Rubicon, Lawrence Alexander

 .........................................................

3.

                  Hart își petrecu încă o jumătate de oră răspunzând la întrebări, care erau doar variaţiuni pe temele discutate anterior.

   De îndată ce lansă promisiunea că va demisiona dacă se va dovedi că greşise, buletinele informative de seară au avut ştirea zilei, iar Quentin Burdick, care-şi scria următorul episod al istoriei pe care o începuse în dimineaţa respectivă, îşi găsi fraza de început.
   Aflată în mijlocul unei furtuni, Casa Albă îşi moderă abordarea. Nu dezminţi anterioara dezminţire categorică, dar insistă că declaraţiile lui Hart nu puteau fi adevărate şi sugerau că, după cum se exprimase secretarul de presă al Casei Albe, „toată lumea trebuie să se liniştească”. Hart greşise, continuau ei, însă nu era vina lui. „Senatorul a trecut prin multe. Trebuie să înţelegem asta. A participat la evenimentele din Los Angeles, prieteni de-ai săi au fost ucişi. El însuşi fusese erou pe câmpul de luptă în acea zi. A ajutat la salvarea unor vieţi. După aceea, doi bărbaţi i-au pătruns în casă - hoţi, asasini, nu ştim încă - şi au împuşcat mortal pe cineva care venise în vizită la el acasă. Un asemenea incident ar afecta pe oricine. De ce a ales să fugă în Europa şi să discute cu acest Mohammed al Farabi - dacă acesta e numele lui real - cred că trebuie să-l întrebaţi pe el.”
   După ce-l văzu pe secretarul de presă vorbind la televiziune, Hart se întoarse către David Allen, amuzat de absurdul situaţiei.
   - Nevinovat pe motiv de nebunie. Nu daţi vina pe Hart: a trecut prin prea multe ca să poată fi conştient de ce face acum.
   Allen închise televizorul şi se aşeză pe scaun. Stăteau amândoi în biroul lui şi mâncau un sandvici, în timp ce priveau la TV reportajele despre activitatea lui Hart din după-amiaza respectivă. Allen fu de părere că decursese aşa cum se aşteptaseră.
   - Chiar mai bine. Ai declarat totul public. Acum toată lumea a aflat despre Rubicon. La Washington toată lumea se gândeşte ce trebuie să facă. Povestea n-o să dispară prea uşor. E prea importantă. Indiferent de prostiile pe care încearcă să le facă cei de la Casa Albă, tu nu eşti un nebun care vede conspiraţii la fiecare colţ de stradă. Vor urma investigaţii, şi încă unele serioase. Senatul, Casa Albă, toate comisiile care cred că pot scăpa vor încerca să cerceteze mai îndeaproape subiectul. Dezbaterea dintre candidaţii la prezidenţiale va avea loc într-o săptămână. Aceasta e prima întrebare care va fi pusă. Ce va spune Arthur Douglas? Că nu crede că ar trebui să se facă o anchetă? Că nu crede că CIA sau cei implicaţi în administrarea închisorii Guantanamo ar trebui să spună comisiilor Congresului ce ştiu? O să-l îngroape dacă încearcă să facă aşa ceva, şi el ştie asta.
   Hart se ridică, pentru a se duce în biroul lui de alături. Telefonul lui Allen sună pe linia de la recepţie. Apăsă tasta intercom.
   - Senatorul e cu tine?
   - Chiar aici, răspunse Hart.
   - E cineva care a sunat toată dimineaţa. A revenit acum un minut. A spus că e important şi că o să vreţi să vorbiţi cu el. Cineva de la poliţie - un detectiv Coleman, Leonard Coleman.
   Hart şi Allen făcură un schimb de priviri.
   - Sună-l, te rog. O să vorbesc din biroul meu.
   Două minute mai târziu, Leonard Coleman era pe fir.
   - Voiam să vă întreb dacă puteţi veni până la secţie.
    Chicoti când îşi dădu seama la ce putea duce asta.
    - Nu, bănuiesc că n-ar fi o idee prea bună, nu-i aşa? Jumătate din reporterii din Washington ar bloca strada. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră despre un anumit aspect. Poate ne vedem în seara asta.
   Făcu o pauză scurtă, uşor stânjenit.
    - Mergeţi acasă ori...?
   - Nu, nu încă. Noaptea trecută am stat la hotel. Cred că voi sta tot acolo o perioadă.
   - Cred că e o idee bună. Dacă nu vă deranjează, domnule senator, aş vrea să ne întâlnim la locuinţa dumneavoastră, pe la -. Vreau să vă arăt ceva.
   Fiindcă se temuse că ar fi dureros şi chiar cumva înfricoşător pentru Hart să se întoarcă în casa unde fusese aproape omorât, iar prietenul său ucis, Leonard Coleman ajunse înaintea lui şi aprinse toate luminile. Stătea pe scara din faţă, cu uşa de la intrare întredeschisă atunci când Hart intră pe alee.
   - Locurile astea au întotdeauna stafii, explică Coleman, în timp ce se ridică să dea mâna cu el. E mai bine să nu le vezi în întuneric. Uşa din spate a fost înlocuită. Toate lucrurile au fost puse la locul lor, aproape cum erau înainte. Veniţi aici într-o după-amiază ca să decideţi ce vreţi să faceţi.
   Hart îl privi într-un mod pe care Coleman îl văzuse de multe, prea multe ori. Era o întrebare la care nu ştia cum să răspundă.
   - Sunt oameni care, după ce trec prin aşa ceva, nu se mai întorc. Scot casa la vânzare şi se mută în alt oraş sau, cel puţin, în alt cartier. Alţii, pentru că au impresia că mutându-se vor adânci suferinţa celor deja îndurate sau fiindcă toate amintirile trăite - bune sau rele - ţin de locul acela, nu se gândesc să plece.
   - Dumneavoastră ce aţi face dacă aţi fi în locul meu?
   - Dacă mi s-ar fi întâmplat mie?
    Coleman, cu mâinile înfipte adânc în buzunare, îşi coborî privirea, întrebându-se dacă ar fi avut o soluţie.
    - Cum am spus, răspunse în cele din urmă, asemenea locuri au întotdeauna stafii. Dacă mi s-ar fi întâmplat mie, bănuiesc că aş vinde totul şi m-aş duce într-un loc unde, de câte ori dau colţul străzii sau aud un zgomot, să nu fiu năpădit de amintiri. Dar asta aş face eu, domnule senator; oamenii sunt diferiţi.
   Intrară în casă şi, dintr-odată, Hart auzi la fel de clar ca în acea noapte vocea lui Dieter Shoenfeld, care-i spunea că e aproape sigur de semnificaţia cuvântului Rubicon.
   - Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule locotenent. Nu cred că mă mai pot întoarce aici.
   Coleman îl conduse în sufragerie şi îi făcu semn spre candelabrul de cristal. Se căută prin buzunare.
   - Am găsit ăsta. E un Mic, nu-i aşa? Înregistrează sunetele perfect. Am găsit şi altele - dispozitive de ascultare erau prin toată casa, şi în telefon. Nu ştiu de cât timp vă urmăreau, dar au putut auzi tot ce s-a vorbit.
   Hart îşi aminti de noaptea în care a stat împreună cu Raymond Caulfield în bucătărie şi au discutat despre Rubicon şi despre ce încerca să afle Caulfield.
   Raymond Caulfield nu avusese nicio şansă. Îi ştiau toate intenţiile înainte să facă ceva.
   Coleman lăsase un dosar pe masa din sufragerie. Trase un scaun şi-i făcu semn lui Hart să-l ia pe cel de alături. Voia să-i mai arate ceva. Deschise dosarul şi scoase un alt dosar galben, mai mic, pe care îl deschise. Hart îşi dădu seama că înăuntru erau fotografii.
   - Nu e foarte plăcut, domnule senator, însă trebuie să-mi spuneţi dacă acesta e unul din cei doi bărbaţi care au pătruns în casă şi l-au omorât pe Dieter Shoenfeld.
   Era o fotografie de la morgă reprezentând un bărbat trecut de 30, poate spre 40 de ani, aşezat cu faţa în sus pe o masă de metal. Avea o parte din lobul frontal stâng distrusă.
   - Împuşcat în cap de la spate, ca o execuţie. E unul din cei doi pe care i-aţi văzut?
   Hart se uită îndelung la fotografie. Era convins că e unul din cei doi bărbaţi care-l omorâseră pe Dieter Shoenfeld şi încercaseră să-l ucidă şi pe el, dar voia să mai vadă ceva.
   - N-o să-l găsiţi, domnule senator; nu mai e acolo. Nu se mai vede când sunt morţi.
   - Scuze - ce anume?
   - Vreţi să ştiţi ce-l determină pe un om să facă aşa ceva, să devină un asasin. Acum nu se mai vede. Sau poate că se vede, dar nu mai înseamnă nimic. Numai când sunt în viaţă, poţi vedea că au ochii morţi.
   - Dar cum...?
   - De au ochii morţi? Unii se nasc aşa, alţii...
    Se uită la fotografie şi scutură din cap.
    - Acesta e Frank DeStefano. Crima plătită a reprezentat o promovare pentru el. A început ca un executant de mâna a doua, un tip care strângea datoriile de la jocurile de noroc, un mafiot de joasă speţă care accepta orice slujbă neînsemnată pe care i-o dădea vreo organizaţie din New Jersey. Aţi avut dreptate să spuneţi că avea accent.
   Coleman ţinea dosarul deschis, dar întoarse cu faţa în jos fotografia individului, pentru ca Hart să nu o mai vadă.
   - DeStefano avea un dosar mare şi relativ neinteresant - a fost închis o vreme, aproape 2 ani, pentru fapte destul de serioase - atacuri, jafuri, escrocherii - dar nimic care să aibă legătură cu crima. Dacă Mafia ar fi vrut să omoare pe cine, avea alte nume de unde putea alege înainte să ajungă la el. Apoi, acum 2 ani, Frank DeStefano a dispărut, a ieşit din bătaia radarului. Nimeni nu ştia ce păţise, dar nu-i păsa nimănui de el. Poate fusese prins furând de la Mafie, poate fusese omorât. Nimeni nu ştia şi, cum am spus, nu avea mulţi prieteni. Acum, după 2 ani, acelaşi Frank DeStefano ucide sau ajută la uciderea unui om într-un mod care presupune nu numai planificare atentă, ci şi tehnici sofisticate de supraveghere, pentru ca, după numai câteva zile, să fie găsit într-un loc pustiu, cu mâinile legate la spate şi o parte a creierului făcută zdrenţe.
   Coleman îşi mângâie bărbia şi apoi, uimit şi amuzat, se scărpină în ureche.
   Privi de jur împrejurul sufrageriei, apoi, prin uşa deschisă, se uită în camera de zi unde avusese loc crima.
   - Un tip ca DeStefano nu ştia decât să apese pe trăgaci şi probabil că nici asta nu i-ar fi reuşit dacă ar fi venit singur. Dar individul acesta... Coleman scoase a doua fotografie din dosar şi o aruncă pe masă, în faţa lui Hart. Tipul ăsta ar putea oricând să vină aici şi să stea lângă noi, fără să ne dăm seama.
   Era fotografia unui ofiţer de armată îmbrăcat în uniformă. Era tânăr, proaspăt bărbierit, cu păr mult mai scurt, iar Hart fu sigur că era celălalt bărbat, pe care-l văzuse împreună cu DeStefano.
   - Vi-l prezint pe Henry Lattimore, fost infanterist, fost soldat în forţele speciale, fost - ei bine, nu suntem siguri. Ca şi DeStefano, Lattimore a dispărut. A dezertat din armată. Mai ciudat e că a făcut asta cu 1 an înainte de a se împlini termenul de retragere. Armata nu are datele sale personale - adresă, nimic. Cel puţin aşa ne-au spus nouă.
   - Cum l-aţi identificat? Ţigara pe care aţi găsit-o în noaptea aceea?
   Coleman ridică din sprâncene, ca un comentariu ironic dar atotştiutor despre iminenţa sorţii.
   - O ţigară, o greşeală. E singurul semn pe care l-a lăsat. L-a ucis pe DeStefano în aceeaşi noapte. Cadavrul a fost găsit la câteva zile după aceea, însă data morţii se potriveşte destul de bine. Nu există dovezi fizice din care să rezulte că Lattimore e făptaşul, dar e singura explicaţie logică. Şi dacă aşa s-a întâmplat - dacă Lattimore l-a ucis, înseamnă că lucrurile au fost planificate de la bun început: să-l folosească pe DeStefano pentru această misiune - o persoană căreia nimeni nu-i simţea lipsa - şi apoi să-l elimine înainte să facă vreo prostie care să-i dea de gol.
   Hart îşi îndreptase privirea către camera de zi. Canapeaua pe care stătuse Dieter, de unde sărise în picioare după ce auzise zgomotul şi apoi îi văzuse şi înţelesese ce urmează; canapeaua care fusese umplută de sânge, sângele lui Dieter, dispăruse.
   I se păru ciudat că nu observase până acum. Coleman se uită în ochii lui.
   - Am luat-o, e o probă, însă nu cred că o vreţi înapoi.
   - Nu, răspunse Hart cu hotărâre. Când terminaţi cu ea, aruncaţi-o.
    Îşi mută scaunul cu spatele la camera de zi, în aşa fel încât curiozitatea nestăpânită a ochilor să nu-l mai trădeze.
   - Acest Lattimore, cel care e încă în viaţă...
   - Nu suntem siguri de asta, îl preveni locotenentul. Din tot ce am aflat, din tot ce...
    Un zâmbet subtil îi apăru în colţul gurii.
    - Din ce-am citit în ziare, cei care se află în spatele acestei afaceri par dispuşi să facă tot ce trebuie să nu lase lucrurile neterminate. Lattimore poate fi în viaţă, dar poate fi şi mort. Indiferent de situaţie, trebuie să fac ceva, însă am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
   - Orice. Tot ce ţine de mine.
   - L-aţi identificat pe Lattimore ca fiind unul din făptaşi, iar pe DeStefano drept celălalt. Vreau să pun la dispoziţia presei fotografia lui Lattimore, să informez pe toată lumea că este căutat pentru uciderea lui Dieter Shoenfeld, de tentativa de a vă ucide pe dumneavoastră şi, după aceea, de omorârea lui Frank DeStefano.
   - Mi se pare o idee foarte bună. Spuneaţi că aveţi nevoie de ajutorul meu. Ce pot face?
   - Două lucruri: unul e simplu, celălalt e, probabil, mai complicat. Întâi, aş vrea să colaboraţi cu un desenator care face portrete. Avem această fotografie, dar e veche, de pe vremea când era în armată. Îl puteţi ajuta să adauge modificările de fizionomie. După aceea vom arăta două fotografii - aceasta, a spus indicând spre fotografia din armată - şi cea care-i înfăţişează aspectul din prezent.
   - Sigur, mă bucur că vă pot ajuta. Când vreţi să o fac?
   - Diseară, dacă nu vă deranjează.
   - Diseară? Dar cum...?
   - Artistul e un prieten de-al meu. A spus că ajunge mai târziu, dacă asta poate ajuta. M-am gândit că nu vor fi atâţia oameni în jur, că vă putem aduce şi scoate din casă înainte să afle presa.
   Hart îl privi cu atenţie pe Coleman. Îl plăcuse de la început şi avusese implicit încredere în el, iar acum, mai mult decât oricând, ştia că instinctul lui fusese corect.
   - Sunteţi întotdeauna cu un pas înainte, nu-i aşa, domnule locotenent?
   - Vârsta şi experienţa, domnule senator; vârsta şi experienţa - asta e tot. Mai e un lucru de care nu sunt sigur, iar acesta e al doilea aspect despre care spuneam că va fi mai dificil. E vorba de anchetarea unei crime, iar în acest caz trebuie urmate anumite reguli, însă de data asta implicaţiile nu se reduc la prinderea asasinului. Dacă publicăm fotografia lui Lattimore, dacă toată lumea ştie pe cine căutăm, e posibil să nu-l mai prindem niciodată viu. L-au ucis pe DeStefano; nu au niciun motiv să nu-l ucidă pe Lattimore, dacă asta le oferă siguranţă. Lattimore nu e prost. Dacă-şi vede fotografia în ziare, o să ştie că trebuie să dispară, că oamenii pentru care lucrează nu-şi permit ca el să fie prins.
   - Ceea ce înseamnă că ar putea fi dispus să ofere informaţii în schimbul protecţiei personale.
   - Poate, dar mă îndoiesc. Un individ ca el - cu pregătirea pe care o are - se va ascunde într-un loc pe care-l consideră sigur, cât mai departe - în sud-estul Asiei sau vreun loc de felul ăsta. Poate că e deja acolo sau poate că e mort. Nu avem de unde să ştim, domnule senator, acesta e şi motivul întrebării mele.
   - Nu prea înţeleg ce mă întrebaţi, domnule locotenent.
   - Dacă ar trebui să arătăm public fotografia. E posibil să avem mai multe şanse să-l găsim dacă oamenii care l-au angajat nu vor suspecta că ştim cine este.
   - Am spus deja presei că am fost acolo când s-a întâmplat şi că i-am văzut pe amândoi.
   - I-aţi văzut în fugă faţa, nimic mai mult de-atât, o faţă fără nume şi fără posibilitatea de a fi identificată. Şi nici noi n-am fi reuşit dacă nu s-ar fi oprit să tragă câteva fumuri dintr-o ţigară, ca să-i putem stabili ADN-ul. Cum spuneam, anchetăm o crimă. În mod normal, aş fi distribuit fără ezitare fotografia sau o descriere, orice ne-ar fi putut ajuta să-l descoperim pe criminal şi să aflăm unde este. De data aceasta mă tem că i-ar ajuta pe cei care sunt în spatele scenariului să-şi ascundă urmele.
   Hart chibzui o clipă.
   - Nu, declaraţi public tot ce aveţi şi tot ce ştiţi despre el. Puneţi presiune pe oamenii aceştia, oricine ar fi ei. Daţi-le de ştire că planul lor aşa de bine pus la punct se destramă, că nu a fost nici măcar aproape de crima perfectă pe care o premeditaseră. Mai am un motiv, domnule locotenent, adăugă în timp ce se ridica, de data aceasta privind intenţionat către locul unde fusese împuşcat Dieter Shoenfeld. Cineva de acolo îl cunoaşte sau l-a cunoscut; cineva dintr-o agenţie, cum ar fi CIA, a lucrat probabil cu el la un moment dat; cineva care nu e implicat în treaba asta.
   Coleman înţelese imediat ce voia să spună Hart.
   - E ceea ce vor gândi oamenii care se află în spatele acestei afaceri: că cineva care l-a cunoscut va ieşi în faţă şi va încerca să-i prindă în cele din urmă. Că se vor ridica unii împotriva altora, se vor urmări şi vor începe să facă greşeli.
   - Poate, spuse Hart în timp ce stingeau luminile şi închideau uşa. Măcar se vor gândi de două ori înainte să încerce să ucidă pe altcineva ori să comită un nou atac.

   Hart îşi petrecu o oră împreună cu desenatorul într-o cameră lipsită de ferestre de la sediul poliţiei. În final, portretul arăta perfect, în cele mai mici detalii. Aşezat lângă fotografia din armată, schimbările de fizionomie ale lui Henry Lattimore aduceau exact modificările la care te-ai fi aşteptat odată cu trecerea timpului. Era uşor să-l identifici din mijlocul unei mulţimi.
   - Aveţi de gând s-o distribuiţi mâine? întrebă Hart doar ca să fie sigur.
   - Primul lucru, replică Coleman. Împreună cu un comunicat în care vom prezenta toate detaliile pe care le cunoaştem despre el.
   - Pun pariu că asta aţi făcut - nu-i aşa? Cât timp eu eram dincolo cu portretistul.
Ochii îmbătrâniţi ai lui Coleman sclipiră tinereşte.
   - Tocmai l-am terminat, n-au trecut nici 5 minute. Vreţi să vă uitaţi pe el?
   - Nu, sunt sigur că aţi spus ce trebuie. Puteţi trimite o copie a comunicatului şi a fotografiilor cuiva în New York în noaptea asta?
   - Sigur. Durează un minut.
   - Lăsaţi-mă să dau un telefon înainte.
   Îşi scoase telefonul mobil şi se deplasă într-un colţ al camerei unde câţiva detectivi care se aflau încă la birou îşi scriau rapoartele. Quentin Burdick răspunse la primul sunet al telefonului.
   - Lucrezi până târziu în seara asta, spuse Hart. Probabil că ai un articol important. Pun pariu că are de-a face cu un senator care a declarat că demisionează dacă se va dovedi că a greşit. Ei bine, dacă subiectul acesta nu e suficient, îţi trimit un comunicat de presă şi câteva fotografii pe care le poţi folosi.

