Dorință rebelă, Julie Garwood

 1-4
PROLOG

       Anglia, 1788

   Voci furioase treziră din somn copilul.

   Fetița se ridică în capul oaselor, frecându-se la ochi.
   - Doică? şopti ea, în tăcerea care se lăsase pe neaşteptate.
   Privi prin cameră spre scaunul balansoar de lângă vatră şi văzu că era gol. Se ascunse imediat la loc sub plapuma de puf, tremurând de frig şi frică. Doica nu era la locul ei.
   Tăciunii aproape stinşi din cămin străluceau portocaliu în întuneric, ca ochii unor demoni şi vrăjitoare, pentru imaginaţia micuţei de patru ani. Nu voia să se uite la ei, aşa că-şi întoarse privirea spre ferestrele gemene, dar ochii o urmară, înspăimântând-o cu umbrele lugubre de uriaşi şi monştri pe care le aruncau pe ferestre, însufleţind crengile golaşe ce zgâriau geamurile.
   - Doică? repetă fetiţa, într-o şoaptă înecată de lacrimi.
   Apoi auzi vocea tatălui ei. Striga, şi deşi vorbea pe un ton aspru şi neînduplecat, teama o părăsi pe dată. Nu era singură. Tatăl ei se afla în apropriere.
   Mai liniştită, fetiţei i se trezi curiozitatea. Locuia în casa cea nouă de peste o lună şi, în tot acel timp, nu văzuse niciun vizitator.
   Tăticul ei ţipa la cineva, iar ea voia să vadă şi să audă ce se întâmplă.
   Se târî până la marginea patului şi se întoarse pe burtă, ca să se poată lăsa până jos. Acolo erau puse câteva perne, iar când căzu pe podea, o împinse pe una la o parte. Desculţă, lipăi prin cameră, cu picioarele ascunse de poalele lungi ale cămăşii de noapte. Îşi dădu la o parte din ochi părul cârlionţat şi negru, răsucind cu grijă mânerul uşii.
   Când ajunse pe palier, se opri. Acum auzea şi glasul altui bărbat.
   Străinul începuse şi el să strige, scuipând cuvinte pline de ură, ca nişte râgâieli năprasnice, care făcură ochii albaştri ai fetiţei să se dilate de mirare şi spaimă. Privi pe după colţul balustradei şi-şi văzu tatăl stând în faţa străinului. Silueta acestuia era parţial ascunsă în întunericul din antreu.
   - Ai fost prevenit, Braxton! răcni necunoscutul, cu un glas sacadat şi gutural. Am fost plătiţi bine ca s-avem grijă să nu mai cauzezi niciun bucluc.
   Individul ţinea în mână un pistol foarte asemănător cu cel pe care tatăl ei îl purta adesea ca să se apere, iar fetiţa porni în jos, pe scara arcuită, cu gândul să alerge la tăticul ei, iar acesta să-i spună că totul avea să fie bine. Când ajunse pe treapta de jos, se opri. Îşi privi tatăl cum îl lovea pe străin, zburându-i pistolul din mână. Arma căzu cu zgomot la picioarele fetiţei.
   Celălalt înaintă din umbră.
   - Perkins îţi trimite salutări, spuse el scrâşnit. Şi-ţi mai spune şi să nu-ţi faci griji pentru fată. O să scoată un preţ bun pe ea.
   Fetița începu să tremure. Nu-l putea privi pe omul care vorbea. Ştia că dacă s-ar fi uitat la el, ar fi văzut ochii unui demon, portocalii ca două flăcări. Groaza îi asalta toate simţurile. Simţea răutatea înconjurând-o, o mirosea şi o gusta, iar dacă îndrăznea să privească, ştia că şi-ar fi pierdut vederea.
   Omul pe care fetiţa îl credea dracul în persoană se întoarse în umbră, tocmai când un altul se repezea la tatăl ei şi-i dădea un brânci.
   - Cu beregata tăiată, n-ai să mai ţii cuvântări! se răsti el, cu un râs răguşit.
   Tatăl ei căzu în genunchi, şi în timp ce se chinuia să se ridice din nou, în mâinile atacatorului apăru un cuţit. Un râs hidos şi rău umplu antreul, răsunând din pereţi ca o sută de stafii oarbe care ţipau unele la altele.
   Omul îşi aruncă pumnalul dintr-o mână în alta, de mai multe ori, în timp ce-i dădea încet târcoale tatălui ei.
   - Tăticule, am să te ajut! scânci fetiţa, întinzând mâna spre pistol.
   Acesta era greu şi rece, ca şi cum l-ar fi luat din zăpadă, şi auzi un ţăcănit când unul dintre degetele ei durdulii se strecură prin cercul de dedesubt.
   Întinzând braţele, cu mâinile ţepene tremurându-i de frică, îndreptă arma spre cei doi oameni care se luptau. Porni încet către tatăl ei, ca să-i dea pistolul, dar se opri brusc când necunoscutul îi înfipse în umăr cuţitul cu tăiş lung şi curbat.
   Fetiţa ţipă de disperare.
   - Tăticule! Am să te ajut, tăticule!
   Suspinul ei, plin de spaimă şi deznădejde, pătrunse printre mormăielile aspre ale celor doi combatanţi. Străinul care pândea în umbră se repezi înainte să intervină. Lupta încetă şi toţi trei se întoarseră, cu ochii holbaţi de uimire, spre fetiţa de 4 ani care ţinea pistolul îndreptat spre ei.
   - Nu! zbieră diavolul.
   Acum nu mai râdea.
   - Fugi, Caroline! Fugi, puişor, fugi!
   Avertismentul sosi prea târziu. Alergând spre tatăl ei, fetiţa se împiedică de poalele cămăşii. În cădere, strânse instinctiv cu degetul trăgaciul pistolului, apoi închise ochii la auzul detunăturii care reverberă prin hol la fel de obscen ca râsul demonului.
   Fetiţa deschise ochii şi văzu ce făcuse.
   Apoi, nu mai văzu nimic.

CAPITOLUL 1

   Anglia, 1802

   Împuşcăturile spulberară tăcerea, tulburând drumul liniştit cu trăsura printre pajiştile englezeşti. Caroline Mary Richmond, verişoara ei Charity şi însoţitorul lor negru, Benjamin, auziră cu toţii zgomotul în aceeaşi clipă. Charity crezu că erau tunete şi privi pe fereastră. Se încruntă nedumerită, căci cerul era senin şi albastru, în acea frumoasă zi de toamnă. Niciun nor nu se zărea. Tocmai se pregătea să comenteze, când Caroline o apucă de umeri şi o trânti pe podeaua trăsurii închiriate.
   După ce se încredinţă că verişoara ei era în siguranţă, Caroline scoase un pistol de argint bătut în sidef, din poşeta ei cu şiret. Se încordă deasupra lui Charity, în timp ce caleaşca se oprea brusc la cotitură.
   - Caroline, ce faci? se auzi o voce înfundată de jos.
   - Împuşcături, răspunse fata.
   Benjamin, aşezat în faţa stăpânei sale, îşi pregăti şi el arma, privind prudent pe fereastra deschisă.
   - Tâlhari în faţă! răcni vizitiul, cu glasul său gros, de irlandez. Mai bine s-aşteptăm acilea! îi sfătui, în timp ce cobora de pe capră, dispărând.
   - Ai văzut ceva? îl întrebă Caroline pe Ben.
   - Doar pe birjar, cum se-ascunde-n tufişuri, răspunse scârbit negrul.
   - Eu nu văd nimic, remarcă nemulţumită Charity. Caroline, te rog, ia-ţi picioarele de pe mine. O să am numai urme de pantofi pe rochie.
   Se chinui să se ridice şi în sfârşit reuşi să se salte în genunchi.
   Boneta îi căzuse pe ceafă, încurcată printre belşugul de bucle blonde şi panglicile roz şi galbene. Ochelarii cu rame de sârmă îi stăteau strâmbi pe nasul mic şi cârn, şi-şi miji ochii concentrată în timp ce încerca să-şi aranjeze ţinuta.
   - Cinstit, Caroline, tare aş vrea să te mai potoleşti cu dorinţa asta a ta de a mă proteja, declară ea grăbită. O, Doamne, mi-am pierdut o lentilă! se tângui ea. O fi căzut pe undeva, prin rochie. Ce crezi c-or fi, hoţi la drumul mare, să-i prade pe bieţii călători?
   - După numărul împuşcăturilor şi spaima vizitiului, aş crede că da, răspunse Caroline, calmă. Benjamin? Vezi de cai, te rog. Dacă sunt destul de liniştiţi, mergem înainte să dăm o mână de ajutor.
   Benjamin dădu din cap şi deschise uşa. Când coborî, trupul său masiv făcu trăsura să se clatine, şi fu nevoit să-şi întoarcă într-o parte umerii laţi ca să încapă pe uşă. În loc să se grăbească spre atelaj, o luă înapoi, către partea din spate a trăsurii, unde erau legaţi cei doi cai arabi ai Carolinei. Veniseră cu ei de la Boston şi erau primiţi în dar de la tatăl fetei, Contele de Braxton.
   Armăsarul era nervos, iar iapa de asemenea, dar Benjamin, gângurindu-le amândurora în melodiosul său dialect african pe care numai Caroline îl înţelegea pe deplin, linişti repede animalele. Apoi le dezlegă şi le aduse lângă trăsură.
   - Aşteaptă aici, Charity, ordonă Caroline. Şi ţine capul jos.
   - Să ai grijă! insistă verişoara ei, aşezându-se din nou pe banchetă, şi imediat scoase capul pe fereastră, fără să ia în seamă ordinul Carolinei, privind cum Benjamin o ridică pe aceasta în şaua armăsarului. Benjamin, să ai şi tu grijă! strigă Charity, în timp ce negrul încălecă pe iapă.
   Caroline porni înainte printre copaci, hotărâtă să-i ia pe tâlhari din spate. Numărul împuşcăturilor sugera că erau vreo patru atacatori, poate cinci, iar Caroline nu voia să nimerească în mijlocul unei bande de ucigaşi.
   Boneta albastră i se agăţa de crengi, aşa că şi-o scoase repede şi o aruncă la pământ. Părul ei des şi negru ca miezul de noapte îi învălui într-o învălmăşeală de bucle umerii zvelţi.
   O rumoare de glasuri furioase îi opri, iar Caroline şi Benjamin, ascunşi în desişul pădurii, putură vedea destul de bine. Priveliştea de pe drum făcu s-o treacă un fior de spaimă.
   Patru oameni mătăhăloşi, toţi călare, înconjurau o frumoasă trăsură neagră din care cobora încet un gentleman vizibil înstărit.
   Caroline îi văzu sângele curgând dintre picioare şi fu cât pe ce să scoată o exclamaţie de indignare şi milă.
