Câinele de teracotă, Andrea Camilleri

 ..............................................

4-6

           La comisariat, Catarella îl informă că nu apăruseră noutăți.

   Montalbano căpătase o manie ciudată: își semna cărțile imediat ce le cumpăra. Se întinse după un pix de pe birou, când privirea îi căzu pe cele 3 monede pe care Jacomuzzi i le lăsase drept amintire.

   Prima, din cupru, era din 1934 și pe avers prezenta profilul regelui cu inscripția: „Vittorio Emanuele al III-lea, regele Italiei”, iar pe revers un spic de grâu lângă care era ștanțat „C. 5” - 5 centime; cea de a doua era tot de cupru, ceva mai mare, prezentând pe o parte același profil al regelui cu aceeași inscripție, iar pe cealaltă o albină pe o floare cu litera „C” și numărul „10” - 10 centime, din 1936; cea de a treia era dintr-un aliaj alb, ușor, având pe o latură nelipsita mutră a regelui cu inscripția de rigoare, iar pe cealaltă o acvilă cu aripile îndoite, în spatele căreia se întrevedea fascia lictorilor. Pe această a doua parte, inscripțiile erau nu mai puțin de 4: „L. 1”, care-nsemna o liră, „ITALIA”, care-nsemna Italia, „1942”, care era anul emiterii și „XX”, care voia să-nsemne cel de-al douăzecilea an al erei fasciste.

   Exact în clipa aceea, analizând ultima monedă, Montalbano își aminti brusc ce anume îi atrăsese atenția pe trotuarul din fața librăriei, când se aplecase să ridice cartea căzută. Zărise vitrina magazinului alăturat, în care se aflau expuse mai multe monede vechi.

   Sări de pe scaun, îl anunță pe Catarella că iese și că avea să se-ntoarcă în maximum o jumătate de oră, apoi se îndreptă pe jos către magazin.

   Se numea „Mărunțișuri”, și chiar mărunțișuri avea de vânzare: trandafiri-de-deșert, timbre, sfeșnice, inele, broșe, monede, pietre semiprețioase. Intră și, imediat, o fetișcană curățică și simpatică îl întâmpină cu un surâs amabil.

   Regretând că trebuia s-o dezamăgească, Montalbano îi spuse că nu venise să cumpere nimic, ci, zărind mai devreme că în vitrină erau expuse monede vechi, voia să știe dacă în magazin - sau, dacă nu, măcar în Vigata - exista cineva care se pricepea la numismatică.

   - Bineînțeles că există, îi răspunse fetișcana continuând să vorbească. Bunicul meu.

   - Și unde aș putea să-l deranjez?

   - A, nu-l deranjați deloc. Dimpotrivă, va fi foarte fericit să vă primească. E dincolo, în camera din spate, așteptați o clipă să-l anunț.

   Se opri să analizeze un interesant pistol fără cocoș percutor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă fetișcana reapăru imediat.

   - Puteți intra.

   Depozitul magazinului era un încântător talmeș-balmeș de gramofoane cu pâlnie, mașini de cusut preistorice, prese de birou, tablouri, stampe, oale de noapte sau pipe. Pe pereți, rafturi ca într-o adevărată librărie, încărcate-ochi cu incunabule, tomuri legate în piele, abajururi, umbrele și pălării-cilindru. În mijlocul încăperii, un birou luminat de o veioză liberty, în spatele căruia stătea un bărbat în vârstă.

   Cu o pensetă, ținea un timbru pe care-l examina cu luare-aminte printr-o lupă.

   - Ce-i? întrebă pe un ton nepoliticos, fără să se sinchisească să ridice privirea.

   Montalbano îi puse în față cele 3 monede. Bătrânul își distrase atenția de la timbru preț de o clipă, privindu-le distrat.

   - Valorează zero barat.

   Dintre toți moșii de-i fusese dat să-i cunoască în cursul anchetei, ăl de-l avea în față îi părea cel mai acru și mai crobutic.

   „N-ar fi rău dacă i-aș aduna pe toți într-un azil - își spuse comisarul - pentru că mi-ar veni mult mai ușor să-i interoghez.”

   - Da, știu că n-au nicio valoare.

   - Atunci, ce vreți să aflați de la mine?

   - Când au ieșit din circulație.

   - Încercați un efort de memorie.

