Câinele de teracotă, Andrea Camilleri

 ....................................................

6.

         Biroul abia dacă se deschisese de 5 minute, când arhitectul Tumminello se trezi cu comisarul Montalbano proțăpit în fața lui, privindu-l cu un aer ce nu prevestea nimic bun.

   Într-adevăr, Montalbano avusese parte de o noapte agitată: nu izbutise să pună geană pe geană și-și trecuse vremea citind Faulkenr. Cum avea un fiu pezevenghi, practicant asiduu de potlogăreli, încăierări și curse clandestine de motociclete, care uitase și-n seara precedentă să mai dea pe acasă, avocatul deveni galben ca ceara, iar mâinile prinseră să-i tremure. Montalbano observă reacția celuilalt la apariția sa.

   „Să vezi că ăsta are ceva de ascuns”, își zise.

   - S-a-ntâmplat ceva? îl iscodi Tumminello, așteptându-se de la comisar să-i spună că-i arestase fiul.

   Ceea ce, la drept vorbind, ar fi fost curată binecuvântare sau, cel puțin, răul cel mai mic: căci la fel de bine s-ar fi putut să-i fi dat cep vreunul dintre tovarășii lui de cârdășie.

   - Am nevoie de o informație. Despre o expropriere.

   Chipul încordat al lui Tummicello se destinse în mod vizibil.

   - Carevasăzică vă trecu frica.

   Nu se putuse abține să nu-l iscodească ce și cum.

   - Da, recunoscu sincer celălalt. Îmi fac griji pentru fecior-miu. N-a venit acasă azi-noapte.

   - Se întâmplă des?

   - Păi, da. Vedeți dumneavoastră, s-a înhăitat cu alde...

   - În cazul ăsta, n-aveți de ce să vă faceți griji, i-o tăie scurt Montalbano, care n-avea timp de pierdut cu problemele infracționalității juvenile. Vreau să văd actele de vânzare sau de expropriere a terenurilor din zona tunelului Crasto. Este de competența voastră, nu-i așa?

   - Da, să trăiți, a noastră. Numai că n-are niciun rost să căutăm hârtiile, pentru că știu tot pe de rost. Spuneți-mi care teren anume vă interesează.

   - Vreau să aflu ce s-a întâmplat cu terenurile familiei Rizzitano.

   - Mi-am închipuit eu, răspunse arhitectul. Vedeți dumneavoastră, când am auzit de armele descoperite în peșteră și, apoi, de cele două cadavre de acolo, m-am întrebat: bine, dar locurile acelea nu aparțineau oare lui de-alde Rizzitano? Și m-am dus să controlez actele.

   - Care acte ce spun?

   - Întâi de toate, trebuie să vă fac o punere în temă. Proprietarii terenurilor care ar fi suferit, să spunem așa, daune în urma lucrărilor la șosea și la tunel erau în număr de 45.

   - Măiculiță sfântă!

   - Păi da, pentru că vedeți dumneavoastră, se poate să fie un petic de 2000 de metri pătrați care să aibă 5 moștenitori, toți proprietari. Iar notificarea nu se face în bloc către toți moștenitorii, ci trebuie făcută una pentru fiecare în parte. Odată obținut decretul de expropiere, le-am oferit proprietarilor o sumă mică, dat fiind că în majoritatea cazurilor era vorba despre teren agricol. În cazul lui Calogero Rizzitano, proprietar doar prezumtiv, pentru că nu există niciun act care să-i demonstreze calitatea de proprietar - adică nu există act de succesiune de pe urma tatălui său, care a decedat având toate proprietățile pe numele său - a trebuit să facem apel la articolul 143 din Codul de Procedură Civilă, cel referitor la moștenitorii cu domiciliul necunoscut. După cum probabil știți foarte bine, articolul 143 prevede că...

   - Nu mă interesează ce prevede. Când ați făcut notificarea în cazul Rizzitano?

   - Acum 10 ani.

   - Prin urmare, acum 10 ani Calogero Rizzitano rezulta ireperabil.

   - Și atunci, și mai târziu! Pentru că din cei 45 de proprietari de terenuri expropriate, 44 au contestat în instanță suma oferită de noi. Și au câștigat.

   - Iar al patruzeci și cincilea, cel care nu a făcut recurs, era Calogero Rizzitano, nu-i așa?

   - Bineînțeles. Să știți însă că noi i-am pus deoparte banii ce i se cuvin. Pentru că, legal vorbind, pentru noi este încă viu. Nu a venit nimeni să-l declare mort, fie și prezumtiv. Când se arată la față, își ia paralele.

   Când se arată la față - spusese arhitectul - însă toate lăsau să se înțeleagă că Lillo Rizzitano nu avea nicio intenție să se arate la față. Sau - ipoteză și mai plauzibilă - era în imposibilitatea de a se arăta la față.

   Directorul Burgio, ba chiar și el însuși, dăduse ca sigur faptul că Lillo scăpase cu viață în noaptea de 9 iulie 1943, de vreme ce, rănit fiind, fusese urcat într-un camion militar și dus cine știe unde. Însă niciunul din ei n-avea habar cât de grave fuseseră rănile! S-ar fi putut foarte bine să fi murit pe drum sau chiar la spital, asta în cazul în care fusese dus la un spital.

   De unde obstinația aceea de a-i găsi trup unei năluci? Era foarte posibil ca, la momentul când îi descoperise, morții de la crasticeddru să se fi aflat în condiții mai rezonabile decât rămășițele lui Lillo Rizitano, trecut poate de mult în lumea celor drepți. În 50 de ani și mai bine, niciun rând, niciun cuvințel. Nici măcar atunci când îi rechiziționaseră terenurile, când îi demolaseră ce mai rămăsese din vilă, când îi luaseră proprietățile.

   Iată așadar că meandrele labirintului în care intrase de bunăvoie se terminau în fața unui zid; nu era totuși exclus ca labirintul să-și dovedească în acel fel generozitatea, forțându-l să nu mai continue și obligându-l să se oprească la soluția cea mai logică, cea mai naturală.

   Îl aștepta o cină ușoară, însă toate bucatele fuseseră gătite cu acel tușeu de geniu cu care Dumnezeu îi înzestrează numai pe aleșii Săi.

   Montalbano nu găsea suficiente cuvinte să-i mulțumească soției chestorului, însă se uită la ea cu privirea unui câine al străzii căruia un suflet milos îi dezmiardă blana. Apoi, bărbații se retraseră în camera de lucru a chestorului, să pună țara la cale. Invitația la cină a superiorului său venise ca un colac de salvare, însă nu pentru că ar fi simțit că se îneacă într-o mare furtunoasă, ci pentru că se simțea ca și cum ar pluti în derivă pe o mare netedă, plată de atâta luffia, de atâta plictiseală.

   Întâi de toate, discutară despre cazul Brancato, convenind că eliminarea lui fusese o consecință directă a faptului că poliția din Catania se afla pe urmele sale; însă despre implicarea lui Brancato în ancheta asupra traficului de arme îi înștiințaseră chiar ei, cei de la Montelusa.

   - Am ajuns mai rău ca o strecurătoare, zise cu amărăciune chestorul. Nu putem face niciun pas fără ca adversarii noștri să nu afle. Brancatto a ordonat asasinarea lui Ingrassia pentru că începuse să facă prea multe valuri, însă cei care trag cu adevărat sforile au aflat, la rândul lor, că-l avem în vizor pe Brancato însuși, hotărând să-l lichideze și pe el. Și uite așa, singura noastră pistă, pe care și așa o urmăream cu multe eforturi, a fost în mod oportun închisă.

   Era negru de supărare: povestea asta cu cârtițele răspândite peste tot în sistem îl rănea, îl întrista mai mult decât dac-ar fi fost trădat de o rudă apropiată.

   Apoi, după o pauză lungă în care Montalbano nu îndrăzni să deschidă gura, chestorul îl întrebă:

   - În ce stadiu se află ancheta dumitale cu morții din peșteră?

   Din tonul vocii superiorului său, comisarul înțelese că acesta considera investigația sa un fel de hobby, o distracție pe care i-o îngăduia cu mărinimie înainte să-l vadă întorcându-se să lucreze la cazurile serioase.

   - Am reușit să aflu identitatea cadavrului de sex masculin, anunță cu voce fermă, ca să-și ia revanșa asupra chestorului.

   Care, crucindu-se, nu întârzie să sară de pe scaun, arătându-se brusc interesat.

   - Ești de-a dreptul formidabil! Povestește-mi tot.

   Montalbano îi povesti tot, până și farsa pe care i-o jucase lui De Dominicis, care pe chestor îl distră la nebunie.

   În cele din urmă însă, comisarul încheie cu o concluzie care suna mai degrabă cu o declarare a falimentului: practic, continuarea cercetărilor nu mai avea rost - spuse el - cu atât mai mult cu cât nu știa nimeni dacă Lillo Rizzitano mai era sau nu în viață.

   - Și totuși - remarcă celălalt după o pauză de meditație - dacă cineva ține cu tot dinadinsul să dispară, până la urmă reușește. Există atâtea și atâtea cazuri de persoane aparent dispărute în neant și care apoi, după ani și ani, își fac apariția, pe nepusă masă. N-aș vrea să-l citez pe Pirandello, ci măcar pe Sciascia. Ai citit cărțulia lui despre dispariția fizicianului Majorana?