   Domnul cel rănit avea păr blond şi o faţă chipeşă, care acum era albă ca hârtia şi marcată de durere. Caroline îl privi cum se rezemă de trăsură, cu faţa la atacatori. Îi observă aroganţa şi dispreţul din privire, apoi îl văzu dintr-o dată făcând ochii mari. Toată bravura îi fu înlocuită de groază.
   Atacatorul fără mască, probabil căpetenia hoţilor, ridică încet pistolul.
   - Mi-a văzut chipul, le spuse el celorlalţi. N-avem ce face. Trebuie să moară.
   Doi dintre tâlhari dădură imediat din capete, dar al treilea ezită.
   Caroline nu pierdu vremea să-i aştepte decizia. Ochi cu grijă şi apăsă pe trăgaci. Nimeri drept la ţintă, cum era şi de aşteptat, după anii de zile în care cei patru veri ai ei mai mari insistaseră s-o înveţe să se apere. Plumbul întră în mâna şefului, făcându-l să urle de durere.
   Benjamin mormăi a încuviinţare şi-i dădu arma lui, luând-o pe cea descărcată. Caroline trase din nou, rănindu-l pe omul din stânga conducătorului.
   Şi cu asta, totul se termină. Bandiţii răcnind sudălmi şi ameninţări, porniră la galop pe drum.
   Caroline aşteptă ca tropotul cailor să se stingă, apoi îşi mână armăsarul înainte. Când ajunse la gentlemanul cel blond, coborî repede din şa.
   - Nu cred c-au să se mai întoarcă, spuse ea încet.
   Treptat, omul îşi reveni din buimăceală. Ochii lui albaştri şi neîncrezători, de o nuanţă doar cu puţin mai închisă decât a celor ai Carolinei, o priviră lung.
   - Dumneavoastră aţi tras în ei? I-aţi împuşcat.
   Bietul om nu era în stare să-şi ducă gândul până la capăt. Şocul fusese prea puternic pentru el.
   - Da, i-am împuşcat. M-a ajutat şi Benjamin, adăugă Caroline, arătând spre uriaşul din spatele ei.
   Gentlemanul aruncă o privire spre el, peste capul Carolinei.
   Reacţia lui o îngrijoră - căci, la vederea negrului, păru cât pe ce să leşine. Părea cam năuc, dar Caroline îşi spuse că probabil din cauza spaimei şi a durerii.
   - Dacă nu-mi foloseam armele, acum aţi fi fost mort.
   După ce spuse acest lucru, Caroline se întoarse spre Benjamin şi-i înmână frâul calului.
   - Întoarce-te la trăsură şi spune-i lui Charity ce s-a întâmplat. Probabil îi e rău de îngrijorare, de-acum.
   Benjamin dădu din cap şi porni.
   - Şi adu şi pulberea, pentru orice eventualitate, mai strigă Caroline după el. Şi trăistuţa cu doctorii a lui Charity.
   Apoi se întoarse iar spre străin şi-l întrebă:
   - Vă puteţi urca înapoi în caleaşcă? Aşa veţi sta mai comod, în timp ce mă voi ocupa de rana dumneavoastră.
   Omul dădu din cap şi urcă încet în trăsură. Fu cât pe ce să cadă, dar Caroline, care-l urmă îndeaproape, îl sprijini. După ce-l ajută să se aşeze pe canapeaua cu perne de pluş Bordeaux, Caroline îngenunche pe podea, între picioarele lui. Dintr-o dată, se simţi stânjenită, căci rana era într-un loc atât de ruşinos, iar obrajii i se împurpurară. Nu ştia prea bine cum să acţioneze, până când un şuvoi nou de sânge şiroi pe pantalonii din piele de ţap, de culoarea blănii de căprioară.
   - E foarte jenant, şopti omul, mai mult stingherit decât de durere.
   Rana se afla chiar între picioare, în partea de sus a coapsei stângi.
   - Aţi avut mare noroc, murmură Caroline. Plumbul a trecut drept prin carne. Dacă pot să rup puţin materialul, am să...
   - O să mi-i distrugeţi! exclamă el, indignat.
   Caroline se aşeză pe călcâie, privindu-l.
   - Cizmele mele! Ia uitaţi cum au ajuns cizmele mele!
   Părea aproape la un pas de isterie.
   - O să fie bine, insistă ea încet. Pot să vă sfâşii doar puţin pantalonii, vă rog?
   Gentlemanul trase adânc aer în piept, îşi dădu ochii peste cap, apoi încuviinţă scurt, resemnat:
   - Dacă trebuie....
   Caroline dădu din cap şi scoase imediat un mic pumnal din teaca pe care o avea ascunsă deasupra gleznei.
   Privind-o, domnul reuşi pentru prima dată să zâmbească.
   - Întotdeauna călătoriţi atât de bine pregătită, domnişoară?
   - Acolo de unde vin eu, trebuie să ne luăm toate măsurile de prevedere, îi explică ea.
   Îi era foarte greu să-şi strecoare vârful cuţitului sub materialul pantalonilor atât de strânşi pe picior, şi-şi spuse că probabil îi era foarte incomod să stea aşezat. În sfârşit, reuşi să spintece pielea şi să lărgească puţin ruptura, dezvăluind coapsa trandafirie.
   Gentlemanul, care auzise accentul neobişnuit al frumoasei femei îngenuncheate în faţa lui, exclamă:
   - Aha, sunteţi din Colonii! Nişte ţinuturi barbare, mi s-a spus.
   Icni scurt, când Caroline începu să-l palpeze în jurul rănii, apoi continuă:
   - Nici nu e de mirare că purtaţi asupra dumneavoastră ditamai arsenalul.
   Caroline îl privi, răspunzând surprinsă:
   - E adevărat, sunt din colonii, dar nu de aceea umblu înarmată domnule. Nu, nu, adăugă ea, scuturând cu tărie din cap. Tocmai vin de la Londra.
   - De la Londra? o privi el din nou nedumerit.
   - Într-adevăr. Am auzit tot felul de istorii despre nelegiuirile care se petrec acolo. Până la Boston au ajuns povestirile despre nenumăratele omoruri şi jafuri. E un viespar de decadenţă şi corupție, nu-i aşa? Verişoara mea şi cu mine am promis că vom avea mare grijă - şi bine am făcut, dacă ţinem seama de felul cum am fost trădate chiar în ziua sosirii.
   - Ha! Aceleaşi vorbe le-am auzit şi eu despre Colonii, răspunse pufnind gentlemanul. Londra e un loc mult mai civilizat, dragă domnişoară neinformată!
   Vorbea pe un ton foarte condescendent - dar, în chip ciudat, Caroline nu se simţi descurajată.
   - Vă apăraţi oraşul de baştină, şi îmi închipui că e foarte onorabil din partea dumneavoastră, oftă ea. Vreţi să vă scoateţi legătura de la gât, vă rog?
   - Mă iertaţi? replică străinul, cu glasul crispat, semn că durerea i se înteţise.
   - Am nevoie de o faşă ca să vă opresc sângele, replică ea.
   - Dacă aude cineva de păţania asta, va fi o umilință mai presus decât să fiu împuşcat într-un loc atât de delicat, să mă vadă o lady în halul ăsta, iar apoi, să se folosească de cravata mea... Dumnezeule, e prea mult, mult prea mult!
   - Nu vă faceţi griji pentru cravată, încercă ea să-l liniştească, pe tonul cu care i s-ar fi adresat unui copil mic. Voi folosi o fâşie din juponul meu.
   Gentlemanul continua s-o privească înnebunit, apărându-şi preţioasa eşarfă de la gât. Caroline făcu un efort să-şi păstreze expresia înţelegătoare.
   - Şi vă făgăduiesc că n-am să spun nimănui despre acest incident nefericit. Nici măcar nu vă ştiu numele. Vedeţi ce simplu e? Pentru moment, am să vă numesc domnul George, după regele dumneavoastră. Va convine aşa?
   Expresia înnebunită din ochii omului se înteţi, iar Caroline deduse că nu-i convenea deloc.
   - Desigur, din moment ce regele dumneavoastră e indispus, poate preferaţi alt nume. Smith merge? Ce ziceţi de Harold Smith?
   Omul dădu din cap, cu un oftat prelung.
   - Perfect, continuă Caroline.
   Îl bătu peste rotulă şi coborî repede din trăsură, după care începu să-şi rupă o fâşie de la poala juponului. Sunetul unui cal care se apropia cu repeziciune o surprinse pe Caroline. Încremeni, dându-şi seama că ropotul de copite venea dinspre miazănoapte, nu din direcţia unde se aflau Benjamin şi trăsura lor închiriată. Oare se întorcea vreunul dintre bandiţi?
   - Daţi-mi pistolul, domnule Smith, i-l ceru ea, în timp ce-şi vâra repede cuţitul la loc în ascunzătoare şi-i aruncă fâşia de jupon prin fereastra deschisă.
   - Dar e gol! protesta sonor gentlemanul, în panică.
   Şi pe Caroline începea s-o cuprindă panica, dar îşi înfruntă imboldul de a-şi ridica fustele, ca să fugă după ajutor.
   - O fi pistolul descărcat, dar numai dumneavoastră şi cu mine ştim asta, insistă ea, cu vitejie prefăcută.
   Luă arma pe fereastră, trase adânc aer în piept, ca să se calmeze, şi se rugă în sinea ei ca şi Benjamin sa fi auzit apropierea acestui nou pericol. Doamne, cât îşi dorea să nu-i mai tremure mâinile!
   În sfârşit, calul şi călăreţul apărură la cotul drumului. Caroline privi animalul, un uriaş negru cu cel puţin trei palme mai înalt decât arabii ei. Îi veni gândul nebunesc că avea s-o calce în picioare, pe când simţea pământul cutremurându-se sub ea.
   Încercă să ţină nemişcat pistolul, dar făcu un pas înapoi şi, oricât de periculos era, fu nevoită să închidă ochii, când călăreţul îşi opri calul, stârnind un nor de ţărână şi praf.
   Caroline îşi trecu o mână peste ochi, apoi îi deschise din nou.
   Privind dincolo de capul magnificului animal, văzu un pistol lucitor îndreptat chiar spre ea. Calul şi pistolul la un loc o intimidau prea tare, aşa că ridică privirea spre călăreţ.
   Aceasta fu o greşeală. Gigantul care o privea arăta mult mai impresionant decât animalul sau arma. Părul său castaniu deschis, care-i cădea pe frunte, nu-i îmblânzea deloc expresia dură a chipului cu trăsături dăltuite aspru. Avea fălcile încleştate şi limpede definite, la fel ca nasul, iar ochii, de un căprui auriu, în care nu se citea nici urmă de blândeţe sau înţelegere, parcă încercau s-o străpungă, cu o privire crunta şi arzătoare.
   Caroline îşi impuse să nu se lase descurajată. Îi susţinu privirea, încercând să nu clipească.