   - Când s-a proclamat republica? se hazardă, ezitând, Montalbano.

   Se simțea ca un elev nepregătit la examen.

   Bătrânul râse - râsul lui îi păru comisarului un soi de zăngănit metalic, ca două cutii goale de bere frece una de alta.

   - Am greșit?

   - Ați greșit, da, și-ncă rău. Americanii au debarcat aici, la noi, în noaptea de 9 spre 10 iulie 1943. În octombrie, același ani, monedele ici de față ieșeau deja din circulație, fiind înlocuite cu așa-numitele amlire - bancnote tipărite de AMGOT, administrația militară aliată pentru teritoriile ocupate. Cum bancnotele respective valorau 1, 5 și 10 lire, centimele au fost scoase din circulație.

   Fazio și Galluzzo se întoarseră la comisariat după căderea serii, iar Montalbano nu pierdu ocazia să le frece ridichea.

   - Apăi, să vă fie de bine! Da` știu c-ați bătut-o-n cap, nu glumă!

   - Cine, noi? replică Fazio. `Mneavoastră nu știți cum îi făcut dom` locotenent? Înainte s-atingă mortu`, așteaptă să sosească întâi judecătorul, pe urmă doctorul Pasquano și tot așa. De bătut în cap, ei au bătut-o, nu noi!

   - Așadar? Ce ați aflat?

   - Mortu` era de azi, proaspăt, nici nu se răcise bine. Doctorul Pasquano a zis că între momentu` când l-or omorâtără și telefonul anonim nu trecuse nici măcar o oră. În buzunar i-or găsitără cartea de identitate. Îl chema Gullo Pietro, patruj`doi de ani, ochi albaștri, păr blond, ten caucazian, născut la Merfi, cu domiciliul la Fela, via Mattotti 32, căsătorit, fără semne particulare.

   - Cum de nu te-ai oprit mai mult la starea civilă?

   Cu o mină demnă, Fazio nu luă în seamă provocarea și continuă.

   - Dădui fuguța la Montelusa, la arhive. Acest Gullo n-a avut o tinerețe ieșită din comun: doar două furturi și o încăierare. Pe urmă, pare-se că i-a venit mintea la cap. Se ocupa cu negoțul de cereale.

   - Vă sunt profund recunoscător că ați fost de acord să mă primiți imediat, îi zise Montalbano lui „dom` director”, care venise personal să-i deschidă ușa.

   - Ce tot spuneți acolo? Oricând e o plăcere să vă revăd.

   Îi făcu semn să intre, îl conduse în sufragerie, îl invită să ia loc, apoi strigă:

   - Angilina!

   În încăpere se materializă o bătrână mignonă, curioasă de neașteptata vizită, curățică și foarte îngrijită, cu ochelari cu lentile groase în spatele cărora îi sticleau ochi vivaci, foarte atenți.

   „Aha, azilul!” își spuse Montalbano.

   - Permiteți-mi să v-o prezint pe Angelina, soția mea.

   Montalbano execută o plecăciune plină de admirație: îi plăceau sincer femeile în vârstă care țineau la aparențe nu doar în societate, ci și între pereții propriei case.

   - O să vă rog să mă iertați că v-am deranjat taman la ora mesei.

   - Da` de unde atâta deranj! De fapt, ia stați puțin: aveți ceva în program acum?

   - Nu, nimic.

   - Atunci, de ce nu rămâneți să luați masa cu noi? Ce-i drept, noi mâncăm ușor, ca bătrânii, deh: tinnirume și barbuni de stâncă cu ulei și lămâie.

   - Bine, dar e un adevărat banchet! Rămân cu plăcere.

   Fericită, doamna ieși, lăsându-i singuri.

   - Vă ascult, spuse directorul Burgio.

   - Am reușit să localizez perioada în care a avut loc dubla crimă din peșteră.

   - Ah. Așadar, când?

   - Vă spun cu certitudine: între începutul anului 1943 și luna octombrie a aceluiași an.

   - Cum ați reușit să deduceți?

   - Foarte simplu. Conform spuselor lui ragionere Burruano, câinele de teracotă a fost vândut după Crăciunul din `42, prin urmare undeva, după Boboteaza din `43; pe de altă parte, monedele din bol au ieșit din circulație în luna octombrie a aceluiași an.