Capitolul 18

   Bobby o găsi în grădină, tăind trandafiri.
   - Bună, Helen, îi spuse încet.
   Ea nu se întoarse până când nu fu sigură că era într-adevăr vocea lui şi nu cea pe care şi-o închipuise zi după zi, apoi, râzând şi plângând în acelaşi timp, lăsă coşul să cadă şi, cu florile zburând în toate direcţiile, îi sări în braţe.
   - N-ai sunat, n-ai... N-am ştiut unde eşti, ce faci şi cât timp vei fi plecat şi nici dacă eşti în pericol.
   Chicoti amuzată de felul în care-i ieşeau cuvintele poticnindu-se, cum dintr-odată avea atât de multe de spus şi nu se putea linişti să o facă.
   - Sunt bine, îi spuse Bobby, încercând s-o liniştească. Îmi pare rău că am fost nevoit să dispar aşa, însă am avut un motiv. Trebuia să...
   - Ştiu, ştiu. Am văzut la TV, am citit ziarele. E cel mai cumplit lucru, nu-i aşa, ce-au încercat să facă oamenii aceia. Să nu mai vorbim despre asta acum. Eşti acasă. Nimic altceva nu mai contează.
   Strânseră trandafirii de pe jos şi mai culeseră câţiva din tufele bine îngrijite. La celălalt capăt al Pacificului, soarele, aflat chiar în faţa lor, se mărea, aşa cum se întâmpla aproape în fiecare seară din această perioadă a anului.
   - Îţi place locul acesta, nu-i aşa?
   - Mai mult decât mi-aş fi imaginat că mi-ar plăcea ceva, în afară de tine, Bobby Hart. Îţi aminteşti cum l-am găsit?
   - Noroc chior, răspunse el râzând. Mergeam cu maşina prin zonă, am cotit şi a apărut semnul „de vânzare” chiar în fața noastră.
   - Poţi să-i spui noroc, dacă vrei. Ştim amândoi că a fost soarta. Poţi spune că şansa e cea care ne-a ajutat să ne întâlnim. Nici măcar nu voiam să merg la dans în noaptea aceea; nu m-aş fi dus dacă restul fetelor nu mă luau pe sus. Dar de ce le-aş fi lăsat să o facă dacă n-aş fi ştiut undeva, în sufletul meu, că, dacă nu aş fi mers, tot restul vieţii m-aş fi întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă mergeam. Poţi să spui ce vrei, Bobby Hart, ştim amândoi că am mers pe-acolo cu maşina dintr-un motiv anume, a existat un motiv pentru care am ales acel drum şi un motiv pentru care casa asta s-a întâmplat să fie de vânzare.
    Îl privi cu atâta siguranţă, de parcă i-ar fi luat în râs toate obiecţiile.
    - Abia puseseră semnul „de vânzare”. Îţi aminteşti ce a spus agentul imobiliar? Dacă am fi trecut pe acolo cu o oră mai devreme, am fi ratat-o.
   Lui Bobby i se părea că are dreptate, că lucrurile păreau mai logice aşa cum le prezenta ea. Viaţa devenea mai uşor de acceptat şi mai decentă dacă erai de acord că lucrurile se întâmplă dintr-un motiv şi că viaţa ta nu era doar o jucărie a sorţii.
   - Şi dacă nu m-ai fi sunat atunci, dacă nu m-aş fi urcat la etaj să răspund la telefon...
   - Ştiu, răspunse ea încet. Ştiu.
   Iar Dieter, se întrebă el în gând, cum rămâne cu Dieter? A fost soarta sau destinul? Există un motiv atunci când lucrurile se întâmplă aşa cum voiai şi e vorba de hazard atunci când se întâmpla exact invers? E o nebunie să încerci să descifrezi „de ce-ul” lucrurilor.
   Pentru Helen era suficient că Bobby era viu şi, cel puţin o vreme, se afla acasă, alături de ea.
   Aproape terminaseră cina când îşi aminti.
   - A sunat Clare Ryan, în noaptea când erai la ei în Ann Arbor şi urma să pleci în Canada, în drum spre Europa.
   - A spus că o s-o facă. Îţi place de ea, nu-i aşa?
   - A mai sunat de câteva ori după aceea. Şi da, îmi place de ea mai mult decât de majoritatea altor oameni. Nu e ca alte femei care încearcă să te măsoare, să vadă unde eşti în marea schemă a lucrurilor de la Washington.
   Bobby râse molcom.
   - Poate fiindcă ea, ca şi tine, nu locuieşte acolo. Are o viaţă proprie în Ann Arbor.
   Helen turnă pentru amândoi câte un pahar de vin roşu.
   - A spus că ea şi Charlie ar vrea să petreacă aici câteva zile după alegeri. A fost amuzantă. A spus că, indiferent dacă pierde sau câştigă, Charlie o să aibă nevoie de puţin soare şi de o persoană căreia să-i spună adevărul.
   Amintindu-şi de discuţia din Ann Arbor de la cină, Bobby zâmbi în pahar.
   - Ea crede că Charlie ar trebui să-l susţină pe Jeremy Taylor.
   Helen nu vedea nimic nepotrivit în asta.
   - E mult mai bun decât Douglas.
   - Charlie e republican şi candidează într-una dintre cele mai strânse curse pentru Senat. Promovarea candidatului la preşedinţie al celuilalt partid nu e considerată, de obicei, o strategie câştigătoare.
   Îl privi cu o mină sincer uimită.
   - De ce nu? A mai făcut cineva asta?
   Bobby dădu să răspundă, după care descoperi că nu era sigur ce voia să spună.
   - Nu, şi dacă a făcut-o cineva, nu-mi amintesc. Dacă ar face asta, o mulţime dintre oamenii care intenţionează să voteze pentru Douglas ar putea să nu mai voteze pentru Charlie.
   - Şi o mulţime de oameni care nu ştiu pentru cine să voteze, care cred că politica partidelor înseamnă escrocherie şi prostie îşi pot schimba părerea dacă ar avea şansa să voteze pentru o persoană atât de onestă.
   - Îţi place de Charlie foarte mult, nu-i aşa?
   - Aş vota pentru el, dacă aş avea posibilitatea.
   Bobby nu putu rezista.
   - Şi dacă ar candida împotriva mea?
   Îi veni o idee. O întoarse pe toate părţile, întrebându-se dacă ar trebui să o rostească, dar în cele din urmă refuză să mintă.
   - Da, aş vota. Dacă Charlie ar câştiga, tu ai sta aici cu mine, şi, în locul tău, ar fi o persoană onestă şi decentă.
   Bobby se uită lung la ea, simţind un pic de invidie pentru claritatea minţii, pentru precizia logică şi limpede cu care fiecare problemă îşi găsea un răspuns univoc şi clar.
   - Dacă Charlie ar candida împotriva mea, spuse el imediat, probabil că şi eu aş vota pentru el.
   - De ce nu-i spui asta când o să vorbeşti cu el, ceva mai târziu? Te-a căutat mai devreme.
   - M-a căutat? De ce nu mi-ai spus?
   - A spus că n-o să poţi vorbi cu el - are o treabă legată de campanie - şi că o să te sune mai târziu, după miezul nopţii, ora lui. I-am spus că nu ştiu dacă ajungi azi acasă. Nu ştiam. Deşi, când a sunat Charlie, m-am gândit că e posibil să vii. Apoi când ai venit, am uitat de tot, mai puţin că eram extrem de bucuroasă să te văd. Am mai uitat ceva, un lucru pe care trebuie să ţi-l spun, continuă pe tonul delicat şi însufleţit care-l făcea să uite de tot, mai puţin de ea.
   - Arăţi minunat, spuse el brusc.
   - Da? N-am avut timp să...
   - Arăţi minunat, repetă el.
    O privi în ochi, în timp ce ea făcea acelaşi lucru.
   - Ce ai uitat, ce voiai să-mi spui?
   - Că te iubesc.
   - Ai uitat asta?
   - Nu, dar voiam să-ţi spun asta. Celălalt lucru pe care voiam să ţi-l spun e că am luat o decizie. După alegeri, mă mut cu tine la Washington. O să fac tot ce pot, Bobby. Nu pot sta departe de tine, iar când s-a întâmplat lucrul acela, în casa noastră - m-am simţit de parcă te-aş fi trădat, fiindcă te-am lăsat singur atunci când ar fi trebuit să fiu acolo.
   - Slavă Domnului că nu ai fost!
   - Nu, dar cu tot ce se întâmplă acum, cu toate lucrurile astea îngrozitoare care se petrec, nu pot să stau aici şi să visez la ziua în care vom fi din nou împreună. Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa mea, Bobby. Sunt mai puternică acum, mai puternică decât atunci când am avut căderea aceea nervoasă.
   - Ştiu că eşti, dar ar fi bine să aşteptăm puţin înainte de a lua această decizie. Aici eşti în siguranţă şi nu ştiu dacă în altă parte va fi la fel. Vom vedea.
    Întinse mâna peste masă şi o apucă pe a ei.
    - Îţi mulţumesc că te-ai gândit. Ştiu cât ţi-a fost de greu.
   Stătea perfect dreaptă, controlându-şi emoţiile. Acum era mai puternică şi mai hotărâtă să facă ceea ce ştia că e corect.
   - Nu a fost - nu este - deloc dificil, Bobby. O să merg cu tine oriunde trebuie să fii şi tu.
   El se ridică de la masă şi strânse farfuriile.
   - Cred că ai dreptate, spuse el câteva momente mai târziu, în timp ce se aşeza la masă şi întindea mâna după sticla de vin.
   - Dreptate?
   - Nu a fost „noroc chior”. Am fost favorizaţi de soartă să găsim casa asta. Vreau să vând casa din Georgetown - după ce s-a întâmplat acolo. În timpul sesiunii parlamentare putem închiria un apartament. Poate fi amuzant, un locşor pe care să-l folosim în timpul săptămânii, după care în weekenduri şi în vacanţe să venim aici. Şi, cum spuneam acum câteva săptămâni: 1 an, poate 2 sunt de-ajuns ca să termin ce am început, după care renunţ. După aceea vom sta aici tot timpul, tu şi eu.
   Încercă s-o tachineze.
   - E posibil să te plictiseşti, dacă o să mă ai în preajmă atâta timp. Sunt destul de plicticos, ştii. De aceea ţin atâtea discursuri - oamenii trebuie să mă asculte.
   Au stat de vorbă mult timp. Era 9 şi câteva minute - puţin trecut de miezul nopţii în Michigan - când telefonul începu să sune.
   - Trebuie să fie Charlie. Răspund din birou.
   Nu era Charlie Ryan, era Quentin Burdick de la New York şi avea nevoie de o declaraţie.
   - Vicepreşedintele a anunţat o conferinţă de presă pentru mâine-dimineaţă. Se pare că deţine nişte informaţii despre Mohammed al Farabi şi vrea să le comunice.
   Hart stătea lângă masa de sticlă pe care o folosea drept birou şi bătea cu degetele în ea.
   - Ce fel de informaţii?
   - Nu o să-ţi vină să crezi.
    Vocea lui Burdick şuiera ca un fluier.
    - Au recunoscut că al Farabi a fost închis la Guantanamo, însă numai pentru o perioadă scurtă, după care a fost predat oficialilor din ţara sa de origine, ca să fie investigat după procedurile locale. Susţin că au documente prin care pot dovedi că al Farabi a fost implicat în activităţi teroriste.
   - Îţi aminteşti ce ţi-am spus, cum l-a scos de acolo Gunther Kramer? Cum au folosit documente false, din care să reiasă că e vinovat, ca să poată fi trimis în Siria? A făcut o treabă atât de bună, încât acum vicepreşedintele le poate folosi pentru a dovedi că al Farabi era exact ce nu fusese. E foarte bun la fabricarea dovezilor.
   - Pot cita fraza asta: documentele au fost falsificate şi în felul acesta l-au putut scoate de la Guantanamo?
   - Poţi să mă citezi cu toată povestea: tot ce ţi-am spus despre Mohammed al Farabi - în primul rând de ce a ajuns acolo, ce a aflat despre Rubicon, cum a fost scos - cum singurul mod în care-l puteau scoate era să spună o minciună, pentru ca oamenii noştri - oamenii noştri! - să poată fi convinşi că trebuie trimis în Orientul Mijlociu, unde se practicau metode de tortură mai rafinate decât cele folosite la Guantanamo.
   Hart era atât de mânios, încât Burdick îl întrebă dacă nu vrea să se mai gândească înainte de a face o altă declaraţie.
   - Să mă mai gândesc? Nu, nu vreau să mă mai gândesc. Mohammed al Farabi ne-a fost predat pentru că a comis infracţiunea de a spune ceea ce gândeşte, pentru că şi-a publicat într-un ziar opiniile despre un guvern care îi închide pe oameni pentru că au avut curajul de a nu fi de acord cu el. Ne-a fost predat fără să existe vreo dovadă a acţiunilor sale teroriste. Întreabă-l pe vicepreşedinte de ce, dacă al Farabi era un terorist atât de cunoscut, a stat în Guantanamo nu doar pentru „perioada scurtă” despre care vorbesc ei acum, ci mai bine de patru ani înainte să sosească documentele de la serviciul de informaţii sirian.
   Hart se uita pe geam la oceanul luminat de lună. Ştia ce urma să se întâmple.
   - Nu susţine o conferinţă de presă doar ca să declare că Mohammed al Farabi e un terorist cunoscut, nu-i aşa? Vrea să mă atace pe mine, să mă discrediteze prin orice metode. El şi oamenii lui nu-şi permit să creadă cineva că evenimentele din Los Angeles fac parte dintr-un scenariu intern.
   - Va spune că al Farabi era un terorist cunoscut şi oricine crede ce a spus - că evenimentele din Los Angeles fac parte dintr-un scenariu al guvernului - nu e numai nebun, ci oferă sprijin şi încredere duşmanului şi toată lumea ar trebui să ştie asta.
   - Mai înainte, eram nebun; acum sunt trădător. Întreabă-l asta: dacă evenimentele din Los Angeles fac parte dintr-un atac terorist, aşa cum susţine, cine i-a angajat pe Henry Lattimore şi Frank DeStefano? Cine i-a trimis la mine acasă să ne ucidă pe Dieter Shoenfeld şi pe mine? Apoi întreabă-l ce ştie despre Rubicon - întreabă-l dacă toate crimele fac parte din acest scenariu!
   După ce termină convorbirea cu Burdick, Helen îşi dădu seama că e supărat.
   - Ei nu ştiu să facă decât un singur lucru, îi explică el.
   Stăteau în camera de lângă bucătărie, livingul cu vedere la ocean. Helen se îmbrăcase în cămaşa de noapte. Stătea pe canapea, cu picioarele strânse şi mâinile prinse în jurul genunchilor. Bobby deschise una dintre uşile franceze şi inspiră adânc.
   - Nu ştiu să facă decât un singur lucru, repetă. Să atace. Oricine nu e de acord cu ei, e un trădător. După tot ce s-a întâmplat - după câţi oameni au fost ucişi - guvernul ar trebui să se ocupe numai de asta: FBI-ul să lucreze peste program, toate agenţiile de investigaţii să scormonească după dovezi, să încerce să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în Los Angeles şi dacă acela a fost sfârşitul sau doar începutul. Însă nimeni nu face nimic.
   Se uită la Helen ca şi cum ar fi înţeles dintr-odată ceva.
   Se ridică şi începu să se plimbe în sus şi în jos prin cameră. Un zâmbet amar îi apăru pe buze.
   - Un asasinat politic: alegerile sunt perturbate, toată lumea pune la îndoială siguranţa democraţiei; insuflă o asemenea teamă, încât nimeni nu-şi mai pune întrebări dacă ceea ce le spun cei de la putere trebuie făcut sau nu. Acesta trebuie să fie motivul pentru care Gunther Kramer şi apoi Dieter Shoenfeld s-au gândit că nu va fi un singur atac. De aceea Los Angeles a fost doar începutul...
   Helen înţelese din privirea lui că nu-i spunea tot.
   - Ştii cine e vinovat, nu-i aşa? Ştii cine a început toate astea.
   - Raymond Caulfield mi-a spus, dar n-am fost suficient de deştept să înţeleg. Mi-a spus despre oamenii din jurul vicepreşedintelui, cei care vorbeau despre imperiul american, care credeau că avem puterea de a reface Orientul Mijlociu. Mi-a mai spus un lucru pe care nu l-am înţeles atunci: că reputaţia lor de intelectuali străluciţi, cunoştinţele lor de istorie - istorie adevărată - erau aproape inexistente. Lucrurile se leagă, spuse el cu o privire tristă.
   - Dar planul a eşuat, nu-i aşa? întrebă Helen. Tot ce au încercat să facă s-a năruit.
   - Dacă lucrurile ar fi mers aşa cum se aşteptau, nu ar fi fost nevoie de un plan cum este Rubicon. Lucrul acesta l-am înţeles pe parcurs. Cu cât lucrurile se înrăutăţesc, cu atât sunt mai convinşi că au avut dreptate şi sunt mai hotărâţi să meargă până la capăt. Sunt cei care au curajul şi determinarea să susţină un plan atâta timp cât e nevoie. Ei cred că am fi învins în Vietnam dacă am fi rămas acolo în continuare, dacă nu ne-am fi pierdut răbdarea. De aceea a fost necesar Rubicon: să readucă teama care le-a permis să declanşeze această nenorocire.
   - Crezi că vicepreşedintele...?
   - Cineva care împarte lumea în prieteni şi duşmani, cineva care nu se gândeşte de două ori înainte de a sugera că oricine critică politica pe care o susţine oferă sprijin şi încredere duşmanului, cineva care vorbeşte despre un război al civilizaţiei care va dura o sută de ani. Cred eu că o asemenea persoană ar fi în stare să ceară celor din jurul lui să facă tot ce e necesar, fiindcă cea mai mare ameninţare pentru securitatea ţării o reprezintă acei oameni care încearcă să-i oprească, că viitorul ţării şi al lumii depinde de ei? Da, asta cred. Trebuie să fie vicepreşedintele. Numai el putea face toate astea. Singura problemă e că nu pot dovedi nimic. Nu, deocamdată.
   Bobby se uită la ceas. Era aproape 10, ora 1 dimineaţa în Michigan.
   - Mă întreb de ce n-a sunat Charlie.

   A doua zi Helen insistă să urmărească la TV conferinţa de presă a vicepreşedintelui.
   - Nu va fi plăcut, o avertiză Bobby.
   Era obişnuit cu lupta, o luptă de multe ori fără reguli, care domina campaniile politice. Era pregătit pentru ce era mai bun sau mai rău, în funcţie de reacţiile taberei adverse. Lucrurile stăteau diferit atunci când soţia lui trebuia să le asculte. Crezuse că îl va deranja, până când îşi dădu seama că subestimase atât rezistenţa, cât şi simţul umorului pe care le poseda Helen.
   Vicepreşedintele rosti discursul pe care-l pregătise dinainte pe un ton  anost, ca un contabil, transformând lucrurile pe care le spune în informaţii factuale. Chiar dacă învinuia un membru al Senatului american că făcuse un pact cu duşmanul, din acuzaţiile lui reieşea că nu există un reproş personal.
   - Asta fiindcă poate distruge pe cineva fără să se gândească de două ori înainte, remarcă Bobby.
   - Asta fiindcă pentru el totul e o abstracţiune. Nu are simţul lucrurilor concrete, spuse Helen cu ochii aţintiţi spre ecran.
   - Nu are...?
   - Nu a fost niciodată în armată. Nu a văzut oameni murind. A fost tot timpul un birocrat, indiferent dacă a lucrat sau nu în politică. Pentru el lumea se măsoară în cifre şi categorii. Singurele lucruri pe care le pricepe sunt cele care se pot măsura. Totul e mecanic, chiar şi atunci când vorbeşte. Totul e analitic, lipseşte judecata.
   În momentul acela, vicepreşedintele trecea în revistă numărul celor care muriseră luptând împotriva terorismului.
   - Mii de americani, bărbaţi şi femei plini de curaj, în uniforme, şi-au dat viaţa pentru această cauză. Faptul că o persoană cu o poziţie de răspundere - un membru al Senatului american - ia de bun cuvântul unui terorist cunoscut şi pretinde că moartea guvernatorului Alworth face parte dintr-o conspiraţie internă este fie rezultatul unei minţi tulburate, fie o desconsiderare fără precedent a adevărului şi a bunei-cuviinţe. Mohammed al Farabi a fost reţinut pe baza unor informaţii credibile oferite de un guvern prieten. A fost repatriat în ţara sa de origine de unde am primit mai târziu informaţia că este mort - printr-o greşeală, după cum se vede. Îşi continuă activitatea împotriva SUA, împotriva extinderii democraţiei, numai că de data aceasta este asistat de unul dintre membrii marcanţi ai Partidului Democrat. Sunt de părere, după evenimentele prin care a trecut ţara, că liderii Partidului Democrat, ca şi candidatul la preşedinţie, ar trebui să denunţe acţiunile senatorul Hart sau să explice poporului american de ce preferă să dea credibilitate unui autoproclamat terorist în detrimentul oricărei autorităţi legale credibile din ţara aceasta.
   Prima întrebare veni de la Quentin Burdick.
   - Negaţi orice posibilitate ca atacul din Los Angeles să facă parte dintr-o conspiraţie internă?
   - Categoric.
   - Pe ce investigaţii vă bazaţi?
   - Aţi văzut caseta video pe care a făcut-o teroristul. Vi s-au înmânat copii ale documentelor care dovedesc că al Farabi era terorist, deşi cred că prezenţa sa ca ostatic la Guantanamo era o dovadă suficientă.
   - Potrivit declaraţiilor senatorului Hart, acele documente au fost falsificate, pentru ca domnul al Farabi, editor al unui ziar din Cairo, să poată fi trimis înapoi în Orientul Mijlociu. Aţi furnizat o informaţie eronată atunci când aţi spus că a fost trimis înapoi în ţara sa de origine. A fost trimis în Siria - unde, tot potrivit senatorului Hart, a fost eliberat cu ajutorul mitei.
   Deranjat de afirmaţiile jurnalistului, vicepreşedintele negă că ar fi făcut vreo declaraţie greşită.
   - Am spus că a fost trimis în Orientul Mijlociu, de unde venise. Referitor la întrebarea dumneavoastră, ceea ce sugeraţi e absurd. De ce ar falsifica cineva documente din care să reiasă că e vinovat?
   Se întoarse către un reporter de la unul dintre cele mai conservatoare şi mai obiective canale. Nu se aşteptase la aşa întrebare.
   - Rămâne întrebarea, domnule vicepreşedinte, legată de faptul că ţinta scenariului criminal era senatorul Hart. Cum puteţi explica acest fapt? Bărbaţi înarmaţi au pătruns în locuinţa sa, l-au ucis pe Dieter Shoenfeld, un editor german pe care mulţi dintre noi îl cunoşteam. Poliţia i-a identificat pe cei doi asasini. Frank DeStefano, mafiot din New Jersey, a fost la rândul lui omorât. Se pare că Henry Lattimore a avut anumite contacte cu membri din guvern în trecut. Există informaţii, până acum neconfirmate, că Lattimore a fost angajat la un moment dat de CIA pentru ceea ce se numeşte o „misiune specială”.
   - Nu există nicio legătură între cele două evenimente, spuse vicepreşedintele. Un terorist - un sinucigaş cu bombă - e responsabil pentru ce s-a întâmplat în Los Angeles. Avem caseta video. Ştim cine este şi de ce a făcut-o. Intrarea cu forţa în casa senatorului Hart din Georgetown - cei doi bărbaţi, acum identificaţi, care l-au împuşcat mortal pe Dieter Shoenfeld şi nu i-au făcut niciun rău senatorului. De ce au venit acolo, ce urmau să facă...
   - Rubicon, domnule vicepreşedinte, strigă Quentin Burdick, hotărât să readucă acest subiect în discuţie. O serie de oameni, printre care şi directorul adjunct al CIA, care începuseră să facă cercetări în legătură cu ceea ce aparent era numele de cod pentru atacul din Los Angeles, au murit. Sugeraţi că aceste decese sunt simple coincidenţe?
   - Nu sugerez nimic, cu excepţia faptului că nu există niciun fel de probe care să susţină acuzaţiile fanteziste şi nocive ale senatorului Hart. Nu numai că nu există dovezi pentru toate acestea, dar probele pe care vi le-am adus azi dovedesc că Mohammed al Farabi a fost şi este un terorist.
   - Consideraţi că senatorul Hart ar trebui să demisioneze din Senat? A spus că o va face în cazul în care se va dovedi că declaraţiile sale sunt incorecte.
   Vicepreşedintele nu rata nicio ocazie de a-i spune cuiva ce ar trebui să facă. Privi fix în camera de luat vederi.
   - Asta ar face un om de cuvânt.
   La câteva minute după încheierea conferinţei de presă, telefonul începu să sune. Primul a fost David Allen.
   - Când îţi redactez declaraţia de demisie, vrei să îţi las câteva luni, ori să aibă efect imediat? spuse pe un ton mucalit. Serios, ce ai vrea să spun? Trebuie să dăm un răspuns.
   Hart ţinea receptorul la distanţă de gură. Se uita la Helen.
   - David vrea să ştie ce vom spune. Tu ce părere ai?
   - Documentele la care s-a referit, cele care dovedeau că bărbatul pe care l-ai cunoscut e un terorist - poţi spune că dată fiind experienţa vicepreşedintelui de a inventa lucruri, ai crede că poate depista un fals atunci când îl vede.
   - Helen sugerează...
   - Am auzit. E mai bună decât orice idee mi-ar fi trecut mie prin cap. Bobby, mai e ceva. Probabil că aflase de intenţiile vicepreşedintelui. A dat o declaraţie imediat ce s-a încheiat conferinţa.
   - Despre ce vorbeşti? Cine a dat o declaraţie?
   - Senatorul Ryan. A spus că oricine crede că senatorul Robert Hart oferă sprijin şi încredere duşmanilor SUA nu merită să ocupe o funcţie publică.
   - Chiar aşa? Charlie a ştiut întotdeauna să înceapă o luptă.
   A mai vorbit câteva minute cu Allen despre răspunsul pe care ar fi trebuit să-l dea atacului vicepreşedintelui. Apoi îl sună pe Ryan. Îl prinse între două vizite de campanie aproape de Detroit.
   - Îţi mulţumesc, Charlie, dar nu trebuia şi faci asta.
   - Din cauza asta nu te-am mai sunat aseară. Biroul vicepreşedintelui a trimis declaraţia fiecărui candidat republican pentru Cameră şi Senat. Mă tem că o să fie un cor puternic de susţinători printre toţi cei care nu ştiu nimic. Am crezut că pot da o lovitură dacă sunt în tabăra cealaltă. Dar nu-ţi face iluzii. Din partea mea, a fost un simplu calcul politic.
   - Calcul? Hart râse, aşteptând logica trăsnită prin care Ryan transformase un act generos într-un monument dedicat motivelor sale pur egoiste.
   - Mai mult chiar. În primul rând, o bună parte dintre susţinătorii mei cu drept de vot îl dispreţuiesc pe vicepreşedinte. O dezicere publică de el nu-mi poate face rău. În al doilea rând...
    Urmă o pauză forţată, abţinându-se cu greu din râs.
    - În al doilea rând, într-o cursă strânsă cum e asta, modul sigur prin care aş putea pierde ar fi dacă soţia mea ar intenta acţiune de divorţ înainte de alegeri, ceea ce mi-a promis că va face dacă nu fac o declaraţie publică împotriva acestui nemernic prost. Şi al treilea...
    Acum pauza devenise serioasă, cu implicaţii importante.
    - Nu am avut de ales. El nu are dreptate, tot ce spune e greşit. Rubicon e ceea ce ai spus tu că este. Toate crimele au legătură. Ai avut dreptate şi în privinţa celorlalte lucruri. Nu s-a terminat totul. Simt asta. Mă tot gândesc la ceea ce a scris Gunther Kramer, la notiţele lui şi la diagrama aceea. Rubicon nu a fost doar un plan care să tulbure alegerile, pentru ca una dintre părţi să poată câştiga mai uşor. E ceva mai important, mult mai important în joc. Aminteşte-ţi ce-a scris: asasinatul, scenariul de război, apoi alte asasinate. Simt asta, Bobby, va mai fi ucis şi altcineva.