   - Bineînțeles.

   - Ei bine, eu, unul, sunt convins, la fel ca și Sciascia, de altfel, că Majorana a vrut pur și simplu să dispară și în cele din urmă a reușit. De sinucis nu s-a sinucis, era mult prea credincios.

   - De acord cu dumneavoastră.

   - Pe urmă, mai avem, nu-i așa, cazul acelui profesor universitar din Roma, plecat dimineața de acasă și dispărut apoi fără urmă. Toată lumea l-a căutat: poliția, carabinierii, până și studenții săi, care îl adorau. Părerea mea este că omul își programase dispariția și i-a ieșit pasiența.

   - Într-adevăr, făcu Montalbano.

   Apoi reflectă câteva secunde la dialogul lor și-i făcu superiorului său o remarcă.

   - Am sentimentul că, de fapt, mă invitați să continui ancheta, deși într-o altă ocazie mi-ați reproșat că acord prea mare atenție acestui caz.

   - Ce-are a face? Acum ești în convalescență, pe când data trecută te aflai în serviciu. Îmi pare o diferență semnificativă, nu crezi? replică chestorul.

   Se întoarse acasă și începu să umble de colo-colo, dintr-o cameră în alta.

   După întâlnirea cu arhitectul primăriei, aproape că se hotărâse să lase totul baltă, convins că Rizzitano era demult oale și ulcele. Când colo, iată că-l resuscitase exact persoana la care se așteptase cel mai puțin - chestorul.

   Oare primii creștini nu foloseau cuvântul „adormire” pentru a indica moartea? De ce să nu presupună și el că Rizzitano căzuse într-un somn adânc, așa cum spuneau masonii? În regulă, însă dacă lucrurile stăteau așa, trebuia să găsească o cale prin care să-l facă să iasă la lumină din peștera în care se ascunsese. Avea nevoie de ceva spectaculos, de o acțiune în jurul căreia să se facă mult tărăboi, despre care să scrie ziarele și să se vorbească la televiziunile din toată Italia. Trebuia să dea o lovitură. De acord, însă de fel de lovitură?

   Ceasul arăta ora 11 noaptea: era încă devreme ca să se ducă la culcare. Așa îmbrăcat cum era, se întinse în pat să citească mai departe „Pylon”.

   Către miezul nopții, operațiunile de căutare a corpului lui Roger Shumann, pilotul de curse care căzuse în lac în după-amiaza de sâmbătă, au fost abandonate definitiv, nu înainte ca un biplan cu 3 locuri de circa 80 de cai putere să efectueze o manevră prin care a zburat pe deasupra lacului, întorcându-se apoi fără incidente după ce a lăsat să cadă o coroană de flori pe suprafața apei la aproximativ trei sferturi de milă distanță de locul unde se presupune că s-ar afla trupul lui Shumann...

   Mai erau doar două-trei rânduri până la sfârșitul romanului, însă comisarul se trezi deodată în șezut, cu ochii holbați.

   „Asta-i nebunie curată, recunosc - își spuse - da` de făcut tot o fac.”

   - Doamna Ingrid este acasă? Știu că-i târziu, dar trebuie neapărat să discut ceva cu ea.

   - Doamna nu acasă. Tu zice, eu scris.

   Îi era limpede: familia Cardamone avea o obsesie - căuta menajere prin locuri în care nici măcar Tristao de Cunha n-avusese curajul să pună piciorul.

   - Manau tupapau, făcu comisarul.

   - Nimic înțeles la mine.

   Rostise titlul unui tablou de Gauguin: prin urmare - concluzionă el - era exclus ca menajera să fie de loc din Polinezia ori de prin împrejurimi.

   - Tu pregătită scris la tine? Doamna Ingrid telefonare domn Montalbano când ea întoarce acasă.

   Când Ingrid sosi la Marinella, în rochie de seară despicată până sus, la fese, ceasul era trecut de ora 2 noaptea. Aflând că Montalbano voia s-o vadă, nu stătuse nicio clipă pe gânduri și dăduse fuga la el acasă.

   - Scuză-mi ținuta, n-am vrut să mai pierd vremea cu schimbatul hainelor. Știi, am participat la o recepție teribil de plictisitoare.

   - Ce-i cu tine? Nu-mi place deloc cum arăți. Să fie oare numai din cauza acelei recepții plictisitoare?

   - Nu, m-ai ghicit. Socrul meu mă hărțuiește din nou. Ieri dimineață a dat buzna în camera mea pe când eu dormeam. Voia să mi-o tragă pe loc. L-am convins să plece abia după ce l-am amenințat că țip.

   - În cazul ăsta, trebuie să luăm urgent măsuri, zise zâmbind comisarul.

   - Bine, dar cum?

   - Îi administrăm o a doua doză de șoc.

   Sub privirile întrebătoare ale lui Ingrid, descuie un sertar al biroului, luă dinăuntru un plic și i-l întinse femeii.

   Văzând fotografiile care o înfățișau în timp ce socrul său o poseda, Ingrid se îngălbeni la față, devenind apoi roșie ca focul.

   - Tu le-ai făcut?

   Montalbano își făcu repede un calcul în gând: dacă-i spunea că fotografiile fuseseră făcute de altă femeie, n-ar fi fost exclus ca Ingrid să vâre un cuțit în el.

   - Da, eu le-am făcut.

   Palma violentă a suedezei aproape că-i mută căpățâna din loc, însă se aștepta la o asemenea reacție.

   - Alte 3 i le-am trimis deja socrului tău. Iată, așadar, de ce a încetat o vreme să-ți mai dea târcoale. Acum o să-i mai trimit 3 bucăți.

   Ingrid zvâcni, trupul ei se lipi strâns de cel al comisarului, buzele sale le căutară febril pe ale lui, iar limba i se strecură abil s-o dezmierde pe cealaltă. Montalbano își simți genunchii devenind brusc ca de brânză, însă din fericire Ingrid se desprinse de el.

   - Calm, calm - îi zise ea - nu s-a-ntâmplat nimic. A fost doar așa, de mulțumire.

   Pe spatele celor 3 fotografii alese de Ingrid cu mâna ei, Montalbano scrise: DĂ-ȚI IMEDIAT DEMISIA DIN TOATE FUNCȚIILE. ALTFEL, DATA VIITOARE APARI LA TELEVIZOR.

   - Au mai rămas încă 3, pe care o să le păstrez aici, zise comisarul. Dă-mi de știre când mai ai nevoie de ele.

   - Cât mai târziu cu putință, sper.

   - Mâine dimineață i le expediez și, în plus, îi pregătesc și un telefon anonim drept garnitură, în așa fel încât să dea în infarct. Acum însă, ascultă ce am să-ți spun, că povestea e lungă. La urmă, o să te rog să-mi dai o mână de ajutor.

   Când se ridică din pat, soarele încă nu răsărise bine: după plecarea lui Ingrid nu mai reușise să pună geană pe geană. Se privi în oglindă: avea fața șifonată, parcă nici când fusese împușcat nu arătase atât de rău.
   Întâi de toate, trebuia să se ducă la spital pentru control - îl găsiră perfect sănătos, iar din cele 5 medicamente pe care le luase până atunci, îi mai prescriseră doar unul. Intră apoi la Casa de Economii din Montelusa, unde-și păstra puținii bani pe care reușea să-i pună deoparte, și ceru o întâlnire privată cu directorul.

   - Am nevoie de 10 milioane.

   - Le aveți în cont sau doriți să faceți un împrumut?

   - Le am.

   - Atunci, care-i problema, scuzați întrebarea?

   - Problema este că-i vorba despre o operațiune a poliției pe care vreau s-o fac din banii mei, ca să nu risc fondurile statului. Numai că dacă mă duc acum la ghișeu și cei 10 milioane de lire în bancnote de o sută de mii, s-ar produce rumoare. Prin urmare, apelez la ajutorul dumneavoastră.

   Înțelegător și mândru să participe la o importantă operațiune a poliției, directorul îi făcu imediat pe plac.

    Ingrid opri mașina lângă cea a comisarului, staționată la ieșirea din Montelusa, exact sub indicatorul spre Palermo.

   Montalbano îi înmână plicul doldora cu 10 milioane de lire în bancnote de o sută de mii, iar ea îl ascunse în sacul de voiaj.

   - Sună-mă acasă imediat ce rezolvi problema. Și fii cu ochii-n patru să nu te jefuiască vreunu`.

   Ea îi zâmbi, trimițându-i o bezea din vârful degetelor, apoi demară.

   Întors la Vigata, își făcu aprovizionarea cu țigări. La ieșirea din tutungerie zări un afiș mare, negru, scris cu caractere de culoare verde, mirosind încă a clei de lipit proaspăt.

   Afișul invita onorabilii cetățeni ai urbei să asiste la marea întrecere de motocros care avea să se țină duminică, începând cu ora 15, în locația numită „platoul de la crasticeddru”.

   La o asemenea coincidență pur și simplu nu sperase.

   Faci prinsoare - își spuse Montalbano - că labirintului i s-a făcut milă de tine, iar acum îți deschide o nouă stradă?

24

   „Platoul de la crasticeddru” - care începea de la stâncă și se întindea cât vedeai cu ochii - nici nu visase vreodată c-ar putea fi numit platou: viroage, movile, padine - altfel spus, locul ideal pentru o întrecere de motocros.