   Jered Marcus Benton, al patrulea Duce de Bradford, nu putea să creadă ce vedea. Îşi calmă calul, în timp ce privea frumoasa arătare cu ochi albaştri care ţinea un pistol îndreptat spre inima lui.
   Toată situaţia era greu de acceptat.
   - Ce s-a întâmplat aici? întrebă el cu atâta severitate, încât armăsarul începu să i se cabreze; şi-l struni repede, strângându-l între coapsele sale puternice. Calm, Reliance, îi mârâi, aspru, deşi în acelaşi timp îl mângâie pe gât, în contrast cu expresia lui brutală.
   O privea atât de sfredelitor, încât Caroline se pomeni dorindu-şi să se fi întors totuşi unul dintre hoţi. Se temea că acest străin să nu-i ghicească numaidecât stratagema.
   Unde era Benjamin? se întrebă ea, înnebunită. Cu siguranţă îl auzise venind. Doar pământul tremura? Sau, poate, picioarele ei erau acelea care tremurau?
   Dumnezeule, trebuia să-şi vină în fire!
   - Spune-mi ce s-a întâmplat aici! ordonă din nou necunoscutul.
   Deşi asprimea din glasul lui o izbea ca un vânt de furtună, Caroline nu se clinti nici acum. Strânse doar pistolul şi mai tare în mână, încercând să-şi încetinească bătăile inimii.
   Bradford riscă să arunce o privire în jur. Caleaşca lui favorită, împrumutată unui prieten pentru două săptămâni, stătea la marginea drumului, cu câteva găuri de plumbi hâde în blazon. Zări o mişcare înăuntru şi recunoscu ciuful de păr blond al prietenului său. Oftă uşurat. Era în siguranţă.
   Ştia instinctiv că femeia care se ţinea atât de mândră în faţa lui nu era vinovată de stricăciuni. Îi văzu mâna tremurând uşor şi profită de ocazie.
   - Aruncă arma!
   Nu era o cerere. Ducele de Bradford rareori cerea câte ceva. El poruncea. Şi, în împrejurări normale întotdeauna i se îndeplineau ordinele. Fu nevoit să conchidă că nu era deloc o împrejurare normală, când fetişcana continuă să-l privească, neluându-i în seamă comanda.
   Caroline încerca să nu tremure, în timp ce-l studia pe omul care stătea în faţa ei ca un nor negru de furtună. Arăta arogant şi înfumurat, iar veşmintele lui arătau că era foarte bogat. Jiletca avea o culoare Bordeaux vie şi era croită la fel cu vestonul verde pădurar al domnului Smith. Pantalonii de piele aurie îi erau la fel de moderni şi, după cum i se profilau prin material muşchii voluminoşi ai picioarelor, la fel de strâmţi. Pantofii Hessian luceau ca oglinda. Până şi la gât avea acelaşi soi de legătură.
   Amintindu-şi de îngrijorarea rănitului, care se temea să nu afle cineva despre situaţia penibilă în care ajunsese, Caroline se hotărî să scape de el.
   - Domnişoară, ai ceva cu auzul? Ţi-am spus să arunci pistolul!
   Nu voise să strige, dar se simţea ca un prizonier, în faţa armei îndreptate spre el şi, fu nevoit să recunoască, a acelor ochi sfidători.
   Aveau cea mai neobişnuită culoare.
   - Aruncă dumneata pistolul, replică ea în sfârşit.
   Fu mulţumită că vocea nu-i tremura prea mult, ba chiar părea să sune aproape la fel de furioasă ca glasul lui. Era o mică victorie - mică, dar tot o victorie.
   Stând cu spatele la trăsură, Caroline nu văzu gestul de salut al gentlemanului rănit spre străinul care încerca s-o sperie de moarte.
   Bradford răspunse dând scurt din cap. Îşi arcui întrebător o sprânceană, iar din privire îi dispăru expresia cinică.
   - Se pare că am ajuns într-o remiză, declară el, cu glas profund. Ce facem, ne împuşcăm unul pe altul?
   Caroline nu se amuză. Îi văzu colţurile gurii arcuindu-se uşor şi-şi simţi şira spinării devenind băţoasă. Cum îndrăznea să facă mutra aceea plictisită şi amuzată, când ea nu mai putea de spaimă?
   - Aruncă arma, insistă încet. N-am să te împuşc.
   Bradford nu-i luă în seamă cuvintele, continuând s-o studieze cu admiraţie leneşă, în timp ce-şi bătea armăsarul pe gât. Se vedea clar că-l preţuia, iar Caroline îşi dădu dintr-o dată seama că avea o armă în plus.
   - N-am să te împuşc, dar am să-ţi împuşc calul.
   Şiretlicul izbuti. Necunoscutul fu cât pe ce să cadă din şa.
   - N-ai cuteza să faci una ca asta! mugi el indignat.
   Drept răspuns, Caroline coborî pistolul descărcat spre capul animalului.
   - Drept între ochi, promise ea.
   - Bradford!
   Glasul care răsună din caleaşcă puse capăt dorinţei copleşitoare a ducelui de a sări din şa ca s-o strângă de gât pe femeia din faţa lui.
   - Domnule Smith, îl cunoașteți pe acest om? strigă Caroline, fără să-şi ia privirea de la străinul cel furios care acum descăleca.
   Văzu cu mare satisfacţie că-şi vâra pistolul din nou la cingătoare, şi o străbătu uşurarea.
   Bradford se întoarse spre Caroline.
   - Niciun gentleman n-ar ameninţa vreodată...
    Chiar în timp ce vorbea, îşi dădu seama cât de absurd îi suna comentariul.
   - N-am afirmat niciodată că sunt un gentleman, replică fata.
   Domnul Smith scoase capul pe fereastră, cu un mic geamăt de durere.
   - Pistolul ei e descărcat, omule. N-are de ce să te lovească apoplexia.
   În glas i se simţea o undă de amuzament, iar Caroline nu-şi putu stăpâni zâmbetul.
   - Mi-a fost uşor să te conving, remarcă ea.
   Imediat îşi dori să-şi fi ţinut gura, căci străinul porni spre ea, ameninţător. Şi nu zâmbea. Era limpede că-i lipsea simţul umorului.
   Expresia lui încruntată risipea orice şansă de a arăta atrăgător. Aceea, şi statura. Era mult prea înalt şi lat în umeri ca să-i placă.
   Aproape la fel de uriaş ca Benjamin - care, observă Caroline uşurată, se apropia fără zgomot de el, pe la spate.
   - Mi-ai fi împuşcat calul dacă pistolul era încărcat? o întrebă, cu un muşchi de pe obrazul stâng zvâcnindu-i spasmodic, iar Caroline, coborând pistolul, îşi spuse că era mai bine să răspundă.
   - În niciun caz. E mult prea frumos ca să-l sacrific. Pe când dumneata, în schimb...
   Bradford auzi pietrişul scrâşnind în spatele lui şi se întoarse, pomenindu-se ochi în ochi cu Benjamin. Cei doi se priviră câteva secunde, iar Caroline îşi dădu seama că necunoscutul nu era deloc intimidat. Părea doar curios, spre deosebire de reacţia domnului Smith.
   - Vrei să-mi dai medicamentele, Benjamin? Nu-ţi face griji în legătură cu dumnealui, adăugă ea arătând cu capul spre omul cel arogant. Pare să fie prieten cu domnul Smith.
   - Domnul Smith? întrebă Bradford, privindu-l nedumerit pe gentlemanul care-i zâmbea din fereastra trăsurii.
   - Azi îl cheamă Harold Smith, îi explică în continuare Caroline. Nu vrea să-i cunosc numele adevărat, întrucât e într-o situaţie destul de jenantă. I-am propus să-l numesc George, după regele dumneavoastră, dar s-a ofuscat imediat, aşa că am ales numele de Harold.
   Charity alese tocmai acel moment ca să apară la colţul drumului, în fugă, ţinându-şi poalele fustei roz înfoiate mult deasupra gleznelor suple. Caroline se bucură de întrerupere, căci Bradford o privea încruntat în felul cel mai deconcertant. Oare toţi englezii arătau mereu aşa de contrariaţi?
   - Caroline! Vizitiul refuză să iasă din tufişuri! se repezi Charity să-i spună, după ce-şi trase respiraţia.
   Se opri brusc lângă Benjamin şi-l învrednici cu un zâmbet scurt, înainte de a-l privi pe Bradford, apoi dincolo de el, la omul care se uita la ea din fereastra caleştii.
   - A trecut primejdia? Birjarul a promis că se întoarce pe capră numai dacă-i spunem ca totul e-n regulă. M-a trimis să aflu, explică ea. Caroline, zău c-ar trebui să facem calea-ntoarsă şi să ne înapoiem la Londra. Ştiu că eu am insistat să mergem la casa de la ţară a tatălui tău, dar acum îmi dau seama ce prostie a fost. Verişoară, ai avut dreptate! O să ne instalăm în casa tatălui tău de la oraş şi vom trimite un mesaj.
   Turuind întruna, Charity îi dădea lui Bradford impresia unei morişti umblătoare. Se tot uita de la o femeie la alta şi-i venea greu să creadă că erau într-adevăr rude. Nu semănau prin nimic, nici la înfăţişare, nici la comportament. Charity era mignonă, înaltă cam de 1 metru şi 55 de centimetri, cu bucle aurii care nu stăteau o clipă locului, şi ochi ca două alune ce scânteiau maliţios. Caroline era mai înaltă cu aproape un cap decât verişoara ei, avea păr negru, iar genele dese îi încadrau cei mai uluitori ochi albaştri.
   Amândouă erau zvelte. Charity era drăguţă; verişoara ei era de-a dreptul frumoasă.
   Deosebirile nu se opreau la aspectul fizic. Micuţa blondă părea zglobie, cu o privire lipsită atât de concentrare, cât şi de substanţă.
   Nu-l putuse privi drept în ochi, aşa că probabil era cam timidă.
   Caroline dădea impresia unei depline încrederi în sine, cu o privire directĂ. Putea să-l îngenuncheze doar uitându-se la el, şi aproape o făcuse. Cele două verişoare erau diametral opuse, dar ambele la fel de fermecătoare şi incitante.
   - Domnule Smith, ea e Charity, o prezentă Caroline cu un zâmbet afectuos, ignorându-l deliberat pe Bradford, care continua să se încrunte.
   Charity se grăbi spre fereastra trăsurii şi ridicându-se pe vârful picioarelor se uită înăuntru.
   - Benjamin mi-a spus că aţi fost rănit. Săracul de dumneavoastră. Vă simţiţi mai bine acum?
   Ea îi zâmbi şi aşteptă un răspuns, în timp ce domnul rănit încerca în mod frenetic să se acopere.
   - Sunt verişoara lui Caroline, dar am crescut ca două surori de când mă ştiu, fiind apropiate de vârstă. Sunt doar şase luni între noi.
   După ce această explicaţie a fost dată, Charity s-a întors zâmbind spre Caroline, afişând în obraji două adâncituri gemene.
   - Unde e birjarul? Crezi că şi el s-a ascuns în tufişuri? Cineva ar trebui să-l caute, cred.
   - Da, răspunse Caroline, bună idee. Ce-ar fi să vă duceţi tu şi Benjamin după el, în timp ce eu termin de pansat piciorul domnului Smith?
   - O, unde-mi sunt manierele? Ar trebui să ne prezentăm cu toţii, deşi suntem într-o situaţie foarte neobişnuită şi mi-e greu să ştiu cum se cuvine să procedăm.
   - Nu! se auzi din trăsură un ţipăt atât de puternic, încât aproape făcu vehiculul să se clatine pe roţi.
   - Domnul Smith ar prefera să rămână străin pentru noi, îi explică blând Caroline. Şi trebuie să-i promiţi, cum am făcut şi eu, că vei uita de acest accident.
   Îşi trase verişoara deoparte, şoptindu-i:
   - Omul e îngrozitor de jenat. Ştii cum sunt englezii ăştia.
   Bradford, care stătea destul de aproape, o auzi şi dădu s-o întrebe ce voia să spună, când Charity i-o luă înainte:
   - Se jenează pentru că a fost rănit? Ce ciudat! E grav?
   - Nu, o asigură Caroline, deşi a pierdut cam mult sânge. Dar rana e într-un loc delicat.
   - O, Doamne! exclamă Charity cu compasiune, aruncând o privire spre omul din trăsură, după care se întoarse iar spre Caroline. Delicat, zici?
   - Da, răspunse Caroline; ştia că verişoara ei ar fi vrut o descriere completă dar, din respect pentru domnul Smith, nu spuse mai mult. Cu cât terminăm şi pornim la drum mai repede, cu atât mai bine.
   - De ce?
   - Fiindcă e foarte afectat de rană, nu-şi ascunse Caroline exasperarea.
    Nu-i spunea lui Charity tot adevărul, şi recunoştea în sinea ei. Voia să scape de neînduplecatul prieten al domnului Smith, care o speria într-un mod neobişnuit şi foarte neplăcut.
   - E un fante? şopti Charity, de parcă ar fi fost vorba de o boală ruşinoasă.
   Caroline nu-i răspunse. Luă de la Benjamin săculețul cu medicamente şi se urcă iar în trăsură, spunându-i domnului Smith:
   - Nu vă faceţi griji din cauza lui Charity. N-are ochelarii la ea şi abia vă distinge chipul.
    Auzind, Benjamin o luă de braţ pe Charity şi porni ca să-l caute pe vizitiu. Bradford îi privi cum se îndepărtau, încercând să înţeleagă ce se întâmplă.
   - Poţi să vezi şi tu ce-am păţit! îi strigă domnul Smith.
   Dând din cap, Bradford se urcă în trăsură prin cealaltă parte.
   - În puţini oameni aş avea încredere că-şi vor ţine gura, dar Bradford e unul dintre ei, îi explică domnul Smith, Carolinei.
   Caroline nu comentă. Vedea că rana încetase să mai sângereze.
   - Aveţi ceva spirtoase la dumneavoastră? îl întrebă, fără să-l ia în seamă pe Bradford, care se aşezase în faţa domnului Smith.
   Caleaşca era mult mai mare decât birja închiriată de Caroline, dar piciorul stâng al lui Bradford o atinse totuşi, când fata îngenunche în faţa domnului Smith.
   - Am brandy, răspunse rănitul. Credeţi că un pahar de tărie mi-ar face bine? întrebă el, scoţând o ploscă cenuşie din buzunar.
   - Dacă vă mai rămâne. Am să vă torn puţin pe rană, înainte s-o bandajez. Mama spune că spirtoasele opresc infecţia.
    Nu adăugă că mama ei nu era prea sigură de această teorie, dar o practica oricum, susţinând că rău nu putea să facă.
   - O să vă usture şi, dacă vă vine să ţipaţi, nu-mi veţi face o părere proastă.