Capitolul 19

   În ciuda tuturor acuzaţiilor şi a contraacuzaţiilor, a retoricii înveninate, cursa pentru preşedinţie nu s-a schimbat. Arthur Douglas şi-a păstrat avantajul în faţa concurentului democrat, un avantaj care, deşi cumva diminuat, era încă mai mare decât marja de eroare.
   - Dezbaterea poate decide acest aspect, spuse Jeffrey Stone cu o faţă nemulţumită.
    Se întoarse spre Hart, care stătea pe locul din dreapta, lângă el.
   - Taylor e un candidat mai bun decât Alworth - arată şi vorbeşte aşa cum trebuie să o facă un preşedinte. Ar trebui să urce cu şase sau şapte procente. Douglas e un palavragiu, un fraier. Nu înţeleg ce se întâmplă.
   - Ba sigur că înţelegi, replică Hart, privind pe fereastră şirul lung de clădiri din sticlă de pe bulevardul Wilshire. Douglas mizează pe patriotism şi pe frică. În anii 50, existau oameni ca Joe McCarthy, care credeau că sub fiecare pat se ascunde un comunist. Acum sunt oameni ca Douglas şi vicepreşedintele, care cred că la fiecare colţ de stradă stă câte-un terorist. Hart se uita cum lumina soarelui făcea ca sticla colorată a clădirilor de pe stradă să reflecte diverse nuanţe. Era ceva aproape maiestuos în modul în care acele înalte structuri colţuroase formau o linie lungă şi ameţitoare care părea perfectă pentru acel loc. Îi amintea lui Hart de felul în care ţara ar fi trebuit să funcţioneze în momentele ei cele mai bune: deşi luate separat, părţile nu erau ideale, împreună constituiau o realizare remarcabilă.
   - Până la cutremur, spuse el cu voce tare.
   - Cutremur? întrebă Stone uimit.
   - Scuze, spuse Hart, întorcându-se spre el. Mă gândeam la ceva.
   - Vorbeai despre comuniştii din anii 50 şi teroriştii de acum, îi aminti Stone.
   - Tata a încercat să-mi explice cum a fost. Oamenii au fost obligaţi să semneze jurăminte de credinţă - de parcă cineva care avea gânduri subversive ar fi putut să refuze să semneze. Orice suspiciune cât de mică, cea mai uşoară deviaţie de la normalitate devenea un motiv de suspiciune. Uneori din teamă, alteori din fals patriotism sau din cea mai sordidă formă de ambiţie, oamenii se denunţau unii pe alţii, deveneau informatori. Un prieten al tatălui meu, erou de război, un om care lucrase pentru agenţie de la început, a fost obligat să demisioneze, pentru că în studenţie, în anii 30, făcuse parte dintr-un grup de studenţi care susţinuseră Rusia după ce Germania a invadat Uniunea Sovietică.
   Hart se uită la ceas. Se încadrau în program. Scoase discursul pe care intenţiona să-l susţină la Los Angeles City Club.
   - Asta-i tot ce am făcut, am explicat iar şi iar de ce cred că am dreptate, iar vicepreşedintele şi ceilalţi, nu. Dar încă nu am dovezi, totul ţine de circumstanţe.
   - Majoritatea oamenilor te cred.
   - Nu, cei mai mulţi oameni cred că guvernul ascunde ceva, cei mai mulţi oameni cred că ar trebui să se facă o investigaţie completă. Cât despre întrebarea dacă ceea ce s-a întâmplat în Los Angeles a fost un atac terorist de tipul celui din 11 septembrie sau e parte dintr-o conspiraţie internă, nu mulţi sunt cei care cred că lucrurile au fost puse la cale aici.
   Stone cunoştea procentele. Hart omisese un lucru important.
   - E drept că numai o treime cred că ai dreptate, dar nici numărul celorlalţi nu e aşa de mare. Restul sunt indecişi; ceea ce înseamnă că nu vei avea nevoie de multe dovezi să-i convingi că ai dreptate.
   Aproape ajunseseră, când lui Hart îi sună telefonul. Era Leonard Coleman.
   Hart îl ascultă fără să scoată vreo vorbă.
   - Mulţumesc, domnule locotenent, spuse în cele din urmă.
   Îşi puse telefonul înapoi în buzunar şi începu imediat să mâzgălească nişte modificări pe discursul pe care urma să-l ţină.

   City Club era plin. În spatele încăperii erau aliniate camerele de luat vederi. Reporterii se îngrămădeau oriunde găseau un loc liber. Hart stătea la masa de prezidiu, lângă pupitru şi încă scria la discurs în timp ce restul îşi luau prânzul.
    Aruncă o ultimă privire în timp ce era prezentat, apoi vârî foaia în buzunarul hainei.
   - În apogeul crizei economice, când milioane de oameni nu aveau de lucru, Franklin Roosevelt a rostit în primul său discurs acele vorbe atât de necesare, astăzi celebre, că „singurul lucru de care trebuie să ne temem este teama însăşi”. Treizeci de ani mai târziu, în plin Război Rece, John F. Kennedy, în discursul său inaugural, a amintit ţării că, în relaţia cu duşmanii, „nu trebuie să negociem de frică, dar nu trebuie să ne fie frică să negociem”. Doi preşedinţi - doi mari preşedinţi - au înţeles că frica nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Cu toate astea, există astăzi oameni care cred că frica este singurul mod de guvernare.
   Hart aminti audienţei ce se întâmplase, cum candidatul democraţilor la preşedinţie fusese asasinat şi, la scurt timp după aceea, Dieter Shoenfeld fusese ucis în locuinţa sa, înainte de a apuca să-i spună ce reprezenta atacul din Los Angeles şi cine era responsabil.
   - Câteva zile mai târziu am participat la o întâlnire programată de Dieter Shoenfeld. L-am întâlnit pe Mohammed al Farabi, care fusese închis la Guantanamo şi am aflat de la el că au fost aduşi în ţară terorişti pentru a pune în aplicare un plan numit Rubicon. Am făcut aceste declaraţii într-o conferinţă de presă; am fost calificat drept laş, nebun şi chiar trădător. Vicepreşedintele SUA m-a numit în felul acesta. Încă aştept ca el să înceapă o anchetă.
   Hart făcu o pauză. Privirea sa scrută sala dintr-un capăt în celălalt.
   - Mohammed al Farabi nu e terorist, e un om pe care ne putem baza, o voce a raţiunii din Orientul Mijlociu. Ieri l-a identificat pe bărbatul care l-a ucis pe Dieter Shoenfeld şi m-ar fi putut omorî şi pe mine. A fost chestionat de un membru al poliţiei din Washington. I s-au arătat 6 fotografii şi a fost întrebat dacă recunoaşte vreuna dintre persoane. Fără nicio ezitare, a ales fotografia lui Henry Lattimore. A spus că avea un chip pe care nu l-ar fi putut uita, pentru că Lattimore a fost unul dintre cei care l-au interogat când era prizonier la Guantanamo.
   Hart privi în faţă, cu un aer dur şi hotărât. Vorbi într-un ritm lent şi măsurat.
   - Lattimore nu s-a dus din proprie iniţiativă la Guantanamo. Fusese trimis de cineva din guvern. De unde rezultă că ceea ce s-a întâmplat în Los Angeles nu a fost un atac al unei organizaţii teroriste, ci a făcut parte dintr-o conspiraţie internă. Întrebările care rămân - cel puţin pentru cei care nu suferă din pricina „unei minţi tulburate şi al unui dispreţ fără precedent faţă de adevăr şi bună-cuviinţă” - sunt: câţi oameni au fost implicaţi şi până la ce nivel al guvernului!
   Hart plecă fără să răspundă la întrebările presei. Trebuia să se întoarcă la Washington. Lattimore era cheia pentru Rubicon, legătura dintre ce i se întâmplase lui Dieter Shoenfeld şi ce i s-ar fi putut întâmpla şi lui şi atacul din Los Angeles. Cineva îl trimisese pe Lattimore la Guantanamo şi cineva trebuia să ştie cine fusese cel care o făcuse.

   Avionul ateriză în Washington cu câteva minute înainte de ora 11. David Allen îl aştepta acolo.
    Hart avea o întrebare.
   - Ai reuşit? Preşedintele a stabilit o întrunire de urgenţă?
   - Mâine-seară la ora 7, ca să aibă timp toată lumea să ajungă. Nu vor veni cu toţii, adăugă el, străduindu-se să ţină pasul cu Hart. Dar cei mai mulţi vor fi aici.
  Hart mergea într-un ritm susţinut, îndreptându-se cu paşi sacadaţi către parcarea slab luminată.
   - Şi directorul? A fost vreo problemă?
   - Oarecum. A spus că are nevoie de ceva timp să pună cap la cap informaţiile, fiindcă nu vrea să vină nepregătit. Preşedintele comisiei l-a anunţat că nu mai e timp şi are de ales - poate să vină de bunăvoie ori cu somaţie.
   Hart încetini ritmul. O expresie mirată îi apăru pe chip.
   - E mai mult decât mă aşteptam. Nu eram sigur că o va face.
   - Nimănui nu-i place să fie minţit şi, după ce s-a aflat în dimineaţa asta despre Lattimore şi Guantanamo, e greu de crezut că Townsend nu ştia mai mult decât a spus comisiei, e greu de crezut că, dacă nu minţea, nu a încercat să afle adevărul despre Rubicon şi despre moartea lui Raymond Caulfield.
   Ajunseră la maşină, BMW-ul lui Hart.
   - A mea e încă în Canada, spuse Allen.
   - Probabil că e un loc bun pentru ea, replică Hart cu rânjet scurt, în timp ce se aşeza pe locul din dreapta.
   - Te-a dus până acolo.
   Hart clătină din cap, amintindu-şi câte se întâmplaseră.
   - Au trecut numai câteva săptămâni şi mi se pare că au fost ani. Uneori e greu ca lucrurile să rămână neschimbate. Toată lumea ar trebui să fie în campanie, să participe la evenimentele locale de care ne plângem cu toţii; să zâmbească, să-şi strângă mâna, să spună prostii, lucruri fără sens şi, în acelaşi timp, să se simtă mai plină de viaţă decât ne-am simţit sau ne vom simţi noi vreodată. În schimb, ţara e cuprinsă de frică, speriată de ce-ar putea să se întâmple, derutată fiindcă nu ştie pe cine să dea vina pentru situaţia actuală. Lucrurile trebuie să înceteze.
    Îl privi pe Allen.
    - Locotenentul mă aşteaptă?
   Privirea lui Allen se lumină.
   - Ştii ce a spus când l-am anunţat că vii în seara asta şi că vrei să îl vezi? Cu cât mai târziu, cu atât mai bine. Doar atât. N-a întrebat de ce, nu s-a plâns că e aproape miezul nopţii, nici măcar nu i s-a părut ceva ciudat.
   Hart privea ţintă în întuneric.
   - Când m-a sunat dimineaţă, cred că se aştepta să mă întorc. Are un instinct special în privinţa lucrurilor, intuieşte ce urmează să se întâmple. Poate că vine din experienţă: din faptul că-şi petrece viaţa ocupându-se de moartea altora.
   - Cum şi-a dat seama că al Farabi ar putea şti ceva despre Lattimore? Cum de s-a gândit că Lattimore fusese la Guantanamo?
   Hart nu răspunse; avea propriile întrebări în minte.
   - Care a fost reacţia? Ceva din partea biroului vicepreşedintelui?
   - Se păstrează pe aceeaşi linie. Că al Farabi e un terorist şi nimeni nu ar trebui să aibă încredere în cuvântul lui şi chiar dacă Lattimore a fost la Guantanamo la un moment dat, asta nu dovedeşte nimic despre vreo conspiraţie.
   Allen se abătu suficient de la axul drumului încât să-l facă pe Hart să înţeleagă că, în ciuda poziţiei oficiale, lucrurile se schimbaseră.
   - Dar sunt nervoşi. Nu se aşteptaseră la aşa ceva. Nimeni nu s-a aşteptat. Toţi aşteaptă să vadă ce se va întâmpla, o nouă revelaţie. Speculaţiile nu au sfârşit. Numai despre asta se vorbeşte. Cercul se închide. Doar că nimeni nu ştie cine îl va închide.
   - Se închide cu vicepreşedintele, spuse Hart. Avea privirea rece, hotărâtă, plină de o mânie mai greu de reprimat. El e în spatele tuturor lucrurilor. Ştiu asta şi jur că o voi dovedi! Trebuie să existe un detaliu care să facă legătura între Lattimore şi vicepreşedinte.
   Allen opri în faţa secţiei de poliţie. Se oferi să-l aştepte, dar Hart îi spuse să se ducă acasă.
   - Ai nevoie de un somn bun în noaptea asta - mâine ai o mulţime de treabă.
   Secţia era aproape pustie. La capătul unui coridor gol se auzi o uşă trântită amuţind vocea nervoasă care ţipa în cameră. Leonard Coleman stătea în micul său birou. Avea un birou mai mare decât cele din camera de alături şi un scaun confortabil de piele cu spătar înalt. Pardesiul său vechi şi ponosit atârna de un cui pe interiorul uşii. Din raţiuni inexplicabile, Coleman purta atât centură, cât şi bretele. Îi crea aparenţa unei eficienţe prudente. Când Hart intră, tocmai împacheta o batistă.
   - Alergiile, spuse el cu ochi apoşi şi o grimasă neajutorată. Sau poate e efectul decalajului orar, sau am contractat ceva din avion. Sau m-am contaminat cu o boală mortală la aeroport, în timp ce aşteptam să trec de controalele de securitate.
    Îl privi pe Hart peste ochelarii pe care-i purta la jumătatea nasului.
    - De unde aţi ştiut că al Farabi îl cunoştea pe Lattimore? Din acest motiv am făcut călătoria - am zburat până în Italia, la Roma - fiindcă mi-aţi spus că sunteţi sigur că îl poate recunoaşte într-o fotografie.
   Hart se aşeză şi începu să-i povestească un lucru care nu era complet adevărat - calea metodică şi logică prin care ajunsese la concluzia aceea - apoi ridică din umeri.
   - Am ghicit.
   - Asta mi-am imaginat şi eu.
   - Atunci de ce v-aţi dus?
   Cu un gest care-l imita perfect pe al lui Hart, Coleman ridică şi el din umeri.
   - Am bănuit că aveţi dreptate. Lucrurile aveau sens. Este motivul pentru care n-a fost o simplă bănuială. Ştiaţi ceva. Ştiaţi - nu puteaţi dovedi - dar ştiaţi - că moartea domnului Shoenfeld şi încercarea de a vă ucide aveau legătură cu Rubicon, şi mai ştiaţi - pentru că al Farabi vă spusese - că o parte din acest plan se baza pe folosirea teroriştilor deţinuţi la Guantanamo. Înseamnă că există oameni din guvern - poate din CIA - care sunt implicaţi. Date fiind informaţiile pe care le aveaţi despre Lattimore - ce a făcut în armată, modul în care a dispărut dintr-odată - există o şansă rezonabilă să fi fost implicat de la început.
   - Cum am spus, domnule locotenent, o bănuială norocoasă.
   - Numiţi-o cum vreţi, aţi avut dreptate.
   - Dar ne ajută să-l prindem, să-l găsim pe Lattimore cât e încă în viaţă?
   - Avem câteva piste, nimic sigur. Câţiva oameni au pretins că l-au văzut, dar nu s-a confirmat. Am aflat, oricum, că l-a cunoscut pe acest individ.
   Deschise un dosar de pe birou şi scoase o fotografie alb-negru veche.
   Henry Lattimore, în uniformă de infanterist, stătea de vorbă cu un civil, un bărbat slab şi cu privire intensă.
   - Este H.L. Harrison. A fost în personalul de securitate naţională până acum câţiva ani. Unde a fost făcută fotografia?
   - Nu suntem siguri. Pare a fi undeva în Orientul Mijlociu, sau în Africa de Nord.
   - Nu ştiţi sigur? De unde o aveţi?
   - Nici asta nu ştim cu siguranţă.
   Punând mâinile pe masă, Coleman îşi desfăcu degetele. Le mişcă încet înainte şi înapoi, unele împotriva celorlalte, abia atingându-le.
   - Într-o dimineaţă a apărut pe biroul meu, într-un plic pentru documente sigilat cu grijă, cu numele meu tipărit - mai bine zis scris la maşină - pe faţă. Nicio notă, niciun mesaj, nimic. Cineva a vrut ca eu să aflu că Lattimore şi Harrison s-au cunoscut. Că nu s-au cunoscut pur şi simplu, ci, după cum arată poza, au lucrat împreună la un moment dat. E aşa cum aţi spus, când v-am întrebat dacă ar trebui să facem publică fotografia lui Lattimore - cineva ar putea să-şi amintească de el.
   - Cineva din agenţie, spuse Hart. Poate cineva care-l cunoscuse pe Raymond Caulfield. Indiferent cine a vrut să se asigure că o veţi primi, ce mai ştiţi despre Harrison? Unde e? Ce aţi aflat?
   - Domnul Harrison a dispărut, a plecat din ţară pe neaşteptate, a doua zi după ce Lattimore a pătruns la dumneavoastră în casă şi a scăpat de Frank DeStefano.
    Coleman strâmbă din gură.
    - A doua zi după ce Lattimore şi DeStefano au încercat să vă ucidă şi nu au reuşit.
   - Aveţi idee unde ar putea fi?
   - Oriunde. Nu are familie. A fost căsătorit o dată, dar a divorţat acum mult timp. Fosta soţie nu mai ştie nimic despre el.
   - Unde a fost în ultimii ani, după ce a părăsit guvernul? Aşteptaţi o clipă, îmi amintesc: a făcut parte dintr-un grup de consiliere, apoi a lucrat la o companie privată care furniza forţe de securitate în Irak şi în alte locuri. Lucrurile se leagă. Să văd ce pot afla.
   Hart se ridică să plece. Coleman, mişcându-se încet, se îndreptă către locul unde era haina şi scoase un plic din buzunar. I-l dădu lui Hart.
   - Mohammed al Farabi.
    Ochii întunecaţi ai lui Coleman căpătară o nouă intensitate, luminându-se brusc.
    - E un om pe care merită să-l întâlneşti. Înainte să plec, mi-a dat asta. A spus că şi-a amintit ceva. Nu era sigur dacă are vreo semnificaţie, însă credea că dumneavoastră puteţi înţelege.
   Hart deschis plicul şi scoase o bucată de hârtie pe care Mohammed al Farabi, cu un scris îngrijit şi lizibil, notase câteva fraze scurte. Hart le citi de două ori, apoi puse hârtia înapoi în plic şi pe acesta, în buzunar.
   - Înainte să plece de la Guantanamo a auzit pe cineva vorbind, un anchetator. Nu era sigur, însă credea că putea fi Lattimore. Omul acela a spus: „Când se va termina, nu mai rămâne niciunul”.
   - Ce credeţi că înseamnă asta? întrebă Coleman speriat.
   - Nu ştiu. O mulţime de lucruri.
   - Coleman îşi îndesă mâinile în buzunarele pantalonilor şi se uită în ochii lui Hart, care devenise brusc evaziv.
   - Nu asta credeţi cu adevărat, nu-i aşa? Ştiţi ce înseamnă?
   Avea în minte vocea lui Charlie Ryan, ultimele vorbe pe care i le spusese când se văzuseră. Hart se uită la Coleman care aştepta, întotdeauna cu un pas înaintea lucrurilor, cu simţul său neobişnuit de a prevedea ce urma să se întâmple.
   - Înseamnă că nu avem prea mult timp. Înseamnă că vor muri mulţi oameni.