   Vremea de peste zi anunța în mod evident apropierea verii și, desigur, lumea nu a așteptat ora 3 după-amiază pentru a ocupa platoul; au sosit cu mic, cu mare încă de dimineață - părinți, copii, bunici, nepoți, toți în păr - cu dorința de a se bucura nu atât de concurs, cât de o ieșire la iarbă verde.

   Dimineață, Montalbano îl sunase pe Nicolo Zito.

   - Vii după-amiază la întrecerea de motocros?

   - Eu? Ce să caut acolo? Am trimis un cronicar sportiv și un cameraman.

   - Nu, eu te invitam să mergem împreună, tu și cu mine, de distracție.

   Ajunseră la 3 și jumătate, când încă nu se punea problema ca întrecerea să fi început: în schimb platoul era înecat într-un huruit asurzitor, produs în principal de cele aproximativ 50 de motociclete de concurs cărora piloții le încălzeau cu sârg motoarele, precum și de megafoanele care transmiteau la volum maxim o muzică săltăreață, ritmată.

   - Totuși, de când te interesează pe tine sportul? îl iscodi Zito, mirat.

   - Din când în când mă mai ia valul.

   Deși se aflau în câmp deschis, spectatorii se vedeau nevoiți să ridice vocea ca să se poată face auziți. Prin urmare, când micul avion de turism, cu un banner publicitar atârnat de coadă, apăru dinspre crasticeddru, puțin au fost cei care i-au perceput prezența: vuietul motorului, cel care-i face pe oameni să-și ridice instinctiv privirile spre cer, nu răzbătea până jos.

   După un timp, pilotul înțelese că zburând atât de sus nu putea atrage atenția spectatorilor: după ce dădu de 3 ori un ocol strâns în jurul coamei muntelui, execută o volă elegantă, direcționându-se spre platoul plin ochi de lume și făcu o trecere razantă cu solul, pe deasupra capetelor mulțimii. Practic, îi obligă pe cei de jos să citească bannerul publicitar, urmărindu-l după aceea cu privirea; apoi, după ce se cabră ușor în aer, survolă de 3 ori coama muntelui, coborî în picaj și zbură din nou razant cu pământul, trecând de data aceasta prin fața intrării în peștera unde fuseseră descoperite armele, lăsând să cadă o ploaie de petale de trandafir.

   Mulțimea amuți brusc și gândul tuturor zbură către cei doi tineri găsiți morți la crasticeddru, în timp ce avionul viră, întorcându-se din nou spre platoul plin cu spectatori, și execută o a treia trecere razantă cu solul, lăsând de data această să cadă o miriadă de fluturași de hârtie. După care acceleră spre linia orizontului și se făcu nevăzut.

   Dacă bannerul publicitar suscitase o mare curiozitate, dat fiind că nu făcea reclamă nici unei băuturi răcoritoare, nici unei fabrici de mobilă, ci menționa pur și simplu două nume - Lisetta și Mario - dacă ploaia de petale le dăduse fiori reci spectatorilor, textul-tip de pe fluturași îi însufleți brusc pe toți, atrăgându-i într-un labirint de supoziții și ipoteze, un frenetic joc de-a ghicitelea. Adică ce voia să spună fraza asta: LISETTA ȘI MARIO ÎȘI ANUNȚĂ TREZIREA LA VIAȚĂ? Nu, nu era anunțul unei căsătorii sau al unui botez. Atunci?

   În noianul de întrebări și mirări, mulțimea fu încetul cu încetul încredințată de un lucru: avionul, petalele de trandafiri, fluturașii publicitari și bannerul aveau legătură cu morții de la crasticeddru.

   Apoi începu concursul de motociclete, oamenii se întoarseră să privească într-acolo, iar atenția le fu distrasă. În clipa în care avionul lăsase să cadă ploaia de petale, Nicolo Zito aproape că-i poruncise lui Montalbano să nu se miște, dispărând apoi în mulțime.

   Se întoarse peste un sfert de oră, urmat de cameramanul de la Retelibera.

   - Îmi acorzi un interviu?

   - Cu plăcere.

   Tocmai această nesperată disponibilitate la interviu a comisarului avea să-i confirme jurnalistului suspiciunea de mai devreme, anume că Montalbano era vârât pân` la gât în povestea aceea cu avionul publicitar.

   - Am asistat cu puțin timp în urmă, în cursul pregătirilor pentru concursul de motocros care se desfășoară la Vigata, la un eveniment extraordinar. Un avion publicitar de mici dimensiuni...

   Și urmă descrierea întâmplării.

   - Printr-o coincidență fericită, la eveniment a fost prezent și domnul comisar Salvo Montalbano, căruia am dori să-i solicităm câteva lămuriri. Așadar, în opinia dumneavoastră, cine sunt cei doi, Lisetta și Mario?

   - Aș putea foarte bine să mă eschivez de la răspuns - spuse comisarul - prefăcându-mă că nu știu nimic, presupunând că ar fi vorba despre o pereche care ține să-și serbeze căsătoria într-un mod original. Aș fi însă contrazis de textul fluturașilor publicitari, care nu vorbește despre o nuntă, ci despre o trezire la viață. Prin urmare, voi răspunde cu sinceritate întrebării dumneavoastră: Lisetta și Mario sunt numele a doi tineri uciși cu mult timp în urmă și descoperiți în peștera de la crasticeddru, stânca aflată chiar aici, în fața noastră.

   - Bine, și ce a însemnat tot acest spectacol?

   - Asta nu știu să vă spun, ar trebui să-l întrebați pe organizatorul acestei demonstrații.

   - Totuși, cum ați reușit să identificați cadavrele?

   - Din întâmplare.

   - Ne puteți dezvălui și numele lor de familie?

   - Nu. Le știu, însă nu vi le pot spune. Vă pot destăinui doar că tânăra era de aici, de prin părțile noastre, în vreme ce el era un marinar originar din Nord. Mai adaug faptul că persoana care a dorit să amintească într-un mod atât de spectaculos de descoperirea celor două trupuri - numind-o, nici mai mult, nici mai puțin decât „trezire la viață” - a uitat de prezența câinelui de teracotă, care, bietul de el, are la rândul său un nume; se numește Kytmyr și era un câine de origine arabă.

   - Totuși, ce l-a determinat pe asasin să pună la punct o asemenea scenografie?

   - O clipă! De unde și până unde ați scornit faptul că asasinul este una și aceeași persoană cu cel care a executat înmormântarea ritualică a cadavrelor? Eu, unul, de exemplu, nu cred una ca asta.

   - Dau fuga să montez materialul, îi spuse Nicolo Zito, după ce-i aruncă o privire încruntată.

   Apoi, sosiră reporterii de la Televigata, de la studioul regional RAI și de la alte televiziuni private.

   Montalbano răspunse la toate întrebările cu amabilitate și cu o dezinvoltură parcă înnăscută - lucru de mirare, dar fiind personajul.

   Îl lovise o foame cruntă: intră în birtul San Calogero și rase pe nerăsuflate un platou cu fructe de mare, apoi dădu fuga acasă, deschise televizorul și comută pe Retelibera.

   Vorbind despre zborul demonstrativ al misteriosului avion, Nicolo Zito turnă la gogoși cu mult zel, umflând povestea în toate felurile posibile. Însă piesa de rezistență a materialului n-avea să fie altul decât interviul său, al lui Montalbano, cât neașteptata intervenție a directorului agenției Publiduemila din Palermo - despre care Zito aflase cu ușurință că era singura din vestul Siciliei care dispunea de un avion publicitar.

   Directorul - încă emoționat, din câte se putea bine vedea - povesti că o splendidă femeie („Iisuse, ce exemplar! Părea un înger coborât pe pământ, zău dacă nu părea înger, mai frumoasă ca fotomodelele de se plimbă-ncoace și-ncolo pe podiumurile de modă... Ah, Iisuse, ce femeie!”), cu siguranță străină pentru că vorbea o italiană stricată („Am spus stricată? Am greșit, pe buzele ei, cuvintele limbii noastre păreau ca de miere, zău dacă nu!”), nu, despre naționalitatea ei nu putea da amănunte exacte („În orice caz, englezoaică sau nemțoaică!”), se prezentase la agenție cu 4 zile în urmă („Doamne! Ce apariție, o nălucire fermecată, nu altceva!”) și întrebase de avion. Le spusese cu de-amănuntul ce anume trebuia inscripționat pe banner și pe fluturași. Da, ea fusese cea care solicitase petalele de trandafir. Pilotul - mai spuse directorul - luase inițiativa pe cont propriu: în loc să lanseze fluturașii la întâmplare de-a lungul litoralului, preferase să-i lase să cadă deasupra unei mulțimi de spectatori care asistau la un concurs de motociclism. Doamna („Măiculiță sfântă, mai bine nu mai spun nimic despre ea, altminteri mă omoară nevastă-mea!”) plătise totul anticipat, în numerar, iar factura fusese scrisă pe numele de Rosemarie Antwerpen, cu adresa la Bruxelles. Nu, nu-i mai ceruse niciun fel de amănunte necunoscutei („Oh, Doamne!”) și, la urma urmei, de ce-ar fi făcut-o? Doar femeia nu-i ceruse - Doamne, ferește! - să lanseze o bombă! Și era atât de frumoasă! Atât de delicată! Și, Doamne, cum mai zâmbea! Ceva de vis, ce mai!