   - N-am să scot un sunet, domnişoară, şi nu e galant din partea dumneavoastră să sugerați că aş face-o, declară pompos omul, cu o clipă, înainte ca focul lichid să-i atingă pielea.
    Imediat scoase un răcnet, aproape sărind de pe banchetă.
   Bradford, care se simţea complet neputincios, se strâmbă cu compasiune. Caroline scoase un flaconaş cu praf galben care mirosea a apă de ploaie stătută şi frunze ude, şi presără pulbere pe rană. Apoi luă fâşia ruptă din jupon şi începu să panseze piciorul domnului Smith cât putea de repede.
   - Doctoria vă va amorţi rana, şi o va ajuta şi să se închidă, îi spuse ea cu blândeţe.
   Vocea ei răguşită şi senzuală îl atrase pe Bradford. Ce s-o fi întâmplat cu el? Se simţea fermecat şi zăpăcit de cap. Niciodată nu mai avusese o reacţie atât de stranie faţă de o femeie, şi nu-i plăcea deloc. Îi punea controlul la grea încercare.
   - M-am purtat ca un laş zbierând aşa, şopti domnul Smith, coborând ochii, în timp ce-şi ştergea fruntea cu o batistă de dantelă. Mama dumneavoastră e o sălbatică, dacă foloseşte asemenea metode crude de tratament.
   Văzând deznădejdea de pe chipul prietenului său, Bradford înţelese cât de greu îi era să-şi recunoască slăbiciunea.
   - Domnule Smith, abia dacă aţi scos un piuit, îl contrazise Caroline cu fermitate. Sunteţi foarte curajos. Am fost impresionată să văd cum le-aţi ţinut piept bandiţilor.
   Observă că laudele ei îşi făceau efectul. Treptat, domnului Smith îi revenea aerul pompos.
   - Sunteţi un om viteaz şi nu aveţi de ce să vă ruşinaţi. Şi am să va iert că aţi făcut-o pe mama mea sălbatică, adăugă ea, cu un zâmbet blând.
   - Am fost destul de cutezător cu tâlharii, recunoscu domnul Smith. Desigur, înţelegeţi că mă aflam într-o inferioritate numerică totală.
   - Într-adevăr, răspunse Caroline. Ar trebui să fiţi foarte mândru de conduita dumneavoastră. Nu sunteţi de aceeaşi părere, domnule Bradford?
   - Ba da, răspunse imediat Bradford, imens de mulţumit că în sfârşit îl luase în seamă.
   Domnul Smith scoase un mormăit de satisfacţie.
   - Singurul laş de pe aici e vizitiul irlandez pe care l-am tocmit, remarcă în continuare Caroline, în timp ce începea să înfăşoare coapsa domnului Smith cu un cordon, peste pansament.
   - Nu vă plac irlandezii? se interesă tărăgănat Bradford, intrigat de tonul ei îndârjit.
   Caroline îl privi cu ochi scăpărători de mânie, iar Bradford se întrebă dacă era în stare să iubească la fel de aprig pe cât ura. Îşi alungă de îndată acest gând ridicol.
   - Irlandezii pe care i-am întâlnit eu erau nişte ticăloşi, recunoscu ea. Mama zice că ar trebui să fiu mai înţelegătoare, dar nu pot.
   Oftă, revenind la ceea ce făcea.
   - Odată, când eram mult mai tânără, m-au atacat trei irlandezi, iar dacă Benjamin nu intervenea, nu ştiu ce mi s-ar fi întâmplat. Probabil că acum n-aş mai fi aici, ca să va povestesc.
   - Mie mi-e greu să cred că v-ar putea birui cineva, interveni domnul Smith.
   Suna ca un compliment, iar Caroline îl acceptă ca atare.
   - Pe-atunci, nu ştiam să mă apăr. Verii mei au fost foarte supăraţi, şi din ziua aceea, m-au învăţat pe rând arta apărării personale.
   - Femeia asta e un arsenal pe picioare, îşi înştiinţă domnul Smith prietenul. Zice că se apără de londonezi.
   - Acum o să ne certăm din nou pe tema diferenţelor dintre sofisticatele Colonii şi Londra dumneavoastră neruşinată, domnule Smith? întrebă râzând Caroline.
   Treptat, expresia chinuită de pe chipul domnului Smith dispăruse.
   - Mă simt mult mai bine, spuse el. Vă datorez viaţa, stimată domnişoară.
    Caroline se prefăcu că nu auzise şi se grăbi să schimbe subiectul. Complimentele o făceau întotdeauna să se simtă stânjenită.
   - În două săptămâni, veţi dansa din nou, îi promise ea. Vă duceţi la marile sindrofii din înalta societate? „Aparţineţi”, cum se spune aici?
   Întrebarea ei inocentă îl făcu pe domnul Smith să tuşească, de parcă i s-ar fi pus ceva în gât. Caroline îl privi o clipă, apoi se uita la Bradford. Îi văzu amuzamentul din ochi şi-şi spuse că atunci când zâmbea arăta aproape chipeş.
   Îl aştepta cu răbdare să-i răspundă, întrucât domnul Smith, care continua să tuşească, nu părea în stare.
   - Da, aparţinem înaltei societăţi, dar domnul Smith se duce la mai multe întruniri decât mine, spuse Bradford în sfârşit. Spuneaţi că aţi venit în vizită la tatăl dumneavoastră? Aşadar, locuiţi în Colonii? Cu mama?
   Caroline n-ar fi vrut să-i spună nimic despre ea însăşi, dar trebuia să răspundă ceva.
   - Mama mea a murit de ani de zile. Când eram mică, ne-am mutat la Boston, cu mătuşa şi unchiul care m-au crescut. Mătuşii i-am spus întotdeauna „mamă”. Mi-era... mai uşor aşa, adăugă ea, ridicând din umeri.
   - Şi staţi mult la Londra? vru să ştie Bradford.
   - Charity ar dori să mergem la unele petreceri, cât timp ne aflăm aici, replică ea, evitând răspunsul.
   Ezitarea ei îl făcu pe Bradford să se încrunte.
   - Sezonul monden va începe curând, spuse el. Aşteptaţi cu nerăbdare această aventură?
   - Aventură? Nu mi-am imaginat-o chiar aşa. Oricum, sunt sigură că lui Charity îi vor plăcea petrecerile.
   Domnul Smith îşi drese glasul şi se interesă la rândul lui, parcă uimit de propria-i întrebare:
   - Nu vă tentează prea mult sezonul, nu-i aşa?
   - Nu m-am prea gândit, răspunse Caroline.
    Apoi, zâmbind, adăugă:
   - Am auzit povestindu-se atâtea! Se spune că e un grup închis şi cusurgiu, şi trebuie să fii tot timpul teribil de corect. Charity se teme să nu facă ceva care o să-l compromită pe tatăl meu încă din prima seară. Înţelegeţi, vrea să fie cât se poate de corectă.
   Vocea îi suna cam încordată, iar Bradford deveni cu atât mai intrigat.
   - Eu prevăd că toată Londra va vorbi despre dumneavoastră, comentă domnul Smith, plin de sine.
   Voise să-i facă un compliment, şi fu nedumerit când Caroline dădu din cap încruntată.
   - De asta se şi teme Charity. Îi e frică să nu fac ceva îngrozitor, de care să se audă în toată Londra. Înţelegeţi, rareori sunt corectă, în tot ce fac. Mama mea mă numeşte o rebelă, şi mă tem că are dreptate, declară ea pe tonul cel mai firesc.
   - Nu, nu, m-aţi înţeles greşit, afirmă domnul Smith, agitându-şi batista ca pe un steag alb. Voiam să spun că înalta societate vă va primi cu braţele deschise. Prevăd că aşa va fi.
   - Sunteţi foarte amabil, şopti Caroline, dar eu nu-mi prea fac speranţe. Nu înseamnă, aşa cum vă place să spuneţi dumneavoastră, englezilor, că mă voi întoarce la Boston, chiar dacă Pummer însuşi mă va da afară.
   - Pummer? repetară într-un glas Bradford şi domnul Smith.
   - Plummer... sau poate Brummer...ridică din umeri Caroline. Domnule Smith, dacă vă puteţi muta puţin piciorul, ca să prind capătul ăsta... Aşa, acum pot să continui.
   - Brummell, vreţi să spuneţi? întrebă Bradford, zâmbind. Beau Brummell?
   - Da, cred că aşa se numeşte. Înainte de a pleca de la Boston, doamna Maybury ne-a spus că acest Brummell conduce înalta societate - dar, desigur, dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine. Doamna Maybury abia sosise în Colonii, înainte de plecarea noastră, deci credem că descrierea ei era exactă.
   - Şi ce-a spus? se interesă Bradford.
   - Că dacă Brummell se hotărăşte să excludă o lady din lumea bună, atunci poate să se şi ducă la mânăstire. Praful s-a ales de sezonul el monden, şi nu-i mai rămâne decât să se întoarcă acasă, în dizgraţie. Vă puteţi imagina ca o persoană să aibă o asemenea putere? întrebă ea, ridicând privirea spre Bradford.
   Imediat îşi dori să n-o fi făcut. Sigur că Bradford îşi putea imagina o asemenea putere. Probabil chiar el însuşi o inventase. Cu un oftat de frustrare, Caroline coborî iar ochii. Prezenţa lui Bradford atât de aproape începea s-o irite. Se uită la domnul Smith şi văzu că se încruntase, nemulţumit.
   - Vai, v-am strâns prea tare bandajul?
   - N-nu, stă foarte bine... se bâlbâi domnul Smith.
   - Trebuie să înţelegeţi că, personal, puţin îmi pasă dacă Brummell mă exclude sau nu. Pentru mine, Londra nu înseamnă nimic. Totuşi, mă tem ca purtarea mea să n-o afecteze pe Charity, căci nu vreau s-o văd umilită. Da, asta e principala mea grijă.
   - Am sentimentul că Beau Brummell n-o să vă excludă, nici pe dumneavoastră şi nici pe verişoara dumneavoastră, prezise Bradford.
   - Sunteţi mult prea frumoasă ca să vă alunge cineva, adăugă domnul Smith.
   - O înfăţişare atrăgătoare n-ar trebui să aibă nimic de-a face cu primirea în înalta societate, comentă Caroline. Ceea ce are persoana pe dinăuntru contează.
   - Pe lângă acest fapt nobil, am auzit că pune mare preț pe surii lui, comentă sec Bradford.
   - Surii? repetă Caroline, nedumerită.
   - Caii. Nu mă îndoiesc că, dacă aţi ameninţa că-i împuşcaţi, nu va mai îndrăzni să vă alunge, pe dumneavoastră sau pe verişoara dumneavoastră.
   Expresia lui părea serioasă, dar ochii îi deveniseră calzi şi glumeţi.
   - Niciodată n-aş face asta! declară Caroline.
   Bradford zâmbi, iar Caroline clătină din cap.
   - Văd că vă arde de glumă, îi reproşă ea. Gata, am terminat, îi spuse apoi domnului Smith, întorcându-se spre el. Păstraţi acest medicament şi schimbaţi-vă pansamentul o dată pe zi. Şi să nu lăsaţi pe nimeni să vă ia sânge, pentru numele lui Dumnezeu. Deja aţi pierdut destul.
   - Alta dintre practicile mamei dumneavoastră? se interesă domnul Smith, bănuitor.
   Caroline dădu din cap, în timp ce cobora din trăsură. De jos, se întoarse şi ridică picioarele domnului Smith pe bancheta din faţă, lângă Bradford.
   - Mă tem că aţi avut dreptate, domnule Smith. Frumoasele dumneavoastră cizme par compromise. Iar canafii sunt plini de sânge. Poate că, dacă-i spălaţi cu şampanie, cum mi-a explicat doamna Maybury că face Brummell, sângele o să se dizolve şi vor fi iar ca noi.
   - Ăsta-i un secret păzit cu cea mai mare străşnicie! decretă indignat domnul Smith.
   - Nu poate fi chiar atât de bine păzit, i-o întoarse Caroline, de vreme ce-l ştiţi şi dumneavoastră, şi doamna Maybury.
   Fără să aştepte răspunsul, se întoarse spre Bradford:
   - Acum vă ocupaţi dumneavoastră de dumnealui?
   - L-am găsit pe vizitiu! anunţă Charity de afară, în timp ce Bradford dădea din cap spre Caroline. Are un cucui cât o turlă de biserică, dar îşi revine.
   Caroline dădu din cap, apoi spuse:
   - Bună ziua la amândoi. Benjamin, e timpul să plecăm. Domnul Bradford va avea grijă de domnul Smith.
   Negrul îi spuse Carolinei ceva într-o limbă pe care Bradford n-o mai auzise niciodată. Fata zâmbi şi dădu din cap, apoi o luară din loc.
   Niciunul dintre cei doi gentlemeni nu scoase o vorbă, în timp ce o priveau pe nimfa brunetă conducându-şi verişoara pe drum. Ducele de Bradford sări jos din trăsură ca să le vadă mai mult timp, în vreme ce prietenul lui scotea şi el capul pe fereastră, petrecându-le cu privirea.
   - Dumnezeule, cred c-am luat boala regelui, declară rănitul. Fetişcana asta a venit tocmai din Colonii, şi totuşi am senzaţia că m-am amorezat.
   - Să-ţi treacă, îl sfătui scurt Bradford. O vreau.
   Tonul lui nu admitea nicio replica, iar prietenul său încuviinţă dând din cap.
   - Nu-mi pasă dacă e din Colonii sau nu.
   - Ce mai vâlvă o să se stârnească, dacă-i faci curte! Iar dacă tatăl ei nu e nobil... Mă rog, pur şi simplu nu se face. Nu uita de situaţia ta.
   - Şi pentru asta mă condamni? întrebă încet Bradford.
   - Nu. Am să te susţin. Mi-a salvat viaţa.
   Bradford înălţă o sprânceană, iar prietenul lui se grăbi să-i explice:
   - I-a atacat pe bandiţi pe la spate şi, dintr-un foc, a zburat pistolul din mâna şefului. Cu câteva clipe înainte ca ticălosul să mă împuşte.
   - N-am nicio îndoială c-a fost în stare de aşa ceva, comentă Bradford.
   - Pe altul l-a rănit în umăr.
   - Ai observat cum mi-a ocolit întrebările?
   Domnul Smith începu să chicotească.
   - Nu cred că te-a putut vedea zâmbind, Bradford, şi totuşi, azi nici n-ai făcut altceva. Lumea bună o să forfotească de speculaţii ca un roi de albine. N-o să-ţi fie uşor, cu fetişcana. Te invidiez pentru provocarea asta.
   Fără să-i răspundă, Bradford se întoarse iar să privească în depărtare.
   - Va cauza multă tevatură când au s-o vadă doamnele din lumea bună, continuă rănitul. I-ai observat culoarea ochilor? Va trebui să lupţi ca să-i captezi atenția, Bradford. Dumnezeule mare, omule, uită-te la cizmele mele!
   Ducele de Bradford îi ignoră cererea. În clipa următoare, izbucni în râs:
   - Ei, ia zi: îndrăzneşti s-o excluzi din înalta societate, Brummell?

