Câinele de teracotă, Andrea Camilleri

 ....................................................

2-6

         Prea nirbuso din cauza celor ce se-ntâmplau - și aveau încă să se mai întâmple și a doua zi - în jurul său, comisarul nu se simți în stare să mai piardă vremea la secție.

   Ieși, făcu o escală la maghernița cu calia e smienza, cumpără un cornet consistent de năut prăjit și semințe de dovleac sărate și porni la pas spre promonitoriul dinspre soare-răsare. În dreptul farului dădu să facă stânga-mprejur, când, deodată, dădu nas în nas cu Ernesto Bonfiglio, proprietarul unei agenții de voiaj și prieten devotat al proaspăt defununctului cavaliere Misuraca.

   - Chiar ni`ca nu puteți face `mneavoastră? aproape că-l luă la rost Bonfiglio.

   Montalbano, care-și făcea de lucru cu o fărâmă de năut prăjit rămasă încastrată între dinți, se uită la el ca picat din Lună.

   - Întrebai dacă nu-i ni`ca de făcut, repetă pe un ton sumbru Bonfiglio, privind la rândul său strâmb spre celălalt.

   - În legătură cu ce?

   - În legătură cu pretinu` meu, bietu` de el.

   - Serviți? făcu comisarul, întinzând cornetul spre el.

   - Da, mulțumesc, spuse celălalt, luând un pumn de calia e simenza.

   Montalbano profită de răgaz ca să-și cerceteze mai bine interlocutorul: dincolo de faptul că fusese un fel de frate de cruce cu cavaliere, Bonfiglio nutrea idei de ultraextremă dreapta și, în plus, umbla vorba că era cam dus cu sorcova.

   - Vă referiți la domnul Misuraca?

   - Nu, la bunicu` mă refer. La Misuraca, la cine altu`?

   - Păi, ce anume ar trebui să fac eu, mă rog frumos?

   - Să-i arestați pe criminali, asta să faceți. Nu cumva-i de datoria `mneavoastră?

   - Și cine ziceți dumneavoastră c-ar fi criminalii, în cazul de față?

   - Nu „ar fi”, cu „sunt”. Mie-n sută ei sunt. Și când zic asta, știu bine la cine mă refer: la comitetul regional de partid, partid care nu era demn să-l aibă pe Misuraca în rândurile sale. De omorât, ăia l-or omorâtără, așa să știți.

   - Scuzați-mă că vă întrerup, totuși, din câte știu, domnul Misuraca a murit în urma unui accident. Sau nu?

   - Ah. Adicătelea `mneavoastră veniți să-mi spuneți mie că accidentele se petrec accidental?

   - Aș zice că da.

   - Ei bine, vă-nșelați. Accidentele le fac oamenii cu mâna lor. Adicătelea, când unu` le caută cu lumânarea, totdeauna se găsește altcineva dispus să-i facă pe plac. Uitați, vă dau un exemplu, ca să vă lămuresc. Mimi Crapanzano muri anu` ăsta, în februarie, în timp ce înota în mare. Înecat. Moarte accidentală, carevasăzică. Acu`, vin eu și-ntreb: câți ani avea `mnealui, Crapanzano, când a crăpat? Apăi, 55 avea. Și de ce, mă rog frumos, a vrut el mort-copt, la vârsta lui, să facă baie-n mare cu tot geru` de afară, ca pe vremea când era picciotto, cu caș la gură? Ei bine, răspunsu-i următoru`: pen` că se însurase de câteva luni c-o fetișcană din Milano de douăș`patru de ani și, plimbându-se ei doi pe malu` mării, fetișcana îl iscodește: Iubitule, da`-i adevărat că, odată, făceai baie în februarie colea, în mare? Apăi adevărat îi, cum nu - răspunde Crapanzano. Dracu` de fimeie, care evident se cam săturase de babalâcu` nostru, ce face ea atunci? Suspină galeș. Ce s-a-ntâmplat? - o iscodește Crapanzano, ca nătărăul. Nimic, numa` că tare rău îmi pare că nu-mi fu dat să te văd și eu, ca să mă mândresc cu tine - zice de colo tearfa. Și uite-așa, nici una, nici două, Crapanzano-și dă hainele jos de pe el și se aruncă în mare. Mă făcui înțeles au ba?

   - Foarte înțeles.

   - Acu` să ne-ntoarcem o țâră la domnii din comitetul regional de partid Montlusa. După o primă ședință terminată cu huo și cu tio, aseară se ținu o alta. Cavaliere al nostru, da` și alții pe lângă el, ținea morțiș ca ăi din comitet să dea la ziar un comunicat contra decretului de guvern care-i scapă de pușcărie pe bandiții de-or pusără țara pe butuci. Alții însă erau de altă părere. La un moment dat, un neica nimeni de pe acolo îi zice lu` Misuraca al nostru că-i numai bun de dat la fier vechi, altu` că seamănă c-o paiață de la teatrul de păpuși, în vreme ce un al treilea îi dă cu tifla, numindu-l fosilă ramolită. Toate astea le aflai de la un pretin care era de față. În cele din urmă, secretaru` regional, un lătrău care nici măcar nu-i sicilian de-al nostru - Biraghin îl cheamă, dacă mai pomenirăți una ca asta! - îi zise cu frumosu` că să-și facă de treabă pe afară și să tragă ușa după el când pleacă pen` că, la urma urmelor, n-avea niciun drept să participe la ședință. Ceea ce, de altfel, adevărat îi, numai` că nimenea nu-și permisese vreodată să-i zică așa ceva lu` cavaliere al nostru. Ș-apăi el ce să facă în situația asta? Se urcă în Cinquecento al lui și face cale-ntoarsă spre Vigata. Se vede treaba că fierbea sângele-n el, da` nu era el de vină, ci bandiții de la partid: ce-or făcutără or făcutără înadins, numa` ca să-și iasă el din minți, ascultați aici ce vă zic eu.

   Montalbano știa din experiență că există un singur mod prin care se putea înțelege cu Bonfiglio: să intre în jocul lui, prefăcându-se că judecă lucrurile după aceeași logică.

   - Spuneți-mi, există vreun personaj din televiziune care vă este profund antipatic?

   - Sunt sute, da` Mike Mongiorno îi cel mai rău dintre toți. Când îl văd, mi se pune un nod ici, în coșu` pieptului, și abia mă țin să nu fac televizoru` fărâme.

   - În regulă, să presupunem că dumneavoastră după ce îl vedeți la televizor pe respectivul, vă urcați la volan, vă izbiți cu mașina într-un copac și muriți pe loc. În cazul acesta, ce ar trebui eu să fac, în opinia dumneavoastră?

   - Cum ce? Să-l arestați pe Mike Bongiorno, răspunse hotărât celălalt.

   Se întoarse la birou ceva mai relaxat: întâlnirea cu Ernesto Bonfiglio și logica acestuia îl amuzaseră, abătându-i atenția de la gândurile sumbre de mai devreme.

   - Noutăți? se interesă de cum trecu pragul comisariatului.

   - Veni adineauri o scrisorică pentru `mneavoastră pirsonalmente. Acu` acușica o aduse poștașu`, spuse Catarella, apoi sublinie din nou, silabisind: Pir-so-na-lă.

   Pe masa de lucru găsi o vedere de la tatăl său și câteva comunicări interne, de serviciu.

   - Catare, unde ai pus scrisoarea?

   - Păi, nu vă zisei că era pirsonală? făcu agentul, arătându-se ușor ofensat.

   - Așa, și? Asta ce vrea să-nsemne?

   - Vrea să-nsemne că fiind scrisorica pirsonală, era musai s-o primiți pirsonalmente-n pirsoană.

   - În regulă. Uite, persoana-i ici, în fața ta. Scrisoare unde-i?

   - Îi acolo unde tre`să fie, acolo-i. Adicătelea unde pirsoana stă pirsonalmente-n pirsoană cu casa. Îi zisei poștașului să v-o ducă la Marinella: nu acolo stați cu casa?

   Proprietarul-bucătar al birtului San Calogero se postase în prag, cătând lung la trecători: ieșisă „să ia o gură de aer”.

   - Ce faceți, dom` comisar, tot abstinent, tot abstinent?

   - Astăzi iau masa acasă.

   - Bleah. Faceți cum credeți, da` să știți că primii un transport de gamberoni cum de mult n-ați mai văzutără: vă lingeți pe degete și când îi visați, zău așa.

   Montalbano cedă ispitei, biruit mai mult de priveliștea pe care și-o închipuise subit decât de poftă.

   Mai târziu, terminând de mâncat, dădu farfuriile deoparte, își încrucișă brațele pe masă și-și ascunse fața în moliciunea lor: în clipa următoarea, căzu într-un somn adânc. Aproape întotdeauna lua masa în separeu: prin urmare, ospătarului Serafino îi veni ușor să devieze traseul celorlalți clienți spre sala mare, lăsându-l pe comisar să se odihnească în sfânta pace.

   Târziu, către ora 4 - restaurantul era deja închis - văzând că Montalbano nu dădea încă niciun semn de viață, proprietarul îi pregăti o ceașcă de cafea tare și-l trezi cu delicatețe.

6

   De scrisoarea personală - pentru el „pirsonalmente-n pirsoană”, după cum îl avertizase Catarella - uitase cu desăvârșire. Își reaminti în clipa în care, intrând în casă, călcă direct pe ea: poștașul o strecurase pe sub ușă.

   Specificația de pe plic îi trezi bănuiala că avea de-a face cu o anonimă: „MONTALBANO - COMISARIAT - ORAȘ”. Iar în stânga sus, avertismentul: „Personal”. Termen care, din defericire, declanșase cutremurul catastrofal în creierul lui Catarella.

   Însă de anonimă, nu era anonimă. Dimpotrivă: semnătura pe care Montalbano o căută de la bun început în josul paginii avu asupra sa efectul unei lovituri de măciucă în moalele capului.

   Stimate domnule comisar,

   M-am gândit că, foarte probabil, nu voi fi în măsură să ajung la dumneavoastră mâine-dimineață, așa cum ne puseserăm de acord telefonic. În eventualitatea că ședința comitetului regional de partid Montelusa - la care voi participa imediat ce termin de scris aceste rânduri - se va finaliza cu un eșec pentru tezele mele politice (deznodământ foarte probabil, de altfel), consider de datoria mea să plec direct la Palermo, unde voi încerca să trezesc din amorțire sufletele și conștiințele acelor camarazi care ocupă funcții cu adevărat importante, decizionale, în cadrul partidului. Ba, mai mult decât atât, sunt dispus să iau primul avion spre Roma, unde voi cere audiență la secretarul nostru general. Puse în practică, aceste proiecte ale mele vor amâna prea mult timp întâlnirea noastră, drept pentru care vă cer scuze că apelez la această metodă, aceea de a așterne pe hârtie ceea ce aș fi vrut să vă transmit personal, prin viu grai.

   După cum, desigur, vă amintiți, a doua zi după așa-zisul furt de la supermarket, m-am prezentat din proprie iniițiativă la comisariat, povestind ceea ce văzusem cu totul întâmplător în noaptea cu pricina: un grup de bărbați încărcând marfă, supravegheață de un individ în uniformă care mi-a părut a fi însuși paznicul de noapte. În ciuda orei neobișnuite, nimeni n-ar fi putut intui ceva nelalocul său în scena respectivă: dacă aș fi observat ceva ciudat, fiți sigur că n-aș fi stat pe gânduri și aș fi anunțat imediat forțele de ordine.

   În noaptea care a urmat mărturiei mele m-am înfuriat atât de tare din cauza unor camarazi de partid, încât pur și simplu n-am reușit să pun geană pe geană; căutând să mă gândesc la altceva, m-am concentrat o vreme asupra jafului. Și astfel, mi-am amintit - repet, abia atunci - un amănunt despre care înclin să cred că este de o importanță crucială. Întorcându-mă de la Montelusa, agitat cum eram, înainte de Vigata am greșit drumul de acces în oraș. Cauza: o serie de străduțe cu sens unic, total lipsite de logică și bun-simț, date recent în folosință.