   Montalbano savură interviul, amintindu-și ce-i spusese lui Ingrid la despărțire:

   - Ai grijă să te faci și mai frumoasă decât ești. Pentru că bărbații, când dau cu ochii de tine, își pierd capul și nu mai înțeleg nimic din ce se întâmplă în jurul lor.

   La rândul lor, cei de la Televigata abordară în forță subiectul splendidei femei necunoscute, numind-o „Nefertiti reîncarnată” și încropind o istorie fantasmagorică, în care se împleteau piramide și crasticeddru; era însă limpede că-și construiseră materialul pe scheletul știrilor difuzate de Nicolo Zito la televiziunea concurentă. Apoi, de întâmplare se ocupă pe larg și ediția regională a telejurnalului RAI.

   Prin urmare - își spuse Montalbano - avusese o idee bună: izbutise să obțină acel scarmazzo, tărăboi, hărmălaie pe care și-o dorise.

   - Montalbano? Chestorul sunt. Am auzit și eu adineauri povestea aceea cu avionul. Felicitări, ai avut o idee genială.

   - Să știți că meritul este al dumneavoastră, pentru că mi-ați sugerat să continui căutările. Vă mai amintiți? În realitate, n-am făcut decât să încerc să-l scot pe omul nostru din bârlog. Dacă nici acum nu va da niciun semn de viață, înseamnă că, într-adevăr, nu se mai află printre noi.

   - Succes. Și ține-mă, te rog, la curent. Ah, încă ceva: avionul l-ai plătit dumneata, nu-i așa?

   - Bineînțeles. M-am bazat pe gratificația pe care mi-ați promis-o.

   - Domnul comisar? Sunt directorul Burgio. Soția mea și cu mine suntem foarte încântați de inițiativa dumneavoastră.

   - Să sperăm că n-a fost în zadar.

   - Nu cumva să uitați, domnule comisar: în caz că Lillo apare, anunțați-ne neapărat.

   În jurnalul de la miezul nopții, Nicolo Zito acordă un spațiu amplu întregului caz, prezentând fotografiile celor două cadavre din peșteră, concentrând imaginea asupra detaliilor ori abuzând de prim-planuri.

   „Imagini puse cu amabilitate la dispoziție de omniprezentul și mărinimosul Jacomuzzi”, remarcă în gând Montalbano.

   Montajul lui Zito se oprea mai întâi asupra cadavrului pe care el îl identifică drept Mario, apoi asupra celui al Lisettei, continua cu avionul care lansa ploaia de petale de trandafir și cu un prim-plan al textului de pe fluturași. Pornind de la aceste imagini, începu să țeasă o istorie pe cât de misterioasă, pe atât de lacrimogenă, care lui Montalbano nu-i păru a fi în genul celor de la Televigata.

   De ce fuseseră oare uciși cei doi tineri? Cum se făcea oare că destinul le hărăzise oare un sfârșit atât de trist? Cine fusese sufletul milos care le depusese rămășițele în peșteră? Oare nu cumva femeia de o frumusețe ireală care închiriase avionul publicitar irumpsese în lumea noastră venind din trecut pentru a cere răzbunare în numele celor uciși? Ce sens avea expresia „trezirea la viață”? Și cum se făcea că domnul comisar Montalbano le știa numele - și nu numai pe ale celor doi morți, ci chiar și pe al câinelui de teracotă? Ce și cât știa comisarul despre această poveste învăluită în mister?

   - Salvo? Sunt Ingrid. Sper că nu te-ai temut c-aș fi fugit cu banii tăi.

   - Fii serioasă, cum să cred așa ceva? Adicătelea ce vrei să spui? Că ți-au mai rămas bani?

   - Bineînțeles, m-a costat mai puțin de jumătate din banii pe care mi i-ai dat. Restul e la mine, ți-l restitui când mă întorc la Montelusa.

   - De unde suni?

   - De la Taormina. Sunt aici cu un tip. Mă întorc în 4 sau 5 zile. M-am descurcat bine, nu-i așa? A ieșit totul cum îți doreai?

   - Ai fost de nota 10. Distracție plăcută.

   - Montalbano? Sunt Nicolo. Ți-a plăcut materialul? Ei hai, felicită-mă!

   - Pentru ce?

   - Păi, am făcut exact ce voiai tu.

   - Nu ți-am cerut absolut nimic.

   - Ai dreptate, sau mai bine zis, nu mi-ai cerut în mod direct. Atât doar că eu nu sunt un nătărău, am înțeles din zbor că-ți doreai ca povestea asta să fie promovată la maxim, să fie prezentată în așa fel încât să le ajungă oamenilor drept la inimă. Așa se face că am spus unele lucruri pentru care mă voi rușina pentru tot restul zilelor.

   - În regulă. Uite, îți mulțumesc, chiar dacă, repet, nu știu care-i motivul acestor mulțumiri pe care ți le revendici.

   - Vrei să-ți mai spun una? Centrala noastră telefonică a fost pur și simplu luată cu asalt. Materialul meu a fost cerut de RAI, de televiziunile Fininvest, de agenția de știri ANSA și de toate cotidienele naționale. S-ar zice c-ai dat lovitura, nu-i așa? Acum, îmi permiți să-ți pun o întrebare?

   - Desigur.

   - Cât te-a costat să închiriezi avionul?

   Dormi un somn dulce - așa cum se spune că dorm zeii mulțumiți de propria lucrare. Făcuse tot posibilul, iar acum nu-i mai rămânea decât să aștepte răspunsul.

   Primul telefon îl primi la ora 7 dimineața, fix. Era Luciano Acquasanta de la Mezzogiorno, care voia să-i ceară părerea în legătură cu propria viziune asupra faptelor. N-ar fi fost oare posibil ca tinerii să fi fost sacrificați în cursul unui ritual satanic?

   - De ce nu? răspunse amabil și concesiv Montalbano.

   Al doilea apel sosi un sfert de oră mai târziu. Teoria Stefaniei Quattrini de la revista Essere donna era că Mario fusese surprins în timp ce făcea dragoste cu Lisetta de o altă femeie, geloasă - doar se știe ce hram poartă marinarii, nu-i așa? - care le-a făcut felul amândurora. Apoi fugise în străinătate, însă pe patul de moarte îi mărturisise totul fiicei sale, care, la rândul ei, îi dezvăluise propriei fiice păcat bunicii. Pentru a repara situația într-un fel sau altul, tânăra făcuse o excursie la Palermo - doar vorbea cu accent străin, nu-i așa? - și pusese la cale toată povestea aceea cu avionul publicitar.

   - De ce nu? răspunse amabil și concesiv Montalbano.

   De ipoteza lui Cosmino Zappala, de la săptămânalul Vivere! luă cunoștință la ora 7 și 25. Îmbătați de iubire și de tinerețea lor romantică, Lisetta și Mario obișnuiau să se plimbe mână-n mână pe câmpuri îmbrăcați în costumul lui Adam, respectiv al Evei. Într-una din zile fură surprinși de un corp de armată german aflat în retragere, iar soldații - la rândul lor îmbătați, însă de ură și teamă - i-au violat și ucis. Mai târziu, pe patul de moarte, unul dintre nemți... Iar de aici, povestea se suprapunea în mod curios peste cea a Stefaniei Quattrini.

   - De ce nu? răspunse amabil și concesiv Montalbano.

   La ora 8, bătu la ușă Fazio, care-i aduse toate cotidianele ce soseau la Vigata, așa cum i se ordonase cu o seară în urmă. Montalbano le răsfoi în timp ce continua să răspundă la telefon.

   Toate ziarele preluaseră știrea, acordându-i o importanță mai mare, sau, dimpotrivă, una minoră. Cel mai mult îl amuză titlul din Corriere, care suna cam așa: „Comisar de poliție identifică un câine de teracotă mort cu 50 de ani în urmă”. Oricum, toate se potriveau, chiar și ironia.

 

   Adelina se miră să-l găsească acasă, așa cum nu se întâmplase practic niciodată.

   - Adelina, de rămas acasă o să mai rămân câteva zile, pentru că aștept un telefon important. Tu caută să-mi faci recluziunea cât mai confortabilă.

   - Nu-nțelesei ni`ca din ce-mi spuserăți.

   Montalbano se văzu nevoit să vorbească pe înțelesul Adelinei: schimnicia în care el se izolase de bunăvoie trebuia înveselită cu ceva mai mult fantezie din partea ei în prepararea bucatelor pentru prânz și cină.

   Către ora 10, telefonă Livia.

   - Bine, dar ce se întâmplă acolo? Telefonul tău sună mereu ocupat.

   - Te rog să mă ierți, însă vezi tu, primesc o mulțime de apeluri în legătură cu un caz care...

   - Știu despre ce caz vorbești, pentru că te-am văzut la televizor. Erai dezinvolt, spontan în replici, pur și simplu parcă nu erai tu. Se vede treaba că-ți merge mult mai bine când eu nu-s prin preajmă.

   Îl sună pe Fazio la comisariat, cerându-i să-i aducă acasă corespondența de la birou și să-i cumpere un prelungitor pentru telefon. Corespondența - adăugă el - trebuia să-i parvină la Marinella zilnic, imediat ce ajungea pe biroul lui. Și încă ceva: să lase vorbă ălor de la centrală ca, în caz că suna cineva să întrebe de el, să-i furnizeze imediat numărul de telefon de acasă fără să pună întrebări indiscrete.

