Rubicon, Lawrence Alexander

 1-3
Capitolul 1

               Bobby Hart stătea în biroul său, amintindu-şi cu un fel de nostalgie amară nopţile răcoroase de vară petrecute la reşedinţa sa din Santa Barbara, când se plimba pe plajă purtând doar un pulover aruncat pe umeri, iar nisipul umed şi întunecat i se lipea de tălpi.

    Pe de altă parte, vara în District era un iad nesfârşit, cu o căldură sufocantă şi un aer apăsător şi irespirabil. Oriunde te-ai fi dus - aceeaşi umezeală pătrunzătoare şi neînduplecată, iar nopţile nu erau cu nimic mai grozave decât zilele, îi producea o iritare constantă, neliniştită şi, odată cu aceasta, o suspiciune stranie, nesfârşită, de parcă, cu acea vreme rea, era dificil să crezi în orice, mai puţin în partea demonică a naturii umane. Abia aştepta să ajungă acasă.
   Secretara bătu la uşă în felul în care o făcea ori de câte ori avea ceva important să îi comunice.
   - Domnule senator, îl am pe linie pe domnul Shoenfeld. Mă gândeam că vreţi să vorbiţi cu el.
   Dieter Shoenfeld era o persoană cunoscută, editorul uneia dintre cele mai influente gazete din Europa şi un vechi prieten. Citise tot, putea vorbi despre orice şi, în acelaşi timp, insista cât se poate de serios că nu ştie nimic.
   - Trebuie să te văd, spuse Shoenfeld. Am ceva să-ţi spun.
   Hart privea cum, sub fereastra sa, traficul din Washington se mişca extrem de lent.
   - Am numai două ore înainte de zbor; nu prea văd cum...
   - Anulează-l.
   Strania stăruinţă din vocea lui Dieter Shoenfeld îi spunea lui Bobby Hart că era vorba despre ceva serios.
   - Anulează-l, repetă Shoenfeld. Du-te mâine, dacă mai crezi că trebuie. Ce am eu să-ţi spun e foarte important. Nu te-aş fi sunat dacă n-aş fi fost convins de asta.
   - Unde? Când? întrebă Hart, încercând să găsească ceva de scris.

   O oră mai târziu, Hart cobora dintr-un taxi în Georgetown, îşi petrecuse aproape întreaga zi pe holurile Senatului şi în şedinţe. În ciuda căldurii insuportabile şi a umezelii, îşi dorea să stea afară câteva minute, unde să poată respira în linişte, pierdut în anonimatul mulţimii de pe stradă. În San Francisco sau Los Angeles nu se putea plimba pe stradă fără să fie privit insistent de cineva. Aici privirile erau mai subtile şi mai reţinute - de obicei, o căutătură rapidă şi prietenoasă urmată de o mişcare scurtă din cap, ca şi cum fusese recunoscut de cineva care lucrase la Washington.
   Doi bărbaţi puţin trecuţi de 30 de ani - vârsta tuturor ambiţiilor - traversau strada din sensul opus, mişcându-se, în ciuda căldurii copleşitoare, cu aceeaşi eficienţă cu care învăţaseră să facă toate lucrurile. I-au zâmbit reţinut, în semn de recunoaştere, fiecare dintre ei întrebându-se dacă vreodată, în viitor, se va uita şi la ei cineva cu acelaşi respect.
   Restaurantul unde urma să-l întâlnească pe Shoenfeld era aglomerat, cu greu puteai ajunge la bar, trebuia să îţi faci drum printr-o mare de chipuri strălucitoare, mustind de noutăţi. Shoenfeld îl aştepta în picioare, în vreme ce Hart îşi croia drum printr-un labirint de mese. Îl îmbrăţişă călduros şi îi strânse mâna.
   - Bobby, mă bucur să te văd.
   Ochii mici ai lui Shoenfeld erau încadraţi de pleoape umflate şi de cearcăne mari şi întunecate. Avea un nas destul de mare, cu nări proeminente. Buzele, chiar şi atunci când te asculta în tăcere, erau într-o continuă mişcare, ca şi cum i-ar fi fost imposibil să îşi reţină interesul şi entuziasmul faţă de tot ce auzea.
   - Ce mai faci, Dieter? îl întrebă Hart, în timp ce se aşeză la masă. Şi ce mai face încântătoarea ta soţie?
   O sclipire scurtă apăru în ochii gravi ai lui Shoenfeld.
   - E foarte supărată, prietene, foarte supărată, replică el cu o undă de maliţiozitate. Privirea îi deveni mai circumspectă şi serioasă. Şi-ar fi dorit să candidezi. Era convinsă că eşti singura persoană care ar fi putut schimba lucrurile în bine.
   Era semnul propriei încrederi neatente şi probabil al ambiţiei lui Hart că întrebarea a fost, chiar dacă era vorba despre Dieter Shoenfeld, una la care s-a simţit obligat să răspundă în termeni pur politici sau, mai degrabă, să nu răspundă deloc, ci să o respingă cu acea modestie comodă care spune un lucru, dar semnifică altul.
   - Mă îndoiesc că aş fi câştigat.
   Shoenfeld îl studie cu mai multă atenţie.
   - Ştii ce i-a răspuns Napoleon generalului care l-a întrebat cum ar putea cuceri Viena? „Dacă vrei să cucereşti Viena, cucereşte Viena.”
   Hart izbucni în râs şi se înclină spre el.
   - Asta crezi că şi-a spus Napoleon când s-a decis să invadeze Rusia? Dacă vrei să cucereşti Moscova, cucereşte Moscova?
   - Gândeşte-te cât de bine te-ai fi descurcat în dezbaterile alea. Toate acele prudente, atent programate, cântărite pe îndelete...
   Clătină din cap, lăsându-şi gândul să se deruleze singur până la capăt, apoi se sprijini din nou pe coate.
   - Tu ai insistat că e o competiţie deschisă, că oamenii au nevoie de o figură nouă. De ce nu ai...?
   Preţ de-o clipă Hart chibzui dacă, în ciuda greutăţilor pe care le-ar fi întâmpinat, ar fi făcut-o, profitând de şansă, când aceasta i s-ar fi arătat.
   - Oamenii ar fi vrut pe cineva nou. Cât mai poate merge aşa? Aceleaşi două familii conduc ţara de aproape 30 de ani, folosind preşedinţia ca pe o proprietate personală pe care şi-o împrumută unii altora; aceleaşi feţe inexpresive, aceleaşi discursuri insipide, aceleaşi... N-o puteam face, deşi am votat împotriva războiului. Prentice Alworth ştia ce face. A lăsat ca dovezile să conducă spre el. A putut ataca administraţia fără să fie nevoit să-şi justifice faptele.
   Uitând o clipă că se afla în Washington şi nu într-un restaurant din Europa, Shoenfeld îşi duse mâna spre buzunarul hainei, încercând să găsească un pachet de ţigări.
   - Sper că nu te deranjează, spuse el scoţând o ţigară şi aprinzând-o.
   Cu privirea pierdută, trase un fum şi apoi încă unul.
   - Ai idee unde mi-am petrecut dimineaţa? întrebă el în timp ce cu o mână încerca să împrăştie micile spirale de fum. Împreună cu distinsa ta doamnă secretar de stat şi cu doi colegi din presa germană.
   - Cu ce ocazie?
   - A încercat să ne explice că întâmplările de săptămâna trecută dovedesc că tot ce a spus administraţia despre terorism este adevărat. Speră că Europa va înţelege în cele din urmă că avem de-a face cu o ameninţare serioasă şi reală, spuse Shoenfeld. Şi-a amintit că, în urmă cu două luni, îi spusesem că lucrul cel mai grav din istoria Statelor Unite erau Abu Ghraib şi celelalte dezvăluiri legate de răpiri şi abuzuri. I-am spus că nu găseam vreo justificare pentru acele fapte, care distruseseră orice urmă de încredere a Europei în America. Mi-a amintit de toate astea, apoi a început să mă mustre că am tupeul să pun la îndoială dreptul Americii de a se folosi de orice mijloace pentru a se apăra.
   Shoenfeld mai trase un fum din ţigară. Avea o privire anxioasă, intensă.
   - Parcă ascultam un robot programat să repete anumite propoziţii, câteodată fraze întregi, toate lipsite de însemnătate şi fără vreo legătură cu discuţia noastră sau cu lumea din jur. Are ceva surprinzător de superficial: a adunat atâtea date şi cifre, fără să aibă habar cum să le lege şi fără să ştie măcar ce înseamnă. E foarte inteligentă, poate prea inteligentă; cunoaşte multe lucruri din domenii diferite, însă face greşeala de a crede că sensul inteligenţei se rezumă la cantitatea informaţiilor şi nu la profunzimea înţelegerii. Îi veni în minte un lucru la care nu se gândise până atunci. Ai ascultat-o vreodată cântând la pian? Fiecare notă este corectă, precisă, dar lipsită de viaţă, mecanică, de parcă tot ce-ar urmări e să sfârşească mai repede, ca să poată trece la următoarea sarcină din programul ei încărcat.
   Chelnerul le aduse comanda. Hart începu să ciugulească din mâncare, întrebându-se care era motivul pentru care fusese chemat acolo. Shoenfeld căzu pe gânduri.
   - Ei bine, ăsta e motivul, spuse el dintr-odată. Ceea ce am spus despre Abu Ghraib şi toate celelalte - felul în care oamenii sunt torturaţi şi restul lucrurilor pe care ei le cred necesare. Siguranţa unor indivizi ca ea şi cei din administraţia actuală că scopul lor este un imperativ moral şi că nimeni nu ar trebui să-l pună la îndoială. Vezi tu, de asta te-am chemat; mi-am dat seama că nu i-aş putea vorbi ei sau cuiva din guvern despre această ameninţare. Trebuia să găsesc pe cineva de încredere, o persoană care să poată opri acest dezastru.
   - Despre ce ameninţare vorbeşti? Şi ce să opresc? întrebă Hart, însă Shoenfeld nu terminase ce avea de spus.
   - Îţi mai aminteşti ce ţi-am spus imediat după evenimentele din 11 septembrie? Că au existat în guvernul tău voci care au susţinut că ar trebui folosite arme nucleare tactice şi că atât Bagdadul, cât şi Teheranul ar trebui distruse. Nu e nevoie să-ţi amintesc despre cine e vorba - amândoi le cunoaştem numele. De fapt, o parte din ei; pentru că, Bobby, trebuie să îţi mărturisesc, guvernul ăsta al tău are atâtea secrete, sunt atâtea agenţii şi birouri de existenţa cărora oamenii nu au habar, încât mă îndoiesc că vom reuşi vreodată să aflăm cine a fost responsabil pentru măcar o jumătate din lucrurile care s-au întâmplat. Dar dincolo de asta, ceea ce ţi-am spus atunci a fost adevărat, nu-i aşa? Au existat planuri pentru folosirea armelor nucleare tactice în Iran şi Irak, nu-i aşa?
   Hart îşi împinse farfuria deoparte.
   - Într-adevăr, mi-ai spus şi am verificat. Mai bine zis, am încercat să verific, fiindcă n-am primit decât răspunsul - standard. Niciodată nu mi s-a spus tot adevărul.
   O urmă de zâmbet apăru pentru o clipă pe chipul lui Shoenfeld, semn că aprecia o minciună bine spusă.
   - Ai, probabil, cele mai bune surse de informare din Washington.
   - Am fost doar un membru minoritar în Comisia de Informaţii a Senatului.
   - Tatăl tău a făcut parte din CIA.
   - Tatăl meu e mort de aproape nouă ani.
   - Nu cunosc vreun om care să se fi bucurat de acelaşi respect în domeniul ăsta. A fost şi motivul pentru care tu ai votat împotriva războiului. În mod confidenţial, câţiva colaboratori de-ai lui ţi-au mărturisit că administraţia folosea informaţii suspecte, unele în mod clar false. Cu acei oameni te-ai sfătuit după ce eu ţi-am spus ce aflasem, iar ei ţi-au spus că...
   - Însă lucrurile acelea nu s-au mai întâmplat, îi aminti Hart. Poate că cineva s-a gândit la asta - e treaba celor de la Pentagon să aibă un plan de măsuri pentru orice situaţie de urgenţă.
   - Da, şi toate sunt îngropate într-un dosar, fără să le ia cineva în serios. Însă, de data asta, lucrurile au fost privite cu seriozitate, nu-i aşa? Gândul că toate problemele din Orientul Mijlociu s-ar putea rezolva dacă Bagdadul şi Teheranul ar fi şterse de pe hartă dintr-o singură lovitură...
   - Nu-mi dau seama dacă a fost într-adevăr ceva serios, au fost doar nişte discuţii, asta-i tot ce ştiu.
   - Discuţii la cel mai înalt nivel, insistă Shoenfeld.
   Hart nu-l contrazise.
   - Asta-i tot ce ştiu.
   Shoenfeld începu să bată uşor cu degetele în masă, lăsându-şi privirea să rătăcească în gol.
   - Am locuit în Berlin cea mai mare parte din perioada Războiului Rece. Eram tânăr student atunci când Kennedy a venit să ţină un discurs în faţa unei mulţimi de peste un milion de oameni. Libertatea avea atunci un alt înţeles, atâta vreme cât de cealaltă parte a Zidului se afla opresiunea sovietică. Apoi Zidul s-a prăbuşit, Războiul Rece a luat sfârşit, iar oamenii au decis că vor putea face tot ce vor. Şi în vreme ce fiecare individ se bucura de viaţa sa prosperă, politica şi diplomaţia au rămas pe mâinile unor diletanţi, plini de propria importanţă şi lipsiţi de experienţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi aici.
   Shoenfeld întinse mâna către sticla de vin şi, în ciuda protestelor lui Hart, umplu din nou ambele pahare.
   - Trebuie să vii în Germania; şi încă foarte repede.
   Hart încercă să-i explice faptul că nu putea face aşa ceva, dar văzu expresia plină de îngrijorare de pe faţa lui Shoenfeld.
   - De ce? De ce toate astea? De ce mi-ai spus iar de conversaţia noastră de după evenimentele din 11 septembrie?
   - Ca să-ţi amintesc că nu mai există reguli şi că acum totul este posibil. Şi ca să-ţi spun că va avea loc un nou atentat. De aceea trebuie să mergi în Germania. Acolo e cineva care îţi poate spune mai multe, un vechi prieten de-al tatălui tău, care nu va vorbi decât cu tine. Am aranjat deja întâlnirea.
   - Ai aranjat...?
   - O să vă vedeţi în Hamburg mâine după-amiază.

