrâșnet de frâne. Portiera se deschise, lăsând să se vadă că șoferul era același om. Cu o sticluță în mână. Când își dădu seama ce-și făcuse sieși, șoferul se sui la loc în mașină și demară.
   Apoi bărbatul lovit de mașină se scutură de praf și se ridică. Porni iarăși să alerge pe stradă. Și, ca din senin, aceeași mașină apăru de după colț și dădu peste el.
   - TE ROG, FĂ SĂ SE OPREASCĂ!
   Christopher se uită prin preajmă. Oriunde îi cădea privirea, vedea oameni care-și făceau rău unii altora. Fără încetare. Văzu un bărbat înșelându-și nevasta cu o vecină. Cei doi se sărutau, cu brațele întrepătrunse ca niște lumânări topite. Nu se puteau opri din sărutat.
   - TE ROG! TE ROG! FĂ SĂ SE OPREASCĂ! urlă cuplul de pupăcioși, cu sânge curgându-le din buze.
   Țipetele îi săgetară dureros prin minte lui Christopher. Era de parcă cineva i-ar fi pus căști și ar fi dat volumul pe 10. Apoi pe 11. Apoi pe 12. Și din ce în ce mai tare, la infinit. Simțea că-i fierbe creierul. Era mai presus de febră. Dincolo de migrenă. Mai mult decât crezuse că doare durerea. Fiindcă nu era durerea lui. Era suferința lumii întregi. Și suferința asta n-avea capăt. Mintea lui Christopher începu să caute cu febrilitate răspunsuri în această sminteală.
   Am fost aici timp de 6 zile.
   Christopher își lăsă privirea să cuprindă peisajul însângerat.
   Oamenii-căsuță poștală fojgăiau prin preajmă. Se cățărau pe hornuri.
   Se vârau prin șanțuri. Se agățau de cabluri. Spărgeau geamuri și uși, în vreme ce cerbii amușinau pământul roșu de sânge. Îl adulmecau pe el, în umbre. Auzi țipete în casa cea mai apropiată.
   - Stai! Nu mă bate, mami! își zise sieși o femeie, cu voce subțire de fetiță.
   - Bătaia e ruptă din rai! răspunse tot ea, cu vocea ei de mamă, pregătindu-și cureaua.
   Christopher simți în creier țipetele stridente ale femeii, care începuse să se lovească singură, în mod repetat. Simți impactul curelei pe piele. Christopher își liniști mintea cât de mult putu. Își înlătură din urechi strigătele și cugetă iute.

   Trebuie să iei cheia.
   Trebuie s-o omori pe doamna șuierătoare.
   Trebuie să-l salvezi pe omul cel amabil.

   Îl căută cu mintea pe omul cel amabil, însă țipetele se auzeau iarăși, mai puternice încă. Chiar când credea că mintea o să i se facă țăndări, se lăsă o liniște deplină. Era de parcă cineva ar fi apăsat pe butonul OPRIT. Rămaseră cu toții suspendați în nemișcare, ca roboții de la Chuck. E. Cheese. Oamenii-căsuță poștală. Cerbii. Christopher, de pe acoperiș, aruncă o privire cercetătoare. Așteptând. Fără să răsufle.
   Vine ceva.
   Poate e ea?
   Brusc, un sunet familiar rupse vraja. Pe stradă apăruse o camionetă din cele care vând înghețată. Din vehicul se auzea o melodie, însă era distorsionată, strâmbată. Ca un disc vechi de vinil lăsat la soare.

   Prin tufele de dud
   O maimuță se juca
   Și pe toți îi alerga
   Ce se mai distra!

   Camioneta se apropia tot mai mult. Ușile caselor se deschiseră și din locuințe începură să se reverse prichindei. Frecându-se la ochii ca de cârtiță. Uitându-se chiorâș în lumina lunii. Copilașii ieșiră buluc în stradă și dădură fuga la mașina cu înghețată. Purtau haine de felurite croieli. Unii arătau ca în filmele vechi la care se uitase cu mama lui. Băieței cu șepci și bretele. Fetițe cu fuste crețe. Niște băieți purtau pălării cât roata carului. Unele fete erau îmbrăcate ca emigranții de pe vremuri. Înaintau spre duba cu înghețată, ținând isonul melodiei, cu limbile lor ca de șarpe.

   Un bănuț pe-un ghem de ață
   Un bănuț pe-un ac
   Ah, și cât de multe
   Cu ele pot să fac.

   Mașina cu înghețată se opri. Copiii se strânseră cu toții în jurul ei, reclamându-și bunătățile cu strigăte nerăbdătoare de Mie! Mie! Mie!
   - Bine, copii, zise vocea. Plătiți.
   Christopher privi cum copiii bagă mâna în buzunar și scot câte doi dolari de argint. Toți copiii se întinseră pe șoseaua însângerată și-și puseră monedele pe pleoapele închise. Vânzătorul de înghețată întinse o mână arsă, scheletică și adună banii. După ce strânse toate monedele, mâna se retrase în umbra dubei și de acolo le aruncă puștilor înghețate, acadele și bomboane. Doar că nu erau înghețate.
   Erau picioare congelate de cerb.

   Prin tufele de dud
   O maimuță se juca
   Și pe toți îi alerga
   Ce se mai distra!

   Muzica se făcu lentă, de parcă s-ar fi încleiat în lipici. Copiii își înfășurară limbile în jurul gustărilor înghețate. Unii primiră înghețate cu bucăți de ciocolată. Doar că nu erau bucăți de ciocolată, ci globi oculari. Alții căpătară iaurt înghețat și pufos cu aromă de vanilie, presărat cu drajeuri colorate. Doar că nu erau drajeuri. Erau niște dinți mici. Un singur prichindel nu avusese monede suficiente ca să le dea vânzătorului de înghețată.
   Era David Olson.
   Stătea singur, separat de grup. Christopher nu mai văzuse în viața lui un chip atât de trist. David Olson se apropie de ceilalți puști și le arătă, prin gesturi, că ar vrea și el o gură de înghețată, îl îmbrânciră cu toții. Atunci David se îndreptă spre camionetă și ridică mâna, cerând un cornet de înghețată gratuit. Însă mâna scheletică ieși și-l plesni peste braț. Apoi camioneta porni și se depărtă pe stradă, odată cu muzica aceea oribilă.

   Un bănuț pe-un ghem de ață
   Un bănuț pe-un ac

   După ce mașina cu înghețată nu se mai văzu, strada prinse viață.
   Ceilalți copii îl înconjurară pe David și începură să mârâie la el. Ca o haită de lupi care înconjoară un ied. Cu dinții dezveliți. Cu ochi lucitori. Christopher simți frica lui David. Nodul de panică suindu-se din stomac în gâtlej. Bubuitul din pieptul lui David.
   Însă cuvintele nu veneau.
   Christopher nu izbutea cu niciun chip să citească gândurile lui David. Ori de câte ori încerca, îi curgea sânge din nas și ochii amenințau să-i sară din cap. Fruntea i se înfierbânta. Sudoarea curgea precum sângele revărsat pe stradă, întunecat și plin de voci.
   Felinarele, fără veste, se aprinseră. Strada arăta ca un parc de distracții vechi, când se aprind luminile la carusel și mașinuțe.
   Luminile scoaseră la iveală ceva șerpuind dintre umbre.
   Era doamna șuierătoare.
   Pe acoperișul casei lui David Olson, ițindu-se ca un gargui.
   Ținându-și sub ochi regatul. Urmărind procesiunea. Copiii umblau în cerc acum, ținându-se după David ca tornada după Dorothy.
   - Roagă-te să nu te vadă, pradă.
   Copiii vorbiră la unison. Un cor repetând aceeași frază, ca la liturghie. David îi înfruntă și se stropși, la rându-i. Ceilalți dădură înapoi, tresărind speriați. Frica nu făcea decât să le sporească plăcerea vânătorii. Se deplasau în jurul lui ca un carusel, împingându-l pe David, treptat, în fundătură. Călcâiele lui atinseră ultimul centimetru de asfalt.
   Nu ieși de pe stradă.
   Ei nu te pot prinde dacă nu ieși de pe stradă.
   De pe acoperiș, doamna șuierătoare nu-i scăpa din ochi. Privea.
   Aștepta. Christopher se întrebă de ce nu intervine, de vreme ce David era animalul ei de companie. Dar poate că erau cu toții animalele ei de companie. Poate că David nu era decât cel mai prăpădit din haită și avea de gând să-l lase să fie sfâșiat sau înfometat de ceilalți.
   Poate era un fel de luptă de câini, versiunea ei.
   Sau poate că totul e o capcană.
   Pentru David. Ori pentru mine.
   Christopher îl văzu pe David Olson ieșind de pe stradă și apucând-o peste câmp. Copiii i se țineau chicotind pe urme. La 50 de metri de el, ascunsă în umbră, Christopher o văzu pe doamna șuierătoare apucând-o prin curți și intrând în pădurea din Mission Street din alt unghi. Ca și cum ar fi hăituit prada.
   Roagă-te să nu te vadă, pradă.
   Christopher știa că-i cu putință ca totul să fie o capcană, însă nu-i mai rămânea nicio cărare cu firimituri de pâine pe care s-o apuce.
   Omul cel amabil era întemnițat pe undeva. David Olson era singurul său prieten în locul ăsta oribil. Și nu exista pentru ei decât o cale de scăpare.
   Trebuie s-o omori pe doamna șuierătoare.
   Trebuie să iei cheia.
   Christopher se retrase de după horn și se uită în curtea din spate.
   Cerbii culegeau ultimele șuvițe de carne de pe oasele oamenilor. Nu se putea da jos pe acolo, dacă nu voia să facă parte din meniu.
   Christopher se uită la cabana de lemn de vizavi. O săritură cam mare, dar singura lui opțiune.
   Și era, de-acum, antrenat.
   Christopher închise ochii și-și liniști mintea. Își acceleră în schimb imaginația ca pe un motor. Porni să alerge în minte spre partea din față a casei, câte de repede putea. Își propti piciorul în dreptul șanțului de scurgere și sări. Văzu dedesubt strada, plină de sânge ce curgea șiroaie pe pantă. Christopher ateriză pe acoperișul cabanei, deschise ochii și se retrase iarăși în umbră. Cât pe ce să alunece pe șindrila înghețată.
   Se uită la pădurea din Mission Street care i se întindea, falnică, înainte. Ramurile se legănau în bătaia vântului ca șirurile de brațe în biserică, la slujbă. Se uită iute în jos, asigurându-se că pajiștea era sigură. Sări peste adâncitura canalului, ateriză silențios ca o pană de cealaltă parte și o tuli cu toată viteza peste câmp. Se uită peste umăr, la carnavalul dement care continua la turație maximă. Oameni care își făceau rău unii altora, fără încetare. Și țipetele le cădeau precum copacii prăbușiți într-o pădure unde nu mai avea cine să le audă căderea.
   Cu excepția lui Christopher.
   Ciuli urechea o clipă, să se asigure că nu se ascunde o capcană chiar în spatele copacilor. Se căută în buzunar și scoase lama tocită, argintie. Apoi Christopher se luă după David și intră în pădurea din Mission Street.

Capitolul 88

   40,6 grade
   biIp.

   Mama lui Christopher se afla lângă salonul fiului ei. Ar fi putut sparge cu pumnii goi geamul de sticlă ca să ajungă la el. Își promisese că, dacă avea să atingă 41 de grade și creierul începea să-i fiarbă, o va face. Însă brancardierii stăteau ca două santinele de amândouă părți ale ușilor. Scărpinându-și mutrele înfierbântate de febră. Căutând motive s-o târască de acolo.

   40,7
   biIp.

   Ușa de la intrare zumzăi ca un cuib de bărzăuni, și sora Tammy intră înapoi în secția de reanimare, cu fumul de țigară încă agățat de halat ca un scai. Mama lui Christopher o abordă exact când începea să se spele pe mâini și să le ungă cu o loțiune dulceagă, care-o făcea să capete iz de lavandă.
   - Mă scuzi, soră, zise mama lui Christopher cu cea mai domoală voce de care era în stare. Trebuie să mă întorc să-mi văd fiul, acum.
   Sora Tammy se frecă la ochii obosiți și se uită pe geam. Doctorul scutura cu putere din cap. Și un copil ar fi știut că răspunsul era un NU hotărât. Și un DU-TE DRACU’ DE-AICI.
   - N-am ce face, drăguță, zise sora Tammy cu cel mai binevoitor accent de Pennsylvania de care era capabilă.
   Apoi, simțind că-i pare rău de ea, cercetă prin geamul de sticlă, cu ochi expert, semnele vitale ale lui Christopher.
   - Doamnă Reese, are temperatura mare, știu, dar să nu vă îngrijorați. N-o să moară.
   - De unde știi dumneata? întrebă mama lui Christopher.
   Sora Tammy coborî vocea, asigurându-se că n-o auzea niciun coleg.
   - Fiindcă n-a mai murit nimeni de mai bine de o lună. Și nu-mi imaginez că Dumnezeu o să o ia de la capăt cu băiatul dumneavoastră.
   - Cum?
   - Da, exact. N-a mai murit nimeni de când au găsit scheletul acela de copil în codru. E un miracol de Crăciun.
   - Iisuse! zise Ambrose.
   Cuvântul n-avea nimic, însă expresia sorei Tammy părea să indice că tonul bătrânului fusese cam neobișnuit.
   - Da, domnule, zise strâmbând din nas. Lăudat fie Iisus!
   Zicând acestea, sora Tammy intră în camera lui Christopher și-i lăsă pe cei doi singuri în secția de reanimare. Tăcerea avea un puls al ei. Mintea lui Kate Reese trecu îndată de la lupta pentru viață a fiului ei către ceva la o scară mult mai mare. Împinse scaunul cu rotile al lui Ambrose și începu să străbată secția. Senzația era palpabilă. În orele petrecute citind jurnalul lui David, numărul de oameni care se îmbulzeau prin saloane se triplase. Nu mai existau tărgi. Nici paturi.
   Doar vaiete și boală. Atâția bolnavi! Atâtea suflete mânioase! Fețe asudate. Cu mâncărimi. Febrile. Mâncărimea nu se oprea. Spitalul era în pragul revoltei.
   - Arată la fel de rău pe cât se aude? întrebă Ambrose de pe scaun.
   - Mai rău, zise Kate Reese. Ea e peste tot.
   Fii victimă sau fii o luptătoare, Kate.
   Își alungă temerile și se concentră. Frica nu-l ajuta cu nimic pe Christopher. Acțiunea, da. Răspunsurile, da. Nu mai murise nimeni de când fusese dezgropat scheletul lui David Olson. Poate că exista vreun răspuns în jurnal. Poate răspunsul era în pădurea unde-l găsiseră. Și nimeni nu cunoștea mai bine pădurea decât Christopher sau...
   Șeriful.
   Nu știa dacă cuvintele îi călăuziseră privirea spre salonul lui sau invers. Dar Kate Reese se trezi că se uita țintă la șerif, în rezerva lui de la reanimare.
   - Șeriful, zise și Ambrose, de parcă mintea i-ar fi funcționat cu o întârziere de 3 secunde față de a ei.
   Kate Reese îl privi. Era el orb, dar agerimea nu și-o pierduse. Îl împinse în camera șerifului. Acesta era înfiorător de palid. Buzele îi tremurau. Chiar și în somn. Trecu la căpătâiul lui și-i luă mâinile într-ale ei. Erau reci ca gheața acum. Nu de la frig. De la lipsa de sânge.
   - Cum e? întrebă Ambrose.
   Kate se uită la rănile din pieptul bolnavului, cârpite de o mână experimentată, chiar dacă grăbită. Fusese împușcat în coșul pieptului, de aproape. Unul dintre gloanțe ajunsese un pic mai sus de inimă. Însă inima îi bătea încă.
   - Viu, răspunse.
   Privi perfuzia care pompa morfină în brațul șerifului. Același braț care fusese frecat bine cu buretele de echipa care-l operase. Însă tot mai rămăseseră ceva urme de cuvinte scrise cu tuș.
   - E un mesaj pe brațul lui, zise ea.
   - Ce spune?
   Își trecu peste cuvinte degetul, ca și cum ar fi fost scrise în Braille, și le rosti cu voce tare pentru Ambrose.

   David Olson... băiat. Nu... dormi. Telefon Carl... ACUM.
   Unelte... copii. Piatra... lemn. Tot orașul... gripa. Ultima gripa... terminat... David dispărut. A oprit David... gripa?
   Ne-a salvat?

   Auziră deodată țipete pe hol. Un bărbat flămând nu pricepea de ce doar pacienții primesc de mâncare. Auziră strigăte de „liniștiți-vă, domnule” de la asistente și strigăte de „ajutați-mi soția!” scoase de bărbat. În cele din urmă, se auzi un zăngănit metalic puternic și-apoi bărbatul fu scos de acolo cu forța de paznici, răcnind și dând din picioare.
   - Asta o să ni se întâmple și nouă curând, avertiză Ambrose. Citește mai departe.
   Kate Reese începu să descifreze cuvintele aproape șterse de pe celălalt braț.

   Sună-l pe Ambrose! Nu asculta... vocea... te minte... ca să uiți. Știi ce erau uneltele! Fugi la Kate. Ce a pățit David... pățește și Christopher. Fugi acum! Prea târziu, șerifule.
   Tocmai i-am lovit cu o mașină.