   Peste mai puțin de o oră, Fazio trecu să-i aducă două cărți poștale fără importanță și prelungitorul.

   - Ce se mai vorbește la birou?

   - Ce să se vorbească? Ni`ca nu se vorbește. Treburile groase apar numa` când sunteți `mneavoastră acolo. Dutturi Augello prinde numa` găinării, parcă le atrage, zău așa: mici tâlhării, furtișaguri, din când în când câte-o cafteală...

   - Adicătelea eu atrag numai treburile groase? Ce vrea să-nsemne asta?

   - Înseamnă exact ce vă zisei că-nseamnă. Uitați, nevastă-mea, de exemplu, face pe ea de frică dacă dă cu ochii de un guzgan. Ei bine, parcă-i cheamă, nu altceva. Unde se duce ea, hop și guzganii, zău așa!

    Își petrecuse ultimele 48 de ore ca un câine de curte în lanț: câmpul lui de acțiune era atât de larg pe cât i-o permitea prelungitorul telefonului, motiv pentru care nu-și putea permite nici să-și facă plimbările pe malul mării, nici să se întremeze cu o binecuvântată partidă de înot. Telefonul îl purta cu el peste tot, chiar și când intra în baie; din când în când - iar obiceiul îl căpătase după nici 24 de ore de așteptare - ridica receptorul și și-l ducea la ureche, ca să verifice dacă mai avea ton.

   În dimineața celei de-a treia zile, îi trecu o idee prin cap:

   „La ce, Doamne, iartă-mă, te tot speli atâta, de vreme ce nu poți ieși niciunde?”

   Gândul următor, strâns legat de primul, fu:

   „În cazul ăsta, ce nevoie mai ai să te bărbierești?”

   În dimineața celei de-a patra zile, slinos, neras, în aceiași papuci și cu aceeași cămașă, o sperie de moarte pe Adelina.

   - Sfântă măiculiță, Doamne, iartă-mă și păzește! Dutturi, d-apăi pățitărăți ceva? Bolnav sunterăți?

   - Da.

   - Ș-apăi de ce nu chemați medicu`?

   - Boala mea n-o lecuiește medicu`, Adelina.

   Se făcea că era un celebru tenor, aclamat în lumea întreagă. În seara aceea, trebuia să cânte la teatrul Operei din Cairo - cel vechi, încă nemistuit de incendiu, deși știa bine că în scurt timp flăcările aveau să-l șteargă de pe fața pământului. Îi ceruse unui plasator să-l anunțe imediat când avea să sosească domnul Gege ca să-și ia fotoliul din sală - al cincilea din dreapta, pe rândul al doilea.

   Era în costum de scenă și terminase de dat o tușă finală machiajului. Auzi pe cineva strigând: „Pe scenă!” Nu schiță niciun gest; apoi însă sosi plasatorul să-l anunțe că domnul Gege - care nu, nu era mort, știa bine asta, ci fugise la Cairo - nu-și făcuse încă apariția.

   Se repezi pe scenă, privi în sală printr-o fantă din cortină: teatrul era plin-ochi, unicul fotoliu liber fiind al cincilea din dreapta, pe rândul al doilea. Luă hotărârea pe loc: se întoarse în cabină, se dezbrăcă de costumul de scenă, își trase hainele de stradă pe el, lăsându-și însă neatins machiajul, barba grizonată și sprâncenele stufoase și albe. Nimeni n-ar fi putut să-l recunoască și, prin urmare, nimeni nu l-ar fi putut obliga să mai cânte. Înțelegea perfect că în clipa aceea i se termina și cariera, că-l așteptau zile grele în care trebuia să-și câștige cumva existența, însă nu avea ce face: fără Gege nu putea să cânte și pace.

   Se trezi lac de sudoare. Mintea îi revelase într-o manieră personală un vil clasic freudian, cel al sălii de spectacol goale. Oare ce voia să însemne? Nu cumva că așteptarea inutilă a lui Lillo Rizzitano avea să-i ruineze viața?

   - Domnul comisar? Sunt directorul Borgio. Ehe, a cam trecut ceva timp de când nu ați mai dat niciun semn de viață. Aveți cumva vreo veste de la prietenul nostru comun?

   - Nu.

   Monosilabic, expeditiv, chiar cu riscul de a părea bădăran. Trebuia cu orice preț să descurajeze convorbirile telefonice lungi, ori inutile: dacă Rizzitano se hotăra să sune și găsea telefonul ocupat, ar fi fost în stare să se răzgândească.

   - În cazul acesta, cred că singurul mod prin care mai putem sta de vorbă cu Lillo este - să-mi iertați gluma nesărată - prin intermediul unei măsuțe cu 3 picioare, dintre acelea folosite la ședințele de spiritism.

   În ziua următoare avu de înfruntat o ceartă monstru cu Adelina.

   Menajera abia intrase în bucătărie, când o auzi vociferând și trântind. Apoi se trezi cu ea în pragul ușii de la dormitor.

   - Carevasăzică `mneavoastră nu mâncarăți nici ieri la prânz, nici aseară, așa-i?

   - N-avui pititto, Adeli.

   - Adicătelea eu mă dau de ceasu` morții să fac de-ale gurii bucate pe-alese, iar `mneavoastră-mi tratați mâncarea-n batjocură, așa-i?

   - N-o tratez în nicio batjocură, Adelina, ți-am zis: pur și simplu nu mi-a fost foame.

   - Ș-apăi, pe urmă, casa aiasta de la o vreme parcă-i porcilărie. Nu mă lăsați să spăl pe jos, boarfele le țineți tot murdare... Uitați, de 5 zile aveți pe `mneavoastră tot aceeași cămașă și aceiași chiloți! Puțiți rău, așa să știți!

   - Iartă și tu Adelina, ai să vezi c-o să-mi treacă.

   - Atuncea să m-anunțați și pe mine când vă trece, că eu în casa asta nu mai pun picioru`. Când vă faceți iar om de treabă, dați telefon și eu vin înapoi. Rămâneți sănătos!

   Ieși pe verandă, se așeză pe bancă cu telefonul alături și se puse pe admirat întinsul mării. Altceva nu se simțea în stare să facă: nici să citească, nici să mediteze, nici să scrie, nimic.

   Atât putea: să privească marea. Pur și simplu se pierdea - da, înțelegea perfect ce i se întâmpla - în puțul fără ieșire a unui sindrom obsesiv. Își aminti de un film care-l impresionase, făcut parcă după o carte de Durrenmatt, în care un comisar ca și el se încăpățâna să aștepte un asasin într-un loc anume, în munți, convins că acesta avea să treacă pe acolo; până la urmă, asasinul nu apăru, și nici n-avea să mai poată apărea vreodată pe undeva, însă comisarul habar n-avea și continua să-l aștepte: zile, luni, ani...

   În aceeași dimineață, către ora 11, telefonul sună. Era primul apel după telefonul matinal al lui dom` director.

   O vreme, Montalbano nu ridică receptorul: parcă paralizase. Știa cu certitudine - deși nu-și putea explica de unde și cum - că la celălalt capăt al firului era chiar el, cel pe care-l aștepta.

   Făcându-și curaj, ridică receptorul ezitând.

   - Alo? Domnul comisar Montalbano?

   O voce frumoasă și profundă, chiar dacă aparținea unui om bătrân.

   - Da, eu sunt, răspunse comisarul.

   Și nu reuși să se abțină să adauge:

   - În sfârșit!

   - Da, în sfârșit, repetă bărbatul.

   Rămaseră câteva secunde în tăcere, ascultându-și parcă unul celuilalt respirația.

   - Am sosit adineauri la Punta Raisi. Cel mai târziu la 1 și jumătate sunt la dumneavoastră, la Vigata. Dacă vreți, explicați-mi precis unde să vin. A trecut mult timp de când n-am mai fost pe acolo. Cincizeci de ani.

25

   Șterse praful prin toată casa, mătură și spălă podelele cu rapiditatea unui personaj din comediile mute. Apoi intră în baie, se spălă și se dichisi așa cum o mai făcuse o singură dată în viață - în ziua când, la 16 ani, avusese prima întâlnire amoroasă. Făcu un duș interminabil, se dădu cu deodorant la subsuori, pulverizându-și apoi pe piele o jumătate de sticluță de apă de colonie - așa, pentru orice eventualitate.

   Știa că se comporta ridicol, dar cu toate astea alese să poarte cel mai bun costum, cravata cea mai serioasă și-și lustrui pantofii până când arătară ca și cum ar fi avut beculețe încorporate în piele. Apoi se gândi că n-ar fi rău să pregătească și masa, însă doar pentru o persoană: îl măcina o foame de lup, însă simțea că n-ar fi fost în stare să trimită niciun dumicat pe gâtlej în jos.

   Și se puse pe așteptat: o așteptare interminabilă.

   Când ceasul trecu de ora 1 și jumătate, se simți brusc rău - un fel de sfârșeală. Își turnă trei degete de whisky și dădu paharul peste cap. Apoi, eliberarea: zgomotul de mașină pe aleea din fața casei.