   Făcu o pauză. Apoi adăugă:

   - De aici rezultă un singur lucru.

   Însă se abținu să spună care anume. Îl așteptă răbdător pe Burgio să-și vină în fire, să se ridice, să umble o vreme de colo-colo prin cameră și, în cele din urmă, să vorbească.

   - Am înțeles, domnule. Vreți să-mi sugerați că în perioada aceea peștera de la crasticeddru se afla încă în proprietatea familiei Rizzitano.

   - Exact. În perioada aceea - chiar dumneavoastră mi-ați spus-o - peștera era închisă cu lespedea de piatră, pentru că familia Rizzitano își ținea acolo marfa pe care o vindea pe piața neagră. Este limpede că știau de existența celei de-a doua săli a grotei, cea în care au fost duși și apoi zidiți cei doi morți.

   Fostul director de liceu îl privi înmărmurit.

   - De ce spuneți că au fost duși acolo?

   - Pentru că de omorât, au fost omorâți altundeva, de asta suntem siguri.

   - Bine, dar ce sens ar fi avut? De ce să-i fi ucis cineva și să-i fi așezat pe urmă acolo, unul în brațele celuilalt, ca și cum ar fi dormit laolaltă, cu o amorfă și un bol cu monede la cap, și cu un câine rămas de strajă.

   - Același lucru mă întreb și eu. Iar singura persoană care ne poate spune ceva în acest sens este Lillo Rizzitano, prietenul dumneavoastră de atunci.

   Doamna Angelina își făcu din nou apariția.

   - E gata masa.

   Mâncarea de tinnirume - frunze și tulpini de dovlecel sicilian, din acela lunguieț, neted, de un alb abia umbrit de o tentă verzuie - fusese fiartă atât cât trebuia, devenind de o frăgezime și delicatețe care lui Montalbano i se părură de-a dreptul sfâșietoare. Cu fiecare dumicat, simțea că măruntaiele i se curățau, se purifica, la fel ca fechirii pe care-i vedea uneori la televizor.

   - Cum vi se pare? îl iscodi doamna Angelina.

   - Străveziu, spuse Montalbano.

   Observând fețele mirate ale celor doi bătrâni, roși brusc și se corectă:

   - Îmi cer scuze, diafan. Știți, uneori am probleme cu adjectivele.

   Barbunii de stâncă, fierți înăbușit și asezonați cu ulei, lămâie și pătrunjel, aveau aceeași moliciune gingașă ca mâncarea de tinnirume.

   Abia când ajunseră la fructe, fostul director reluă chestiunea ridicată de Montalbano, nu înainte însă de a termina de vorbit despre problematica învățământului, a reformei gândite de ministrul noului guvern care, printre altele, intenționa să desființeze liceele.

   - În Rusia, zicea „dom` director”, liceul exista încă de pe vremea țarilor, chiar dacă îi zicea altfel, pe rusește. La noi, primul care a introdus noțiunea de liceu a fost Gentile, care a făcut reforma ce-i poartă numele și care acorda în mod idealist o importanță prioritară studiilor umaniste. Ei bine, comuniștii lui Lenin, cât de comuniști erau ei, n-au avut curaj să-l abolească. Numai unui arrinanzato, unui parvenit, unui semialfabet și nulități ca ministrul ăsta de-acuma putea să-i treacă prin minte una ca asta. Cum îi zice: Guastella?

   - Nu, Vastella, preciză doamna Angelina.

   În realitate, îl chema într-un al treilea fel, însă Montalbano se abținu de la comentarii.

   - Cu Lillo eram tovarăș la toate cele, numai la școală nu, pentru că de leat era mai mare ca mine. Când eu eram într-a treia de liceu, el termina facultatea. În noaptea debarcării, casa lui Lillo, aflată la poalele muntelui Crasto, a fost distrusă. Din câte am reușit să aflu după ce zarva s-a mai potolit, Lillo era singur acasă în noaptea aceea și a fost grav rănit. Un țăran l-a zărit în vreme ce câțiva soldați de-ai noștri îl urcau într-un camion: pierdea mult sânge. Cam asta ar fi ultima veste pe care am avut-o despre Lillo. De atunci, n-am mai obținut nicio informație, iar de cercetat, am făcut cercetări, și-ncă cum!