CAPITOLUL 2

   Trăsura închiriată revenea încet spre Londra. Benjamin, care-l bănuia pe vizitiu că nu-şi respecta întru totul îndatoririle, stătea lângă el pe capră.
   Caroline şi Charity tăceau îngândurate, stând faţă-n faţă în trăsură, după ce Charity turuise până obosise.
   - Aş dori să avem un plan pe care să-l punem imediat în acţiune, se repezi ea din nou, imediat ce intrară în oraş; îşi frământa mâinile, nenorocindu-şi mănuşile roz. Contez pe tine c-ai să mă înveţi ce să fac.
   - Charity, am mai discutat asta de nenumărate ori. Ştiu că n-ai stare, dar încearcă să nu-ţi mai faci atâtea griji. Vei ajunge bătrână şi zbârcită înainte de vreme, o mustră blând dar ferm Caroline. Ştii bine că am să te-ajut. Dar şi tu, în schimb, trebuie să-mi promiţi că vei fi prudentă.
   - Da! Prudenţa - asta e cheia. Numai de-aş fi fost măcar în parte la fel de sigură pe mine cum eşti tu Lynnie, exclamă ea. Tu întotdeauna eşti atât de calmă, atât de controlată....
   Oftă din nou, prelung, făcându-şi verişoara să zâmbească.
   Charity avea o tendinţă vădită spre teatralism.
   - Dar dacă descopăr că e însurat?
   Caroline preferă să nu-i răspundă. Nu şi-ar fi putut ascunde furia şi frustrarea, iar asta ar fi făcut-o pe Charity să izbucnească iar în plâns - şi, după un drum atât de obositor, nu se simţea în stare să-i facă faţă.
   Bărbaţii! Toţi erau nişte porci - cu excepţia scumpilor ei veri, desigur. De ce Charity cea dulce şi iubitoare îi dăruise inima ei unui englez, Caroline nu era capabilă să înţeleagă. În Boston se găseau destui peţitori, dar verişoara ei trebuise să aleagă unul de peste mări şi ţări. Englezul, Paul Bleachley, era în vizită la Boston, când se cunoscuseră întâmplător, iar Charity insista că-i căzuse cu tronc la prima vedere. Din toată aiureala asta, Caroline nu credea decât partea cu căzutul. Verişoara ei nu avea ochelarii şi căzuse într-adevăr peste Paul Bleachley, la colţul Străzii Castanului.
   Relaţia lor durase 6 săptămâni şi fusese foarte intensă. Charity îi jurase lui Bleachley iubire veşnică, şi susţinea că şi el făcuse acelaşi lucru. Credea că englezul avea intenţii onorabile, chiar şi după ce dispăruse pe neaşteptate. Era îngrozitor de naivă. Însă Caroline nu se lăsase atât de uşor amăgită. Ea şi restul familiei nici măcar nu-l întâlniseră. De fiecare dată când era invitat la cină, Paul Bleachley avea alte treburi, care interveneau în ultimul moment.
   Bănuielile Carolinei că englezul nu făcea decât să se joace cu sentimentele verişoarei sale se confirmaseră când începuse să se intereseze discret prin oraş. Charity menţionase că Bleachley era în vizită la rude, dar nimeni din Boston nu auzise de el.
   În noaptea dispariţiei lui, avusese loc o explozie îngrozitoare în port. Trei corăbii englezeşti şi două americane fuseseră complet distruse. Deşi nu avea nicio dovadă, Caroline era convinsă că Paul Bleachley fusese implicat în acel sabotaj.
   După plecarea lui, toata familia fusese uşurată, sperând ca fata să-şi revină curând. Dar se înşelaseră. Când în sfârşit înţelesese că Bleachley o părăsise, Charity fusese distrusă de durere. Jură întruna că avea să-i dea de urmă ca să afle ce se întâmplase şi de ce - până când chiar şi Caroline începuse s-o creadă.
   - Mi-e ruşine de mine însămi, spuse ea, smulgându-şi verişoara din gânduri. N-ai scos o vorbă despre grijile tale, în timp ce eu trăncăneam încontinuu despre ale mele.
   - Eu n-am nicio grijă, protestă Caroline.
   Charity clătină din cap.
   - Nu ţi-ai mai văzut tatăl de 14 ani, şi n-ai nicio grijă? Nu încerca să mă păcăleşti, Caroline. Nu se poate să nu fii tulburată! Tatăl tău ţi-a răsturnat viaţa cu susul în jos, iar tu te porţi de parcă n-ar fi avut nicio însemnătate.
   - Charity, n-am ce să fac, răspunse Caroline, fără să-şi ascundă iritarea.
   - De când ai primit scrisoarea, te ascunzi mereu ca după o mască. Ştiu că te frământă ceva! Am fost aşa de supărată pe tatăl tău! Locul tău e lângă familia mea, nu cu un om pe care nici măcar nu-l mai ţii minte!
   Caroline dădu din cap, amintindu-şi scena care avusese loc în casa din Boston, când ea şi Charity se întorseseră de la plimbarea de dimineaţă.
   Toată familia le aştepta, cu expresii înnegurate. Mama lui Charity plânsese îngrozitor, jurându-i Carolinei că-i era ca o fiică - doar o crescuse de la vârsta de 4 ani, nu? Tatăl ei fusese mai calm, mai hotărât, în timp ce-i spunea pe un ton foarte firesc că trebuia să se întoarcă în Anglia.
   - Chiar crezi că ar fi venit după tine, aşa cum a ameninţat în scrisoare? întrebă Charity.
   - Da, răspunse Caroline, oftând. Ni se terminaseră scuzele. Probabil că tatăl meu mă crede foarte bolnăvicioasă. De fiecare dată când cerea să mă întorc, mama ta îi scria că aveam câte o nouă boală. Probabil numai ciuma n-a inventat-o, şi doar fiindcă nu i-a trecut prin minte.
   - Dar nu te-a chemat atâta vreme... Şi ni te-a dat nouă în îngrijire.
   - Trebuia să fie doar un aranjament temporar. Nu înţeleg ce s-a întâmplat, dar după moartea mamei mele, tata nu mi-a mai putut purta de grijă, şi...
   - E conte, o întrerupse Charity. Ar fi putut angaja pe cineva. Şi de ce vrea să te întorci tocmai acum, după atâta timp? N-are niciun sens...
   - Mai e doar puţin, şi vom afla toate răspunsurile, declară Caroline.
   - Caroline, mai ţii minte ceva de-atunci? Cele mai vechi amintiri ale mele sunt de când aveam şase ani, şi ai căzut din podul lui Brewster.
   - Nu, toate amintirile mele încep cu cele de la Boston, răspunse Caroline, simţind un nod în stomac; ar fi preferat să pună capăt discuţiei.
   - Ei bine, eu nu înţeleg cum de nu-l urăşti. Nu te uita aşa la mine. Ştiu că nu e bine să urăşti, dar e clar că tatăl tău nu te-a vrut, iar acum, după 14 ani, s-a răzgândit. N-a ţinut deloc seama şi de sentimentele tale.
   - Sunt nevoită să cred că tata a făcut cum a găsit el că era mai bine.
   - Caimen a fost aşa de furios când ai plecat! continuă Charity, referindu-se la fratele ei cel mai mare.
   - Trebuie să reţin că le sunt datoare părinţilor şi fraţilor tăi, şi nu trebuie să mă înfurii, continuă Caroline. Furia şi ura sunt stări distrugătoare şi niciuna dintre ele nu poate schimba cele întâmplate.
   Încruntându-se, Charity clătină din cap.
   - Nu te înţeleg. Întotdeauna ai avut făcut câte un plan. Spune-mi ce ai de gând. Ţie nu-ţi stă în fire să accepţi nimic cu umilinţă. Tu eşti o combatantă, nu o... şezătoare.
   - „Şezătoare”? chicoti Caroline.
   - Lasă, că m-ai înţeles tu. Nu şezi cu mâinile-n sân - iei iniţiativa şi acţionezi!
   - Ei bine, m-am gândit să-i acord tatălui meu 1 an. Măcar atâta îi datorez. Şi voi încerca să mă apropii de el. După care, desigur, am să mă întorc la Boston.
   - Şi dacă n-o să-ţi dea voie? se alarmă Charity, începând iar să-şi frământe mănuşile.
   Caroline se grăbi s-o liniştească.
   - Trebuie să fiu convinsă că, dacă sunt cu adevărat nemulţumită, mă va lăsa să plec înapoi la Boston. Nu te încrunta aşa, Charity. E singura mea speranţă. Te rog, nu încerca să mă influenţezi.
   - N-am încotro. Cerule, ar putea să te mărite cu cineva încă înainte de-a te fi acomodat măcar.
   - Aşa ceva ar fi foarte neplăcut şi nu pot crede că mi-ar face una ca asta.
   - Nu l-ai auzit pe Caimen când le-a spus lui Luke şi Justin că dacă nu te întorci în şase luni, vine el după tine să te ia înapoi la Boston?
   Caroline dădu din cap.
   - Ba da. Iar George, mereu aşa de sfios şi reţinut, a spus şi el acelaşi lucru. Fraţii tăi îmi sunt foarte loiali.
   - Ar fi trebuit să-i scriem mai întâi tatălui tău şi să aşteptăm până ne asigurăm că ar fi primit scrisoarea, înainte de a pleca de la Boston, insistă Charity.
   Verişoara ei zâmbi.
   - Ai o memorie selectivă, Charity. Imediat ce mama ta ţi-a permis să mă însoţeşti, ai insistat să plecăm numaidecât.
   - Numai deoarece Caimen încerca s-o convingă pe mama să nu mă lase, explică ea, oftând.
   Apoi întrebă:
   - Cine era omul acela înalt care te-a ajutat să-l îngrijeşti pe gentlemanul rănit?
   Schimbarea de subiect o nedumeri pe Caroline, iar Charity continuă:
   - Fără doar şi poate, era foarte chipeş.
   - Nu era chipeş deloc, se răsti Caroline, surprinsă de propria-i iritare. Vreau să zic, eu, una, nu l-am găsit deloc atrăgător.
   - Nu poţi vorbi serios! Chiar şi fără ochelari, am putut vedea că arată cu totul excepţional.
   - Destul. Omul era arogant, o informă verişoara ei, cu îngâmfare. Probabil n-o să-l mai vedem niciodată, ceea ce e cu atât mai bine.
   Charity o privi nedumerită, apoi remarcă:
   - Un bărbat aşa de înalt, şi avea cei mai minunaţi ochi albaştri...
   - Erau căprui, nu albaştri, cu punctişoare aurii; o corectă Caroline, fără să-şi dea seama ce făcea.
   Charity râse:
   - Vezi că ţi-a plăcut şi ţie? Te-am păcălit. Ştiam că nu avea ochi albaştri - dar i-am observat părul. Era cam cârlionţat şi nu se tunsese de mai multă vreme.
   - Treaba lui, se prefăcu iar Caroline indiferentă.
   - Şi m-a speriat destul de tare, recunoscu Charity. Părea atât de...
   - Puternic?
   Charity dădu din cap, iar verişoara ei continuă:
   - Se numeşte Bradford şi nu vreau să mai vorbim despre el. Ţi-ai găsit lentila de la ochelari?
   - Da, i-am dat-o lui Ben. Mi-a promis să mi-i repare când ajungem acasă la tatăl tău. Cred că „puternic” e cuvântul cel mai potrivit. Acest Bradford nu s-ar lăsa uşor dus de nas; conchise ea, înțelepțește.
   - Ce tot vorbeşti?
   - Vreau doar să spun că n-ai să-l poţi duce cu preşul, ca pe Clarence.
   - Pe Clarence nu-l duc cu niciun preş! protestă Caroline. Suntem doar prieteni.
   - Se ţine după tine ca un căţel. E prea slab pentru o fată ca tine. Până şi Caimen spune asta. Tu ai nevoie de un bărbat puternic, altfel ai să-l calci în picioare.
   - Ce prostii vorbeşti! obiectă Caroline, înţepată.
   - Aşteaptă numai, şi-ai să vezi! Am văzut cum se uita domnul Bradford la tine. Cred că va încerca să-ţi facă curte. Da, aşa cred, se grăbi ea s-o asigure, când Caroline deschise gura să protesteze. Când te vei îndrăgosti, îţi va cuceri inima un om puternic, ca domnul Bradford, şi atunci o să ţi se schimbe toată atitudinea. N-ai să mai vrei să rămâi aşa de independentă. Dar, desigur, nu merge să te îndrăgosteşti de un englez, din moment ce ai jurat să te întorci la Boston.
   Caroline refuză cu îndârjire să mai răspundă comentariilor absurde ale verişoarei sale. N-avea de gând să se îndrăgostească de nimeni. Lipsa de somn îşi spunea cuvântul, iar cuvintele ridicole ale lui Charity o scoteau din minţi.

   Drumul de la Boston la Londra păruse să dureze o veşnicie.
   Caroline se aclimatizase repede pe mare, sau cel puţin aşa o felicitase căpitanul navei, dar Charity şi Benjamin nu fuseseră la fel de norocoşi. O bună parte din drum, Caroline se îngrijise de stomacuri deranjate şi crize de nervi. Fusese o muncă istovitoare.
   Dormiseră la bordul navei şi dimineaţa, îi trimiseseră Contelui de Braxton vorbă că soseau. Mesagerul revenise cu vestea că, pe moment, contele era plecat pe moşia lui de la ţară, la 3 ore călare de Londra. Caroline se hotărâse să se instaleze în casa lui din oraş şi să-i trimită un mesaj anunţându-l că sosise, dar Charity, nerăbdătoare din fire, insistase să închirieze o birjă şi să se ducă la casa de la ţară.
   - Am ajuns, în sfârşit! exclamă ea, când ajunseră la adresa din oraş, mijind ochii spre casă. Ştiam eu că e o locuinţă frumoasă. La urma urmei, tatăl tău e conte, nu? O, Caroline, eşti foarte nervoasă?
   - N-am de ce să fiu nervoasă. Tatăl meu nu-i aici, răspunse Caroline, în timp ce examina clădirea modernă de cărămidă din faţa ei.
   Trebuia să recunoască, era foarte impresionantă. Avea la faţadă câteva ferestre dreptunghiulare înalte, cu cercevelele vopsite în ivoriu, contrastând cu zidăria de cărămidă roşie. Fiecare fereastră era încadrată cu draperii de aceeaşi culoare, dând casei o înfăţişare demnă şi nobilă.
   Uşa de la intrare se afla cu trei trepte mai sus decât trotuarul şi era vopsită tot în ivoriu. În mijloc avea un inel de bătut negru, din fier cu încrustaţii şi intarsii aurii, dar când Caroline întinse mâna să-l atingă, uşa se deschise.
   Omul din prag, probabil majordomul, arăta la fel de impresionant ca locuinţa. Îmbrăcat complet în negru, avea o expresie lipsită de orice emoţie până când Caroline se prezentă ca fiind fiica Contelui de Braxton. Atunci, valetul îi adresă un zâmbet care, deşi abia schiţat, părea totuşi sincer.
   Îi pofti pe toţi trei înăuntru, le spuse că se numea Deighton şi le explică plin de importanţă că era omul contelui, şi tocmai venise, înaintea acestuia, ca să supravegheze redeschiderea casei pentru sezonul care începea. Contele urma să ajungă şi el, pe înserat.
   Caroline îşi dădu seama că, dacă-şi continuau drumul spre proprietatea de la ţară a tatălui ei, nu l-ar mai fi găsit acolo.
   Casa forfotea de activitate. Servitorii alergau dintr-o cameră în alta, cu cârpe de praf şi găleţi cu apă. În casă era un studio uriaş şi cinci dormitoare, la etaj, iar Caroline şi Charity primiră camere alăturate.
   După ce se plimbă prin încăperile de la etajul întâi, Caroline îl însoţi pe Benjamin la etajul doi, ca să se asigure că dormitorul lui era mulţumitor. Îl lăsă să-şi despacheteze şi se întoarse s-o ajute pe Charity, care-şi căuta a doua pereche de ochelari. După ce Charity o găsi, şi începu să-şi despacheteze comorile, Caroline se duse la uşa impresionantei biblioteci din capul scării şi aruncă o privire înăuntru. Camera era de o curăţenie imaculată. Nu inspira căldură.
   Oare şi tatăl ei era la fel de auster ca biblioteca lui?
   Totul, prin casă, era absolut corect - corect şi îngrozitor de rece!
   Salonul din stânga antreului cu dale arăta foarte elegant. Decorat cu auriu şi ivoriu, plus accente de galben pal pe alocuri, era frumos, dar neîmbietor. La dreapta intrării se afla o sufragerie spaţioasă, cu o masă masivă de mahon şi douăsprezece scaune în mijloc, dar atenţia era atrasă spre cristalurile fine şi cupele cu buză aurie aşezate pe bufetul din fund. Nici în această cameră nu exista nimic intim şi plăcut; nu emana decât bogăţie şi lux.
   Străbătând coridorul cel lung, Caroline găsi încă o bibliotecă, aflată imediat după camera de primire. Fu imens de uşurată când deschise uşa şi văzu aglomeraţia dinăuntru. Fără îndoială, aceasta era camera unde-şi petrecea tatăl ei cel mai des timpul. Ezită în uşă, de teamă să nu-i invadeze sanctuarul, apoi intră. Îi atrase atenţia un birou frumos, precum şi două fotolii de piele roasă, şi volumele înşirate pe doi pereţi. Al treilea perete era ocupat de ferestrele cu vedere spre grădina din spate, iar după ce admiră priveliştea de-afară, Caroline se întoarse şi spre peretele din spatele ei. Încremeni surprinsă, la vederea ciudatului aranjament aflat acum în faţa ei.
   De sus şi până jos, peretele era acoperit cu desene, toate făcute de ea însăşi! Variau de la schiţele copilăreşti cu animale, pe care le desenase când era foarte mică, până la imagini mai avansate cu case şi copaci. În centru se afla un desen pe care Caroline îşi amintea când îl făcuse. Râse şi-l privi mai de aproape, clătinând din cap. Era prima ei încercare de a compune un portret de familie. Toţi erau acolo - părinţii ei adoptivi din Boston, Charity, verii ei, chiar şi tatăl ei, deşi îl desenase stând la o oarecare distanţă de restul grupului.
   Înfăţişarea personajelor era de-a dreptul comică. Reprezentase stomacurile tuturor prin cercuri, şi se concentrase asupra dinţilor ca trăsătură caracteristică principală. O sumedenie de feţe mici, zâmbind, cu nişte dinţi cât toate zilele! Probabil avusese cam 6 ani pe-atunci, şi-şi amintea că fusese foarte mândră de acea operă!
   Faptul că tatăl ei îi păstrase toate desenele o uimea şi o emoţiona.
   Probabil că mama lui Charity i le trimisese, fără să-i sufle o vorbă.
   Rezemându-se de birou, Caroline studie mult timp desenele.
   Observă că cele mai vechi îl includeau şi pe tatăl ei, dar pe măsură ce se maturizase, el apărea tot mai rar. Şi totuşi, le păstrase pe toate.
   Loială cum era, Caroline se simţea acum derutată. Desenele de pe perete dovedeau că ţinea la ea. Atunci, de ce o trimisese în Colonii?
   O cuprinse vinovăţia. Făcuse un sacrificiu pentru ea! Mama ei i-o spusese de nenumărate ori, explicându-i despre conte că dorea ca fiica lui să aibă o viaţă de familie stabilă şi se aştepta să fie mai mulţumită şi mai iubită alături de fratele lui mai tânăr şi familia acestuia.
   De ce nu considerase că iubirea lui i-ar fi putut fi de ajuns?
   Acum îşi dorea să nu fi văzut desenele. Ochii i se umpluseră de lacrimi, şi ieşi grăbită. Ar fi vrut să fie înapoi la Boston, şi se ruşină pentru asta. O făcea să se simtă vinovată şi nevrednică. Şi laşă. Îi putea dărui tatălui ei o parte din iubirea şi loialitatea pe care i-o dăruise cu atâta mărinimie familiei sale din Boston?
   Se duse în dormitorul ei şi se întinse pe patul cu baldachin, hotărâtă să-şi pună emoţiile în rânduială. Partea logică a creierului ei insista că era doar un copil când fusese smulsă din rădăcini şi dată unei alte familii, dar inima continua s-o doară.
   Cu cât i-ar fi fost mai uşor să aibă de-a face cu un conte rece şi nesimţitor! Cum să procedeze? Ce să facă? Nu putea găsi niciun răspuns - şi, în cele din urma, o birui oboseala, făcând-o să adoarmă adânc, fără vise.
 