   - Trebuie să pleci de-aici, șopti o voce.
   Kate Reese aproape țipă. Însă vocea era a șerifului. Se chinuia să stea treaz. Abia dacă putea să vorbească.
   - Aici nu e sigur. Nu mai e poliție.
   Șeriful încercă să se ridice în pat, dar era prea slăbit. Kate puse pe fruntea lui o palmă iubitoare și-l împinse la loc, cu un șșș domol.
   - Christopher e chiar alături. Nu te lăsăm aici, îl asigură Kate.
   Șeriful cedă și se lăsă iarăși moale în pat. Morfina cădea ca picăturile de ploaie pe un luciu de apă. Pic. Pic. Pic.
   - Bobby, șopti ea. Pentru ce erau uneltele?
   - Hm? făcu el, cu vocea înmuiată de morfină.
   - Uneltele, repetă cu disperare Kate. Pentru ce erau?
   Șeriful înghiți cu greu în sec și încercă să-și învingă durerea.
   - Cei de pe șantier au găsit unelte și lemn pietrificat. Prietenul meu, Carl, a făcut testele. Sunt zeci de căsuțe în copaci pe-acolo. Copiii le fac de sute de ani.
   - Ce înseamnă asta? întrebă Ambrose.
   - Înseamnă că David și Christopher nu sunt singuri acolo, zise Kate Reese.
   Apoi Kate se cufundă iarăși în gânduri. Mai fuseseră și alți copii.
   Nu știa dacă asta e de bine sau nu. Vocea lui Ambrose rupse tăcerea.
   - Și căsuțele din copac erau toate în același loc? întrebă Ambrose.
   - Nu, zise șeriful, erau răspândite prin toată pădurea. De ce?
   Bătrânul soldat se încruntă pe sub bandaj.
   - Poate toate lucrurile au legătură între ele, zise. Poate că ea îi folosește ca să construiască ceva mai mare.

   40,6 grade
   biIP.

Capitolul 89

   Christopher pășea tiptil pe cărare, aplecându-se, ca să evite orice crenguță. Orice ramură. Nu era invizibil pe timp de noapte. Nu-și îngăduia să scoată niciun sunet. Doamna șuierătoare cutreiera pe aici. Pe undeva. Christopher îl văzu pe David în față, la o sută de metri. Copiii ceilalți îl înconjurau ca pe o paparudă. Țopăind și bătând din palme. Christopher văzu urmele lăsate de David.
   Noroioase și însângerate. Christopher își aminti cum se ținuse prima oară după urmele de tălpi în pădurea din Mission Street. Norul îi făcuse cu ochiul. Se luase după nor, se ținuse după urme și dispăruse timp de 6 zile.
   Ce-am făcut aici 6 zile?
   Ce mi-a făcut ea?
   TROSC.
   O crenguță se frânse sub piciorul lui Christopher. Copiii se uitară în urmă. David se folosi de diversiune ca s-o rupă la fugă. Copiii întoarseră capetele și se luară după el.
   - Daaavvviiiiid, șuierau.
   David puse bărbia în piept și grăbi pasul. Încercând s-o ia înaintea vocilor.
   - Știiii uuuundeee eeești?
   David goni din toate puterile. Îi ieșiră înainte două fetițe.
   - Hei, David, te-ai întors! Noi te-am așteptat! Aproape s-a terminat!
   David țipă și coti brusc la dreapta. Christopher abia izbutea să țină pasul cu el. David trecu în fugă de podețul arcuit și sări în apa rece, încercând să scape de fetițe. Din apă se ridicau acum oameni-căsuță poștală. Cu cusăturile de la ochi desfăcute. Gemând, dând să-l apuce. David sări peste degetele lor rășchirate. Împuțite și râncede.
   Ateriză lângă bușteanul cel gol pe dinăuntru. Omul din buștean scoase capul.
   - Bună, David! Aproape s-a terminat.
   David sări peste el. Din pădure ieșiră doi cerbi. Apoi încă trei o apucară pe potecă. David făcu iarăși la stânga. Încă trei. David o apucă spre dreapta. Încă cinci. David se opri. Era înconjurat.
   - Știi unde te afli, David?
   Apoi, fără veste, dintre umbre ieșiră zeci de oameni-căsuță poștală. Căscară gurile, luptându-se cu cusăturile. Cerbii se apropiară. Cu dinții rânjiți. Christopher puse mâna pe o piatră. Nu-i păsa că are să-și dezvăluie poziția. Trebuia să-l ajute pe David. Arcui brațul, gata să arunce piatra spre primul dintre cerbi, care dădea să-l muște de beregată pe David.
   Și atunci se întâmplă.
   Momentul dură cât ai clipi, însă Christopher văzu toate etapele cu claritate. Îl văzu pe David Olson închizând pleoapele. Simți cum mintea băiatului se liniștește. Apoi veni o încordare electrică în aer, cât i se umplu mintea cu gânduri imaginare. Zgomotul din jurul său pieri brusc, parcă absorbit, ca de un burete, de liniștea minții sale. Și nu mai rămase decât imaginația. Christopher nu putea auzi gândurile lui David, însă știa că lor li se datorează rezultatul.
   David Olson începu să zboare.
   Nu era deloc cum s-ar fi așteptat Christopher. David nu se învârtea prin aer ca Superman. Nu era vreun supererou. Ci doar un băiețel care se ridicase în aer de parcă ar fi plutit pe un gând. Un nor Invizibil, și nu o mantie.
   Cerbii se ciocniră cap în cap, încurcându-și coarnele.
   Poți zbura ca Omul de Fier.
   Christopher închise ochii și-și calmă gândurile. Nu avea nivelul de antrenament al lui David, așa că nu credea să poată zbura dacă omul cel amabil nu era de față. Încercă totuși să se imagineze lipsit de greutate. Încercă să se vadă plutind în bătaia vântului, ca o frunză. Ori ca o pana.
   Sau ca o pungă albă de plastic.
   Christopher simți, o clipă, că picioarele i se desprind de pământ.
   Încercă să-și mențină echilibrul ca un dansator pe sârmă de la circ.
   Doar că sârma nu se întindea orizontal.
   Ci vertical.
   Cu pleoapele bine strânse, Christopher se închipui ridicându-se pe lângă o creangă. Apoi pe lângă alta. Suindu-se în copac cu ajutorul imaginației, și nu cu mâinile. Se văzu deasupra frunzișului.
   Cu copacii dedesubt ca niște nori verzi, pufoși. Luna era plină, luminoasă și albastră. Cerul de deasupra se umplu cu stele. Spațiul întinzându-se larg și cuprinzător, pe cât era timpul de nesfârșit.
   Spațiul ca un ocean și în el pământul, ca un colac de salvare. Stele necăzătoare. Stele neclintite.
   Stele murind.
   Cu ochii minții, Christopher se uită în sus și-l văzu pe David zburând către luminiș. Christopher se imagină punând piciorul pe vârfurile copacilor. Alergând pe ei ca și cum ar fi pășit pe apă.
   Căpătând tot mai multă viteză. Frunzele căzând ca petalele sub tălpile lui. Febra cuprinzându-l ca o șoaptă fremătătoare.

   David Olson este...
   David Olson este... îngrozit.

   Christopher simți că David, aflat în față, începe să coboare vertiginos. Arăta exact ca păsările pe care le împușca în aer Jerry.
   Însă nu un glonț îl doborâse pe David.
   În luminiș era ceva.
   Christopher deschise ochii și coborî sub ramuri ca să se ascundă.
   Trecu iute de la o creangă la alta. Auzi mișcare dedesubt, pe potecă.
   Zgomot de pași. Șoapte.
   Christopher se opri în marginea luminișului și așteptă. Căută pe pământ vreo urmă lăsată de David, însă nu văzu nimic în afara unei adâncituri, în locul unde căzuse. Și câteva urme de tălpi. Apoi... nimic. Christopher ridică privirea, încercând să-și dea seama dacă David își luase iarăși zborul.
   Și atunci îl văzu.
   O clipă, Christopher nu pricepu la ce se uită. Venise de multe ori în luminiș și știa prea bine ce-avea să găsească. O cărare cu iarbă.
   Cercul perfect. Și bătrânul copac veștejit, care arăta ca o mână înțepenită de artrită.
   Copacul se afla încă acolo.
   Însă era gigantic.
   De parcă cineva ar fi pus doi zgârie-nori unul peste altul.
   La poalele copacului, Christopher văzu acum o ușă cioplită în trunchi. Cu un mâner mare și o gaură pentru cheie. Sute de oameni-căsuță poștală stăteau de ambele laturi ale ușii, de pază. Ținând ceva înăuntru. Sau ceva afară. Era o închisoare? Ce fel de loc era?
   Christopher se opri, cu răsuflarea tăiată. Văzu căsuța din copac pe care o construise cu Ed Specialul, Mike și Ma. Doar că nu era singură acolo. Mai erau sute de asemenea căsuțe, prinse de ramurile uriașe, fiecare legănându-se ca un leș în ștreang. Ca niște adăposturi pentru păsări. Un stup mare și furios.
   Se holbă la el, amintindu-și visceral că mai fusese acolo cândva, într-una dintre căsuțele acelea stătuse vreme de 6 zile. I se dăduse mâncărimea. I se șoptise la ureche. Fusese încălzit ca un bebeluș în incubator. Ca un pui gata să iasă din ou.
   Știi unde ești?

Capitolul 90

   40,6 grade
   biIp.

   Mama lui Christopher stătea la căpătâiul șerifului, uitându-se peste culoar la fiul ei, lungit acolo, neajutorat. Creierul lui avea mai puțin de un grad până să fiarbă. Se uita la paznicii și brancardierii care o țineau afară. Ori poate îl țineau pe Christopher înăuntru. Nici nu mai știa.
   Șeriful și Ambrose îi erau alături, cufundați în liniștea apăsătoare.
   Mințile le umblau cu frenezie. Oamenii nu mai mureau. Oamenii o luaseră razna de la gripă. Dar nu era gripă. Ea era. În lumea imaginară se găseau și alți copii. Copii care construiau ceva. Și construiseră vreme de sute de ani. Căsuțele lor din copaci erau conectate. Inclusiv cea a lui David. Și a lui Christopher. Trebuia să existe un răspuns.
   - Ce zice în jurnal? întrebă cu voce slabă șeriful.
   Mama lui Christopher îl deschise cu o mișcare grăbită și privirile îi fugiră peste pagini.
   - L-am citit deja din scoarță-n scoarță. Nimic, zise.
   - Niciun cuvânt despre oameni care nu mai mor, domnule șerif. Și nici despre vreun alt copil, întări și Ambrose.
   - Pot să mă uit? zise șeriful.
   Mama lui Christopher îi întinse jurnalul. Legătura de piele scârțâi când degetele lui atinseră paginile sfărâmicioase, îngălbenite. Auzi sunetul morfinei lichide căzând în punga lui de perfuzie.
   Pic. Pic. Pic.
   Șeriful dădu paginile, săgetând cuvintele cu privirea, parcurgându-le cum numai un profesionist ar fi putut. Se uită, după câteva minute, la Ambrose.
   - David era un puști isteț, așa-i? întrebă.
   - Da, domnule.
   - Atunci... de ce scria de mână în halul ăsta? N-are noimă.
   Îi întinse jurnalul mamei lui Christopher, închise ochii și se lăsă cuprins iarăși de somn. Ea îl privi. Trupul lui era așa de slăbit, de fragil. Nu știa ce forțe sunt implicate, știa însă că șeriful era aici cu un motiv. La fel și Ambrose. Și ea la fel. Mama lui Christopher deschise iarăși jurnalul lui David Olson.
   Pic. Pic. Pic.
   Îl cercetă iar, cu atenție. Fără a citi cuvintele. Doar se uită la scris.
   La scrisul acela de mână contorsionat, tulburător.

   sunt, pânĂ la urMă, Dumnezeu,

   Pic. Pic. Pic.
   - Domnule Olson, David scria mereu așa de urât?
   Ambrose se gândi, apoi se încruntă și clătină din cap.
   - Nu, zise. S-a făcut tot mai urât pe măsură ce a început să-și piardă mințile.
   - Dar nu-și pierdea mințile, spuse ea.
   Trecu la pagina următoare și studie combinația stranie de majuscule, minuscule, cursive și litere de tipar.

   înainTe să o ucidem pe doamna șuierătoare, LUcrul de căpătâI Ar fi să...

   - Ce înseamnă, doamnă Reese? întrebă Ambrose.
   Mama lui Christopher simți un fior rece urcându-i pe șira spinării.
   O șoaptă atingându-i în treacăt, ca o insectă, urechea. Reveni la pagina de dinainte.

   sunt, PÂnă la UrMă, dumNEzeu.

   Dădu pagina.

   înainte să o ucidem pe doamna șuierătoare, LUcrul de căpătâI Ar fi să...

   Pic. Pic. Pic.
   Mama lui Christopher răsfoi înapoi și se uită doar la majuscule.

   Sunt, Până la Urmă, dumNEzeu. înainTe să o ucidem pe doamna șuIerătoare, LUcrul de căpătâi Ar fi să faceM Bine o RecunOaștere, cum SE fac prin filmele Cu rĂzboi care-i plac așa dE mult lui AmbrOse. soldatul e îngrijorat Că mă strădUiesc pRea tare cu antrenamentul. Nu vrea SĂ-mi cedeze creierul.

   Literele alcătuiau... SPUNEȚI-I LUI AMBROSE CĂ E O CURSĂ.

Capitolul 91

   Christopher se apropie de copac.
   Undeva, în adâncul sufletului, știa că mai fusese aici. Că fusese ținut într-una dintre căsuțe vreme de 6 zile, bălăngănindu-se ca un glob de Crăciun pe o creangă imensă. Ce făcuse acolo? Ce-i făcuse ea?
   Știi unde ești?
   Christopher cercetă copacul în căutarea lui David, plimbându-și privirea de la pământ către crengi. De la o căsuță din copac la alta.
   Era una verde. Una albastră. Culori diferite. Stiluri diferite. Epoci diferite. Un cort indian lângă o casă americană tradițională, lângă un staul în miniatură, lângă...
   Cea cu ușă roșie.
   I se părea foarte cunoscută. De ce? Acolo îl dusese ea? Christopher îl descoperi în cele din urmă pe David Olson, ascuns în umbre, cocoțat pe acoperișul căsuței cu ușă roșie. Părea extenuat. Nasul îi sângera de parcă propria-i imaginație l-ar fi stors ca pe un burete.
   Christopher își aminti de momentele când ieșise din lumea imaginară. Felul în care puterile din partea imaginară se transformau, pe partea reală, în durere. Îi răsună în urechi avertismentul omului cel amabil.
   Puterea vine cu un preț.
   Se uită la David Olson, sleit ca o baterie. Pentru David, lumea reală era aici. Pentru David, aici era singura lume. David se apropie fără zarvă de fereastră. Dedesubt se agitau cerbi și oameni-căsuță poștală. Christopher îl privi pe David cum trage perdelele.
   În căsuța din copac era omul cel amabil.
   Bătut, într-o stare jalnică. Lungit pe podea. Inconștient. David se apropie și mai mult. Deodată, un vaiet teribil săgetă prin luminiș.
   Pădurea, în jurul lor, prinse viață. Stelele străfulgerau deasupra norilor. Cerul ardea, strălucitor. Când norii se dădură deoparte, luna își aruncă asupra luminișului razele albe, pătrunzătoare. Atunci Christopher o văzu.
   Era doamna șuierătoare.
   Intră în luminiș înconjurată de prichindei. Guițând ca niște purceluși care vor să sugă. Îi călăuzi spre copacul uriaș. Christopher se uită la cheia de la gâtul ei, care sclipea în lumina lunii. Cheia încă îngropată în carnea gâtului ei.
   Trebuie s-o ucidem pe doamna șuierătoare.
   Trebuie să luăm cheia.
   - Davvviiiiiiddd! țipă sfredelitor doamna șuierătoare.
   Christopher simți cum David se uită în spate din locul în care era cocoțat, înspăimântat brusc. Orice gând că l-ar putea ajuta să scape pe omul cel amabil fu abandonat pe dată. David se depărtă în grabă de căsuța cu ușă roșie și fugi să se ascundă și mai în adâncul pădurii.
   Omul cel amabil rămase înlănțuit ca un animal.
   Era sarcina lui Christopher să-l salveze.
   Poți fi mai curajos decât Căpitanul America.
   Christopher închise ochii și își imagină că începe să alerge.
   Picioarele îi atinseră coroanele copacilor, răspândind frunze. Nu se mișcase în viața lui atât de repede. Nici măcar pe autostradă. Se văzu gonind spre arborele gigant. Cerbii și oamenii-căsuță poștală stăteau de pază împrejur. Nu putea scoate un sunet, altminteri l-ar fi văzut.
   Dacă sălta cu toată puterea, ar fi izbutit, poate, să ajungă la copac.
   Dacă nu îi ieșea și nimerea cumva în luminiș, aveau să-l facă bucățele. Se mișca tot mai iute. Luminișul era drept înainte. Un pas. Doi. Trei pași.
   Sări.
   În minte, Christopher fu propulsat ca din praștie peste luminiș, își prelungi cât putu săritura. Văzu o creangă mai joasă ceva mai în față, pe copacul gigant. Întinse spre ea degetele. Își auzi încheieturile pocnind.
   Christopher apucă ramura cu degetele rășchirate și deschise ochii.
   Auzi cum iese de la locul ei, cu un pocnet sec, încheietura unui deget. Îi veni să țipe, dar își înghiți durerea. Întinse și brațul celălalt și se trase la loc sigur pe creangă. Își împinse degetul dislocat la loc.
   Apoi se uită jos. Doamna șuierătoare era dedesubt. Văzuse acele de pin căzute în jur. Ridică privirea, îi zâmbi lui Christopher, apoi se întoarse către copilașii din preajmă. Aceștia plecară capetele.
   - Acolo e. Suiți-vă, șopti.
   Copiii începură să se urce.
   Christopher trebuia să ajungă la omul cel amabil. Se cățără cât de iute putu, cu degetele pulsând de durere. Își făcu vânt pe următoarea creangă. Auzi țipete din căsuța alăturată. Privi pe gemulețul din ușa verde și zări o femeie care-și punea un ștreang de gât. Privirile li se încrucișară. Porni drept spre el. „Ajută-mă!” țipă femeia chiar în clipa în care ștreangul o trase înapoi cu putere. O văzu apoi cum și-l trece la loc peste gât și cum se năpustește iarăși.
   Christopher se uită în jos. Văzu cum copiii se cățărau, hlizindu-se.
   Erau cu 30 de crengi mai jos. Se răsfirau pe întinderea trunchiului ca niște pui de păianjen ieșiți din ouă. Christopher își sili degetele amorțite de durere să urce. Creangă după creangă. Căsuță din copac după căsuță din copac. Văzu, printr-o fantă, un bărbat. Se înjunghia singur, iar și iar. „Cine râde acum, târfo?” striga pentru sine. În următoarea căsuță văzu alt bărbat, care mânca o bucată mare de prăjitură. Nu se putea opri. Mesteca și tot mesteca, apoi i se rupse falca și-n gură nu-i mai rămase niciun dinte. Numai e a prăjitura nu se micșora. „Fă să se oprească! Te rog”
   Știi unde ești?
   Mintea îi umbla la turație maximă. Toate astea aveau ceva familiar. Ce era cu locul ăsta? Casa doamnei șuierătoare? Închisoarea ei? Grădina ei zoologică?
   Christopher ajunse la căsuța din copac cu ușă roșie. Omul cel amabil zăcea inconștient pe podea. Christopher încercă să deschidă ușa, însă era încuiată. Se grăbi spre ferestruica dintr-o latură. La fereastră erau gratii de închisoare.
   - Domnule! Trezește-te!
   Copiii erau la douăzeci și cinci de ramuri mai jos de el.
   Omul cel amabil se mișcă ușor. Christopher băgă mâna printre gratii și-o atinse pe a omului cel amabil. Căldura începu să-i dogorească în minte și-i oferi omului cel amabil toată energia pe care o avea, dintr-o singură descărcare. Șocul era electric.
   Durerea, instantanee.
   Îl străbătu pe Christopher, care rămase cu mâinile peste ale omului cel amabil, în încercarea de a-l resuscita.
   Domnule! Trezește-te odată!
   Christopher își împinse gândurile adânc în mintea omului cel amabil. Încercând să-l pornească fără cheie, ca pe o mașină veche.
   Trebuie s-o omorâm pe doamna șuierătoare!
   Îi simți bătaia inimii. Rară. Apoi mai iute. Și mai iute.
   N-o pot omorî singur! Te rog!
   Brusc, omul cel amabil începu să-și frământe pleoapele. Se strădui să deschidă ochii și săltă în picioare.
   - E o cursă, Christopher. Fugi!
   - Nu! Nu te las aici!
   - Trebuie! Trebuie s-o omori până la miezul nopții.
   Christopher se uită în jos. Copiii erau la cincisprezece crengi de ei.
   - Te poți elibera? șopti abia auzit Christopher.
   Omul cel amabil se aruncă asupra ușii. Era zăvorâtă bine.
   - Nu. Trebuie s-o omori fără mine! Și ia cheia! zise omul cel amabil împingându-i brațele afară din căsuță. Nu-i poți lăsa să te prindă! Du-te!
   Christopher aruncă o privire. Copiii se cățărau grăbiți, ca niște șobolani. N-avea de ales. Trebuia să evadeze. Îl lăsă în urmă pe omul cel amabil și se cățără mai sus. Până în vârful copacului. Până nu mai avu unde să urce.
   În afară de propria sa căsuță din copac.
   Era acolo, deasupra tuturor. Exact în vârf. Ca steaua în pomul de Crăciun. Cum de ajunsese acolo? Se deplasase? Ce era cu locul ăsta groaznic?
   Știi unde ești?
   Copiii dădeau să-l înhațe. Să-l prindă de picioare. Apucă mânerul ușii. Deschise ușa și se uită în interior. Însă căsuța din copac nu mai semăna cu ea însăși.
   Arăta ca baia cea veche a lui Christopher.
   Umplându-se încetișor cu aburi.
   În cadă, în norul de vapori, stătea o siluetă.
   - Salut, Christopher, se auzi o voce.
   Suna exact ca glasul tatălui său.