   Se repezi să deschidă ușa de la intrare: era un taxi cu număr de Palermo, din care coborî un bătrân îmbrăcat la patru ace, cu un baston într-o mână și cu o valiză-diplomat în cealaltă. Plăti și, cât timp taxiul execută manevra de întoarcere, se uită lung de jur împrejur. Se ținea drept, cu capul sus, impunând respect. Lui Montalbano i se părea că-l mai văzuse undeva. Îi ieși în întâmpinare.

   - Ia te uită, aici sunt case peste tot, constată bătrânul.

   - Da.

   - Pe vremuri, aici nu era nimic, cât vedeai cu ochii. Doar tufișuri și nisipul mării.

   Nu se salutară și nu făcură prezentările. Se cunoșteau deja.

 

   - Sunt aproape orb, văd cu mare greutate, zise bătrânul, așezându-se pe banca de pe verandă. Cu toate astea, aici îmi pare că-i tare frumos, liniște și pace de jur împrejur.

   În clipa aceea, comisarul realiză unde-l mai văzuse pe bătrân - de fapt, nu pe el personal, ci sosia lui perfectă: portretul lui Jorge Luis Borges, de pe coperta unei cărți.

   - Vreți să mâncați ceva?

   - Sunteți foarte amabil, răspunse bătrânul după o scurtă ezitare. Nu vreau decât o salată mică, o fărâmă de brânză slabă și un pahar cu vin.

   - Haideți în casă, am pregătit masa acolo.

   - Mâncați și dumneavoastră cu mine?

   Montalbano își simțea stomacul ferecat și, pe deasupra, îl încerca și o emoție stranie. Minți.

   - Am stat deja la masă.

   - Atunci, dacă nu vă deranjează, puneți-mi să mănânc aici.

   Bătrânul folosise un verb - conzare, a pregăti masa - tipic sicilian, însă ieșit din uz, asemenea unui străin care se străduiește să vorbească limba locului.

 

   - Mi-am dat seama că ați înțeles aproape totul - începu să vorbească Rizzitano în timp ce mânca încet, pe îndelete - dintr-un articol din Corrierre. Știți, la televizor eu nu mă uit, pentru că văd multe umbre care-mi fac și mai rău vederii.

   - Unele-mi fac rău și mie, deși văd foarte bine, spuse Montalbano.

   - Aflasem totuși mai demult că i-ați descoperit pe Lisetta și pe Mario. Vedeți dumneavoastră, eu am doi fii, unul inginer, celălalt profesor ca și mine, amândoi căsătoriți. Acum, una din nurorile mele e leghista*, dar știți, dintre aceia înverșunați, o cretină pursânge: ține tare mult la mine, însă mă consideră o excepție, căci în rest crede că toți meridionalii sunt o șleahtă de trântori. Prin urmare, nu ratează niciodată ocazia să-mi spună: știi, papa, prin părțile dumitale - asta însemnând din Sicilia până sus, la Roma - l-au omorât pe ălă, l-au sechestrat pe celălalt, l-au arestat pe cutare, au pus o bombă, ori au găsit într-o peșteră - chiar în orașul dumitale - cadavrele a doi tineri uciși cu 50 de ani în urmă...

   *membru al partidului de extremă dreapta Liga Nordului, principalul promotor al ideii de federalizare administrativă a Italiei, de separare a regiunii de nord, mai bogată, de cea de sud, mai puțin dezvoltată economic

   - Chiar așa? interveni Montalbano. Rudele dumneavoastră știu că sunteți originar din Vigata?

   - Bineînțeles că știu, însă n-am spus nimănui, nici chiar soției mele - Domnul s-o odihnească în pace -că mai am încă proprietăți aici. Le-am spus tuturor că părinții mei și cea mai mare parte a rubedeniilor au fost făcuți fărâme sub bombardamente. N-ar fi putut nimeni să facă legătura între mine și morții de la crasticeddru, întrucât nu se știa că acolo se aflau odată proprietățile familiei mele. Eu însă, aflând știrea, pur și simplu m-am îmbolnăvit, m-a luat cu febră: trecutul revenea în actualitate cu violență, măcinându-mă pe dinăuntru. Vă spuneam despre articolul din Corrierre: scria acolo că un comisar din Vigata, același care descoperise și cadavrele, nu doar că reușise să-i identifice pe tinerii asasinați în urmă cu 50 de ani, ci aflase și numele câinelui de teracotă care se afla în același mormânt din peșteră. Îl chema Kytmyr. În clipa aceea, am avut certitudinea că ați reușit să dați de urma lucrării mele de licență și că, în realitate, îmi trimiteați un mesaj. Am avut mult de furcă cu ai mei când le-am spus că vreau să vin aici singur: până la urmă, i-am convins zicându-le că vreau să mai văd o dată, înainte să mor, locul unde m-am născut și mi-am petrecut tinerețile.

   Lui Montalbano i se părea că ceva nu se lega, așa că hotărî să insiste.

   - Cu alte cuvinte, toți de acasă știu că dumneavoastră sunteți de loc de aici, din Vigata.

   - De ce s-o fi ascuns? Aflați că nu mi-am schimbat niciodată numele și n-am umblat cu acte false.

   - Vreți să-mi spuneți cumva că ați reușit să vă pierdeți urma fără să vă fi dorit vreodată una ca asta?

   - Exact. Ești găsit doar atunci când alții vor cu tot dinadinsul să-ți dea de urmă... În orice caz, trebuie să mă credeți pe cuvânt: mi-am păstrat mereu numele, am participat la concursuri, ba chiar le-am și câștigat, am predat la școală, m-am căsătorit, am avut copii, iar nepoții îmi poartă numele. Sunt pensionar, iar pensia este înregistrată pe numele lui Calogero Rizzitano, născut în Vigata.

   - N-ați fost totuși niciodată nevoit să vă adesați primăriei sau, știu eu, Universității ca să faceți rost de acte și adeverințe?

   - Ba da, însă le-am scris pur și simplu, iar ei mi-au trimis actele. Domnule comisar, nu comiteți eroare de a aborda lucrurile din perspectivă istorică. Nu uitați totuși că, pe vremea aceea, nu mă căuta nimeni.

   - Nu v-ați încasat nici măcar banii pe care primăria vi-i datorează pentru exproprierea terenurilor.

   - Aici a fost o problemă, într-adevăr. Trecuseră 30 de ani de când nu mai aveam niciun contact cu Vigata. Pentru că, vedeți dumneavoastră, pe măsură ce îmbătrânești ai nevoie de din ce în ce mai puține acte din localitatea în care te-ai născut. Însă actele necesare pentru obținerea banilor din expropriere erau acum periculoase de scos la iveală. Se putea găsi cineva care să-și amintească de mine. Iar eu încheiasem de foarte mult timp conturile cu Sicilia. Nu voiam - cum, de altfel, nu vreau nici acum - să mai am de-a face cu locurile astea. Dacă s-ar inventa un aparat special care să mă golească de sângele de sicilian, aș fi fericit, credeți-mă pe cuvânt.

   - N-ați vrea să facem o plimbare pe malul mării? îl iscodi Montalbano după ce bătrânul termină de mâncat.

   Mergeau de vreo 5 minute - bătrânul sprijinindu-se cu o mână în baston și cu cealaltă de brațul comisarului - când Rizzitano se opri, întrebându-l:

   - Îmi spuneți totuși cum de ați reușit să-i identificați pe Lisetta și pe Mario? Pe urmă, cum de v-ați dat seama că mi-am băgat și eu coada? Îmi cer scuze de expresie, dar să merg și să vorbesc în același timp este foarte obositor pentru mine.

   Din când în când, pe măsură ce Montalbano își depăna povestea, bătrânul își încrețea buzele, semn că unele lucruri nu se petrecuseră întocmai.

   După un timp, comisarul simți că apăsarea mâinii lui Rizzitano pe brațul său devenise mai puternică; prins de propria istorisire, nu-și dăduse seama că bătrânul obosise de atâta mers pe jos.

   - Vreți să ne întoarcem acasă?

   Se așezară din nou pe banca de pe verandă.

   - Așadar - spuse Montalbano - vreți să-mi spuneți cum s-au petrecut exact lucrurile?

   - Bineînțeles, doar de asta am bătut drumul până aici. Numai că-mi vine tare greu.

   - Voi încerca să vă cruț forțele. Uitați cum facem: eu vi le expun așa cum îmi imaginez cu că s-au petrecut, iar dumneavoastră mă corectați când greșesc.

   - De acord.

   - Așadar, într-una din primele zile ale lui iulie `43, Lisetta și Mario vin la dumneavoastră acasă, la vila de la poalele muntelui Crasto, unde în acea perioadă locuiați singur. Lisetta fugise de la Serradifalco ca să-și caute iubitul, pe numele lui Mario Cunich, marinar pe nava de intervenție Pacinotti, care urma să părăsească portul pentru numai câteva zile...

   Bătrânul ridică mâna, iar comisarul se văzu nevoit să se întrerupă.

   - Iertați-mă, însă n-a fost așa. Iar eu, credeți-mă, îmi amintesc totul până în cele mai mici amănunte. Vedeți dumneavoastră, pe măsură ce anii trec, memoria noastră, a ăstor bătrâni, devine tot mai limpede. Și mai nemiloasă. În seara zilei de 6 iulie, către ora 9, am auzit pe cineva bătând cu disperare la ușă. M-am dus să deschis și m-am trezit față în față cu Lisetta, care fugise de la Serradifalco. Fusese violată.