Capitolul 2

   Nimeni nu-l aştepta pe Bobby Hart a doua zi, când ateriză în Hamburg.
   Shoenfeld îi spusese cum se numea locul unde urmau să se întâlnească, însă nu şi numele persoanei. Niciun nume, nicio descriere; nimic, cu excepţia unei vagi asigurări că va fi aşteptat de cineva într-un loc numit Cafe Petite la ora 3 şi jumătate după-amiază.
   Taxiul, un Mercedes negru de ultimă generaţie, înainta pe un bulevard larg, străjuit de copaci, pe care se aflau case cu aspect prosper, amplasate la o distanţă rezonabilă de carosabil. Şantierul naval, căile ferate, fabricile, întreaga infrastructură industrială a Hamburgului fuseseră distruse în timpul războiului, însă cartierele elegante în care trăiau familiile înstărite scăpaseră aproape neatinse.
   - Cafe Petite, îl anunţă şoferul, arătând către o micuţă cafenea aflată pe una dintre străzile înguste de pe partea opusă, la câţiva metri mai în faţă.
   Hart îşi luă în grabă bagajul şi coborî. Era o după-amiază liniştită şi caldă, una dintre acele zile în care oricine ar căuta un pretext să iasă din casă.
   Mesele de pe stradă erau pline cu femei îmbrăcate elegant, ţinând la picioare plase de cumpărături şi vorbind fiecare în propria limbă. Undeva mai în spate, adăpostiţi de umbra în creştere a copacilor, stăteau cupluri de tineri tăcuţi, cu privirea pierdută unul în ochii celuilalt.
   Păşi cu atenţie pe strada îngustă şi umbroasă, aşteptând să-i surprindă cineva privirea, să-i atragă atenţia printr-un semn că era persoana cu care urma să se întâlnească. Coborî cele două trepte de la intrare şi păşi înăuntru. Femeia de la casă îl întrebă dacă doreşte o masă în restaurant sau în grădina din spate.
   - În grădină, dacă se poate, răspunse cineva din spatele său.
   Hart vru să se întoarcă, însă omul care vorbise se îndrepta deja către uşa îngustă care dădea spre grădiniţa din spate. Era înalt, chiar mai înalt decât Hart, care la rândul lui avea peste 1 metru şi 80 de centimetri, cu umeri drepţi şi părul lung şi cărunt, dar cu un aspect cam neîngrijit. Părea un boem de modă veche, în costumul său vechi, dar bine croit.
   Grădina era un adevărat patio, mărginit de un zid înalt de cărămidă. Jumătate de duzină de mese erau aliniate pe un singur rând. Cea care se afla cel mai aproape de uşă era liberă. După ce se aşezară, străinul se prezentă:
   - Mă numesc Gunther Kramer. L-am cunoscut pe tatăl tău.
   Înfăţişarea lui Gunther Kramer nu ieşea în evidenţă prin nimic neobişnuit, ceva care să te facă să îl priveşti cu atenţie, nu exista vreun detaliu pe care să-l remarci ulterior, nimic de care să-ţi aminteşti în mod deosebit. Avea un chip care se putea pierde foarte uşor în mulţime.
   - Mi-a spus Dieter, replică Hart.
   - A fost un om deosebit. El...
   - Da, vă mulţumesc, interveni Hart pe un ton mai tăios decât şi-ar fi dorit. Dieter mi-a spus că aveţi o informaţie importantă pentru mine. Am bătut un drum lung până aici, domnule Kramer, şi dacă nu vă supăraţi, orice ar fi, aş vrea să îmi spuneţi.
   - Ai şi vocea, şi obiceiurile tatălui tău - mereu grăbit să ajungă la subiect. Iar dacă ai comis o greşeală şi lucrurile n-au ieşit exact aşa cum ţi-ai dorit, las-o baltă - chiar astea erau vorbele lui - las-o baltă şi gândeşte-te la următoarele lucruri pe care ar trebui să le faci. Este un lux pe care numai americanii şi-l permit - acela de a trăi mereu în viitor, fără să chibzuiască prea mult la trecut. Poate că tocmai asta i-a adus moartea.
   - I-a adus...? Tatăl meu a murit în urma unui atac de cord, peste o lună se împlinesc 9 ani de atunci.
   Cu o expresie extrem de gravă, Kramer se înclină spre el.
   - Tatăl tău a fost ucis pentru că ştia ceva, un lucru pe care n-ar fi trebuit să-l afle.
   - Şi cum de ai aflat toate astea? întrebă Hart sceptic.
   - Au existat câţiva oameni, un grup secret, care au început să-şi pună laolaltă propriile surse, surse de la care puteau obţine informaţiile de care aveau nevoie.
   Kramer comandase cafea. Acum sorbea din ea pe îndelete.
   - Ei spun că ai şanse să ajungi preşedinte, ba mai mult, că aşa ar trebui. Tatăl tău ar fi fost foarte mândru de asta. Trecând peste ce am spus mai devreme, era departe de a fi un american tipic; îl interesa mai degrabă caracterul unui om decât faptele sale. Făcu o pauză şi zâmbi, pentru ca imediat zâmbetul să-i dispară. A fost omorât, poţi fi sigur de asta. N-a existat nicio autopsie, nu-i aşa?
   - N-a existat... Ţi-a vorbit despre acest grup de oameni care s-a adunat pentru a-şi pune pe picioare propriul sistem informativ? De ce ţi-a spus tocmai ţie? De ce nu s-a dus la cineva de la Agenţie, care avea puterea să intervină?
   - Fiindcă nu avea nicio dovadă. De aceea a venit la mine.
   - Nu înţeleg. Presupun că tu lucrai pentru serviciile germane, de ce...?
   Kramer îşi ridică bărbia, în vreme ce privirea îi devenise distantă.
   - M-am născut în Germania de Est. Când am împlinit vârsta potrivită, m-am înscris la Universitatea din Moscova. Lucram pentru serviciile secrete din Germania comunistă, când l-am cunoscut pe tatăl tău, însă nu ne-am întâlnit în Germania, ci în Bagdad, în anii 1980. Un an mai târziu, am început să lucrez pentru el, îi transmiteam informaţiile pe care le obţineam despre diferite guverne - guverne cu care prietenii mei, ruşii, aveau relaţii mai bune decât Statele Unite.
   Kramer păru să se mai relaxeze puţin. O undă de melancolie îi străbătu privirea.
   - Ne vedeam la diverse reuniuni diplomatice - petreceri date de ambasade, lucruri de genul ăsta. Eu eram ataşat cultural - era acoperirea pe care o foloseam; toată lumea ştia ce însemna, de fapt. Mi-a plăcut tatăl tău; pe de o parte, a fost numele - Maximilian Hart. În clipa în care l-am auzit, când ni s-a făcut cunoştinţă, m-am trezit repetându-l cu glas tare. E ciudat ce fel de lucruri ne atrag la oameni: numele şi strălucirea sinceră a ochilor. Mi-am dat imediat seama că era o persoană în care pot să am încredere.
   Kramer încercă să-şi dezmorţească mâinile - le închise şi le deschise de câteva ori. Avea degete lungi, elegante şi uimitor de flexibile. Hart rămăsese cu ochii aţintiţi asupra lui şi dintr-odată avu o revelaţie.
   - Tu eşti pianistul! Tata nu vorbea niciodată despre munca lui, dar odată, când se pregătea să plece, l-am întrebat unde se duce. Mi-a spus că are un prieten bun, un pianist, pe care se duce să-l viziteze.
   - Max a avut întotdeauna ochi pentru detaliile mărunte, acel lucru care îl deosebeşte pe un om de altul. Aş fi putut deveni un pianist destul de bun, însă partidul a considerat că va avea foloase mai mari dacă-mi încurajează talentul pentru limbile străine. Ăsta e un alt aspect care m-a apropiat de tatăl tău - eram amândoi vorbitori de limbă arabă. Puteam purta o conversaţie într-o încăpere aglomerată, fără ca majoritatea celor prezenţi să priceapă o iotă.
   Kramer se aplecă în faţă, sprijinit în coate.
   - Max a fost cel care şi-a dat seama de existenţa acestui efort organizat pentru dezvoltarea de noi contacte şi surse de informaţii. Nu neapărat mai bune, mai corecte, ci surse care ar fi furnizat informaţii utile care să poată fi folosite în propriul interes. Oameni care fuseseră discreditaţi, care nu reprezentau niciun fel de garanţie, oameni dispuşi să inventeze lucruri doar ca să pară importanţi erau din nou folosiţi.
   Clătină din cap, în timp ce gesticula din mâini, în încercarea de a descrie exact situaţia, pentru ca Hart să o poată înţelege.
   - Să zicem că ai avea o sursă care susţine că nu sunt dovezi că Siria încearcă să dezvolte arme nucleare şi o altă sursă care declară că ar exista asemenea probe, care e singura concluzie rezonabilă la care ai putea ajunge? Că e posibil ca Siria să încerce să dezvolte arme nucleare. Nu trebuie să dovedeşti nimic, trebuie numai să deţii sursele care să-ţi ofere ceea ce-ţi doreşti, ca să poţi transforma un pericol inexistent într-unul real. Pentru că o ameninţare posibilă este una reală.
   - Iar tatăl meu ştia de toate lucrurile astea şi de aceea crezi că...?
   - Ştia, însă nu putea dovedi c-ar fi fost ceva mai mult decât excesul de zel al unor agenţi care foloseau surse pe care ar fi trebuit să le verifice mai temeinic înainte să le dea crezare. Nu putea dovedi că ei foloseau, în mod intenţionat, acele surse care le puneau la dispoziţie informaţii prin care să poată dovedi că singura opţiune pentru Statele Unite ar fi fost eliminarea anumitor regimuri politice ostile. Din cauza asta a apelat la mine. Apoi, mai era un om de ştiinţă irakian, o minte strălucită, care studiase la Cambridge. El avea toate informaţiile despre programul de înarmare al lui Saddam. Ştia că totul nu e decât un sat al lui Potemkin, o născocire menită să împiedice alte state sau chiar grupuri din Irak să încerce să-l înlăture pe Saddam. Îl cunoşteam destul de bine pe acest om. Soţia lui era nemţoaică. Max m-a rugat să-l folosim pe el pentru a transmite informaţia - o demonstraţie clară că aşa-zisul program de înarmare al lui Saddam era, de fapt, o înşelătorie - către una dintre surse, un general irakian despre care se ştia că mai furnizase informaţii false. În felul acesta ar fi putut depista la cine ajunge informaţia şi dacă era raportată corect. În acel moment a murit tatăl tău; atunci l-au ucis.
   - Nu poţi fi sigur de asta. Tu însuţi ai spus că nu avea nicio probă. Cât despre asasinarea lui...
   - Te îndoieşti că tatăl tău a fost ucis? Oamenii ăştia aveau de gând să schimbe întreaga lume, să aducă libertatea şi democraţia în Orientul Mijlociu! Ce mai însemna o viaţă în comparaţie cu un aşa ideal? Moartea lui devenise o necesitate, era mijlocul prin care-şi puteau atinge scopul. O viaţă! Oare câte mii, poate sute de mii de vieţi au pierit, pentru ca oamenii aceştia să poată construi imaginea unei lumi clădite după modelul american? Saddam Hussein era un dictator violent, care şi-a ucis mii de concetăţeni, însă cât timp crezi că ar mai fi rămas la putere, cât ar fi durat până să-l înlăture, din momentul în care s-ar fi aflat că toate armele lui grozave şi mortale, în realitate, nu existau?
   Kramer sorbi o gură din cafea, însă între timp se răcise. Îi făcu semn chelneriţei să-i aducă alta.
   - Sunt lucruri pe care ai prefera să nu le crezi, spuse el privindu-l cu subînţeles. Dar eşti conştient că ei ţi-au ucis tatăl, nu?
   - Ai dreptate, dar aş prefera să nu cred. Tu însă nu ai nicio îndoială. De ce? Cum de eşti atât de sigur?
   Chelneriţa îi aduse lui Kramer o nouă ceaşcă de cafea. Începu să bea încet, ţinând-o cu ambele mâini.
   - Am văzut ce-i determină pe oameni să facă puterea care slujeşte o cauză. Tatăl meu era o persoană onorabilă înainte ca Hitler să vină la putere; apoi a devenit ofiţer SS. Cine ştie câţi oameni, femei şi copii deopotrivă o fi ucis, fiindcă a crezut în Hitler şi al Treilea Reich? Apoi au venit ruşii, iar noi am crezut că tot ce stă în calea istoriei - istoria conform învăţăturilor lui Marx şi Lenin - ar trebui distrus. Douăzeci de milioane de chiaburi - ţărani înstăriţi - au fost ucişi în Rusia în numele progresului. Iar pe cei care s-au opus sistemului ori au încercat să se refugieze în Germania de Est, pentru ca de acolo să poată ajunge în Vest, noi am fost nevoiţi să-i ucidem. Acelaşi lucru se repetă acum, am abandonat orice regulă a vieţii civilizate, orice formă de decenţă, fiind convinşi că lucrurile pe care le venerăm - Dumnezeu sau democraţia - justifică mijloacele pe care le folosim. Da, cred că prietenul meu Max a fost ucis pentru ceea ce ştia. Din această cauză am venit să te previn, înainte ca lucrurile să se înrăutăţească.
   - Să mă previi în legătură cu ce?
   - Va urma un atac, însă nu precum cel de dinainte, din 11 septembrie. Va urma un asasinat, un asasinat politic.
   - Al cui? Cine va fi asasinat? Cine sunt cei care o vor face? Şi cum plănuiesc s-o facă?
   - Sursele mele din Orientul Mijlociu - oamenii pe care îi mai contactez - au auzit cu toţii zvonuri despre plănuirea unui asasinat. Nu ştiau exact când va avea loc, doar că va fi foarte curând, undeva, înaintea alegerilor. E neobişnuit ca lucrurile să fie atât de neclare. La început, m-am gândit că ar putea fi două cauze - fie lucrurile se fac în mare secret, fie e vorba despre o organizaţie de care niciunul dintre noi nu auzise. Apoi, am aflat printr-o întâmplare. La început, pur şi simplu nu mi-a venit să cred, însă acum sunt sigur.
   Kramer privi fix spre uşă. Devenise nervos, foarte agitat. Se uită la Hart.
   - Trebuie să plec, şi aşa am stat prea mult.
   - Nu poţi pleca acum, trebuie să-mi spui ce ştii. Ai destul timp să te întorci la Berlin.
   - Nu locuiesc în Berlin, ci în Damasc. E singurul loc în care sunt în siguranţă, îi explică el în timp ce-şi rotea privirea împrejur. N-ar fi trebuit să vin, însă trebuia să te previn, aveam o datorie faţă de tatăl tău.
   Capul lui Kramer fu brusc proiectat în faţă, apoi se răsuci într-o parte. O clipă îl privi pe Hart cu nedumerire, neştiind parcă ce se întâmplă. Urmă o explozie de sticle zdrobite şi porţelanuri sfărâmate, iar Kramer căzu pe podea. Hart încercă să-l prindă, să-l ajute cumva, când simţi o durere ascuţită şi fierbinte în umăr. Apoi auzi pocnitura stridentă a unei arme şi îşi dădu seama că fusese împuşcat. Văzu cum sângele ţâşneşte din pieptul cămăşii albe a lui Kramer, în vreme ce acesta zăcea pe jos căutându-i privirea. Hart stătea acolo privind în jur, ca şi cum, în loc să se afle în bătaia gloanţelor, ar fi fost un simplu observator de la distanţă, care încerca să afle de unde venise glonţul.
   Un glonţ îi vâjâi pe lângă ureche, iar altul îi trecu pe lângă picior; încercă să-şi găsească un adăpost. Împrejur erau numai ţipete şi panică. Hart se apropie de Kramer să verifice dacă mai e în viaţă.
   - Rubicon, îi şopti Kramer, când Hart se aplecă asupra lui. Codul este Rubicon. Ţine minte - este cheia întregii situaţii.
   - Şi ce reprezintă? întrebă Hart în timp ce făcea semne disperate după ajutor. Ce este Rubicon?
   Kramer deschise gura pentru a-i da un răspuns. Nu mai rosti nicio vorbă, se auzi doar şuierul ultimei sale suflări.

Capitolul 3

   Dieter Shoenfeld stătea sprijinit de balustrada docului uscat. Privea cum Jefferson Memorial străluceşte în lumina roşiatică a apusului.
   - Îmi place să vin aici în zorii zilei doar ca să mă uit la asta - la privirea limpede şi încrezătoare a lui Thomas Jefferson. Lincoln a salvat Uniunea, dar era Uniunea pe care o crease Jefferson. Mă întreb dacă există un sentiment mai înălţător decât să ştii că ai clădit ceva ce va fi invidiat de toată lumea. Ce lucru rar e să existe bărbaţi care să-şi dorească mai mult decât putere!
   Shoenfeld îşi prinse mâinile la spate şi îşi coborî umerii. Un zâmbet trist, plin de nostalgie îi licări pe buze. Îl luă pe Hart de braţ.
   - Vino, hai să facem câţiva paşi împrejurul monumentului. Povesteşte-mi despre Gunther Kramer - tot ce ţi-a spus înainte de a muri. Dar mai întâi, spune-mi, tu eşti în regulă? Glonţul ţi-a pătruns prin umăr? O să aibă urmări permanente?
   - Am avut noroc, doar câţiva centimetri şi... Iar dacă aş fi stat de cealaltă parte a mesei, eu eram acum cel mort.
   Hart se întorsese târziu, cu o noapte înainte. Dormise câteva ore în avion doar fiindcă era epuizat, apoi acasă nu mai fusese în stare să doarmă nicio clipă. De câte ori închidea ochii, vedea chipul lui Gunther Kramer, acea privire stranie şi uimită, care părea că ştie, dar în acelaşi timp nevenindu-i să creadă că ar putea muri într-o clipă. Era ca şi cum, într-un singur moment, toată povara propriei vieţi îi fusese transferată lui Hart şi tot ce urma să se întâmple de acum încolo era legat de trecutul lui Gunther Kramer.
   - Pentru cine lucra? Ştiu că era agent dublu, în Occident îi raporta tatălui meu şi intenţiona să treacă în tabăra adversă. Ştiu că a dispărut şi i-a făcut pe toţi să creadă că a murit. Ştiu că a fost în Orientul Mijlociu şi, cel puţin în ultima vreme, a locuit în Damasc. Dar pentru cine lucra? Şi dacă în Germania toată lumea l-a crezut mort în ultimii ani, cum de-ai ştiut că e încă în viaţă?
    Shoenfeld se opri. Se uită la Hart şi dădu încet din cap, încercând să decidă cât ar trebui să-i dezvăluie.
   - Gunther Kramer era fratele meu, spuse în cele din urmă.
   - Fratele tău?
   - Frate vitreg, ca să fiu mai precis. A fost din pricina războiului sau, mai bine zis, din cauza lucrurilor care s-au întâmplat după aceea.
    Cu o mână pe braţul lui Hart, începu din nou să se mişte, însă foarte încet.
    - Tatăl meu - îmi amintesc că ţi-am mai spus asta - a fost ucis la Stalingrad. Mama a fost prinsă în ceea ce a devenit zona rusă. Ea s-a recăsătorit şi a mai avut un copil.
   - Gunther mi-a spus că tatăl său a fost înrolat în SS. Mama ta era evreică.
   - Toţi minţeau în legătură cu identitatea lor. Tot ce ştiam era că, la fel ca şi tatăl meu, luptase ca soldat în război. Gunther a aflat toate acestea după moartea tatălui său. Mamei nu i-am spus niciodată. Eu n-am suspectat niciodată nimic. El o adora pe mama, deşi cred că ea nu l-a iubit niciodată cu adevărat. Lucrurile mergeau destul de prost după război, iar mama era o femeie frumoasă. A făcut ce trebuia ca să supravieţuiască, asta e realitatea. Ceea ce s-a întâmplat în Germania nu poate fi explicat dacă nu ai trăit pe pielea ta.
   A urmat o tăcere lungă înainte ca Shoenfeld să-şi reia firul povestirii.
   - Am avut noroc. Am plecat din ţară şi mi-am trăit mare parte din viaţă în Occident. Însă Gunther a trăit la fel ca majoritatea nemţilor, ca prizonier într-un război fără sfârşit. Războiul se terminase în 1945, însă dacă ai fi locuit în Germania răsăriteană, în loc de al Treilea Reich, ai fi trăit sub blocul comunist sovietic. N-am prea avut legături cu Gunther până mult mai târziu, după căderea Zidului Berlinului. Mi-a dat de ştire că e în viaţă, astfel că puteam aranja s-o vizitez pe mama. Iar acum e mort şi nu am cui să-i spun fără să dezvălui secretul că, în toţi aceşti ani, a trăit în exil, în Damasc. M-ai întrebat pentru cine lucra. Nu ştiu, dar avea surse mai bune decât orice birou de informaţii din Vest. Gunther nu numai că vorbea fluent arabă şi farsi, dar putea trece drept arab dacă era nevoie.
   Shoenfeld privi cu insistenţă împrejur.
   - Ascultă, te-am întrebat mai devreme ce ţi-a spus. Ultima dată când am vorbit cu el mi-a spus că descoperise ceva. Era ceva ciudat în vocea lui. N-aş putea spune exact ce, dar când mi-a zis că ştia cine e în spatele acestei afaceri, ceva m-a făcut să cred că nu e foarte sigur. Ştia că era urmărit, că fusese pus sub supraveghere. Aşa s-a încheiat conversaţia şi m-a asigurat că va reveni. De asta m-am speriat.
   - Speriat?
   - Dacă îl urmăreau pe Gunther, nu putem fi siguri că nu te urmăresc şi pe tine.
   Hart a încercat să obiecteze, însă Shoenfeld l-a prins de mână.
   - Ascultă-mă, n-ai auzit ce-am spus? Gunther e mort. E de presupus că individul care a comis crima ştie totul. Chiar dacă nu ştiu tot ce ţi-a spus el, pot ghici. Şi, nu uita – nu trăgeau numai în Gunther, trăgeau şi în tine. Spune-mi, ce ţi-a dezvăluit?
   - Mi-a spus că cineva urmează să fie asasinat chiar înainte de alegeri. Mi-a spus că nu ştia cine este ţinta, însă numele de cod al operaţiunii e Rubicon.
   - Rubicon, doar atât ţi-a spus, nimic mai mult?
    Shoenfeld schiţă un gest scurt din cap, apoi continuă:
    - Am spus că l-au urmărit pe Gunther în Germania, dar mă întreb dacă acest lucru e posibil. Mă întreb dacă nu cumva te-au urmărit pe tine.
   - Să mă urmărească pe mine? Nu înţeleg.
   - Îţi dai seama de ce calităţi a fost nevoie - de câtă duplicitate a dat dovadă Gunther ca să poată face ce a făcut în toţi anii din urmă? Era agent secret pe vremea când lucra pentru tatăl tău, apoi a dispărut şi toată lumea l-a crezut mort. Un asemenea om putea simţi pericolul şi şi-ar fi dat imediat seama dacă era urmărit. Tu nu ai cum să ştii - eşti o persoană cunoscută, oamenii îţi urmăresc reacţiile. Dar asta înseamnă că ţinta ucigaşilor nu era el, ci tu.
   - Dar de ce? Cine-ar vrea să mă ucidă? Şi cum mă putea urmări cineva până la Hamburg?
   Shoenfeld îşi întoarse privirea către statuia lui Jefferson.
   - Sunt camere video peste tot. O sumedenie de imagini trec prin computere care funcţionează tot timpul în căutare de lucruri extraordinare - o figură care nu se integrează în peisaj, orice detaliu care le poate indica acestor indivizi care deţin puterea că s-ar putea întâmpla. Dacă există un grup de tipul celui descris de Gunther, cei care l-au ucis pe tatăl tău, crezi că le-ar fi greu să-ţi dea de urmă?
   - Vrei să-mi spui că e posibil să fiu urmărit tot timpul?
   - E posibil. Dar la fel de posibil e să nu fi fost urmărit până în Germania, iar ceea ce s-a întâmplat cu Gunther să nu aibă legătură cu tine. Tot ce ştim e că acum el e mort. Rubicon - asta ţi-a spus? Ciudat.
   - Ciudat? Ce te face să spui asta?
   - E ciudat ca un plan pus la cale în Orientul Mijlociu, prin care se urmăreşte asasinarea cuiva în SUA, să fie numit după un eveniment din istoria Romei.
   - Ciudat sau nu, cunosc câţiva oameni la Langley. Voi încerca să aflu dacă CIA a dat peste acest nume în interceptările lor.
    Făcu o pauză, încercând să cântărească ceea ce auzise.
    - Crezi că ştia cine se află în spatele acestui plan şi că era uimit?
   - Da, a fost uimit, ceea ce în sine e un lucru straniu, dat fiind că Gunther era trecut prin atâtea.
   - Când te întorci la Berlin, Dieter?
   - Am un zbor în după-amiaza aceasta. Mai am câteva surse în Orientul Mijlociu - nu la fel de bune ca Gunther - dar aş vrea să aflu dacă ştiu ceva.
   Shoenfeld îşi lăsă mâna pe braţul lui Hart.
   - A fost o decizie înţeleaptă să nu declari la poliţie numele real al lui Gunther.
   - Bănuiesc că folosea acte false. Le-am spus că nu ştiu cine este, că stăteam întâmplător la aceeaşi masă.
   - Ziarele germane au relatat despre asasinarea unui cetăţean sirian care călătorea în interes de afaceri. Am reuşit să evităm să-ţi fie pomenit numele. Aşa e cel mai bine, am evitat o sumedenie de întrebări.