Capitolul 92

   DRAGĂ AMBROSE,
   SPER CĂ VEZI ASTA. TREBUIE SĂ ASCUND MESAJUL FIINDCĂ SUNT SUPRAVEGHEAT TOT TIMPUL. LA FEL ȘI TU. ȘI TOATĂ LUMEA. DAR NU E CUM CREZI. E MULT MAI RĂU. NU POT SPUNE DESPRE CE SE ÎNTÂMPLĂ AICI FIINDCĂ O SĂ FIU DESCOPERIT ȘI SCHINGIUIT PENTRU TOTDEAUNA. ȚI-AM SPUS CE E NEVOIE SĂ ȘTII ÎN SINGURUL LOC CARE ȘTIU CĂ NU E SUPRAVEGHEAT. ÎL CUNOȘTI DOAR TU. ASCUNDEAI REVISTE ACOLO. DU-TE ACUM, AMBROSE, TE ROG. FIINDCĂ DACĂ VEZI ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ LUMEA SE VA SFÂRȘI. IAR DACĂ NU EȘTI TU AMBROSE, SPUNE-I TE ROG CĂ L-AI GĂSIT PE FRATELE LUI MAI MIC, DAVID. SPUNE-I LUI AMBROSE CĂ E O CURSĂ. DAR URMĂTORUL COPIL NU TREBUIE SĂ MOARĂ NICI LUMEA ÎNTREAGĂ SĂ SE SFÂRȘEASCĂ. AȘA CĂ DU-TE REPEDE. TE ROG. NU MAI Al TIMP!

   DAVID

   Mama lui Christopher ținea, cu mână tremurătoare, jurnalul descifrat. Se întoarse spre Ambrose și-i șopti disperată:
   - Domnule Olson, unde aveați...
   Dar bătrânul soldat i-o luă înainte.
   - Țineam revistele sub etajera cu cărți a lui David.
   - Și unde-i acum etajera?
   Bătrânul se încruntă. Cugetând. Ea se uită pe culoar. Brancardierii o măsurară cu priviri bănuitoare. Apoi intrară la Christopher în cameră ca să discute ceva cu doctorul.

   40,6 grade
   biIp.

   - TE ROG, DOMNULE OLSON, îl imploră, SPUNE-MI UNDE E ETAJERA?
   - Nu mai știu. Am vândut-o.
   - Unde?!
   Când brancardierii terminară de vorbit, doctorul se întoarse spre mama lui Christopher. Le șopti ceva oamenilor de la pază. Lumina de pe culoar îi făcea pe toți să arate ca niște stafii. Palizi, trași la față și verzui. Holbându-se la ea. Se simțea la fel de paranoică, în momentul acela, ca soțul ei în noaptea de dinainte să moară.
   Aud voci, Kate! Fă-le să tacă!
   Oamenii de la pază dădură din cap spre doctor și o porniră spre ea.
   - Un magazin de vechituri, zise Ambrose, amintindu-și. David stricase etajera, dar doamna de la prăvălie o știa pe mama de mult. Și a luat-o așa, de milă.
   - De ce? Cum o stricase?
   - O acoperise cu ceva... un tapet cu rațe.
   Mama lui Christopher amuți. Singurul sunet din încăpere era pini râtul morfinei șerifului în perfuzie.
   - Domnule Olson, zise în șoaptă. Ai vrea să stai un pic cu Christopher, în locul meu?
   - Sigur, zise nedumerit Ambrose. Dar de ce?
   - Știu unde e etajera.
   Mama lui Christopher se uită pe cealaltă parte a culoarului, la fiul ei. La trupușorul lui rănit. La biata lui minte arsă de febră. În ritmul ăsta, avea curând să ajungă la 41 de grade și creierul să-i fiarbă până la miezul nopții. Iar răspunsul se afla în cealaltă parte de oraș.
   „Îți iau ce etajeră de cărți vrei tu. De ce tocmai pe aia, dragule?”
   „Fiindcă miroase a mănușă de baseball.”
   Etajera aceea era în dormitorul fiului ei.

Capitolul 93

   Silueta stătea așezată în cadă. Ascunsă în nori de abur.
   Christopher încremenise. Își aruncă privirea prin baie. Era exact cum și-o amintea. Oglinda încețoșată. Mirosul de unguent de pe pielea lui. Cămașa tatălui său, pusă pe chiuvetă. Cu iz dulceag de tutun.
   - Știi unde ești? întrebă vocea.
   Christopher nu izbutea să rostească o vorbă. Clătină din cap. Nu.
   - Ai vrea să știi?
   Christopher dădu din cap că da.
   - Bine, dar e un secret. Aș putea avea probleme. Așa că... vino încoace. O să-ți spun la ureche.
   Christopher nu se clinti.
   - Nu te teme, scumpule. Nu ți-aș face niciodată vreun rău. Vino încoace.
   Silueta bătu ușor cu palma în marginea căzii. Din încheieturi îi curgeau, pe porțelan, pârâiașe de sânge. Christopher ar fi vrut s-o fugă, însă picioarele i se mișcară fără voie. Începu să pășească. Prin aburi. Prin nori.
   - Așa, scumpule. Vino la tati. Totul are să se lămurească în curând.
   Christopher făcu un pas mic. Apoi încă unul. Și un al treilea.
   Silueta întinse brațul spre el. Mâna era caldă și netedă, cu pete de la tutun între degete.
   - Așa, Christopher. Hai să mă îmbrățișezi.
   Christopher simți o palmă pe umăr. Silueta îl cuprinse ca o pătură.
   - Unde sunt, tati? întrebă Christopher, simțindu-i mirosul de tutun din răsuflare.
   - Ai ieșit de pe stradă.
   Christopher se uită către cadă, unde aburii se limpezeau, dezvăluind o siluetă care zâmbea.
   Era doamna șuierătoare.

Capitolul 94

   40,7 grade
   biIp.

   Mama lui Christopher se uită la fiul ei prin geamul de sticlă. La fiul ei care se chinuia, de cealaltă parte a holului, să trăiască. Trebuia să-l ajute. Trebuia să-l salveze. Trebuia să găsească mesajul lăsat de David Olson pe etajera cea veche de acasă.
   Dar Mary Katherine îi distrusese mașina.
   Cei doi tipi de la pază înaintară grăbiți și deschiseră ușa rezervei șerifului. Își scărpinau fețele înroșite. Buhăite și asudate. Blocând ușa. O asistentă pe care mama lui Christopher n-o mai văzuse intră în cameră, trecând pe lângă ei.
   - Doamnă Reese, totul în regulă? întrebă asistenta.
   - Da. Nicio problemă, minți mama lui Christopher.
   Asistenta zâmbi și tuși de la gripa care nu era gripă. Se uită parcă prea insistent la mama lui Christopher.
   - Ce citiți acolo? întrebă.
   Întrebarea stărui în aer o clipă. Asistenta își scărpină brațul.
   - E un pic stânjenitor, zise Ambrose. Citește un album cu scrisori de la fosta mea soție. Unele, destul de deocheate. Puteți, dacă vreți, să mi le citiți cu voce tare. Doamna Reese tocmai se ducea să-mi aducă ceva din mașină.
   Și cu acestea, Ambrose băgă mâna în buzunar și scoase cheia.
   - Mai știți unde o țin de obicei parcată, da? Cadillacul cel ponosit de pe colț? O rablă prăpădită, exact ca mine.
   - Da, domnule Olson, zise mama lui Christopher.
   - Bine. O să stau la căpătâiul lui Christopher până te întorci.
   Îi întinse cheia, la schimb cu jurnalul fratelui său.
   - Mulțumesc, domnule Olson.
   - Ba eu vă mulțumesc, răspunse soldatul.
   Mama lui Christopher luă cheia și ieși, strecurându-se pe lângă cei doi paznici dubioși. Se îndreptă direct spre ușa de ieșire din secție, așteptând să i se deschidă automat. Durerea din coastă o făcu să se strâmbe. Efectul analgezicelor era pe sfârșite, însă nu se mai putea opri acum.
   Haide. Deschide-te, luate-ar naiba!
   Întoarse capul și o văzu pe asistentă împingând scaunul lui Ambrose în salonul lui Christopher. Fiul ei era întins în pat, nemișcat.

   40,8 grade.
   biIp.

   Ușa bâzâi ca un roi de lăcuste. Mama lui Christopher ieși în fugă de la reanimare.