   - Este oare cu putință să nu fi supraviețuit niciun membru al familiei?

   - Nu știu.

   „Dom` director” observă că soția sa rămăsese pe gânduri, pierdută pe aripile cine știe cărei năluciri de demult: stătea cu ochii închiși, absentă.

   - Angilina! strigă bătrânul.

   Doamna zvâcni, apoi îi spuse zâmbind lui Montalbano.

   - Vă rog să mă iertați. Soțul meu obișnuiește să spună că sunt o femeie fantastică, însă să știți că nu-i un elogiu, ci vrea să însemne că din când în când mă las după de fanteziile mele.

15

   Ajungând acasă după cina de la familia Burgio, constată că era încă devreme - ceasul nu arăta nici măcar ora 10 seara - ca să se ducă la culcare.

   La televizor se transmitea o dezbatere despre mafia, o alta despre politica externă italiană, o a treia despre situația economică, apoi o masă rotundă despre azilul de nebuni din Montelusa, o a doua despre libertatea presei, un documentar despre delincvența juvenilă din Moscova, un altul cu foci, un al treilea despre cultivarea tutunului, un film cu gangsteri al cărui subiect era plasat în Chicago anilor `30, tableta cotidiană a unui fost critic de artă, acum deputat și analist politic - tipul făcea spume la gură contra judecătorilor, politicienilor de stânga și tuturor celorlalți adversari, crezându-se un mai Saint Just, deși în realitate aparținea mai degrabă categoriei de vânzători de covoare, vraci, magi și dansatoare din buric care-și făceau din ce în ce mai des apariția pe micile ecrane.

   Închise televizorul, aprinse lumina exterioară și se așeză pe băncuța de pe verandă, răsfoind o revistă locală la care era abonat. Cu o grafică bună și cu articole destul de interesante, revista era redactată de un grup de tineri militanți ecologiști din regiune.

   Parcurse cuprinsul și, negăsind niciun titlu care să-i rețină atenția, începu să analizeze fotografiile care, în general, surprindeau fapte cotidiene emblematice.

   Deodată, auzi soneria de la intrare. Rămase surprins: nu aștepta pe nimeni - își spuse - însă în secunda următoare își aminti că după-amiază îi telefonase Anna, autoinvitându-se să-i facă o vizită. Pe Montalbano nu-l lăsase inima s-o refuze: se simțea dator, după ce - recunoscu el - se folosise de ea pentru a o scăpa de Ingrid de persecuțiile socrului său.

   Anna îl sărută pe  obraji, apoi îi întinse un pachet.

   - Ți-am adus o porție de petrafernula.

   O prăjitură tipică, devenită acum o raritate: lui Montalbano îi plăcea foarte mult, însă de la o vreme - și zău dacă înțelegea de ce! - cofetarii de fereau s-o mai prepare.

   - Am avut o deplasare la Mittica, am văzut prăjitura într-o vitrină, m-am gândit la tine și ți-am cumpărat-o. Ai grijă la dinți.

   Cu cât se întărea mai mult, cu atât mai gustoasă devenea prăjitura.

   - Ce făceai?

   - Nimic, citeam o revistă. Hai, vino și tu pe verandă.

   Se așezară amândoi pe bancă. Montalbano se-ntoarse să analizeze fotografiile, în vreme ce Anna își sprijini capul în mâini și rămase pe gânduri, contemplând marea.

   - Tare frumos e aici, la tine!

   - Mda.

   - Se aude foșnetul valurilor!

   - Mda.

   - Te deranjează dacă vorbesc?

   - Nu.

   Anna tăcu. După un timp, vorbi din nou.

   - Eu intru în casă să mă uit la televizor. M-a cam luat cu frig aici.

   - Îhî.

   Nu voia s-o încurajeze: îi era limpede că Anna voia să se aboneze la una din plăcerile sale intime, aceea de a se preface partenera lui, de a se imagina că petrec împreună o seară obișnuită, de rutină, ca oricare alt cuplu.