   Prin urmare, în loc s-o iau pe via Granet, m-am încadrat pe drumul vechi, respectiv pe strada Lincoln, pomenindu-mă pe contrasens. După vreo 50 de metri, mi-am dat seama de greșeală și m-am hotărât să frânez și să rulez în marșarier până în dreptul aleii Trupia, de unde urma să o iau pe drumul regulamentar. Numai că mi-a fost practic imposibil să pătrund pe alee, de vreme ce am găsit-o literalmente blocată de o mașină din acelea mari, Fiat Ulisse, căreia i se face atâta reclamă, dar pe care o pot cumpăra numai ăi de au pile la fabrică. Numărul de înmatriculase: Montelusa 328280. În sisutația aceasta, nu-mi rămânea decât să persist în greșeală și să-mi duc infracțiunea la bun sfârșit. Așa se face că am ajuns în piața bisericii vechi, unde se află și supermarketul.

   Dați-mi voie să vă scutesc de eventualele investigații: mașina cu pricina, de altfel singura de această marcă din oraș, îi aparține domnului Carmelo Ingrassia. Acum, de vreme ce Ingrassia locuiește la Monte Ducale, vin eu și-ntreb: ce căuta mașina dumnealui acolo, la doi pași de supermarket - aflat în proprietatea aceluiași Ingrassia - care chiar în clipele acelea era, în aparență, devalizat? Răspunsul îl dați dumneavoastră.

Al dumneavoastră devotat,

CAV. GERLANDO MISURACA

   - Cavaliere, mi-ai tras-o ca la carte, zău așa! fu singurul comentariu care-i veni în minte lui Montalbano.

   Lăsă scrisoarea pe masa pe care obișnuia să mănânce și rămase o vreme privind prelung la ea. Deschise frigiderul, fie și numai ca să aducă un omagiu pios artei culinare a menjarei: omagiu pe deplin meritat - constată el, adulmecând aroma învăluitoare a unei porții de caracatiță fiartă înăbușit. Închise frigiderul cu o undă de regret: nu se simțea în stare, un nod greu i se ridicase drept în capul stomacului. Se dezbrăcă și, așa gol pușcă cum era, dădu o raită pe țărmul mării: n-avea de ce să se rușineze, pentru că la ora aceea din noapte nu se arăta nici suflet de creștin pe acolo. Nu-i era nici foame, nici somn.

   Către ora 4 dimineața, plonjă în valurile reci ca gheața, înotă până departe, în larg, apoi ieși din apă și se întoarse în casă.

   Montalbano își trase pe el o pereche de chiloți, se înfășură într-un prosop mare, uscat, luă un taburet și se postă pe veranda dinspre plajă.

   Rămase să admire marea, când se lumina încet-încet, căpătând culoare și reflectând primele raze de soare. Se anunța o zi frumoasă: comisarul se declară mulțumit și gata de acțiune. Dacă scrisoarea de la cavaliere îi revelase idei noi, partida de înot îi servise ca să și le pună în ordine.

   - Ei, nu, în halu` ăsta nu vă puteți prezenta la conferința de presă, declară sentențios Fazio, măsurându-l sever din cap până-n picioare.

   - Ce-i, Fazio, luași lecții de la pretinii tăi din Antimafia?

   Montalbano arătă spre sacoșa mare de plastic pe care o ținea în mână.

   - Am ici, pantaloni, veston, cămașă și cravată. Mă schimb când plec spre Montelusa. Apropo, fă și tu ceva util: scoate-le din sacoșă și pune-le pe un spătar de scaun să nu se șifoneze.

   - De șifonat, în gata șifonate. Numa` că eu nu de haine vorbeam, ci de fața `mneavoastră. Tre` mort-copt să vă faceți drum pe la varberi.

   Dacă Fazio - care-l cunoștea mai bine ca oricine, știind cât de greu îi venea comisarului să treacă pe la bărbier - spusese „mort-copt”, însemna că, într-adevăr, altă scăpare n-avea. Trecându-și degetele ărin părul de la ceafă, conveni tacit că o foarfecă se impunea de urgență. Se întunecă brusc la față.

   - Și eu care creadeam că azi o să-mi meargă bine! O s-o belesc rău de tot, asta o să se-ntâmple azi! prezise el.

   Înainte să iasă hotărî ca între timp, cât stătea la frizez, cineva din comisariat să-i dea de urmă lui Ingrassia și să-l aducă la secție.

   - Ș-apăi dacă mă iscodește ce și cum, eu ce tre` să răspund? se interesă Fazio.

   - Nu-i răspunzi ni`ca.

   - Da` dacă insistă?

   - Dacă insistă, îi zici că vreau eu neapărat să aflu când își făcu ultima oară o clismă-n cur. Na, așa ești mulțumit?

   - D-apăi chiar tre` să vă sară țandăra din atâta lucru?

   Il varberi, calfa acestuia și un client, instalat într-unul din cele două fotolii rotative care abia-abia încăpeau în salon - în realitate, o dugheană încropită în dosul scărilor unei case cu etaj - purtau o discuție foarte animată, însă în clipa când zăriră silueta comisarului profilându-se în cadrul ușii, tustrei amuțiră ca la un semnal.

   Montalbano intrase afișând ceea ce el însuși definea drept „mutră de varberi”, respectiv: buzele suficient de strânse încât gura să-i fie redusă la o crăpătură abia vizibilă, ochii vag întredeschiși - două fante prin care se strecura o căutătură suspicioasă - sprâncenele încruntate, expresia feței disprețuitoare și, în același timp, severă.

   - `Nă ziua. Tre` s-aștept, cumva?

   A, da, și vocea: neapărat răgușită, cu tonalitate joasă.

   - Nu, să trăiți dom` comisar. Apăi, se poate? S`assittasi, luați loc colea.

   Când timp Montalbano încercă să-și găsească locul în fotoliul rămas liber, varberi se grăbi să termine cu celălalt client, accelerând atât de tare timpii, încât comisarului i se păru că asistă la o scenă dintr-un din comediile mute ale lui Charlot: în cele din urmă, meșterul se opri din lucru, îl lăsă pe client să admire rezultatul plasându-i o oglindă în dreptul cefei, îl eliberă din strânsoarea prosopului, pe care-l aruncă într-un coș, apoi luă un prosop curat și-i acoperi comisarului umerii. Dinspre partea lui, clientul refuză obișnuitul periaj final din partea caflei și, bălmăjind un bongiorno înfundat, o luă literalmente la fugă pe ușă.

   Ritualul tunsului și bărbieritului dură puțin, desfășurându-se într-o liniște adâncă, aproape funerară. Un nou client dădu să-și facă intrarea în salon, strecurându-se printre șiragurile de perle de sticlă atârnate de ușorul ușii. Adulmecând atmosfera apăsătoare și recunoscându-l pe comisar, zise grăbit:

   - Trec mai târziu.

   Și se făcu nevăzut.

   Pe drumul de întoarcere la comisariat, Montalbano simți plutind în jurul său un miros persistent, nedefinit, dar cu siguranță dezgustător - ceva între terbentină și o pudră folosită de prostituatele din urmă cu 3 decenii. În cele din urmă, pricepu: părul lui mirosea așa.

   - Vedeți că la `mneavoastră în birou așteaptă Ingrassia, îl informă Tortorella în șoaptă, ca și cum ar fi pus amândoi la cale un complot.

   - Fazio pe unde umblă?

   - Se duse acasă să se schimbe de haine. Știți, or telefonatără de la chestură. Ziceau că tre` să participe la conferință și ăilalți: Fazio, Gallo, Galluzzzo și Germana.

   „Aha! Se vede treaba că boul ăla cu țâțe, Sciacchitano, m-a luat totuși în serios”, își zise Montalbano.

   Ingrassia, care de data asta era îmbrăcat din cap până-n picioare în verde-pal, dădu să se ridice la intrarea comisarului.

   - Nu vă deranjați, faceți-vă comod, îi spuse, așezându-se la rândul său pe scaunul dindărătul biroului.

   Distrat, își trecu degetele prin păr: în clipa următoarea damful de terbentină amestecată cu pudră se înteți. Alarmat, își duse degetele la nări și, mirosindu-le, obținu confirmarea propriilor suspiciuni. Însă nu, nu era nimic de făcut: nu-i trecuse niciodată prin minte să pună la păstrare un flacon cu șampon în baia de serviciu a comisariatului. Trăsăturile i se aspriră brusc, recompunând „mutra de verberi” de mai devreme.

   Observând neașteptata metamorfoză, Ingrassia începu să facă fețe-fețe, răsucindu-se agitat pe scaun.

   - S-a întâmplat ceva? îl iscodi.

   - În ce sens?

   - A, păi.... în toate sensurile, bâigui Ingrasia.

   - Eh, făcu Montalbano, evaziv.

   Concentrat, continuă să-și miroasă degetele și, o vreme, conversația lâncezi.

   - Auzirăți de bietul cavaliere? îl iscodi comisarul, ca și cum se pregăteau pentru o discuție de salon, ca-ntre prieteni.

   - Eh, ce să-i faci! Asta-i viața! oftă cuviincios celălalt.

   - Închipuiți-vă, domnule Ingrassia: îl rugasem să treacă din nou pe la noi, să ne ofere amănunte noi despre cele văzute de dumnealui în noaptea furtului, ba chiar ne puseserăm de acord să ne întâlnim și, când colo...

   Ingrassia își desfăcu larg brațele, într-un gest care-l invita pe Montalbano la resemnare în fața destinului. După care, lăsând să se scurgă cuvenita pauză de meditație:

   - Mă scuzați că întreb - zise - totuși ce amănunte noi v-ar mai fi putut dezvălui bietu` cavaliere? Din câte știu, declarase tot ce văzuse, nu-i așa?

   Montalbano ridică degetul arătător și făcu semn că nu.

   - Credeți că n-a declarat tot ce văzuse? se arătă intrigat Ingrassia.
   Din nou, Montalbano făcu că nu cu arătătorul.

   „N-ai decât să fierbi în suc propriu, bou cu țâțe ce ești” i se adresă celuilalt, în gând.

    Verde cum era, precum o rămurică înmugurită de copac, Ingrassia începu să se clatine încoace și încolo, ca mângâiat de adierea brizei.

   - Ș-apăi atunci, ce voiați să aflați de la el?

   - Ceea ce credea el că trecuse cu vederea în seara aceea.

   Briza se transformă brusc în rafale de furtună, iar rămurica se îndoi, mai-mai să se frângă.

   - Nu, n-am înțeles.

   - Vă explic îndată. Sunt convins că vă mai amintiți de pictura aceea a lui Pieter Bruegel intitulată „Jocuri de copii”, nu-i așa?

   - Cine? Eu? Nu, făcu Ingrassia, cu un aer preocupat.

   - Nu face nimic. Atunci, cu siguranță ați văzut vreun tablou semnat de Hieronymus Bosch. Am dreptate?

   - Nu, să trăiți, exclamă Ingrassia, începând să transpire.

   De data asta, era înspăimântat de-adevăratelea: treptat, obrajii căpătau, la rândul lor, nuanța veșmintelor - verde.

   - N-are nicio importanță, haideți mai bine s-o lăsăm baltă, rosti, Montalbano. De fapt, voiam să vă spun că, asistând la o anumită scenă, spectatorul își amintește apoi impresia generală pe care i-a făcut-o scena. Sunteți de acord cu mine?

   - Da, de acord, răspunse Ingrassia, pregătit parcă pentru tot ce putea fi mai rău.