Capitolul 95

   Doamna Henderson se simți scuturată de un fior. Un suflu de vânt înghețat o străbătea lăuntric. Ca o durere de dinți. Știa că e în întârziere. Era inacceptabil. Vocea îi spusese.
   Inacceptabil.
   Doamna Henderson grăbi pasul. Trecu de buldozerele și macaralele Companiei de Construcții Collins, neclintite ca soțul ei pe patul de spital. Maldăre imense și nefolositoare de metal, exact ca mașinăriile care-l țineau în viață pe nemernicul ăla. Doctorii habar nu aveau de ce nu murise, însă ea știa. Știa ce înseamnă toate acestea.
   Știa ce urmează. Pentru toată lumea. Mai ales pentru Christopher.
   Doamna Henderson opri mașina șerifului și intră în pădurea din Mission Street.
   Nu mai pusese niciodată piciorul acolo și totuși știa exact încotro s-o apuce. Îi spunea vocea. Fă stânga la copacul ăla. Fă dreapta acolo, la bolovan.
   Înainte pe cărare, doamnă Henderson.
   Doamna Henderson își coborî spre pământ privirea. Văzu urme de toate mărimile. Toate îndreptându-se către același loc. Locul către care se ducea și doamna Henderson.
   Mai repede. Trebuie să te grăbești.
   Doamna Henderson își puse în mișcare picioarele bătrâne și o luă la fugă. Era un pic neplăcut, fiindcă fiecare pas îi făcea rana din coastă să se deschidă. Bocancii ei treceau prin zăpadă și noroi. Străbătu în fugă tunelul minei de cărbuni, pe lângă o duzină de cerbi care începură să salte pe lângă ea ca niște cățeluși. Vocea îi răsuna din ce în ce mai tare în minte.
   Repede. Nu mai ai timp.
   Doamna Henderson ajunse în marginea luminișului și se opri.
   Era nespus de frumos. Mai frumos decât soțul ei, înaintea altarului, când se căsătoriseră. Mai frumos decât jurămintele lor. Decât noaptea nunții. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos.
   Un arbore bătrân, magnific și niște căsuțe minunate odihnindu-se pe ramurile sale.
   În jurul copacului erau sute de oameni.
   Tăcuți ca într-o biserică.
   Pe unii îi știa de la școală, ca de pildă pe doamna Lasko, pe Brady Collins și pe Jenny Herog. Erau și elevi de altădată, transformați într-o clipită din băieței adorabili în bărbați cu părul rărit, de vârstă mijlocie. Mai erau însă și persoane necunoscute. Fețe oarecare, pe care le văzuse poate pe la magazin sau la benzinărie, ori cât stătuse în arest. Dar era de parcă îi cunoștea bine pe toți. Așa de în largul ei se simțea.
   Așa de în largul lor se simțeau cu toții.
   Străbătu luminișul, iar mulțimea se despică înaintea ei precum Marea Roșie. Toate fețele se întoarseră spre ea. Zâmbind. Erau peste măsură de bucuroși să se vadă cu toții. Era o zi de mare însemnătate.
   Nu mai exista durere. Nici suferință. În toată viața ei, doamna Henderson nu mai văzuse o asemenea minunată atmosferă de Crăciun.
   Doamna Henderson se îndreptă spre doamna Lasko. Cele două își zâmbiră și se salutară din cap, apoi râseră de formalitățile acelea prostești. Se îmbrățișară apoi, de parcă ar fi fost surori pierdute de-o viață. Și până la urmă... nu așa și erau? Nu erau cu toții așa?
   Doamna Henderson o cuprinse în brațe pe doamna Lasko. Apoi fiecare dintre ele lăsă câte un braț matern pe umerii celor tineri.
   Brady Collins și Jenny Herog. Se simțiră cu toții mult mai bine.
   Avură cu toții, în aceeași clipă, același gând.
   Cineva, în sfârșit, mă înțelege.
   Doamna Lasko știu că nu mai trebuia să se simtă trează, Brady Collins, că nu mai trebuia să doarmă în cușca câinelui, Jenny Herog, că nu trebuia să se mai dezbrace pentru fratele ei vitreg. Și dacă nu-i convenea cuiva, ei bine, comunitatea putea să pună piciorul în prag, nu? Dacă vreun individ groaznic, cum erau mama lui Christopher, prietenii lui, șeriful sau Ambrose Olson, li se punea în cale, îl puteau înjunghia de câte ori pofteau. Grupul avea să scape de oricine nu înțelegea. Și, când urma să izbucnească războiul, aveau să învingă.
   Fiindcă tipii cei buni câștigă mereu războaiele.
   Îngenuncheară cu toții și-și lipiră palmele de trunchiul copacului.
   Era cald ca un poponeț de copil. Seninătatea pe care o simțiră nu aducea cu nimic din ceea ce știuseră. Partea răcoroasă a pernei combinată cu o baie caldă. Febra tuturor, într-o secundă, scăzu. Nu mai simțiră pe braț mâncărimea. Erau, în sfârșit, împăcați. Calmul de dinaintea furtunii.
   Pacea de dinaintea războiului.
   - E vremea, zise doamna Henderson și ridică valijoara de voiaj.
   Pipăi pielea moale. Fermoarul rece se deschise cu zgomot de vertebre frânte. Deschise valijoara și scoase cuțitul cel ascuțit de măcelar.
   - Vă pot ajuta? întrebă Brady Collins.
   - Sigur că da, Brady. Mulțumesc. Ești foarte bine crescut. Bunica ta ar fi mândră, zise ea. Ce-ar fi să stai de pază?
   Brady Collins zâmbi și scoase arma. Începu să se plimbe încoace și-ncolo, ca să-i apere de Ed Specialul, pe care-l știa ascuns prin pădure, pe undeva.
   - Și eu? întrebă nerăbdătoare Jenny.
   - Sigur că da, Jenny. De asta ești aici, drăguță.
   Jenny zâmbi cu mândrie și băgă mâna în geanta de voiaj. Scoase o duzină de ace de cusut și gheme de ață neagră, câte îi încăpeau în brațe. Apoi doamna Henderson se întoarse către congregația adunată acolo și le cercetă fețele pline de zel.
   - Îl lăsați primul pe fratele meu vitreg? întrebă cu voce slabă Jenny.
   - Sigur nu vrei să-l lași la urmă? zise doamna Henderson.
   - Nu, doamnă.
   - Prea bine... Sco... treci în față.
   Fratele vitreg al lui Jenny păși înainte, zâmbind.
   - Da, doamnă? rosti cu nerăbdare. Ce pot să fac pentru dumneavoastră?
   - Poți să simți, o eternitate, ce dracu’ i-ai făcut lui Jenny. N-o să se termine niciodată. Cum ți se pare?
   - Super, zise Sco.
   Dădu din cap, în transă, în vreme ce Jenny trecea niște ață neagră prin urechea acului și i-l întindea doamnei Henderson. Bătrâna îi atinse cu blândețe creștetul și îl luă pe Sco în primire. Cu mâna stângă îi prinse laolaltă buzele, apoi începu să le coase cu dreapta, expertă, cum învățase la orele de menaj.
   Cât îi cusu lui Sco buzele, nici măcar nu-i auzi răcnetele care-ți înghețau sângele în vine. Mintea îi era cuprinsă de un zgomot alb.
   Doamna Henderson zâmbi, dansând cu o amintire. Vremurile erau mai simple pe vremea aceea. Pe atunci, fetele făceau menajul și băieții se duceau la slujbă. Bărbații le erau credincioși soțiilor și nu se gândeau niciodată să divorțeze. Pe-atunci vremurile bune de altădată erau doar vremurile bune. Vremurile de aur. Și aveau să fie iarăși astfel. Vocea îi promisese. Și de data asta soțul ei avea s-o respecte. De data asta soțul ei avea s-o aprecieze.
   Nu trebuia decât să-și joace rolul.
   Și să-i pregătească pe ceilalți pentru rolurile lor.
   Ridică, în vreme ce cosea, privirea spre căsuța din copac. Tare frumoasă era căsuța! Și soțul ei se afla de cealaltă parte a ușii.
   Aproape că-l auzea șoptind.
   - Dragă, hai într-o excursie de sfârșit de săptămână.
   - Ce? întrebă ea, surprinsă.
   - Aș vrea să petrec ceva timp cu soția mea. Păcat că n-am bagajul făcut.
   - Am eu. Am bagajul! L-am ascuns în bibliotecă. L-am luat cu mine! E chiar aici!
   - Ești cea mai minunată soție din lume.
   De data asta, puteau arunca în portbagaj valijoara și să pornească la drum. Nici nu conta unde. Fiindcă era tânără din nou. Părul îi era roșcat. Trupul, o frumusețe. Și știa că va trăi ziua aceea o veșnicie.
   Poate că nici n-avea să fie nevoie să-l înjunghie.
   - Unde să ne ducem, dragă? întrebă în cele din urmă.
   - La căsuța din copac, firește. E minunat acolo.
   Doamna Henderson era atât de pierdută în reveria despre noul ei viitor, încât nu-și dădu seama că sfârșise deja transformarea lui Sco într-un om-căsuță poștală.
   - Sco, e Ajunul Crăciunului. Pomul e gol. Trebuie să-l împodobim, zise ea.
   Jenny îi întinse lui Sco o bucată de frânghie, pe care doamna Lasko o tăie la mărimea potrivită, folosind cuțitul de măcelar. Sco apucă frânghia și se sui pe scândurelele ca niște dinți de lapte.
   Ajunse la prima creangă mai groasă și se cățără până în marginea ei.
   Apoi legă frânghia de creangă și își înfășură celălalt capăt în jurul gâtului. Sări și gâtul i se frânse ca o crenguță, însă nu muri. Exact cum se și aștepta doamna Henderson. Nimeni n-avea să mai moară vreodată.
   - Când pot să-l înec, să-l fac să intre la apă? întrebă Jenny.
    - De îndată ce vom câștiga războiul, Jenny, zise cu un zâmbet doamna Henderson. Următorul!
   Doamna Henderson se întoarse către paznicul de la șantierul Collins, care se gândea la plata pe care avea s-o primească pentru orele suplimentare efectuate atât de târziu în Ajunul Crăciunului.
   Femeia se apucă să-i coase pleoapele cu sfoară neagră, fără să-i audă țipetele, din cauza gălăgiei pe care i-o făceau în minte propriile gânduri frământate. O viață în sistemul de învățământ public o învățase că trebuie să se descurce cu ce are la îndemână. Se uită la sutele de localnici care așteptau să fie preschimbați în oameni-căsuță poștală. I-ar fi plăcut să-i cârpească pe toți de mână, cum făcuse cu Sco, însă, vai, erau în întârziere. Se apropia miezul nopții. Trebuia să se pregătească pentru sacrificarea lui Christopher. Așa că trebuia să îngăduie ca lumea să-și coase singură gura și ochii, iar doamna Lasko, Jenny și Brady să le împartă ace, fermoare, ață și sfoară.
   Altfel n-o să isprăvesc niciodată cusutul.
   - Următorul!

Capitolul 96

   Doamna șuierătoare se ridică din cadă. Era goală. Plină de găuri de glonț, de răni de cuțit și de arsuri. Christopher țipă. Fugi la ușă.
   Doamna șuierătoare puse piciorul pe gresia udă. Christopher întinse mâna spre mânerul ușii. Încuiat.
   Totul fusese o capcană.
   Doamna șuierătoare îl apucă pe Christopher pe la spate și-l trase spre ea, cum tragi peștele prins în cârlig. Izbi cu piciorul în ușă și-l lepădă pe creangă. Christopher încercă să se târască de acolo, însă palmele i se lipiseră de trunchi ca încleiate în lipici.
   Christopher se uită peste umăr, la doamna șuierătoare care tocmai ieșea din căsuță. Îmbrăcase rochia ei cea bună, mânjită cu sânge și zdrențuită. Încuie ușa căsuței din copac. Apoi îl cercetă pe Christopher cu ochii lipsiți de viață ca ai unei păpuși.
   - Chrisssstopppheerrrr. E vreeeeeemeaaa, zise.
   Doamna șuierătoare înaintă pe creangă, fără grabă, spre el.
   Christopher răcni:
   - NU, TE ROG!
   Doamna șuierătoare surâse și-l înhăță de urechi. Îl cuprinse cu ambele brațe și alunecă unduitor pe trunchi în jos, ca un șarpe.

   S
   S
   S
   S
   S
   S
   S
   S
   S

   Christopher aruncă o privire în luminiș. Întreaga ei oaste era acolo și se uita la el în tăcere. Doamna șuierătoare continua să coboare șerpuitor. Trecură pe lângă zeci de căsuțe. Cu ușile închise. Cu perdelele trase la geamuri. Christopher nu izbuti să vadă înăuntru, auzi însă voci. Râsete zglobii, copilărești. O clanță începu să se miște.
   - Nu încă. Să-i facem o surpriză, șopti o voce firavă.
   Clanța rămase nemișcată. Doamna șuierătoare aluneca pe trunchi în jos. Trecură pe lângă încă o căsuță. Una cu ușă roz. Auzi, după ușă, o răsuflare.
   - O să fie un animal de companie perfect, șopti un glas de fetiță.
   Unghiile ei zgâriară ușa, scrâșnind ca pe o tablă din sala de clasă.
   Trecu pe lângă o altă căsuță. Cu perdele albastru cu alb, cum era rochia lui Dorothy.
   - Știe unde e? se auzi o voce de bărbat.
   - O să afle curând, îi răspunse o voce de femeie.
   Doamna șuierătoare poposi la poalele copacului. Chiar înaintea ușii celei mari săpate în trunchiul gigantic. Își fixă armata cu o plivire triumfătoare. Ridică brațele lui Christopher. Mulțimea vui ca la un Revelion sărbătorit în stradă. Christopher auzi, în depărtare, bătăi de tobă. Oameni-căsuță poștală îl apucară de mâini și de picioare. Îl proptiră cu spinarea de copac. Nu avea scoarță. Ci piele asudată, caldă. Christopher începu să urle.
   - Te rog! Nu mă omorî! Te rog!
   - N-am de gând să te omor, zise cu calm doamna șuierătoare.
   - Ce-o să-mi faci? întrebă Christopher, încremenit de groază.
   - Nu pot să-ți spun, surâse doamna șuierătoare.
   Apoi își vârî degetele cu unghii lungi și murdare în propria piele.
   Își smulse cheia de la gât. Își înfipse mâna în trupul călduț al copacului. Părea să scormonească într-un container de gunoi. Sânge. Și carne. Găsi gaura cheii în putreziciunea copacului. Răsuci cheia în broască și o descuie cu un...
   Clic.
   Un cor de țipete se ridică dinspre locuitorii căsuțelor din copac de deasupra. Vocile biciuiră mintea lui Christopher. Ochii lui porniră să cerceteze luminișul. Căuta o scăpare. Oamenii-căsuță poștală străjuiau toate cărările.
   - E vremea! E vremea! zumzăia roiul de voci.
   Doamna șuierătoare își puse cheia la loc la gât, apăsând-o ca pe o palmă băgată în ciment moale. Cheia era apărată. Doamna șuierătoare deschise ușa. Din interiorul trunchiului izbucni lumină.
   Christopher se uită în lumină. Era orbitoare. Îl cuprinse un fior rece.
   - Ce loc e ăsta? Unde sunt?!? țipă Christopher.
   - Credeam că o să-ți amintești, zise doamna șuierătoare.
   Christopher simțea acum energia care emana dinspre copac.
   Electricitatea statică a unui milion de baloane. Își amintea cum se ținuse după urme. Copacul cu trunchi cald de carne. Își amintea.
   Fusese pus pe copacul ăsta vreme de șase zile. Gătit. Incubat. Transformat într-un copil isteț. Lăsat să absoarbă totul.
   Dar înăuntrul copacului nu intrase.
   - Christopher, zise ea. E spre binele tău.
   Doamna șuierătoare îl împinse către lumină. Era orbitoare. Din copac ieșeau fuioare de aburi ca niște nori albi, pufoși. Christopher țipă, se propti cu călcâiele în pământ. Zgârie și se zbătu. Ea îl apucă de picioare. Băiatul simți mirosul dinăuntrul luminii. O bucătărie.
   Cuțite ruginite. Apa din cada tatălui său. Izul de spital.
   - NU! NU! se puse pe urlat.
   Christopher își afundă mâinile în carnea copacului. Fierbinți, ca pielea arsă de febră. Doamna șuierătoare îi desprinse mâinile de pe trunchi. Christopher se zbătu, încercând să-i scape din brațe. Își propti câte un picior pe amândouă marginile ușii. Oamenii-căsuță poștală dădură buzna din toate părțile. Christopher se opinti din toate puterile. Îi împinse înapoi. Era prea puternic pentru ei Doamna șuierătoare îl cuprinse în brațele ei pline de cicatrici. Aspre o ca glaspapirul. Îl ținu strâns, lipit de ea, și-i apropie fața de a ei până ce li se atinseră nasurile. Îl privi drept în ochi. Furioasă și smintită.
   - E VREMEA!!!!!!!
   Christopher își coborî privirea asupra luminișului. Văzu cum apar mii de urme de pași. Nu-i vedea și pe oamenii care pășeau, însă erau acolo. Locuitorii din lumea reală. Ochii le erau cusuți. Frâu transformați în oameni-căsuță poștală. O lume întreagă răcnea de durere. O durere insuportabilă. Te orbea. Lumea se încețoșa.
   Imaginarul și realul se contopeau. Geamul era pe cale să se spargă.
   Christopher ridică ochii spre cer. Văzu stelele căzătoare străfulgerând prin văzduh. Constelații risipindu-se ca piesele unui puzzle scăpat pe jos, spărgându-se în milioane de cioburi. Mai erau șase minute până la miezul nopții. Șase minute până la Crăciun.
   Christopher închise ochii. Își liniști mintea. Apoi șopti:
   - Te rog, Doamne, ajută-mă!
   Deodată, Christopher văzu apărând, la orizont, un nor. Fața din nor. Mare cât cerul întreg. Christopher se simți, pe loc, cuprins de un calm profund. Era de parcă cineva ar fi tăiat sonorul în jurul lui, amuțind țipetele. Își auzea doar bătăile inimii. Țiuiturile aparatelor din spital. O voce în vânt.
   - Christopherrrrr, șoptea vântul.
   Doamna șuierătoare îi dădu un brânci. Christopher își simți piciorul stâng atingând lumina.
   - Nu te duce în lumină, Christopher. Luptă-te cu ea, zise șoapta.
   Nu pot. E prea puternică.
   Băiatul își simțea brațele tot mai grele. Îi trecu în lumină și piciorul drept. Nu voia decât să doarmă. Îi era așa de somn...
   - Trebuie s-o ucizi până la miezul nopții! șuieră vântul.
   N-o pot omorî eu singur.
   - Ba da, poți. Un coșmar nu-i decât un vis care s-a îmbolnăvit. Spune după mine, Christopher!
   - Un coșmar nu-i decât un vis care s-a îmbolnăvit, rosti cu voce tare Christopher.
   Christopher văzu cum doamna șuierătoare își mută privirea.
   - Cu cine vorbești? întrebă.
   - Mai zi o dată! adie vântul.
   - Un coșmar nu-i decât un vis care s-a îmbolnăvit, strigă din toate puterile Christopher.
   O văzu pe doamna șuierătoare țipând fără încetare „Cu cine vorbești?!”, însă n-o mai auzea. Țipetele pieriseră toate. Rămăsese doar liniștea. Doar pacea. Aerul era răcoros și proaspăt. Nu auzea decât șoaptele vântului.
   - Și în vis pot să fac ce vreau eu! zise vântul.
   - Și în vis pot să fac ce vreau eu, repetă Christopher.
   - Fiindcă aici... zise vântul.
   Christopher închise ochii. Se imagină pipăind prin întunericul de sub pleoape, până ce găsi, într-un târziu, întrerupătorul. Aprinse lumina și acolo, înaintea lui, văzu mai mult decât cunoaștere. Văzu putere. Brută mânioasă. Christopher deschise ochii și se uită țintă la doamna șuierătoare. Îi văzu ochii rotindu-i-se în cap. Era îngrozită.
   - ...sunt Dumnezeu, rosti Christopher.
   Christopher îi dădu cu toată puterea un brânci și doamna șuierătoare fu propulsată prin aer. Ateriză la marginea luminișului, la o sută de metri depărtare. Cerbii și oamenii-căsuțe poștale urmăreau încremeniți scena. Christopher își privi mâinile de parcă ar fi aparținut altcuiva. Nu-i venea să creadă cât de puternic era.
   Doamna șuierătoare dădu să se ridice. Turbată de furie. Sau era doar uluire? Cerbii și oamenii-căsuță poștală se întoarseră spre Christopher. O mie de ochi îl țintuiră. Cu ură, fiindcă le atacase regina.
   Însă Christopher nici nu clipi. Nu o rupse la fugă. Se mulțumi să bage fără grabă mâna în buzunar, scoțând teaca de piele. Din ea trase lama argintie, tocită.
   - Ai ieșit de pe stradă, zise cu calm Christopher.
   Își aținti privirea asupra cheii ascunse în piele a gâtului ei. Apoi ridică deasupra capului pumnalul argintiu și se aruncă asupra ei.

Capitolul 97

   Mama lui Christopher gonea pe autostradă. Îi luase 15 minute să ajungă în fugă la Shady Pines, unde-și ținea Ambrose Cadillacul ponosit. Cincisprezece minute de trecut pe lângă magazine în flăcări și ascunzându-se pe după mașini abandonate și distruse, ferindu-se de oamenii înfricoșători care, dintre umbre, jefuiau totul. Taxiuri nu erau. Nici poliție. Era singură, înconjurată de violență. Cu coastele fracturate. Cu efectul analgezicelor trecut de mult. Mama lui Christopher se uită la ceasul de bord.
   Mai erau 10 minute până la miezul nopții.
   Ieși de pe Autostrada 19 și încetini. Se așteptase să-și vadă cartierul plin cu decorațiuni, cu luminițe și familii așteptând, la un pahar, să vină Crăciunul. După ce copiii fuseseră cu greu trimiși la culcare, cu amenințarea că, dacă nu se bagă în pat, Moșul o să-i uite la împărțeala darurilor.
   Însă nu văzu asta.
   Locurile erau cuprinse de o tăcere nepământeană. Iluminatul stradal era oprit. Se uită pe amândouă părțile străzii. Văzu cerbi, nemișcați ca stâlpii de telegraf. Cu ochi negri licărind în lumina lunii.
    Urmărind-o. Așteptând.
   Viră pe Hays Road.
   Se uită, în treacăt, pe geamurile caselor. Lumina cădea pe pomii de Crăciun, făcând să scânteieze globurile. Însă prin sufragerii nu era picior de om. Nu se uita nimeni la televizoarele care emiteau programe speciale de Crăciun. Nu se vedea nimeni, pe nicăieri.
   Erau doar cerbii.
   Se îndreptă spre casa ei. Mama lui Christopher trecu pe lângă vechea casă Olson, de pe colț. Nici urmă de Jill și Clark. Trecu pe lângă locuința familiei Herog. Nu-i văzu nici pe Jenny Herog, nici pe fratele ei vitreg. În fața casei nu era niciun automobil. Se uită în lungul străzii către pădurea din Mission Street și nu văzu nimic.
   Simți însă.
   Pielea i se făcuse de găină. În desișurile acelea, pândea ceva oribil.
   Ceva se răspândea. Ceva alerga.
   Înaintă pe stradă. Spre aleea ei.
   Și, în chiar acea clipă, bătrâna care locuia peste drum ieși în fugă din cabana de lemn. În cămașă albă de noapte. Bumbac și dantelă.
   Fără nimic în picioare. Sări prin fața mașinii și farurile îi luminară, în treacăt, chipul. Avea ochii și buzele cusute cu sfoară neagră. Mama lui Christopher țipă și apăsă pe frână. Bătrâna bolborosi ceva printre buzele cusute.
   - Eaaa un băaat aaa de umoos!
   ...și dispăru ca din pușcă în pădurea din Mission Street, săltând ca un cerb pe picioarele de dinapoi. Mama lui Christopher se uită spre pădure ca să vadă dacă mai apare ceva. Însă nu văzu nimic.
   Persista doar senzația aceea. Moartea vine. Moartea e aici. Vom muri în ziua de Crăciun. Mama lui Christopher se uită la ceas.
   Mai erau 6 minute până la miezul nopții.
   Șase minute până la Crăciun.