   - Pe drumul de la Serradifalco la Vigata, nu-i așa?

   - Nu. De tatăl ei, cu o seară în urmă.

   Montalbano nu îndrăzni să mai deschidă gura.

   - Iar acesta nu-i decât începutul, ce-i mai grav urmează. Lisetta îmi mărturisise deja că tatăl ei - unchiul Stefano, cum îi spuneam eu, pentru că eram rude - își permitea uneori anumite libertăți față de ea. Într-o zi, Stefano Moscato, recent ieșit din închisoare și refugiat cu familia la Serradifalco, descoperi scrisorile trimise de Mario fiicei sale. Îi spuse că voia să discute ceva important cu ea, o duse pe câmp, unde-i aruncă scrisorile în față, o lovi, apoi o silui. Lisetta era... în sfârșit, nu mai fusese niciodată cu un bărbat. Cu toate acestea - știți, avea nervi de oțel - s-a ferit să-l dea în vileag, evitând scandalul. Însă a doua zi a luat-o pur și simplu la sănătoasa, oprindu-se acasă la mine, cel care eram pentru ea mai mult ca un frate. În dimineața următoare m-am dus în oraș ca să-l anunț pe Mario de sosirea Lisettei. A sosit imediat după prânz, iar eu i-am lăsat singuri. Când m-am întors, pe la ora 7 seara, Lisetta era singură, căci lui Mario i se încheiase învoirea și se întorsese pe Pacinotti. Am stat la masă, apoi ne-am dus la geam să admirăm focurile de artificii - chiar asta păreau - ale unei incursiuni a americanilor asupra orașului. Apoi, Lisetta se duse să se culce la etaj, în dormitorul meu, în vreme ce eu am rămas să citesc jos, la parter, la lumine unei lămpi de petrol. Așa se face că...

   Ostenit, Rizzitano se întrerupse, trase adânc aer în piept.

   - Să vă aduc un pahar cu apă?

   Bătrânul păru să nu-l fi auzit.

   - Așa se face că, la un moment dat, am auzit cum cineva, în depărtare, începu să strige ceva neînțeles. Sau, mai bine zis, la început mi s-a părut ca o tânguială de sălbăticiune, un câine care schelălăia. În realitate, era unchiul Stefano, care-și chema fiica. O voce care mi-a făcut pielea ca de găină, o jelanie sfâșiată și sfâșietoare a unui îndrăgostit părăsit, care pătimea greu și-și striga suferința. Nu era vocea unui tată care-și caută copilul. M-a răscolit pur și simplu. Am deschis ușa, însă afară bezna era deasă. I-am strigat că nu-s decât eu acasă: de unde și până unde venea să-și caute fata la mine? Dintr-odată, m-am pomenit cu el în fața mea: s-a repezit la mine ca un taur și a intrat în casă - un om cu mințile rătăcite, așa arăta, tremura și ne arunca insulte, mie și Lisettei. M-am apropiat de el, încercând să-l calmez. Atunci, mi-a repezit un pumn greu drept în față, iar eu m-am prăbușit năucit pe spate. Abia atunci am văzut că ținea în mână un revolver; m-a amenințat că mă omoară. În clipa aceea, am comis o greșeală, strigându-i în față că-și căuta fiica cu gând s-o violeze din nou. A tras spre mine, însă nu m-a nimerit. M-a luat din nou în cătare, însă în secunda următoare a sunat o altă împușcătură. În dormitor, lângă pat, țineam mereu o pușcă de vânătoare încărcată. Lisetta pusese mâna pe ea și, din capul scărilor a tras în tatăl ei. Lovit în umăr, unchiul Stefano s-a clătinat pe picioare, lăsând pistolul să-i scape din mână. Cu o voce ca de gheață, Lisetta i-a poruncit să plece; altminteri, îl trimitea pe lumea cealaltă - i-a spus. Iar eu am avut convingerea că n-ar fi ezitat să se țină de cuvânt. Unchiul Stefano și-a privit fiica în ochi lung, apoi a gemut, cu buzele strânse - însă nu cred că din cauza rănii - a făcut stânga-mprejur și s-a făcut nevăzut. În urma lui am baricadat toate ușile și ferestrele. Eram îngrozit, iar cea care m-a încurajat, care mi-a insuflat forță, a fost chiar Lisetta. Am rămas baricadați chiar și a doua zi dimineață. După-amiază, pe la ora 3, a sosit Mario: i-am povestit pățania cu unchiul Stefano, iar el a hotărât să rămână peste noapte cu noi - n-a vrut să ne lase singuri, convins că tatăl Lisettei avea să încerce din nou. Către miezul nopții, deasupra orașului s-a dezlănțuit un bombardament teribil, însă Lisetta nu-și făcea griji, pentru că Mario al ei era acolo, lângă ea. În dimineața zilei de 9 iulie mi-am luat bicicleta și m-am dus la Vigata, să văd dacă locuința familiei mele din oraș rămăsese sau nu în picioare. La plecare, i-am atras atenția lui Marios să nu deschidă nimănui și să țină pușca la îndemână.

   Se întrerupse din nou.

   - Am gâtul uscat.

   Montalbano dădu fuga la bucătărie și se întoarse cu un pahar și cu o carafă de apă proaspătă. Bătrânul apucă paharul cu amândouă mâinile: tremura violent, iar pe comisar îl încercă o compasiune profundă pentru el.

   - Dacă vreți, ne putem opri pentru un timp și continuăm mai târziu.

   Bătrânul clătină din cap în semn de refuz.

   - Dacă mă opresc acum, nici că mai continui. Am rămas la Vigata până după-amiaza, târziu. Casa nu fusese distrusă, însă totul înăuntru era cu sus în jos: uși și ferestre scoase din țâțâni de suflul bombelor, mobile răsturnate, geamuri sparte. Am făcut și eu ordine cum am știut mai bine, însă cert este c-am avut de lucru până spre seară. Când să mă întorc, am constatat că bicicleta pe care o lăsasem la intrare dispăruse, mi-o furaseră. Așa că m-am dus pe jos, cam o oră de mers. Eram nevoit să merg prin șanțul de pe lângă șosea, dat fiind că pe ambele sensuri de drum era un trafic continuu de camioane și blindate militare, atât italiene, cât și germane. Chiar în clipa în care am ajuns în dreptul drumeagului de țară ce ducea către vilă, de după deal s-au năpustit spre șosea 6 avioane de vânătoare americane, care au început să măture tot ce întâlneau în cale. Zburau foarte jos, cu un vuiet asurzitor. M-am aruncat în șanț și aproape imediat m-a izbit în spate un obiect greu: la început, am crezut că era un pietroi, desprins din șosea de vreo bombă. Ei bine, nu, era un bocanc militar, cu tot cu picior înăuntru: fusese retezat de la gleznă. Am sărit în picioare și am început să alerg de-a lungul drumeagului, spre casă, însă am fost nevoit să mă opresc ca să vomit. Picioarele pur și simplu nu mă mai susțineau, am căzut de două sau de trei ori, în vreme ce în spatele meu vuietul avioanelor se stingea încet, rămânând în urmă urletele de durere și tânguielile răniților, rugăciunile pentru cei morți și ordinele răstite printre resturile camioanelor militare în flăcări. Chiar în clipa în care am trecut pragul casei, la etaj răsunară două împușcături, una după cealaltă. Unchiul Stefano - mi-am spus atunci - unchiul Stefano a reușit să pătrundă în casă și și-a desăvârșit răzbunarea. Țineam lângă ușă o rangă groasă de fier. Am apucat-o și am început să urc treptele ferindu-mă să fac vreun zgomot. Ușa dormitorului meu era larg deschisă, iar în prag, cu spatele la mine, stătea un bărbat care ținea încă revolverul în mână.

   Până atunci, bătrânul nu-și ridicase nici măcar o dată privirea spre comisar, însă acum se uită drept în ochii lui.

   - În opinia dumneavoastră, am mutră de criminal sau nu?

   - Nu, răspunse Montalbano. Iar dacă vă referiți la individul pe care l-ați găsit acolo, în dormitor, fiți pe pace: ați acționat în stare de necesitate, în legitimă apărare.

   - Unu` care omoară un om tot ucigaș rămâne, ce-mi spuneți dumneavoastră nu sunt decât expresii legale folosite după consumarea faptului. Ceea ce contează este voința de moment. Iar eu chiar am vrut să-l ucid pe bărbatul acela, indiferent ce le făcuse el Lisettei și lui Mario. Am ridicat ranga și l-am izbit în țeastă cu toată forța și, totodată, cu speranța că i-o voi fi despicat-o în două. În cădere, trupul bărbatului lăsă vederii priveliștea din dormitor: pe pat, Mario și Lietta, goi pușcă, ghemuiți unul într-altul, într-o baltă de sânge. Probabil că bombardamentul îi surprinsese undeva, pe lângă casă, în timp ce făceau dragoste și așa dezbrăcați cum erau se refugiaseră în dormitor, rămânând îmbrățișați de teama iadului de afară. Pentru ei, nu mai era nimic de făcut. Mi-am spus însă că puteam face totuși ceva pentru bărbatul care horcăia la picioarele mele. L-am izbit cu piciorul întorcându-l cu fața în sus: era un cirac de-al unchiului Stefano, un delicvent de prin zonă. M-am năpustit asupra lui cu ranga și, cu multă conștiinciozitate și rigoare, i-am făcut țeasta chisăliță. Atunci, pur și simplu mi-am pierdut mințile. Am început să mă plimb de colo-colo, dintr-o cameră într-alta, cântând. Spuneți-mi, s-a întâmplat vreodată să omorâți pe cineva?