   Caroline dormi până a doua zi dimineaţă, cu excepţia unei singure întreruperi. La un moment dat, în timpul nopţii, o trezi scârţâitul uşii care se deschidea. Se trezi într-o clipă, dar se prefăcu adormită în continuare, în timp ce-l privea pe bărbatul vârstnic din uşă cum ezita, pentru ca apoi să pornească încet spre pat. Închise iar ochii, dar nu înainte de a-i vedea lacrimile care-i şiroiau pe faţă.
   Arăta ca o variantă mai în vârstă a fratelui său, iar Caroline ştiu că omul care stătea lângă pat era tatăl ei.
   Simţi cum îi aranja pătura pe umeri, iar tandreţea acestui gest făcu s-o doară inima de emoţie. Apoi îi simţi mâna tremurătoare mângâindu-i tâmpla, uşor ca fulgul, şi-l auzi şoptindu-i cu glas scăzut, iubitor:
   - Bine ai venit acasă, fiica mea.
   Se aplecă şi o sărută pe frunte, abia simţit, făcându-i inima să zâmbească, apoi se ridică încet şi reveni spre uşă. În urma lui rămase în aer o aromă de tutun şi mirodenii, iar Caroline deschise dintr-o dată larg ochii. Recunoştea mirosul, şi-l amintea. Încerca să rememoreze imaginile care-l însoţeau, sentimentele, dar asemenea licuricilor pe care încercase să-i prindă în copilărie, acestea păreau să-i scape printre degete. Amintirea părea la un pas de ea, însă nu reuşea s-o atingă.
   Deocamdată, mirosul îi era de ajuns, căci aducea cu sine o senzaţie de mulţumire şi iubire, la fel de ceţoasă ca aerul zorilor, învăluindu-o, îmbrăţişând-o şi umplând-o de linişte.
   Aşteptă ca mâna tatălui ei să atingă clanţa, şi tocmai când se pregătea să închidă uşa în urma lui, nu-şi mai putu reţine cuvintele:
    - Noapte bună, tată.
   Avea senzaţia că repeta un ritual din fiecare seară, de demult, şi deşi nu-şi amintea aproape nimic, ştiu instinctiv că mai era ceva de spus. Se chinui să-şi exprime sentimentele în cuvinte, chiar în timp ce-şi auzea propria voce spunând:
   - Te iubesc, tată.
   Ritualul era complet. Caroline închise ochii şi lăsă amintirile, asemenea licuricilor de odinioară, să se risipească.
   La urma urmei, se întorsese acasă.

CAPITOLUL 3

   Ducele de Bradford nu şi-o putea alunga din minte pe frumoasa femeie cu ochi albaştri. Inocenţa ei îl ispitea, zâmbetul ei îl orbea, dar mai presus de orice, prezenţa ei de spirit îl încânta nespus.
   Ducele avea o fire cinică şi se ştia că nicio femeie nu-l mulţumea prea uşor. Şi totuşi, de fiecare dată când se gândea cu câtă obrăznicie îl sfidase, ameninţându-l că avea să-i împuşte calul, se pomenea zâmbind. Femeia avea curaj, iar Bradford o admira pentru asta.
   În seara accidentului, după ce-l lăsase pe Brummell acasă, în grija credincioşilor săi servitori, Bradford se apucase să se intereseze cine era de fapt Caroline. Nu ştia decât că venise la Londra ca să-şi viziteze tatăl, şi presupunea că acesta era un membru al elitei mondene.
   Era convins că urma să afle răspunsul până la căderea nopţii. Dar, spre sfârşitul celei de-a patra zile, îşi pierduse orice speranţă.
   Nu găsise nici cel mai mic indiciu, şi era frustrat cum niciodată nu i se mai întâmplase.
   Proasta dispoziţie îi revenise, iar zâmbetele servitorilor, care fuseseră atât de uimiţi să-l vadă venind acasă vesel cu 4 zile în urmă dispăruseră. Stăpânul lor era iar ca de obicei, ursuz şi inabordabil. Omul lui de încredere, Henderson ştia că i se întâmplase ceva însemnat şi era foarte îngrijorat.
   Henderson se bucură când sosi într-o vizită neaşteptată William Franklin Summers, Conte de Milfordhurst, cel mai bun prieten al ducelui. Poate reuşea să-l mai înveselească.
   Majordomul îl servise pe tatăl lui Bradford timp de 10 ani, iar când tragedia îi răpise atât pe părinte, cât şi pe primul fiu născut, îi acordase loialitatea lui noului Duce de Bradford. Numai Henderson şi Milford, cel mai bun prieten al lui Bradford, şi-l aminteau pe duce dinainte ca titlul să-i fie aruncat pe umerii săi tineri.
   - Brad îţi face probleme, Henderson? întrebă contele, cu obişnuitul său zâmbet larg. Văd că eşti încruntat ca noaptea.
   - S-a întâmplat ceva care-l nemulţumeşte pe Excelenţa Sa, replică Henderson. Desigur, nu cunosc gândurile stăpânului, dar cred că veţi observa o schimbare subtilă în dispoziţia lui.
   Imediat ce-şi văzu prietenul, Milford trase concluzia că Henderson era cel mai mare meşter al vorbitului pe ocolite. „Subtil” era ultimul atribut la care s-ar fi gândit, căci Ducele de Bradford arăta ca şi cum s-ar fi întors de la un drum lung pe care-l parcursese târât în urma trăsurii, nu aşezat în ea.
   Stătea prăvălit în spatele biroului său masiv, scriind încruntat un nume pe un plic. Câteva zeci de alte plicuri zăceau risipite în jur. Pe tăblia de mahon a biroului domnea dezordinea, dar nici Bradford nu arăta mai grozav. Avea mare nevoie de o cravată nouă, şi să se bărbierească.
   - Milford, termin imediat, îi spuse Bradford prietenului său. Toarnă-ţi ceva de băut.
   Milford refuză oferta şi se aşeză într-un fotoliu confortabil din faţa biroului.
   - Brad, le scrii tuturor locuitorilor Angliei? întrebă el, rezemându-şi fără ceremonie tocurile ghetelor lustruite pe marginea biroului.
   - Pe-aproape, naibii... mormăi Bradford, fără să ridice privirea.
   - Se pare că n-ai mai dormit de câteva zile, comentă Milford.
   Continuă să zâmbească, dar în ochi i se citea îngrijorarea.
   - Nici n-am dormit, răspunse după un timp Bradford.
   Aruncă tocul pe birou şi se rezemă de spătarul moale al fotoliului. Ghetele sale se alăturară celor ale prietenului său, pe tăblia de mahon, în timp ce ofta prelung.
   După care fără să mai şovăie, îi povesti Contelui de Milfordhurst despre întâlnirea cu femeia numită Caroline, eliminând doar partea cu Brummell, întrucât şi el promisese să nu sufle o vorbă despre umilitorul incident al prietenului său cu bandiţii.
   - Ai căutat unde nu trebuia, îşi dădu cu părerea Milford, pe un ton arogant, după ce încetă să mai râdă de felul cum Bradford îi povestise întâmplarea. Chiar crede că-n Colonii societatea e mai sofisticată decât în Londra noastră?
   Bradford trecu peste întrebarea lui, interesându-se:
   - Ce-ai vrut să spui când ai sugerat că am căutat pe unde nu trebuia? S-a întors la tatăl ei. Urmez calea asta, declară el, cu glas aspru.
   - Cea mai mare parte a lumii bune încă nu s-a întors pentru începutul sezonului, sublinie cu răbdare Milford. Numai de-asta n-ai auzit nicio bârfă. Vino-ţi în fire, omule, sigur o să fie la cheful lui Ashford. Poţi conta pe asta. Toată lumea vine.
   - Sezonul n-o atrage cu nimic, răspunse încet Bradford, clătinând din cap. Chiar ea a spus.
   - Ce ciudat!
   Milford abia reuşea să-şi stăpânească râsul. De mult nu-şi mai văzuse prietenul atât de zguduit.
   - Nu e chiar atât de ciudat, îl contrazise Bradford, ridicând din umeri. Nici eu nu mă duc la petreceri.
   - Nu, m-ai înţeles greşit. Voiam să spun că tu te porţi ciudat, replică Milford, chicotind. Nu cred că te-am mai văzut vreodată în halul ăsta, şi e o ocazie care merită savurată! Iar cauza e, nici mai mult, nici mai puţin, o domnişoară care-a venit tocmai din Colonii!
   - Faci un haz grozav pe seama mea, aşa-i? se răsti Bradford.
   - Recunosc. Parcă-mi amintesc un jurământ fierbinte pe care l-ai făcut acum câţiva ani. Ceva în sensul că toate femeile nu folosesc decât unui singur scop, şi ar fi culmea prostiei să-i dăruieşti uneia inima ta.
   - Cine-a vorbit de daruri? mugi Bradford. Sunt doar intrigat, şi nimic mai mult! insistă el, pe un ton mai calm. Nu mă enerva, Milford, că numai tu o să ai de pierdut.
   - Hai, calmează-te, răspunse Milford. Crede-mă că vreau doar să te ajut.
    Făcu un efort să afişeze o expresie serioasă, apoi îi propuse:
   - Te-ai putea interesa la croitorese. Dacă a venit din Colonii, înseamnă că hainele ei sunt disperat de demodate. Rudele ei n-ar vrea să fie făcute de râs, aşa că o vor trimite să-şi comande rochii noi.
   - Logica ta mă uimeşte, replică Bradford, cu o luminiţă de speranţă în ochi. Cum de nu m-oi fi gândit la asta?
   - Pentru că tu n-ai trei surori mai tinere, ca mine, răspunse Milford.
   - Uitasem de ele. Nu le văd niciodată.
   - Se ascund de tine, chicoti prietenul său. Le bagi în toţi sperieţii.
   Ridică din umeri, apoi continuă:
   - Dar îţi jur că majoritatea femeilor, inclusiv surorile mele, vorbesc numai despre modă.
    Îl întrebă apoi, pe un ton mai serios:
   - E doar o slăbiciune, sau mai mult decât atât? În ultimii 5 ani, n-ai escortat decât curtezane prin oraş. Nu eşti obişnuit cu domnişoarele de familie bună, Brad. Asta-i o întorsătură destul de dramatică.
   Bradford nu-i răspunse imediat. Nu părea să aibă nicio explicaţie clară în minte, numai sentimente.
   - Cred că e doar o nebunie trecătoare, remarcă el în cele din urmă. Dar, imediat ce-am s-o revăd, sunt sigur c-am să mi-o scot din minte, încheie, ridicând din umeri.
   Milford dădu din cap. Nu credea o iotă din ce-i spunea prietenul său. Dintr-o dată, Contele de Milfordhurst ţinea morţiş s-o cunoască pe vrăjitoarea din Colonii, acea femeie unică în stare să facă ceea ce niciuna nu putuse, în ultimii cinci ani. Deşi habar n-avea, domnişoara numită Caroline îl readucea pe Ducele de Bradford înapoi la viaţă.
   Milford o simpatiza deja.