Capitolul 98

   Doamna Henderson cosea cât de iute o țineau degetele. Se uită la șirul lung al celor care-și așteptau răbdători rândul. Ridică ochii spre cerul nopții, care se întrevedea printre crengi. Ramurile se aplecau de greutatea atâtor globuri norocoase. Dădeau din picioare, cu gâturile strâmbe, sugrumați de funii. Dar nimeni nu murea. Nimeni n-avea să mai moară vreodată.
   - Următorul, zise doamna Henderson.
   Mai erau 6 minute până la miezul nopții și mai rămăseseră o mână de suflete. Aveau să izbutească. Aveau să fie gata la timp!
   Doamna Henderson aruncă o privire spre doamna Lasko. Tânăra învățătoare cârpea ochii lui Jill și Clark, un cuplu drăguț, care voia să umple căsuța din copac cu bebeluși, ca pe un pântece. Aveau să capete ce voiau în noaptea asta. Cu toții aveau să capete ce voiau.

   11:54

   Doamna Lasko simțea gustul. Ori de câte ori se lingea pe buze, gustul nu făcea decât să se accentueze. Gustul era de alcool. Însă nu un alcool oarecare. Era whisky-ul pe care i-l punea într-o lingură de metal mama ei, când era doar un copilaș căruia îi ieșeau dinții.
   Whisky-ul făcuse să n-o mai doară gingiile. Doamna Lasko își trecu limba peste buze. Whisky-ul se transformă într-un vin dintre cele mai gustoase, de când mama ei o dusese la împărtășanie. Doamna Lasko sorbi din vinul cel roșu, însă, până să-l înghită, se transformase în șampanie. Mama ei închina paharul cu ocazia absolvirii. „Ești prima care se duce la facultate, draga mea”, zicea.
   Mama ei o aștepta în căsuța din copac. În căsuță se ținea o petrecere mare în cinstea ei. Și avea să se simtă iarăși beată. Avea să se simtă iarăși amorțită și fericită.
   - Următorul, zise doamna Lasko terminând de cusut ochii lui Jill.

   11:55

   Jenny Herog îi călăuzi pe Jill și pe Clark spre capătul lungului șir de persoane care așteptau la baza scării ca doamna Henderson să termine. Jenny se uită la fratele ei vitreg Sco, ale cărui picioare zvâcneau pe cea mai de jos creangă. Jenny ridică ochii spre căsuța cea frumoasă de deasupra lui. Trase aer pe nas, dar nu mai mirosea a pădure. Mirosea a mama ei. Parfum, loțiune de corp, spray de păr și piele moale, caldă. O auzea șoptindu-i: „Hai înăuntru, Jenny. O să facem o petrecere în pijamale, o să mâncăm floricele de porumb și-o să ne uităm la filme în camera ta. Sco n-o să te mai supere niciodată. O să fii în afara primejdiei pe vecie”.
   - Următorul, zise doamna Henderson.

   11:56

   Doar două persoane mai stăteau la rând: Debbie Dunham și Doug. Doug, înainte să vină în pădure, se simțise nespus de trist. Nespus de trist până ce dăduse cu ochii de Debbie Dunham. Îi zâmbea. Cel mai delicios zâmbet de curviștină pe care-l văzuse vreodată.
   - Care-i baiul, Doug? întrebă ea.
   - Mary Katherine m-a înșelat, zise el, iar Debbie Dunham încuviință, înțelegătoare.
   - Am fost și eu înșelată, de multe ori, șopti. Vrei s-o înșeli și tu?
   Doug șovăi. Se gândi La Mary Katherine și tristețea îi crescu în stomac precum copilul pe care îl vârâse în ea un altul.
   - Vrei să mă vezi goală, Doug? întrebă Debbie.
   El dădu din cap că vrea, sperând că așa are să mai scape de gândurile negre. Aerul era geros, însă ea se dezbrăcă fără grabă, de uniforma de vânzătoare la supermarket. El îi privi trupul despuiat, proaspăt ca un fruct copt. Debbie se apropie și-l sărută prelung, cu limba ca de șarpe.
   - Doug, nu te-ai săturat să tot faci ce-i bine pentru fata greșită? întrebă ea.
   Cuvintele îi erau la fel de dulci ca răsuflarea. Și, când mâna ei o atinse pe a lui, orice fel de rușine îi dispăru, lăsând locul acelui lucru care stătuse mereu la pândă acolo. Furia.
   Atâția ani în care fusese un partener-model. Atâția ani în care respectase regulile morale ale lui Mary Katherine. În care-i ascultase dorințele. Se prefăcuse că-i atinge din greșeală sânul peste pulover, în loc să facă ce-și dorise cu adevărat. Și-apoi... să afle că totul fusese o minciună. Fata cea cuminte, în genunchi, în mașina cuiva. Fata cea cuminte lăsată borțoasă de un individ oarecare.
   - Doar să intrăm în căsuța din copac și-o să te las să mă ai cu totul, zise Debbie și dădu drumul mâinii lui Doug câtă vreme îi cusu doamna Henderson gura.
   „În sfârșit”, își zise Debbie. „În sfârșit avea un băiat de treabă lângă ea, unul care să se poarte frumos. În sfârșit”, își zise Doug. „În sfârșit avea alături o fată obraznică cu care să se poarte urât.” La miez de noapte aveau să se abandoneze unul celuilalt și el putea să uite de Mary Katherine. Pentru totdeauna.
   - Tu urmezi, Doug, zise doamna Henderson după ce termină de cusut ochii lui Debbie.

   11:57

   Brady Collins o conduse în capătul șirului pe Debbie Dunham.
   Nu mai văzuse o fată goală până atunci, însă nu se putu gândi decât că era, probabil, înghețată de frig. Cum fusese și el, de atâtea ori, în adăpostul câinelui. Brady Collins își scoase geaca și i-o întinse. Era prea mică, însă fata își înfășură cu ea picioarele degerate. Fata cea frumoasă îl mângâie în treacăt pe creștet și încercă să zâmbească, însă cusăturile o opriră. Lui Brady îi era frig fără geacă, dar nu-și făcea griji. Mama lui se afla sus, în căsuța din copac. Îi auzea vocea chemându-l.
   - Brady, ieși din adăpostul câinelui. Mami e la cald, în bucătărie. Nu mai sta în ger. Mama ta te iubește.

   11:58

   Doamna Henderson termină de cusut pleoapele lui Doug. Lăsă deoparte acul și ața, dându-și seama, la o privire aruncată prin preajmă, că munca lor se sfârșise. Doamna Henderson îi întinse doamnei Lasko propriul ei ac cu ață. Tânăra învățătoare abia dacă țipă cât își cusu propria gură. Dar și de-ar fi țipat, doamna Henderson n-ar fi auzit-o. Trebuia să-i ajute pe Brady Collins și pe Jenny Herog să se coase.
   Mâinile prea mici strică treaba.
   Curând isprăvi și cu copiii. Nu mai rămăsese nimeni în afara ei.
   Acul îi străpunse pielea așa cum străpunsese cuțitul gâtlejul soțului ei. Țipă ca în noaptea nunții lor. Durere amestecată cu plăcere. Ce caraghios, mama ei nu-i spusese cât de mult avea s-o doară și cât de mult avea să-i placă.
   - Te aștept, iubito, o chemă soțul ei dinăuntrul căsuței. Să mergem acum în călătoria aceea.
   Cu ochii și buzele cusute, doamna Henderson puse mâna pe prima stinghie a scării. Primul dinte de lapte.
   Și porni pe scară în sus către căsuța din copac.
   Urmată de întreaga adunare.
   Mai era un minut până la miezul nopții.
   Un minut până la Crăciun.

Capitolul 99

   biIp.
   Ambrose stătea în scaunul cu rotile. Asculta sunetele aparatelor care-l țineau în viață pe Christopher.
   biIp.
   Îi promisese lui Kate Reese că nu se dezlipește de căpătâiul fiului ei, și nu și-ar fi încălcat în ruptul capului promisiunea.
   Ajută-l, David.
   Gândul era domol și solemn. Nici nu observă că ușa din spatele lui se deschisese.
   biIp.
   Simți însă schimbarea de temperatură.
   - E cineva? zise.
   Tăcere. O răsuflare.
   - Soră, tu ești?
   biIp.
   - Domnule doctor? întrebă. Mâna băiatului e fierbinte ca o plită. Ce temperatură are?
   Un moment lung de tăcere. Apoi...
   - 41, șopti vocea. Dar nu sunt doctorul.
   Ambrose se încruntă. Încercă să-și păstreze calmul.
   - O să-i fiarbă creierul, zise Ambrose. Chemați pe cineva.
   - Am chemat, domnule Olson, replică vocea.
   Ambrose încercă să fie atent la voce. Nu-și dădea seama a cui era. Dacă aparținea unui bărbat sau unei femei.
   - Când vine doctorul? întrebă.
   - Curând.
   Ambrose auzi cum persoana aceea îi dă târcoale. Lipăind cu tălpile goale. Apoi un ușor ecou. În cameră era mai mult de o persoană.
   - Cât de curând? vru Ambrose să știe.
   - Nu știu sigur. Spitalul are deficit de personal. Toată lumea a luat gripă, zise vocea.
   Cel care vorbea se apropiase. Alți pași. De jur-împrejur.
   BiIp.
   - Nu-i nimic, zise cu calm Ambrose, apucându-se de marginea patului lui Christopher. Înțeleg.
   Brusc, Ambrose auzi râsete batjocoritoare scoase de vreo jumătate de duzină de persoane.
   - Înțelege. Nu-i nimic. Înțelege, se hliziră vocile.
   - Presupun că aveți totuși ceva personal, zise Ambrose.
   Râsul se opri, lăsând la iveală un alt sunet. Sssssssss.
   Era gaz.
   - Domnule Olson, zise vocea.
   Ambrose simți că-i îngheață sângele. Recunoscuse în sfârșit a cui e vocea.
   - Da, doamnă Keizer?
   - Moartea a ajuns până la urmă aici, Ambrose. Să nu spui că nu ți-am spus, zise ea.
   Simți, deodată, că e apucat de o duzină de mâini. Ridică brațele ca să se apere, însă ceilalți îl înhățară. Simți plasticul rece al măștii de gaz acoperindu-i gura. Gazul ieșea din cilindru șuierând ca un șarpe.
   Ssssss.
   - Da-ți-mi dracului drumul! țipă Ambrose cât de tare putu.
   Bătrânul soldat începu să se zbată, fluturând din brațe, orbește.
   Apucă un smoc de păr. Vârî degetele în ochii cuiva. Însă armata de mâini îl țintui locului. Scaunul cu rotile fu răsturnat și Ambrose căzu la podea. Gloata se aruncă îndată asupra lui. Se luptă din toate puterile, dar erau prea mulți. Simți că-i cedează mâinile și picioarele.
   Era bătrân. Orb. Neputincios. Se forță nebunește ca să-și tragă masca de pe față, însă i-o puseră înapoi în câteva clipe. Și nu mai avu nimic de făcut decât să aștepte ca plămânii lui să ceară milă.
   - Acum trage adânc în piept și numără invers, de la zece la zero, zise vocea.
   Mai era 1 minut până la miezul nopții.
   Sorbi o gură uriașă de aer.
   Și auzi cum țiuitul aparatului lui Christopher devine neîntrerupt.
   biiiiiilIIIIIIII

Capitolul 100

   Christopher o atacă pe doamna șuierătoare.
   Armata ei îl înconjură ca o pânză de păianjen. Cerbii se repeziră să-l muște. Oamenii-căsuță poștală îi tăiară calea. Corpurile lor alcătuiau un uragan al cărui ochi era Christopher.
   - PE EL! țipă ascuțit doamna șuierătoare.
   Christopher se uită la cheia îngropată în carnea gâtului ei. Sări spre ea, cu lama ridicată. Ateriză pe unul dintre cerbi. Își lăsă o talpă pe spinarea lui și își făcu vânt, săltând pe umerii oamenilor-căsuță poștală. Aceștia încercară să-l apuce. Se mișcă iute. Alergând cu viteză din ce în ce mai mare. Își simțea, cu fiecare pas, corpul transformându-i-se. Lumina de la copac rămăsese cumva alături de el.
   Durerea de cap era altfel acum. Febra era cunoaștere. Nu-i venea să creadă cât de repede se putea mișca.
   - ACUM! TREBUIE SĂ-L PRINDEM ACUM! urlă doamna șuierătoare.
   Cerbii porniră să-i închidă drumul, dar erau prea lenți.
   Christopher li se furișă printre picioare. Sări peste coarnele lor. Nu-i venea să creadă cât de fulgerător treceau pe lângă el copacii. I se părea că ieșise din propriul trup.
   Dar nu și din durerea de care era cuprins trupul.
   O simțea, cu fiecare pas, tot mai intensă. Ca niște mâini care-l strângeau de beregată. Începu să-i curgă sânge din nas. Se gândi la David, golit ca o baterie. Cât dura până ce puterea se topea, lăsând în urma ei doar durerea? Se apropia miezul nopții. Urma să ucidă sau să fie ucis.
   O văzu în față pe doamna șuierătoare, a cărei privire era fixată pe pumnalul din mâna lui. I se păru, preț de o clipă, că vede în ochii ei frică. Puse pe cheie mâna arsă, îi întoarse spatele și se retrase în pădure. Christopher porni în goană în urma ei. Își lăsă privirea în jos și îi văzu urmele pe cărarea înnoroită și însângerată.
   Christopher se ținu după urme până ce intră în pârâu, aproape de podețul arcuit. Apa îi trecu prin ghete și-i făcu picioarele sloiuri. Se gândi, un moment, că îi era frig în spital, în lumea reală. Îl luase frigul în cămășuța subțire de pacient.
   Știi unde ești?
   Christopher străbătu iute apa rece ca gheața. Răceala se transformă curând în amorțeală, iar amorțeala în dogoare. Labele picioarelor îi erau acum la fel de fierbinți ca fruntea. Sări din apă și își urmă drumul pe cărare. Văzu, în depărtare, un felinar. Și o răscruce. Se uită pe pământ, să vadă încotro duc urmele.
   Dar urmele, deodată, se făcuseră nevăzute.
   Christopher se opri. Cuprins de teamă. Era o păcăleală. O capcană. O altă cale de a-l ucide prin tragere de timp. Se uită împrejur. Nu vedea decât copaci. Doamna șuierătoare putea fi oriunde. Era o țintă ușoară. Christopher ciuli urechea, dar nu auzi nimic. Era doar vântul și șuieratul propriei respirații.
   Trosc.
   Christopher se uită în sus, la crengi. Văzu sute de oameni-căsuță poștală așteptând răbdători în umbră. Atârnând pe crengi ca niște țurțuri. Christopher dădu să fugă, însă oamenii-căsuță poștală îi săriră înainte pe cărare.
   Era înconjurat.
   Oamenii-căsuță poștală veneau puhoi. Cerbii goneau către el.
   Christopher apucă o creangă, încercând să se cațăre într-un copac.
   Sui pe o creangă. Apoi pe încă una.
   Numai că doamna șuierătoare era în copac, ca un șarpe.
   Îl înhăță de mână, alunecând, șerpuitoare.
   Christopher țipă și căzu pe cărare. Dar cerbii îl ajunseră. Dinții lor îi străpunseră pielea. Miroseau a spital. A dezinfectant. Christopher era prea ostenit ca să țipe. Știa că-i venise clipa morții. Închise ochii, așteptând inevitabilul, când auzi, deodată, cum cineva dă brânci cerbilor, azvârlindu-i cât colo. Christopher ridică privirea. Era omul cel amabil.
   - DAȚI-I PACE! țipă omul cel amabil.
   Cerbii întinseră boturile să-l muște. Îi smulseră bucăți de carne de pe umeri. Un pârâu de sânge i se revărsă pe cămașă. Îl apucă de mână pe Christopher.
   - HAI CU MINE! îi strigă.
   - NUU!!!! țipă sfredelitor doamna șuierătoare. NU-L MAI AJUTA!
   Doamna șuierătoare își dădu drumul din copaci chiar când omul cel amabil și Christopher o rupeau la fugă. Cu cerbi și oameni-căsuță poștală pe urme.
   - Cum ai scăpat? întrebă cu răsuflarea întretăiată Christopher.
   - David.
   - El unde-i?
   - Aduce ajutoare. Mai sunt și alții care vor să fie liberi. Haide!
   Alergară cot la cot pe cărare. Felinarul stradal era chiar în fața lor.
   Albastru ca luna. Săriră din pădure pe miriște. Alergară mai departe spre șosea. Christopher se uită în față și văzu că în cartierul lui se desfășura un circ monstruos.
   Lumea imaginară o luase razna cu totul.
   Văzu nori de furtună acoperind cerul. Sute de oameni țipând.
   Bărbatul în uniformă de școlăriță trăgându-se în tufe. Un alt bărbat târându-se într-o dubă. Cuplul care nu se putea opri din sărutat.
   Alții, pe care nu-i văzuse niciodată. Răcneau cu toții un singur lucru:
   - Du-ne de-aici, Christopher! Te rugăm!
   Christopher și omul cel amabil fugiră spre șosea. Urmăritorii se răsfirară pe miriștea fumegândă, încercând s-o încercuiască. Doamna șuierătoare ieși ca o furtună dintre copaci, însoțită de cerbi, și se îndreptă spre ei cu viteză amețitoare.
   - DĂ-MI-L ÎNAPOI! șuieră.
   Doamna șuierătoare sări pe omul cel amabil chiar când acesta îl arunca pe Christopher peste șirul de oameni-căsuță poștală, pe stradă, la adăpost. Christopher ateriză cu un bufnet sec, ștergând asfaltul cu corpul. Sări imediat în picioare. Văzu cum omul cel amabil e făcut bucățele de doamna șuierătoare. Mâinile ei arse, ca niște gheare, îi sfâșiau carnea.
   - Nu-l mai ajuta! țipă doamna șuierătoare.
   Omul cel amabil îi dădu un brânci și se târî către stradă. Doamna șuierătoare alunecă de pe trotuar. Talpa începu îndată să-i fumege și luă foc. Lăsând piele lichidă în urmă, spălată apoi de șuvoiul de sânge. Sări îndată în lături, urlând și blestemând.
   Doamna șuierătoare le făcu semn cerbilor. Aceștia se întinseră de-a curmezișul trotuarului, așa cum se aruncă jetoanele pe o masă de ruletă. Ea sui pe spinările lor și se apropie de omul cel amabil, care se chinuia să ajungă pe mijlocul străzii. Îi dădu capul pe spate cu forța și-și înfipse dinții în gâtlejul lui. Gâtlejul pârâi precum coaja unui pepene. Îl mânca de viu pe omul cel amabil. Era acum ori niciodată. Christopher auzi clopotul de la biserică. Mai erau 10 secunde până la miezul nopții. Zece secunde până la Crăciun.