   Pe ultima pagină a revistei, Montalbano văzu o fotografie care surprindea interiorul unei peșteri - peștera de la Fragapane - care în realitate era o necropolă, un cimitir creștin cu morminte în interiorul unor rezervoare de apă antice. Fotografia voia să ilustreze într-un fel sau altul recenzia unei cărți abia ieșite de sub tipar, scrisă de un anume Alcide Maraventano și intitulată „Ritualuri funerare în regiunea Montelua”. Acest eseu foarte bine argumentat - scria recenzentul - venea să umple o lacună istorică, căpătând o înaltă valoare științifică prin investigația sagace a unui fenomen ce se întindea în timp din Preistorie până în perioada creștinismului de influență bizantină.

   Rămase să mediteze îndelung asupra celor citite în revistă.

   Nu-i trecuse nicio secundă prin minte - nici măcar prin anticamera cerebelului, cum spunea el - că amorfa, bolul cu monede și câinele de teracotă ar fi putut fi elementele unui ritual de înmormântare. Ceea ce era o greșeală din partea sa: probabil că ar fi trebuit să pornească ancheta de la acea stare de fapt.

   Fu cuprins de o grabă nestăpânită. Se repezi în casă, trase telefonul din priză și-l luă cu el.

   - Hei, ce faci? îl iscodi Anna, dezlipindu-și preț de o clipă privirea de la filmul cu gangsteri.

   - Mă duc în dormitor să dau câteva telefoane. Aici te-aș deranja.

   Formă numărul de la Retelibera și ceru să vorbească cu Nicolo Zito, prietenul său.

   - Grăbește-te, Montalba, peste câteva secunde intru în direct.

   - Îl cunoști pe un oarecare Maraventano, care a scris...

   - Alcide? Da, îl cunosc. Ce vrei de la el?

   - Să-l întreb ceva. Ai numărul lui de telefon?

   - N-are telefon. Acultă, tu rămâi acasă, nu-i așa? O să-l caut eu și pe urmă te anunț ce am rezolvat.

   - Trebuie mort-copt să vorbesc cu cel, cel mai târziu mâine.

   - Cel mult într-o oră te sun și-ți zic ce trebuie să faci.

   Stinse lumina veiozei de pe noptieră: pe întuneric îi era mai ușor să mediteze asupra ideii pe care prinsese din zbor.

   Își fixă în minte imaginea mormântului din peșteră, așa cum îl văzuse când intrase prima dată. Eliminând din tablou cele două cadavre, rămâneau un covor, un bol cu monede, o amorfă și un câine de teracotă. Trăgând o linie imaginară între ultimele 3 obiecte, rezulta un triunghi răsturnat, cu vârful în direcția intrării. În centrul triunghiului fuseseră plasați cei doi morți. Să fi avut toate acestea un sens? Oare trebuia să studieze orientarea triunghiului?

   Tot meditând, divagând și lăsându-se purtat pe aripile fanteziei, sfârși prin a ațipi.

   Deodată - nu, nu știa cât timp trecuse - auzi telefonul sunând. Răspunse cu voce somnoroasă.

   - Ce faci, ai adormit?

   - Da, ațipisem.

   - Halal să-ți fie! Eu mă dau de ceasul morții pentru tine și tu dormi bine-mersi! Ascultă, Alcide te așteaptă mâine după-amiază, la 5 și jumătate. Locuiește la Gallotta.

   Gallotta era un sătuc - 4-5 case tărănești - la câțiva kilometri de Montelusa, faimos pe vremuri pentru faptul că iarna era imposibil de ajuns acolo din cauza ploilor abundente.

   - Dă-mi adresa.

   - Da` de unde adresă la Gallotta! Venind dinspre Montelusa, e prima casă pe stânga. O vilă spațioasă, dar lăsată în paragină, care ar face deliciul oricărui regizor de filme horror. N-ai cum să greșești.

   Adormi la loc imediat ce lăsă receptorul în furcă.

   Se trezi cu o tresărire violentă când simți ceva mișcându-i-se pe piept. Era Anna - uitase complet de ea - care, întinsă lângă el, îi descheia unui câte unul nasturii cămășii, lipindu-și tandru buzele pe fiecare petic de piele pe care-l descoperea. Când ajunse în dreptul ombilicului, renunță, ridicându-și capul și strecurându-i mâna pe sub cămașă ca să-i mângâie sfârcurile, apoi își lipi buzele de ale lui Montalbano.

   Cum bărbatul nu avea nicio reacție la sărutul ei pasional, Anna își lăsă mâna să coboare dinspre pieptul lui în jos, mângâindu-l și acolo.