   - Pe urmă, pe măsură ce trece timpul, spectatorul cu pricina își amintește câte un detaliu nou, înregistrat în memorie, însă considerat inițial fără importanță și pus deoparte, la păstrare. De exemplu, o fereastră deschisă, ori una închisă, anumite zgomote - ce știu eu, un fluierat, o melodie fredonată de cineva, un scaun răsturnat, un automobil staționat într-un loc unde n-ar fi trebuit să se afle la o anumită oră... Amănunte de genul ăsta, particularități care în cele din urmă se dovedesc de o importanță extremă.

   Ingrassia trase din buzunarul hainei o batistă albă cu tivul verde și începu să-și șteargă fața de sudoare.

   - Oare mă făcurăți să bat drumu` până aici numa` ca să-mi ziceți toate astea?

   - A, nu. Nu mi-aș fi permis să vă deranjez de pomană. Vreau să știu dacă ați primit vreo veste de la ăi care, în opinia dumneavoastră, au pus la cale farsa cu jaful.

   - Nu, nu dădu nimeni niciun semn de viață.

   - Hm, ciudat.

   - De ce?

   - Pentru că tocmai ăsta-i hazul unei farse: să vezi reacția victimei și să te distrezi pe seama ei. În sfârșit, să mă anunțați și pe mine dacă primiți vreun semn de la ei. Bună ziua.

   - Bună ziua, spuse și Ingrassia, ridicându-se.

   Transpira prin toți porii: la spate, pantalonii i se lipiseră pur și simplu de șezut.

   Își făcu intrarea Fazzio: în uniforma lui strălucitoare, arăta ca scos din cutie.

   - Eu aici mi-s, zise.

   - Și papa, la Roma-i.

   - Va bene, commissa, pricepui: astăzi vă tună și vă fulgeră, nu-i chip de vorbit cu `mneavoastră.

   Dădu să se retragă, apoi se răzgând și se opri în prag.

   - A, sună domnul Augello. Zicea așa, că-l lovi o durere groaznică de măsele. Vine-ncoa` numai dacă-i mare nevoie de el.

   - Ascultă, știi cumva ce s-a-ntâmplat cu rămășițele Fiatului Cinqueccento al lui cavaliere Misuraca?

   - Da, să trăiți, îs încă aici, în garajul nostru. Ascultați la mine ce vă zic eu: asta-i invidie mie-n sută, zău dacă nu.

   - Despre ce, Doamne iartă-mă, vorbești acolo?

   - Despre durerea de măsele a lu` domnu` Augello. De la invidie-l păli durerea.

   - Și pe cine să fie invidios, mă rog frumos?

   - Apăi, pe `mneavoastră, pe cine altu`? Pen` că `mneavoastră aveți conferință de presă și el nu. Ca să nu mai zic că-i supărat și fiindcă n-ați vrutără să-i spuneți numele ăluia de-l arestarăm noi.

   - Fazio, îmi faci o favoare, te rog?

   - Da, să trăiți, pricepui. Să trag ușa după mine când ies, nu-i așa?

   După ce Fazio închise ușa după el, comisarul ridică receptorul și formă un număr. Îi răspunse o voce de femeie ce părea parodia unei actrițe de culoare.

   - Bronto? Gine vorbejde? Gine du ejdi?

   „Totuși, de unde, Doamne, iartă-mă, își racolează familia Cardamone menajerele?” se întrebă îngrozit Montalbano.

   - Doamna Ingrid acasă-i?

   - Ezde, da` du gine vorbejde?

   - Mă cheam Salvo Montalbano.

   - Du ajdebd delefon.

   Spre deosebire de menajeră, vocea lui Ingrid părea a unei actrițe care o dubla în italiană pe Greta Garbo, tot suedeză și ea, la urma urmelor.

   - Ciao, Salvo, ce mai faci? Cam de multișor nu ne-am văzut noi doi, nu-i așa?

   - Ingrid, am nevoie de ajutorul tău. Ești liberă diseară?

   - La drept vorbind, nu. Dar dacă la mijloc este vorba de ceva important pentru tine, contramandez totul.

   - Da, e important.

   - Atunci, spune-mi: unde și când?

   - Diseară, la 9, la barul din Marinella.

   Conferința de presă deveni pentru Montalbano - așa cum, de altfel, intuise perfect - o lungă, pătimașă pleftureală cu public.

   De la Palermo sosise vicechestorul De Dominicis, de la Antimafia, care se așeză pe scaunl de lângă chestorul de Montelusa. Câteva gesturi imperioase și ocheade încruntate îl contrânseră pe Montalbano, care ar fi vrut să se așeze pe unul din locurile din sală, laolalt cu restul lumii, să ia loc în stânga șefului său. În spatele lor, în picioare, Fazio, Germana, Gallo și Galluzo.

   În deschiderea balului, vorbi chestorul: se hotărî să dezvăluie de la bun început numele arestatului - numărul 1 din eșalonul 2: Gaetano Bennici, zis și Tano Grecu`, pluriasasin, dar de mai mult ani dat în urmărire generală. Se declanșă literalmente un vacarm. Ziariștii - mulți la număr, pe deasupra, aflându-se acolo și 4 camere de vederi - săriră pur și simplu de pe scaune și se puseră să vorbească între ei gesticulând vivace, până-ntr-acolo încât chestorul reuși cu greutate să restabilească liniștea. Continuă spunând că tot meritul îi aparține comisarului Montalabno, care, ajutat de subordonații săi - pe care îi nominaliză unul câte unul - dăduse dovadă de abilitate și curaj, fructificând magistral o oportunitate ivită întâmplător. Luă cuvântul apoi De Dominicis, care explică de-a fir a păr rolul jucat de Tano în cadrul mafiei, rol dacă nu de primimissimo, cu siguranță de prim plan. După care tăcu, așezându-se la locul lui, moment în care Montalbano înțelese că fusese lăsat pradă fiarelor: îi venise rândul să vorbească.

   Întrebările porniră cadențat, la foc automat, mai rău decât rafalele unui kalașnikov:

   Avusese loc un schimb de focuri? Tano Grecu` era singur? Se înregistraseră răniți în rândul forțelor de ordine? Care au fost primele cuvinte ale lui Tano după ce i s-au pus cătușele? În momentul descinderii, Tano dormea sau era treaz? Avea cu el o femeie? Un câine? Era adevărat ce se spunea, cum că se droga? Câte crime avea la activ? Cum era îmbrăcat? Îl găsiseră cumva gol pușcă? Da` era adevărat că Tano ținea cu ACMilan? Că avea cu el o fotografie cu Ornella Muti? Era domnul comisar atât de amabil să le spună care anume fusese acea oportunitate întâmplătoare despre care pomenise adineauri domnul chestor?

   Străduindu-se să răspundă la toate întrebările, Montalbano răsufla din ce în ce mai greu și, pe măsură ce trecea timpul, vorbele care-i ieșeau din gură erau din ce în ce mai puțin inteligibile chiar și pentru el însuși.

   „Slavă Domnului că-i și televiziunea aici - își spuse. După ce se termină tot, pot să văd înregistrarea și să-mi dau seama ce goange am debitat.”

   Pentru ca lucrurile să fie și mai dificile decât erau deja, comisarul o zări în rândurile asistenței pe Anna Ferrara, inspectorul de la Montelusa, care îl sorbea cu adorație din priviri.

   Într-un târziu, ziaristul Nicolo Zito de la Retelibera - care-i era prieten devotat - încercă să-l salveze din capcana nisipurilor mișcătoare în care, foarte curând, risca să se înece.

   - Domnule comisar, dacă-mi permiteți: ați spus mai devreme că v-ați întâlnit cu Tano pe când vă întorceați de la Fiacca, unde niște prieteni vă invitaseră să mâncați împreună o tabisca. Am înțeles bine?

   - Da.

   - Spuneți-ne, ce-i aia, o tabisca?

   Ieșiseră amândoi la o tabisca de nenumărate ori până atunci: prin urmare, Zito îi arunca un colac de salvare. Iar Montalabo îl prinse din zbor.

   Redevenind brusc sigur pe el și foarte precis în explicații, comisarul se lansă într-o descriere minuțioasă a ingredientelor și modului de preparare a acelei specialități de pizza.

7

   În bărbatul acela parcă lovit cu leuca, bâlbâit, ezitant, cu voce spartă și cu priviri rătăcite de om beat, pe care camera de luat vederi de la Retelibera îl încadra nemilos în prim-plan, Montalbano se recunoscu cu greu pe el însuși, în încercarea de a rezista puhoiului de întrebări ale jurnaliștilor - „garrusi, poponari, fii de cățea cu toții, asta-s ziariștii!” Partea care-i reușise cel mai bine - rețeta și modul de preparare a pizzei tabisca - fusese cenzurată.

   Vintele alla parmigiana pe care menajera i le lăsase în cuptor îi părură brusc fade, fără gust, însă nu, era imposibil, una ca asta nu era cu putință: la mijloc era vorba, cu siguranță, de efectul psihologic al faptului că se văzuse - un pămpălău, un rahat cu ochi mai mare ca el nici că exista! - la televizor.

   Deodată, îi veni să pișe ochii, să se întindă cât era de lung în pat, înfășurându-se strâns în cearșafuri, ca o mumie.

   - Domnul comisar Montalbano? Sunt Luciano Acquasanta, de la cotidianul Il Mezzogriorno. Aveți amabilitatea să-mi acordați un interviu?

   - Nu.

   - Voi fi scurt, nu vreau să vă irosiți vremea, vă jur.

   - Nu.

   - Domnul comisar Montalbano la telefon? Sunt Spingardi, Atilio Spingardi de la studioul RAI din Palermo. Organizăm o masă rotundă pe tema...

   - Nu.

   - Vă rog, dați-mi voie să termin!

   - Nu.

   - Iubire? Sunt Livia. Cum te simți?

   - Bine. Da` de ce-ntrebi?

   - Te-am văzut adineauri la televizor.

   - Iisuse, nu! Te pomenești că m-au transmis în toată Italia!

   - Cred că da. Însă a fost un material scurt, să știi.

   - Se auzea ce spuneam?

   - A, nu, de vorbit a vorbit doar crainicul. Te-au încadrat însă de câteva ori în prim-plan și, văzându-ți fața, m-am îngrijorat. Erai galben precum ceara.

   - Adicătelea ce, or transmisără color?

   - Bineînțeles. Când și când îți duceai mâna la ochi, la frunte...

   - A, mă durea capul, iar reflectoarele mă stânjeneau.

   - Acum ți-a trecut?

   - Da.

   - Domnul comisar Montalbano? Sunt Stefania Quattrini, de la „Essere donna”. Am dori să realizăm un interviu telefonic cu dumneavoastră. Sunteți amabil să rămâneți o clipă pe fir?

   - Nu.

   - Este o chestiune de câteva secunde, doar.

   - Nu.

   - Am onoarea să discut cu faimosul comisar Montalbano, cel care susține conferințe de presă?

   - Nu mă mai frecați la icre!

   - A, nu, icrele ți le lăsăm la locu` lor, da` curu` nu. Cucu` ți-l facem muci.

   - Alo, cine-i la telefon?

   - Moartea, moartea ta-i la telefon, cornuto! Am să-ți spun o vorbă dulce: află că n-ai să scapi cu na, cu două de noi, comediant de două parale ce ești! Apăi, pe cine crezi tu că viclenești cu mascarada de teatru de-o făcuși cu pretinu` tău, Tano? Cască urechile bine: pen` că ne luași de proști, ai să plătești scump `mneata!

   - Alo? Alo?

   Convorbirea se întrerupse.

   Montalbano n-avu însă timp să mediteze asupra vorbelor amenințătoare ale anonimului său interlocutor: înțelese brusc că țiuitul insistent care se interfera de ceva timp cu țârâitul neîntrerupt al telefonului era, de fapt, soneria de la intrare. Era ferm convins că la ușă nu putea fi decât vreun ziarist mai șiret decât ceilalți, care se hotărâse să se prezinte personal la el acasă.

   Scos din răbdări, alergă la ușa de la intrare și, fără s-o deschidă, strigă:

   - Cine-i acolo, băga-mi-aș să-mi bag?