   10

   Cerbii îl doborâseră pe omul cel amabil. Îl sfârtecau. Christopher știu că trebuie s-o ucidă acum pe doamna șuierătoare. Se uită la corpul ei. Fusese împușcată. Înjunghiată. Arsă în flăcări de o sută de ori.
   Întregul ei trup era, practic, o imensă cicatrice. Și totuși nimic nu reușise s-o răpună. Deocamdată.

   9

   Christopher strânse în pumn lama tocită, argintie. Închise ochii ca să-și invoce puterile, însă nu auzi decât țipete. Vocile îi străpungeau mintea. Persoane care-și făceau rău singure. Iarăși și iarăși, și iarăși.

   8

   Simți cum cele două lumi își încep contopirea. Cum se sparge geamul dintre imaginar și real. Își simți mama intrând în fugă la el în dormitor.

   7

   Vântul, deodată, se înteți.
   - Christopher, uită-te la mine.
   Îl privi pe omul cel amabil drept în ochi. Era făcut bucățele, însă pe chip avea un zâmbet calm. Nu spuse nimic. Dar Christopher simți pe piele adierea vântului și gândurile omului cel amabil.
   Strada.

   6

   - Nu-l mai ajuta! țipă doamna șuierătoare în vreme ce încerca să-i scoată ochii cu unghiile.
   Ea o să ardă pe stradă.

   5

   Cortina de nori se desfăcu și Christopher văzu cheia, licărind sub pielea gâtului ei. Scânteia ca un diamant în lumina albastră a lunii.

   4

   Omul cel amabil o împinse pe doamna șuierătoare cu piciorul. Și mai mulți oameni-căsuță poștală intrară pe stradă, ca să-i amortizeze căderea. Palma doamnei șuierătoare alunecă pe carosabil și începu să sfârâie pe asfalt.

   3

   Christopher se uită la palma arsă a doamnei șuierătoare. Închise apoi ochii și-și liniști mintea. O secundă cât o eternitate. Dumnezeu crease, în acest coșmar, un râu al salvării. Și avea de gând să o boteze în el.

   2

   Se văzu, cu ochii minții, gonind către doamna șuierătoare, cățărată deasupra omului cel amabil. Christopher văzu cum e atacat de cerbi. Dar nu mai avea nicio însemnătate. Ar fi putut la fel de bine, din perspectiva lui Christopher, să se târască precum melcii.
   Așa de lenți i se păreau acum.
   Poți să fii mai deștept decât Tony Stark.
   Christopher sări peste un cerb.
   Poți să fii mai tare decât Hulk.
   Christopher sări peste oamenii-căsuță poștală care-i stăteau în cale.
   Poți să fii mai puternic decât ciocanul lui Thor.

   1

   Christopher se izbi de doamna șuierătoare cu toată forța corpului său. Îi simți oasele rupându-se de la impact. Fu aruncată pe spate și ateriză, ghem, în mijlocul străzii.
   NUUUU!
   Christopher privi cum doamna șuierătoare începe să ardă.

Capitolul 101

   Casa era tăcută și netulburată.
   Mama lui Christopher ar fi vrut s-o străbată în fugă, însă ceva nu era în regulă. Simțea asta împrejur, peste tot.
   Începu să urce la etaj. Încetișor. Fără să scoată un sunet.
   Unde te duci, Kate?
   Mama lui Christopher alungă vocea. Își simțea fiul. Luptându-se ca să trăiască. Aerul era rece de parcă lumea întreagă ar fi uitat fereastra deschisă. Era în casă. Era peste tot. Trebuia să-și ajute fiul.
   El avea nevoie de ea.
   Ajunse în dormitorul lui Christopher.
   Ce faci, Kate?
   Se uită la etajera cea veche din colț. Înfășurată în tapet, cum ar ambala un copil un cadou de Crăciun. Numai bandă adezivă, fără muchii drepte.
   Păși spre etajera cu cărți.
   Ți-ai lăsat copilul în spital. Ce fel de mamă ești, Kate?
   Mama lui Christopher se uită la fotografia răposatului ei soț, pusă sus pe etajeră. Fotografia îi întoarse privirea. Înghețată în timp. Simți că se sufocă. Pericolul îi pândea fiul. Îl simțea, ca în ziua aceea când înghițise o biluță. Se aflase în camera de alături, însă știuse. Dăduse fuga la el. S-ar fi sufocat cu biluța. Salvase viața fiului ei.
   Christopher e pe moarte, Kate. Trebuie să te întorci la spital.
   Mama lui Christopher luă fotografia care-l înfățișa pe răposatul ei soț și trânti pe podea ce se mai afla pe etajeră. Cărțile se împrăștiară peste tot. Ceasul bătu. Mai erau 10 secunde până la miezul nopții.
   Mama lui Christopher rupse cu unghiile tapetul cu rațe. Trase de la locul ei prima scândurică de sub etajeră. Văzu acolo 3 cuvinte scrise de mâna lui David. Nu un amestec de majuscule și minuscule.
   Era adevăratul scris al lui David și fiecare literă se deslușea limpede.

   NU O OMORÂȚI
   Ce-i asta, Kate?
   PE DOAMNA ȘUIERĂTOARE
   Nu mai citi, Kate.
   DOAR EA ÎL ȚINE
   Ai face bine să te oprești chiar acum, Kate.
   PE DIAVOL ÎN IAD

Capitolul 102

   Știi unde ești?
   Christopher o vedea pe doamna șuierătoare arzând, văitându-se și țipând, părând cuprinsă de furie și de nebunie.
   Însă ceva i se părea teribil de nelalocul lui.
   - Cine e ea? întrebă Christopher.
   O întrebare atât de simplă încât omul cel amabil fu luat, un moment, pe nepregătite. Își îndreptă privirea spre Christopher, în vreme ce doamna șuierătoare zbiera.
   - Cine e ea? repetă Christopher.
   - E rea, zise omul cel amabil. Și pe cei răi trebuie să-i omorâm.
   Bubui tunetul. Norii se ciocneau ca peștii într-un acvariu plin.
   Oamenii-căsuță poștală încercară să-și rupă cusăturile, să-i spună ceva, însă nu le auzi decât gemetele.
   - Du-te să iei cheia, băiete, zise cu blândețe omul cel amabil.
   Știi unde ești?
   Christopher strânse în pumn lama tocită, argintie. Se uită la doamna șuierătoare, care se chinuia să-și tragă pe peluză oasele făcute fărâme. Văzu urmele de frânghie care-i brăzdau gâtul.
   Arsurile chimice de pe piele.
   - Dar a fost și ea copil cândva. De unde a apărut? întrebă Christopher.
   - S-a născut aici.
   - Nu cred că-i așa. Uită-te la ea.
   Christopher arătă iarăși cu degetul spre doamna șuierătoare.
   Ochii ei păreau cuprinși de agonie. Nu cu mânie. Nu cu turbare smintită. Se târa disperată pe asfaltul străzii. Încercând să ajungă la margine. Și, dintr-un motiv de neînțeles pentru Christopher, nu-i sărea nimeni în ajutor. Nici oamenii-căsuță poștală. Nici cerbii.
   Păreau cu toții încremeniți, hipnotizați în lumina flăcărilor.
   - Christopher, știu că-ți pare rău pentru ea. Dar să nu te lași păcălit. M-a torturat sute de ani și la fel a făcut cu David. Și așa avea de gând să facă și cu tine, și cu mama ta. Numai că ai oprit-o. Doar tu ai reușit.
   Christopher se uită la omul cel amabil, care-i zâmbea cu dinții rupți. Cu pielea și hainele zdrențuite de sutele de ani de chin. Emana un fel de bunătate. Ceva care-i amintea lui Christopher de tatăl lui.
   Poate de la mirosul de tutun al cămășii. Christopher nu-și amintea să-l fi văzut vreodată fumând pe omul cel amabil, dar așa mirosea.
   - N-o putem lăsa să scape de pe stradă, până ce nu arde complet. Hai, băiete. Trebuie să iei cheia aia, zise omul cel amabil lăsându-și palma pe capul lui Christopher.
   Era o senzație foarte plăcută. Ca partea răcoroasă a pernei.
   Țipetele dimprejur se estompară, aerul deveni proaspăt și curat. Nu mai avea iz de coșmar. Mirosea ca o pădure pe timp de iarnă.
   Mirosea a... a...
   Mirosea a paradis.
   Omul cel amabil zâmbi și-l îndemnă pe Christopher să înainteze.
   Doamna șuierătoare întindea degetele spre peluză. Christopher se lăsă într-un genunchi și-i blocă drumul. Doamna șuierătoare întinse disperată mâna și-l apucă de braț cu degete arse, asprite.
   - NU-L MAI AJUTA! țipă doamna șuierătoare către omul cel amabil.
   - N-o lăsa să iasă de pe stradă, Christopher, zise cu calm omul cel amabil.
   - Tot e prea puternică. Am nevoie de ajutorul tău.
   - Nu, copile. Trebuie să fii tu și numai tu. Aici ești Dumnezeu.
   Christopher strânse pumnalul argintiu în pumn. Doamna șuierătoare ardea, cu ochii holbați de frică. Încerca să îl ocolească, să-l evite cumva, însă trupul îi era făcut zob. Christopher știu că n-avea să ajungă niciodată pe marginea peluzei.
   Doamna șuierătoare avea să moară.
   - Ne-ai salvat, Christopher, zise omul cel amabil. Tatăl tău ar fi fost mândru de tine. Și-acum... adu cheia, băiete.
   Christopher simți palmele omului cel amabil pe umeri. Masându-l ușor. Christopher zâmbi. Duse lama argintie la gâtlejul ei. Era pe cale să scoată din pielea ei arsă și plină de cicatrici cheia, însă văzu, cu coada ochiului, ceva.
   O siluetă neclară.
   Ieșind din pădure.
   Păși pe miriște, clătinându-se nesigur. Cu mâini și picioare tremurânde. Christopher văzu cum silueta întunecată intră în cercul de lumină al becului de pe stradă.
   Era David Olson.
   Cenușiu la piele. Christopher îi văzu zgârieturile de pe gât.
   Tăietura care-i despica obrazul. Sângele care-i curgea din nas.
   Vânătăile de pe brațe.
   - David! țipă triumfător Christopher. S-a terminat! Ai scăpat! Ești liber! Uite!
   Christopher arătă cu mâna spre doamna șuierătoare, care ardea pe carosabil. David căscă gura și-și întinse limba de șarpe. Urmă un vaiet de-o asemenea tristețe, că-l făcu pe Christopher să se cutremure. David alergă spre doamna șuierătoare. Îi luă un braț și încercă disperat, cu trupușorul său trudit, s-o tragă de pe stradă.
   - David? Ce faci? întrebă Christopher.
   David trăgea din toate puterile. Era însă prea slab. Christopher se uită în ochii doamnei șuierătoare, luminați de becul de deasupra.
   Descoperi, pentru întâia oară, că ochii ei sunt plini de lacrimi.
   - Nu-l mai ajuta! se rugă ea.
   Christopher înțelese deodată că doamna șuierătoare nu vorbea cu omul cel amabil.
   Vorbea cu el.
   Christopher simți pe umeri palmele omului cel amabil. Masându-l ușor. Urechile i se înroșiră. Inima începu să-i bată tare. Se răsuci spre el. Omul cel amabil purta un costum cenușiu. Arăta impecabil. Fără vreo urmă pe piele. Fără vreo cicatrice pe trup. Zâmbea cald, iar dinții îi erau intacți. Și avea ochi verzi - uneori.
   - Hei. Christopher.
   Vocea îi era nespus de plăcută. Ca o ceașcă de cafea caldă.
   - Mami n-o să pățească nimic și totul o sĂ fie bine de-acum, băiatul meu.
   Christopher simți că i se face pielea de găină.
   - Cine ești tu? întrebă.
   - Cum adică? Sunt prietenul tău.
   - Dar nu arăți cum trebuie.
   - Nu-ți face griji pentru hainele mele. Ai rupt blestemul ei. Asta-i tot. Pe măsură ce puterea ei scade, a mea crește. Așa a fost mereu.
   Omul cel amabil păși mai aproape, lăsând, cu pantofii săi perfect lustruiți, urme în sângele de pe stradă. Fiecare urmă avea altă mărime. Erau urmele unei fetițe. Ale unui bărbat adult.
   Știi unde ești?
   Christopher începu să dea înapoi, îndepărtându-se de omul cel amabil. Simțea răcnetele lumii întregi spărgându-i timpanele.
   Bărbatul în uniformă de școlăriță, retras între tufe. Cuplul care se săruta până ce le sângerau fețele. Oamenii-căsuță poștală ținuți laolaltă cu sfoară, ca ocnașii în lanțuri. Răcnetele înfiorătoare. Care nu se mai terminau.
   Nu era deloc o lume imaginară.
   - Unde suntem? întrebă înfricoșat Christopher.
   - E doar un vis, christopher, zise calm omul cel amabil.
   - Ba nu e.
   - E un coșmar. Un coșmar nu-i decât un vis care s-a îmbolnăvit.
   - Nu e coșmar.
   Christopher simți febra dogorindu-i pielea. Arșița gripei dinăuntrul tuturor. Nu era febră. Era foc.
   - Ăsta e iadul. Sunt în iad.
   Christopher își aminti cele 6 zile petrecute în desișul codrului.
   Cele 6 zile cât stătuse în copacul acela și omul cel amabil îi șoptise la ureche: „Chrissstopher. Chrissstopher”. Îmbibându-l cu câtă cunoaștere putea duce creierul lui de copil. Fusese făcut puternic.
   Fusese transformat în Dumnezeu. Sau într-un soldat. Sau într-un soldat. Cu un singur scop. S-o omoare pe doamna șuierătoare. Să obțină cheia. Să-l elibereze pe omul cel amabil. Iar el crezuse că-i adormit. Că visa.
   Am fost timp de 6 zile în iad.
   - Sigur că n-ai fost, zise omul cel amabil, ieșind din mintea lui Christopher. E doar un coșmar. Și un coșmar nu înseamnă decât câteva ore în iad. Așa că trebuie să te scoatem de-aici. Du-te, acum, și ia cheia.
   Zâmbetul omului cel amabil era calm și liniștitor. Însă ochii săi nu zâmbeau. Christopher dădu înapoi spre doamna șuierătoare și David Olson. Omul cel amabil vorbi cu glas măsurat.
   - Unde te duci?
   Înaintă spre Christopher cu pași mărunți, fără să se zorească.
   - Ne trebuie cheia, băiete. Vrei să se spargă oglinda dintre lumi? Vrei ca doamna șuierătoare să iasă?
   Christopher îi văzu gândurile jucându-se de-a v-ați ascunselea printre cuvinte. Nu exista nicio oglindă între lumi. Niciun geam care s-ar fi putut sparge. Omul cel amabil nu voia decât să evadeze prin căsuța din copac. Voia s-o știe moartă pe doamna șuierătoare și voia cheia îngropată în carnea ei ca să deschidă ușa.
   - Nu ea vrea să iasă de-aici. Tu vrei să ieși.
   Omul cel amabil mai făcu un pas. Zâmbetul îi înghețase pe chip.
   Christopher aruncă o privire spre David Olson, care trăgea deznădăjduit de brațul doamnei șuierătoare. Se uită în ochii doamnei șuierătoare, plini de lacrimi, înnebuniți de durere.
   - Nu-l mai ajuta, se văită ea.
   Christopher apucă mâna ei dreaptă, asprită de secole de chin.
   Simți ca pe o șoaptă adevărul, urcând din mâna ei într-a lui. Văzu cum o tortura omul cel amabil. Cum omul cel amabil îi transforma toate vorbele în cuvinte de groază. Nu încercase, în tot acest timp, să-l sperie pe Christopher. Se străduise să-l avertizeze. Lumina din trunchiul copacului nu era moartea. Lumina din interiorul copacului era viața.
   Încerca să-i salveze viața.
   Christopher încercă s-o ridice, dar era la fel de grea ca lumea pe care o apăra. Oricât s-ar fi opintit, n-avea cum să reușească s-o tragă de-acolo singur. Așa că i se alătură lui David Olson și cei doi începură s-o târâie de pe strada care ardea.
   - Nu face asta, christopHer. Nu, te rog!
   Omul cel amabil zâmbi. O încruntare inversată.
   - Atacați! țipă doamna șuierătoare.
   La porunca ei, sute de cerbi se năpustiră peste omul cel amabil.
   Cu colții dezgoliți. Atacând ca o armată. Gata să-l facă bucăți.
   Omul cel amabil nu se mișcă.
   Se mulțumi să ridice mâna. Cerbii se opriră pe dată și trecură alături de el. Unul câte unul. Cu dinții rânjiți. Doar că, de data asta, nu săreau să muște. Se plecau înaintea lui. I se frecau de picioare ca niște pisici domestice. Christopher văzu cum expresia doamnei șuierătoare se schimbă de la nădejde la oroare.
   - Nu sunt oastea ta, dragă. Sunt oastea mea. Ai uitat?
   Omul cel amabil păși calm peste asfaltul străzii. Cerbii, cu colții dezgoliți, trecură în spatele lui. Christopher și David se luptau cu greutatea doamnei șuierătoare.
   - Întoarce-te până nu mă supăr, băiete.
   Christopher o trase mai departe prin râul de sânge de pe stradă.
   Râul de sânge care-i curgea din nas. Norii, în văzduh, se izbiră.
   Fulgerul sfâșie cerul. Omul cel amabil se apropia.
   - Întoarce-te lângă mine, altfel o să te lovesc.
   Inima lui Christopher bătea cu putere. Omul cel amabil mai făcu un pas. Christopher se uită în jos. Picioarele soldatului nu erau deloc în regulă. Avea copite de cerb.
   - Nu vreau să fac asta. Nu mă sili s-o fac.
   Christopher puse piciorul pe peluza din marginea străzii.
   Doamna șuierătoare închise ochii. Era pe cale să-și dea sufletul.
   - Dacă o tragi de pe stradă, să știi c-o să-ți faC rău.
   Încă un pas.
   - Dacă o salvezi, o omor pe maică-Ta.
   Christopher și David Olson izbutiră s-o tragă pe doamna șuierătoare dincolo de marginea străzii. Pielea ei încetă îndată să mai ardă. Se ridică pe picioarele încă nesigure, cu trupul încă frânt. Se opri între cei doi băieți și omul cel amabil. Ca o leoaică apărându-și puii. Omul cel amabil înaintă, tremurând de furie. În spatele lui, gata de atac, pândeau cerbii. Christopher le văzu umbrele în lumina lunii.
   Nu mai erau cerbi. Se făcuseră dulăi. Ochii le luceau. Doamna șuierătoare se întoarse înspre băieți. Își smulse de la gât cheia și o puse în mâna tremurătoare a lui David. Apoi țipă:
   - Scoate-l afară!