   Shoenfeld avea dreptate când spunea că Hart se obişnuise să fie în centrul atenţiei.
    Ajuns lângă maşină, Hart privi cu atenţie într-o parte şi în cealaltă înainte de a deschide portiera. Apoi, în timp ce pornea motorul, se uită în oglinda retrovizoare, încercând să descopere ceva suspect sau ieşit din comun. Întâi îi trecu prin cap că e paranoic, pentru ca, în secunda următoare, să se întrebe dacă nu cumva, dacă ar fi fost mai atent, Gunther Kramer ar fi fost încă în viaţă.
   Se gândea încă la Gunther Kramer şi la ce-i spusese acesta în timp ce se ducea la o şedinţă a Comisiei de Informaţii a Senatului, în aceeaşi după-amiază.
   Şedinţa nu începuse încă. Cel mai apropiat prieten din Senat al lui Hart, Charles Thomas Ryan, senator junior din Michigan, îl trase deoparte. Aveau amândoi în jur de 45 de ani şi erau, prin educaţie şi temperament, intoleranţi faţă de minciună, prefăcătorie şi prostie - ceea ce presupunea că în Washington aveau foarte puţini aliaţi, iar ca prieteni adevăraţi se bazau doar unul pe celălalt. Nu făceau parte din acelaşi partid politic şi, în felul acesta, le era mai uşor să spună adevărul despre cei mai cunoscuţi oameni din ţară.
   - Circulă un zvon că Alworth te-ar vrea pe buletinul lui de vot, că o să te roage să candidezi ca vicepreşedinte. Ryan îşi trecu mâna prin smocul de păr roşu-castaniu, în timp ce încerca să-şi mascheze o grimasă. O parte dintre cei care au susţinut părerile soţiei sale - cum o fi chemând-o - spuneau că ai fi un candidat extraordinar, că ai putea obţine voturi în multe state importante, că... Ei bine, ştii - minciunile obişnuite.
   Rânjetul lui Ryan căpătă o strălucire drăcească, nerăbdătoare. Era un fel de joc între ei - cât de repede îl putea determina Ryan pe Hart să înjure, să lase să-i scape o obscenitate acceptabilă despre duplicitatea tovarăşilor săi din politică. Însă Hart izbucni în râs.
   - Probabil că spun asta despre toţi cei care nu vor fi invitaţi să candideze. Oamenii se simt datori mai degrabă faţă de cei care cred că i-au ajutat atunci când au pierdut.
   - Zvonul nu se reduce la atât, insistă Ryan. Alworth are o listă scurtă pe care e şi numele tău.
   - Ce nume nu e?
   Hart auzise că numele său se afla pe lista scurtă a candidaţilor. Că era prima opţiune şi favoritul lui Prentice Alworth. Nu era interesat de candidatură şi spusese acest lucru oricui îl întrebase, însă nu făcuse nimic să oprească speculaţiile.
   Ryan se uită la ceas.
   - Pe un lucru te poţi baza în privinţa preşedintelui - nu e niciodată punctual.
   Aruncă o privire în sala de şedinţă. Toţi membrii erau de faţă, fiind obligaţi, ca de obicei, să aştepte începerea audierii.
   - N-ai accepta, nu-i aşa? întrebă el privindu-l din nou pe Hart. Dacă Alworth ţi-ar face o ofertă, ai refuza?
   - Ştii ce cred despre Alworth. Nici nu se pune problema. Dacă numele meu e pe vreo listă, au făcut-o doar ca să ţină pe toată lumea în suspans. Nu există vreun motiv pentru care eu ar trebui să fiu pe buletinul de vot. N-are nevoie de mine pentru voturile din California.
   - Clinton nu l-a ales pe Gore ca să obţină voturile din Tennessee. Bush nu l-a ales pe Cheney ca să obţină Wyoming. Politica nu mai e o chestiune locală, ci una naţională. Tu eşti senatorul care a condus lupta împotriva companiilor private care au făcut bani de pe urma războiului. Puteai fi nominalizat, dacă ţi-ai fi dorit asta. Alworth era guvernator. Nu are experienţă în politica externă, are nevoie de cineva din Senat.
    Ryan îi căută privirea lui Hart.
   - Ştii toate astea. Ştii că o să te întrebe. Nu faci decât să exersezi motivul pe care ai să i-l serveşti atunci când îl vei refuza.
   - N-aş fi putut s-o fac nici dacă aş fi vrut. Mă aflu în plină campanie de realegeri. Nu pot renunţa la asta sub pretext că m-am decis să devin vicepreşedinte.
   Hart dădu să se întoarcă, dar îşi aminti că voia să-i spună ceva lui Ryan, un lucru important pe care acesta ar fi trebuit să-l ştie.
   - Charlie, ascultă-mă, am auzit de la cineva din Comitetul Naţional că lucrurile nu stau prea bine în Michigan. Mi s-a spus că ai pierdut câteva procente dintre alegători. Ai probleme?
   - Încă nu, dar e posibil să am. Câţiva dintre prietenii mei mai conservatori m-au anunţat că nu sunt tocmai mulţumiţi de o parte dintre lucrurile pe care le-am făcut.
    Un zâmbet pieziş îi răsări pe buze, deşi privirea îi rămăsese serioasă.
   - Când eram copil, veneau în oraş pelerini creştini. Câte un predicator cu privirea rătăcită şi stropi de sudoare prelingându-i-se pe faţă le spunea tuturor că Ziua Judecăţii e foarte aproape şi că lucrul cel mai potrivit e căinţa. Era ca un spectacol de carnaval, unul din rarele momente care-i fac pe unii oameni să se simtă mai bine şi îi distrează pe toţi. Nimeni n-ar fi crezut că ceea ce s-a spus la una dintre întâlnirile acelea din timpul verii - oameni vorbind în dodii, ţipând isteric, plini de frică şi extaz - se referea la modul în care trebuia condusă ţara. Însă acum lucrurile par să stea la o extremă ori alta. Cum spunea Yeats: „Centrul nu are echilibru”.
   Privi spre Hart cu o expresie mai degrabă timidă.
   - Nu mă pot abţine. Părinţii mei au fost amândoi profesori de engleză.
   Era şi motivul pentru care - credea Hart - indiferent de ce-ar fi spus sondajele, Ryan avea să câştige alegerile: felul în care reuşea întotdeauna să strecoare un gând serios într-un discurs sau conversaţie, citând vorbele altcuiva, cu acea stânjeneală adolescentină care-l făcea să pară mai surprins decât oricine de ceea ce spusese.
   Se deschise o uşă laterală. Ryan izbucni în râs.
   - Preşedintele a întârziat numai 20 de minute! Probabil a fost obligat să le explice ziariştilor cum am învins în al Doilea Război Mondial. Singurul american care nu numai că-şi aminteşte sloganul „Limba slobodă mult te vatămă”, dar de câte ori îl repetă, îşi ţine degetele la gură, ca să se asigure că toată lumea ştie ce înseamnă.
   Aşezat la masa martorilor, chiar în faţa completului, Raymond Caulfield, director adjunct al CIA, asculta impasibil introducerea elaborată şi consistentă a preşedintelui, care, după cum îi plăcea să arate, participase la câteva războaie naţionale şi cunoştea importanţa vitală a informaţiilor.
   Încovoiat peste masă, directorul adjunct îşi încordă buzele într-o expresie de concentrare uimită. Caulfield era trecut bine de 60 de ani şi arăta chiar mai bătrân de atât. Ochii săi cenuşii erau obosiţi, epuizaţi de efort, iar vocea, ecoul palid al unui entuziasm trecut. Tot ce avea legătură cu el sugera oboseala.
   Caulfield citea dintr-un raport despre numărul diferitelor tipuri de ameninţări descoperite în ultimele trei luni, paşii urmaţi pentru combaterea acestora şi cum ar putea să acţioneze teroriştii, conform estimărilor CIA. Era un raport analitic, lumea şi pericolele sale erau reduse la matematică: X recitând transmisiuni electronice; Y, apeluri telefonice din diverse locuri ale lumii. Era ca şi cum ai fi ascultat un agent de asigurări recitând tabele cu date privind mortalitatea, ca să stabilească un preţ al asigurării, fără să menţioneze măcar o dată că la un moment dat vei muri.
   Audierea se desfăşura ţinând cont de funcţia fiecărui membru al comisiei şi urma rutina cunoscută, predictibilă. Pentru fiecare întrebare care presupunea un efort de gândire din partea martorilor, urmau cel puţin o duzină care nu cereau decât o aprobare grăbită şi câteva fraze generale despre importanţa crucială a problemei ridicate de senatorul respectiv. Erau întrebări care solicitau clarificarea unui anumit aspect şi întrebări care nu erau interogaţii, ci doar invitaţii de a lua cunoştinţă de importanţa muncii depuse.
   - Domnule Hart, aveţi întrebări pentru directorul adjunct?
   Hart se înclină, stând pe marginea scaunului.
   - Toate declaraţiile dumneavoastră de azi şi aproape toate răspunsurile la întrebările care vi s-au adresat sunt o analiză statistică, o evaluare de risc bazată, printre altele, pe volumul de trafic informaţional. N-aţi menţionat nici măcar o singură ameninţare clară şi ce măsuri se pot lua.
   - Am încercat să ofer comisiei o privire generală asupra a ceea ce ne-a permis să facem programul de supraveghere autorizat de Congres.
   - V-a permis să vă infiltraţi în vreo organizaţie teroristă?
   - Nu pentru asta a fost conceput programul; a fost creat...
   - Pentru detectarea comunicaţiilor electronice şi pentru stabilirea unui model, spuse Hart.
    Ochii îi străluciră de nerăbdare.
    - Cu alte cuvinte, răspunsul e nu. Nu ne-a ajutat să pătrundem în nicio organizaţie sau reţea teroristă. Nu ne-a pus la dispoziţie informaţii specifice referitoare la vreun plan de atacare a SUA sau împotriva intereselor noastre din străinătate.
   Caulfield era amabil şi respectuos. Îşi petrecuse prea mulţi ani depunând depoziţii în faţa comisiilor Congresului, ca să-l mai afecteze ceva.
   - Nu, domnule senator, însă ne pune la dispoziţie un instrument important prin care putem stabili dimensiunea, obiectivul şi legăturile dintre diferite celule care alcătuiesc aceste reţele, răspunse el didactic. Referitor la întrebarea dumneavoastră legată de ameninţările specifice şi cum pot fi ele oprite, primim informaţii zilnic - câteodată zeci sau chiar sute - din diverse surse din întreaga lume şi suntem în permanenţă...
   - Câte dintre aceste surse sunt în Siria sau Iran? izbucni Hart dintr-odată cu putere. Ca să fiu mai precis: câte surse din fiecare ţară aveţi în agenţiile de informaţii?
   Caulfield îşi mută privirea într-un arc fix de la Hart către preşedinte.
   - Nu am libertatea - există un ordin executiv care interzice dezvăluirea detaliilor operaţionale de genul celor implicate în întrebarea dumneavoastră.
   Hart nu-i oferi preşedintelui şansa de a fi de acord.
   - Permiteţi-mi să vă adresez o altă întrebare. Există, nu-i aşa, o anumită relaţie între agenţia de informaţii siriană şi CIA?
   - Nu sunt sigur că înţeleg...
   - O serie de prizonieri - bărbaţi pe care SUA îi ţinea în detenţie la Guantanamo sau în alte locuri - au fost predaţi sirienilor pentru investigaţii. Predare este termenul folosit pentru asemenea aranjamente. Probabil că nu aţi făcut asta doar pentru a le da sirienilor o şansă de a-şi rafina propriile metode de extragere a informaţiei, ci ca să vă dea informaţii pe care nu le-aţi fi putut obţine prin propriile - cum să le numesc - metode „civilizate”.
   - Care este întrebarea dumneavoastră, domnule senator? întrebă preşedintele pe un ton politicos.
   Hart îl ignoră.
   - Predăm sirienilor prizonieri care vor fi interogaţi. Asta e una dintre surse - informaţiile provenind de la agenţia siriană - despre ameninţările specifice la care făceaţi referire?
   - Repet, domnule senator, nu pot divulga sursele de informaţii; nu pot...
   - Nu vă cer să ne spuneţi numele! Vă întreb dacă serviciul secret sirian - în ciuda tuturor problemelor pe care le avem cu guvernul - cooperează cu noi pentru a descoperi ameninţările teroriste înainte ca acestea să se materializeze într-un nou atac. Vreţi să spuneţi că nu puteţi - sau nu vreţi - să răspundeţi nici la această întrebare?
   Caulfield începu să repete motivele pentru care nu putea răspunde.
   Preşedintele îl întrerupse.
   - Întrebarea mi se pare îndreptăţită. Nu vi se cere să daţi nume. Doar să ne precizaţi ce fel de relaţie există - dacă există vreuna - între CIA şi serviciul de informaţii sirian. Oricine citeşte ziarele, domnule Caulfield, ştie poveştile despre predare. Este o întrebare logică. Vă sugerez să răspundeţi.
   - Cum am mai spus, domnule preşedinte, nu pot...
   Preşedintele comitetului îl privi un moment cu asprime şi apoi, cu ochii aţintiţi asupra martorului, îi ceru „bunului său prieten, senatorul Hart”, să reducă numărul întrebărilor.
   - Iar întrebările la care martorul alege să nu răspundă i le puteţi adresa din nou când îl vom aduce cu somaţie şi va fi pus sub jurământ.
   - Domnule preşedinte, protestă Caulfield, mă aflu sub incidenţa unui ordin executiv, care-mi interzice să discut anumite probleme; nu cred că...
   - Domnule senator Hart, vă rog.
   Ceilalţi membri ai comisiei se întoarseră către Hart, curioşi să afle ce avea de gând să mai întrebe. Ezită o clipă, de teamă că nu va spune ce trebuie. Întrebarea trebuia să fie simplă, directă, fără posibilitatea de a crea confuzii.
   - Domnule Caulfield, iată ce-aş vrea să ştiu: a primit CIA de la cineva din agenţia siriană informaţii referitoare la un complot care urmăreşte moartea preşedintelui?
   Caulfield se îndreptă de umeri. O undă de uimire îi împietri pe chip.
   - Nu, lăsă să-i scape înainte să aibă timp să se gândească. Nu am primit nicio informaţie - de la nicio sursă - despre aşa ceva.
   - Nu aţi primit nicio informaţie de la nicio sursă? întrebă Hart cu insistenţă. Nici măcar ceva care să sugereze...?
   Caulfield îşi reveni din şocul iniţial şi începu să se gândească la restul implicaţiilor. Reveni la stilul său ambiguu preferat.
   - Domnule senator, apar tot timpul o mulţime de ameninţări; majoritatea sunt numai zvonuri despre posibile planuri de masacrare a unor cetăţeni americani, aici sau în lumea largă. Cu certitudine, poate fi vorba despre atacuri împotriva liderilor noştri politici, inclusiv asupra preşedintelui însuşi.
   Hart clătină din cap nemulţumit.
   - Alegerile prezidenţiale vor fi peste câteva luni şi tot ce ne puteţi spune despre pericolul care ne ameninţă sunt doar peltele birocratice, care nu fac decât să ne consume timpul.
   Caulfield încercă să protesteze. Hart îl opri repede.
   - Am auzit cu toţii zvonuri că urmează să se întâmple ceva, că se pune la cale un asasinat între alegeri. Ceea ce aş vrea să ştiu - ceea ce ar vrea să ştie toţi membrii comisiei - e ce ştiţi despre asta şi ce plănuiţi să faceţi ca să preveniţi un asemenea eveniment?
   Nu conta că în afară de Hart nimeni nu mai auzise de aşa ceva. Fiecare presupunea acum că toţi ceilalţi auziseră zvonurile; nimeni nu era dispus să admită că era singura persoană care nu ştia nimic. S-au tras cu toţii mai aproape, dornici să afle ce ştiau Caulfield şi CIA şi ce intenţionau să facă.
   - Domnule preşedinte, cred că trebuie să discutaţi acest aspect cu directorul.
   Hart izbucni.
   - Înţeleg din ceea ce spuneţi că agenţia deţine anumite informaţii. După părerea dumneavoastră, e posibil să se fi pus la cale un atentat împotriva preşedintelui sau a altui lider politic?
   - Chiar nu pot face comentarii în această privinţă. Tot ce pot spune e că, pentru motivele pe care le-aţi enunţat - apropierea alegerilor, importanţa de a proteja integritatea procesului democratic, informaţiile pe care le deţinem cu privire la interesele grupărilor teroriste din trecut - facem tot ce putem ca să ne asigurăm că asemenea fapte nu se vor petrece niciodată.
   - Şi presupun că o parte din eforturile pe care le veţi face pentru a vă asigura că nimeni nu va fi ucis implică să vă contactaţi sursele - din Siria sau alte ţări din Orientul Mijlociu - ca să aflaţi ce ştiu. Şi mai presupun că tot o parte din efort înseamnă avertizarea aceloraşi surse că, dacă nu vor divulga toate informaţiile pe care le deţin şi se întâmplă ceva, vor fi la fel de responsabile ca şi teroriştii care le comit?
   Caulfield aprobă cu emfază, declarând că vor preciza cu siguranţă importanţa unor asemenea informaţii.
   Hart nu mai avea alte întrebări. Asculta absent în timp ce un membru republican al comisiei îi spunea directorului adjunct ceva de tipul „mulţumită eforturilor dumneavoastră n-a mai fost niciun atac din 11 septembrie”, după care n-a mai auzit nimic.

   După ce şedinţa Comisiei de Informaţii a Senatului s-a încheiat, Hart fu nevoit să se grăbească spre Senat, unde era aşteptat să voteze. Asistentul său administrativ, David Allen, îl însoţea.
    Scund şi cu un început de chelie, cu mâini mici şi ochi ageri, Allen voia să afle ce se întâmplase în Comisie.
   - N-a fost foarte rău, răspunse Hart, ridicând plictisit din umeri. Cel puţin acum ştie toată lumea că e posibil să apară o ameninţare. Ai ceva pentru mine? Ştiu despre ce e vorba în propunerea legislativă şi cum am să votez. Nu de asta mă aşteptai.
   - E vorba despre Alworth. A sunat Jenkins.
   - Cine e Jenkins?
   - Directorul de campanie al lui Alworth - noul „geniu” din politica americană.
   - Şi ce vrea geniul?
   - Să ne informeze că Alworth vrea să te vadă.
   Hart se opri. Privi împrejur să se asigure că nu era nimeni care ar fi putut auzi conversaţia.
   - E vorba despre funcţia de vicepreşedinte, nu-i aşa? Nu există vreo cale să...
   - A spus că Alworth vrea să te vadă, continuă Allen ca şi cum ar fi început să spună un banc.
   - Şi?
   - Şi nimic. Asta-i tot ce-a spus.
   Lucraseră împreună atâţia ani, încât se puteau înţelege din priviri.
   - Şi pentru că Alworth e ca şi ales preşedinte, e suficientă o vorbă din partea lui Jenkins şi ne vom grăbi să candidăm.
    Pe Hart îl distra imaginea lui Allen şezând şifonat şi cinic în micul său birou şi ascultând cu gura deschisă de uimire vocea de la celălalt capăt al firului.
   - De câte ori l-ai făcut să repete?
   - De 3 ori. Apoi l-am întrebat de ce.
    Allen imită o voce seacă şi preţioasă.
    - Guvernatorul doreşte să discute cu dumneavoastră câteva aspecte foarte importante.
   Hart grăbi pasul către uşa Senatului, care era la mai puţin de 30 de metri distanţă.
   - Presupun că voi fi nevoit s-o fac, spuse cu un aer resemnat.
   Sergentul de gardă deschise uşa, însă Hart se opri şi îi aruncă un zâmbet maliţios lui Allen.
   - Asta dacă nu-l suni pe geniu să-i spui că sunt prea ocupat.
   Şedinţa Senatului se târî câteva ore. Nu îi mai rămăsese timp pentru cină. Hart înghiţi în grabă un sandvici şi o cafea neagră în biroul său unde avu întâlniri până la 9 şi jumătate. Era aproape 10 şi jumătate când ajunse la reşedinţa sa din Georgetown, unde, în absenţa soţiei, locuia singur. Era o lumină aprinsă în bucătărie. Îl aştepta cineva - ştia cine este.
   - Aştepţi de mult? întrebă în timp ce deschidea frigiderul şi scotea două sticle de bere.
   - Nu, răspunse Raymond Caulfield, nu de mult.
   Acceptă cu recunoştinţă sticla care-i fusese înmânată, trase o duşcă, apoi, cu o privire satisfăcută, o aşeză pe masă.
   - Ai fost cam dur azi cu mine, spuse cu o voce blândă şi liniştită.