   - Chestorul sunt.

   Apăi, ce Dumnezeu venise chestorul să facă acasă la el, fără măcar să-l anunțe din timp? Trase zăvorul cu o lovitură de pumn și deschise larg ușa.

   - Bună ziua, intrați, vă rog, spuse făcând un pas lateral ca să-l lase pe celălalt să treacă.

   Chestorul nu se clinti din loc.

   - N-avem timp. Aranjează-ți ținuta și urmează-mă. Te aștept în mașină.

   Și îi întoarse spatele, îndepărtându-se. Trecând prin fața oglinzii mari a șifonierului din dormitor, Montalbano avu revelația acelui „aranjează-ți ținuta” al chestorului: era gol pușcă.

   Mașina nu purta însemnele poliției, ci, în mod curios, avea numerele unei mașini de închiriat. La volan stătea un agent de la chestura din Montelusa îmbrăcat civil, pe care Montalbano îl cunoștea.

   - Îmi cer scuze că nu te-am anunțat dinainte, spuse chestorul când comisarul urcă în mașină. Telfonul dumitale suna întruna ocupat.

   - Mda, așa-i.

   Chestorul ar fi avut desigur, posibilitatea să-l întrerupă din ale sale, însă așa ceva nu s-ar fi potrivit cu caracterul său de persoană gentilă și discretă. Montalbano preferă să nu-i explice de ce telefonul nu-i dăduse niciun minut de răgaz: consideră că era mai bine să tacă, de vreme ce nu-și văzuse niciodată superiorul atât de nervos - tras la față, gura pe jumătate strâmbă, într-o grimasă acrită.

   După vreo trei sferturi de oră de mers pe șoseaua ce ducea de la Montelusa la Palermo - șoferul ținea accelerația la maximum - comisarul se lăsă cucerit de peisajul insulei sale natale, atât de drag lui.

   „Chiar îți place?” îl întrebase mirată Livia când cu câțiva ani în urmă, o dusese să admire acele meleaguri uitate parcă de vreme.

   Coline aride ce semănau cu uriașe monumente funerare străvechi, acoperite ici-colo de smocuri galbene de iarbă uscată, abandonate de om după înfrângeri repetate (înfrângeri pricinuite fie de secetă, fie de incendiile de peste vară, fie pur și simplu de oboseala și de refuzul oamenilor de a continua o luptă dinainte pierdută), întrerupte din loc în loc de cenușiul stâncilor - creneluri răsărite absurd din neant sau, poate, căzute din cer, stalactite (sau stalagmite?) ale acelei adânci peșteri în aer liber care era Sicilia.

   Casele rare - toate cu un singur nivel, dammusi, cuburi de piatră așezate fără mortar unele peste altele - stăteau într-o rână, ca și cum rezistaseră miraculos unei scuturări violente a pământului neîmblânzit ce nu dorea să le simtă apăsarea.

   Ca și cum până atunci tăcuse doar pentru că aștepta scenografia cea mai potrivită, chestorul se hotărî să vorbească: comisarul înțelese încă că nu i se adresa lui, ci vorbea cu el însuși, un soi de monolog încărcat de suferință și furie.

   - De ce, de ce a trebuit să procedeze așa? Cine a luat hotărârea? Iar dacă totuși s-ar face o anchetă - ipoteză absurdă, de altfel - s-ar ajunge la concluzia că nu-i responsabil nimeni pentru această hotărâre, ori că s-a acționat la ordine venite de sus. Bineînțeles că, apoi, șeful de la Antimafia ar nega totul, miniistrul de Interne la fel, cum de altfel ar nega și prim-ministrul sau șeful statului însuși. Mai rămâne să nege, în ordine: papa de la Roma, Iisus Hristos, Maica Domnului și Tatăl Ceresc. Și ce scandal ar mai face cu toții: cum de-și permite cineva să insinueze că ordinul a venit de la ei?! În condițiile acestea nu mai rămâne decât Necuratul, ăl de i s-a dus buhu` că-i cauza tuturor relelor de pe pământ. Aha, iată deci cine-i vinovatul: diavolului! Una peste alta, Montalbano, s-a stabilit că trebuia transferat la o altă închisoare.

   - Cine, Tano? îndrăzni să întrebe comisarul.

   Însă chestorul nu se sinchisi să-i răspundă, continuându-și monologul.

   - De ce? N-o să aflăm niciodată, de asta putem fi siguri. Și uite așa, în vreme ce pe noi ne-au trimis să ținem conferința de presă, pe el l-au urcat într-o mașină oarecare, cu doi agenți în civil drept escortă. Doamne Dumnezeule, câtă viclenie! - ca să nu bată la ochi. Bineînțeles că, odată ajunși pe undeva, pe la Trabia, de pe o alee a țâșnit clasica motocicletă de putere mare, cu doi indivizi în șa - desigur, imposibil de identificat pentru că purtau cască... Cei doi agenți morți pe loc, în vreme ce el se află în agonie la spital. Cam asta-i.

   Monatlbano încasă lovitura în tăcere, străbătut de un gând cinic: dacă Tano ar fi fost asasinat cu câteva ore mai devreme, el ar fi fost scutit de tortura de la conferința de presă. Începu să pună întrebări numai și numai pentru că-l simțise pe chestor ceva mai calm după descărcarea nervoasă de adineauri.

   - Bine, dar de unde au aflat că...

   Chestorul izbi cu pumnul în scaunul din fața sa: șoferul tresări violent, în vreme ce mașina părăsi preț de o secundă banda de mers.

   - Ce întrebare-i asta, Montalbano? O cârtiță din interior, ce-i așa greu de înțeles? Văd roșu înaintea ochilor când mă gândesc, zău așa!

   Comisarul lăsă să treacă 2-3 minute înainte să rostească următoarea întrebare:

   - Totuși, ce amestec avem noi?

   - Vrea să-ți vorbească. Știe că-i pe moarte și ține neapărat să-ți transmită ceva.

   - Ah. Bine, dar de ce v-ați mai deranjat și dumneavoastră? Puteam să mă duc numai eu.

   - Te însoțesc ca să evităm întârzieri nedorite, contratimpi, chestii de genul ăsta. Cu sublima inteligență care-i caracterizează, nătărăii din Palermo ar fi în stare să vă împiedice întâlnirea.

   În fața intrării în spital fusese tras un transportor blindat, în vreme ce în curte se desfășuraseră în formație de luptă vreo 10 membri ai trupelor speciale, cu mitralierele la vedere.

   - Rahați cu ochi, spuse chestorul.

   Încărcați cu o stare de nervozitate din ce în ce mai apăsătoare, depășiră cel puțin 5 filtre de control, pentru a ajunge în cele din urmă pe coridorul de acces spre rezerva lui Tano. Toți bolnavii de pe palier fuseseră obligați să-și părăsească saloanele, fiind mutați cu forța, printre blesteme și injurii. În cele două extremități ale coridorului, 4 polițiști înarmați, în vreme ce alți 2 fuseseră postați la ușa în spatele căreia, evident, se afla Tano.

   Chestorul le arătă permisul de liberă trecere.

   - Felicitări, i se adresă el polițistului cel mai mare în grad.

   - Pentru ce, domnule chestor?

   - Pentru măsurile excepționale de securitate.

   - Vă mulțumesc, răspunse celălalt luminându-se brusc la față - nici vorbă să fi priceput ironia din spusele chestorului.

   - Intră numai dumneata, eu o să aștept aici.

   Abia în clipa aceea, chestorul își dădu seama că Montalbano era livid la față, cu broboane mare de sudoare pe frunte.

   - Oh, Doamne, Montalbano, ce ai? Ți s-a făcut rău?

   - Nu, mă simt bine, răspunse comisarul scrâșnind din dinți.

   De  data asta, îi turnase chestorului o farfanteria: de fapt da, se simțea rău, chiar foarte rău. În ce-i privea pe morți, i se rupea în paișpe de ei - dormea ne-ntors, mânca sau juca cărți fără să-i pese nici cât negrul sub unghie. În schimb, oamenii care trăgeau să moară îl impresionau peste măsură: fiori reci îl străbăteau din cap până-n tălpi, transpira, mâinile începeau să-i tremure și-n stomac i se ridica un nod greu.

   Sub cearșaf, trupul lui Tano îi păru accorciato, mai scurt decât și-l amintea. Brațele îi zăceau vlăguite pe lângă corp, cel drept înfășurat într-un bandaj gros și complicat. Din nasul acum străveziu îi pleca o rețea de tuburi subțiri de oxigen, în vreme ce chipul îi părea o imitație, ca al unei păpuși de ceară.

   Stăpânindu-și dorința de a o lua la sănătoasa, comisarul trase un scaun metalic lângă pat și se așeză la capul muribundului care, cu ochii închiși strâns, părea că doarme.

   - Tano? Tano? Sunt comisarul Montalbano.

   Reacția celuilalt veni prompt: deschise larg ochii și dădu să sară din pat - o răbufnire violentă dictată cu certitudine de instinctul de animal vânat prea multă vreme. Apoi, odată privirea focalizată asupra comisarului, trupul încordat al lui Tano se destinse vizibil.

   - Voiați să-mi vorbiți?

   Tano făcu semn din cap că da și încercă să schițeze un surâs. Apoi vorbi, rostind cuvintele lent, făcând un efort vizibil.

   - Vedeți, până la urmă tot m-or aruncatără de pe drum, în șanț.

   Se referea la discuția lor de la căscioara dintre viile de „la nuc”. Montalbano nu știu ce să-i răspundă.

   - Dați-vă aproape.

   Montalbano se ridică de pe scaun și se aplecă spre celălalt.

   - Mai.

   Comisarul se aplecă și mai mult, până când mai-mai că atinse cu urechea buzele celuilalt: răsuflarea fierbinte a muribundului îi provocă o senzație de dezgust.

   Atunci, Tano, lucid și precis, îi spuse tot ce avea de spus. Însă efortul îl vlăguise de tot: închise din nou ochii, iar Montalbano nu înțelese ce-i rămânea de făcut - să plece sau să mai zăbovească nițel pe acolo? Alese să se așeze la loc pe scaun, moment în care Tano mormăi din nou ceva.

   Comisarul sări iar de pe scaun, aplecându-se spre muribund.

   - Cum ați spus?

   - Spăimântat îs.

   I se făcuse frică, iar în condiția în care se afla nu se mai sfia să recunoască. Aceasta să fi fost oare pioșenia: valul acesta brusc de căldură, vibrațiile acestea necontrolate ale inimii, sentimentul acesta pustiitor?

   Montalbano îi puse palma pe frunte lui Tano și, tutuindu-l ca pe un prieten, zise:

   - Nu tu rușina s-o mărturisești. Dovadă de bărbăție-i asta. Tot bărbatu` se spăimântă când face pasu` de-l faci tu acu`. Adio, Tano.

   Și ieși cu pas grăbit, trăgând ușa după el.

   Acum, pe lângă chestor și agenții de pază, pe coridor își făcuseră apariția De Diminicis și Schiacchitano. Îi alergară în întâmpinare.

   - Ce ți-a spus? îl iscodi nerăbdător De Diminicis.

   - Nimic, n-a reușit să vorbească. Era evident că vrea să-mi spună ceva, dar n-a izbutit. Trage să moară!

   - Bleah! făcu Schiacchitano suspicios.

   Calm, Montalbano îi puse celuilalt palmele pe piept, apoi îl împinse cu violentă. Schiacchitano aproape că zbură prin aer 3 metri înapoi, rămânând apoi înmărmurit de reacția lui.

   - Stai acolo, să nu-ndrăznești să te apropii, îi șuieră printre dinți comisarul.

   - Ajunge, Montalbano, potolește-te, interveni chestorul.

   De Diminicis nu păru să acorde prea mare importanță conflictului dintre cei doi.

   - Mă întreb totuși ce-o fi vrut să zică, insistă el, scrutându-l pe comisar cu o privire de inchizitor, care părea să spună: vrei să mă duci cu fofârlica, ai?