Capitolul 103

   Doamna Henderson urcă treptele până la căsuța din copac. Rana de glonț din coastă îi îngreuna suișul. Fiecare pas era chinuitor. S-ar fi oprit din suit, însă soțul ei, dinăuntrul căsuței din copac, o chema.
   Haide, draga mea. Să mergem în excursie. Vreau să-ți arăt cât de mult te iubesc.
   Doamna Lasko înălță brațul și-l făcu proptea ca s-o ajute să urce mai iute. Trebuia să se grăbească. Trebuia s-o ajute, fiindcă ceea ce voia o aștepta înăuntru, în căsuța din copac. Îl și simțea, rece, intrus și arzător pe buze. Furnicăturile calde din stomac și din sânge.
   Chipul ei îmbujorat.
   Poți să te îmbeți iarăși. Te așteaptă aici.
   Brady Collins se simțea plin de recunoștință. Doamna Henderson îl lăudase, spunându-i că făcuse treabă bună ținându-i în șir, ordonați, pe oamenii-căsuță poștală. Acum se făcuse timpul ca și el să se urce în căsuță. Își auzea mama acolo. Era în bucătăria caldă, înconjurată de miros de supă fierbinte și pâine.
   Ieși afară din adăpostul câinelui, Brady. Mămica te iubește. N-o să-ți mai fie frig niciodată.
   Printre copcile care-i țineau lipite pleoapele, Jenny Herog îl privi pe Brady Collins cum urcă scara. Trecu de prima creangă pe care încă se mai zvârcolea Sco, fratele ei vitreg. Jenny se bucura, însă nu se putea opri să nu se întrebe de ce Sco nu murea odată.
   Ridică privirea spre căsuța din copac și-și dădu seama că aude vocea dulce a mamei ei, chemând-o. Și pădurea mirosea ca în fosta odaie a mamei. A parfum dulce și a floricele cu unt.
   Intră, Jenny. O să facem o petrecere în pijama.
   O să facem floricele, o să-l omorâm pe fratele tău vitreg și-o să ne uităm la filme.
   Și n-o să mai intre nimeni la tine în cameră ca să-ți facă rău.
   O să-l băgăm pe Sco la apă, împreună. La apă.
   Iar și iar, pe vecie.
   Cei patru se cățărau printre crengile încovoiate de greutatea atâtor corpuri, atârnând ca niște globuri de Crăciun. Fiindcă trebuiau neapărat să ajungă în căsuța din copac. Trebuiau să pășească neapărat în lumină.
   Atunci, ar fi fost liberi.

Capitolul 104

   Doamna șuierătoare îl blocă pe omul cel amabil, îngăduindu-le lui David și lui Christopher să o ia la fugă către pădurea din Mission Street. Omul cel amabil rânji, cu dinți ca pumnalele. Doamna șuierătoare se propti bine în pământ, arzând scăldată în sânge. Un animal încolțit. Gata să se năpustească.
   - Am ieșit de pe stradă, zâmbi ea arătându-și dinții sparți.
   - M-a făcut mai puternic, zâmbi la rându-i omul cel amabil.
   Cei doi își dădură târcoale. Doamna șuierătoare simți că turma de cerbi se apropie. Știa că nu mai e timp. Se aruncă asupra lui, țipând cât de tare putea, cu unghiile gata să-i scoată ochii.
   Omul cel amabil nici nu clipi. Rămase pe loc, așteptând-o să se apropie, de parcă ar fi fost o frunză ce cade cu încetinitorul. Se roti apoi pe călcâie și o plesni cu sete, cum ai plesni o muscă. Doamna șuierătoare fu aruncată la 30 de metri și trecu ca o ghiulea prin ușa casei lui Christopher, iscând o rafală de așchii. Cerbii o ajunseră într-o secundă și începură s-o muște și s-o împungă.
   Iar omul cel amabil se luă după băieți prin pădure.

   Christopher alerga pe cărare, alături de David Olson. Cu lama argintie în pumn. Trecură de podețul arcuit. Christopher știa că luminișul e chiar în față. Simți mâna lui David pe a lui. Trăgându-l de pe cărare.
   - Nu! Trebuie să ajungem în luminiș! țipă Christopher.
   David scutură din cap că nu. Înșfăcă mâna lui Christopher și coti brusc la dreapta, printre ramurile cele mai dese. Christopher se uită peste umăr la cărare și văzu cum din luminiș se năpustesc, ca un roi de tăuni, cerbii. Era o ambuscadă. David știuse. David știa orice loc.
   Orice ascunziș. David hălăduise pe-aici 50 de ani.
   Cerbii se împrăștiară în urma lor ca o haită de copoi amușinând urma.
   Christopher se ținu după David printre copaci până ce cărarea se făcu așa de îngustă că doar copiii ar fi încăput pe ea. Cerbii, în urma lor, încetiniră. Erau prea mari ca să-i poată urmări pe acolo, însă nu se opreau. Se împingeau în desișuri, zgâriindu-și pielea.
   Cerul, deodată, se făcu cenușiu. Christopher auzi cum ramurile se rup ca niște vreascuri. Întoarse capul și văzu, la ceva depărtare, o pereche de ochi verzi, dușmănoși. Era omul cel amabil. Rupea copacii ca să-i găsească. Christopher își simți mâna apucată de palma lui David Olson. Mâncărimea urcă pe pielea lui David și trecu la Christopher. Odată cu febra. Christopher simți că tot părul de pe el se zbârlește precum acele de pin.
   Băieții închiseră ochii și-și liniștiră mințile. Se imaginară luându-și zborul. În urma lor, cerbii zbierau. Omul cel amabil distrugea cu mâinile goale tot ce-i ieșea înainte, ca să-i ajungă. Își imaginară că se ridică tot mai sus. Tot mai departe. Prin nori. Cu vântul suflându-le în păr.
   Două rachete îndreptându-se spre Lună.
   Însă David începu să tușească tare. Sângele începu să-i curgă din nas ca benzina dintr-un rezervor de avion fisurat. Abia izbuti să pună cheia în palma lui Christopher.
   Puterea are un preț.
   Christopher simți durerea care străbătea prin pielea lui David.
   Tăieturile și dârele înroșite de pe gâtul lui. Christopher simți că vede totul din perspectiva lui David. Omul cel amabil scăpând din căsuță.
   Omul cel amabil, sfârtecându-l cu sălbăticie ca să tacă. Pe gât nu erau tăieturi. Erau urme de colți.
   David începu să cadă.
   Christopher își folosi întreaga forță, dar abia dacă reușea să se mențină pe el însuși în aer, darmite pe amândoi. Se lipi de David, ca să micșoreze impactul, și căzură amândoi ca de pe o trambulină într-o piscină fără apă.
   Trecură prin nori și începură să coboare deasupra luminișului.
   Christopher se uită în jos și văzu ochiul cel mare și furios din mijlocul pădurii. În mijloc, ca o pupilă dementă, se afla arborele uriaș. Ochiul se holba. Turbat de furie. Turma de cerbi dădu buzna în luminiș, ca niște vinișoare înroșind globul ocular alb, de zăpadă.
   Băieții aterizară, izbindu-se cu putere de pământ. Erau la 30 de metri de copac. La 30 de metri de ușă. Christopher sări, aducându-l în picioare pe David. O luară la fugă spre copac. Omul cel amabil ieși cu zgomot din pădure, rupând crengile ca pe oase.
   Ajunsese în luminiș.
   - Salutare, băieți, zise.
   Băieții se întoarseră spre el. David Olson dădu să țipe.
   Christopher în cremeni. Omul cel amabil zâmbi. Cu infinită blândețe.
   - Christopher, îmi pare rău că mi-am pierdut cumpătul. N-am vrut. Doar că trebuie să ies de-aici neapărat. Te rog!
   Vocea îi era înecată în disperare. Și domoală ca un tunet în depărtări.
   - Stau aici de milenii. Nu mai apuc să mă trezesc din coșmarul ăsta. Sunt aici mereu. Zi de zi. Noapte de noapte. Nu dorm niciodată. Dă-mi deci cheia și-ți promit că n-o să fac nimănui niciun rău. Trebuie doar să ies, atâta tot.
   Înaintă spre Christopher. Cu pași măsurați.
   - Mă știi doar. De atâtea ori te-am salvat, Christopher. Și mamei tale i-am dat o casă. Am făcut-o fiindcă tu ești un băiat bun, cu cea mai largă inimă din lume. N-am mai văzut pe nimeni ca tine, niciodată. Poți salva lumea de ea însăși. Te rog, Christopher!
   Vocea suna sincer. Tot ce spunea suna corect și adevărat. Omul cel amabil îl salvase, într-adevăr, pe Christopher. Îi dăduse o casă mamei lui. Era singurul bărbat, din câți cunoscuse Christopher, care nu-l părăsise.
   - Ești cel mai bun prieten al meu, zise omul cel amabil.
   Christopher simți că nu-și mai controlează corpul. Ca în visele pe care le avusese după moartea tatălui său, în care se prăbușea în stradă și nu se mai putea mișca. Ridică într-o mână cheia. În cealaltă înălță pumnalul tocit, argintiu. Omul cel amabil mai făcu un pas.
   Zâmbind.
   - Așa, Christopher. Așa, băiatul meu.
   Însă, în clipa aceea, David Olson smulse arma din mâna lui Christopher. Tăie cu ea o sfoară invizibilă și-l trase pe Christopher înapoi spre copac. Cu scoarța precum carnea. Carnea lumii.
   - Nu! strigă omul cel amabil și se năpusti spre ei.
   Cu degete tremurânde, David apucă cheia. Apropie mâna de trunchi. Din scoarță mustea sânge. Sângele lumii întregi. Vârî mâna în miezul putred al copacului și găsi gaura cheii. David împinse cheia în broască și o răsuci cu un CLIC. Ușa porni să se deschidă.
   Din copac erupea lumină.

   - Vine moartea -

   Doamna Henderson urca spre căsuța din copac. În spatele ei, proaspeții oameni-căsuță poștală gemeau, iar soțul ei o chema din căsuță.
   - Suie-te, draga mea! Și hai să mergem în excursia de sfârșit de săptămână. Doar deschide ușa, dragă. Te aștept aici, în pat. E vremea.

   - Moartea e aici -

   Christopher se uită în lumină. Își trecu peste prag piciorul. Simți că ceva se năpustește spre el din cealaltă parte. Nu vedea ce, însă zgomotul era asurzitor. O mulțime tropotind. Veneau. Oamenii din lumea reală. Dădeau buzna să intre.
   Granițele lumilor deveneau neclare.
   Dacă nu ieșea el, aveau să intre ei. Ușa dintre cele două lumi avea să se deschidă. Iadul și lumea oamenilor aveau să se înece împreună într-un potop de sânge.

   - Vom muri -

   Doamna Henderson puse mâna pe clanță.
   - Nu e nevoie să mă înjunghii, draga mea, doar intră aici, în camera de hotel, zise din spatele ușii soțul ei. Te iubesc mai mult ca niciodată.
   Doamna Henderson apăsă pe clanță.

   - în -

   Omul cel amabil se apropia. Cu ochii întocmai ca ochiul luminișului. Christopher simți că în jurul său se face rece. Lumina însemna viață.
   - David, vino cu mine! strigă.
   David scutură din cap cu tristețe și-i atinse mâna. Cei doi se priviră în ochi. Și, într-o clipă, Christopher pricepu. David nu putea să plece. Nu mai avea un corp la care să se întoarcă. David puse cheia în palma lui Christopher, exact când omul cel amabil porni cu toată viteza spre copac, răcnind cât îl țineau plămânii.

   - ziua de -

   Doamna Henderson apăsă pe ivăr și deschise ușa. Se uită înăuntru și-i văzu pe Ed Specialul, Mike și Ma, ghemuiți la pândă, așteptând-o.
   - E a noastră. Noi am construit-o, zise Ed Specialul.
   Apoi scoase arma tatălui său și-o împușcă între ochi.
   Doamna Henderson căzu pe spate și se prăbuși, trăgându-i după ea, la pământ, pe Jenny, Brady și doamna Lasko.

   - Crăciun -

   David îl împinse înapoi în lumină pe Christopher și trase ușa la loc chiar în clipa în care omul cel amabil se izbea în copac.
   Christopher băgă cheia în gaura din cealaltă parte și încuie ușa.
   Clic.
   Scăpase din iad.