Capitolul 20

   Ronald Townsend era singur la masa martorilor şi bătea darabana. Apoi, surprins de ce făcea, îşi retrase mâna şi şi-o aşeză în poală. Începu să bată din picior.
   La 7 fix, când toţi membrii îşi ocupaseră locurile, preşedintele Comisiei de Informaţii a Senatului deschise sesiunea, cu o declaraţie lapidară.
   - Avem acum dovezi care sugerează cel puţin posibilitatea ca atacul din Los Angeles să fie parte dintr-o conspiraţie internă, deşi rămâne încă neclar scopul final al operaţiunii. Ce este clar, în orice caz, este faptul că, în acest moment, comisia trebuie să afle ce informaţii avea guvernul şi, în special, CIA despre această situaţie şi de când deţine aceste date. Domnul director Townsend a fost de acord să vină în seara aceasta voluntar. Oricum, va face declaraţii sub jurământ.
   Eliberându-se de nervozitatea înăbuşită până atunci, Townsend ţâşni de pe scaun şi ridică mâna dreaptă.
   - Întrucât senatorul Hart s-a implicat mai mult decât oricine în încercarea de a dezvălui ce se întâmplă, continuă preşedintele după depunerea jurământului, lăsând la o parte faptul că a fost el însuşi o ţintă a asasinilor, am să-l rog să conducă anchetarea directorului.
   Hart îi înmână uneia dintre grefiere un teanc de fotografii, copii ale aceleiaşi imagini şi o rugă să le distribuie membrilor comisiei. Apoi se întoarse către director.
   - În dimineaţa aceasta v-am trimis la birou această fotografie, împreună cu numele şi datele cunoscute despre trecutul celor doi bărbaţi care apar în ea. Văd că aveţi fotografia cu dumneavoastră.
   - Da, domnule senator, răspunse Townsend pe un ton ferm.
   - Cei doi bărbaţi au fost identificaţi drept Henry Lattimore şi H.L. Harrison. Sunteţi de acord?
   - E corect, domnule senator.
   Hart se pregătise toată ziua. Trecea de la o întrebare la alta fără să se oprească.
   - Henry Lattimore a fost identificat drept unul din cei doi bărbaţi care au pătruns în locuinţa mea din Georgetown, l-au ucis pe Dieter Shoenfeld şi, există motive să o cred, ar fi trebuit să mă omoare şi pe mine.
    Hart făcu semn spre dosarul gros aflat pe masa de lângă director.
    - Vi s-a dat o copie a declaraţiei pe care am făcut-o la poliţie şi restul materialelor care descriu modul în care s-a făcut identificarea?
   - Da, domnule senator. Nu încape nicio îndoială că Lattimore este unul din cei doi care l-au asasinat pe Shoenfeld. Cum nu încape îndoială că Lattimore este unul din cei doi bărbaţi din fotografie.
   - Ajungem la asta într-un minut, domnule director Townsend. Mai întâi - aţi primit, cred, o copie a declaraţiei făcute de domnul detectiv Leonard Coleman, de la Poliţia din Washington, unde detaliază circumstanţele discuţiei cu Mohammed al Farabi şi modul în care s-a stabilit că Lattimore a fost implicat în interogarea prizonierilor de la Guantanamo.
   Townsend lovea cu degetele coperta dosarului.
   - Da, domnule senator, am primit.
   Hart îl privi pe director ca şi cum ar fi aşteptat o explicaţie. Directorul se uita la senator cu o expresie prudentă. Liniştea deveni mai profundă şi mai gravă.
   - Domnule senator, nu înţeleg ce aşteptaţi de la mine, spuse în cele din urmă. Se pare - vreau să spun, nu există nicio îndoială că Lattimore e unul din cei doi care au intrat în locuinţa dumneavoastră şi l-au ucis pe Shoenfeld. Şi, da, se pare că a fost la Guantanamo la un anumit moment.
   - Se pare? Cred că e mai mult decât o părere, domnule Townsend. Uitaţi-vă din nou la fotografie. Când v-am trimis-o de dimineaţă, v-am rugat să încercaţi să identificaţi locul şi momentul în care a fost făcută. Puteţi face asta?
   Townsend trase dosarul în faţa sa. Îl deschise şi se duse direct la pagina care-l interesa.
   - A fost făcută acum aproximativ 3 ani, răspunse.
   - Cu puţin înainte ca Lattimore să părăsească armata şi să dispară, interveni Hart. Unde a fost făcută?
   Townsend îşi strânse buzele, părând că încearcă să se concentreze.
   - Cred că undeva în Afganistan, însă nu pot fi sută la sută sigur. Dacă ar trebui să ghicesc, asta aş spune: Afganistan, acum trei ani.
   - Pe vremea aceea - în urmă cu 3 ani - ce poziţie ocupa H.L. Harrison în structurile guvernamentale?
   - Era director adjunct al Consiliului Consultativ de Securitate Naţională.
   - Şi ce este Consiliul Consultativ de Securitate Naţională, domnule director Townsend? Vreţi să explicaţi comisiei? Nu face parte din CIA, nu-i aşa?
   - Nu, răspunse cu o mişcare rapidă şi laterală a capului, dornic să se disocieze de orice legătură cu subiectul. Consiliul Consultativ de Securitate Naţională a fost creat pentru a coordona colectarea informaţiilor de la diferite agenţii. Îndeplineşte un rol similar cu cel al Consiliului de Securitate Naţională, care coordonează problemele de politică externă.
   - Consilierul pe probleme de securitate naţională raportează direct preşedintelui. Cui raportează directorul acestei agenţii?
   - Vicepreşedintelui.
   - Înţeleg. Vicepreşedintelui. Aşadar, H.L. Harrison lucra pentru o agenţie care raporta vicepreşedintelui, iar acum 3 ani se afla în Afganistan, unde, după cum se vede în fotografie, avea o conversaţie familiară cu Henry Lattimore, care se ocupa de activităţi legate de forţele speciale?
   - Da, aşa se pare.
   - Apoi, un an mai târziu, acelaşi Henry Lattimore se afla la Guantanamo, unde avea ca sarcină anchetarea prizonierilor. Atunci nu era implicat în forţele speciale, nu-i aşa? Plecase din armată cu un an înainte. Părăsise forţele speciale şi se angajase la dumneavoastră - la CIA - nu-i aşa, domnule director Townsend?
   Venele de pe tâmplele directorului începuseră să pulseze; muşchii din jurul maxilarelor îi erau tari ca piatra.
   - Nu, domnule senator, nu a fost aşa. Henry Lattimore nu a fost niciodată angajat al agenţiei.
    Scoase un oftat, ca şi cum s-ar fi eliberat de o obligaţie.
    - Nu în mod direct.
   Hart chibzui o clipă asupra ultimelor cuvinte. După aceea, privirea lui deveni ucigătoare.
   - Nu direct, repetă cu aceeaşi cadenţă lentă pe care-o folosise directorul.
   Se aplecă în faţă, ironizând subterfugiul discret al directorului.
   - Nu direct. Vreţi să spuneţi că CIA nu l-a angajat direct. CIA a angajat o companie, unul dintre contractorii privaţi care s-au îmbogăţit de pe urma războiului, iar una din aceste companii l-a angajat pe Lattimore.
   - Da, aşa se pare.
   - Aşa se pare. Dumneavoastră angajaţi pe cineva; ei îl angajează pe Lattimore. Apoi când Lattimore e prins - când se dovedeşte că e omul care a comis o crimă la mine în casă, că a fost la Guantanamo, când devine evident că a fost implicat în conspiraţia care a generat evenimentele din Los Angeles şi Dumnezeu mai ştie ce - atunci dumneavoastră şi ceilalţi ca dumneavoastră puteţi nega liniştiţi că aţi ştiut sau că ar fi trebuit să ştiţi despre el şi faptele lui! De data aceasta nu va fi la fel de uşor să fugiţi de responsabilitate. Cum se numea antreprenorul acela privat, domnule Townsend?
   Înainte ca Townsend să răspundă, Hart îşi ridică mâinile furios.
   - Nu vă mai deranjaţi. Nu contează. Spuneţi-ne doar atât: compania - compania angajată de agenţia dumneavoastră - este cea care, acum 3 ani - aproape de data la care a fost făcută fotografia - l-a angajat pe H.L. Harrison?
   Hart îi adresă mai multe întrebări, restrângând cercul.
   - Unde este H.L. Harrison?
   - Îmi pare rău, domnule senator, nu ştim.
   - Nu ştiţi sau nu l-aţi căutat?
   - Am aflat de posibila implicare a lui Harrison în dimineaţa aceasta, domnule senator - când ne-aţi trimis fotografia.
   - Dar ştiţi că dispăruse, că nimeni nu mai auzise nimic despre el din seara în care s-a petrecut crima de la locuinţa mea?
   Townsend îi făcu semn spre dosarul de pe masa din faţa lui.
   - E ceea ce reiese din raportul poliţiei.
   - Da, spuse Hart sec. Slavă Domnului că există poliţia!
   Hart îl chestionă pe director aproape trei sferturi de oră.
   După ce termină, îl preluă Charlie Ryan, care fuse chiar mai agresiv.
   - Ultima dată când aţi apărut în faţa comisiei, v-am spus că problema era serioasă, că Rubicon presupunea mai mult decât un singur asasinat, că evenimentele din Los Angeles puteau fi doar începutul a ceea ce reprezenta Rubicon. Şi, cu toate acestea, dumneavoastră aţi aşteptat ca senatorul Hart şi poliţia din Washington să descopere că un om care a lucrat pentru agenţia dumneavoastră - direct sau indirect, nu contează - un om care a lucrat pentru agenţia dumneavoastră l-a interogat pe Mohammed al Farabi la Guantanamo şi a fost mai târziu implicat în uciderea unui om şi în încercarea de asasinare a unui senator al SUA.
   - Îmi pare rău, domnule senator, aveţi şi o întrebare? interveni directorul, cu un zâmbet caustic, care aproape că îl făcu pe Ryan să sară de pe scaun.
   - O întrebare? Am o întrebare. Fie sunteţi cea mai incompetentă persoană care a condus vreodată o agenţie federală, fie cineva v-a spus să nu vă ocupaţi de Rubicon. Care din cele două situaţii e adevărată, domnule Townsend? Sunteţi depăşit de slujbă sau încercaţi să acoperiţi, să protejaţi anumite persoane, autorităţi importante implicate în crimă şi asasinat?
   Townsend se prinse de marginea mesei, încercând să se abţină.
   - Nu, domnule senator, nu încerc să fac aşa ceva. Şi resping...
   Uşa laterală a camerei de audieri se deschise brusc. O tânără asistentă se îndreptă în grabă către preşedinte şi-i şopti panicată ceva la ureche. Bărbatul se îngălbeni. Se ridică şi lovi cu ciocanul în masă. În cameră se făcuse deja linişte.
   - A avut loc un alt atac, spuse cu o voce care-i tremura de emoţie. Alt sinucigaş cu bombă. Acum încep să sosească rapoarte. Nu ştim câte persoane au fost ucise. S-a întâmplat lângă un hotel din Atlanta, acum câteva minute. Singura informaţie sigură este că Arthur Douglas e mort!
   Nimeni nu se mişcă şi nu scoase o vorbă, de parcă ar fi paralizat subit. Apoi camera comisiei deveni un haos, toţi vorbeau deodată. Townsend luă dosarul de pe masă şi se ridică în picioare, cu intenţia de a pleca. Alţi membri ai comisiei se ridicară şi ei de pe scaune. Ciocanul preşedintelui se auzi din nou.
   - Comisia e încă în sesiune, le aminti preşedintele. Tot ce ştim e ceea ce v-am spus. Propun să ne retragem şi să revenim ceva mai târziu în seara aceasta sau mâine-dimineaţă.
    Se uită către Townsend, care stătea la masa martorilor, cu dosarul sub braţ.
    - Domnule director Townsend, vă aşteptăm cu un raport detaliat.
   După ce preşedintele le aminti în stilul său greoi şi chibzuit de responsabilităţile care le reveneau odată cu funcţia, membrii comisiei părăsiră sala în ordine. Cei mai mulţi dintre ei urmau să se întoarcă în birourile lor, ca să afle mai multe despre ceea ce se întâmplase la Atlanta.
   Charlie Ryan îl prinse pe Bobby Hart în hol. Ştia la ce se gândea Hart.
   - Încă nu ştim nimic. Alt sinucigaş cu bombă, alt asasinat - e tot ce ştim. Nu trage nicio concluzie.
   - Am greşit! strigă Hart.
    Era supărat, supărat pe el însuşi.
    - Eram aşa de sigur, de convins că era o conspiraţie pusă la cale să schimbe rezultatul alegerilor! Eram atât de sigur că vicepreşedintele se afla în spatele acestui plan - dar acum Douglas?
   Ryan îl apucă de braţ şi-l sili să se potolească.
   - Ascultă-mă! Încă nu ştim nimic, în afară de faptul că Douglas e mort. Orice s-ar întâmpla, celelalte lucruri rămân neschimbate: toate crimele, Lattimore, Harrison - totul!
   - Poate că lucrurile nu s-au schimbat, dar nu mai înseamnă ce însemnau înainte. Dacă Rubicon ar fi fost ceea ce credeam - o încercare de a păstra preşedinţia în mâinile celor care nu vor să schimbe politica - ultimul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să-l asasineze pe lui Arthur Douglas.
   Începură din nou să meargă, cu paşi mai repezi. Ryan clătină din cap, parţial în dezacord.
   - După Los Angeles, după primul atac - despre ce am crezut că era vorba? Un asasinat, dar nu pentru a elimina un candidat ca să câştige celălalt - ci pentru a crea nesiguranţă, teamă şi sentimentul că toată lumea e sub asediu, că ar trebui să ne retragem şi că ne aflăm într-un război nesfârşit împotriva terorii. Ce metodă mai bună de-a face asta dacă nu un asasinat, un nou asasinat împotriva candidatului care promite că va fi cel mai mare duşman al terorismului?
   Când ajunseră la biroul lui Hart, deschiseră televizorul, în timp ce David Allen îi punea la curent cu ultimele noutăţi.
   - Douglas tocmai îşi terminase discursul. S-a întâmplat când a ieşit din clădire. Se urca în limuzină când o maşină încărcată cu explozibil a intrat în ei.
   Allen făcu semn către imaginile care se derulau la TV. Cadre în direct din Atlanta arătau rămăşiţele carbonizate ale limuzinei şi multe alte vehicule.
   Faţada hotelului era o masă încâlcită de oţel răsucit şi bucăţi de beton. Pe pământ erau mormane de sticlă.
   - Câţi...? întrebă Hart, uimit de dezastru.
   Allen nu putu să intuiască.
   - Spun că sunt zeci; ar putea fi mai mulţi.
   - Douglas şi toţi cei care erau cu el...? începu Ryan întrebarea, însă părea o obscenitate, o amintire prea sumară a morţii.
   După scenele carnagiului din Atlanta, emisiunea transmise imagini din Washington. Allen dădu sonorul mai tare. Din fata Casei Albe, un reporter citea primele rânduri dintr-o declaraţie semnată de preşedinte.
   - Duşmanii libertăţii au ucis pentru a doua oară un candidat la preşedinţie. Arthur Douglas era un funcţionar public curajos şi un om bun şi decent. Moartea lui nu va rămâne nepedepsită. Teroriştii vor fi aduşi în faţa justiţiei. Ar trebui să înţelegem cu toţii - nu mai e loc pentru dezacorduri - că America are în faţă un duşman dispus să facă orice pentru a ne distruge. Vremea pentru discuţii şi dezbateri a trecut. Nimeni nu a înţeles mai bine decât Arthur Douglas că America e în război, un război pe care trebuie să-l câştigăm. I-am dezonora amintirea dacă nu ne-am folosi în această luptă de tot ce avem.
   Hart şi Ryan se priviră în ochi. Amândoi înţelegeau ce avea să urmeze. Los Angeles reprezenta o traumă, o lovitură adusă sufletului naţional; putea fi însă înţeleasă ca eveniment singular, izolat, deşi tragic. Nimeni nu mai vedea lucrurile aşa după Atlanta. Nimeni nu mai putea să stea calm şi să spere că ceea ce s-a întâmplat o dată nu se va repeta. Teroriştii îl uciseseră întâi pe candidatul democraţilor, apoi pe cel republican. Uciseseră doi bărbaţi care se bucuraseră, în egală măsură, de toată protecţia pe care o putea oferi Serviciul Secret. Dacă teroriştii puteau face aşa ceva, nimeni nu mai era în siguranţă.
   - Am să vă spun un lucru pe care nu trebuie să-l facem, insista unul dintre cei mai influenţi realizatori de radio. Nu trebuie să ne mai pierdem timpul ascultând indivizi ca Bobby Hart. Vorbim despre o persoană care nu-şi poate da seama că un sinucigaş cu bombă e chiar un terorist. Acest om face parte din Comisia pentru Informaţii a Senatului şi ce face? încearcă să afle cine ne pune ţara în pericol, cine vrea să ne pună la pământ? Nu, fiindcă insistă că avem de-a face cu o conspiraţie: organizaţii secrete, grupuri din cadrul guvernului, un scenariu bizar al CIA, Dumnezeu mai ştie ce. Şi ce se întâmplă în cele din urmă? Câte vieţi s-au pierdut fiindcă senatorul e mai interesat de publicitate decât de propria slujbă? N-ar trebui să avem de-a face cu asemenea oameni în această ţară şi poate că, după ce s-a întâmplat acum, nici nu vom mai avea.
   Chiar şi canalele media convenţionale erau de părere că ce e prea mult strică. Editorialiştii din toate colţurile ţării, inclusiv din New York şi California, sugerau că, indiferent care ar fi fost adevărul despre cei care pătrunseseră în casa senatorului Hart şi îl uciseseră pe Dieter Shoenfeld, atacurile din Los Angeles şi Atlanta erau, în mod evident, opera Al Qaeda şi a altor organizaţii teroriste. Era imposibil să crezi că putea fi altceva.
   Quentin Burdick nu era atât sigur.
   - L-am cunoscut pe H.L. Harrison, explică el. De câte ori am avut de-a face cu el, a fost destul de cinstit. De câte ori exista un subiect despre care nu putea vorbi, îmi spunea, însă de cele mai multe ori era dispus să-mi detalieze viziunea administraţiei legată de probleme de siguranţă naţională, deşi nu-mi amintesc să-mi fi permis vreodată să-i citez numele. Era întotdeauna „cineva din cadrul organizaţiei” sau aşa ceva.