   - Da, din păcate.

   - Ați spus „din păcate”, ceea ce înseamnă că n-ați avut satisfacție. În schimb, eu nu doar că am avut satisfacție că l-am omorât pe sicar, însă am fost încercat de o bucurie nemărginită. Eram pur și simplu fericit, de altfel v-am spus că începusem să cânt. Mai târziu însă m-am prăbușit pe un scaun, doborât de oroare - oroare față de mine însumi. Mă uram. Reușiseră să facă din mine un asasin, iar eu nu doar că nu fusesem capabil să opun rezistență, ci eram de-a dreptul încântat că ucisesem un om. Vasăzică, sângele care-mi curgea prin vene era infect, în ciuda faptului că mă străduisem din răsputeri să-l purific prin rațiune, educație aleasă, cultură și ce altceva mai vreți dumneavoastră. Era același sânge cu al clanului Rizzitano - bunicul meu, tata, ceilalți bărbați din familie despre care oamenii onești, de bine, se fereau să vorbească. Eram asemenea lor, ba chiar mai rău decât ei. Apoi, în delirul meu, am întrezărit o soluție. Dacă Mario și Lisetta ar continua să doarmă, ar fi fost ca și cum toată oroarea aceea nu s-ar fi întâmplat niciodată. Ar fi rămas doar un coșmar, un vis urât. Atunci...

   Se vedea limpede că bătrânul nu mai avea forță să continue. Montalbano se temu să nu-l lovească apoplexia.

   - O să continui eu. Ați luat cadavrele celor doi tineri, le-ați dus la peșteră și ați reconstituit scena din dormitor.

   - Da, numai că de zis în cuvinte-i ușor. I-am cărat pe rând, iar la sfârșit eram sleit de puteri și murdar de sânge din cap până-n picioare.

   - Spuneți-mi, a doua sală a peșterii, cea în care ați depus cadavrele, fusese și ea utilizată pentru păstrarea mărfurilor de contrabandă.

   - Nu. Tata o lăsase goală, închizând calea de acces cu pietre netencuite. Le-am dat deoparte, iar după ce mi-am terminat treaba le-am așezat la loc. Ca să văd prin întuneric, m-am folosit de lanterne; pe vremea aceea, la țară se utilizau pe scară largă. Odată trupurile depuse în peșteră, trebuia să fac rost de obiectele simbol ale somnului celor doi, cele din legendă. Cu amorfa și ulcica plină cu bani mi-a fost ușor, însă câinele.... De Crăciun, la Vigata se organizase...

   - Știu tot, îl întrerupse Montalbano. Așadar, la licitația de după Crăciun câinele fusese cumpărat de cineva din familia dumneavoastră?

   - De tata. Însă cum mamei nu-i plăcea deloc, fusese abandonat într-o magazie. Iar eu mi-am adus aminte de el. Când, în cele din urmă, am terminat lucrarea și am închis peștera cu lespedea mare de piatră era trecut de miezul nopții, însă mă simțeam împăcat. Lisetta și Mario dormeau acum liniștiți, practic nu se întâmplase nimic. Iată și motivul pentru care, atunci când am dat cu ochii de cadavrul de la etaj n-am fost deloc impresionat; pur și simplu nu exista pentru mine, era doar rodul imaginației mele greu încercate din cauza războiului. Apoi însă a coborât iadul pe pământ. Casa tremura din țâțâni sub suflul bombelor care cădeau la numai câțiva metri, însă nu auzeam niciun vuiet de avioane. Mi-am dat seama că bombardamentul venea dinspre mare, de pe vasele de război. Am ieșit în fuga mare, temându-mă să nu fiu prins sub dărâmături în cazul în care obuzele ar fi lovit casa. Înspre orizont părea să se lumineze de ziuă. Oare ce era cu atâta lumină în miez de noapte? Deodată, în spatele meu, vila explodă pur și simplu, iar eu am fost lovit la cap de o schijă și am leșinat pe loc. Când am deschis din nou ochii, lumina dinspre orizont era și mai intensă, însoțită de un huruit continuu, îndepărtat. Am reușit să mă târăsc până la șosea, am început să fac din mână, se gesticulez, însă niciun camion militar n-a vrut să oprească. Dădeau cu toții bir cu fugiții. M-am așezat în fața unui camion, riscând să mă calce. A frânat chiar lângă mine, iar un soldat italian m-a tras la bord. Din cele ce discutau între ei, am înțeles că debarcau americanii. I-am implorat să mă ia cu ei, oriunde se vor fi îndreptat. Iar ei au făcut întocmai. Ce s-a întâmplat cu mine după aceea nu cred că vă interesează. Sunt frânt de oboseală.

   - Nu vreți să vă întindeți puțin în pat?

   Montalbano aproape că-l duse în spate, apoi îl ajută să-și dea haina jos.

   - Vă cer iertare - îi spuse - pentru că i-am trezit pe adormiți și pentru că v-am obligat să vă întoarceți la realitatea de atunci.

   - Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să se întâmple.

   - Prietenul dumneavoastră Burgio, care de altfel mi-a fost de mare ajutor în toată povestea aceasta, s-ar bucura tare mult să vă vadă.

   - Eu însă nu. Ba chiar v-aș ruga - desigur, dacă rugămintea mea nu vine în contradicție cu interesele dumneavoastră - să vă comportați și pe mai departe ca și cum n-aș fi trecut niciodată pe aici.

   - Bineînțeles, nu există niciun fel de interese care să fie în contradicție cu dorința dumneavoastră.

   - Mai doriți și altceva de la mine?

   - Nu, nimic. Doar să vă spun că vă sunt profund recunoscător ca ați răspuns chemării mele.

   Nu mai aveau ce să-și spună. Bătrânul încercă să afle cât era ceasul, apropiindu-și cadranul atât de mult de ochi, de parc-ar fi vrut să și-l potrivească în găvane.

   - Uitați cum facem: Eu trebuie să dorm cam o oră, după care mă treziți, îmi chemați un taxi, iar eu plec înapoi, la Punta Raisi.

   Montalbano coborî persienele, apoi se îndreptă spre ușă.

   - O clipă, domnule comisar, vă cer scuze.

   Bătrânul scoase din portofel o fotografie pe care i-o întinse comisarului.

   - Aceasta este nepoata mea cea mică, are 17 ani și o cheamă Lisetta.

   Montalbano se apropie din nou de fereastră, căutând o rază de lumină care să pătrundă prin fantele persianei. Dacă n-ar fi fost blugii și scuterul de care se sprijinea dezinvoltă, Lisetta din fotografie ar fi fost leit cealaltă. Îi înapoie fotografia lui Rizzitano.

   - Îmi cer încă o dată scuze, îmi aduceți, vă rog, un pahar cu apă.

   Întorcându-se pe verandă, Montalbano începu să dea răspunsuri întrebărilor pe care mintea lui de zbir nu înceta să le formuleze.

   Cadavrul sicarului - își spuse - chiar și în care în care fusese totuși descoperit sub dărâmăturile vilei, nu putuse fi identificat. Cât despre Lillo, părinți săi fie crezuseră că rămășițele sicarului erau ale propriului fiu, fie îmbrățișaseră versiunea țăranului-martor care-l văzuse în timp ce, grav rănit fiind, era încărcat de soldați într-un camion militar. Însă cum nu mai primiseră niciodată vreo veste de la el, îl crezuseră mort. Pe de altă parte, Stefano Moscato știuse că rămășițele de sub dărâmăturile vilei aparțineau ucigașului tocmit de el, însă fusese încredințat că acesta, după ce se achitase de sarcină ucigându-i pe Lisetta, pe Mario și pe Lillo și scăpând de cadavrele lor, se întorsese în vilă ca să fure ce era de furat, fiind surprins de bombardament și făcut arșice. Convins că Lisetta murise, inventase apoi povestea cu soldatul american. Însă ruda sa de la Serradifalco, venit în vizită la Vigata, nu-l crezuse, întrerupând apoi relațiile cu el.

   Amintirea vechiului fotomontaj îi readuse în minte fotografia pe care i-o arătase mai devreme bătrânul. Zâmbi. Afinitățile elective erau un palid joc de copii în comparație cu meandrele de nepătruns ale sufletului celui ce dăduse atâta greutate, formă și viață memoriei.

   Se uită la ceas și sări în picioare. Ora se somn a lui Lillo Rizzitano se prelungise binișor.

   Se duse în dormitor. Bătrânul era cufundat într-un somn senin, respira ușor, cu o mină destinsă, împăcată. Călătorea prin ținutul viselor fără grija bagajului împovărător de până atunci. Putea dormi cât îi era voia: la urma urmelor, pe noptieră avea portofelul cu bani și paharul cu apă.

   Montalbano își aminti de câinele mare de pluș pe care i-l cumpărase Liviei de la Pantalleria. Îl găsi în șifonier, ascuns după o cutie. Îl luă și-l așeză pe podea, la picioarele patului.

   Apoi ieși, închizând ușa încet în urma lui.

SFÂRȘIT