Capitolul 4

   Raymond Caulfield îşi aruncă privirea prin bucătăria cu dispozitive strălucitoare şi plăci de gresie lustruite. Îi plăcea aerul de linişte domestică, locul unde tot ce se întâmpla rămânea privat. După o viaţă de burlac, când vizita alte locuinţe, de cele mai multe ori avea sentimentul că pierduse ceva.
   Îşi scotea ochelarii şi ştergea fiecare lentilă cu batista. Se holbă la podea în timp ce ţinea în mână sticla rece de bere.
   - M-ai făcut de râs, un birocrat anonim care refuză să declare în faţa Congresului o vorbă în plus faţă de ceea ce este obligat. Pe scurt, continuă ridicându-şi privirea, exact ceea ce sunt: un slujbaş de carieră pe punctul de a fi pensionat.
   Hart se instala într-un scaun de cealaltă parte a vechii măsuţe de lemn, obiect achiziţionat de soţia lui dintr-un sătuc din sudul Franţei. Era şi pentru el curios cum de putuse ajunge atât de uşor în public într-o stare de indignare ostilă atunci când Caulfield depusese mărturie din partea agenţiei. În fond, nutrea pentru el un respect enorm şi chiar afecţiune.
   - Ultimul fel în care cineva s-ar gândi să te numească e neghiob, remarcă Hart aruncându-i o privire plină de blândeţe şi înţelegere. Cât despre „birocratul necunoscut” - este rolul pe care-l joci pentru a proteja anonimatul unuia dintre ultimii mari agenţi pe care i-a avut organizaţia. Şi... chiar te obligă să te retragi? Acum, după tot ce s-a întâmplat?
   - Directorul mi-a spus acum câteva săptămâni că tocmai şi-a dat seama - spre surprinderea şi dezamăgirea lui, înţelegi - că mai aveam doar o jumătate de an până la vârsta pensionării şi că mi se va duce dorul, cu siguranţă. Formalităţile au început deja.
   - De ce? Fiindcă ştii prea multe? Pentru că se tem?
   - Pentru că ştiu prea puţine. De mai bine de 1 an nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă, n-am mai fost invitat la cele mai importante întâlniri.
    Mai luă o gură de bere. În ochii săi îmbătrâniţi apăru o căutătură piezişă.
    - N-ai observat cât de des mă cheamă la Capitol Hill să depun mărturie?
   Aruncă din nou o privire în bucătărie - ordinea din jur îi dădea o stare de confort, fiecare lucru era aşezat la locul său, sugerând o anumită precizie, o rutină adânc înrădăcinată şi absenţa autocompătimirii. Nu era singurul motiv pentru care îl plăcea pe Bobby Hart, însă era unul dintre ele.
   - Au încercat să mă excludă de la începutul războiului, când nu le-am dat ce voiau. Când lucrurile mergeau bine în vremea războiului însemna că eu nu înţelesesem, că nu eram în stare să înţeleg importanţa crucială a informaţiilor pe care ei pretindeau că le au.
    Se opri, concentrându-se asupra a ceea ce încerca să explice.
    - Apoi, când a devenit evident pentru toată lumea că armele de distrugere în masă nu au existat, iar sursele în care-şi puneau atâta bază fuseseră doar invenţii sau minciuni, şi-au dorit cu atât mai mult să scape de mine. Au fost plini de indignare şi, probabil, s-au speriat că ştiam ce făcuseră şi cât de grav se înşelaseră în privinţa lucrurilor.
   Caulfield răsucea sticla, mişcând-o într-un sens şi apoi în celălalt, privind acea mişcare înainte-înapoi ca pe o metaforă despre repetarea prostiilor în lume.
   - Le-am spus la un moment dat, mai devreme - când vicepreşedintele şi câţiva dintre oamenii săi au început să forţeze agenţia să facă demersurile necesare pentru război - că, pe atunci, Chalabi era un exilat, un om care avea nevoie de ajutorul nostru ca să se poată întoarce în ţară şi că toate lucrurile pe care le afli de la un exilat sunt în cel mai bun caz o exagerare.
   Scutură din cap, reflectând la ironia celor întâmplate. Privea fix, nu foarte departe, cu dispreţ, neiertător, aproape crud.
   - Ai citit aceste descrieri ale vicepreşedintelui în presa publică: perspectiva întunecată pe care se presupune că o are asupra lumii, convingerea că totul se reduce la lupta „hobbesiană” pentru existenţă. Ai citit despre câţiva dintre cei care lucrează pentru el - intelectuali străluciţi şi curajoşi, mândrii noi apostoli ai unui imperiu american. Cu toate acestea, când ajungi să-l cunoşti pe vicepreşedinte şi pe oamenii săi, descoperi că n-au citit nimic. Ignoranţa lor e monumentală. Când le-am spus că nu ar trebui să-i creadă pe cei din exil, am adăugat că ideea nu-mi aparţine: principiul fusese stabilit încă de pe vremea lui Machiavelli. Nu ştiau asta şi li s-a părut extrem de lipsit de importanţă. Unul dintre ei a spus: „Nu suntem la nu-ştiu-ce seminar”.
   - E în cartea a treia din Discursuri, dacă-mi amintesc bine, spuse Hart.
   - Da, aşa e.
   - Ar trebui să-mi amintesc. Anul trecut m-ai sfătuit s-o citesc. Dar să revenim puţin la discuţia despre agenţie. Nu te pot obliga să te retragi înainte de vârsta de pensionare, ceea ce se va întâmpla după alegeri. Indiferent cine câştigă preşedinţia, directorul va fi înlocuit. Sunt şanse ca viitorul preşedinte să-ţi propună acest post.
   - Sunt de prea mult timp acolo. Au nevoie de o persoană nouă. În plus, am văzut destule. Sunt pregătit să plec. Ce s-a întâmplat, o parte din lucrurile pe care le facem... Nu m-am angajat pentru aşa ceva.
   Caulfield schiţă un gest cu mâna în aer, semn că spusese deja prea multe. Erau şi alte lucruri mai importante despre care ar fi trebuit să discute.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Hart concentrat şi prudent. După ce te-ai întors azi la Langley, după ce ai depus mărturie?
   - Am făcut raportul complet - un rezumat - al lucrurilor care s-au spus. Am subliniat că interesul principal al comisiei era legat de un alt atac, un posibil asasinat.
   Caulfield începu să-şi plimbe degetul mare pe gura sticlei maro-închis, cu o expresie îngândurată pe buze. Părea că se afundă în sine, cum fac oamenii obişnuiţi cu singurătatea şi cum proceda, probabil, şi atunci când era înconjurat de alte persoane.
   - Am spus că exista un interes special legat de folosirea surselor pe care le aveam în Orientul Mijlociu - inclusiv serviciile siriene - pentru a afla cât de reală era o asemenea ameninţare.
    Degetul lui Caulfield nu se mai mişcă. Îl privi pe Hart, care se afla de cealaltă parte a mesei.
    - Ai aflat ceva - mi-am dat seama imediat. Ce este - nişte zvonuri pe care le-ai auzit, informaţii culese de la persoane pe care le cunoşti din străinătate? Ai fost în Germania, într-o excursie neplanificată şi ai stat doar câteva zile.
   - Ştiai despre asta? întrebă Hart.
    Era puţin enervat şi oarecum speriat.
   - Sunt urmărit?
   Cu un râs tăios, Caulfield îşi aruncă privirea spre tavan.
   - Cu toţii suntem urmăriţi, şi ascultaţi, şi verificaţi, şi identificaţi. E 1984 şi Mândra lume nouă la un loc: toată teama şi pedeapsa pentru oricine depăşeşte graniţa descrisă de George Orwell; toate narcoticele care modifică starea de spirit a individului şi pornografia despre care Aldous Huxley spunea că vor fi folosite pentru divertismentul şi controlul maselor. Dacă ai fost urmărit? Nu, nu încă, cel puţin din câte ştiu eu. Dar în momentul în care cumperi un bilet, numele îţi apare în computerul cuiva, şi asta, de fiecare dată când arăţi paşaportul...
   - Dar tu? întrebă Hart. Eşti urmărit şi ascultat, şi verificat, şi identificat?
   - Tot ce fac; oriunde merg. Dar am învăţat să fiu precaut, remarcă el cu o privire enigmatică.
    Părea amuzat de idee, era o ironie ca un spion să fie spionat de altcineva; era amuzat şi, în acelaşi timp, jenat că se ajunsese la aşa ceva, că trebuia să te păzeşti de aceiaşi oameni pe care îi considerai aliaţi.
    - Nu m-a urmărit nimeni până aici, adăugă el. Sunt sigur. Spune-mi ce ştii, ca să încerc să te ajut.
   - Numele Gunther Kramer îţi spune ceva?
   - Ştiu foarte bine acest nume. De ce? E mort de ani de zile.
   - A murit acum 3 zile. Eram împreună cu el când a murit. A fost ucis.
   Caulfield era uimit. Se înclină în faţă, cu o privire curioasă şi intensă.
   - Eşti sigur că era el? Aveam informaţia că a murit în 1989, cam pe vremea când a căzut Zidul Berlinului. Eşti sigur că era Gunther Kramer?
   - Pianistul.
   - Cum?
   - Aşa îi spunea tatăl meu. Sunt sigur că era Gunther Kramer. A înţeles imediat ce însemna porecla asta. Şi nu încape nicio îndoială, ţinând cont de lucrurile pe care mi le-a spus, că l-a cunoscut pe tata, chiar destul de bine. Lucrase pentru el, devenise agent dublu. Voia să fugă din Est, iar tata urma să-l ajute.
   Caulfield dădu aprobator din cap.
   - Ar fi trebuit, însă am fost depăşiţi de evenimente. Nimeni nu se aştepta ca Uniunea Sovietică să se prăbuşească. Nimeni nu se aştepta să se petreacă atât de repede, aproape fără avertisment. Dintr-odată, Germania răsăriteană n-a mai existat. Cei care făcuseră parte din aparatul de securitate comunist şi-au schimbat numele şi au dispărut, ori au încercat să-şi schimbe identitatea. Kramer şi-a dat seama că nu se mai poate întoarce în Germania, că şi în condiţiile în care ar fi putut dovedi că lucrase pentru noi ar fi fost considerat un spion lipsit de onoare care-şi vânduse serviciile pentru cel mai bun preţ. În tot timpul acesta a fost în viaţă şi a locuit la Hamburg?
   - Nu în Hamburg. A locuit în Damasc.
   Caulfield scoase un oftat care era mai mult decât o aprobare, era o apreciere a talentului, şireteniei, curajului şi îndrăznelii veritabile cu care se descurcase, reuşind să convingă pe toată lumea că era mort, în timp ce trăia în siguranţă în ultimul loc de pe lume unde cineva s-ar fi gândit să-l caute.
   - Dar l-ai întâlnit în Hamburg. A venit din Damasc să te întâlnească acolo?
   - Şi l-a costat viaţa.
   - Ar fi putut transmite toate informaţiile pe care le deţinea cuiva din Damasc, însă te-a ales pe tine. De ce? Datorită tatălui tău, presupun. Şi-a imaginat că poate avea încredere în tine.
   - S-a gândit că ar trebui să mă prevină.
   - Să te prevină?
   - Credea că va fi asasinat cineva. Bănuiesc că îşi închipuia că eu aş fi acela.
   Caulfield îşi ţuguie buzele, punând în balanţă posibilităţile şi încercând să stabilească dacă, din perspectiva a ceea ce spera să obţină un terorist, uciderea unui senator avea sens.
   - Dacă la asta se gândea, avea dreptate din două motive. Eşti o vedetă, un om care-ar putea deveni preşedinte într-o bună zi. Dacă ai fi asasinat, s-ar pierde o parte din viitorul acestei ţări.
   - Şi celălalt motiv? întrebă Hart în timp ce se ridică de la masă şi aruncă sticla goală de bere în coşul de gunoi de sub chiuvetă.
   - Nu eşti protejat de Serviciul Secret. E la fel de uşor să fii ucis cum poate fi împuşcat un străin de pe stradă.
   Hart privea pe fereastră clarul de lună, chibzuind la ceea ce spusese Caulfield: cât de uşor i-ar fi cuiva să-l ucidă, dacă asta ar urmări.
   - Nu într-un an cu alegeri prezidenţiale, remarcă el, uimit de convingerea cu care se auzise spunând acest lucru.
    Se întoarse şi surprinse scepticismul din privirea lui Caulfield.
   - Dacă vor să boicoteze alegerile şi să arate lumii că democraţia nu e sigură nici în Statele Unite, vor încerca să-l ucidă pe preşedinte. Gândeşte-te la ce se va întâmpla: vicepreşedintele devine preşedinte, dar numai pentru câteva luni. Alegerile se transformă într-un haos complet, în timp ce fiecare partid va încerca să arunce vina asupra celuilalt pentru ceea ce s-a întâmplat. Dacă acum suntem plini de teamă şi mânie, imaginează-ţi ce s-ar întâmpla într-o asemenea situaţie!
   - Ce ţi-a mai spus Gunther Kramer? Bănuiesc că avea o bază pentru ce ţi-a comunicat, avea informaţii precise despre planificarea asasinatului.
   Hart se întoarse la masă, se aşeză şi începu să-şi studieze mâinile.
   - A fost foarte ciudat. Mi-a spus că toţi cei cu care vorbise, toate sursele păreau sigure că urma să se petreacă ceva, un resort fusese pus în mişcare, însă nimeni nu părea să ştie cine era implicat sau de unde venea ordinul.
    Caulfield îşi mângâie bărbia, cu o îngrijorare gravă pe chip.
   - Cel mai grozav coşmar al nostru: o celulă teroristă care aşteaptă să îndeplinească o misiune primită cu câţiva ani înainte. Este acoperirea perfectă: nu conduce către nimeni. Ce altceva ţi-a mai spus?
   - Ultimul lucru pe care mi l-a spus înainte să moară e că numele de cod al operaţiunii este Rubicon. Poţi afla dacă asemenea informaţii au fost depistate în cadrul verificărilor informatice pe care le-a făcut agenţia? Şi apoi, sirienii trebuie să ştie ceva. Dacă a aflat Kramer, înseamnă că...
   - O să văd ce găsesc. Trebuie să fiu prudent. N-ar trebui să fac mare lucru zilele acestea, doar să stau în birou şi să mă ocup de formalităţi.
   Hart se uită la Raymond Caulfield, care se apropia de sfârşitul anilor săi lungi de serviciu, ignorat şi aproape uitat, şi se întrebă dacă, în cazul în care tatăl său ar fi trăit, nu i s-ar fi întâmplat acelaşi lucru. Generaţia lor fusese cea care luptase în războiul cel mare şi apoi văzuseră cum, pe măsură ce îmbătrâneau, o altă generaţie îi lăsa pe alţii să lupte în locul lor, uitând cum se păstrează pacea.
   - Cât de bine îl cunoşteai pe Gunther Kramer pe vremea aceea?
   O undă de melancolie, amintire a unor vremuri mai bune, sclipi fulgerător în ochii rotunzi şi întunecaţi ai bătrânului.
   - Am crezut că ştiu totul despre el, deşi nu ne-am întâlnit niciodată. Era un fel de legendă, un om cu o cultură şi o inteligenţă neobişnuite - lucru rar printre agenţii din Germania de Est. Tatăl tău a ajuns să-l admire aşa cum numai el ştia.
   - Mă tem că nu prea înţeleg - „aşa cum numai tatăl meu ştia”.
   - Max era un om foarte înţelept şi educat. Citise tot ce se putea despre Revoluţia rusă, despre Marx şi Engels şi despre Lenin. Studia tot timpul şi, în plus, învăţa extrem de uşor limbi străine, calitate pentru care noi, ceilalţi, nu puteam decât să-l invidiem.
   Un zâmbet abia schiţat şi distant la amintirea deplină a trecutului îi alunecă aproape neobservat pe buze. Acum vorbea pe alt ton, mai puternic şi mai sigur pe sine.
   - Înţelegea cum trebuia să fi fost pentru cineva ca Gunther Kramer - sclipitor, înzestrat - să crească într-un regim atât de brutal şi de corupt. Max credea că, într-un mod ciudat, acest lucru l-ar fi făcut chiar mai inteligent decât ar fi devenit în alt context - nevoia constantă de a-şi controla cuvintele, de a-şi măsura fiecare acţiune ca să devină conform cu ceea ce se aştepta şi se cerea de la un bun membru de partid. Gândeşte-te cum ar fi să-ţi trăieşti viaţa ştiind că un singur cuvânt rostit greşit te poate arunca în gulag sau în faţa unui pluton de execuţie.
   Caulfield se ridică de la masă. Avea aerul uşor distras al unui om care are multe pe cap.
   - Nu vei...? îşi începu Hart întrebarea.
   Scutură imediat din cap ca pentru a-şi cere scuze.
   - Spune cuiva de la agenţie? răspunse Caulfield, fără a se arăta atins în vreun fel. Sigur că nu. Există doar patru sau cinci oameni în care pot avea încredere. Şi toţi, ca şi mine, sunt pe punctul de a fi pensionaţi. Niciunul nu se află în poziţia de a mă ajuta şi, în plus, nu vreau să-i expun vreunui risc.
   - Risc?
   - Agenţia respinge tipul de comunicare informală pe care eu şi cu tine l-am folosit în ultimii ani. Din punct de vedere tehnic, în ciuda funcţiei pe care o ai în comisie, aş putea fi acuzat de divulgarea unor informaţii confidenţiale. Directorul şi cei cărora le raportează sunt singurii care au voie să facă aşa ceva. Dacă aş fi prins, în cel mai bun caz mi-ar retrage pensia. Merită, adăugă el înainte ca Hart să poată spune ceva. Au mai rămas printre noi câţiva care cred că ţara poate fi salvată din starea în care au adus-o aceşti indivizi.
   - Kramer mi-a mai spus ceva, răspunse Hart, în timp ce Caulfield se pregătea să plece.
   Caulfield intui ezitarea şi precauţia din vocea lui Hart.
   - Despre scenariul acestei crime - sau despre tatăl tău?
   Hart îi aruncă o privire ascuţită şi pătrunzătoare.
   - De ce crezi că ar fi vorba despre...? Ce ştii?
   - Ce ţi-a spus? întrebă Caulfield fixându-l cu ochi liniştiţi.
   Undeva, în depărtare, un câine lătra în noapte. Altul îi răspundea de la distanţă.
   - Că tatăl meu a fost ucis, că nu a murit în urma unui atac de cord, aşa cum s-a spus.
   - N-am vrut niciodată să cred asta, spuse Caulfield după o tăcere lungă şi dureroasă. N-am vrut niciodată şi cu toate astea, subconştient, bănuiesc că întotdeauna...
   - Kramer a spus că a fost ucis fiindcă aflase ceva, un lucru pe care urma să-l dovedească. E posibil? Se putea întâmpla aşa ceva?
   - Nu ştiu, nu ştiu ce ar fi putut afla.
   - Kramer spunea că aflase de existenţa unui efort organizat de falsificare a informaţiilor secrete, de a stabili surse care să raporteze orice ar fi vrut să audă aceşti oameni. Căutau o cale prin care să arunce îndoiala asupra oricărui lucru care ar fi sugerat că nu există o ameninţare reală.
   - Max avea surse foarte bune - probabil cele mai bune. În guvernul irakian erau demnitari care nu ar fi vorbit cu altcineva. Probabil că pentru el era frustrant, medită Caulfield, ca tot ce afla să fie discreditat de surse în care nu avea încredere sau despre care nu ştia nimic. Dacă ar fi aflat că totul se făcuse cu un scop, nimic nu l-ar fi oprit să meargă până la capăt.
   Hart se uită fix în ochii lui.
   - Kramer spunea că tatăl meu aflase de existenţa unui grup care-şi organiza propriile operaţiuni atât aici, cât şi în străinătate. Unii dintre ei erau foşti agenţi care fuseseră înlăturaţi fiindcă nu erau de încredere sau erau implicaţi politic. E posibil? Se poate să fi existat - şi încă să existe - o asemenea organizaţie? Se poate ca ei să-mi fi ucis tatăl?
   - Guvernul e plin de indivizi care au contribuit la privatizarea războiului, înfiinţând companii pirat care au făcut averi oferind trupe de securitate private care să facă lucruri ce nu trebuiau raportate. Agenţia e plină de oameni care cred că nimic nu depăşeşte limita, că orice mijloace sunt permise atâta vreme cât îţi oferă ceea ce crezi că-ţi este necesar. Aşadar, e posibil? Da, fără îndoială. S-a întâmplat? Nu ştiu, dar nu m-ar surprinde să aflu că s-a întâmplat.
   - Inventarea surselor, fabricarea informaţiilor, asasinarea tatălui meu când a aflat - nu sunt lucruri pe care le puteau face câţiva agenţi scoşi din funcţie. Cineva s-a aflat cu siguranţă la conducere şi i-a direcţionat.
   Caulfield îl privi lung şi pătrunzător.
   - Cineva din afara agenţiei, spuse el în cele din urmă, cineva care avea o considerabilă putere politică, cineva care putea trage toate sforile deodată, cineva...
   - Cineva ca vicepreşedintele?
   - Ţi-am spus că el şi oamenii din anturajul lui n-au citit Machiavelli. Ceea ce nu înseamnă că nu erau perfect capabili de machiavelism. Am văzut cum operează, ameninţările, intimidările, pofta de a minţi pe oricine. Nu există vreun lucru pe care nu l-ar face.
   - Inclusiv crimă?
   - Dacă Gunther Kramer a spus adevărul, tatăl tău le punea în pericol planurile. L-ar fi ucis? Fără să stea o clipă pe gânduri. Dar, ascultă-mă, Bobby. Nu încerca să mai afli ceva; nu mai pune întrebări. Sunt prea periculoşi, au oameni peste tot.
   Îi strânse mâna promiţându-i să afle tot ce se putea. Hart stinse lumina din bucătărie şi, sub protecţia nopţii, Raymond Caulfield dispăru.