Capitolul 105

   omUl cel amabil se holbă la copac, momentul dură o secundă pe pământ, însă pentru eL nu era decât o altă eternitate, avusese dreptate. copilul ăsta era copilul care-i trebuia. nu mai văzuse așa ceva de două mii de ani. avea nevoie de el. știa că, după ce-l supunea pe băiat, avea să iasă. iar eL știa cum să-l supună pe băiat. eL știa cum să facă rost de cheie. urma, în sfârșit, să fie liber.
   se întoarse către pădure, în vreme ce cerbii îl înconjurau pe David Olson. animalele lUi de companie îl mușcară și-l aduseră la picioarele lui ca pe un șoarece. îl apucă de ceafă și-l ridică de la pământ, zvârcolindu-se ca spânzuratul în ștreang. omUl cel amabil îi smulse din mână lama argintie, tocită, și o băgă în buzunar.
   - ți-am spus că asta o să se întâmple dacă mă trădezi, David, zise eL.
   își lăsă o parte din el să coasă cu sfoară ochii și gura lui David.
   apoi păși spre doamna henderson. draga de doamna henderson, încă amețită de glonțul care-i ricoșase în frunte, avusese noroc că eL făcuse ca oamenii să nu mai moară, altfel n-ar mai fi avut ocazia să-și vadă iarăși soțul.
   - trezește-te, dragă, rosti cu vocea soțului ei. încă putem merge în excursie.
   - putem? zise ea cu glasul plin de speranță.
   - da, vreau să-ți arăt cât de mult apreciez căminul pe care mi l-ai oferit, trupul pe care l-ai împărțit cu mine. dar mai întâi aș vrea să faci ceva bine, dragă?
   își lăsă o parte din sine să-i șoptească doamnei henderson și trecu la brady collins. se transformă în mirosul unei bucătării calde.
   - brady, ridică-te. hai în bucătărie, n-o să-ți mai fie niciodată frig.
   - n-o să-mi mai fie? zise băiețelul.
   - sigur că nu. mămica te iubește, doar că am nevoie să faci ceva pentru mine, da?
   rămase cu brady collins, în vreme cE devenea mirosuL unui dormitor în care Jenny Herog se simțea ocrotită...
   - vrei să-l vezi pe Sco înecat, la apă? întrebă eL cu vocea mamei lui Jenny.
   ...și totodată se făcu mirosul odăii lui Jenny pentru fratele ei vitreg, sco.
   - mă poți avea, sco, rosti cu vocea lui Jenny. doar că aș vrea, mai întâi, să faci ceva pentru mine.
   urcă șerpuitor în copacul gigant, spre căsuța lui christopher - ultimul și cel mai prețuit ornament, se uită pe geam la cei trei băieței, la cei trei purceluși, ghemuiți după arma tatălui lui ed specialul, care îi fumega încă în mână. știa că dragostea lui christopher îi protejează, ăsta era riscul când făceai pe cineva dumnezeu. se simțea totuși surprins de felul în care se desfășurau evenimentele. se străduise mult să-i facă rost de gloanțe lui ed specialul. îi transformase într-o strajă plină de zel ca să păstreze căsuța lUi deschisă, nu închisă, și acum eL avea o problemă, avea însă și soluții, protecția lui christopher n-avea să dureze o veșnicie, cei care nu puteau fi preschimbați puteau fi păcăliți, era foarte ușor să păcălești niște băieți să se joace de-a războiul, aproape la fel de ușor ca pe adulți.
   căsuța din copac avea să fie a lUi când avea să conteze cu adevărat, trebuia doar să continue cu șoptitul. cu șoptitul și așteptatul.
   - băieții buni câștigă războaiele, eddie. ascult-o pe bunica.
   - o să-l omoare pe fratele tău, ma.
   - trebuie să-i aperi pe răzbunători, mike.
   plecă de lângă căsuță și coborî șerpuind scara până la poalele copacului.

   s
   s
   s
   s
   s

   umblă prin restul luminișului, lăsându-Și urmele ca niște dâre vaporoase de nori. șoptindu-L tuturor cum făcuse cu mary katherine când își îndreptase mașina direct spre christopher. șoptindu-i doamnei henderson să sublinieze rândurile din carte, șoptindu-i lui christopher timp de 6 zile, cât dormise în copac, mângâindu-I părul, mereu zâmbitor, mereu calm. întotdeauna cu blândețe, atingând brațele oamenilor, mâncărimea pe care o credeau de la uscăciunea pielii, nu e de la asta. sunt eU. eL fusese gustul de alcool din gura doamnei Lasko, atât de pur încât o făcuse să plângă atunci când îi luase starea de beție. eL era extazul pe care-l simțea întotdeauna debbie dunham înainte ca rușinea și singurătatea să revină. eL era gândul care nu-i mai ieșea lui doug din minte.
   te-a înșelat, doug. e o târfă și te-a înșelat.
   vrei o virgină? poți să ai o virgină, doug.
   știi ce trebuie să faci. știi unde trebuie să te duci.
   eL era promisiunea celor 72 de virgine și râsul din cea de-a 73-a noapte.
   gata cu virginele. doar 72 de soții nefericite și vremea, s-a făcut vreMea.
   eL era amintirile lor, visele, dorințele și gândurile lor secrete.
   și asta fusese de secole.
   însă cu christopher era altceva.
   era mai bine cu christopher.
   la început nu-și dăduse seama, așa de multă vreme trecuse, dar după câteva clipe senzația devenise de neconfundat, putea iarăși să miroasă, nu era doar amintirea unui miros, ci un miros real. de ace de pin, proaspete și umede ca sexul. nu se mai simțise de decenii așa de viu. de pe vremea lui david olson. david l-ar fi putut scoale din locul ăsta. însă făcuse niște greșeli și david i se strecurase printre degete ca nisipul, așa că trebuise să caute următorul copil. Nu cutreierând pământul, ci cercetând prin timp. privind lumea reală prin geamul despărțitor, așteptând, șoptind, și ce mult așteptase!
   zeCi de ani, nerăbdător ca atunci când aștepți autobuzul, și autobuzul, în cele din urmă, venise, ajunsese la ziua asta. la băiatul ăsta.
   omul cel amabil traversă luminișul. simțea pe picioare iarba udă.
   zăpada rece scârțâind sub tălpi. era minunat. trecu de podețul arcuit.
   bărbatul care vârâse prostituata în bușteanul gol pe dinăuntru țipă, în vreme ce un cerb îi mesteca fața. din nou.
   - te rog, fă să se oprească! îmi pare rău.
   merse până ce ieși din pădure.
   se uită la priveliștea luminată de albastrul lunii, traversă câmpul lucios până la strada pe care eL o crease ca să o ardă pe ea. strada îi încălzi picioarele reci ca niște șosete ținute la gura sobei. bărbatul în uniformă de școlăriță se trase după tufe țipând. cuplul încetă să se mai sărute cât să-l privească prin ceața nebuniei din ochii lor.
   - te rugăm, ne pare rău!
   eL le șopti la ureche, ei uitară și continuară să-și înșele soțul și soția. simțind cum acestora li se frânge inima la fiecare sărut. exact ca bărbatul care deschidea ușa ca să afle de la poliție că îi fusese găsit copilul, ucis. 10 minute de îngrijorare. 10 minute de pustiire interioară. 30 de secunde de bucurie la nașterea copilului, apoi 10 minute de îngrijorare. 10 minute de pustiire. pentrU totdeauna. după socoteala lui, omul care omorâse acel copil avusese parte de durerea pe care o provocase părinților de 1.314.000 de ori până acum. lumea credea că, în cele din urmă, te poți obișnui cu eternitatea. nu-și dădeau seama că nu te poți obișnui cu un lucru pe care nu ți-l poți aminti? răspunsul, firește, era nu. deși credea că cineva ar fi trebuit să-și dea seama deja cum stăteau lucrurile.
   fiecare zi era aici prima zi.
   și așa avea să fie și pe pământ, în scurt timp.
   se uită la oamenii-căsuță poștală de pe laturile străzii, așteptându-și rândul la veșnicie. neștiind ce aveau să vadă când, în cele din urmă, fermoarele care-i orbeau se vor desface. Un nor. Sau locul ăsta pentrU totdeauna.
   apoi o văzu
   pe ea.
   se târa pe peluză. încercând din răsputeri să ajungă la casa lui david de pe colț. începuse deja să se vindece, mereu putuse, mereu o făcuse. eL o putea înnebuni. îi putea preschimba vorbele de avertizare în țipete înfiorătoare. îi putea lua toate gesturile și îndemnurile de „fugi. el e rău. nu trebuie să-l ajuți” și le putea răstălmăci în șuierături, coșmaruri și furie, îngrozindu-i astfel chiar pe copiii pe care ea încerca să-i salveze. putea să-i transforme toată bunătatea în groază, la fel de ușor pe cât putea transforma dragostea oamenilor în războaiele omenirii. însă nu conta de câte ori o înjunghia, de câte ori o împușca.
   nu o putea ucide.
   și ea îl ținea acolo.
   pentrU totdeauna.
   se țineau în echilibru ca doi copii pe balansoar. energia se mișca între ei precum talazurile oceanului. puterea nu aparținea niciunuia.
   o absorbeau pur și simplu în ei, atrăgând-o cum ridică gravitația lunii apele mării. unele decenii erau ale ei. altele, ale lUi. cu excepția acelor rare momente în care eL reușea să găsească un copil și mai rar.
   pur. neasemuit de bun. foarte încrezător, cu destulă inteligență cât să știe totul, cu excepția unui crâmpei de adevăr pe care eL trebuia să-l țină ascuns ca pe un iepure într-o pălărie.
   care dintre ei doi trăgea, de fapt, sforile.
   încercase, de-a lungul secolelor, multe povești, și învățase din greșelile lUi. până la urmă, eL aflase, ironia sorții, că cea mai bună strategie era onestitatea. christopher era prea isteț ca să nu descopere nepotrivirile din poveste, așa că îi spusese băiatului, în mare parte, adevărul. exista, într-adevăr, un soi de fereastră între lumi. exista o cale să le șoptești celor de pe partea reală. căsuța din copac era, de fapt, un portal între lumi. se putea intra în 4 feluri, se putea ieși în 3.
   dar lumea imaginară nu era tocmai imaginară, a treia cale nu necesita nimic mai mult decât cheia. iar doamna șuierătoare nu era tocmai persoana, dintre ei doi, care să fie considerată întruchiparea răului.
   doar eL o socotea așa.
   o culese de pe jos, cu trupul frânt și însângerată. ea îL scuipă. îL blestemă. Îl privi țintă, ochi în ochi. eL scoase lama argintie, tocită, și-o ascuți de dinți cum ascute bărbierul briciul pe curea. înfipse pumnalul în pieptul ei. apoi îi trase din carne lama. rana se vindecă instantaneu. băgă în ea pumnalul argintiu, iar și iar și iar, izbind-o cu iuțeala unei ciocănitori. îi simți oasele scrâșnind, tocind lama până ce nu mai rămase nimic din ea. cum făcea mereu. pentrU totdeauna.
   - de ce naiba nu mori odată? oftă el.
   apoi o sărUtă.
   își lăsă o parte cu doamna șuierătoare, iar bucățele din eL se rupseră și se împrăștiară prin oraș ca un nor. pe culoarele spitalului.
   chibzuind cum să-și mute piesele pe tabla de joc. nu era nicio coincidență. se aflau cu toții unde era necesar să se afle. oamenii aceia bolnavi de furie, de gripă, fierbințeala, broaștele se frământau în apă.
   știți de ce v-ați oprit din murit?
   păși prin azilul de bătrâni și prin biserică.
   știți ce înseamnă asta?
   trecu pe lângă cei care încetineau ca să caște gura la accidente, pe Autostrada 19. se așeză pe scaunul din dreapta al tuturor automobilelor. șoptind, frecându-se de oameni ca un chibrit pe cale să se aprindă.
   nu mai moare nimeni.
   știți ce înseamnă asta?
   stătuse două mii de ani închis în celulă, pândind, așteptând.
   zgâlțîîind gardul până ce găsise noaptea asta. băiatul ăsta. preț de o clipă, eL își aduse laolaltă toate părțile sinelui, din orientul mijlociu, unde următorul război fără sfârșit abia începea să se întindă, din europa și de prin cotloanele africii până în orășelul ăsta mic și nebăgat în seamă din Pennsylvania, locul perfect ca să-Și ascundă ușa din dos. nu mai făcuse asta de zeci de ani. ridică spre cer ochiul sĂu și privi dincolo de luna ce atârna ca un ghem uriaș de lână menit jocului unui leu. se uită la Tatăl săU, ascuns într-o sută de miliarde de stele, cei o sută de miliarde de oameni care trăiseră și muriseră, mereu pierdea oameni din cauza Tatălui său. mereu se făceau stele. îi erau luați când mureau, fiindcă dumnezeu e un ucigaș, tati.
   dar nu mai moare nimeni.
   știți ce înseamnă asta cu adevărat?
   Înseamnă că broaștele vor trăi.
   fierbând.
   pentrU totdeauna.
   asta-i eternitatea
   doar absenta morții
   și curând eU voi fi acOlo
   și-o să vă fac să pricepeți
   că a venit iadul pe pământ
   nu-i mai trebuie decât un rege.
   erA foarte aproape. ștIa. și-avea să iasă. din pădure. din umbre.
   din fiorii care umblă pe spinarea cuiva. era ocazia lUi de a-i privi în cele din urmă în ochi pe copiii domnului și de a li sE prezenta tuturor. avea să ia în stăpânire mica planetă albastră a Tatălui. avea să smulgă albastrul din ochii tatălui, chiar așa. ochii ăia nenorociți, plini cu nori. tot ce trebuia să facă El era să înlesnească moartea unui mic grup de persoane.
   Christopher și toți cei dragi lui.
   prin tot orășelul, eL păși răspândindu-și mesajele ca pe gripă, pe orice cale era cu putință. o șoaptă. un semn. un vis uitat. atingerea familiei. frica ce-i ține treji noaptea pe cei bătrâni. furia care-i bântuie pe adulți. și treptat, pe parcursul ultimelor luni, chiar prin intermediul acelui lapte pe care tatăl lui emily bertovich cheltuise o avere ca să țină vie speranța întoarcerii fiicei sale.
   însă eL știa că emily n-o să se mai întoarcă.
   prin tot orășelul, locuitorii își aminteau și auzeau șoapte ale celor dragi, dar de mult răposați. cei care fuseseră atinși de christopher se împotriviseră. însă șoapta, pentru toți ceilalți, crescuse, sporise până ce ajunsese un urlet în urechile lor. lucrul pe care puteau cu toții să dea vina. motivul nefericirii lor. motivul pentru care li se blocaseră viețile. în sfârșit ceva cu noimă. ceva care izbutea să explice toate problemele lumii, răspunsul la toate rugăciunile lor. lumea recunoștea acum, cu voce tare, că... deși nu știau de ce... pur și simplu știau ce e de făcut pentru ca, în sfârșit, să aducă raiul pe pământ.
   - Trebuie să-l omorâm pe micul Christopher și pe toți cei care ne stau în cale. Fiindcă el e dușmanul. Acesta e un război. Și băieții buni câștigă războaiele.
   eL zâmbi atât de larg, că aproape nu-l ajunseră dinții de lapte.

Partea a VI-a
Aleargă pentru viața ta
Capitolul 106

   biIp.
   Christopher deschise ochii.
   Clipi în lumina intensă, fluorescentă. Întoarse capul, străduindu-se să-și dea seama unde se află. Văzu un aparat care respira pentru el. Înăuntru și în afară. În sus și-n jos.
   Biip.
   Sunetul îi ajunse la urechi. Și, odată cu el, durerea. Toată puterea simțită în lumea imaginară se izbea acum în corpul lui ca un val spărgându-se de țărm. Nu mai avusese parte de un asemenea chin.
   Era de parcă dăduse peste el o mașină - fiindcă asta se și întâmplase.
   Îl usturau ochii, ca și cum nu i-ar fi folosit de la accident încoace - fiindcă nu-i folosise. Îi ținuse închiși. Zăcuse, inconștient, pe un pat de spital. Fusese aproape de moarte, însă era viu. Deocamdată.
   Biip.
   Christopher înghiți în sec, puternic. Își simți gâtul ca un glaspapir.
   Tubul de respirat împingea aer rece care-i părea ca o vomă tare, de plastic. Trebuia să și-l scoată. Privi în cameră, căutând ajutor, însă nu văzu decât draperia albă care-i înconjura patul.
   Apoi, în stânga, butonul pentru chemat infirmiera. Întinse mâna să-l apese, însă ceva îl opri.
   Cheia doamnei șuierătoare era încă în palma lui.
   Biip. Biip.
   Christopher auzi zvon înfundat de voci afară, pe culoar. Știa ce se petrece. Îi simțea vibrația în jur, ca zumzetul unui roi de viespi.

   Omul cel amabil...
   Omul cel amabil... începe războiul.

   Biip. Biip. Biip.
   Inima lui Christopher începu să bubuie. Trebuia să se calmeze, altfel asistentele aveau să afle că-i treaz. Întinse brațul drept, încă lovit și învinețit de la accidentul de mașină, și puse degetele pe gelul adeziv care-i fixa senzorii pe piept.

   Mama e... acasă.
   Mama e... în pericol.

   Apucă tubul și și-l smulse din gură. Se lăsă îndată pe-o parte și vomită tot din stomac. Numai fiere, o vomă acidă, groaznică.
   Duhnea a rânced.
   Biip. Biip. Biip. Biip.
   Christopher păstră clema de pe deget și se săltă peste marginea patului. Atinse cu tălpile gresia rece ca gheața. Băgă sub pătură perna, ca să lase impresia că-i încă adormit. Apoi trase ușurel draperia albă. Văzu că în salon mai fusese adusă o persoană.
   Era madam Collins.
   Stătea nemișcată. Cu ochii închiși. Ventilatorul pulmonar se mișca în sus și-n jos, zuruind ca o biluță într-un spray cu vopsea.
   Șșșșșș.
   Christopher se gândi să fugă. Să-și ia hainele din dulap. Să plece odată de-acolo. Însă avea pe deget clema. Dacă și-o scotea, asistentele aveau să dea buzna îndată. Le putea păcăli într-un singur fel.
   Trebuia să pună clema pe degetul lui madam Collins.
   Christopher își desfăcu atent banda cu arici care-i strangula brațul. Apoi se apropie în vârful picioarelor de patul ei. Auzi voci chiar lângă ușă. Mai avea doar câteva secunde. Îi răsfiră degetele și-i mută arătătorul deasupra. Mai trebuia doar să-și scoată clema de pe deget și să o pună pe arătătorul ei. Dar trebuia s-o facă într-o clipită.
   Trase aer în piept, cu putere. Acu-i acu’. Singura lui șansă. Își trase clema de pe deget, cu inima bătând nebunește.
   Biip. Biip. Biip. Biip. Biip. Biip. Biip.
   Christopher închise clema peste arătătorul lui madam Collins.
   Biip. Biip.
   Șșșșșșș.
   Vocile de afară se auzeau mai tare. Christopher trase la loc draperia din jurul patului său și porni spre dulapul cu haine. Dar nu înainte de a-i șterpeli lui madam Collins telefonul de pe noptieră.
   Baterie la jumătate. Fără semnal. Se dezbrăcă iute de halatul de spital și se îmbrăcă cu hainele lui. Băgă telefonul în buzunar, lângă cheie.

..................................................