   Se făcuse dimineaţă, iar soarele aducea noi gânduri şi planuri.
   Caroline Richmond, care întotdeauna se trezea devreme, indiferent la ce oră se culcase, întâmpina soarele întinzându-se alene, mulţumită.
   Se îmbrăcă repede, cu o rochie simplă de stradă, violetă, şi-şi legă părul la ceafă cu o panglică de dantelă albă. Charity încă mai dormea, iar Benjamin, după zgomotele înfundate care se auzeau de sus, părea tocmai să se trezească. Hotărâtă să-şi aştepte tatăl în sufragerie, Caroline coborî la parter. Îl găsi aşezat deja în capul mesei lungi, lustruite. Ţinea într-o mână o ceaşcă de ceai, iar în cealaltă o hârtie. N-o observă cum stătea în uşă, iar Caroline nu făcu nimic ca să-i atragă atenţia. În schimb, îl studie pe îndelete, la fel de meticulos cum examina şi el hârtia.
   Avea chipul rumen şi plin, cu pomeţi înalţi, ca ai ei. Da, semăna puţin cu fratele lui mai tânăr, Henry. În sfârşit, contele simţi că cineva se uita la el şi ridică privirea. Tocmai voia să ia o sorbitură de ceai, dar mâna cu ceaşca îi încremeni în aer. În ochii lui căprui se citi surprinderea. Aproape scânteiau, iar Caroline zâmbi, sperând ca propria ei expresie să arate afecţiunea pe care o simţea.
   - Bună dimineaţa, tată. Ai dormit bine?
   Vocea îi tremură. Era îngrozitor de nervoasă, acum că se-afla în sfârşit faţă-n faţă cu tatăl ei. Ceaşca de ceai căzu pe masă, cu un clănţănit subţire. Ceaiul se vărsă în jur, dar contele nu păru nici să audă, nici să vadă. Încercă să se ridice, însă nu reuşi nici asta. Ochii i se umpluseră de lacrimi, şi şi-i şterse cu colţul unui şervet de în alb.
   Era la fel de nervos şi nesigur pe sine ca ea, iar această descoperire o ajută pe Caroline. Văzu hârtia pe care o ţinuse în mână plutind încet spre podea şi se hotărî să i-o aducă înapoi.
   Cu zâmbetul pe buze, în pofida îngrijorării, intră în cameră. Nu se opri decât lângă el, iar atunci, repede, înainte de a apuca să se răzgândească, îl sărută pe obrazul înroşit.
   Atingerea ei îl smulse din transă, şi deodată contele se puse în mişcare. Răsturnând scaunul pe care stătea, se ridică şi o apucă pe Caroline de umeri, strângând-o cu putere în braţe.
   - Nu eşti dezamăgit? şopti Caroline, la pieptul lui. Arăt aşa cum ţi-ai imaginat că sunt?
   - În veci n-aş putea să fiu dezamăgit. Cum poţi crede aşa ceva? N-am fost decât uluit, atâta tot, îi explică el, îmbrăţişând-o iar. Eşti leită scumpa ta mamă, Dumnezeu s-o odihnească. Nici n-aş putea fi mai mândru.
   - Chiar semăn cu ea, tată? întrebă Caroline, când strânsoarea îmbrăţişării slăbi.
   - Da. Stai, nu te mişca - să mă mai uit o dată la tine.
   Porunca sună ca un mârâit afectuos. Caroline făcu un pas înapoi şi rămase neclintită.
   - Eşti o frumuseţe, de bună seamă, o lăudă tatăl ei. Stai jos, o invită el, încruntându-se scurt. Nu trebuie să oboseşti şi să te saturi de mine.
   Mai degrabă un sentiment de vinovăţie, decât unul de supunere, o făcu să se aşeze.
   - Tată, e un lucru pe care trebuie să ţi-l spun. Mi-e foarte greu, dar se cuvine să fim sinceri unul cu altul. Am hotărât că asta-i singura cale, o dată ce am văzut desenele mele de când eram mică, aşa că...
   Oftă, fără să poată sfârşi fraza.
   - Vrei să-mi spui că eşti sănătoasă ca un cal? întrebă el, cu o lucire în ochi.
   Capul Carolinei se ridică scurt, cu o expresie uimită.
   - Da, recunoscu ea. N-am fost bolnavă nici măcar o zi, în viaţa mea. Îmi pare atât de rău, tată...
   Contele izbucni în râs, amuzat.
   - Îţi pare rău că n-ai fost bolnavă, sau că tu şi mătuşa ta Mary aţi încercat să mă păcăliţi?
   - Mi-e aşa de ruşine...
   Era o mărturisire sinceră, dar n-o făcea să se simtă cu nimic mai bine.
   - Doar că eram atât de...
   - Mulţumită? întrebă tatăl ei, dând din cap, în timp ce-şi ridica scaunul şi se aşeza la loc.
   - Da, mulţumită. Am trăit atâta timp în familia fratelui tău... Trebuie să-ţi spun că o simţeam pe mătuşa Mary ca o mamă - şi aşa-i şi spuneam: mama. Verii mei mi-au devenit ca nişte fraţi iar Charity mi-a fost întotdeauna cea mai adevărată soră. Totuşi, nu te-am uitat niciun moment, tată! se repezi ea. Nu mai ţineam minte cum arăţi, dar întotdeauna am ştiut că tu erai tatăl meu adevărat. Pur şi simplu nu m-am aşteptat să trimiţi vreodată după mine. Credeam că erai foarte mulţumit de acel aranjament.
   - Caroline, înțeleg, o linişti tatăl ei, bătând-o pe mână. Am aşteptat prea mult ca să-ţi cer să te întorci, dar am avut motivele mele. Încă n-am să intru în amănunte. Acum eşti acasă, şi numai asta contează.
   - Crezi c-o să ne înţelegem bine?
   Întrebarea ei îl făcu s-o privească surprins.
   - Cred că da. Aştept să-mi dai toate veştile importante despre fratele meu şi familia lui. Înţeleg că şi Charity e aici. Spune-mi, e într-adevăr o găluşcă, aşa cum am înţeles din scrisorile lui Mary?
   Glasul îi era plin de afecţiune, iar Caroline zâmbi. O descrisese de minune pe verişoara ei.
   - Dacă vrei să ştii de mai e grasă, răspunsul e nu. A înlocuit mâncatul cu vorbitul, explică ea, zâmbind. E foarte zveltă şi atrăgătoare. Cred c-o să facă senzaţie, tată, căci e blondă şi mărunţică, şi ni s-a spus că astea sunt cerinţele pentru acceptarea în înalta societate.
   - Mă tem că n-am ţinut pasul cu moda şi cu ultimele cerinţe, recunoscu tatăl ei.
   Apoi zâmbetul îi dispăru de pe buze, înlocuit de îngrijorare.
   - Ai spus că trebuie să fim sinceri unul cu celălalt, fiica mea. Şi sunt de acord. Şi eu ţi-am îndrugat la poveşti în scrisorile pe care ţi le-am trimis.
   Caroline făcu ochii mari.
   - Serios?
   - Da, dar acum am să-ţi spun adevărul. Nu m-am mai dus la niciun bal, de când ai plecat tu la Boston. Mă tem că sunt considerat un fel de eremit.
   - Chiar aşa?
   Când tatăl ei dădu din cap, Caroline îl întrebă:
   - Dar, tată, toate descrierile din scrisorile tale, şi bârfele! Cum le-ai putut scrie atât de precis?
   - Datorită prietenului meu, Ludman, zâmbi spăşit tatăl ei. Nu pierde nicio ocazie, şi m-a ţinut întrucâtva la zi. Destul ca să-ţi pot povesti şi ţie.
   - De ce? Nu-ţi plac petrecerile?
   - Am multe motive, şi n-am să te plictisesc acum cu toate, ocoli el răspunsul. Fratele mamei tale, Marchizul de Aimsmond, şi cu mine, nu ne-am mai vorbit de 14 ani. Întrucât el se duce la unele petreceri, eu nu merg. E o explicaţie destul de simplă, dar pentru moment cred că ajunge.
   Caroline însă era prea curioasă pentru a se mulţumi cu atât.
   - Paisprezece ani?!? Dar este tocmai perioada de când am plecat eu!
   - Întocmai, dădu din cap tatăl ei. Marchizul a fost furios că plecaseşi, şi a declarat în public că nu-mi va mai adresa o vorbă până nu te întorci în Anglia.
   Tuşi, apoi adăugă:
   - N-a înţeles motivele pentru care te-am trimis, şi nici eu nu i le-am explicat.
   - Înţeleg... murmură Caroline.
   Nu înţelegea desigur, şi cu cât asculta mai mult, cu atât devenea mai nedumerită.
   - Tată, doar o ultimă întrebare, după care vom trece la altceva, te rog.
   - Da? zâmbi contele din nou, ceea ce-o făcu să-i fie şi mai greu să-l întrebe.
   - De ce m-ai trimis de-acasă? Mama, adică mătuşa Mary mi-a spus că ai fost zdrobit de durere când a murit mama mea adevărată, şi nu mai puteai să mă creşti. A mai spus că te-ai gândit numai la binele meu şi ai considerat că voi fi mai fericită la ei. E adevărat? Şi dacă e, continuă Caroline, nelăsându-i timp să răspundă, de ce am rămas acolo atât de mult?
   - Trebuie să ai răbdare cu mine, Caroline, răspunse tatăl ei, pe un ton ferm, semn ca discuţia se terminase. Am făcut cum am considerat eu atunci că era mai bine, şi-ţi dau cuvântul meu că într-o zi am să-ţi explic totul.
   Îşi drese glasul, apoi schimbă subiectul.
   - Cred că ţi-e o foame de lup. Marie! strigă el peste umăr, în timp ce încerca să şteargă cu şervetul laptele vărsat. Adu aici mâncarea, şi încă un ceainic.
   - Nu mi-e prea foame, spuse Caroline. Emoţia mi-a tăiat pofta de mâncare.
   - Cu atât mai bine. Marie e noua mea bucătăreasă, iar talentele ei lasă mult de dorit. E a treia pe anul ăsta. Întotdeauna am avut dificultăţi casnice.
   Caroline zâmbi, cu gândul la nenumăratele întrebări pe care voia să i le pună. Dar nu avea voie decât să dea din cap afirmativ sau negativ, căci tatăl ei domina conversaţia în tot timpul micului dejun.
   La sfârşit, Caroline abia se atinsese de mâncare. Era într-adevăr mizerabilă. Chiflele erau atât de tari încât puteai să-ţi rupi dinţii, iar gemul, foarte vechi, după praful de pe borcan, se acrise. În timp ce-şi urma tatăl spre bibliotecă, se întrebă dacă Benjamin ar fi putut da o mână de ajutor la bucătărie. Îi plăcea să gătească, iar la Boston ajutase adesea.
   Tatăl ei se opri în faţa desenelor, cu un zâmbet mândru, şi-i arătă cum le scrisese tuturor data, pe spate. Era felul lui de a urmări cum progresa.
   - Am renunţat să mai desenez, râse Caroline. După cum vezi, tată, n-aveam pic de talent.
   - N-are nicio importanţă. Henry mi-a scris că înveţi repede, şi ai ureche pentru limbile străine.
   - Aşa e, dar vorbesc cu un accent deplorabil.
   Zâmbind, adăugă:
   - Totuşi, mi s-a spus că nu cânt rău, şi mă pricep destul de bine la spinetă. Desigur, numai rudele m-au lăudat, iar ele sunt cam părtinitoare.
   Tatăl ei râse.
   - Nu-mi fac nicio grijă că ai fi o lăudăroasă, Caroline. Dar nu trebuie nici să-ţi subestimezi propriile talente.
   Se aşeză într-un fotoliu şi-i făcu semn Carolinei să-l ocupe pe celălalt.
   - Ia spune-mi, de ce-a lăsat-o Henry pe Charity să te însoţească? Mă bucur, dacă nu ţi-e cu supărare, dar mă şi mir.
   Caroline îi povesti despre relaţia lui Charity cu Paul Bleachley şi dispariţia neaşteptată a acestuia, iar la sfârşitul relatării îl întrebă:
   - Ai auzit de acest om, tată?
   - Nu, dar asta nu înseamnă mare lucru, dacă stai să te gândeşti că am pierdut legătura cu lumea de atâta timp.
   - Tată, servitorul tău, Deighton, a spus că urma să te întorci pentru sezon. Plănuiai să te duci la petreceri, anul ăsta?
   - Nu, răspunse tatăl ei. Întotdeauna mă întorc la Londra în perioada asta a anului. În casa mea de la ţară trage prea tare curentul ca să stau acolo iarna. Iar Deighton, încăpăţânat cât încape, insistă să mă aştepte cu casa de la oraş pregătită - în caz că mă răzgândesc. Acum, însă, mă bucur. Cu frumoasa mea fiică lângă mine, am să-mi reiau locul în societate. Şi constat că aştept cu nerăbdare.
   Râse amuzat.
   - Ai să stârneşti zarvă, Caroline.
   - Din cauza marchizului?
   - Nu. Pentru că eşti nemaipomenită. Desigur, şi marchizul se va bucura că fiica surorii lui s-a întors la Londra, dar mă gândesc la tinerii cerbişori şi la felul cum vor reacţiona. Va fi un spectacol extraordinar. Mama ta ar fi foarte mândră de tine.
   - Cum ai cunoscut-o, tată? Nu mi-o amintesc deloc, şi-mi pare rău. Mătuşa Mary mi-a spus că era o femeie foarte blândă.
   Pe chipul Contelui de Braxton se ivi o expresie nostalgică, plină de tandreţe.
   - Da, Caroline, era blândă şi iubitoare.
    O luă de mână şi-i povesti cum ajunsese s-o cunoască şi s-o iubească pe acea femeie cu părul negru, plină de suflet.
   - Se bucura atât de mult că te avea, Caroline. Eu îi cerusem un băiat, şi nici nu mă gândeam la nume pentru fete. Când te-ai născut, mama ta a râs cu lacrimi. Da, era foarte bucuroasă.
   - Iar tu ai fost dezamăgit? întrebă Caroline, zâmbind.
   - M-am bucurat la fel de tare ca mama ta, recunoscu contele.
   Îi strânse mâna, apoi îşi scoase batista din buzunar, se şterse la ochi şi-şi drese glasul. Cu un glas care suna aproape morocănos, continuă:
   - Ei, gata acum. Trebuie să ne îngrijim ca tu şi Charity să aveţi cât de curând rochii noi. Până la balul anual al Ducelui de Ashford mai sunt doar două săptămâni, şi atunci ne vom face apariţia. Bătrânul ticălos îmi trimite în fiecare an câte o invitaţie. Va fi şocat când am să accept.
   Începu să chicotească, imaginându-şi expresia de pe chipul lui Ashford când urma să-şi facă apariţia împreună cu frumoasa lui fiică lângă el.

   Caroline stătu cu tatăl ei aproape toată ziua, ascultându-l cum îi vorbea despre întâmplările de odinioară. Îşi dădea treptat seama că promisiunea necugetată pe care le-o făcuse rudelor ei de la Boston trebuia să fie anulată.
    Era o făgăduială făcuta de un copil furios şi derutat. Acum accepta adevărul. Îşi avea locul lângă tatăl ei. Nu se mai putea întoarce la Boston. Viitorul ei era aici.