   Era aproape 11 noaptea, ceea ce însemna că pe Coasta de Vest era ora 20.
    În dormitorul de la etaj, pe care nu-l mai împărţise cu soţia sa de luni bune, Bobby Hart se aşeză pe marginea patului, încercând să o sune. Lăsă telefonul să sune iar şi iar, până în momentul în care, dacă ar fi fost vorba de altcineva, ar fi renunţat. Dar era vorba de Helen, aşa că lăsă telefonul să sune mai mult, deşi era convins că n-ar fi răspuns nici dacă ar fi apelat-o toată noaptea. Ar fi vrut ca ea să ştie că el era cel care o sunase şi că era acolo, la celălalt capăt al liniei şi că nu se gândea decât la ea. Închise în cele din urmă şi se uită îndelung pe fereastră, la copacii clătinaţi uşor, foarte uşor de vânt.

Capitolul 5

   Holul hotelului Willard era aglomerat. Oamenii veneau şi plecau, grăbiţi cu toţii, implicaţi în campania prezidenţială, unde se petreceau încă schimbări.
   Doi agenţi ai Serviciului Secret stăteau în faţa apartamentului pe care-l ocupa Prentice Alworth. Unul îi verifică actele de identitate ale lui Hart, iar celălalt vorbi într-un microfon mic, pe care-l purta la încheietura mâinii. Câteva secunde mai târziu, uşa se deschise, iar Bobby Hart fu invitat înăuntru.
   - Durează numai câteva minute, domnule senator, spuse un tânăr îmbrăcat într-un costum de culoare închisă. Guvernatorul e pe cale să încheie o conversaţie telefonică.
   Doi tineri cu înfăţişare de tocilari stăteau lângă o fereastră şi discutau despre ceva ce părea a fi textul unui discurs. Şezând sau, mai degrabă, prăvălit pe-un colţ de sofa, un bărbat mai în vârstă, cu un smoc rebel de păr grizonant, se scobea în dinţi în timp ce digera un snop nesfârşit de sondaje.
   - Şi când te gândeşti că în tot acest timp am crezut că ai inventat numărul de care aveai nevoie.
   Henry Glazer îşi ridică privirea speriat. Jenat, sări în picioare.
   - Îmi pare rău, domnule senator, nu ştiam că sunteţi aici. Ce mai faceţi? îl întrebă în timp ce-şi strângeau mâinile.
    Îi luă numai o secundă să intre în atmosferă.
    - Ei bine, aceste cifre - nu aveam cum să le inventez.
    Îi aruncă lui Hart un zâmbet conspirativ.
    - Ai putea susţine un infractor condamnat şi tot ar câştiga alegerile. Nu contează cine este, aproape că nu contează nici în ce crede - singurul lucru important e că nu este republican.
   Henry Glazer era un expert în sondaje publice foarte solicitat. La Washington era renumit pentru lipsa de reverenţă, dar şi pentru acurateţea sondajelor sale de opinie.
   - Ceea ce înseamnă, continuă el cu o sclipire istovită în ochi, că este un fel de cursă pe care doar un democrat o poate pierde.
    Dintr-odată, privi spre Hart cu o expresie uimită.
    - Ăştia te fac să aştepţi? Cu 1 an în urmă acest individ nu putea intra la primarul din Cleveland, şi acum...
    Se îndreptă către uşa încăperii unde Prentice Alworth se întâlnea cu consilierii, dar Hart îl opri.
   - Nu mă deranjează să aştept. Am ocazia să stau de vorbă cu cineva care ştie ceva. Ce se mai aude despre cursa pentru Senat?
   - Dacă nu se întâmplă nimic extraordinar, democraţii ar trebui să obţină patru din cinci voturi. Cu puţin noroc, ar putea obţine chiar mai mult de-atât.
   - Nimic extraordinar, repetă Hart rar. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar petrece un eveniment major, ceva serios?
   - Vrei să spui...?
   - Un alt atac. Poate nu chiar ca în 11 septembrie, însă ceva.
   Henry Glazer îşi adună picioarele şi îşi ţintui privirea în podea. Toată ireverenţa dispăruse. Avusese doi prieteni apropiaţi, ambii ucişi în New York.
   - Depinde de ceea ce urmează să se întâmple, spuse el ridicându-şi privirea suficient cât s-o întâlnească pe a lui Hart. Şi depinde de reacţie.
   - Reacţie?
   Henry Glazer ridică din umeri. Costumul de gata pe care-l purta era cu un număr mai mare. Haina făcea o cută la mijloc şi, când nu zâmbea, părea un agent de vânzări obosit şi deprimat de călătoriile sale.
   - Îţi aminteşti evenimentele din 11 septembrie, expresia de pe chipul preşedintelui - de căprioară prinsă în lumina farurilor? Aminteşte-ţi de Giuliani: cum a preluat puterea? Închipuie-ţi că ar fi candidat pentru aceeaşi funcţie. Nu e prea greu să-ţi imaginezi pentru care dintre ei ar fi votat cei mai mulţi oameni. Caracterul contează. Problema e că nu-ţi poţi da seama cine îl are înainte să fie prea târziu.
   Glazer îşi petrecuse suficient timp la Washington cât să ştie că un politician rareori punea o întrebare fără vreun motiv.
   - Faci parte din Comisia de Informaţii. Ar trebui să ştiu ceva?
   - Nu, spuse Hart clătinând din cap. Cu 2 ani în urmă, se discuta foarte mult despre cum teroriştii ar putea încerca să boicoteze alegerile pentru Congres. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar exista o asemenea tentativă.
   Hart se uită la ceas.
   - Cincisprezece minute, spuse Glazer, care se gândea în acelaşi timp la calcule şi la ore.
   Uşa se deschise şi unul dintre asistenţii seniori ai guvernatorului îl întâmpină pe Hart cu un zâmbet larg şi o mână întinsă, apoi îl conduse înăuntru. Prentice Alworth, în picioare lângă un birou, îl pofti să se aşeze.
   - Mă bucur să vă văd, domnule senator, a început el pe un ton care lui Hart i s-a părut un soi de ezitare nervoasă.
   Puţin trecut de 50 de ani, Alworth avea înfăţişarea plăcută a omului pentru care siguranţa de sine putea fi confundată foarte uşor cu capacitatea de a conduce, însă ceva lipsea din privirea sa. Hart observase acelaşi lucru şi la alţi politicieni: o privire lipsită de viaţă, absenţa expresivităţii, ca şi cum, concentrându-se atât de tare pe propria ambiţie, nu mai puteau vedea nimic dincolo de ea.
   - Daţi-mi voie să trec direct la subiect, spuse Alworth, afişând un zâmbet care, văzut de la distanţă, te-ar fi învăluit în căldură, însă de aproape părea nu numai artificial, ci şi straniu şi nepotrivit. Aş vrea să-mi fiţi coleg de campanie. Aş vrea să candidaţi ca vicepreşedinte. Cred că am face o echipă imbatabilă.
   Hart se gândi imediat la Henry Glazer şi la numărătoarea voturilor. Oare despre asta discutase Alworth cu oamenii săi cât timp îl ţinuseră la uşă? Hart rămase tăcut şi aşteptând, în timp ce Alworth îşi susţinea cauza.
   - Uite, ştiu că nu sunt prima ta opţiune pe listele de candidaţi. Poate că nu sunt prima opţiune a nimănui, adăugă el cu o mină şireată şi calculată. Ştiu că mulţi oameni - nu numai din partidul nostru - ar fi dorit să fii nominalizat. Înţeleg asta. Înţeleg şi că eşti într-o campanie de realegeri în California şi...
   - Nu pot s-o fac, domnule guvernator.
   Alworth se aştepta ca acesta să fie primul răspuns al lui Hart, sau ceva asemănător. Era un gest înţelept, prima mişcare dintr-o negociere sensibilă. Fusese avertizat că Hart era cu puţin înaintea tuturor.
   - Nu trebuie să-ţi reamintesc, domnule senator, că acestea sunt nişte alegeri foarte importante, poate cele mai importante pe care tu şi cu mine le vom vedea vreodată, continuă el pe tonul cel mai sincer îngrijorat pe care-l putea adopta. Trebuie să recuperăm ţara, să o salvăm de tot ce i s-a întâmplat în ultimii opt ani. Trebuie să câştigăm aceste alegeri, Bobby, trebuie. Şi nimeni nu ne poate ajuta aşa cum ai putea s-o faci tu.
   Hart îl privea fix pe Alworth, întrebându-se dacă guvernatorul credea o iotă din cele spuse şi dacă se gândise şi la altceva în afară de ceea ce voia să obţină, ce ar fi vrut să-i facă pe ceilalţi să creadă despre gândurile şi sentimentele sale.
   - Nu ai nevoie de mine ca să obţii voturile din California, aşa că nu văd vreun motiv să...
   - Am nevoie de tine pentru voturile din Missouri şi Ohio, poate chiar din anumite zone din sud. Oamenii din acele regiuni au un mare respect pentru tine. Toate sondajele pe care le-am făcut...
   - Dacă aş candida, ar trebui să-ţi petreci jumătate din timp explicând diferenţele dintre noi. Am fost 6 ani în Senat, încă 4 în Camera Reprezentanţilor - mii de voturi, nu îmi amintesc de toate şi nu le poţi susţine pe toate.
   Prentice Alworth îl privi încurajator ca pe mulţi alţii pe care îi convinsese că-şi pot îndeplini orice vis atâta vreme cât el are puterea de a-i sprijini.
   - Ţi-am studiat dosarul. Nu e nimic ce ne-ar putea crea probleme.
   - E o lege care urmează să fie aprobată şi care ar putea crea probleme, spuse Hart, uimit de modul în care-l privea Alworth - ca şi cum ar fi fost o persoană care umplea doar un spaţiu gol. Un anumit proiect.
   Alworth îşi schimbă atitudinea, privindu-l cu încredere, având siguranţa că nu existau dificultăţi majore, aspecte care să nu poată fi negociate. Hart îşi aminti că avea de-a face cu o persoană a cărui minte se deplasa pe canale înguste.
   - Proiectul nu va dispărea, iar sesiunea e pe sfârşite. A fost doar un gest, un act simbolic, spuse Alworth, adresându-se pe tonul folosit atunci când dădea declaraţii pentru presă. Un mod de a demonstra că nici administraţia şi nici republicanii din Congres nu erau dispuşi să facă tot ce-ar fi trebuit ca să câştige războiul.
   - Mă tem că e mai mult decât un simplu gest, domnule guvernator. Cred că ar trebui să avem planul.
   Nu se putu abţine să nu continue pe tonul cu care se adresa presei când vorbea despre proiectul căruia i se opunea aproape toată lumea.
    - Niciodată n-am înţeles de ce numai copiii săraci ar trebui să aibă şansa de a-şi sluji patria.
   Alworth dădu din cap în semn de aprobare, cum făcea de fiecare dată când era obligat să asculte ce avea de spus altcineva.
   - Nu va fi nicio problemă, insistă el. Propui o lege de câte ori ai ceva de susţinut, după care, atunci când lucrurile sunt clare, nu mai există motive să continui.
   - Acea lege e o chestiune de principiu pentru mine. Cred în importanţa sacrificiului comun.
   - Cu toţii credem, Bobby; însă trebuie să priveşti problema în ansamblu. Principiile tale nu vor însemna nimic - şi nici ale mele - atâta vreme cât nu vom câştiga alegerile şi un alt republican va păstra controlul ramurii executive a guvernului. Cu siguranţă înţelegi asta.
   Hart se simţea ca Hamlet, obligat să-l asculte pe Polonius declamând regulile succesului urmate de nebuni - o lecţie de înţelepciune practică de la un om care nu putea vedea mai departe de propriul nas.
   - Nu pot fi de acord cu ceea ce-mi ceri din mai multe motive. Sunt în mijlocul unei campanii pentru Senat. A rămas prea puţin timp şi, dacă partidul ar numi alt candidat, ar însemna...
   Alworth respinse obiecţia.
   - Nu e un an pentru conservatori, mai ales în California. Nu te teme. Un democrat va obţine acel fotoliu.
   - Da, şi acela voi fi eu. Apreciez oferta. Sunt onorat, dar nu sunt pregătit să candidez pentru un post naţional.
   Prentice Alworth îşi coborî privirea. Căpătă un ton rigid, ciudat şi ezitant.
   - Ştiu că ai probleme cu soţia. Înţeleg că vrei să o protejezi de atenţia pe care o va atrage asupra sa în urma unei asemenea campanii.
   Privirea lui Hart deveni rece şi ameninţătoare.
   - Şi ce crezi că ştii despre soţia mea?
   - Nu e treaba mea, dar nu e un secret pentru nimeni că soţia ta, Helen, are anumite... probleme, că...
   - Are o boală psihică. Asta vrei să spui? De ce n-o spui direct?
   - N-am vrut... nu încerc să... murmură Alworth.
   Lui Hart i se făcu dintr-odată milă de el. Alworth se afla într-o situaţie imposibilă şi nu era vina lui. Cu un zâmbet uşor empatic, Hart îl lăsă să înţeleagă că nu-l învinovăţea pentru nimic. Apoi minţi.
   - Se luptă uneori cu depresia. Se simte mai bine dacă nu trebuie să întâlnească mulţi oameni. Acum, că eu sunt în Senat, n-o deranjează nimeni, dar ce-mi ceri... Presa, mass-media n-ar lăsa-o în pace.
   - Spune-le tuturor despre problema ta, îl sfătui Alworth. Explică-le de ce ea nu se poate implica în campanie. În felul acesta se vor sfârşi toate.
   Felul în care o spusese, sugerând că e una dintre problemele de care oamenii guvernatorului se ocupaseră, că boala sau tragedia unor oameni sunt părţi din proces care se pot rezolva, îi îndepărtă lui Hart orice îndoială legată de decizia sa.
   - Nu contează ce au spus grupurile de analiză a opţiunii electorale, nu am de gând s-o fac. Nu voi candida ca vicepreşedinte. Nu pot.
   Prentice Alworth părea sincer dezamăgit. Înţelegea că planul său se sfârşise, iar Bobby Hart nu avea cum să se răzgândească. Îi strânse mâna, îi spuse că-şi dorea să colaboreze cu el după alegeri şi apoi începu să se gândească la următorul candidat.

   Întors la Senat, Hart îi povesti lui David Allen ce se întâmplase. Allen îşi trecu mâna peste părul împuţinat de calviţie.
   - E clar că nu se teme să aibă un candidat care are susţinători proprii. Asta-l face chiar mai bun decât credeam.
   - Nu mai bun, doar mai ambiţios. Ar spune orice ca să câştige alegerile. Mi-ar fi promis orice dacă aş fi fost dispus să candidez.
   - Nu era dispus să susţină un proiect.
   - Crede că l-ar costa voturi, fără să aibă vreo legătură cu puterea sau autoritatea pe care vicepreşedintele ar trebui să o aibă în administraţie. Cu siguranţă, după alegeri, după ce mi-aş fi îndeplinit misiunea, ar fi uitat ce mi-a promis chiar mai repede decât angajamentele faţă de alegători. Acum, că l-am refuzat, pe cine crezi că va alege?
   - Pe altcineva din Senat, spuse Allen calm şi sigur. Cineva care are cunoştinţe de politică externă. Va fi cineva din Comisia de Relaţii Externe.
   - Probabil că ai dreptate, spuse Hart cu indiferenţă. Trebuie să prind avionul, şi nici măcar nu mi-am făcut bagajele. E totul în regulă în California? întrebă în timp ce-şi strângea documentele pe care intenţiona să le ia cu el.
   - Stone o să te ia de la aeroport, spuse Allen - referindu-se la Jeffrey Stone, directorul de campanie. Vrea să stea de vorbă cu tine înaintea evenimentelor de mâine.
   - Spune-i că vom discuta la micul dejun, mâine-dimineaţă. Mă duc acasă. Trebuie să mă văd cu Helen diseară.