   Burdick îl privea pe Hart, care stătea în faţa lui, într-un restaurant din Upper East Side, în Manhattan.
   La 3 după-amiaza era un loc liniştit unde puteai sta de vorbă. Hart părea îngrijorat. Sprijinit în cot, Burdick îşi rula marginea papionului.
   - Îţi aminteşti expresia preşedintelui Truman: „Dacă vrei un prieten în Washington, ia-ţi un câine?”
   Pentru prima dată în ultimele zile, Hart zâmbi.
   - Mai sunt câţiva oameni care nu mi-au întors spatele.
   - Senatorul Ryan e unul dintre ei?
   - Charlie Ryan e unul.
    Zâmbetul se mări puţin.
    - Nu e vina lui, înţelegi. Cred că i-ar plăcea să întoarcă spatele cuiva măcar o dată, să vadă cum e, dar nu-i stă în fire, nu ştie cum s-o facă. Dar voiai să-mi spui ceva despre H.L. - de la ce vin iniţialele astea, apropos?
   - Hannibal Lawrence.
   - Hannibal.
    Hart scutură din cap.
    - Ce-i cu el? Ce-i cu Harrison? Nu l-au găsit încă, nu-i aşa? Nici nu-mi imaginez că îl caută cineva acum. Cu excepţia poliţiei din Washington.
   Burdick băgă mâna în buzunar.
   - Am făcut rost de asta. Este discursul pe care l-a ţinut la o conferinţă organizată de comisia lui de experţi. La vremea respectivă nu i-am dat mare importanţă. Era un fel de plângere destul de des întâlnită în cercurile respective. Singura diferenţă e momentul în care a fost scrisă.
   Hart se uită pe prima pagină, la data şi locul unde probabil două sute de oameni ascultaseră un discurs pe care majoritatea îl şi uitaseră. Titlul discursului nu era numai general, ci şi neinspirat: „Democraţia americană, imperiul american - o alegere pentru secolul 21”.
   - Nemulţumirea lui, continuă Burdick, era că guvernul devenise prea greoi, prea complex pentru cerinţele noului secol. Că, potrivit intereselor şi responsabilităţilor care existau în lume, guvernul nu putea răspunde fiecărei noi crize cu aceeaşi energie pe care o avuseseră în minte creatorii Constituţiei, dacă ar fi acţionat după cum voia Congresul. Îmi amintesc cu precizie motivul pentru care am făcut referire la ea. Făcu semn spre text. Am subliniat pasajul, pe ultima pagină. Spune că în epoca terorii orice intervenţie asupra capacităţii executivului de a decide ce trebuie făcut este o ameninţare pentru securitatea naţională, iar imperiul trebuie să acţioneze ca unul.
   Hart nu înţelegea unde bătea.
   - Această afirmaţie a mai fost făcută. Lopez, procurorul general, a declarat cu câteva luni înainte în Comisia Judiciară că puterea preşedintelui nu poate fi limitată pe timp de război. În niciun fel. Poate face tot ce crede el că e bine pentru ţară. Argumentul nu stă în picioare, dar atâta vreme cât oamenii care se află la putere cred că deţin autoritatea necesară, singurul mod în care pot fi opriţi este fie să le refuzi banii de care au nevoie, fie să-i aduci în faţa tribunalului. Argumentul, dacă îl iei în serios, e la fel de grav ca şi susţinerea unei dictaturi alese prin vot.
   Burdick îl privi cu o intensitate pe care Hart nu o pricepu iniţial. Apoi începu să înţeleagă.
   - Doar nu crezi că...?
   - De ce nu? întrebă Burdick. Începe cu numele: Rubicon. Ce a însemnat - după ce a fost trecut de Cezar?
   - Că s-a luat o decizie şi nu mai era cale de întoarcere.
   - A însemnat şi sfârşitul Republicii, că indiferent de forma de guvernare, noua realitate era că Roma urma să fie condusă de un singur om.
   - Nu vor obţine ceea ce vor, insistă Hart. În mai puţin de o lună vom avea alegeri. Avem...
   - Alegeri cu un sigur candidat?
   - Comitetul Naţional Republican se întâlneşte săptămâna viitoare. Vor alege pe altcineva. Scrutinul va avea loc.
   - Vor alege alt candidat când a rămas mai puţin de o lună. Eşti sigur că se va întâmpla asta?
   - Sigur. De ce nu?
   - Nu mai e timp. S-a vorbit deja despre amânarea alegerilor, astfel încât noul candidat - oricine ar fi - să aibă timp pentru campania electorală.
   - Chiar dacă s-ar amâna, tot nu văd cum s-ar putea întâmpla ceea ce sugerezi.
   Burdick păru uşurat la gândul că Hart nu vedea această posibilitate. Îi făcu semn chelnerului să le mai aducă ceva de băut.
   - Dar are sens, nu-i aşa? izbucni dintr-odată Hart intrigat. Paralela este corectă: ce a scris Gunther Kramer, pasajele pe care le-a subliniat, tot ce s-a întâmplat la Roma după trecerea Rubiconului. Mă întreb câţi oameni s-au gândit atunci la ce se va întâmpla, că tot ce ştiau de-o viaţă, ce se întâmplase atâtea generaţii - 400 de ani - se putea schimba, şi încă atât de repede?
   Burdick stătea aplecat deasupra paharului gol, cu o expresie îngândurată pe faţa lui prelungă.
   - Circulă zvonul că la Casa Albă se discută despre o posibilă lege marţială, despre declararea stării de urgenţă până când toţi teroriştii implicaţi în atacuri vor fi prinşi. Am auzit şi că Pentagonul a primit ordin să înceapă planificarea unui atac asupra Siriei şi Iranului.
   - Pentru că Siria şi Iranul sunt vinovate pentru ce s-a întâmplat aici?
   Chelnerul aduse al doilea rând. Burdick luă o înghiţitură, apoi ţinu paharul în faţa ochilor, privind cum scotch-ul şi apa îşi schimbau culoarea în penumbră.
   - H.L. Harrison, medită el cu voce tare, din câte ştiu, nu era un individ religios, însă avea în ochi aceeaşi siguranţă. Credea în acţiunile lor, credea cu fervoare că America are misiunea de a remodela Orientul Mijlociu.
    Burdick mai luă o înghiţitură, de data asta mai lungă. Cu o agitaţie nervoasă, îşi aţinti privirea într-un punct fix, exact sub el. Părea că se concentrează ca să-şi poată limpezi mai bine gândurile.
   - Lucrul ciudat, spuse în cele din urmă, e că am avut mereu impresia că nu ştia nimic. Nu a fost chiar aşa. În mod evident ştia o mulţime de lucruri, dar numai despre evenimente curente: fapte, cifre, argumente folosite de fiecare tabără în dezbaterile care aveau loc în administraţie. Însă democraţie, imperiu, intenţiile fondatorilor - erau simple cuvinte, fraze pe care le alegea pentru ca lucrurile pe care le spunea să pară mai importante, mai istorice. Discursul acela - citeşte-l când ai timp - nu spune nimic altceva cu excepţia convingerii că facem ceea ce este corect şi nimic nu trebuie să ne limiteze puterea de a face ce trebuie.
   - Chiar dacă asta presupune uciderea câtorva zeci de oameni nevinovaţi, spuse Hart, clătinând din cap la aroganţa oarbă şi brutală a acestui tip de mentalitate.
    Voia să mai spună ceva când sună telefonul lui Burdick.
   - Scuză-mă, spuse Burdick după ce văzu numărul. Sunt de la ziar.
   Îşi duse telefonul la ureche. După câteva secunde, culoarea din obraji îi dispăru.
   - Ce e? întrebă Hart în timp ce Burdick lăsa telefonul jos. Ce s-a mai întâmplat?
   - Ceea ce spuneam mai devreme: Rubicon. Ar fi bine să te întorci de urgenţă la Washington.
   - De ce? Ce...?
   - Alt atac, alt sinucigaş terorist. Jeremy Taylor e mort. În Philadelphia, lângă Independence Hall. Nu vor mai fi alegeri. Despre asta e vorba, spuse Burdick plin de mânie. Rubicon. Trebuie să-l opreşti.

Capitolul 21

   Al treilea atac omorâse mai mulţi oameni decât primele două la un loc. Mai mult de o sută de oameni fuseseră răniţi. Faptul că se petrecuse lângă locul unde se născuse independenţa Americii intensifica sentimentul de frustrare şi furie care cuprinsese întreaga ţară.
   Jeremy Taylor tocmai îşi încheiase discursul, în care insistase că, indiferent de numărul atacurilor teroriştilor, America nu putea fi învinsă atâta vreme cât nu renunţa la principiile după care se ghidase de la început şi dăduseră speranţă întregii lumi.
   Cuvintele îi pieriseră o dată cu propria moarte. Se decretă legea marţială. Gărzile Naţionale începură să patruleze pe străzi, primind autorizaţia de a aresta orice suspect şi de a împuşca pe loc pe oricine nu respectă legea.
   Avioanele comerciale fuseră reţinute la sol temporar, până când forţele armate au luat măsurile de securitate necesare în aeroporturi. Casa Albă anunţă că preşedintele organizează o sesiune extraordinară a Congresului în seara următoare.
   - Ce crede Burdick că este? întrebă Charlie, foarte interesat de ceea ce-i spusese Hart.
   - Crede că Rubicon presupune mai mult decât paralela la care ne-am gândit.
   Ryan se afundă mai tare în scaunul de piele. Cu o mişcare precisă şi metodică, bătea darabana în masă, în timp ce se uita în tavan. Îşi dezbrăcă haina şi-şi suflecă mânecile cămăşii.
   - Imperiul american.
    Cuvintele îi alunecau încet pe limbă.
    - Sunt câteva paralele.
    Făcu semn spre un teanc de cărţi de pe bufetul din spatele său.
    - Am mai citit câte ceva, nişte cărţi de istorie pe care ar fi trebuit să le citesc în liceu. Romanii au pornit războiul contra vecinilor şi au continuat lupta până când au cucerit Italia; noi am luptat contra indienilor şi a britanicilor, apoi împotriva spaniolilor, până când am cucerit continentul. Romanii au continuat să se extindă - noi am continuat să ne extindem. În ambele cazuri, o republică s-a transformat în imperiu fără să-şi fi propus asta, iar în acest proces a căpătat putere şi bogăţie.
    Ryan întoarse capul, până când întâlni privirea lui Hart.
    - Aminteşte-ţi din şcoală - istoria Americii - tipul de fermier al lui Jefferson: independent, capabil să scrie şi să spună ce gândeşte pentru că nu depinde de nimeni pentru nevoile sale şi ale familiei. Şi cum toate s-au schimbat odată cu revoluţia industrială, cum bogăţia s-a concentrat în din ce în ce mai puţine mâini, cum toţi au devenit într-un anume sens dependenţi de ceilalţi. S-a întâmplat la Roma - marile diferenţe de avere au condus la diferenţe de putere. Egalitatea a dispărut şi totul a fost lăsat în mâna câtorva persoane favorizate. Roma a devenit coruptă şi Cezar a triumfat.
   - Pâine şi circ, iar acum televiziunea, spuse Hart amintindu-şi ce spunea un britanic în timpul plimbării cu autobuzul prin Roma. Bine, de acord. Paralelele sunt corecte, cu o singură excepţie.
   Ryan se ridică şi dădu din cap cu convingere.
   - Corect. Cezar a venit cu o armată care i-a fost loială mai mult lui decât Romei. Acum nu avem de-a face cu aceeaşi situaţie. Dacă avem dreptate, Rubicon este o conspiraţie pusă la cale pentru a genera frică şi pentru a opri sau, cel puţin, amâna alegerile. Dar de ce? De ce o amânare? Ce s-ar obţine din asta?
   - Burdick pare să creadă...
   - Burdick nu ştie. Ştie o mulţime de lucruri, dar nu ştie nimic despre asta. Dacă l-ar fi ucis pe Taylor şi l-ar fi lăsat în viaţă pe Douglas, era clar că încercau să decidă cine va fi următorul preşedinte. Dar aşa! Niciunul n-a mai rămas în viaţă.
   - Este chiar fraza pe care a auzit-o al Farabi la Guantanamo: când se va sfârşi totul, nu va mai rămâne niciunul în viaţă. Acesta a fost planul de la început: să-i ucidă pe toţi candidaţii...
   - De ce? Ca să amâne alegerile până când vor fi aleşi alţi candidaţi - şi apoi? Trebuie să mai fie ceva, un detaliu care ne scapă, ceva care funcţionează numai în situaţia asta: alegeri prezidenţiale care nu pot avea loc, alegeri care trebuie amânate.
   Pierzându-şi răbdarea, Hart începu să se plimbe prin încăpere.
   - Orice-ar fi, e chiar în faţa noastră, iar noi suntem prea orbi să vedem.
   Ryan avu o idee.
   - Dacă citeşti cărţile de istorie, începi să vezi că evenimentele petrecute în Roma erau aproape inevitabile. Că decizia de a trece Rubiconul fusese luată cu mult timp înainte, că atunci când Roma a început să-şi trimită armatele la distanţe mari, când... înţelegi ce vreau să zic. Anumite lucruri trebuiau să se întâmple în situaţia dată. De ce n-ar fi şi aici la fel? Harrison - şi, dacă a fost Harrison, trebuia să fie şi vicepreşedintele - ştia cum vor reacţiona oamenii. Ştiau ce se va întâmpla atunci când singura întrebare era ce trebuie să facem ca să protejăm ţara de un alt atac. Şi uite ce-au tăcut! Au decretat legea marţială, folosind armata pentru scopurile interne, practic pentru suprimarea oricărei opoziţii politice. Problema este - ce mai vor? Ceva permanent, o schimbare fundamentală a modului de guvernare a ţării, dar ce, mai exact?

   Când preşedintele se adresă, în seara următoare, sesiunii reunite a Congresului, trupe înarmate începuseră să patruleze în jurul Capitoliului, iar tancurile staţionau la fiecare intersecţie importantă. Nimeni nu se putea apropia la mai puţin de 400 de metri tară să fie legitimat. Senatori, congresmani şi chiar membri ai Curţii Supreme erau obligaţi să treacă prin detectoarele de metale, fiind apoi percheziţionaţi.
   Atmosfera de la Casa Albă era sumbră, rece şi, mai presus de toate, nesigură. Toată lumea, indiferent de partid, era de părere că lucrurile nu puteau continua aşa, că trebuia făcut ceva. Cu toate acestea nimeni nu ştia ce ar trebui făcut, iar dacă ştia, nu era dispus să o spună.
   Vorbind cu aceeaşi rectitudine rigidă cu care se adresase mai devreme Congresului, preşedintele cerea măsuri de securitate mai severe şi o mai mare unitate, promitea pedepse şi se angaja să continue şi să intensifice războiul contra terorii. Ceru aprobarea urgentă a noii legislaţii, prelungirea perioadei de lucru a comisiei, extinderea puterii guvernului de a controla supravegherea regulată a telecomunicaţiilor interne sau externe. Mai solicită, de asemenea, o serie de lucruri care-i ofereau puterea de a lupta mai eficient împotriva terorismului şi, de câte ori o făcea, Congresul răspundea cu aplauze. În final, preşedintele vorbi despre alegeri şi despre ce era de făcut în această privinţă.
   - Moartea tragică a celor trei candidaţi la preşedinţie, atacurile mişeleşti asupra cetăţenilor nu vor putea distruge instituţiile noastre democratice. Alegerile prezidenţiale vor merge mai departe atâta vreme cât sunt sigure. Nu vom permite teroriştilor să ne impună rezultatul alegerilor prin crimă. Nu le vom permite teroriştilor să oprească confruntarea onestă şi completă dintre candidaţii pentru funcţia cea mai înaltă din ţară. Vom face tot ce e necesar ca să asigurăm un climat normal pentru alegeri de îndată ce va fi posibil. Democraţia în America va fi în siguranţă.
   Un torent de aplauze spontan şi prelungit se revărsă peste încăpere, un fluviu imens de sprijin pentru preşedinte, conducătorul naţiunii, decis, ca ei toţi, să păzească democraţia americană de oricine ar fi îndrăznit să o ameninţe.
   După ce preşedintele îşi termină discursul şi plecă, sala rămase goală, dar Charlie Ryan nu se clinti din scaun. Avea în ochi o siguranţă ciudată şi sfidătoare şi un zâmbet atotştiutor pe buze. Se uită la Hart.
   - Până când va fi sigur. Vom amâna alegerile prezidenţiale până când vor fi „sigure”. Şi cine decide când va fi asta? Cred că înţelegem unde duc toate astea, cu ce intenţie a fost conceput Rubiconul.
    Sări în picioare.
    - Când va fi sigur! Cine naiba se cred indivizii ăştia?

   Charlie Ryan nu era singurul care se întreba ce a vrut să spună preşedintele.
    Quentin Burdick subliniase exact acelaşi pasaj din discursul preşedintelui în articolul de pe prima pagină, care urma să apară a doua zi în Times. Alvin Roth nu avea nevoie ca un ziar să-i spună că apăruse o serioasă chestiune constituţională. Preşedintele Comisiei Judiciare a Senatului era de părere că administraţia ar trebui să dea o explicaţie. La 3 zile după discursul din Congres al preşedintelui, procurorul general era din nou pe Dealul Capitoliului şi asculta o nouă prelegere pe care nu o considera necesară.
   - Domnule procuror general Lopez, spuse Roth evident nemulţumit, avem alegeri - alegeri prezidenţiale - programate de marţea viitoare în două săptămâni. Din cauza acestor atacuri teroriste, niciun partid nu mai are candidat. Înţelegem cu toţii că alegerile trebuie amânate. Ce nu înţeleg eu este reţinerea dumneavoastră în a susţine alegerea unei noi date. Sunteţi de acord, nu-i aşa, că e important să stabilim un nou termen de îndată ce va fi posibil, pentru ca lucrurile să înainteze pe făgaşul firesc, partidele să-şi poată selecta candidaţii şi aceştia să-şi poată începe campania. Alegerea unui preşedinte e o chestiune serioasă, domnule procuror general Lopez.
   - Sunt perfect conştient de asta, domnule preşedinte - acesta e şi motivul pentru care nu se pot organiza.
   - Nu se pot organiza? Nu sunt sigur că înţeleg ce vreţi să spuneţi.
   - Nu putem alege o dată la întâmplare. Întâi, trebuie să ne asigurăm că nu vor fi probleme, că nu se vor repeta faptele petrecute. Trebuie să avem siguranţă, domnule senator Roth. Preşedintele a spus foarte clar acest lucru în discursul său. Şi cred că nu e lipsit de relevanţă să observăm că majoritatea cetăţenilor americani cred că ar trebui să amânăm alegerile până când toţi teroriştii implicaţi în cele trei atacuri vor fi prinşi şi închişi.
   Roth făcea eforturi să-şi păstreze cumpătul.
   - În întreaga istorie a acestei ţări nu s-a mai întâmplat ca alegerile să nu aibă loc la data programată, domnule procuror general Lopez. Probabil că de data asta nu avem altă şansă decât să amânăm alegerile, însă ar trebui să stabilim un nou termen de urgenţă. Şi nu ar trebui să depăşească mijlocul sau, cel mai târziu, sfârşitul lui decembrie.
   Lopez afişă un zâmbet zelos.
   - E posibil, însă acum e prematur să stabilim.
   Roth îl privi cu răceală.
   - Mi se pare, domnule procuror Lopez, că Congresul are autoritatea de a stabili o nouă dată pentru alegeri; că Congresul, nu executivul, are puterea de a decide ce e important aici: să stabilim siguranţa înaintea alegerilor ori să ne asumăm toate riscurile necesare ca să păstrăm intacte instituţiile democratice.
   Lopez se înclină în faţă cu un zâmbet rigid şi ostil pe buze.
   - Nimeni nu e mai implicat în păstrarea siguranţei instituţiilor noastre democratice decât preşedintele, de aceea suntem decişi să ne asigurăm că alegerile să vor desfăşura în siguranţă, domnule senator. Cu referire la cealaltă problemă, mă îndoiesc că Congresul ar susţine o lege care să submineze capacitatea preşedintelui de a-i împiedica pe terorişti să ucidă alţi candidaţi la preşedinţie.

   Ryan nu se arătă surprins când Hart îi povesti ce se întâmplase şi nici nu păru dezamăgit în mod special.
   - Alvin Roth are o capacitate limitată de a înţelege cele mai multe lucruri, inclusiv Constituţia, spuse el dur. Dar instinctul său funcţionează corect. Ar trebui să se specifice prin lege. Preşedintele nu poate decide când se vor ţine următoarele alegeri. Dar Roth încă nu a înţeles că puterea de a amâna, puterea de a întârzia înseamnă puterea de a preveni. Să-l lăsăm pe preşedinte să decidă când putem avea alegeri sigure şi e posibil să nu mai aibă loc niciodată. Roth încă nu a înţeles asta, dar sunt şi câteva lucruri pe care nici Lopez nu le înţelege.
   Ryan era aproape turbat, se plimba în sus şi în jos, întrerupându-şi discursul în mod inexplicabil cu reprize scurte de râs, pentru ca apoi, brusc, să înceapă să înjure în barbă. Hart nu era sigur ce să înţeleagă din asta.
   - E în regulă, Bobby.
    Avea în privire acelaşi dispreţ sumbru pe care Hart îl văzuse în noaptea în care preşedintele îşi ţinuse discursul.
    - Nu mi-am pierdut minţile.
    Făcu o pauză.
    - Ai susţinut vreo cauză în faţa Curţii Supreme?
   - Să susţin o cauză în faţa...? N-am practicat niciodată dreptul. Am o diplomă, dar atât. De ce? La ce te...?
   - Faci parte din Comisia Juridică. Asta este, probabil, o practică mai bună decât câţiva ani în serviciul privat. Rosti aceste vorbe ca pe o chestiune foarte importantă. Important e că te descurci la fel de bine ca toţi pe care-i cunosc.
   - Despre ce vorbeşti?
   Ryan se întoarse către scaunul care se afla în faţa biroului lui Hart. Se uită la tabloul Congresului Curţii Constituţionale care atârna deasupra şemineului de marmură, aflat în partea îndepărtată a încăperii.
   - Despre asta vorbesc - despre Constituţie - şi despre ce vei face ca să o salvezi. Intentăm o acţiune în numele Congresului SUA împotriva preşedintelui Statelor Unite.
   Ryan îşi vârî mâna în servieta care se afla la piciorul său. Îi aruncă lui Hart un document voluminos, dosarul pe care intenţiona să-l prezinte în faţa Curţii Supreme.
   - Aruncă-ţi un ochi. Spune-mi ce crezi. Dacă eşti de acord, mâine la prima oră depunem acţiunea.
   Hart se uită la copertă, apoi răsfoi paginile ca să-şi dea seama cât era de mare.
   - Tu l-ai făcut? Când ai avut timp?
   - N-a fost aşa de greu, odată ce-ai înţeles care e problema.
   După expresia lui Ryan, Hart îşi dădu seama că nu era vorba despre un simplu detaliu tehnic. Ryan bagateliza întotdeauna situaţia atunci când miza era mare şi riscul uriaş.
   - De fapt, care e problema?
   Ryan se uită la el. Nu era nicio urmă de îndoială în privirea sa.
   - Dacă ţara aceasta rămâne o republică sau devine o dictatură.
   - Şi iei această...?
   - Noi luăm această hotărâre, îl corectă Ryan, eu şi cu tine. Aşa trebuie să fie. Vom obţine şi alte semnături, însă noi doi – un democrat şi un republican – vom susţine această cauză. Nu va fi o competiţie partizană, în care una din părţi să încerce să obţină un avantaj politic în detrimentul celeilalte.
   - Ne vom adresa Curţii Supreme? Preşedintele Curţii a fost numit de preşedinte. Majoritatea sunt conservatori.
   - Pe asta mă bazez, spuse Ryan în timp ce se ridica. Ei vorbesc întotdeauna despre intenţia originală, despre ce a reprezentat Constituţia pentru cei care au creat-o. E cea mai bună speranţă şi, poate, singura pe care o avem.
   Hart aruncă din nou o privire către dosar. Sări direct la ultima pagină, unde reclamantul îşi subliniase intenţia, ceea ce dorea de la Curte. Aproape că sări de pe scaun.
   - Cerem Curţii să decidă continuarea alegerilor conform programului? E imposibil!
   - Nu, de fapt nu este, răspunse Ryan.
    Un rânjet strâmb îi desenă o linie încovoiată pe faţa uşor pistruiată, dându-i o strălucire adolescentină.
    - Citeşte întregul dosar. Numai aşa vei înţelege.
   Aproape ajunsese la uşă când îşi aminti.
   - Apropo, ar fi bine să anulezi orice ai plănuit pentru acest weekend. Avem nevoie de toată perioada asta ca să ne pregătim.
   - Să ne pregătim? De ce, când ar trebui să...?
   - Va fi o procedură de urgenţă. Curtea va stabili o audiere luni dimineaţă.
   - Luni dimineaţă? Azi e joi.
   - Iar dosarul nostru e aproape complet, spuse Ryan amuzat de expresia panicată a lui Hart. Gândeşte-te cât au de lucru nemernicii din tabăra adversă de acum încolo!
   Când Ryan plecă era aproape 7.30 seara. Hart se strecură în biroul lui David Allen şi îi povesti ce se întâmplase.
   - Nu pot pleca, nu mă pot întoarce în California acum.
   - Oricum nu ai nimic de făcut acolo. Nu mai e nicio campanie. Nimeni nu ştie ce are de făcut. Toată lumea aşteaptă.
   Hart îşi îndesă dosarul sub braţ. Se uită prin biroul dezordonat al lui Allen, la dosarele pline de proiecte legislative - propuse, aflate în discuţie, trimise către comisie, reformulate, anulate; apoi redeschise, rescrise, amendate, schimbate complet faţă de intenţia iniţială; apoi, în cele din urmă, aprobate şi transformate în legi sau anulate şi transformate în cauze. Era dezordine, risipă şi extrem de ineficient; cu toate astea, era singurul lucru care funcţiona, o bătălie nesfârşită în care cineva câştiga şi cineva pierdea, iar apoi, înarmat doar cu vorbe scrise sau spuse, pornea din nou la luptă.
   Allen ştia la ce se gândeşte. Îi făcu semn către dosarul pe care Hart îl luase cu el ca să-l citească în noaptea aceea.
   - Crezi că Ryan poate s-o facă?
   - N-am practicat niciodată dreptul, dar am cunoscut câţiva avocaţi. Ryan e mai bun decât toţi la un loc. Dar poate s-o facă? Să convingă o Curte ca aceasta că...? Nu ştiu. Poate. Dacă nu cumva sunt şi cei de la Curte implicaţi în...
   - Rubicon?
   Se priviră în ochi. Hart se întoarse să plece, apoi reveni.
   - Ai mai aflat ceva de la locotenent? A sunat?
   - Nu, nimic, nicio vorbă. De ce? Aşteptai vreo veste despre...?
   Hart clătină din cap. Avea o privire dezamăgită.
   - Sper, în continuare, să se întâmple ceva. Nu-mi pasă că toţi mă consideră nebun. Mă deranjează că oamenii aceştia - Harrison, Lattimore, vicepreşedintele şi toţi ceilalţi, oricine ar fi şi indiferent cât de sus s-ar afla - par să fi scăpat.
   - Vor face o greşeală, spuse Allen în timp ce Hart deschidea uşa. Oamenii de genul ăsta fac mereu greşeli.
   Hart nu era atât de sigur. Nu toate crimele se rezolvau, nu toţi ucigaşii erau prinşi şi aruncaţi în închisoare. Iar acum, cu excepţia lui Leonard Coleman, nimeni nu mai făcea investigaţii. Nu interesa pe nimeni cine era ucigaşul lui Dieter Shoenfeld sau cine l-ar fi putut omorî pe Raymond Caulfield; nu-i păsa nimănui că Henry Lattimore era liber sau că H.L. Harrison dispăruse. Ţara fusese atacată şi undeva puteau încă exista terorişti, parte din aceeaşi reţea, din aceeaşi celulă, punând la cale un alt atac, chiar mai grav. Era război, nu aveau timp pentru teorii ale conspiraţiei.