   - Dacă ți-e cu folos, aș putea încerca să ghicesc, replică pe un ton agasat Montalbano.

   Înainte să se întoarcă la Montelusa, Montalbano se opri la barul din apropierea spitalului și dădu peste cap un pahar de J&B dublu, sec.

   La plecare, comisarul calculă în gând că în jur de 7 și jumătate seara avea să fie la Vigata, la timp pentru întâlnirea cu Ingrid.

   - De vorbit a vorbit, nu-i așa? îl iscodi pe un ton împăcat chestorul.

   - Da.

   - Ceva important?

   - După părerea mea, da.

   - Și de ce te-a ales taman pe dumneata?

   - Îmi promisese un cadou drept mulțumire pentru loialitatea de care am dat dovadă față de el în toată povestea asta.

   - Te ascult.

   Montalbano îi destăinui totul de-a fir a păr; la sfârșit, chestorul rămase pe gânduri. Apoi oftă adânc.

   - Îți iei oamenii și te ocupi personal de tot. E mai bine să nu afle nimeni altcineva. Nici chiar cei de la chestură: ai văzut și dumneata, peste tot sunt cârtițe.

   Apoi recăzu vizibil în starea de deprimare de la ducere.

   - Frumos ne șade, nimic de zis! spuse, furios.

   Pe la jumătatea drumului, îi sună telefonul.

   - Da? zise chestorul.

   Interlocutorul se dovedi foarte succint.

   - Mulțumesc, concluzionă chestorul, încheind convorbirea.

   Apoi se întoarse spre Montalbano:

   - Era De Dominicis. Voia să mă informeze - cu deferența cuvenită, desigur - că Tano a încetat din viață. Practic, a murit când am plecat noi din spital.

   - Sfatul meu ar fi să stea cu ochii-n patru, spuse Montalbano.

   - De ce, mă rog frumos?

   - Să nu cumva să le fure cadavrul, comentă ironic, comisarul.

   În mașină se lăsă liniștea, însă nu pentru mult timp.

   - De ce s-a grăbit De Dominicis să vă anunțe că Tano a murit?

   - Dragul meu, informația îți era practic destinată. Este limpede că De Dominicis, care nu-i deloc prost, crede - pe bună dreptate, de altfel - că Tano a reușit să-ți spună ce avea de spus. Prin urmare, vrea să participe și el la împărțirea tortului, dacă nu cumva chiar să ți-l sufle de sub nas.

   La comisariat se mai aflau doar Catarella și Fazzio. Mai bine așa, își spuse, prefera să discute cu Fazio fără să fie nevoit să se ferească de urechi indiscrete.

   Mai mult din datorie decât din curiozitate, iscodi:

   - Da` restu` unde-s?

   - Umblă să pună mâna pe 4 mucoși care s-or urcatără pe două motociclete și s-or pusără pe făcut întrecere de viteză.

   - Iisuse! Adicătelea tot comisariatu-și luă liber ca să asiste la o cursă de motociclism?

   - Asta-i o cursă specială, explică Fazio. O motocicletă-i verde, ailaltă-i galbenă. Întâi pleacă aia galbenă, care-i dă-n blană cât poate printre pietoni și pradă tot ce-i de prădăciune. După o oră sau două, când lumea-și mai vine în fire, pleacă aia verde, care ia cu japca tot ce rămase nejăcmănit. Pe urmă, schimbă strada și cartieru`, numa` că de data asta cea dintâi pleacă motocicleta verde. De fapt, întrecerea asta-i: cine dă mai mult cu cioarda.

   - Am înțeles. Ascultă: Fazio, treci în seara asta pe la firma Vinti și roagă-l, în numele meu, pe contabilul-șef să ne împrumute vreo 10 lopeți, târnăcoape, sape și cazmale. Mâine-dimineață, la 6, ne vedem cu toții aici. Or să rămână la comisariat domnul Augello și Catarella. Plecăm cu două mașini; de fapt, numai cu una, pentru că de la Vinti mai ceri să-ți dea și o mașină de teren, un jeep. Apropo, cheile de la garajul nostru la cine-s?

   - Le ține ofițerul de serviciu. Acu`-s la Catarella.

   - Zi-i să ți le dea și adu-mi-le încoa`.

   - Imediat. Să-mi fie cu iertăciune, dom` comisar, da` la ce ne trebuie 9 lopeți și sape, mă rog frumos?

   - Pen` că de mâine ne lăsăm de meserie, de aia. Ne apucăm de agricultură, ne dedicăm vieții sănătoase de la țară. Na, așa ești mulțumit?

   - Apăi cu `mneavoastră, dom` comisar, de câteva zile nu se mai poate vorbi omenește. Vi s-or înecatără corăbiile ori ce? Că vă făcurăți acru și antipatic rău, zău dacă nu!

8

   Din clipa în care o cunoscuse - respectiv, în cursul unei anchete în care Ingrid, nevinovată fiind, îi fusese oferită pe tavă drept țap ispășitor prin intermediul unor piste false - între comisar și acel splendid exemplar feminin se născuse o prietenie cu totul și cu totul stranie.

   Când și când, Ingrid îl suna, apoi se întâlneau și petreceau seara împreună, vorbind câte-n lună și-l stele. Tânăra luase obiceiul să i se spovedească, să-i povestească despre toate ale sale, în vreme ce el se mulțumea să-i dea sfaturi înțelepte, ca un frate mai mare; i-ar fi plăcut rolul acela de părinte spiritual - rol pe care fusese nevoit să și-l asume în urma unor eforturi considerabile, de vreme ce Ingrid îi suscita gânduri ce n-aveau nimic de-a face cu spiritul. Niciodată, în decursul celor 6 sau 7 întâlniri, nu se întâmplase ca Montalbano să ajungă înaintea ei: Ingrid avea un cult al punctualității vecin cu mania.

   La fel se întâmplă și acum: trăgând mașina în parcarea barului de la Marinella, comisarul observă că mașina lui Ingrid era deja acolo, lângă un Porsche cabriolet - un bolid vopsit într-un galben supărător la vedere, mult prea îndrăzneț pentru gusturile lui Montalbano.

   Intrând, o zări pe Ingrid în picioare la bar, cu un pahar de whisky în față; lângă ea, vorbindu-i pe un ton confidențial, un bărbat la vreo 40 de ani îmbrăcat în galben din cap până-n picioare, ca un canar: gesturi elegante, Rolex la mână și părul prins într-o codiță șic.

   „Oare când se schimbă de haine își schimbă și mașina?” se întrebă în gând comisarul.

   În clipa în care-l zări intrând, Ingrid pur și simplu îi alergă în întâmpinare, îl îmbrățișă și-l sărută evaziv pe buze - era fericită să-l vadă, nu-ncăpea nicio îndoială.

   Dinspre partea lui, și Montalbano se bucura de întâlnire: Ingrid era o adevărată minune dumnezeiască, cu părul ei blond desfăcut pe umeri, în blugii strâmți, parcă desenați pe picioarele ei foarte lungi, în sandale și în bluza azurie transparentă care lăsa să i se întrezărească rotunjimea sânilor.

   - Acum, scuză-mă, îi zise ea canarului de la bar. Ne mai vedem.

   Se așezară la o masă - Montalbano refuză să-și ia ceva de băut - în vreme ce bărbatul cu Rolex se duse să-și termine paharul de whisky pe terasa cu vedere spre mare.

   - Arăți bine, făcu Ingrid. În schimb, la televizor, astăzi, mi s-a părut că ești bolnav.

   - Mda, fu singurul comentariu al lui Montalbano, care se grăbi să continue subiectul: Și tu arăți bine.

   - Ia spune, de asta ai vrut să mă vezi, ca să facem schimb de complimente?

   - Vreau să-ți cer o favoare.

   - Iată-mă-s.

   De pe terasă, bărbatul cu codiță arunca ocheade către masa lor.

   - Ăla cine-i?

   - Un tip pe care-l cunosc. Ne-am intersectat pe drum, când veneam încoace, iar el m-a urmărit până aici și mi-a făcut cinste cu un pahar de whisky.

   - Bine, bine, îl cunoști. Dar în ce sens?

   Ingrid deveni brusc serioasă; o cută adâncă îi răsări pe frunte.

   - Ești gelos?

   - Știi bine că nu. Ca să nu-ți mai repet că, de altfel, nici n-aș avea motiv. Numai că de cum l-am văzut mi s-a ridicat un nod în stomac. Cum îl cheamă?

   - Ei, hai, Salvo, zău așa! Ce-ți pasă?

   - Spune-mi cum îl cheamă.

   - Beppe... Beppe De Vito.

   - Și ce-nvârte el, mă rog frumos, de-și permite Rolex, Porsche și tot restul?

   - Face comerț cu piei.

   - Te-ai culcat cu el?

   - Da, o dată, anul trecut parcă. Iar acum tocmai îmi propunea să facem un bis. Problema este însă că de la acea unică întâlnire nu am o amintire prea plăcută.

   - Un degenerat sau ce?

   Ingrid îl privi preț de o secundă, apoi izbucni într-un râs atât de zgomotos, încât barmanul tresări speriat.

   - Ce ai găsit de râs?

   - Râd de mutra ta: ți-ai luat o față de polițai cumsecade, scandalizat de ce-i este dat să audă. Nu, Salvo, dimpotrivă. Tipul este total lipsit de fantezie. Îmi amintesc de el ca despre o creatură inutilă, dar sufocantă.

   Montalbano îi făcu semn bărbatului cu codiță să vină la masa lor; în vreme ce acesta se apropia cu un surâs radios pe față, Ingrid îl cerceta pe comisar cu un aer îngrijorat.

   - Bună seara. Eu vă cunosc, să știți. Sunteți domnul comisar Montalbano, nu-i așa?

   - Din păcate pentru dumneavoastră, mă tem că veți avea ocazia să mă cunoașteți mult mai îndeaproape.

   Bărbatul încremeni, apoi whisky-ul începu să-i tremure în pahar, în vreme ce cuburile de gheață scoteau un clinchet ritmic, muzical.

   - De ce „din păcate”?

   - Nu sunteți dumneavoastră Giuseppe Di Vito, negustorul de piei?

   - Ba da... numai că nu înțeleg.

   - Veți înțelege la momentul potrivit. Într-una din zilele următoare veți fi convocat la chestura din Montelusa. O să fiu și eu acolo, așa că vom avea posibilitatea să stăm de vorbă pe îndelete.

   Galben precum ceara, bărbatul lăsă paharul pe masă: se vedea treaba că nu mai avea vlagă să-l țină în mână.

   - N-ați putea oare, cu toată stima vă rog, să-mi dezvăluiți în avans... să-mi explicați...

   Montalbano își luă aerul unui năpădit de o generozitate subită.

   - Uitați care-i treaba, vă spun, însă numai pentru că sunteți prieten cu domnișoara aici de față. Este vorba despre un neamț, Kurt Suckert îi zice. Îl cunoașteți?

   - Vă jur pe ce am mai scump: n-am auzit în viața mea de el, făcu celălalt, trăgând din buzunar o batistă galbenă și ștergându-și sudoarea care-i șiroia pe frunte.

   - Ah, dacă asta-i tot ce puteți spune, nu mai am nimic de adăugat, replică pe un ton de gheață comisarul.

   Apoi, făcându-i semn celuilalt să se dea mai aproape, adăugă:

   - Atât vă sfătuiesc, nu umblați cu fofârlica. Bună seara.

   - Bună seara, răspunse mecanic De Vito și, fără să arunce nici măcar o privire în direcția lui Ingrid, ieși în fugă.

   - Un ticălos, asta ești, spuse calm Ingrid. O canalie.

   - Da, într-adevăr, din când în când mă ia valul și devin ticălos.

   - Individul ăsta, Suckert, chiar există?

   - Da. Mai exact, a existat. Numai că-și luase numele de Malaparte. A fost un scriitor.