   Hart încerca să se strecoare prin trafic, supărat că nu se gândise să-şi facă bagajul noaptea trecută şi să-l ia cu el la birou. Ar fi plecat de acolo direct la aeroport, în loc să treacă întâi prin Georgetown.
   Totul era un talmeş-balmeş, lucrurile erau îngrămădite unele peste altele şi nu mai avea timp să se gândească la următorul pas. Cuvântul „Rubicon” îi răsuna în minte şi tot nu avea idee ce însemna. Ar fi vrut să spună cuiva despre cele întâmplate, despre faptul că fusese împuşcat, iar Gunther Kramer ucis, dar dacă Raymond Caulfield nu afla ceva de la CIA, cine l-ar fi crezut?
   Charlie Ryan îl aştepta pe treptele de la intrare.
   - N-ar trebui să fii în campanie, în Michigan? îl întrebă Hart în timp ce deschidea uşa.
   - Allen mi-a spus că vii aici, îi explică Ryan în timp ce se ştergea de praf. Cât despre campanie, nu ştiu cât ne-ar putea ajuta.
   - Stai jos, spuse Hart, bucuros să-l vadă. Cu ce te servesc?
   Ryan se tolăni într-un fotoliu lângă rafturile pe care se aflau albumele de artă colecţionate de Helen.
   - Nimic, mulţumesc. Ştiu că trebuie să ajungi la aeroport, împachetează în continuare. Crăpă puţin jaluzelele şi se uită afară. Te-ai gândit că ai putea fi urmărit?
   Hart stătea pe marginea canapelei.
   - De ce? Crezi că cineva...?
   Ryan se încruntă, dădu drumul jaluzelei şi clătină din cap.
   - Probabil din cauza lucrurilor pe care le auzim în Comisie. Ajungi să crezi că jumătate din oamenii pe care-i întâlneşti pe stradă îţi vor zbura creierii. Dar, în ultima vreme, am un sentiment... Nu din cauza asta am vrut să te prind înainte să pleci. Ai auzit ceva? Vreau să ştiu dacă voi avea probleme. Sper că ai voştri fac sondaje electorale.
   Hart îl cunoştea prea bine pe Ryan ca să poată crede că era îngrijorat numai din cauza procentelor pe care le-ar obţine opoziţia. Ryan avea sondajele sale, fără a lua în considerare sondajele publice făcute de ziare sau reţelele de televiziune.
   - Din câte ştiu, nu sunt diferenţe faţă de ceea ce mi-ai spus data trecută. Eşti înaintea procurorului general, care are o mulţime de bani şi, cu toate astea, e cu trei procente în urma ta.
   - Înseamnă că ne înscriem în marja de eroare, adică suntem în competiţie, interveni Ryan. Părea uimit. Sondajele noastre nu diferă prea mult, ceea ce mă face să cred că n-are niciun sens.
   - Ce nu are sens?
   - Credeam că există posibilitatea ca sondajele noastre să fie greşite, că altcineva poate demonstra că pot să pierd, şi încă foarte rău.
   - Ce te face să crezi asta?
   Privirea lui Ryan rătăcea în toate direcţiile, încercând să găsească un motiv care să poată explica inexplicabilul.
   - Banii s-au terminat. Sunt probabil în cea mai mare competiţie naţională, iar banii nu mai sosesc.
   - E o nebunie.
   - Asta le-am spus celor de la Casa Albă acum 3 zile. Am cheltuit foarte mult - am fost nevoit s-o fac - însă Comitetul Naţional găseşte întotdeauna ceva în plus. De data asta, când suntem în miezul problemei, iar fotoliul meu ar putea face diferenţa, ei îmi spun că mi-au dat tot ce fusese prevăzut în buget şi că poate în octombrie... Aşa că m-am dus la Casa Albă şi nu mi-au putut spune decât că vor vedea ce se poate face.
   - Ce te face să crezi că nu vor lua măsuri?
   Ryan se uită fix în ochii lui cu o privire intensă şi expresivă.
   - Atitudinea lor. Părea că nu le pasă de ce se va întâmpla, dacă obţin sau nu fotoliul.
   Exista o explicaţie simplă, însă Hart înţelegea că Ryan nu o poate vedea, fiind prea implicat.
   - Probabil că nu le pasă, Charlie. Îşi vor pierde posturile. În câteva luni vor fi aleşi un nou preşedinte şi o altă administraţie.
   - Nu, altceva se petrece, spuse Ryan clătinând din cap cu emfază. Răzbunarea, şansa lor de a mi-o plăti pentru toate momentele în care am refuzat să-i susţin, pentru toate problemele pe care le-am provocat în situaţii pe care ei le considerau importante. Am început să verific, să iau urma banilor - unde ajung şi unde nu ajung. Banii sunt acolo, dar pur şi simplu nu-i dau unuia ca mine.
   Nu avea niciun sens. Ryan făcea prea multe presupuneri.
   - Chiar dacă preşedintele şi oamenii săi sunt de această părere, restul membrilor din partid nu-şi pot dori să piardă un loc în Senat în favoarea unui democrat.
   - Crede-mă, Bobby, orice ai crede că ştii - Casa Albă deţine în continuare controlul. Afirmaţia aceea - eşti cu noi sau împotriva noastră - nu se aplică numai în cazul străinilor. Am fost primul republican din Senat care a ridicat problema războiului în mod serios. Vicepreşedintele mă urăşte pentru asta. Crede că dacă eu n-aş fi spus nimic, ceilalţi nu şi-ar fi schimbat opinia. Stă în şedinţe cu ceilalţi consilieri fără să spună vreo vorbă. Apoi are întâlniri private cu preşedintele, unde ia decizii.
   - Chiar dacă te urăşte, e greu de crezut că ar putea considera că un democrat ar îmbunătăţi situaţia.
   Ryan se aplecă înainte. Avea o privire rece şi plină de nerăbdare.
   - Atâta vreme cât e la putere, atâta vreme cât preşedintele e în funcţie, nu-i pasă de ce face Congresul. Când e vorba despre război, nimeni nu-l poate opri.

Capitolul 6

   Când era mai tânără şi abia începuse să iasă cu Bobby, femeile o opreau pe stradă şi îi spuneau că arată ca un star de cinema. Bobby o tachina, s-o facă să înţeleagă de ce se întâmplă acest lucru, din ce cauză o considerau cu toţii prea frumoasă ca să poată fi altceva decât o persoană faimoasă. Ceea ce nu înţelegea el era că femeii nu-i plăcea ca străinii să se uite la ea, iar motivele pentru care-i strângea atât de tare mâna când intrau într-un restaurant sau alt loc public bine luminat erau o agitată conştiinţă-de-sine şi teama ucigătoare că face ceva rău. Se agăţa de Bobby nu doar pentru că se îndrăgostise de el, ci şi fiindcă-i dădea un sentiment de siguranţă. Ceea ce nu înţelegea ea atunci, fiind prea tânără, era că Bobby, din prea multă încredere de sine, presupunea că suferinţa ei se datora timidităţii tinereţii.
   Era ciudat ca ea să fie atât de tăcută şi de retrasă în preajma altor oameni.
   Când erau numai ei doi, era complet diferită. Îşi amintea acum, în timp ce conducea pe drumul şerpuitor prin Montecito, aproape de Santa Barbara - felul în care alerga desculţă să-l întâmpine când se întorcea acasă noaptea; vocea ei delicată şi fragilă, plină de strălucire şi voioşie, care-l făcea să uite tot ce se întâmplase peste zi. Voia să audă din nou acea voce; voia să vadă aceeaşi dorinţă sclipindu-i în ochi şi naturaleţea din mişcări; voia să aibă din nou parte de toate lucrurile pe care le iubise şi pe care, în binecuvântata sa ignoranţă, credea că nu le-ar putea pierde.
   Hart se opri în faţa porţii. Probabil că grădinarul sosise. Rugul încâlcit de bougainvillea care se căţărase pe poartă, îngreunându-i deschiderea, fusese în cele din urmă curăţat. Îşi lăsă motorul pornit în timp ce-şi căuta cheile, însă poarta era deschisă, aşa că n-ar fi trebuit decât să o împingă. Se uită în jur, amintindu-şi cât de emoţionaţi şi de fericiţi fuseseră în ziua în care au găsit-o - casa visurilor lor - cu o perspectivă generoasă spre Pacific şi luminile din Santa Barbara în spate, şi foşnetul delicat al frunzelor de eucalipt la fereastra dormitorului. Era o hacienda ceramică, aflată la mare distanţă de drum şi împrejmuită de ziduri groase şi înalte de gard viu şi porţi acoperite de viţă-de-vie, ca s-o ferească de privirile curioşilor.
   În casă era întuneric. Vru să deschidă uşa de la intrare, apoi ezită, întrebându-se dacă ea auzise maşina.
    - Helen, eu sunt, spuse în timp ce intra.
   - Bună, Bobby.
   Îşi ridică privirea speriat şi o văzu în sufragerie, la câţiva metri distanţă.
   Ţinea pisica în braţe.
   - Uite, spuse ea, mângâind pisica pe spate. Bobby a venit să ne vadă.
   În ochii ei mari şi ovali care priveau distant şi pierdut, părea să se citească o acuzaţie, un protest tăcut în faţa abandonului şi a trădării.
   - Nu eram sigure că va veni, nu-i aşa? îi şopti ea pisicii în timp ce se apleca să o elibereze.
   El se apropie de ea.
   - Helen, eu...
   - Vrei să mănânci ceva? Încă mai ştiu să gătesc.
   Apoi se îndepărtă şi, fără niciun alt cuvânt, se duse în bucătărie.
   El îşi lăsă geanta şi o urmă.
   - Aş putea să-ţi fac ouă. Aş putea...
   Îi aruncă cea mai tristă privire pe care el o văzuse vreodată.
   - Doamne, Bobby, de ce? izbucni în plâns şi din vocea ei dispărură strălucirea şi bucuria.
   El o luă în braţe şi-i spuse că lucrurile se vor rezolva. Ea îşi lipise faţa plină de lacrimi de pieptul lui.
   - Te rog, nu pleca, nu mă părăsi.
   - Nu te voi părăsi niciodată, promise el, în felul în care o făcea mereu. Nu voi pleca niciodată.
   Cu un zâmbet plin de curaj, ea îi spuse că înţelegea ce vrea să spună.
   - Nu pentru totdeauna sau ceva de genul ăsta, însă acum şi încă o bună bucată de timp chiar trebuie.
   Apăruse din nou acea privire disperată, chinuită, care-i pătrundea ca un pumnal în creier.
   - Ştiu că ţi-am promis că n-o voi face, începu el, folosind cuvintele pe care le repetase de mai multe ori pe drumul lung de la aeroport. Ţi-am promis atunci când am candidat prima dată, însă lucrurile s-au schimbat şi am ceva de făcut...
   - Ştiu, spuse ea, cu o privire sălbatică, neajutorată.
    Era desculţă şi purta numai o cămaşă de noapte din mătase albă. Avea părul strâns la spate, cum obişnuia să-l poarte de multe ori, lăsând să se vadă gâtul lung şi subţire, ca un piedestal pentru chipul ei încântător şi desăvârşit.
    - Ai spus că n-ai să mai candidezi, ai spus că ne vom întoarce acasă. Este singurul lucru care m-a ţinut în viaţă şi sănătoasă - gândul că toate se vor termina şi fiecare zi care trece înseamnă o zi mai puţin până când ne vom întoarce aici.
   Îl luă de mână şi îl duse în salonul din spatele bucătăriei, locul unde obişnuiau să-şi petreacă serile. Se aşeză pe scaunul unde stătea în fiecare noapte; el se puse alături, aşteptând.
   - Ştiu că ai fost nevoit, spuse ea după o tăcere prelungită, îl privi analizându-l cu o privire atât de intensă, încât părea aproape vizionară. Ştiu că ai de făcut anumite lucruri. Încerc să-ţi spun că ştiu asta şi sper că mă poţi ierta. Probabil că sunt o dezamăgire pentru tine.
   Se uită pe fereastră, gândindu-se la toate problemele pe care credea că i le-a pricinuit.
   - Ştii, am încercat - am încercat, dar n-am reuşit, nu m-am putut ascunde în spatele unui zâmbet absent, n-am putut rosti toate cuvintele stranii şi goale pe care toată lumea se aşteaptă să le spui.
    Îşi întoarse capul şi îi aruncă o privire visătoare şi tandră.
    - Oamenii chiar îi cred pe cei care spun asemenea lucruri?
   Privi pe fereastră către oceanul nesfârşit, luminat de lună, dorindu-şi ca toate lucrurile care se schimbaseră să revină la forma iniţială.
   - Am avut o viaţă bună atâta vreme cât îmi aparţineai numai mie şi nu trebuia să te împart cu toţi cei care te vedeau la TV. Dar mă descurc, Bobby; nu sunt nefericită să trăiesc aici singură. Ştiu că te gândeşti la mine, ştiu că mă suni, spuse ea cu voce scăzută, împăcată cu propria singurătate, ca şi cum n-ar mai fi fost nimic de spus.
   - Întoarce-te cu mine, stai în casa din Georgetown cât timp trebuie să fiu la Washington. Vom sta aici împreună ori de câte ori putem pleca.
   - În fiecare zi îmi spun că asta voi face mâine; apoi, când soseşte ziua de mâine, sunt tot aici. Văzu tristeţea din ochii lui şi simţi mâhnirea din sufletul său. Ce vei face când te vei întoarce acasă? Când o să-ţi dai seama că eu sunt singura casă pe care o vei avea vreodată? Vrei să salvezi lumea, Bobby Hart, sau vrei să mă salvezi pe mine?
   Bobby nu era sigur c-ar fi putut face vreunul din cele două lucruri, însă ştia că trebuie să încerce. Trebuia să facă tot ce-i stătea în puteri s-o ajute, indiferent de costurile pe care le-ar fi suportat propria ambiţie.
   - Îţi aminteşti cât de bine ne-am simţit la Florenţa?
    Bobby îşi prinse genunchii cu braţele şi se lăsă pe spate, de parcă ar fi avut tot timpul din lume şi nu trebuia decât să-şi amintească.
    - Îţi aminteşti cât de mult ţi-a plăcut şi cum ne-am promis să revenim ca să vizităm şi alte locuri din Italia?
   O umbră de zâmbet îi flutură pe buze în timp ce-şi amintea, făcând-o să se simtă mai bine.
   - Hotelul de unde vedeam vârful Domului şi râsetele celor care treceau beţi pe stradă şi ne trezeau în flecare noapte; lungile plimbări de-a lungul râului Arno şi vechile biserici în care am intrat, şi toate străduţele acelea întortocheate, şi cât de des ne-am rătăcit...
   - Mă gândeam că am putea merge în noiembrie, după alegeri, şi să închiriem o vilă în Fiesole. Ţi-a plăcut, ţi-aminteşti? Pe dealurile de lângă Florenţa, unde nu e aglomeraţie şi zgomot. Numai noi doi: fără să mi se ştie numele. Ţi-ar plăcea, nu-i aşa, să ne întoarcem? Am putea vizita şi alte locuri, continuă el, încercând să anime discuţia. Roma sau, dacă vrei, putem merge undeva în sudul Franţei.
   La început păru să-i placă - să construiască un plan, ceva care să-i umple zilele şi nopţile cu speranţă. Apoi, cu strania luciditate care o ajuta uneori să prevadă viitorul, zâmbetul i se topi şi-i spuse că ar fi bine să discute despre asta mai târziu.
   - Trebuie să pleci atât de repede? îl întrebă ridicându-se şi luându-l de mână. Nu poţi rămâne până dimineaţă?
   El încercă să-i explice, însă ea îl privi cu neîncredere şi-i puse un deget pe buze.
   - Ştiu că ai de făcut o sumedenie de lucruri, ştiu că ar trebui să fiu acolo cu tine. Voi încerca, Bobby. Promit că voi încerca. Rămâi peste noapte şi apoi întoarce-te cât mai curând şi vom sta mai mult de vorbă, iar eu voi încerca să fiu mai puternică şi să mă tem mai puţin. Când eşti aici, nu mă tem de nimic.
    El plecă de dimineaţă, în timp ce ea încă dormea. Înainte de a pleca îi scrise un bilet în care-i spunea că o iubeşte şi că se va întoarce în aceeaşi noapte.

   Jeffrey Stone îl aştepta la şapte fără un sfert la restaurantul unui motel de pe plaja din Santa Barbara. Condusese prima campanie pentru Senat a lui Hart, cunoştea California şi politica ei la fel de bine ca oricine din branşă şi nu pierduse nicio competiţie naţională.
    Hart nu era sigur că-l place sau că ar putea s-o facă vreodată. Stone era un tip prea calculat, jonglând cu cifrele aşa cum fac jucătorii la pariuri, mereu atent la schimbări, la prima tendinţă de cădere sau la primul semn de creştere. Pentru el totul se reducea la matematică, o politică golită de sens, cu excepţia statisticilor pe care le construia. Hart intră în tavernă, încercând să pară bucuros că-l întâlneşte.
   Stone dădu deoparte carnetul ieftin în care mâzgălise câteva notiţe. Luă o gură din cafeaua care se răcise, apoi îi făcu semn unei chelneriţe să-i mai aducă una.
   - Ai spus 6.30.
   - Am întârziat. Ai de gând să mă concediezi?
   - Dacă ai lucra pentru mine, aş face-o. Bănuiesc că trebuie să-ţi fiu recunoscător. Cel puţin, de data asta ai ajuns.
   - Te referi la singurul weekend în care n-am ajuns, replică Hart.
    Îi zâmbi chelneriţei în timp ce-i turna cafea în ceaşcă.
    - A intervenit ceva. Şi înainte de a începe această discuţie, continuă el, în timp ce zâmbetul de pe faţă devenise provocator, pot interveni şi alte lucruri. Îmi poţi stabili întâlniri cum vrei, de acum până la alegeri, însă nu uita că pot apărea oricând schimbări.
   Stone îl privi pe Hart cu o indiferenţă clinică.
   - Candidez, nu candidez; apar, nu apar; câştig, pierd - nu-mi pasă. Ar fi bine să decizi ce naiba vrei să faci. Ştiu că e vorba despre California, ştiu că ai 16 procente în avans, dar mai ştiu, spuse în timp ce se apleca în faţă sprijinindu-se pe coate, că asemenea avantaje au mai fost pierdute.
   Stone avea cu 10 ani mai mult decât el şi îşi arăta vârsta, îmbrăcat cu o haină cu un număr mai mare şi o cămaşă cu un număr mai mic, o cravată niciodată legată şi şosete care nu se potriveau nici măcar în zilele bune. Avea un zâmbet plin de mânie, iar ceea ce urma de obicei - un torent vulcanic de injurii - făcea ca zâmbetul să pară aproape plăcut în retrospectivă. Nu avea respect faţă de cei care nu voiau să învingă şi nici pentru cei care voiau. Era persoana cea mai nefericită genetic pe care o întâlnise Hart vreodată.
   - De ce te ocupi cu asta, de ce conduci campanii? Din câte-mi dau seama, nu ţi-a plăcut niciun candidat pentru care ai lucrat - aici mă includ şi pe mine. Ce-ţi pasă dacă pierd ori câştigă - sau te temi că vei fi acuzat dacă pierd?
   Stone trăia din confruntări, din atacurile verbale. Singurii prieteni erau duşmanii pe care şi-i făcea.
   - De ce mă ocup cu asta? Să-i împiedic pe băieţii răi să câştige.
   - Să-i împiedici pe băieţii răi...?
   - Să câştige. Simplu. Vrei să-ţi explic? Sunt băieţi buni şi băieţi răi. Eu îi ajut pe cei buni - chiar şi atunci când nu ştiu că sunt băieţi buni.
   Era un fel de Alice în Ţara Minunilor. Hart începu să râdă.
   - Vezi, domnule senator Cum-Te-Cheamă - eşti un băiat bun. Nu e vina ta, adăugă el repede, clătinând din cap să se absolve de orice responsabilitate. Nu e din pricina a ceva ce ai făcut, ci din cauza faptelor celorlalţi - băieţii răi - republicani în majoritate, conservatori în totalitate. Îi urăsc, mereu i-am urât. Aşa am fost crescut. Tatăl meu a luptat în al Doilea Război Mondial, mama a fost profesoară la şcoala primară. Până la 10 sau 11 ani, mă jur pe Dumnezeu, am crezut că Franklin Roosevelt era fratele lui Isus - tablourile lor stăteau unul lângă altul pe perete, primul lucru pe care-l vedeai când intrai la noi în casă. Ştiu - nu trebuie să-mi spui - mulţi democraţi, dintre care unii pentru care am lucrat, nu sunt cu nimic mai buni decât târâturile din cealaltă tabără. Problema e că nu sunt în cealaltă tabără. Sunt de partea mea, cea bună, tabăra care încearcă să facă un lucru bun, măcar din când în când. Aşa că, dacă-ţi spun că nu ai fi primul care poate pierde un avantaj de 16 procente, nu e fiindcă nu-mi pasă dacă vei câştiga, ci pentru că m-ar ucide gândul că idiotul din tabăra adversă n-ar pierde. Apropo, adăugă Stone punându-i în faţă statisticile cu ultimele cifre din care reieşea că avantajul lui Hart se păstrase, poate te gândeşti să candidezi data viitoare. Probabil că nu ai fi cel mai rău preşedinte din câţi am avut.
   - Cum să pierd cu un asemenea entuziasm, replică Hart, căruia începuse să-i placă Jeffrey, în pofida convingerilor sale. Spune-mi, ce trebuie să fac în dimineaţa asta?
   Pe un ton alert şi monoton, Stone începu să enumere lista cu locurile unde ar fi trebuit să ajungă Hart şi ora la care era programat să sosească la fiecare destinaţie.
   - Vei termina diseară cu o cină în San Diego. Vei petrece noaptea acolo, şi mâine-dimineaţă...
   - Nu, spuse Hart cu putere. La noapte mă întorc aici. Îmi voi petrece aici toate nopţile, atâta vreme cât sunt în California. Fără nicio excepţie.
    Aşteptă până când văzu prima schismă caustică pe buzele strâmbe de iritare ale lui Jeffrey.
    - Asta dacă nu insişti că n-ar trebui să o fac. Dacă nu e absolut necesar, am motivele mele să o fac.
   Rar şi aproape uitat, un zâmbet firav îşi făcu cea mai scurtă cu putinţă apariţie pe gura strâmbă şi blazată a lui Stone.
   - Desigur, domnule senator. Nu e nicio problemă, mă voi ocupa de-asta.
   Părăsiră restaurantul şi se îndreptară către aeroport, unde-i aştepta un avion pentru zborul scurt către L.A. Hart privea pe fereastră în timp ce avionul privat lua altitudine, încercând să-şi identifice casa printre dealurile umbrite. Se simţea confortabil la gândul că era acolo, departe de politică şi terorism, un loc unde ştia că Helen se află în siguranţă.
   În următoarele câteva ore avu senzaţia că se află pretutindeni în acelaşi timp, ţinând acelaşi discurs la nesfârşit, cu pauze la momentul potrivit, spunând ce trebuia spus despre ameninţarea serioasă cu care se confrunta în prezent ţara, cu un sentiment de realism şi speranţă deopotrivă. Părea că se hrăneşte din asta, devenind mai puternic şi mai plin de energie de fiecare dată când o spunea. Era ca un narcotic: o dietă sigură de atenţie şi aplauze, faptul că ştia că vorbele rostite erau nu numai auzite, ci şi digerate de public, sentimentul straniu că, în timp ce o făcea, stând în faţa mulţimii şi spunându-le ce gândea şi credea, nu mai simţea nimic din ce n-ar fi vrut sau ar fi putut să-i facă rău. Nu avea timp să se gândească la Helen şi la neajunsurile pe care i le putea provoca.