   Lângă clădirea Russell a Senatului singurele autovehicule de pe stradă aparţineau armatei. La fiecare colţ se afla un punct de control, nimeni nu putea trece fără să aibă autorizarea necesară. Instituţiile publice nu mai erau deschise pentru cetăţeni.
   Aerul nopţii era rece şi tăios. Hart hotărâse să meargă puţin pe jos. Avea nevoie de mişcare ca să-şi poată limpezi mintea. Abia după ce trecu de câteva blocuri îşi dădu seama că nu mai era nimeni în jur. La această oră, mai ales pe durata sesiunii Congresului, străzile erau, de obicei, pline de oameni care lucrau pe Dealul Capitoliului - unii dintre ei mergând spre casă la sfârşitul zilei de birou, alţii luând o pauză pentru cină înainte să se întoarcă la lucru, dacă aveau de terminat ceva pentru dimineaţa următoare. Întregul oraş părea că se ascunde, temându-se să meargă într-un loc care nu se afla sub protecţie armată. Coti pe prima stradă şi se trezi în faţa unei ţevi de armă.
   - Actele de identitate! strigă un soldat tânăr.
   - Şi dacă nu am, ce o să faci, o să mă împuşti?
    La lumina unui felinar, Hart îşi dădu seama că întrebarea lui nu fusese înţeleasă.
    - Ai de gând să mă împuşti? repetă cu o indiferenţă senină. Dacă am ieşit din birou - fiindcă vreau să mă plimb puţin - şi am uitat să-mi iau portofelul, asta ţi s-a ordonat să faci? Să mă împuşti?
   Soldatul începuse să se enerveze. Ţinea arma într-o poziţie rigidă, foarte ciudat.
   - Actele de identitate!
   Avea o voce ascuţită, goală şi forţată.
   Arma din faţa lui Hart părea climaxul unui eveniment extrem de teribil şi violent care se petrecuse înainte. Nu se gândea la ce face; acţiona din instinct, era o reacţie, o formă de agresiune înverşunată care înlătura orice gând la propria siguranţă.
   - Răspunde la întrebarea mea, soldat! Dacă n-am hârtia necesară, mă împuşti? Nu ştii cine sunt, nu ştii ce am făcut, cu excepţia faptului că mergeam pe stradă, şi ai de gând să mă împuşti?
   Soldatul se îmbujoră la faţă; mâinile începuseră să-i tremure.
   - Actele de identitate!
   - De asta te-ai înrolat - să împuşti alţi americani - cetăţeni neînarmaţi - atunci când nu fac ce le ceri?
   Ochii soldatului se dilatară. Îi era teamă, iar Hart o ştia.
   - Nu-i nimic, soldat. Nu e vina ta. Dacă laşi jos arma, îmi scot şi eu portofelul.
   Soldatul se uită la actele lui Hart, apoi, ca să fie sigur, le confruntă cu chipul lui Hart.
   - Îmi cer scuze, domnule senator. N-am ştiut...
   Hart îl opri cu o privire. Plecă mai departe, de data asta mult mai repede, grăbindu-se spre hotel. După ce găsi un taxi, începu să mediteze la cât de nechibzuit fusese, cât de uşor putea fi ucis şi toate astea ca să demonstreze un lucru care nu avea importanţă decât pentru el, o neînsemnată formă de rebeliune împotriva evenimentelor pe care încercase, dar nu reuşise să le controleze. Era ceea ce-l făcea să-şi piardă minţile - faptul că ştia ce se petrece, ştia cum începuse totul şi cine se afla în spatele tuturor acţiunilor, dar nu putea face nimic pentru a le preveni.
    Îşi scoase telefonul mobil şi o sună pe Helen. Încercă să pară vesel şi optimist. Nu-i povesti incidentul cu soldatul.
   - Sunt pe cale să devin avocat pledant. Eu şi Charlie ne-am deschis propria firmă. Primul nostru caz e la Curtea Supremă, lunea asta. De marţi, spuse râzând, ne lăsăm de afaceri.
   Helen nu înţelegea despre ce vorbeşte, dar îi simţi tensiunea.
   - Întotdeauna ai spus că vrei să începi din vârf şi să termini jos. Dar nu ai nevoie de autorizare ca să poţi pleda în faţa Curţii? Nu e o regulă pentru asta?
   - N-ai auzit - nu mai există niciun fel de reguli.
    Făcu o pauză şi deveni serios.
    - Eşti bine, e totul în regulă?
   - Îmi fac griji pentru tine, Bobby Hart, îmi fac griji numai pentru tine.
   Îi stârni un mic zâmbet, avea acelaşi efect asupra lui, durerea blândă din vocea ei, vulnerabilitatea cu care-i mărturisea cât ar suferi dacă lui i s-ar întâmpla ceva.
   - Stai la hotel? întrebă ea. Nu te întorci acasă?
   - Nu mă pot întoarce. Nu e la fel când tu nu eşti acolo şi apoi, după cele întâmplate... Nu, vom face cum am vorbit: închiriem o casă pe care s-o folosim de câte ori trebuie să venim aici.
   - Îmi pare rău că nu vei fi aici în weekend, dar nu mai e mult. Toate astea se vor sfârşi în curând, nu-i aşa, Bobby? Tu şi Charlie la Curtea Supremă... O să câştigaţi, ştii.
   - Sper să ai dreptate.
   - Când n-am avut eu dreptate - în privinţa ta, vreau să zic?
   Helen îl ajutase să se elibereze de o bună partea din tensiunea acumulată.

   Când ajunse la hotel, îşi aruncă pantofii, îşi puse două perne sub cap şi începu să citească dosarul lui Ryan. După ce-l termină, se duse în cealaltă încăpere şi se aşeză la masă. Voia să-l parcurgă din nou, de data asta mai încet şi să-şi ia notiţe. Era greu de crezut că Ryan reuşise să-l facă în numai câteva zile.
   O jumătate de oră mai târziu sună la room service şi comandă cina. Nu mai avea timp să iasă. Era atât de captivat de ce avea de făcut, atât de prins de argumentele pe care le dezvoltase Ryan, încât atunci când room service-ul bătu la uşă, el continuă să citească în timp ce se deplasa către intrare.
   - Lăsaţi-o acolo, spuse, indicând aproximativ, către măsuţa de cafea, fără să-şi desprindă ochii din dosar.
   Se întoarse şi făcu câţiva paşi, când simţi presiunea unei ţevi de revolver lipite de ceafa. Îşi ridică privirea spre oglinda de pe perete. Omul care ţinea arma era îmbrăcat în chelner, dar îi mai văzuse chipul de două ori, în două fotografii diferite. Henry Lattimore era în viaţă.

Capitolul 22

   Lattimore îl răsuci pe Hart cu faţa către el şi-i puse arma la piept.
   - Ascultă-mă cu atenţie. O să-ţi spun o singură dată. Ieşim din hotel şi ne urcăm în maşina care e parcată pe stradă. O să facem o mică plimbare. Dacă faci vreo prostie, eşti mort. Simplu ca bună ziua.
   Îl împinse pe Hart pe scaun.
   - Întinde braţele în faţă şi ţine-le la vedere.
   Precaut, cu un ochi la Hart, Lattimore mai aruncă o privire în cameră. Se apropie de uşa deschisă care ducea spre dormitor şi se uită înăuntru. Hart îşi lăsase haina pe spătarul unui scaun. Lattimore se dezbrăcă de haina de chelner şi îmbrăcă jacheta lui Hart.
   - În regulă, ridică-te. Nu e departe.
    Deschise uşa şi îl împinse pe Hart înainte.
    - Mergi până la capătul holului, o luăm pe scări.
   Hart era uimit că nu simţea niciun fel de teamă sau mânie. Tot ce simţea era o intensă curiozitate, nu neapărat legată de ce urma să se întâmple cu el, ci mai degrabă de Lattimore şi ce ştia el despre Rubicon.
   - Ai oarece probleme, domnule Lattimore, spuse în timp ce se deplasau pe coridorul acoperit cu mochetă şi luminat slab.
    Era el însuşi uimit de calmul cu care rostise aceste vorbe.
    - Dar ai o şansă să scapi de toate astea. E posibil chiar să scapi de pedeapsă - să fii absolvit de crimă - dacă spui tot ce ştii despre Rubicon şi cine este implicat.
   Lattimore continua să meargă înainte, ţinând discret arma la mică distanţă de spatele lui Hart. Brusc, la câţiva paşi în faţa lor, se deschise o uşă. Un cuplu de vârstă mijlocie, turişti străini de oraş, ieşea din cameră.
   - Bună seara, spuse Hart.
   Simţea cum arma îl apasă mai tare în spate.
   - Bună seara, răspunse femeia.
    Îl privi o clipă cu insistenţă.
    - Nu sunteţi...?
   Lattimore împinse revolverul mai tare. Hart îi zâmbi femeii peste umăr. Ea îl văzuse şi îl observase şi pe Lattimore. Asta era tot ce-şi dorea.
   - Ţi-am spus să nu faci prostii, remarcă Lattimore cu o privire ameninţătoare în timp ce intrau pe casa scării şi coborau treptele.
   - S-a uitat la mine. Trebuia să o ignor?
   Lattimore îl împinse. Hart se împiedică şi aproape căzu.
   - Mişcă-te naibii! Nu am toată ziua la dispoziţie!
   Coborâră scările, ieşiră pe uşa de serviciu şi intrară pe aleea din spatele hotelului. Un beţiv care se odihnea după cheful tras dormea încolăcit în spatele unui morman de resturi de conserve. O pisică jigărită sări de pe o cutie de carton şi o luă la goană. După câţiva paşi, ajunseră la maşină.
   Lattimore deschise uşa din dreapta, îl împinse pe Hart pe scaunul şoferului şi îi azvârli cheile.
   - Tu conduci.
   - Unde?
   - Unde îţi spun eu.
   Hart se uită în oglinda retrovizoare în timp ce porni motorul. Această parte din Washington era extrem de supravegheată. Dacă ar fi văzut un poliţist, dacă i-ar fi putut atrage atenţia - dacă i-ar da poliţistului un motiv să oprească maşina...
   - Condu încet. Nu face mişcări bruşte.
   - Unde mergem?
   - Nu contează, spuse Lattimore cu un tulburător sentiment al sfârşitului. Poate că ar trebui să te las pe tine să decizi, domnule senator. Unde ţi-ar plăcea să mergi? La locuinţa din Georgetown? Amuzant, dar acolo mi-ar fi plăcut să trăiesc. Când am venit prima dată la Washington - trebuie să fie mai bine de 20 de ani de atunci. Georgetown. Sună tare bine. Eram un tânăr locotenent pe atunci, n-aveam nicio şansă să locuiesc acolo din cât câştigam.
   Hart îi aruncă o privire plină de dispreţ.
   - De-asta ai devenit asasin plătit? Pentru bani?
   Lattimore se uită la el.
   - Bani? Crezi că am făcut toate astea pentru bani? Am făcut-o pentru ţara mea, am făcut-o ca să-i împiedic pe cei ca tine să ne vândă.
   - Să ne vândă?
    Hart strânse cu putere volanul. Articulaţiile degetelor i se albiră.
    - Contribui la organizarea unui atac împotriva propriei ţări, pui la cale asasinarea a trei candidaţi la preşedinţie şi ai tupeul să spui că oameni ca mine vând ţara?
   - Câţiva politicieni - ce înseamnă asta în comparaţie cu milioane de oameni din această ţară ale căror vieţi sunt puse în primejdie de terorişti, fiindcă cei ca tine nu ne permit să luptăm?
   - Asta ţi-a spus Harrison? Aşa te-a convins să începi un război pe cont propriu, să recrutezi o mână de terorişti şi să distrugi toate valorile acestei ţări?
   Lattimore răspunse printr-un râs dur şi caustic.
   - Harrison? Tu ai crezut că Harrison...? El a fost doar un mesager şi nici asta n-a făcut-o prea bine. Individul ăsta nu e în stare nici să urineze dacă nu-i dă cineva permisiunea.
   - Rubicon nu a fost ideea lui?
   Hart îşi concentra atenţia la drum. Lattimore dădea în continuare din cap, în semn că Hart era foarte departe de adevăr.
   - A făcut ce i s-a spus. Cu toţii am făcut la fel.
    Îi făcu semn către un panou de marcaj.
    - Ia-o pe ieşirea aceea.
   Era drumul către Jefferson Memorial. Îşi aminti dimineaţa în care Dieter Shoenfeld încercase să-l prevină că sunt urmăriţi. Insistase, încercând să minimizeze pericolul, că nimeni nu mai era în siguranţă.
   - Acolo ai de gând s-o faci - acolo vrei să mă ucizi - la Jefferson Memorial?
   Lattimore părea de-a dreptul amuzat.
   - Ştii un loc mai bun unde ai putea să mori?
   Pus în faţa perspectivei iminente a morţii, descoperi că era destul de important să nu-i ofere lui Lattimore satisfacţia de a-şi arăta slăbiciunea. Pentru el era important ca, în cazul în care ar fi trebuit să moară, să o facă aşa cum se cade, aşa cum credea că ar face-o un bărbat.
   - Dacă Harrison era doar un soldat şi asculta ordinele altcuiva - cine era responsabil de toate astea? Cât de sus mergea totul? A cui a fost ideea?
   - Pui prea multe întrebări.
   Hart se strădui să râdă.
   - Cui aş putea să-i spun?
    Aştepta un răspuns, însă Lattimore nu-i oferi niciunul.
    - Tu l-ai ucis pe DeStefano. L-ai ucis şi pe Harrison? Asta e slujba ta - să scapi de toţi cei care ştiu ceva după ce şi-au îndeplinit scopul?
   - Ţi-am spus, pui prea multe întrebări. Dar, da, există şi persoane în care nu poţi avea încredere.
   - Harrison?
   - S-a speriat. Credea că ştii prea multe, că te-ai apropiat prea tare. Devenise nervos. Nu mai era de încredere.
   - Cine ştia despre Rubicon? Cât de sus merge totul? E vicepreşedintele, nu-i aşa?
   Lattimore se uită la el ca la un nebun, ca la cineva care nu vede ce e în faţa lui - o persoană prea orbită de propriile presupuneri, mult prea inocente, ca să poată vedea ceva care ar fi trebuit să-i sară-n ochi.
   - Toată lumea ştia despre Rubicon. Toţi au citit documentul. Toţi ştiau ce presupunea.
   - Documentul? Ce document? Vrei să spui că totul a fost stabilit în scris, iar Casa Albă a semnat pentru asta?
   - Şi probabil e încă acolo, într-un dosar, planul de contingenţă pentru ce s-ar putea întâmpla şi măsurile care trebuiau luate.
   - Planul de contingenţă? Despre ce vorbeşti?
   - A început după evenimentele din 11 septembrie. Erai acolo. Îţi aminteşti. Erau programate alegeri în New York - unii au fost de părere că ar trebui amânate. Alţii, inclusiv Giuliani, considerau că n-ar trebui să se mai ţină alegeri, iar primarul să rămână în funcţie. Atunci a început: un plan de contingenţă cuprinzând măsurile necesare în cazul unui atac terorist care ar fi avut loc înaintea alegerilor prezidenţiale şi cum ar funcţiona guvernul dacă nu s-ar ţine alegerile.
   Hart îşi amintea vag nişte discuţii purtate în acel moment legate de măsurile care se puteau lua dacă apărea o asemenea situaţie.
   - Dar asta nu e...
   - Este, domnule senator. Este exact ce s-a întâmplat. Când ai un plan de contingenţă, nu-ţi rămâne decât să creezi starea de urgenţă.
   - Cui îi aparţine decizia? întrebă Hart. E posibil ca toată lumea să fi aflat despre planul de contingenţă - ce trebuia făcut în urma unui alt atac, în cazul în care alegerile trebuiau amânate - însă nu toţi ştiau despre Rubicon. Cine a fost, Lattimore? Cine e în spatele Rubiconului? Spune-mi! E vicepreşedintele, nu-i aşa?
   Erau în parc, de cealaltă parte a bazinului de lângă Jefferson Memorial.
   Statuia celui de-al treilea preşedinte, pe care Dieter Shoenfeld îl admirase atâta, era luminată în spatele coloanelor, ca un far în întuneric.
   - Parchează acolo, lângă copacii aceia. Ce importanţă mai are dacă a fost vicepreşedintele sau cineva mai sus? Oricum, e prea târziu. Nu-i mai poţi opri.
   - Harrison a lucrat pentru vicepreşedinte, aşa că...
   Un zâmbet răutăcios încreţi gura lătăreaţă şi arogantă a lui Lattimore.
   - Ţi-am spus. Ştiau cu toţii.
   - Vrei să spui că nu a fost numai vicepreşedintele, a fost...?
   - Coboară din maşină! îi ordonă Lattimore.
   Cu arma îndreptată către Hart, ieşi cu grijă pe uşa din dreapta.
   Hart ar fi putut să fugă. Era întuneric şi, până la copaci, mai erau doar câţiva paşi. Ar fi putut s-o facă, era singura lui şansă. Lattimore era un trăgător iscusit şi un lunetist bine pregătit, dar avea totuşi o şansă.
   - Ţine-ţi mâinile la vedere, spuse Lattimore în timp ce se deplasa în faţa maşinii.
   Hart privi peste umăr, măsurând distanţa şi încercând să-şi calculeze şansele. Era prea târziu şi era conştient de asta. Nu se gândea decât la Helen, dacă va avea suficientă putere să treacă peste vestea morţii lui. Încercă să-şi concentreze gândurile numai la ea, dorindu-şi ca prin ultima suflare să-i transmită toată forţa lui.
   - Opreşte-te. Rămâi acolo.
   Lattimore întinse mâna şi îndreptă arma către el. Hart stătea neclintit, fără să opună rezistenţă. Se terminase. Urma să moară şi nu se temea, ba mai mult, era mândru de asta. Totul se încheia aşa, cu ultimul moment al vieţii, felul în care îţi întâmpini propria moarte. Îşi ridică bărbia aşteptând.
   O şuierătură puternică aproape că îl puse la pământ. Se auzeau zgomote de peste tot, o explozie asurzitoare şi apoi o undă orbitoare de lumină. Lattimore se retrase câţiva paşi înapoi, mişcând frenetic revolverul deasupra capului.
   Hart se aruncă la pământ.
   - Aruncă arma!
   Lattimore căzu în genunchi şi începu să tragă în elicopterul care se rotea deasupra lui. Se uită după Hart, învârtindu-se cu arma gata să ţintească. Apoi, dintr-odată, fu izbit şi trântit cu faţa la pământ, murind înainte să atingă solul.
   Elicopterul plana deasupra lor în timp ce o duzină de poliţişti încercuiră locul. O maşină care nu avea însemnele poliţiei opri în spatele lor. Leonard Coleman coborî şi veni la faţa locului. Hart îşi prinsese palmele, încercând să-şi oprească tremuratul.
   - N-a fost o seară prea reuşită, nu-i aşa, domnule senator?
   Hart deschise gura, însă nu reuşi să articuleze niciun sunet. Coleman îl luă pe după umeri.
   - Haide. Vă aduc o cafea. Vorbim despre asta mai târziu.
   Lui Hart îi reveni vocea.
   - Cum aţi...?
   - Nu numai băieţii răi se pricep la spionaj. Mi-am imaginat că cei care v-au vrut moartea nu se vor opri doar fiindcă nu au reuşit prima dată. Am pus pe cineva să vă urmărească de câte ori aţi fost în Washington.
   - Câteva secunde dacă aţi fi întârziat şi...
    Trase aer în piept.
    - Harrison e mort. Lattimore mi-a spus că el l-a omorât din acelaşi motiv pentru care l-a ucis şi pe DeStefano - ca să-l împiedice să vorbească, să facă vreo greşeală.
   Coleman privi spre locul unde Lattimore zăcea mort cu faţa în iarbă.
   - V-a spus pentru cine lucra - cine a mai fost implicat? Lattimore nu a făcut nimic din proprie iniţiativă.
   Era aceeaşi întrebare la care şi reporterii aşteptau un răspuns. În câteva minute începuseră să sosească. La marginea drumului, la câţiva metri de locul unde Lattimore îl silise pe Hart să oprească maşina, Coleman încerca să-i reţină, oferindu-le o scurtă descriere a evenimentelor despre care deja aflaseră.
   - Henry Lattimore, căutat pentru uciderea lui Dieter Shoenfeld şi a complicelui său Frank DeStefano a fost omorât într-un schimb de focuri cu poliţia. Lattimore l-a răpit pe senatorul Hart de la hotelul său şi, sub ameninţarea armei, l-a silit să conducă până aici, aproape de Jefferson Memorial, unde avea de gând să-l ucidă. Sunt sigur că înţelegeţi, senatorul a trecut printr-o...
   - Nu, sunt bine, insistă Hart, apropiindu-se de mulţimea de reporteri. Voi răspunde cu plăcere întrebărilor dumneavoastră.
   Înainte de toate mai avea ceva de spus.
   - Ce s-a întâmplat ar trebui să fie o dovadă suficientă pentru oricine că a existat un plan organizat pentru împiedicarea alegerilor prezidenţiale. Trei candidaţi la preşedinţie au fost omorâţi în atacuri plănuite şi puse în practică printr-o conspiraţie internă, din care făceau parte Henry Lattimore şi H.L. Harrison. Lattimore mi-a mărturisit că l-a ucis pe Harrison. A făcut-o pentru că anumiţi oameni se temeau că Harrison putea fi prins şi ar fi spus tot ce ştia. Lattimore mi-a mai spus şi că Harrison nu a fost un pion important în această conspiraţie, ci un simplu executant al ordinelor.
   Pulsul lui Hart se accelera. În jurul său sclipeau bliţurile camerelor foto, în timp ce sirena stridentă a ambulanţei care venise să ridice cadavrul lui Lattimore îi urla în urechi. Cu toate astea, avea o stranie senzaţie de linişte interioară. Ştia exact ce face. Îşi asculta vorbele de parcă le-ar fi rostit altcineva. Privi cu interesul unui spectator cât de repede trecuseră reporterii peste ce avea de spus şi cât de uşor ajunseseră la întrebarea care-i interesa.
   - Aţi spus că Harrison era cel care primea ordine. Cine dădea aceste ordine, domnule senator? V-a spus Lattimore cine mai era implicat în acest caz?
   Hart nu avu nicio ezitare.
   - Lattimore mi-a spus totul. Voia să mă omoare, aşa că nu-l interesa ce ştiu.
    Făcu o pauză.
    - Mi-a spus numele tuturor persoanelor implicate.
   - Cine sunt? strigă un reporter. Cine a mai fost implicat? întrebă altul. Nu vreţi să ne spuneţi? se mai auzi o voce.
   - Fiecare dintre aceşti indivizi va fi supus unei investigaţii. Aş pune în pericol integritatea anchetei dacă v-aş divulga numele lor înainte de a le comunica persoanelor autorizate.
   - Sunt implicaţi oameni de la Casa Albă?
   - Nu vă pot spune mai mult decât am făcut-o deja. Nu cred că veţi avea de aşteptat prea mult până când veţi afla cine sunt aceşti oameni. Din momentul în care au aflat că s-a terminat şi Lattimore a vorbit, îmi imaginez că cel puţin unii dintre ei vor încerca să se salveze şi vor declara din proprie iniţiativă ce ştiu.
   - E implicat cineva din cabinetul vicepreşedintelui?
   - Cum am mai spus...
   - A fost implicat chiar vicepreşedintele?
   Hart nu mai rosti nicio vorbă.
   - Vicepreşedintele a fost...? Dar...? Lucrurile merg mai sus de atât?
   Coleman ieşi în faţă şi făcu un semn cu mâna că senatorul trebuie să plece.
   Nu-i mai spuse nimic lui Hart până când ajunseră în maşină.
   - Lattimore v-a spus că a scăpat de Harrison, nu-i aşa?
   - Corect.
   - Şi v-a spus că Harrison făcea doar ce i se ordona?
   - Asta a spus.
   - Dar nu v-a mai spus şi altceva, nu-i aşa? V-ar fi putut spune că a fost implicat vicepreşedintele sau chiar Casa Albă, dar nu v-a dat şi alte nume, nu-i aşa?
   Hart nu era surprins că locotenentul ştia.
   - Cum v-aţi dat seama că am minţit?
   - Nu sunt sigur că e vorba de o minciună, dacă e singura cale prin care se poate ajunge la adevăr, spuse Coleman, chibzuind la ceea ce făcuse Hart. Când se vor trezi mâine-dimineaţă, cei implicaţi - dacă n-au văzut la TV - vor citi în ziare că, înainte să moară, Henry Lattimore v-a spus numele lor.
   - Tot nu mi-aţi spus cum v-aţi dat seama.
   - Din instinct, bănuiesc. Şi pentru că mi-am dat seama că sunteţi suficient de inteligent încât să ştiţi cum să profitaţi de moartea lui Lattimore.