   De afară se auzi vuietul motorului mașinii Porsche, urmat de un demaraj cu scrâșnet de roți.

   - Acum, că te-ai descărcat, te simți mai bine? întrebă Ingrid.

   - Suficient de bine, da.

   - Am înțeles de cum ai intrat că ești cătrănit. Ce ți s-a întâmplat, poți să-mi spui?

   - Da, aș putea, dar nu merită. Sâcâieli la serviciu.

   Montalbano îi suferă lui Ingrid să-și lase mașina în parcarea barului: avea s-o ia la întoarcere. Ea nu-l întrebă nici încotro mergeau, nici care era planul de acțiune.

   La un moment dat, pe drum. Montalbano o iscodi:

   - Cum mai merg lucrurile cu socrul tău?

   Ingrid se înveseli brusc.

   - Bine! Ar fi trebuit să-ți spun mai devreme, scuză-mă. Cu socrul meu lucrurile merg bine. De două luni m-a lăsat pur și simplu în pace, nu-mi mai dă deloc târcoale.

   - Cum așa?

   - Habar n-am, nu mi-a spus nimic. Ultima dată când s-a luat de mine a fost pe drumul de întoarcere de la Fela, unde fuseserăm la o nuntă: doar el și cu mine, pentru că soțul meu n-a putut veni, iar soacră-mea nu s-a simțit bine. La un moment dat, s-a încadrat pe un drum secundar, a mai mers câțiva kilometri și a oprit în apropierea unui pâlc de copaci. M-a obligat să cobor, m-a dezbrăcat, m-a aruncat la pământ și mi-a tras-o cu aceeași violență dintotdeauna. A doua zi, am plecat la Palermo cu soțul meu, iar peste o săptămână, când m-am întors, socrul meu era parcă alt om: îmbătrânit brusc, speriat, cu mâinile tremurânde. De atunci mă evită. Prin urmare, pot spune că acum nu-mi mai este teamă că aș putea da nas în nas cu el pe vreun coridor întunecat al casei și să mă trezesc izbită de perete, cu o mână de-a lui pe sâni și cu cealaltă între picioare.

   - Asta-i bine, nu-i așa?

   Montalbano cunoștea mai multe decât Ingrid despre întâmplarea pe care aceasta tocmai o povestise.

   Aflase despre relația ei cu propriul socru încă din prima zi când o întâlnise. Apoi, într-o seară, pe când stăteau de vorbă, Ingrid izbucnise într-un hohot convulsiv de plâns: nu mai suporta situația. Era o femeie crescută în spiritul libertății depline, iar acum se simțea mizerabilă, pângărită de acel semiincest pe care era obligată să-l accepte: se gândea chiar să-și părăsească soțul și să se întoarcă în Suedia, căci pâinea și-ar fi câștigat-o cu ușurință într-un fel sau altul - la urma urmei, era un foarte priceput mecanic auto.

   Atunci, Montalbano hotărâse ferm că avea s-o ajute, s-o scoată din capcana în care căzuse.

   Prin urmare, a doua zi o invitase la masă pe Anna Ferrara, inspectorul de poliție care-i purta sâmbetele de ceva vreme, având însă convingerea că Ingrid era amanta comisarului.

   - Sunt deznădăjduit, își intră Montalbano în rol, cu o expresie tragică.

   - Oh, Doamne, ce s-a întâmplat? se arătă îngrijorată Anna, prinzându-i mâna între palmele sale.

   - S-a întâmplat că Ingrid mă înșală.

   Și își lăsă capul în piept: în mod miraculos, reuși să-și umezească ochii.

   Anna își reprimă cu greu o exclamație de triumf. Aha, carevasăzică avusese dreptate, știuse că așa avea să se-ntâmple! Între timp, comisarul își ținea fața ascunsă în palme, iar tânăra simțea cum manifestarea aceea de disperare îi răscolea inima.

   - Știi, m-am ferit să-ți spun ca să nu te fac să suferi, însă am făcut unele cercetări asupra lui Ingrid. Trebuie să știi că nu ești singurul bărbat din viața ei.

   - Asta știam! comentă comisarul, continuând să-și țină fața ascunsă în palme.

   - Și atunci?

   - De data asta-i altceva! Nu-i o aventură ca toate celelalte, pe care, la urma urmelor, i-aș putea-o trece cu vederea! Acum s-a îndrăgostit și se poartă altfel cu mine!

   - Știi cumva cine-i bărbatul de care s-a îndrăgostit?

   - Da, socrul ei.

   - Oh, Dumnezeule mare! făcu Anna, sărind de pe scaun. Ți-a spus asta cu gura ei?

   - Nu, așa am dedus eu. Însă ea neagă. Neagă totul. În cazul ăsta, am nevoie de o dovadă, o dovadă incontestabilă pe care să i-o trântesc în față.

   Cum era de aștepta, Anna se oferise să-i furnizeze ea însăși dovada cu pricina.

   Câteva zile mai târziu, reușise să fotografieze în detaliu scena agresiunii din boschete pe care Ingrid tocmai i-o relatase acum comisarului. Cu ajutorul unei prietene de încredere de la Criminalistică, mărise cadrele, apoi îi înmânase fotografiile lui Montalbano.

   Socrul lui Ingrid, medic primar la spitalul din Montelusa, era totodată și un politician de prim rang pe plan regional: comisarul expediase câte o documentație elocventă atât la sediul partidului, cât și la spital și pe adresa de acasă a medicului. Pe spatele fiecăreia dintre cele 3 fotografii scrisese doar atât: „Te avem la mână”. Fără doar și poate că atacul îl speriase de moarte, dându-și seama într-o fracțiune de secundă că-i erau în pericol atât cariera, cât și viața de familie.

   Pentru orice eventualitate, comisarul păstra la loc sigur încă vreo două duzini de instantanee. Lui Ingrid nu-i dezvăluise nimic din tot ce făcuse: din câte o cunoștea, femeia ar fi fost în stare să facă tărăboi mare, de vreme ce privacy-ul ei cu iz suedez fusese atât de grav violat.

   Montalbano apăsă pedala de accelerație: era mulțumit să afle că mecanismul complex scornit de mintea lui dăduse rezultatul scontat.

   - Urcă-te la volan și adu tu mașina înăuntru, zise Montalbano, coborând și făcându-și de lucru cu persiana garajului din curtea Poliției.

   Odată mașina intrată, coborî persiana la loc și aprinse luminile.

   - Ce am de făcut? se interesă Ingrid.

   - Vezi rămășițele Fiatului Cinquecento de colo? Vreau să aflu dacă nu cumva frânele i-au fost lucrate.

   - Nu știu dacă voi reuși să-mi dau seama.

   - Încearcă, totuși.

   - În cazul acesta, trebuie să-mi iau adio de la bluză.

   - A, nu, așteaptă. Am adus ceva cu mine.

   Luă o sacoșă de plastic de pe bancheta din spate a mașinii și scoase din ea o cămașă bărbătească și o pereche de blugi de-ai săi.

   - Uite, pune-ți astea.

   În vreme ce Ingrid se schimba de haine, comisarul porni în căutarea unei lămpi portabile, din acelea folosite în atelierele auto: găsi una lăsată pe un banc de lucru și-i vârî ștecherul în priză.

   Fără să scoată niciun cuvânt, Ingrid luă lampa, o cheie engleză și o șurubelniță și se strecură sub planșeul deformat al mașinii. N-avu nevoie de mai mult de 10 minute. Ieși de sub mașină murdară de praf și ulei.

   - Am avut noroc, spuse. Cablul de frână a fost secționat parțial, sunt 100% convinsă.

   - Cum adică, parțial?

   - Adică n-a fost secționat de tot, l-au tăiat doar atât cât trebuia pentru ca mașina să nu rămână fără frâne la prima apăsare pe pedală. Însă la prima apăsare mai violentă, cablul s-a rupt de tot.

   - Ești sigură că nu s-a rupt singur, pur și simplu? La urma urmelor, era o mașină foarte veche.

   - Tăietura este prea curată. Nu se văd urme de uzură în jurul tăieturii, sau, dacă există, sunt nesemnificative.

   - În regulă. Acum, ascultă bine ce-ți spun, îi zise Montalbano. Bărbatul de la volan a plecat cu mașina de la Vigata la Montelusa, a parcat-o acolo și și-a văzut de treabă câteva ore, apoi s-a întors spre Vigata. Accidentul s-a petrecut pe valea abruptă dinaintea intrării în oraș - valea Catena. S-a izbit frontal de un camion. Ți-e clar tabloul?

   - Foarte clar.

   - Atunci, vin eu și-ntreb: după părerea ta, lucrătura asa de toată frumusețea a fost făcută la Vigata sau la Montelusa?

   - La Montelusa, spuse Ingrid. Dacă ar fi plecat cu cablul secționat de la Vigata, accidentul s-ar fi petrecut cu mult înainte de locul în care s-a petrecut în realitate. Mai vrei să afli și altceva?

   - Nu. Mulțumesc.

   Ingrid nu dădu semn c-ar vrea să se schimbe de haine sau să-și curețe măcar mâinile.

   - Mă spăl la tine acasă, îi zise.

   Ingrid coborî în dreptul parcării barului din Marinella, urcă la volanul mașinii sale și-l urmă pe comisar spre casă. Nu se făcuse încă miezul nopții, iar căldura de peste zi nu se ostoise încă.

   - Intri la duș?

   - Nu, prefer o baie în mare. Eventual, fac duș pe urmă.

   Se dezbrăcă de hainele murdare, își scoase și chiloții, iar comisarul se văzu obligat la un efort considerabil că reintre în pielea neîncăpătoare și aducătoare de suferință a sfetnicului ei spiritual.

   - Hai, dezbracă-te, vino și tu!

   - Nu. Îmi place să te admir de aici, de pe verandă.

   Luna plină părea totuși că face prea multă lumină.

   Monalbano se întinse comod în șezlong, desfătându-se să urmărească silueta lui Ingrid, care alerga cu pas vioi pe nisip și, intrând în apa rece a mării, începu un dans ritualic, executat din mici salturi cu brațele ridicate. Apoi o zări plonjând în valuri, o urmări o vreme până ce se transformă într-un punct negru, plutitor, și, brusc, căzu într-un somn adânc.

   Când se trezi, la orizont se ițeau primele raze străvezii de lumină.

   Înfrigurat, se ridică din șezlong, puse de cafea și bău 3 cești, una după alta. Înainte să plece, Ingrid făcuse curat prin casă: acum nu mai era nicio urmă  a trecerii ei pe acolo. Comisarul își spuse că femeia aceea valora greutatea ei în aur, făcuse întocmai ce-i ceruse el, fără să-i ceară nicio explicație. Dacă era s-o judece după curiozitatea pe care o arăta, ei bine, nici n-ar fi zis că-i muiere. Însă atât, numai din punctul acela de vedere - adăugă el în gând.

   Simțind că-l rodea stomacul, deschise frigiderul: vinetele alla parmigiana rămase de la prânz dispăruseră: le dăduse gata Ingrid. Se văzu nevoit să se mulțumească cu un colț de pâine și o bucată de brânză.

   Așa cum îi stătea obiceiul, ajunse la comisariat cu 10 minute întârziere.

   Subordonații săi pregătiseră de plecare două mașini: una de serviciu și un jeep împrumutat de la firma Vinti, încărcat cu lopeți, sape, târnăcoape și cazmale.

   „Uită-te la ei - își spuse. Zici că-s pălmași de se duc să-și câștige pâinea lucrând cu ziua la câmp.”

   Muntele Crasto - care, dinspre dinspre partea lui, nici nu visase vreodată c-ar putea fi numit munte - era o clonă golașă la vest de Vigata, răsărită la nici 500 de pași de țărmul mării.