   Trecuse de miezul nopţii când se întoarse acasă, însă Helen îl aştepta, nerăbdătoare să-i vorbească.
   Era îmbrăcată cu o fustă obişnuită şi o bluză. Se machiase şi îşi aranjase părul. Se vedea că făcuse un efort, iar Bobby Hart se simţea mai bine decât se simţise în restul zilei.
   - Te-am văzut la televizor - când explicai că n-ai vrut să candidezi ca vicepreşedinte. Dar ai fi candidat dacă nu eram eu, nu-i aşa? Ai fi candidat la preşedinţie dacă n-aş fi fost eu, dacă n-ar fi trebuit să-ţi faci griji pentru ce-o să se întâmple, dacă eu aş fi putut face faţă, dacă aş fi putut...
   Hart îşi turnă ceva de băut, apoi se afundă în canapeaua de lângă ea.
   - Nu există vreun lucru pe care nu l-aş face pentru tine, însă acesta n-a fost unul dintre ele. Adevărul este că nu-mi place Alworth. Nu am încredere în el. Partea proastă e că am impresia că nici el nu are. E în situaţia în care se află acum mulţi dintre cei care candidează pentru preşedinţie - sunt ceea ce vor alţii să creadă despre ei.
   - Dar tu nu eşti aşa, nu eşti ceea ce vor alţii să fii.
   - Ţi-am spus că n-aş fi avut nicio şansă dacă m-aş fi decis să candidez.
   Ea râse puţin, apoi se opri, îşi aşeză mâna pe umărul lui şi închise ochii. El o luă în braţe şi o ţinu aşa mult timp, privind afară Santa Barbara învăluită în noapte şi stelele argintii, strălucitoare peste imensa solitudine a oceanului, care izbea la nesfârşit ţărmul.

   El dormi până târziu şi după ce se trezi, pregăti micul dejun pentru amândoi.
    Sub soarele cald al dimineţii, albastrul Pacificului părea o mare sclipitoare de bronz. Palmierii din spatele piscinei erau nemişcaţi în aerul călduţ de septembrie.
   - M-am gândit la ce mi-ai spus noaptea trecută. Te-ai gândit vreodată că nu vreau să devin preşedinte?
   Îi trase scaunul şi se aşeză în celălalt capăt al mesei.
    - Nu m-am gândit la asta când am candidat prima dată pentru Congres. Nu m-am gândit nici acum 6 ani, când am candidat pentru Senat. Se întâmplă ca alţi oameni să vorbească despre asta şi apoi începi să te întrebi dacă se poate, te uiţi în jur şi-i vezi pe cei care au şanse să câştige şi îţi dai seama că nu sunt mai buni decât alţii şi începi să te gândeşti...
    Îşi înfipse furculiţa în gălbenuşul moale de ou.
    - Dar, nu, nu am făcut aşa de data asta şi, chiar dacă aş fi vrut, nu am motive să cred că lucrurile vor sta altfel peste 4 sau 8 ani.
    O privi într-un mod care-o făcea să înţeleagă că se gândise mult la ce avea să-i spună.
    - În plus, după ce s-a petrecut şi ce poate urma din cauza celor întâmplate, e posibil să nu rezist până la capăt. Un an, poate 2, după care aş fi nevoit să renunţ, îi aruncă o privire sinceră, aproape rugătoare. Crezi că ai mai putea rezista 1 an sau 2?
   O frântură de zâmbet, plin de curaj şi hotărât, îi apăru pe chip, fiind pregătită pentru orice judecată ar fi avut de înfruntat.
   - Voi încerca, Bobby, promit că voi încerca.
   - Să plecăm undeva, sugeră el încet. Să mergem în susul coastei, pe plaja  aceea pe care nu pare s-o ştie cineva. Nu vom fi nevoiţi să vedem sau să vorbim cu nimeni.
   Îşi petrecură întreaga zi bucurându-se de confortul singurătăţii, departe de privirile celorlalţi şi de străinii care se simţeau obligaţi să se prezinte şi să-i spună senatorului ce gândesc, îşi luară prânzul la pachet, cum obişnuiau să facă atunci când erau mai tineri, înainte ca el să candideze pentru Congres, înainte ca să-i cunoască cineva numele. Nu-şi vorbiră prea mult, nici nu aveau nevoie. Statură singuri pe plaja pustie şi, când simţiseră nevoia, intraseră desculţi în apă, până la glezne. Plecară după asfinţitul soarelui şi, în lungul drum spre casă, în timp ce el conducea, după numai câteva minute ea îi adormi pe umăr. El o purtă pe braţe înăuntru şi, deşi trezindu-se, protestase cu un zâmbet, o aşeză în pat şi rămase lângă ea până când adormi din nou.
   Nu se mai simţise aşa de bine ca în ziua aceea de mult timp. Se plimba în jurul casei, întrebându-se de ce se gândise vreodată să fie altcineva şi să facă alte lucruri. Chiar credea în cele spuse - că ar fi renunţat după 1 an sau 2.
   După tot ce se întâmplase şi văzuse, singura ambiţie pe care o nutrea era să facă tot ce putea ca să-i ofere lui Helen o viaţă mai bună.
   Îşi luă o bere din frigider şi decise ca, înainte să se strecoare în pat lângă ea, să vadă ce mai este la televizor.
   Dacă ar fi pornit televizorul 5 minute mai târziu, ar fi aflat abia dimineaţă. Era o ştire scurtă şi neînsemnată, nici măcar reportajul zilei la jurnalul local.
   - Din ştirile naţionale - un eveniment tragic a sfârşit viaţa directorului adjunct al CIA, Raymond Caulfield. Din câte se ştie, Caulfield se îndrepta spre locuinţa sa din Maryland când a pierdut controlul maşinii.
   Pentru câteva momente, lui Bobby Hart nu-i veni să creadă. Raymond Caulfield fusese asasinat.

Capitolul 7

   - Cât timp a trăit directorul adjunct în acelaşi loc?
   Ronald Townsend îl privi pe senator ca şi cum n-ar fi înţeles întrebarea.
   Hart îi aruncă o privire care-i dădea de înţeles că trebuie să-i dea cât mai repede un răspuns.
   - În acelaşi loc, domnule director Townsend. Sunteţi directorul CIA. Aveţi de gând să staţi acolo, în faţa comisiei şi să ne spuneţi că nu ştiţi unde a locuit directorul adjunct al agenţiei dumneavoastră sau câţi ani a stat acolo?
   Cu urechile mici şi ascuţite şi o gură care părea să-i tremure dezaprobator, Townsend avea manierele unui bibliotecar pe punctul de a-şi pierde răbdarea.
   - Voi răspunde, dacă mă lăsaţi. Domnul Caulfield a lucrat în agenţie mai bine de 40 de ani. Urma să se pensioneze în aproximativ 4 luni, dacă nu mă înşel. Cât despre întrebarea legată de locul unde-şi avea reşedinţa sau cât a locuit acolo...
    Întinse mâna după un dosar pe care i-l înmână un asistent.
    - Sunt sigur că avem undeva această informaţie.
   - Nu ştiţi unde locuia? Nu l-aţi vizitat niciodată?
   - Mă tem că n-am avut această plăcere, spuse directorul pe un ton lipsit de inflexiuni.
    Cercetă dosarul care se afla deschis în faţa sa.
    - Da, aici este.
   Spuse adresa ca pe un fapt lipsit de importanţă.
    - Cât despre cât a locuit acolo... Se pare că este singura adresă pe care a avut-o, cel puţin de când s-a angajat la agenţie, de acum 40... nu, 42 de ani.
   - Destul de mult, cred, ripostă Hart cu o privire acidă, cât să-şi cunoască drumul spre casă. Raymond Caulfield era agent de teren, nu-i aşa? Mai exact, multă vreme a fost şeful agenţilor sub acoperire.
   - Da, cred că este corect.
   - „Credeţi” că este corect, domnule Townsend? Nu sunteţi sigur că e corect?
   - E un fel de a spune, domnule senator. Aveţi dreptate, zise el verificând dosarul pe care-l avea în faţă. A fost şeful...
   - Nu-l cunoşteaţi pe vremea aceea, nu-i aşa?
   - Am fost numit director acum 18 luni.
   - După ce v-aţi petrecut o bună parte din viaţă în sectorul privat - industria de apărare, mai exact.
   - E corect. Am fost...
   Hart îl întrerupse.
   - Sunt familiarizat cu CV-ul dumneavoastră - şi cu limitele lui. Nu suntem aici să discutăm despre modul în care conduceţi agenţia. Suntem aici să aflăm cum investigaţi moartea directorului dumneavoastră adjunct. Întrebarea mea vi se poate părea irelevantă, o pierdere de vreme, însă nu vi se pare ciudat că Raymond Caulfield, care conducea pe acelaşi drum spre casă de 40 de ani, să piardă brusc controlul maşinii şi să se prăbuşească într-o râpă? Nu vi se pare ciudat ca o persoană atât de prudentă - era directorul adjunct al CIA, pentru numele lui Dumnezeu! - să acţioneze atât de neatent?
   - Poliţia locală a făcut investigaţii. Ei au tras concluzia că a fost un accident, domnule senator. Nu avem motive să credem contrariul. Din nefericire, asemenea lucruri se întâmplă tot timpul.
   - V-am trimis o scrisoare prin care vă ceream să veniţi pregătit să răspundeţi la anumite întrebări. Văd că o aveţi la dumneavoastră.
   Townsend scoase scrisoarea din alt dosar, dar nu se obosi să se uite la ea.
   - Da, domnule senator. Răspunsul la toate cele trei întrebări este nu.
   - Dacă nu vă deranjează, domnule Townsend, am să vi le adresez oricum, replică Hart cu o străfulgerare de mânie.
    Apoi se răzgândi. Aruncă pe masă creionul pe care-l ţinea între degete şi se aşeză.
    - Susţineţi că directorul adjunct al CIA nu lucra la un caz legat de recentele zvonuri despre o tentativă de asasinat politic?
   - E adevărat. În cadrul agenţiei există niveluri de autoritate bine definite. Domnul Caulfield nu era responsabil cu investigarea acestui tip de ameninţări interne.
   - Ameninţări interne? Vă referiţi la faptul că se petrec pe pământ american, deşi sunt comise de cetăţeni străini?
   - Da, asta am vrut să spun.
   - Chiar dacă nu era responsabilitatea lui, ca director adjunct se putea implica în orice investigaţie ar fi vrut.
   Era evident că senatorul nu înţelegea regulile de bază ale eficienţei organizaţionale.
   - Nicio organizaţie, ca să poată funcţiona corect, nu poate permite cuiva  ă acţioneze în afara gradului de autoritate cu care a fost învestit. Din momentul în care se întâmplă aşa ceva, nimeni nu mai ştie ce atribuţii are fiecare angajat.
   - Era director adjunct.
   - Nu era treaba lui. Nu ar fi avut permisiunea să o facă...
   Hart îl presă în continuare:
   - Nu-i era permis? De cine? De către dumneavoastră? Vreţi să-mi spuneţi - vreţi să spuneţi acestei comisii - că directorul CIA i-a interzis directorului său adjunct, care lucra pentru agenţie de 42 de ani, să se intereseze sau măcar să pună întrebări despre un complot care punea în pericol alegerile?
   - După cum v-am mai spus, domnule senator, există instrucţiuni precise legate de nivelul de autoritate şi responsabilităţi. Nu i-am spus domnului Caulfield că nu poate face anumite lucruri. Nu a fost nevoie. Ştia ce are de făcut.
   - Pentru că lucrurile au fost clarificate când aţi preluat conducerea, în urmă cu un an şi jumătate...
   Hart luă creionul şi lovi cu el uşor în masă.
    - Dar dumneavoastră, domnule Townsend? V-aţi implicat în încercarea de a afla cine ar intenţiona să pună la cale asasinatul? Sau nu intră în aria dumneavoastră de autoritate?
   Townsend se arătă deranjat de insinuare.
   - Am fost implicat în fiecare etapă a investigaţiei.
   - Vă întâlniţi regulat, sunteţi informat în fiecare moment, aveţi posibilitatea să-i chestionaţi pe toţi cei implicaţi?
   Hart îi adresă întrebările cu aparentă indiferenţă în timp ce se uita la un document.
   - Da, desigur, domnule senator, în fiecare zi.
   Hart îşi ridică privirea. Un zâmbet îi apăru în colţul gurii.
   - Raymond Caulfield n-a fost invitat la acele întâlniri. Asta pentru că se discutau lucruri pe care n-aţi fi vrut să le afle?
   - Nu, e absurd. De ce aş...?
   - Decizia ca directorul adjunct să nu participe la întâlniri, să vă asiguraţi că nu ştia nimic despre acţiunile agenţiei...
   - Obiectez faţă de această interpretare, domnule senator. Nu am avut această intenţie.
   - Decizia ca Raymond Caulfield să nu participe la întâlniri vă aparţine sau a venit de la un nivel mai înalt?
   - Eu conduc CIA! Uitaţi, domnule senator, că Raymond Caulfield urma să se pensioneze. Am trecut printr-un proces major de reorganizare. Lucrurile nu se mai fac cum se făceau pe vremuri. Am fost numit ca să promovez schimbările necesare pentru ca agenţia să poată face faţă provocărilor lumii actuale, aşa cum este după evenimentele din 11 septembrie. Am avut un mare respect faţă de Raymond Caulfield, faţă de tot ce-a făcut, de anii săi lungi în serviciu, însă nu era parte din viitorul agenţiei.
   - Aşa că l-aţi îndepărtat - sau măcar aţi încercat.
   - Nu se punea problema să fie îndepărtat... încercat? Nu cred că înţeleg ce vreţi să spuneţi.
   - Când a apărut ultima dată în faţa comisiei, domnului Caulfield i s-a cerut să afle ce ştiau anumite servicii din Orientul Mijlociu, în special cele siriene.
   Townsend înţelese pe loc. Contradicţia era doar aparentă.
   - A redactat un raport complet în faţa comisiei. Întrebarea legată de informaţiile pe care le puteau avea serviciile siriene a ajuns la mine. Domnul Caulfield era extrem de conştiincios.
   - Şi ce-aţi aflat?
   - Nimic mai mult decât ceea ce ştiam: zvonuri legate de un asasinat.
   - Nimic legat de perioada în care ar fi trebuit să se petreacă? Nimic în afară de detaliul evident că, fiind o încercare de boicotare a alegerilor, ar trebui să aibă loc înaintea acestora?
   - Nu, nimic de genul acesta.
   Hart se lăsă pe spate.
   - Vă întrebam în scrisoarea pe care v-am trimis-o dacă agenţia are informaţii recente despre un fost agent din Germania răsăriteană, pe nume Gunther Kramer.
   - Nu, n-am primit nimic recent, însă nu există motive să avem. A murit în 1989. Există vreun motiv pentru care domnul senator e interesat de cineva care a murit de atâta timp?
   - Nu sunt angajat CIA, domnule Townsend. De unde să ştiu că nu mai trăieşte? Mă interesează, fiindcă mi s-a spus odată că nimeni nu ştie multe despre Orientul Mijlociu. Mă gândeam că ne-ar putea ajuta să găsim pe cineva care nu avea numai informaţii, dar ne-ar fi putut spune adevărul despre zona respectivă. Sunteţi sigur că e mort? Circula un zvon că n-ar fi murit, că trăieşte în Damasc şi are contacte foarte bune cu lumea arabă.
   - Nu avem informaţii despre aşa ceva. Şi chiar dacă ar fi aşa, de ce credeţi că un fost agent din Germania comunistă ne-ar ajuta?
   - Fiindcă şi el a lucrat pentru CIA. Gunther Kramer era agent dublu, lucra pentru Occident. Această informaţie trebuie să se găsească pe undeva în dosarele dumneavoastră, asta dacă nu au fost distruse. Domnule Townsend, aş vrea să vă adresez o altă întrebare despre domnul Caulfield.
   Hart îşi alese cu atenţie cuvintele. Nu voia să-l prindă într-o cursă pe Townsend. Voia să afle cât de multe ştia.
   - Sunt sigur că a menţionat în raportul pe care vi l-a înaintat că, după ultima apariţie în faţa comisiei, la sfârşitul sesiunii, i-am spus, în particular, că în afară de zvonurile legate de asasinat, am aflat că acest scenariu avea un nume.
   - Un nume, domnule senator? Nu-mi amintesc să fi menţionat...
   - Rubicon.
   Ochii lui Townsend se micşorară, într-un efort de concentrare. Colţurile gurii i se crispară. Dădu de două ori din cap, apoi se uită la Hart.
   - Da, acum îmi amintesc. A menţionat ceva despre asta, însă n-am găsit nimic care s-o confirme.
   - V-a raportat dumneavoastră? Nu a încercat să verifice singur?
   - Nu, domnule senator. După cum vă explicam mai devreme, domnul director adjunct nu era implicat...
   - Mulţumesc, domnule preşedinte, nu mai am alte întrebări pentru martor, anunţă Hart dintr-odată.
   Caulfield aflase despre Rubicon cu numai câteva zile înainte să moară. Se putea să-i fi spus ceva directorului, însă Hart avea îndoieli. Townsend se străduia să-i ofere lui Hart răspunsul pe care bănuia că-l aşteaptă, o minciună care să-l mulţumească pe senator.
   Preşedintele comisiei se pregătea să încheie audierea.
   - Dacă nu mai există întrebări pentru domnul director, comisia va...
   - Am eu o întrebare pentru domnul director. Poate chiar mai multe.
   Charlie Ryan se înclină în faţă, în aşa fel încât preşedintele, întors pe jumătate, să-l poată vedea. Preşedintele, care avea şi alte treburi, nu-şi ascunse dezamăgirea.
   - În regulă, domnule senator, însă nu uitaţi că suntem într-o săptămână de lucru scurtă. Cu o convenţie care începe în acest weekend şi una săptămâna viitoare, senatorii din ambele partide vor avea mai puţin timp la dispoziţie şi...
   - Voi fi scurt. Domnule Townsend, senatorul Hart v-a întrebat dacă decizia de a-l exclude pe directorul adjunct...
   - Nu aş numi-o aşa...
   - Decizia de a-l exclude v-a aparţinut sau a venit de la un nivel mai înalt? Răspunsul dumneavoastră, ca să vă citez, a fost: „Eu conduc CIA”.
   Ryan îl fixă cu un zâmbet fatal.
   - Ceea ce, în mod evident, nu a fost un răspuns. Aşadar, voi repeta întrebarea, deşi, cu tot respectul pe care-l port distinsului senator de California, într-un mod diferit. Decizia de a-l exclude pe directorul adjunct de la întâlnirile în care s-a discutat despre un posibil scenariu de asasinat a fost luată împreună cu cineva din afara CIA?
   - Nu ca subiect principal al discuţiei.
   Charles Thomas Ryan fusese ani de-a rândul procuror federal. În câteva cazuri de corupţie, anchetase conducerea politică a ambelor partide. Nimic nu-i oferea mai multă satisfacţie decât să desfiinţeze un martor din tabăra adversă. Îl privi pe Townsend şi izbucni în râs.
   - Nu ca subiect principal al discuţiei. Răspunsul este, cu alte cuvinte, da.
   - Sigur că discut în mod regulat cu şeful Departamentului de Apărare Naţională şi cu alte persoane din administraţie despre schimbările care au loc în agenţie, despre...
   - Alte persoane din administraţie? Vă referiţi la preşedinte şi vicepreşedinte? Şi niciunul din ei n-a avut, pare-se, vreo obiecţie legată de faptul că Raymond Caulfield care lucrase pentru agenţie mai mult decât oricine, care ştia cel mai bine cum funcţiona - şi mai ales cum ar fi trebuit să funcţioneze - dintre cei care erau în viaţă nu trebuia să afle nimic despre acest scenariu. Dar cred că aţi răspuns deja la această întrebare. Spuneţi-mi, ce-aţi făcut când aţi aflat despre Rubicon? Ştim că nu i-aţi cerut domnului Caulfield să întreprindă ceva. Cum aţi acţionat? Aţi convocat o şedinţă?
    Ryan îi cercetă privirea lui Townsend, aproape provocându-l să spună o minciună.
   - Sau aţi apelat la acea tehnologie avansată despre care ne-aţi spus că va face diferenţa şi aţi încercat să aflaţi dacă termenul „Rubicon” apărea în discuţiile pe care se presupune că le-aţi interceptat şi descifrat?
   Pe măsură ce asculta, faţa directorului devenea tot mai rigidă şi mai lungă.
   - Cred că am răspuns mai devreme la această întrebare. N-am descoperit nimic din care să reiasă că acest cuvânt ar fi fost folosit.
   - Nu asta era întrebarea mea, domnule Townsend. Am întrebat ce metodă aţi folosit. Nu mai contează. O singură chestiune e importantă în acest moment. Undeva, cineva plănuieşte să ucidă o persoană - e posibil să fie preşedintele sau altcineva - şi noi nu ştim cine este. Am descris corect situaţia, domnule Townsend?
   - Da, domnule senator, mă tem că aveţi dreptate.
   Audierea se încheiase. Blestemând în barbă, directorul îşi strânse documentele îndosariate cu grijă şi plecă. Preşedintele şi ceilalţi membri ai comisiei se grăbiră să plece la celelalte întâlniri programate. Ryan îl opri pe Hart în hol, aproape de ieşire.
   - Ce se întâmplă, Bobby? Ştii ceva ce noi nu ştim. Nu i-ai spus nimic în particular lui Caulfield, n-ai pomenit de Rubicon. Noi doi am plecat împreună în ziua audierii. N-ai stat de vorbă cu Caulfield. Ştii ceva, Bobby. Spune-mi despre ce e vorba.
   Hart îl trase deoparte, într-un loc unde nu puteau fi auziţi.
   - După ultimele alegeri l-au adus pe Townsend şi au început reorganizarea. De ce?
   - Ca să se acopere, replică Ryan fără ezitare. Ca să-şi şteargă urmele, să scape de lucrurile care ar fi dovedit că ştiau mai mult decât au spus şi că aveau cunoştinţă de la început despre anumite evenimente care s-au petrecut. În Townsend pot avea încredere. A lucrat pentru vicepreşedinte când erau amândoi angajaţi în sectorul privat. A fost întotdeauna unul dintre cei mai mari cotizanţi - probabil că le-a dat milioane de-a lungul anilor. Va avea grijă să nu rămână nimic din ce-ar putea fi folosit de cineva pentru a demonstra că toate acestea - dovezile de tortură, închisorile secrete - au existat vreodată şi o va face având conştiinţa curată pentru că preşedintele şi vicepreşedintele încearcă doar să salveze ţara. De ce? Crezi că există vreun alt motiv?
   - Nu putem sta de vorbă aici. Nu avem timp. Am o şedinţă la Comisia Judiciară şi o grămadă de lucruri pe care trebuie să le fac după aceea şi...
    Se uită dintr-odată la Ryan cu o expresie uimită.
   - Dar tu ce cauţi aici? De ce nu eşti acasă, în Michigan, în campanie?
   - Sunt aici fiindcă m-ai chemat şi mi-ai spus că e urgent, că ar trebui să vin la comisie azi şi că ştiai că Raymond Caulfield a fost asasinat.
   - Eu te-am sunat... Şi da, a fost ucis. Sunt sigur de asta.
   - Ştiu ce-ai spus, însă...
   - Prea multe coincidenţe - ştiu că asta nu reprezintă o dovadă - însă Raymond Caulfield era cel mai precaut om pe care l-am cunoscut. Am să-ţi povestesc când ne vedem. Azi, ceva mai târziu - la cină? întrebă în timp ce se îndepărta pe hol.
   - Sigur, de ce nu? De ce să lăsăm un lucru atât de neînsemnat ca alegerile să stea în calea încercării noastre de a dezvălui o conspiraţie în a cărei existenţă nu crede nimeni în afară de tine? Poate-mi împrumuţi câteva dintre procentele tale, strigă după el. Unde vrei să ne întâlnim?
   - Voi veni la biroul tău, strigă şi Hart. Pe la 6.