   Când se întoarse la hotel, Hart dădu două telefoane. Întâi o sună pe Helen să-i spună că era bine şi că, în ciuda întâmplărilor pe care le văzuse la TV sau le va citi în presă, nu fusese cu adevărat în primejdie.
   - De ce mă minţi în halul ăsta? întrebă ea după o pauză prelungită. Nu îţi imaginezi că am să te cred sau că mi-aş putea închipui că nu ai fost în pericol. Mă minţi pentru că acum ştiu că eşti bine, că nu eşti praf şi pulbere după ce nebunul acela a încercat să te ucidă dacă nu l-ar fi oprit poliţia în ultima clipă.
   Hart stătea pe marginea patului, cu coatele sprijinite de genunchi şi cu ochii aţintiţi în podea. Leonard Coleman intuise că îl minţise, Helen o ştia din experienţă. Se decise să-i spună adevărul.
   - Nu mi-a fost teamă în tot timpul acela. M-am speriat de moarte când s-a terminat, când mă ştiam în siguranţă. Mai e ceva, un lucru pe care aş vrea să-l ştii. Când am crezut că o să mor, singurul gând care mă îngrijora era legat de starea ta şi mă întrebam dacă ai să ştii că ai fost ultima persoană la care m-am gândit.
   A doua persoană pe care o sună fusese Charlie Ryan. Acum vorbea în alt registru.
   - Ştii, Hart, întotdeauna te-ai priceput la publicitate. Nimeni nu poate capta atenţia aşa cum o faci tu.
   Hart ţâşni în picioare şi merse ţopăind în camera alăturată. Un zâmbet larg i se întinse peste chip. Făcu eforturi mari să nu izbucnească în râs.
   - Era să-mi zboare creierii şi singurul lucru la care te gândeşti este cum ar putea schimba asta întreaga situaţie a campaniei din America?
   - Ascultă, îi spuse Ryan pe un ton confidenţial, dacă funcţionează, îţi dai seama că cineva va face o încercare.
    Urmă o scurtă pauză, apoi o schimbare a stării de spirit.
    - Te-ai întors la hotel? Fă-ţi bagajele şi pleacă. Vin să te iau într-o jumătate de oră. O să stai aici în weekendul acesta. Avem oricum de lucru.
   - Nu, protestă Hart. Hotelul e în regulă. Nu văd de ce...
   - Crezi că Lattimore e singurul asasin angajat de indivizii aceştia? Vin să te iau peste 30 de minute.

   Ryan avea un apartament la două blocuri de Dupont Circle. Era într-o zonă liniştită şi retrasă. Majoritatea locuitorilor din clădire făceau parte din personalul diplomatic al unor ambasade.
   - Sunt invitat la cele mai bune recepţii, remarcă Ryan cu un rânjet larg în timp ce-l conducea pe Hart înăuntru.
   Aruncă geanta lui Hart pe patul din camera de oaspeţi, aduse câte o bere pentru fiecare, apoi se apucară de lucru. Se opriră la ora două şi reîncepură a doua zi la nouă dimineaţa.
   - Ne vor bombarda cu întrebări înainte să apucăm să scoatem două vorbe din gură. Vor încerca să transforme fiecare întrebare într-o variantă a singurei chestiuni care contează: care sunt limitele autorităţii preşedintelui. Lopez va susţine că, într-o asemenea situaţie, preşedintele poate să facă ce va considera că e potrivit.
   Era după-amiază. Câteva firimituri de pâine rămase dintr-un sandvici pe o farfurie goală şi două ceşti goale de cafea zăceau acolo de la prânz. Ryan stătea aplecat pe scaun, cu degetele prinse la ceafa şi picioarele întinse în faţă.
   Hart îşi sprijinea bărbia în mână, întins pe masă.
   - Parcă am fi din nou la Facultatea de Drept, nu-i aşa? întrebă Ryan amuzat de expresia descurajată a lui Hart. Cu o zi înainte de examen, când descoperi dintr-odată că, după un an de studiu, ai învăţat mai puţin decât ştiai la început.
    Se aplecă. Picioarele din faţă ale scaunului scârţâiră puternic pe podea când sări în sus şi-şi întinse braţele.
    - Dar tu ai ştiut dintotdeauna că ai să treci, nu-i aşa? Iar de data asta ştii că ai să câştigi.
    Porni spre bucătărie, se gândi la ceva şi se întoarse către Hart.
    - Dacă nu ne împuşcă înainte!
   La un alt nivel, Hart lua lucrurile în serios.
   - Asta n-o să se întâmple.
    Îi arătă ziarul azvârlit pe un colţ al mesei.
    - Cei implicaţi în Rubicon sunt prea îngrijoraţi de propria soartă ca să se mai gândească la noi.
   Ryan dădu din cap admirativ.
   - Tu chiar ai inventat toate lucrurile astea la câteva minute după ce individul acela a încercat să te ucidă? Şi te îngrijorează o simplă audiere, câteva întrebări din partea unor judecători?
   - Nu le-am inventat. Lattimore mi-a spus că lucrurile nu se opreau la vicepreşedinte, însă nu a intrat în amănunte. Nu a rostit nume, nu mi-a dat detalii. Nu avea de gând să-mi ofere o asemenea satisfacţie. Voia să mor cu aceste întrebări.
   Hart se ridică şi trecu pe lângă Ryan în timp ce se îndrepta spre bucătărie.
   Voia nişte cafea. Se opri suficient cât să-i arunce o privire care spunea că ştiau amândoi ce miză era în joc.
   Şi în noaptea aceea lucrară până târziu, mult după miezul nopţii, revenind asupra fiecărui rând din dosar, încercând să-şi imagineze fiecare întrebare care le-ar fi putut fi adresată şi fiecare răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea.
   Duminică, la insistenţa lui Ryan, lucrară numai până la sfârşitul după-amiezii.
   - Totul se reduce la asta, spuse Ryan. Legea sau ce rămâne din ea nu contează. Se pune întrebarea dacă prin Constituţie se oferă o soluţie pentru situaţiile pe care legislatorii nu le-au prevăzut.
   - Exact. Iar răspunsul...?
   Hart studiase cazul pe toate părţile. Putea răspunde la întrebări şi în somn.
   - E acelaşi răspuns pe care l-a dat Lincoln.
   Ryan îl aprobă gânditor, cu o încredere tăcută. Se ridică în picioare, îşi puse mâinile în şolduri şi îşi trase umerii în spate.
   - Spune-mi, când ai candidat prima dată pentru Congres, te-ai gândit că se va ajunge la asta - că salvarea Uniunii va depinde de tine?
   Hart se gândea la lucruri mai la îndemână.
   - Dacă pierdem mâine şi Curtea nu face ceea ce-i cerem noi, dacă nu se vor organiza alegeri, înseamnă că ei vor scăpa. Lattimore şi Harrison sunt morţi şi, în ciuda declaraţiilor pe care le-am dat presei, în ciuda faptului că ştim amândoi foarte bine că vicepreşedintele şi oamenii lui sunt implicaţi în treaba asta până peste cap, nu vom fi în stare să o demonstrăm. Ba mai mult, dacă pierdem mâine, ei vor reuşi să ne fure ţara pentru totdeauna.

Capitolul 23

   Şeful Curţii Supreme se aplecă în faţă.
    Walter Devlin lucra la Curte de 16 ani. Cu pomeţii înalţi şi ascuţiţi şi ochii albaştri ca gheaţa, avea înfăţişarea ascetică a unui erudit, un om de litere care-şi petrecuse întreaga viaţă printre manuscrise vechi şi fragile şi cărţi prăfuite. Când vorbea, vocea lui scotea sunete scârţâite, asemenea unei uşi care se deschidea după câteva secole. Era bătrân, dar părea mai în vârstă de-atât. Oliver Wendell Holmes fusese judecător al Curţii la nouăzeci de ani, însă părea mult mai tânăr în comparaţie cu venerabilul Walter Otis Devlin, care avea numai 76 de ani. Ca şi Holmes, Devlin trăia pentru lege şi se aştepta ca oricine prezenta o cauză în faţa Curţii Supreme a SUA să simtă la fel. Un avocat care nu ştia despre ce vorbeşte nu era, pentru şeful Curţii Supreme, un avocat.
   - Acest caz este susţinut în numele Congresului Statelor Unite, anunţă el pe un ton plat, împotriva preşedintelui Statelor Unite şi cere Curţii să declare anticonstituţional un ordin executiv care amână alegerile prezidenţiale deja programate şi instituirea altor măsuri de remediere. Fiind vorba de o chestiune urgentă, în dimineaţa aceasta am renunţat la practica obişnuită. Curtea, luând la cunoştinţă de dosarul reclamantului şi constatând premisele...
   Devlin continua să turuie, tăindu-şi cale prin hăţişul chestiunilor juridice, până când ajunse la punctul unde consideră că discuţia ar trebui analizată.
   - Aşadar, domnule Lopez, să începem cu întrebarea dacă preşedintele are autoritatea de a amâna alegerile. Ce statut federal sau prevedere a Constituţiei SUA conferă o asemenea putere?
   Procurorul general se ridică de la masă şi se îndreptă către podiumul aflat în faţa banchetei lungi şi curbate unde stăteau cei nouă judecători îmbrăcaţi în robele lor negre.
   - Preşedintele a decretat stare de urgenţă şi a impus legea marţială, începu el cu voce joasă şi ezitantă. Făcu o pauză, încercând să se adune. Ţine de puterea executivă conferită preşedintelui prin articolul II din Constituţie ca acesta să facă tot ce consideră necesar pentru a-i proteja pe cetăţenii Statelor Unite. Nicio altă ramură a guvernului nu poate...
   - Nu asta am întrebat, îl întrerupse Devlin. V-am rugat să citaţi statutul exact ori prevederile specifice ale Constituţiei care-i permit preşedintelui să ia decizia de a suspenda alegerile. E o întrebare simplă, domnule Lopez. Poate sunteţi amabil să răspundeţi.
   - Cred că tocmai am făcut-o, domnule preşedinte Devlin. Articolul II din Constituţie conferă puterii executive...
   - Preşedintelui - da, mă credeţi sau nu, domnule Lopez, eram oarecum conştient de Articolul II înainte ca dumneavoastră să aveţi amabilitatea de a mi-l aminti.
   Preşedintele Curţii, care se înclinase puţin în faţă, se retrase. Cu braţele încrucişate peste pieptul îngust, îl privi încruntat pe procurorul general.
   - Ironizaţi Curtea, domnule Lopez. Unde mai exact în Articolul II se face referire la această autoritate?
   - În calitate de comandant suprem, preşedintele are autoritatea exclusivă în vreme de război de a decide ce trebuie făcut pentru protejarea Statelor Unite. Aceasta include, în mod necesar, puterea de a proteja instituţiile guvernamentale şi, în această situaţie, integritatea alegerilor prin care cei care conduc aceste instituţii urmează să fie selectaţi. Chiar dacă nu am fi în stare de război, puterea executivă a guvernului poate fi exercitată numai de către preşedinte. Într-o situaţie ca aceasta, în care candidaţii la preşedinţie au fost ucişi şi nu e suficient timp să fie înlocuiţi, şi chiar dacă ar fi fost timp, operaţiunea nu ar fi sigură, cineva trebuie să decidă ce e de făcut, iar persoana respectivă nu poate fi decât preşedintele.
   - Dar, domnule Lopez, spuse judecătoarea Brandes, ştiţi probabil că există un amendament la Constituţie unde se precizează că, în situaţia în care unul sau mai mulţi candidaţi nu sunt apţi, Congresul trebuie să stabilească o nouă dată pentru alegeri.
   Judecătoare asociată timp de 14 ani, Kathryn Brandes era o femeie scundă, extrem de controlată, cu un zâmbet acid şi ochi pătrunzători şi întunecaţi. Vorbea încet, pe un ton măsurat, dar atât de hotărât, încât ea părea să-şi mărească dimensiunile, devenind o prezenţă fizică ce domina încăperea. După ani întregi în care ascultase dispute verbale, căpătase obiceiul deconcertant de a aştepta un răspuns cu o privire de un scepticism de neclintit.
   - Amendamentul a fost conceput pentru cazurile uzuale, răspunse Lopez, întâmpinându-i privirea cu o grimasă de inocenţă exersată. Pentru situaţia în care un candidat - după ce a câştigat alegerile - dar înainte de a ocupa postul - moare sau rămâne invalid. Din păcate, nu se referă şi la situaţia în care ne aflăm noi acum. Ţara e sub asediu. Trei candidaţi au pierit în urma unor atacuri teroriste şi nu există motive care să ne asigure că nu se va întâmpla acelaşi lucru şi cu alţi potenţiali candidaţi. Trebuie să ne asigurăm că situaţia nu se va repeta, trebuie să...
   - Nimic din toate astea nu are legătură cu problema noastră, domnule Lopez, insistă judecătorul Caruso explodând de bucuria cu care de obicei distrugea argumentele şi încrederea avocaţilor care dădeau o interpretare greşită Constituţiei. În niciun caz. Chestiunea nu are legătură cu faptul că ţara ar fi sub asediu. Se pune problema dacă preşedintele are autoritatea de a amâna alegerile şi, dacă e aşa, dacă are şi autoritatea de a decide când vor avea loc noile alegeri. Întrebarea este, domnule Lopez, dacă avem de-a face cu puterea executivă sau legislativă şi, după cum a observat doamna Brandes, dacă există un amendament din care să reiasă că intră în atribuţiile Congresului, şi nu ale preşedintelui, să stabilească acea dată.
   Lopez părea înmărmurit. Caruso era un conservator declarat, un interpret strict al legilor şi un susţinător strălucit - chiar dacă uneori agresiv - al ideii că interpretarea Constituţiei se putea face doar în legătură cu intenţiile celor care o scriseseră, că semnificaţia cuvintelor - departe de a se fi schimbat odată cu trecerea timpului - nu suferise vreo modificare. În cazul în care Caruso avea îndoieli legate de această afirmare a puterii prezidenţiale, Lopez urma să aibă probleme.
   - Admiţând că nu se poate şi nici nu ar trebui să citim Constituţia prin prisma circumstanţelor particulare legate de o situaţie de urgenţă, aceasta oferă cu siguranţă o soluţie pentru asemenea cazuri. Preşedintele are obligaţia să menţină şi să protejeze Constituţia SUA. Ceea ce presupune, în mod evident, datoria de a proteja onestitatea metodei prin care preşedintele însuşi este ales.
   - Nu sunt sigur că sunt de acord cu ceea ce sugerează judecătorul Caruso - că evenimentele care au dus la situaţia de urgenţă actuală sunt irelevante pentru chestiunea pe care o discutăm, spuse judecătorul William Paulson.
   Prudent în judecată, Paulson era considerat un liberal de către conservatori, în vreme ce liberalii nu erau siguri în ce ape se scaldă. Nicio persoană, indiferent dacă era liberal sau conservator, nu se îndoise vreodată de claritatea aproape matematică a minţii sale.
   - E o chestiune care mi se pare în mod special importantă despre care aş vrea să vă vorbesc. Cum ştiţi, există în Drept acel principiu bine cunoscut, numit „cu mâinile curate”. Dacă ceri Curţii o despăgubire, trebuie să fii nevinovat. Iată ce aş vrea să ştiu: când spui că preşedintele are autoritatea de a amâna alegerea unui succesor până la o dată pe care o va stabili el însuşi şi susţii că acest lucru e necesar deoarece candidaţii la preşedinţie au fost ucişi în urma unor atacuri teroriste, ai mai insista că preşedintele are puteri constituţionale, dacă preşedintele însuşi - sau dacă nu el, cineva din administraţia lui - ar fi responsabil pentru acele crime? Exact asta vreau să spun, domnule Lopez. După părerea dumneavoastră, Constituţia dă dreptul - nu, autorizează - un preşedinte să decidă după propria voie când trebuie să aibă loc alegerile dacă, în fapt, el însuşi este cauza situaţiei de urgenţă care a condus la starea de necesitate despre care vorbim?
   Curtea, plină până la capacitatea maximă, era şocată de teribila posibilitate care fusese acum rostită deschis pentru prima dată. Lopez era tensionat şi încerca din răsputeri să-şi păstreze stăpânirea de sine. Cu doar câteva cuvinte bine alese, judecătorul Paulson îl forţase să treacă în defensivă, făcând să pară că procurorul general nu susţinea cauza unui preşedinte, ci a unui asasin.
   - Dacă un preşedinte se dovedeşte vinovat de o crimă atât de monstruoasă, Constituţia prevede o soluţia clară: acuzarea. Cu toate acestea, puterea constituţională a executivului nu poate fi limitată de posibilitatea ca aceste atribuţii să fie abuzate printr-o lege penală. E ca şi cum ai susţine că nu i se pot atribui puteri.
   Procurorului general îi mai fură adresate câteva întrebări şi din partea celorlalţi judecători şi, în cele din urmă, preşedintele îşi ridică privirea şi cu un semn simplu din capul său îmbătrânit invită tabăra adversă să-şi susţină cauza.
   Hart se ridică în picioare; Ryan nu-şi părăsi scaunul. Hart îl privi uimit, apoi, când îşi dădu seama că Ryan nu avea intenţia să i se alăture, fu cuprins brusc de panică. Ochii lui Ryan erau plini de încredere.
   - E permisă intervenţia unui singur avocat. Am dat cu banul. Ai pierdut.
   - Domnule Hart, dacă sunteţi pregătit, spuse preşedintele cu o voce monotonă şi răguşită.
   - Da, onorată instanţă, spuse Hart de la pupitru.
   Preşedintele Curţii avea un aer amuzat.
   - Nu sunteţi avocat pledant, nu-i aşa? N-aţi mai apărut niciodată în faţa acestei Curţi - de fapt, în faţa niciuneia - e adevărat?
   - Da, e adevărat, dar...
   Devlin ridică mâna pentru a anunţa că are ceva important de comunicat.
   - Fiindcă sunteţi aici pentru prima dată, domnule Hart, trebuie să vă supuneţi regulii de două minute.
   Se aplecă în faţă, cu o grimasă răutăcioasă şi jucăuşă pe buzele subţiri şi deshidratate.
    - Aşa ne arătăm aici onestitatea şi ne asigurăm că experienţa uneia din părţi nu va fi avantajată în raport cu lipsa de experienţă a celeilalte. Aveţi la dispoziţie două minute în care puteţi face câte greşeli vreţi. Numai după aceea - după două minute întregi - o să vă tratăm ca şi pe ceilalţi şi o să vă crucificăm pentru orice greşeală, chiar şi cea mai mică. Vi se pare corect, domnule Hart?
   - Absolut corect, onorată instanţă.
   Nu era vorba de vreun capriciu al preşedintelui Curţii; era o acţiune intenţionată, prin care se înlătura tensiunea care pusese stăpânire pe Curte, un moment de respiro şi un răgaz pentru disciplina forţată a argumentelor verbale. Hart înţelese imediat despre ce era vorba din privirea îngheţată a lui Devlin, înţelese şi semnificaţia secundă a acţiunii preşedintelui: să-l facă să se simtă la fel de bine-venit ca toţi ceilalţi care îşi făcuseră apariţia acolo.
   Devlin îşi îndreptă spatele.
   - Bine. Ce aveţi de gând să ne spuneţi? Am citit cu toţii dosarul - ce mai aveţi de spus?
   - Că suntem de acord cu procurorul general. Constituţia oferă o soluţie pentru situaţia în care ne aflăm. În acest caz, probabil mai mult decât în altele, intenţia iniţială a celor care au conceput-o este singurul lucru care ne poate salva.
   Caruso îl întrerupse înainte să mai rostească vreun cuvânt.
   - Ştim ce soluţie doriţi, domnule senator. Cu toate acestea, se pune întrebarea dacă, pe timp de război, preşedintele poate amâna alegerile folosindu-se de puterea sa executivă implicită.
   - Noi susţinem că nu. Nu există niciun precedent în acest sens. Nu s-a întâmplat în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu s-a întâmplat în 1864, în timpul Războiului Civil.
   - În situaţiile de mai sus nu a fost asasinat niciun candidat. Nu exista vreun motiv pentru care să nu se organizeze alegeri.
    Caruso dădu cu emfază din mână.
    - Închipuiţi-vă situaţia în care, cu o zi înainte de alegeri, ambii candidaţi mor pe neaşteptate - asasinaţi sau în urma unui dezastru natural, nu contează. Amândoi sunt morţi. Ce se întâmplă după aceea? Vreţi să spuneţi că nici într-o asemenea situaţie preşedintele nu poate amâna alegerile?
   - Exact asta susţinem. Chiar şi într-un asemenea context, preşedintele trebuie să se consulte mai întâi cu ambele camere ale Congresului înainte de a cere amânarea. Şi în acest caz, Congresul - şi nu preşedintele - este cel care decide data alegerilor. Problema este, domnule judecător Caruso, şi singura chestiune importantă - că nu putem permite, şi nici Constituţia nu permite preşedintelui sau altei persoane să-şi exercite puterea absolută de a decide nu doar când, ci dacă se pot organiza alegeri prezidenţiale.
   - V-am înţeles corect? interveni preşedintele. Susţineţi că puterea de a decide data alegerilor este puterea de a bloca organizarea acestor alegeri?
   - Da, exact. Fiindcă problema nu este doar că preşedintele are autoritatea de a amâna alegerile pentru o altă dată. Problema este că preşedintele, în calitate de comandant suprem, are autoritatea de a decide când se pot organiza alegeri sigure. Ceea ce înseamnă că, atâta vreme cât preşedintele insistă că nu e sigur să avem alegeri, nu se vor organiza; ceea ce înseamnă că...
   Preşedintele Curţii ridică mâna. Îşi întoarse privirea pătrunzătoare către procurorul general care stătea singur la altă masă.
   - Domnule Lopez.
   Speriat, Lopez se ridică de pe scaun.
   - Domnule Lopez, vreau să-mi răspundeţi la următoarea întrebare. Da, ştiu că, de obicei, nu procedăm aşa, spuse ca răspuns la expresia uimită şi uşor iritată de pe faţa procurorului general. Dar acum nu avem de-a face cu un caz obişnuit, nu-i aşa? Dacă aveţi amabilitatea: explicaţi-ne exact ce se întâmplă dacă preşedintelui i se va permite să facă ceea ce aţi spus că ar trebui să întreprindă. Pentru cât timp poate amâna preşedintele alegerile?
   - Până când va considera că sunt sigure.
   - Când vă referiţi la siguranţă, luaţi în calcul ameninţarea unui nou atac terorist? întrebă judecătoarea Brandes, ridicându-şi sceptic bărbia un centimetru.
   - Da, desigur. Până când se poate garanta că alegerile nu vor fi ameninţate de violenţă.
   - E posibil ca asta să nu se întâmple niciodată, spuse judecătorul Paulson. Acest război al terorii poate dura câteva generaţii, potrivit - dacă nu greşesc - declaraţiilor pe care le-aţi dat chiar dumneavoastră în faţa Congresului.
   Lopez îşi frângea degetele. Un zâmbet nervos îi străbătu fulgerător chipul.
   - Cred că vorbim despre două lucruri diferite. Războiul împotriva terorii poate dura câteva generaţii, însă acum avem de-a face cu o situaţie mult mai izolată, acţiunea unei singure celule, după cum rezultă din datele pe care le-am strâns...
   - Organizate şi controlate de persoane din interiorul guvernului! strigă Hart înainte ca preşedintele să-l reducă la tăcere cu o privire dezaprobatoare.
   Lopez nu lăsă acest lucru să treacă neobservat.
   - Cel care este responsabil - oricine ar fi - va primi cu siguranţă pedeapsa maximă!
   - Destul! spuse preşedintele Curţii. Domnule Lopez, încă nu aţi răspuns la întrebare. Dacă preşedintele refuză să stabilească o nouă dată, nu ne vom afla în situaţia de a nu avea alegeri şi, ca atare, un lider al guvernului?
   Acesta era momentul despre care Charlie Ryan ştiuse că trebuia să sosească. Era - după cum îi spusese lui Hart - secretul care, odată înţeles, explica semnificaţia planului Rubicon.
   - Acest lucru nu se va întâmpla, spuse Lopez cu multă siguranţă. Preşedintele va continua să-şi exercite atribuţiile.
   - Până când? întrebă judecătorul Caruso. Privirea îi devenise mai iscoditoare, mai intensă, pe măsură ce se înclina cu umerii centraţi deasupra mâinilor pe care le sprijinea îndoite pe banca de dedesubt. După părerea dumneavoastră, cât timp va rămâne preşedintele în funcţie?
   Lopez părea uimit, însă nu de întrebare, al cărei răspuns îl considera evident, ci de faptul că cineva - mai ales un judecător cu principii conservatoare - se gândise să i-o adreseze.
   - Până la următoarele alegeri, domnule judecător Caruso. Până când va fi ales un succesor. Constituţia nu permite ca acest post să rămână vacant.
   Caruso renunţă şi reveni la Hart.
   - Sunteţi de acord cu această situaţie? întrebă pe un ton circumspect. Preşedintele actual poate rămâne în funcţie până la alegerea unui succesor?
   - Constituţia oferă detalii destul de explicite în acest caz, spuse Hart după o scurtă ezitare. Secţiunea 1 din Articolul II stabileşte termenul unui mandat pentru 4 ani. Secţiunea 1 din Amendamentul al XII-lea stipulează: „Mandatul preşedintelui şi al vicepreşedintelui încetează la prânz, pe data de 20 ianuarie”.
   Îşi mută privirea de la un judecător la altul, până când, timp de o clipă, îi privi pe toţi nouă deodată.
   - Trei candidaţi la preşedinţie au fost ucişi împreună cu zeci de alţi cetăţeni, nu din cauza unui grup terorist care voia să demonstreze că şi în America democraţia e în pericol, ci ca să ne determine să trecem Rubiconul nostru, să ignorăm Constituţia şi tot ce reprezintă ea şi să ne predăm în faţa falsei promisiuni a unui fel de dictaturi alese în care preşedintele însuşi decide cât va rămâne în funcţie. Aceşti oameni susţin că nu e sigur să organizăm alegeri; susţin că putem să ne încredinţăm preşedintelui spre a decide când ar trebui să-i alegem succesorul; ei susţin - după cum a făcut-o şi procurorul general - că nici chiar Constituţia nu poate limita puterea preşedintelui de a acţiona cum doreşte. Constituţia spune că preşedintele trebuie să părăsească biroul la prânz, pe data de 20 ianuarie. Procurorul general afirmă că preşedintele rămâne în funcţie pentru că guvernul trebuie condus de cineva. Trei oameni au fost ucişi pentru ca noi să nu mai avem alegeri şi acum se spune că trebuie să renunţăm la Constituţie ca să putem fi, în continuare, guvernaţi. Singurul mod legitim de interpretare a Constituţiei este acela despre care a vorbit Lincoln: trebuie citită în lumina principiilor stabilite în Declaraţia de Independenţă, principii durabile ale libertăţii şi drepturilor omului. Necesitatea alegerilor, durata limită a unui mandat - acestea sunt lucruri menite să protejeze libertatea, împiedicând tocmai faptele pe care procurorul general ne spunea că ar trebui să le permitem: un guvern care să decidă în nume propriu ce poate face şi pentru cât timp. Când Cezar a traversat Rubiconul, Republica romană a murit şi a început epoca împăraţilor. Acum ne aflăm în faţa propriului nostru Rubicon. Dacă-l trecem, Republica americană va muri şi ea.