   Practic lipită de munte, pe versantul opus celui dinspre mare, dăinuia un fel de fortăreață stâncoasă, numită popular u crasticeddru: buldozerele și camioanele nu ajunseseră încă până acolo, iar locul îl păsta încă frumusețea sălbatică.

   U crasticeddru era, de altfel, destinația celor două mașini cu polițiști, care ajunseră acolo parcurgând drumuri secundare, ca să nu atragă atenția. Neexistând un drum de acces sau măcar o cărare, era greu de pătruns cu mașinile, însă comisarul ținea morțiș să meargă până la baza stâncii.

   Odată ce se văzură acolo, Montalbano le ordonă celorlalți să coboare.

   Răcoare plăcută a dimineții senine îi învioră.

   - Ce tre` să facem? îl iscodi Fazio.

   - Beliți ochii la u creasticeddru. Cu atenție. Îi dați ocol dintr-o parte într-alta. Haideți, la treabă. Pe undeva, pe aici, trebuie să fie intrarea într-o peșteră. Probabil c-au ascuns-o, au camuflat-o cu pietre și crengi. Fiți cu ochii-n patru. Trebuie mort-copt să dați de ea. Vă garantez că există.

   Agenții se împrăștiară.

   Două ore mai târziu, descurajați, se adunară cu toții lângă mașini. Soarele începuse să ardă, erau cu toții transpirați. Prevăzătorul Fazio adusese cu el un termos cu cafea și unul cu ceai.

   - O luăm de la capăt, hotărî Montalbao. De data asta, mai priviți și pe jos, la picioarele voastre, poate observați ceva nelalocul lui.

   Se puseră din nou pe căutat, iar după o altă jumătate de oră, Montalbano auzi vocea îndepărtată a lui Galluzzo care-l chema:

   - Dom` comisar! Dom` comisar! Dați fuga-ncoa`!

   Montalbano îl ajunse pe agentul său, căruia-i fusese repartizat sectorul cel mai apropiat de șoseaua provincială spre Fela.

   - Ia uitați-vă colea!

   Cineva încercase să șteargă urmele, totuși din loc în loc se zăreau limpede amprentele cauciucurilor unui camion de mare tonaj.

   - Vin din direcția aceea, spuse Galluzzo, arătând spre stâncă.

   În timp ce rostea cuvintele, se opri brusc, rămânând cu gura căscată.

   - Hristoși și dumnezei! se stropși Montalbano.

   Oare cum de nu-i trecuse niciunuia prin cap? În fața lor se ridica un bloc mare de stâncă, plasat într-o poziție neobișnuită, din spatele căruia se ițeau smocuri lungi de buruieni uscate.

   În timp ce Galluzzo își chema colegii, comisarul se apropie de blocul de piatră, apucă o tufă de iarbă-spadă și trase cu putere. În clipa următoare se pomeni lat la pământ pe spate: iarba n-avea rădăcini, fusese plasată acolo laolaltă cu tufe de mătură verde ca să camufleze intrarea în peșteră.

9

   Blocul de stâncă era mai degrabă o lespede de piatră, aproape dreptunghiulară, care părea să facă corp comun cu roca muntelui, sprijinindu-se pe un soi de dală, tot de piatră.

   Montalbano calculă din ochi că lespedea avea aproximativ 2 metri înălțime și 1 metru și jumătate lățime: nici vorbă să poată fi urnită din loc. Și totuși, o soluție trebuia să existe. Pe latura stângă a lespezii, la vreo 10 centimetri de margine, zări o scobitură în stâncă: părea cât se poate de naturală.

   „Dacă în loc de lespede ar fi fost o ușă normală din lemn - medită Montalbano - scobitura aceea s-ar fi aflat la înălțimea potrivită pentru o clanță.”

   Scoase din buzunar un pix și încercă să-l strecoare prin scobitură: era adâncă, pixul intra cu totul. Dădu să pună pixul la loc în buzunar, însă-l simți cleios, murdar. Îl privi atent, apoi îl duse la nas, amușinându-l.

   - Apăi ăsta ulei îi, spuse Fazio, singurul care rămăsese să-l urmărească.

   Ceilalți agenți se adăpostiseră la umbră: Gallo dăduse peste o tufă de măcrișul-caprei, iar acum le oferea mărinimos colegilos:

   - Suge-i picioru`! Are gust bun și-ți taie setea cât ai zice pește!

   Montalbano își spuse că nu exista decât o singură soluție.

   - Cablu de oțel avem în mașină?

   - Da, gipanu` are tot ce-i trebuie.

   - Încearcă să-l aduci încoa`, să-l tragi cât mai aproape.

   În vreme ce Fazio se îndepărta, comisarul - încredințat că descoperise ingineria prin care putea urni lespedea din loc - privi peisajul cu alți ochi. Dacă acela era într-adevăr locul indicat de Tano pe patul de moartea, în apropiere trebuia neapărat să existe și un punct de supraveghere.

   Nu foarte departe de locul unde se opriseră polițiștii se zărea o cabană minusculă („Parcă-i un zar”), cu o singură odaie. Ușa - din lemn, acum închisă - părea trainică; imediat lângă ea, la înălțimea unui stat de om, se zărea o fereastră fără canaturi, protejată doar de două bare de fier puse în cruce. Părea nelocuită, însă cu toate acestea era singurul post posibil de observație, celelalte construcții dim împrejurimi aflându-se la o distanță prea mare.

   Ca să se încredințeze, îl chemă pe Galluzzo.

   - Du-te s-arunci o privire sus, la căsuța de colea. Caută o cale să deschizi ușa cu binișoru`, n-o dărâma, auzi? Pe urmă te uiți înăuntru să vezi dacă-s semne de viață recente, adicătelea dacă a locuit careva de curând acolo. După care te-ntorci, numa` să lași totul exact cum era, ca și cum nici n-ai fi trecut pe acolo.

   Între timp, gipanu` fusese tras până aproape de baza lespezii.

   Comisarul ceru să-i fie dat un capăt al cablului de oțel, pe care-l strecură cu ușurință în scobitură, împingându-l apoi din ce în ce mai adânc. Cablul nu întâmpină nicio rezistență, aluneca în interiorul blocului de piatră de parcă ar fi urmat un ghidaj precis: de altfel, câteva secunde mai târziu, capătul lui se îți din spatele lespezii, precum căpățâna curioasă a unui șerpișor.

   - Prinde capătu` de colea, îi spuse Montalbano lui Fazio, leagă-l de gipan, vâră-n contact și începe să traci, da-ncetu` cu-ncetu`.

   Mașina prinse să se miște lent și, odată cu ea, lespedea începu să alunece dinspre latura dreaptă spre stânga, ca și cum ar fi glisat pe niște pivoți invizibili.

   - Rapriti pipiti e chuditi popiti, murmură fermecat Germana, amintindu-și o formulă magică din copilărie, folosită de vrăjitori la deschiderea ușilor ferecate.

   - Credeți-mă pe cuvânt, domnule chestor: lespedea aceea de piatră a fost transformată în poartă de intrare de un meșter foarte iscusit, căci pivoții de fier erau imposibil de detectat din exteriorul peșterii. Iar de închis, am închis-o la fel de ușor cum am deschis-o. Am avut lanterne cu noi interioul cavernei a fost amenajat cu grijă și foarte inteligent. Podeaua, de exemplu, a fost realizată din câteva zeci de farlacche prinse între ele și întinse peste pardoseala de piatră a peșterii.

   - O clipă. Ce sunt totuși aceste farlacche?

   - Nu știu cum le spune în italiană. Să zicem că-s un fel de stinghii de lemn foarte dese. S-a recurs la podea pentru ca lăzile cu armament depozitate în peșteră să nu se afle în contact cu solul umed. Și pereții sunt acoperiți cu un fel de lambriuri - de fapt, tot stinghii de lemn, ceva mai ușoare. În sfârșit, interiorul peșterii oferă senzația unei cutii de lemn fără capac. Altfel spus, s-a lucrat cu migală la amenajarea ei.

   - Și armamentul?

   - Un adevărat arsenal. Circa 30 de mitraliere și pistoale-mitralieră, peste 100 de pistoale automate și revolvere, 2 bazooka, muniție arhisuficientă, lăzi cu explozibil de toate tipurile, de la trotil la semtex. Pe urmă, uniforme nou-nouțe cu toptanul: de carabinieri, de poliție, veste antiglonț și tot felul de alte mărunțișur. Și totul, dat absolut totul, în perfectă ordine, fiecare obiect învelit în celofan.

   - Și zici că le-am aplicat o lovitură grea, nu-i așa?

   - Bineînțeles. Tano s-a răzbunat cu vârf și îndesat, și a făcut-o de o asemenea manieră încât să nu treacă drept trădător sau penitent. Vă comunic, totodată, că nu am confiscat armele: le-am lăsat la locul lor, în peșteră. Împreună cu oamenii mei, am organizat paza pe câte două schimburi. Sunt postați într-o cabană părăsită aflată la câteva sute de metri de depozit.

   - Speri să apară vreunul ca să-și facă aprovizionarea?

   - Cam așa ceva.

   - În regulă, sunt de acord cu dumneata. Mai așteptăm o săptămână, ținem totul sub control, iar dacă în tot acest timp nu se întâmplă nimic, operăm sechestrul. A, ascultă, Montalbano: n-ai uitat de invitația mea la cină pentru poimâine, nu-i așa?

   - Oare cum mi-aș putea permite să uit așa ceva?

   - Îmi pare rău, de data asta ai face bine să uiți. Amânăm pentru câteva zile, soția mea are gripă.

   N-a fost nevoie să treacă o săptămână.

   A trezia zi după descoperirea depozitului de armament, după schimbul său de gardă care durase de la miezul nopții până la ora prânzului, Catarella, abia ținându-se pe picioare de somn, se prezentă în fața comisarului la raport: Montalbano le dăduse ordin tuturor să procedeze astfel.

   - Noutăți?

   - Ni`ca-nimicuța, dom`le. Totu` calmeață și linișteală-n tot locu` fuse.

   - Foarte bine. Adicătelea nu, foarte rău. Acu` hai, du-te să te culci.

   - Ah, acu` că-mi storsei mintea, o trebușoară tot fusese, da` un fără portanță, v-o zic mai mult din scrupul decât din datorie. Cum să-i zic, o-ntâmplare călătoare.

   - Pasageră, Catare. Ia zi-i, care-i trebușoara asta fără portanță.

   - Fu un turist, fuse.

   - Încearcă să fii mai explicit, Catare.

   - După tot ceasu`, era douăș`unu spre `neață.

   - Dacă era `neață, înseamnă că era ora 9, Catare.

   - Cum vreți `mneavoastră. Auzii eu zgomot ca de motogigletă, pusei mâna pe binoclu` de la gât, mă apropiai precautamente de lucarnă și asta fu! Avui confirmația: o motogigletă roșă era!

   - N-are importanță culoarea. Zi-i mai departe.

   - De pe motogigletă se dădu jos un turist de sex masculin, se dădu.

   - Da` de unde ai dedus tu, mă morg frumos, că era vorba de unturist?

   - Pen` că la gât purta o mașină de fotografata mare tare, atâta de mare de ziceai că-i tun, Doamne, iartă-mă.

   - Cu teleobiectiv, adicătelea?

   - Ăla-i, da, să trăiți! Și se puse pe fotografiat.

   - Pă, ce anume a fotografiat?

   - Tot ce era de fotografiat, dom`le. Peisagiu`, crasticeddru, căscioara unde eram eu înuntru...

   - S-a apropiat de gura peșterii?

   - Asta nu, dom`le. Apăi, e ce păzeam acolo? Când o-ncălecat la loc pe motogigletă să plece, mă salută. Flutură așa cu mâna și mă salută.

   - Te-a văzut?

   - Asta nu, că eu tot mereu înuntru stătui. Da` asta făcu: porni motogigleta și făcu ciao cu mânuța spre căscioara unde eram eu.