   Şedinţa Comisiei Judiciare începuse deja când Hart se strecură în scaunul său din al doilea rând din spate. Procurorul general terminase de citit discursul pe care şi-l pregătise. Alvin Roth din Pennsylvania, preşedintele comisiei, aflat la mijlocul celui de-al cincilea mandat în Senat, nu părea încântat.
   - Dumneavoastră aţi afirmat, domnule procuror general Lopez, că, din cele mai practice motive, nu vor exista limitări efective ale puterii prezidenţiale.
   Vorbea rar, acordând importanţă fiecărui cuvânt rostit şi ascultându-i ecoul, ca şi cum orice cuvânt spus căpăta o viaţă proprie.
   - Nu asta am spus, domnule preşedinte. Chiar nu am spus aşa ceva.
   Antonio Lopez avea o faţă plăcută, de băieţandru, însă când dezbătea un subiect, chiar şi unul lipsit de importanţă, te privea pătrunzător.
   - Pot să jur că asta aţi spus, domnule Lopez; pot să jur. Aţi spus - citez - că în vreme de război, nu există niciun impediment constituţional pentru ca orice decide preşedintele - în calitate de comandant suprem - să fie obligatoriu de înfăptuit. Nu asta aţi spus, domnule Lopez? Nu încerc să vă pun în cârcă declaraţii inventate.
   - Pe timp de război, domnule senator Roth, mi se pare că asta face diferenţa. Orice limitare a puterii pe timp de război înseamnă să limitezi puterea preşedintelui de a câştiga războiul.
   Rosti cuvintele cu atâta convingere, ca şi cum ar fi fost vorba despre un lucru de la sine înţeles.
   - Dacă vă urmăm logica până la capăt, domnule procuror general Lopez, susţineţi că, în cazul în care Congresul nu acordă fondurile necesare pentru război, preşedintele ce ar trebui să facă? Să ordone Ministerului de Finanţe să colecteze, suma necesară?
   - Nu, bineînţeles că nu, domnule senator. Dar în chestiuni legate de modul în care se poartă azi războiul, luând în considerare funcţia executivă a guvernului, preşedintele e liber să-şi exercite puterea după cum consideră.
   - Chiar dacă există o lege aprobată de Congres, unde se prevede că nu are acest drept?
   E greu să explici un lucru evident. Roth avea aproape de două ori vârsta lui, însă Lopez era cel care afişa zâmbetul stânjenit al părintelui frustrat.
   - Lincoln a suspendat legea privind habeas corpus, fiindcă a considerat că, în felul acesta, va salva Uniunea.
   - O decizie care a fost, mai târziu, revocată de Curtea Supremă a Statelor Unite, îi aminti Roth.
   - Dar numai după ce Uniunea a fost salvată, domnule senator.
   Roth nu era persoana căreia să i se ţină prelegeri, mai ales când venea vorba despre Constituţie sau istoria republicii.
   - Da, Lincoln a salvat Uniunea, însă nu cred că e o pretenţie pe care administraţia actuală chiar este pregătită s-o facă.
   - Războiul e război, domnule senator, replică Lopez, cu o privire rece şi distantă.
   - Da, ştiu, domnule Lopez. Am participat la unul sau două dintre ele.
   Intenţionase să dea cuvântul următorului senator, din opoziţie, dar se răzgândi brusc.
    - Ceea ce sugeraţi de fapt, domnule Lopez, indiferent dacă vreţi sau nu să recunoaşteţi, e că, în vreme de război, preşedintele nu e nimic altceva decât un dictator absolut. Susţineţi că preşedintele deţine toate prerogativele pe care le consideră necesare în timp de război, iar războiul pe care-l ducem acum – împotriva terorismului - poate dura câteva generaţii. Nu cred că trebuie să subliniez că absenţa limitărilor legale referitoare la puterea preşedintelui nu ar face decât să schimbe forma de guvernare. Nu credeţi că e mai mult decât o simplă ironie, domnule procuror Lopez, în faptul că singura cale prin care putem aduce democraţie în lume presupune moartea ei chiar aici, acasă?

Capitolul 8

   - Ar fi trebuit să fii acolo. Ar fi trebuit să vezi.
   Charlie Ryan se uită în punga de hârtie pe care Hart i-o azvârlise peste birou.
   - Asta e cina? Un hamburger şi cartofi prăjiţi.
    Îi făcu semn lui Hart să se aşeze şi începu să desfacă hamburgerul.
    - Unde ar fi trebuit să fiu?
    Ochii i se luminară după ce luă prima înghiţitură.
    - Bineînţeles! Alvin Roth s-a confruntat cu Lopez azi. Îl urăşte. Alvin urăşte mulţi oameni, însă în mod special pe Lopez. Nu-l poţi acuza pentru asta. Lopez e ca mulţii alţii din administraţia actuală, care cred că doar ei înţeleg ameninţarea cu care se confruntă naţiunea. Fără să fi fost vreodată soldaţi, se cred generali. Îşi puse picioarele pe colţul biroului şi apoi îşi slăbi nodul cravatei. Un individ vorbeşte în faţa unei camere video câteva minute într-o peşteră din Pakistan sau Afganistan, spune că va arunca America în aer de sâmbătă într-o săptămână şi ei sunt gata să pună ţara în alertă generală. Se sperie din orice.
   Ryan înfulecă în grabă restul hamburgerului. Îşi şterse ketchupul de pe bărbie şi râse.
   - Ce vrei să-mi spui şi de ce mă tem că nimic din ce-am să aud n-o să mă facă să simt mai bine? Începe cu motivul pentru care crezi că Raymond Caulfield a fost omorât.
   - Pentru că aproape tot timpul cât am fost la Comisia de Informaţii, Raymond Caulfield m-a ajutat, mi-a furnizat informaţii pe care nu le putea spune comisiei, mi-a permis accesul la date pe care nimeni din afara agenţiei n-ar fi trebuit să le cunoască.
   Ryan nu era întru totul surprins.
   - Tu ai fost întotdeauna mai bine informat decât noi, ceilalţi. Dar de ce? De ce-a făcut-o şi de ce tu? Bineînţeles! Îl cunoştea pe tatăl tău, nu-i aşa? În felul acesta era convins că poate avea încredere în tine. Aşa se explică. Cu toate astea, îşi asuma un risc, atâta timp cât dezvăluia informaţii clasificate... Şi crezi că din cauza asta a fost ucis?
   - Cred că a fost ucis fiindcă cineva a aflat că el făcea verificări despre operaţiunea Rubicon.
   - E numele pe care l-ai menţionat în comisie, când îi puneai întrebări lui Townsend. Numele de cod - care ar putea fi numele de cod... apoi Townsend a minţit. De asta l-ai întrebat. Să vezi dacă acoperă ceva.
   Hart se scărpină în cap. Nu se atinsese de hamburgerul care zăcea, încă învelit, pe colţul din faţă al biroului lui Ryan. Îl luă, începu să-l despacheteze, apoi îl puse la loc.
   - Probabil că n-a auzit niciodată de Rubicon. N-a vrut să recunoască faptul că Raymond Caulfield îi ascundea informaţii şi că depăşea graniţele sacre ale autorităţii sale.
   - Lasă-l acum pe Townsend, vreau să fiu sigur că înţeleg. Tu i-ai spus lui Caulfield despre Rubicon, nu el ţie?
   - Exact, eu i-am spus.
   - Tu de unde ştiai? Cine ţi-a spus numele?
   Hart desfăcu hamburgerul şi începu să mănânce. Dacă exista în Senat o persoană de încredere, aceasta era Charlie Ryan - un tip care nu se temea de nimic, dispus să ia partea celor neîndreptăţiţi, indiferent dacă asta îl făcea să piardă nenumărate voturi. Spre deosebire de mulţi dintre colegii săi, nu exista nicio urmă de făţărnicie în fiinţa sa: una era să fii milostiv atunci când câştigi, însă Ryan era milostiv atunci când era învins. Nu avea niciun motiv să nu-i spună şi, după tot ce se întâmplase, avea nevoie de ajutor.
   - Gunther Kramer.
   Ryan vărsă cafeaua din care începuse să bea.
   - Spionul din Germania comunistă care a murit în 1989?
   - Agentul dublu, care lucra pentru Vest. Agentul care şi-a înscenat moartea la căderea Zidului şi care ştia că nu se poate întoarce în Germania.
   - Zvonurile de care ai pomenit nu erau deloc zvonuri. E încă în viaţă, locuieşte la Damasc. A aflat despre Rubicon şi ţi-a spus ţie. Ce altceva ţi-a mai spus? Ce altceva mai ştie?
   - Că va fi asasinat cineva, iar numele de cod al operaţiunii este Rubicon.
   Hart clătină din cap nemulţumit. Stăteam la masă, aşa cum stau cu tine acum.
   - Un lunetist, cineva, nu ştiu cine, l-a ucis chiar în faţa mea. Apoi - Doamne! - nu ştiu cum s-a întâmplat... am fost împuşcat...
   - Ai fost împuşcat?
   - Da, în umăr.
    Hart îşi duse mâna spre locul unde fusese împuşcat, în umărul stâng.
    - Am avut noroc, a trecut prin mine.
   - Ai fost împuşcat? Iar Kramer a fost ucis, la fel ca şi Caulfield? Amândoi ştiau ceva despre Rubicon şi au fost omorâţi? Când s-a întâmplat? Tu unde erai? întrebă cu o privire plină de interes.
   - În Hamburg, unde mă dusesem să mă întâlnesc cu el.
   Ryan dădu deoparte paharul de carton cu cafea şi se aplecă peste birou.
   - De unde ştiai de el? De ce te-ai dus la Hamburg să-l întâlneşti? Caulfield te-a pus în legătură cu el?
   - Nu, a fost Dieter Shoenfeld, editorul german. Era fratele vitreg al lui Kramer. E o poveste ciudată. Tatăl lui Dieter a fost ucis în război, iar mama lui s-a recăsătorit. Dieter s-a refugiat în Vest, în timp ce Gunther Kramer a rămas în Est. N-am ştiut nimic înainte să-mi spună Dieter, după ce Kramer a fost ucis. Am vorbit cu el după ce m-am întors, i-am spus ce aflasem. Avea de gând să afle mai multe, dar acum a dispărut. Nimeni n-a mai auzit de el de o săptămână. Mă tem că...
   - Shoenfeld e o persoană de încredere, căreia îi poţi spune adevărul?
   - Da, cu siguranţă, nu încape nicio îndoială.
   - În regulă, să ne lămurim: Gunther Kramer află despre Rubicon şi e ucis în Hamburg. Raymond Caulfield află despre Rubicon şi, dacă e aşa cum spui, e ucis aici, aproape de Washington. Şi acum Dieter Shoenfeld a dispărut şi tu eşti de părere că a fost ucis.
   - Nu ştiu ce altceva aş putea crede. Am vorbit cu secretara lui Dieter din Berlin. Nu ştia unde era plecat, însă în câteva zile ar fi trebuit să aibă o şedinţă a consiliului de conducere şi era convinsă că va participa. Nu a ajuns.
   Ryan părea să reflecteze. Ceva îl nedumerea.
   - Rubicon - ciudată alegerea unui asemenea nume de cod în situaţia actuală.
   - Asta e ceea ce... De ce? Ce ţi se pare aşa ciudat? Că e luat din istoria romanilor?
   - Da, poţi spune şi asta, dar poate că nu e deloc ciudat. Ce semnificaţie are Rubiconul, la ce ne referim când spunem că cineva a trecut Rubiconul? Ce-a însemnat atunci când a făcut-o Cezar?
   - Că nu mai există cale de întoarcere, că e prea târziu, că odată ce ai făcut primii paşi nu te mai poţi răzgândi. Caulfield mi-a spus ceva de genul acesta. „Cel mai îngrozitor coşmar al nostru”, aşa l-a numit. O celulă teroristă care a primit o misiune cu câţiva ani în urmă, apoi a fost abandonată, fără conducător şi fără linii de comunicaţie care să poată fi interceptate. Aşa se explică: toate zvonurile care au fost lansate în acelaşi moment despre un eveniment care urmează să se întâmple fără să se ştie cine se află în spate. Cu toate astea, se pare că Gunther Kramer aflase.
   - Ştia cine e în spate? De ce nu mi-ai spus? A fost omorât înainte să-ţi transmită informaţia, nu-i aşa? Dar ştia - eşti sigur de asta? Crezi că şi Caulfield aflase?
   - Mă îndoiesc. Tot ce voia să facă era să ruleze numele Rubicon în computerele de la Langley ca să vadă dacă nu se găsea în vreun raport.

..................................