Capitolul 24

   Quentin Burdick nu era convins că Hart îi spune adevărul. Nu credea că minte, ci mai degrabă că nu avea suficientă încredere în el.
   - Au fost doar ideile senatorului Ryan? îl întrebă cu un scepticism binevoitor. Tu ai pledat cauza, nu el.
   Cei doi luau micul dejun vizavi de Casa Albă, la hotelul Hay Adams, de cealaltă parte a parcului Lafayette. Hart izbucni în râs în timp ce-şi ungea cu unt pâinea prăjită.
   - Nu mi-am dat seama că o s-o fac până în clipa în care eu m-am ridicat şi Ryan, nu.
   - Vorbeşti serios? Ai crezut...?
   - Că vom pleda împreună? în ignoranţa mea, tocmai asta am crezut. Am crezut că el va face mare parte din treabă, iar eu voi adăuga câte ceva din când în când. Nu cred că aş fi putut să o fac dacă mi-ar fi spus dinainte că voi fi singur. Bănuiesc că tocmai din acest motiv nu mi-a spus nimic până în clipa când era prea târziu să mai pot face ceva. N-aş fi susţinut niciodată o cauză singur.
   Sprâncenele subţiri ale lui Burdick se înălţară.
   - Şi ai continuat, l-ai făcut pe Lopez să pară nebun.
   Hart nu era atât de optimist.
   - Curtea nu s-a pronunţat încă.
   - Ai făcut declaraţia ieri. Mi s-a spus că la Curte luminile au fost aprinse până aproape de ora 1 dimineaţă. Cu siguranţă se va lua o decizie până la sfârşitul zilei.
   Hart muşcă din pâinea prăjită, după care se şterse la gură cu un şerveţel. Voia să se asigure că indiferent de ce ar fi urmat, oricare ar fi fost decizia Curţii, Burdick, şi prin el întreaga ţară, va afla ce făcuse Ryan.
   - Am răspuns la câteva întrebări. La asta s-a rezumat contribuţia mea şi am fost capabil s-o fac doar fiindcă m-a învăţat Charlie. Crezi că aş fi fost în stare să concep...? Aş fi lucrat la nesfârşit fără să înţeleg cât de simplu era totul dacă pătrundeai în mecanismele sistemului, dacă-ţi aminteai cum a funcţionat acest proces la început. Noi toţi ne gândim la colegiul electoral ca la un anacronism. Charlie Ryan ştia mai mult de atât.
   Burdick abia dacă se atinsese de ce avea în farfurie. Era prea captivat de această poveste încă în desfăşurare ca să se mai poată gândi la mâncare.
   - Dincolo de meritul pe care i-l atribui senatorului Ryan, toată lumea vorbeşte numai despre pledoaria pe care ai susţinut-o în faţa Curţii.
   Hart îşi termină ouăle şi dădu deoparte farfuria goală. Sprijinindu-se în coate, îl fixă pe Burdick cu o privire sinceră.
   - De la cap la coadă, acesta a fost cazul lui Charlie Ryan. El a construit dosarul. El s-a ocupat de pregătiri. Am fost de acord cu tot ce a scris, cu fiecare rând. M-am implicat doar fiindcă el a considerat că e important - iar eu am fost de acord - că într-o situaţie atât de importantă, cu o miză atât de mare, cazul ar trebui susţinut de reprezentanţii ambelor partide, care să lupte împreună împotriva acţiunilor pe care aveau să le întreprindă preşedintele şi vicepreşedintele. A fost cazul lui Ryan - niciodată al meu.
   Un zâmbet bizar flutură pe buzele subţiri ale lui Burdick.
   - El neagă totul.
   Hart îşi dădu ochii peste cap şi scutură din cap cu o grimasă neajutorată.
   - El e cel care minte.
    Îşi îndepărtă privirea, apoi se întoarse brusc.
    - Şi poţi să mă citezi.
   - El spune că tu ai fost cel care şi-a amintit - în timpul discuţiilor - prevederile Amendamentului al XX-lea, că mandatul preşedintelui încetează la prânz pe data de 20 ianuarie.
   Hart schiţă un gest cu mâna, semn că ceea ce făcuse el era lipsit de importanţă.
   - Ryan a fost cel care a înţeles că, potrivit Constituţiei, Colegiul Electoral alege preşedintele. Totul s-a redus la o ştampilă, o simplă formalitate la care ne gândim foarte rar. Numărăm voturile din fiecare stat şi considerăm că s-a terminat. Dar Ryan a înţeles că, dacă nu am avea persoane care să poată candida, dacă nu putem avea alegeri unde cetăţenii să-şi poată exprima opţiunea, putem alege totuşi electori în fiecare stat, care să se reunească în Colegiul Electoral. Numai că, de data aceasta, în loc să decidă cine a câştigat majoritatea voturilor, ei vor trebui să decidă - după cum prevede Constituţia - care dintre noi este persoana cea mai calificată să ocupe fotoliul de preşedinte al SUA.
   - A trecut ceva vreme de când Colegiul Electoral n-a mai făcut asta, observă Burdick sec.
   - Da, însă ultima dată când au făcut-o a fost ales George Washington. Indiferent ce s-ar întâmpla şi pe cine ar alege - în cazul în care Curtea va accepta ce am cerut - va fi mult mai bine decât ca preşedintele să rămână la putere după terminarea mandatului.
   Hart scrută cu privirea sala de mese, plină de lobbyişti şi power brokeri, parte a puterii de la Washington, cărora, în sens fundamental, nu le păsa de politică, fiindcă pentru ei se reducea la schimburi de favoruri.
   Câteodată, privindu-i în toată indiferenţa lor plină de vanitate în legătură cu orice, mai puţin micile lor ambiţii, îşi aminti o vorbă - „Ce e o Constituţie atunci când eşti printre prieteni” - care părea să reflecte foarte bine starea şi maniera în care se petreceau aici majoritatea lucrurilor. Se întoarse din nou spre Burdick.
   - Ce crezi că se va întâmpla? Ai fost acolo ieri. Ce crezi că va face Curtea?
   Burdick îşi uni degetele arătătoare şi le frecă de bărbie.
   - Cu acea Curte - nu ştiu. Dar pot să-ţi spun asta: Casa Albă e îngrijorată. Nimeni nu a făcut încă nicio declaraţie, însă după ce era cât pe ce să fii omorât de Lattimore, după ce Lattimore ţi-a povestit despre Rubicon şi cine sunt cei implicaţi... Cei cu care am discutat sunt de părere că, în funcţie de decizia Curţii, va fi doar o chestiune de zile până la începerea investigaţiilor şi până când cineva va fi arestat.
   - În cazul în care Curtea decide că preşedintele poate amâna alegerile şi poate stabili o nouă dată, îi aminti Hart, nu se vor face arestări şi nici investigaţii. Vor ascunde totul în virtutea privilegiului executiv.

   După ce termină la Hay Adams, Hart se duse direct la birou.
    Primise zeci de telefoane, însă nu voia să discute cu nimeni. Stătea singur şi se întreba cât va dura până când Curtea va lua o decizie şi ce putea face în cazul în care pierdeau. După o oră de agonie, îşi dădu seama că făcea lucruri care nu aveau niciun sens. Era ca şi cum ar fi aşteptat rezultatul alegerilor după închiderea urnelor. Nu depindea de el, nu exista vreun lucru pe care el sau altcineva să-l fi putut face. Putea să se ducă acasă.
   Brusc, înţelese că acela era singurul loc unde şi-ar fi dorit să se afle.
   - Fă-mi rost de un bilet de avion, strigă la David Allen. La primul zbor.
   Allen îi rezervă un bilet pentru primul avion către Los Angeles. Helen îl întâmpină la aeroport, după scurtul transfer de la Santa Barbara. El nu vorbi prea mult în timp ce ea conducea pe drumul îngust şi şerpuit, printre dealurile arămii. Se gândea încă la ce se întâmplase şi la ce putea urma. Când ajunseră acasă, deschise televizorul doar cât să afle că magistraţii Curţii nu se pronunţaseră încă.
   Nu ştia ce să facă. Insistă să ia masa în oraş, pentru ca două minute mai târziu să se răzgândească şi să vrea să rămână în casă. Se aşeză pe canapea, apoi se ridică şi începu să se plimbe fără ţintă prin jur. Se aşeză din nou, clătină din cap uimit de propria nerăbdare, ţâşni în picioare şi înjură cu putere.
   - Scuză-mă, spuse jenat. Nu ştiu ce fac.
   Helen îl privi şi zâmbi.
   - Charlie m-a sunat aseară.
   - Şi ce ţi-a spus?
   - A sunat să-mi spună că, deşi este de-o viaţă avocat, ce-ai făcut tu la Curtea Supremă a fost cel mai impresionant lucru pe care l-a văzut. A spus că n-a fost niciodată atât de mândru de cineva cum a fost de tine. De ce nu te aşezi - îţi aduc ceva de băut - şi poţi să-mi povesteşti tot ce s-a întâmplat ieri. Apoi eu am să-ţi spun de ce ai să câştigi.
   Helen reuşise întotdeauna să-l facă să uite de absolut orice, cu excepţia ei.
   El povesti, iar ea ascultă şi tot ce auzi Hart din propriile vorbe se reflecta în ochii ei blânzi şi iubitori. La sfârşit, după ce îi povesti tot ce se întâmplase, uită de griji, de toate presimţirile şi îndoielile legate de faptele trecute sau de ce ar fi putut urma.
   Cinară tăcuţi şi se culcară devreme. La 7 dimineaţa, când sună telefonul, el era deja treaz de o oră. Era Charlie Ryan.
   - Curtea a luat o decizie. Se va anunţa în două ore, la prânz - ora 9 a.m. acolo. Am câştigat, Bobby. Acum câteva minute m-a sunt un cunoscut de acolo. Au fost de acord cu tot ce am cerut. Au stabilit că preşedintele nu are autoritatea de a amâna sau de a programa alegeri, iar Colegiul Electoral are responsabilitatea de a alege preşedintele, indiferent dacă există sau nu candidaţi care pot participa la alegeri. Fraza pe care au folosit-o a fost: „Constituţia SUA nu se aplică numai în situaţiile considerate convenabile sau sigure”. Mai e ceva, spuse Ryan pe un ton confidenţial. Se va anunţa că a fost o decizie unanimă a Curţii. Nu a fost aşa. Votul a fost 5 la 4. Devlin, preşedintele Curţii, a insistat că atâta vreme cât a existat o majoritate, indiferent de numărul acesteia, ar trebui să existe o singură opinie pentru care trebuie să semneze toată lumea. Le-a spus că o Curte divizată ar duce la divizarea ţării. Am fost foarte aproape, a lipsit foarte puţin ca oamenii aceia să scape şi să preia guvernarea. Dacă n-ai fi fost tu şi tot ce ai făcut în Curte, am fi pierdut.
   - N-am făcut nimic, Charlie, şi o ştii foarte bine. Tu ai câştigat. Singur.
   Două ore mai târziu, Hart stătea pe canapea lângă Helen şi urmărea la TV anunţul oficial prin care Curtea Supremă se pronunţa împotriva preşedintelui, stabilind că alegerile prezidenţiale vor urma procedura descrisă în Constituţie. O oră mai târziu, Charlie Ryan telefonă din nou.
   După ce închise, Hart se îndreptă către uşa de sticlă care dădea spre patio.
   Privi îndelung spre oceanul albastru sclipitor şi argintiu, mirându-se de vanitatea oamenilor conduşi de visul gloriei care se termina aproape întotdeauna prost.
   - Ce este, Bobby? Ce s-a întâmplat?
   - Şeful de cabinet al preşedintelui. L-au găsit într-o maşină parcată lângă Potomac. Pare a fi sinucidere, însă Ryan crede că a fost omorât. Nu eram singurii care aflaseră dinainte decizia Curţii. Acum îşi acoperă urmele sau, cel puţin, încearcă. Vor să fie siguri că toţi cei care au ştiut ceva despre Rubicon nu vor spune nimic.
   - Dar asta nu înseamnă că s-a terminat, că nu mai există Rubicon?
   Îşi aminti ce-i spusese Ryan despre cât de strâns fusese rezultatul de la Curte.
   - Aproape că scăpaseră. Un alt atac, unul real; destulă teamă, câţiva oameni care au puterea şi vor să o păstreze...
   - Nu renunţa, Bobby. Nu părăsi Senatul. Nu vreau să faci asta. Am avut o ţară minunată. Poate fi din nou o ţară minunată.
   Bobby Hart o cuprinse pe Helen cu braţul pe după mijloc, recunoscător că încă îl iubea, recunoscător pentru forţa pe care el nu bănuise că această femeie o avea.

SFÂRȘIT