   - Domnul chestor? Am vești neplăcute: după părerea mea, traficanții de arme au aflat într-un fel sau altul, de descoperirea noastră și au trimis pe cineva în recunoaștere.

   - Dar dumneata cum de ai reușit să afli, mă rog frumos?

   - Azi-dimineață, agentul care făcea de gardă la căbănuța dinapropiere a zărit un necunoscut sosind cu motocicleta și fotografiind zona cu un teleobiectiv puternic. Fără îndoială că intrarea în peșteră fusese marcată anterior cu anumite semne particulare - ce știu eu, o crenguță fixată într-un anumit fel, o pietricică lăsată la o anumită distanță... Vă dați și dumneavoastră seama că era imposibil să reconstituim întocmai tabloul inițial.

   - Scuză-mă că te întreb, agentul dumitale nu fusese oare instruit să acționeze într-o asemenea situație?

   - Ba bineînțeles că da. Agentul aflat de gardă ar fi trebuit, pe rând, să-l oprească pe motociclist, să-l legitimeze, să-i confiște aparatul de fotografiat și să-l conducă pe intrus la secție.

   - Așa, și de ce n-a procedat întocmai?

   - Dintr-un motiv foarte simplu: agentul cu pricina s-a întâmplat să fie subofițerul Catarella, un personaj cunoscut dumneavoastră. Și mie, de altfel.

   - Ah, veno comentariul, singular, dar sobru, al chestorului.

   - În condițiile acestea, cum ordonați să procedăm?

   - Te ocupi imediat, chiar astăzi, acum, de sechestrarea armelor. De la Palermo a venit ordin să transformăm acțiunea într-un evenimentcu mare impact mediatic.

   Montalbano simți un val de sudoarea inundându-i brusc subsorii.

   - Adicătelea altă conferință de presă?

   - Mă tem că da, îmi pare rău.

   În clipa în care se pregăteau  să pornească cu două mașini de serviciu și o camionetă spre crasticeddru, Montalbano observă că Galluzzo se uita la el lung, cu ochi rugători ca de câine bătut.

   Îl luă deoparte.

   - Ce ai?

   - Oare n-ați putea să-mi dați pirmisiunea s-anunț pe cumnatu` de acțiunea noastră? Știți `mneavoastră, ziaristu`...

   - Nu, răspunse Montalbano tăios.

   În clipa următoare însă, se răzgândi: îi venise o idee pentru care nu putea decât să se felicite singur.

   - Ascultă, îi zise lui Galluzzo, fiindcă-i vorba de tine, o să-ți fac totuși hatârul, da` ia-o ca pe un serviciu personal, ne-am înțeles? Du-te de-i telefonează și cheamă-l încoa`.

   Calculul său era următorul: venind cu un operator la fața locului, cumnatul lui Galluzzo avea să transforme descoperirea poliției într-un eveniment cu mare impact mediatic și, prin urmare, o conferință de presă nu și-ar mai fi avut rostul.

   Montalbano nu doar că le-a dat mână liberă lui Galluzzo și operatorlui de la Televigata, dar, descoperindu-și brusc calitățile de regizor, îi ajută chiar la realizarea unor prim-planuri și scene de detaliu: îi ordonă lui Fazio să demonteze și să monteze la loc o bazooka, demonstrându-le apoi telespectatorilor poziția corectă de tragere, lumină ca de zi interiorul cavernei, scoase din cutii toate încărcătoarele și muniți, cerând să fie filmate cu de-amănuntul.

   După două ore de trudă, marfa depozită în peșteră fusese încărcată. Reporterul și operatorul se grăbiră să plece spre Montelusa ca să monteze materialul, în vreme ce Montalbano îl sună de pe telefonul mobil pe chestor.

   - Am încărcat marfa.

   - Foarte bine. Trimite-mi-o aici, la Montelusa. A, ascultă, mai lasă totuși pe cineva de pază. În scurt timp apare acolo și Jacomuzzi, cu oamenii lui de la Criminalistică. Felicitări!

   Jacomuzzi avu grijă să îngroape definitiv ideea unei alte conferințe de presă. Cu totul și cu totul involuntar, desigur, întrucât la conferințele de presă și interviuri Jacomuzzi se simțea ca peștele-n apă.

   Înainte să pornească spre peșteră pentru prelevarea de probe, șeful de la Criminalistică s-a grăbit să anunțe circa 20 de jurnaliști de presă scrisă și televiziune. Prin urmare, dacă reportajul lui Galluzzo avea să devină subiect de deschidere al telejurnalelor regionale, tot scaramazzo, tot tărăboiul iscat de Jacomuzzi în jurul propriei persoane reuși să penetreze în toate buletinele de știri ale televiziunilor naționale. Prin urmare, așa cum prevăzuse Montalbano, chestorul hotărî să nu mai organizeze nicio conferință de presă - la urma urmelor, se aflase totul de-a fir a păr - limitându-se la un comunicat oficial, de circumstanță.

   În chiloți și cu o sticlă de bere în mână, Montalbano se distra în fața televizorlui de acasă urmărind scălâmbăielile lui Jacomuzzi, care, mereu prezentat în prim-plan, explica pe îndelete cum oamenii săi demontau bucățică cu bucățică întregul eșafodaj de lemn din interiorl cavernei, prelevând și îndosariind fie și cel mai mic indiciu - de la o umbră de amprentă digitală până la spectrul unei eventuale urme de pantof.

   În clipa în care grota rămase întru totul despuiată, operatorul de la Retelibera avu ideea unei panorămari lente și îndelungate a interiorului - un procedeu tehnic care avu un efect neașteptat asupra comisarului: Nu, ceva nu se potrivea - își spuse, încercând apoi să se convingă singur că fusese vorba despre o simplă impresie subiectivă. Cu toate acestea, o verificare în plus nu strica niciodată.

   Sună la redacția Retelibera și întrebă de Nicolo Zito, jurnalistul cu vederi comuniste care-i era prieten.

   - Nicio problemă, îți trimit caseta.

   - Păi eu n-am chestiia aia, aparatu`, cum, băga-mi-aș, îi zice.

   - Atunci, n-ai decât să dai o fugă-ncoa`, la Montelusa, și să vezi materialul aici.

   - Mâine, în jur de ora 11, e bine?

   - E bine. Pe mine nu mă găsești, dar o să las vorbă.

   A doua zi, la ora 9 dimineața, Montalbano se afla deja la Montelusa, căutând sediul partidului n rândurile căruia militase cavaliere Misuraca.

   Plăcuța metalică de la intrarea în condominiu îl informă că trebuia să urce la etajul 5. Cinică, aceeași plăcuță nu specifică însă și că unica soluție era să urce pe scări, de vreme ce clădirea nu era dotată cu ascensor.

   După ce parcurse 10, dacă nu cumva mai multe rampe de trepte, Montalbano, răsuflând greu, se găsi în situația de a ciocăni insistent la o ușă care rămase, fatalmente, închisă. Făcu stânga-mprejur, coborî treptele și ieși în stradă. La câțiva metri de intrarea în bloc se afla un magazin de legume și fructe: de după tejghea, un bărbat în vărstă tocmai servea un client.

   Montalbano așteptă până când vânzătorul rămase singur.

   - Spuneți-mi, vă rog, îl cunoșteați pe cavaliere Misuraca?

   - Ce te fute pe `mneata grija pe cine cunosc eu și pe cine nu?

   - Uitați că mă fute. Sunt de la poliție.

   - În regulă. Iar eu mi-s Lenin.

   - Adicătelea vă bateți joc de mine?

   - Ba deloc. Chiar așa mă cheamă, Lenin. Tătâne-miu îmi puse numele ăsta, iar eu mi-s mândru de el. Ori poate că `mneavoastră aparțineți aceleiași categorii ca ăi de intră pe ușa de colea?

   - Nu. Și, în orice caz, eu mă aflu aici strict în interes de serviciu. Așadar, repet întrebarea: îl cunoșteați pe cavaliere Misuraca?

   - Bine`nțeles că-l cunoșteam. Își ducea traiu` intrând și ieșind pe ușa de colea, ca să nu mai spun că nu era zi lăsată de la Dumnezeu să nu-mi frece ridichea cu Fiatul lui Cinquecentro.

   - De ce spuneți asta? Cu ce vă încurca mașina lui?

   - Cu ce mă-ncurca? Și-o lăsa parcată ici, drept în fața magazinului. La fel făcu și atunci, în ziua când pe urmă se duse să se facă fărâme într-un camion.

   - A ținut-o parcată aici, în față?

   - Apăi eu vorbesc turcește sau ce? Colo, pe locul ăla. Mă dusei eu să-l rog s-o mute mai într-o parte, da` era pus pe harță, începu să strige-n gura mare și-mi spuse că n-avea timp de pierdut cu mine. Atunci, mă-nfuriai și eu și-i zisei vreo două, să mă țină minte. În sfârșit, ca s-o scurtez, mai avem nițel și ne luam la păruială. Noroc că trecu pe aici un picciotto, un tinerel care-i zise lu` cavaliere - fie-i țărâna ușoară - că, dacă-i dădea cheile, îi muta el din loc mașina.

   - Știți cumva unde s-a dus s-o parcheze?

   - Nu, să trăiți.

   - Credeți că l-ați putea recunoaște? De picciotto zic. Poate că l-ați mai văzut și altă dată?

   - Când și când îl mai văzui, da. Tot pe colea, pe ușa aceea intra și ieșea. Se vede treaba că tot din șleahta lor îi și el.

   - Secretarul politic se numește Biraghin, nu-i așa?

   - Îmi pare că da. De lucrat, lucrază la Oficiul pentru locuințe sociale. Îi venetic de prin părțile Veneției. Apăi, la ora asta trebuie că-i la birou. Ici, la partid, deschid abia pe la 6 seara, acu`-i prea devreme.

   - Domnul Biraghin? Sunt comisarul Montalbano de la poliția din Vigata. Îmi cer scuze că vă deranjez la birou.

   - În sfârșit, dacă tot ați sunat, spuneți.

   - V-aș ruga să-mi veniți în ajutor făcând un efort de memorie. Spuneți-mi, ce caracter a avut ultima ședință la care a participat cavaliere Misuraca, fie-i țărâna ușoară!?

   - Nu-nțeleg întrebarea.

   - Vă cer din nou scuze și vă rog să nu vă pierdeți cumpătul: fac o simplă investigație de rutină, ca să clarific odată pentru totdeauna circumstanțele morții bătrânului.

   - De ce, credeți c-ar putea exista vreo neclaritate?

   Pisălog rău, domnul Ferdinando Braghin!

   - A, nu, totul limpede ca lumina zilei, credeți-mă.

   - Și atunci?

   - Trebuie să definitivez practica judiciară, înțelegeți? Nu-mi pot permite să las vreo procedură nefinalizată.

   La auzul cuvintelor „practică” și „procedură”, atitudinea lui Biraghin, birocrat cu state vechi de serviciu, se schimbă brusc.

   - Eh, vă înțeleg foarte bine, credeți-mă. Să vă spun: a fost vorba despre o ședință a comitetului director, din care cavaliere nu făcea parte, însă am făcut o excepție.

   - Prin urmare, o ședință restrânsă?

   - Zece persoane, nu mai mult.

   - În tot acest timp, a venit cineva să-l caute?

   - Nu, nimeni, încuiaserăm ușa. Prin urmare, mi-aș aminti. Însă l-a căutat cineva la telefon, asta da.

   - Mă scuzați că vă întrerup, mă gândeam dacă nu cumva sunteți la curent cu registrul în care s-a derulat discuția...

   - Registrul? Ba da, cum să nu? De la bas la bariton și chiar până la sopran.

   Și râse. Ia te uită, ce glume avea-n program `mnealui, domnul Ferdinando Biraghin!

   - Știți și dumneavoastră, nu-i așa, cum vorbea cavaliere, de parcă toți ceilalți ar fi fost ssurzi. Imposibil să nu se facă auzit, zău așa! Închipuiți-vă, odată...

....................................................