CAPITOLUL 4

   Umorul o salvă pe Caroline de disperare. Umorul, şi emoţia continuă a lui Charity la gândul activităţilor care urmau. Verişoarei ei îi plăcea la nebunie toată atenţia ce i se acorda şi se împrieteni cu Madam Newcott, o croitoreasă cu un simţ acut al materialelor şi siluetelor. Charity savura fiecare minut al acelui calvar, cum îl numea în sinea ei Caroline.
   Contele de Braxton nu se mulţumise doar cu o comandă, ci insistase ca ambelor fete să li se confecţioneze garderobe complete.
   Madam Newcott sugerase tonuri roz şi galben pal pentru Charity, cu adaosuri de dantelă ici şi colo, pentru a-i avantaja statura scundă. Respinse ideea volanelor, declarând că ar fi distras atenţia dinspre silueta drăgălaşă a lui Charity.
   Caroline se pomeni drapată în albastru, lavandă şi ivoriu, inclusiv o rochie ivorie deschisă mult prea decoltată şi strânsă pe trup ca să-i fie pe plac, dar care-i scotea în evidenţă părul şi coloraţia. O făcea să se simtă ca o desfrânată, şi i-o şi spuse lui Charity.
   - Mama ţi-ar acoperi pieptul cu un şal, zâmbi verişoara ei, iar tata nici nu te-ar lăsa să ieşi din casă. Unchiul va trebui să-i alunge cu bastonul pe curtezani când vei apărea cu ea în public.
   - Jur că sunt vânătă toată de atâtea ciupituri şi înţepături, declară Caroline.
   Madam Newcott, care stătea îngenuncheată în faţa Carolinei, operând ultimele ajustări ale acelei creaţii magnifice, cum o numea ea, îi ignoră comentariul.
   - Când se întoarce tatăl tău? schimbă Charity subiectul.
   - Mâine. Marchizul locuieşte destul de departe de Londra iar tata va înnopta acolo.
   - Marchizul e fratele mai mare sau mai mic al mamei tale? întrebă Charity.
   - Mai mare. Şi mai am încă un unchi, pe Franklin care e cu 2 ani mai tânăr decât mama. Înţelegi ce spun?
   - Parţial, zâmbi Charity. De ce nu i-a trimis tatăl tău un mesaj marchizului, ca să-l anunţe despre întoarcerea ta în Anglia?
   - A vrut să-i spună personal. Zicea că voia să-i explice, răspunse Caroline, încruntându-se. Ştii, nici măcar nu ştiam că aveam doi unchi, până când nu mi-a spus tata. E ciudat că acum arată o asemenea deferenţă, nu ţi se pare?
   Charity ridică din umeri.
   - Numai de-aş avea şi eu măcar o parte din silueta ta, se lamentă ea, scoţându-şi rochia roz de promenadă, cu grijă ca să nu-i smulgă acele.
   - E mai bine să ai prea puţină, decât prea multă, comentă Caroline. Silueta ta e perfectă.
   - Madam Newcott? întrebă Charity. Caroline consideră că are picioare prea lungi şi un piept prea mare, ca să arate elegant.
   - N-am spus niciodată asta, protestă Caroline. Dar sunt practică. Picioarele lungi îmi folosesc de minune când călăresc, însă nu găsesc niciun folos pentru...
    Nu termină fraza, dar se bătu cu degetele pe piept.
   Charity, izbucni în râs.
   - Să ne-audă acum Caimen, ne-ar croi peste urechi!
   - Aşa e, răspunse Caroline.
    Aruncă o privire în oglinda şi adăugă:
   - Ce răvăşit îmi stă părul! Crezi c-ar trebui să-mi mai tai din el?
   - Nu!
   - În regulă, se învoi ea. Atunci, am să umblu ca o nebună.
   - Ţi l-aş putea aranja eu puţin, şi până ne întoarcem la Boston, o să-ţi crească din nou.
   Caroline ştia că trebuia să-i spună lui Charity despre decizia ei, iar zâmbetul îi pieri de pe buze când clătină din cap.
   - Nu-s sigură c-am să mă mai întorc la Boston, Charity.
   Charity deschise gura să protesteze, dar Caroline o opri, clătinând scurt din cap. Nu se cădea să vorbească în faţa lui Madam Newcott, iar Charity, din fericire, înţelese.
   Imediat ce croitoreasa plecă, verişoara ei spuse:
   - Sper să nu iei o hotărâre pripită, Caroline. Suntem aici doar de două săptămâni. Mai aşteaptă un timp, până să te decizi ce-ai să faci. Cerule, fraţii noştri au să facă o criză dacă nu te întorci acasă.
   - Îţi promit că n-am să mă grăbesc, răspunse Caroline. Dar nu-mi pot abandona tatăl, Charity. Pur şi simplu nu pot.
    Oftă cu tristeţe şi resemnare, şoptind:
    - Acum sunt acasă. Aici mi-e locul. Atâta vreme cât va trăi tatăl meu.
   - Spui că nu-ţi poţi abandona tatăl, dar exact asta ţi-a făcut el ţie, argumentă Charity, roşie la faţă, semn că începea să se înfurie. Timp de 14 ani nu ţi-a dat nicio atenţie! Cum poţi să uiţi asta?
   - N-am uitat, răspunse Caroline. Dar a avut un motiv, susţinu ea. Un motiv ascuns, dincolo de toate acele explicaţii simple, şi într-o zi mi-l va spune.
   - N-am să te contrazic, surioară, se învoi Charity. Peste câteva zile, vom merge împreună la primul nostru bal. Tatăl tău e emoţionat pentru noi şi n-am să-i stric entuziasmul. Promite-mi numai că vei mai aştepta până să te hotărăşti definitiv. N-am să mai aduc vorba de asta, timp de... două săptămâni. Până atunci, vei avea timp să te gândeşti la toate ramificaţiile. Păi ţie, Caroline, nici măcar nu-ţi plac englezii!
   - Încă n-am cunoscut atât de mulţi, replică verişoara ei.
   Dintr-o dată, conversaţia lor îi aminti Carolinei despre gentlemanul rănit pe care-l ajutase, şi faptul că avuseseră o convorbire asemănătoare. Apoi se gândi la omul numit Bradford şi la efectul pe care-l avusese asupra ei - dar numaidecât trase concluzia că exagera. La urma urmei, nu era decât un om ca oricare altul.

   În sfârşit, sosise şi seara primului bal. Cheful de la Ashford, cum îl numea tatăl ei, dădea semnalul de început al sezonului monden, şi aveau să fie prezente toate persoanele însemnate.
   Caroline se îmbrăca pe îndelete pentru petrecere. Părul îi tot scăpa din agrafele şi panglicile cu care camerista încerca să i-l prindă, şi până la urmă fata şi-l pieptănă îndelung şi şi-l lăsă pe umeri.
   Rochia ei avea o culoare violetă îngheţată, cu un decolteu care-i dezvăluia destul de mult pieptul plin. Lui Mary Margaret, camerista pistruiată pe care Deighton, o angajase anume pentru ea, nu-i mai tăcea gura.
   - Ochii dumneavoastră au luat culoarea rochiei, şopti ea uimită. Asta-i vrăjitorie în toată regula, zău aşa! O, numai de m-aş putea preschimba în şoricel, ca să viu şi eu cu dumneavoastră la bal. Ce mai vâlvă o să stârniţi!
   Caroline râse.
   - Dacă te transformi în şoricel, tu ai să cauzezi vâlvă, o tachină ea. Dar dacă stai trează până mă-ntorc, promit c-am să-ţi povestesc totul.
   După expresia radioasă a cameristei, Caroline îşi spuse că nu s-ar fi mirat s-o vadă căzând în genunchi. Atitudinea ei adoratoare o stânjenea.
   - Sunt foarte nervoasă, Mary Margaret. Diseară e primul meu bal.
   - Dar dumneavoastră sunteţi Lady Caroline! protestă Mary Margaret. Aveţi poziţia asigurată prin dreptul dumneavoastră din naştere. Şi sunteţi atât de frumoasă... adăugă ea cu un oftat.
   - Sunt o simplă fată de la ţară, o contrazise Caroline.
   Camerista părea gata s-o contrazică, aşa că, după ce-i mulţumi scurt pentru ajutor, Caroline plecă grăbită să-i caute pe tatăl ei şi pe Charity. Amândoi o aşteptau la baza scării. Charity arăta fermecător. Avea părul răsucit într-o coadă cârlionţată, prin care era trecută o panglică roz ce-i accentua trandafiriul irizat al obrajilor.
   Caroline nu se îndoia că înalta societate avea s-o primească pe verişoara ei cu braţele deschise.
   Contele de Braxton îşi privi fiica în timp ce cobora pe scară.
   Zâmbea mândru şi avea ochii plini de lacrimi. Caroline îl aşteptă să-şi scoată batista şi să se şteargă la ochi, înainte de a-l întreba dacă o aşteptase mult.
   - Paisprezece ani, răspunse el, fără să se poată stăpâni.
   Remarca lui onestă o făcu să zâmbească.
   - Eşti foarte frumoasă în seara asta, declară contele. Va trebui să te apăr de tinerii cerbişori.
   După ce se aşezară în caleaşcă, pornind spre bal, Charity îşi întrebă unchiul:
   - Exista cineva cu care te vezi mai des?
   - Poftim? se miră tatăl Carolinei, neînţelegând întrebarea.
   - Charity vrea să ştie dacă te atrage vreo lady anume, explică fiica lui, care nu-i spusese lui Charity că, în toţi acei ani, contele dusese o viaţă retrasă.
   - A, nu... nu, n-am pe nimeni, replică el. Cu ani în urmă, o escortam pe Lady Tillman prin lume.
   - Poate că va veni şi ea la bal în seara asta, comentă Caroline.
   - Soţul ei a murit imediat după ce mă însurasem cu mama ta, Caroline, spuse tatăl ei. Avea o fată. Mă întreb ce s-a mai întâmplat cu ea.
   - Dar, unchiule, cred că te simţi foarte singur, trăind aşa, izolat, se încruntă Charity. Eu, una, nu-mi pot imagina o asemenea viaţă.
   - Pentru că întotdeauna ai fost înconjurată de fraţii tăi, răspunse contele.
   - Am avut-o şi pe Caroline, adăugă nepoata lui. Mi-a fost ca o soră, de când mă ştiu.
   În continuare, rămaseră toţi trei tăcuţi, până când trăsura se opri în faţa unei case cu ziduri masive, de piatră. Arăta ca un palat, iar Caroline începu să simtă un gol în stomac. Era foarte neliniştită.
   - E cam cald pentru perioada asta a toamnei, remarcă tatăl ei, în timp ce le ajuta să coboare din caleaşcă.
   Porni între ele, ţinându-le pe fiecare de câte un cot. Charity se împiedică de o treaptă, iar Caroline îi aminti să-şi pună ochelarii.
   - Numai după ce intru, anunţă verişoara ei. Ştiu că sunt îngrozitor de vanitoasă, dar arăt oribil cu ei pe nas!
   - Prostii, insistă unchiul ei. Arăţi fermecător cu ochelari. Îţi dau o înfăţişare mai distinsă.
   Charity nu-l credea. Imediat ce intrară în holul luminat de sute de lumânări, îşi luă ochelarii de pe nas şi-i vârî în buzunarul redingotei unchiului ei.
   - Nu ţi-am spus cât de chipeş arăţi în seara asta, unchiule, îl complimentă ea.
   Tatăl Carolinei răspunse tot cu un compliment, dar fiica lui nu auzi. Încerca să nu caşte gura, la vederea splendorilor care îi înconjurau.
   Contele de Braxton le prezentă imediat pe cele două fete gazdei, care stătea în capătul unui lung şir de primire. Ducele de Ashford era bătrân, cu o claie de păr alb, uşor îngălbenit. Vorbea cu un glas ascuţit şi gutural, ca şi cum l-ar fi ciupit cineva de nas. Caroline avu impresia că era foarte impresionat de sine însuşi, dar îl şi simpatiză pe dată, văzând cât de afectuos îl îmbrăţişă pe tatăl ei.
   Ducele nu-şi mai putea lua privirea de la ea, ba chiar îşi ridică şi lornionul, ca s-o vadă mai bine. Caroline se întrebă dacă nu cumva îi crescuse o pereche de braţe în plus, şi observă că la Charity nu se uita la fel. Fu foarte recunoscătoare când tatăl ei o luă de braţ şi o conduse spre treptele care urcau spre sala de bal.
   Pentru Charity, totul era un iureş miraculos. În seara aceea avea să ia contact cu lumea bună. Fără îndoială, cineva trebuia să-l cunoască pe Paul Bleachley.
   Contele de Braxton, cu fiica într-o parte şi nepoata în cealaltă, se opri în pragul sălii de bal.
   Patru trepte coborau spre ringul de dans, iar din uşă cei trei vedeau toată mulţimea. Rămaseră pe loc până când contele se asigură că toate privirile se îndreptaseră spre fiica şi nepoata lui. Era un moment neasemuit! În sală se lăsase liniştea.
   Apoi orchestra începu din nou să cânte, iar câţiva tineri mai îndrăzneţi porniră spre cei trei.
   - Uite-i că vin! şopti tatăl Carolinei, chicotind încet.
   Deci, aceasta era aventura, îşi spuse Caroline, în timp ce se făceau prezentările. Cu cât curtezanii se apropiau, cu atâta fata se retrăgea mai mult. Nu putea decât să admire uşurinţa cu care Charity le răspundea celor din jur. Carnetul de bal i se umplu cât ai clipi, şi fu condusă să înceapă un dans, dar contele de Braxton refuză cererea unui cavaler de a dansa cu Caroline, declarând că mai întâi trebuia să le-o prezinte prietenilor.
   Un bărbat vârstnic se desprinse dintr-un grup şi porni încet, ocolind ringul de dans. Era adus de umeri, cam chel, şi se sprijinea într-un baston.
   - Cine e, tată? întrebă Caroline.
   - Marchizul de Aimsmond, răspunse contele. Fratele mai mare al mamei tale.
   - Cel pe care l-ai vizitat?
   - Da, Caroline. A trebuit să-i explic, declară contele.
    O bătu pe dosul mâinii, zâmbind, şi adăugă:
    - Acum n-o sa te mai refuze. Am avut eu grijă.

...............................