   În cele din urmă, Montalbano se hotărî să vorbească.

   - Vezi, Anna? Nu-i chip și pace! Nu se-ntâmplă nimic.

   Anna sări din pat și dintr-un salt ajunse în baie, încuindu-se acolo. Montalbano nu se clinti nici măcar când o auzi plângând în hohote. Câteva minute mai târziu, îi văzu silueta apărând în pragul ușii de la baie: era îmbrăcată de plecare.

   - O jivină sălbatică are mai mult suflet decât tine, spuse, apoi dispăru pe ușa de la intrare.

   Lui Montalbano îi trecuse somnul: la ora 4 dimineața era încă treaz, dându-și pasiențe cu o pereche de cărți: Degeaba, nici de-al naibii nu-i ieșeau.

   Intră în comisariat încruntat, cu o mină îmbufnată: povestea cu Anna îl apăsa încă, avea remușcări pentru felul în care o tratase. În plus, de dimineață îl măcina o întrebare, un dubiu: dacă în locul Annei ar fi fost Ingrid, oare s-ar fi comportat la fel?

   - Trebuie să-ți vorbesc urgent.

   Mimi Augello se ițise în pragul biroului. Părea foarte agitat.

   - Zi-i, ce vrei?

   - Să te pun la curent cu rezultatele anchetei.

   - Ce anchetă?

   - În regulă, am înțeles, trec mai târziu.

   - Ba nu, rămâi aici și spune-mi la ce anchetă te referi, băga-mi-aș!

   - Cum care? Cea cu traficul de armament!

   - Ți-am dat cumva eu vreo însărcinare legată de ancheta asta?

   - Adicătelea ce, nu mai ții minte? Mi-ai vorbit ieri despre ea. Se subînțelegea, nu-i așa?

   - Mimi, de subînțeles se subînțelege un singur lucru: că ești un fiu de cățea! Lăsând-o deoparte de maică-ta, se subînțelege și asta!

   - Uite cum facem: eu îți spun ce măsuri am luat, iar tu hotărăști dacă să continui sau nu.

   - Hai, galibardește, zi-mi ce rahat cu moț ai făcut.

   - Întâi de toate, m-am gândit că Ingrassia nu trebuie scăpat nicio secundă din vedere; prin urmare, am pus doi oameni de-ai noștri să-l supravegheze zi și noapte. Ascultă ce-ți zic, ăla nu poate nici să se pișe fără să aflu eu.

   - Doi oameni de-ai noștri? I-ai pus doi oameni de-ai noștri pe urme? Mimi, nu știi oare că ăla știe despre oamenii noștri și câte fire de păr au în cur?

   - Ehe, așteaptă, doar nu-s venit cu pluta! Nu sunt de-ai noștri, adicătelea vreau să spun că nu sunt din Vigata. Sunt agenți de la Ragona, detașați la noi la ordinul domnului chestor, la rugămintea mea.

   Montalbano îl privi admirativ.

   - Carevasăzică așa, ai apelat și la chestor, Mimi! Felicitări, știi să te faci remarcat, nu glumă!

   Augello nu răspunse la provocare, preferând să-și continue expozeul.

   - Pe urmă, am interceptat și o conversație telefonică, pe care cred c-o s-o găsești interesantă. Transcrierea e la mine în birou, mă duc s-o duc.

   - Probabil c-o știi pe de rost, nu-i așa?

   - Da. Însă dac-o citești, s-ar putea să mai descoperi...

   - Mimi, sunt sigur că ai descoperit tot ce era de descoperit. Nu mă face să-mi pierd vremea de pomană. Spune-mi cu cine și ce a vorbit.

   - Așadar, de la supermarket, Ingrassia telefonează la Catania, la firma Brancato. Cere să vorbească cu Brancato în persoană, care se prezintă la telefon. Atunci, Ingrassia începe să se lamenteze de necazurile întâmpinate cu ultimul transport și îi spune celuilalt să facă în așa fel încât camionul să nu mai vină și altă dată înainte de ora stabilită, pentru că data trecută a creat foarte multe probleme. Solicită o întâlnire, cu scopul de a pune împreună la punct un alt sistem de expediție, mai sigur. Ajunși cu discuția aici, Brancato are o reacție pur și simplu uluitoare. Ridică vocea, se înfurie, și se răstește la Ingrassia, întrebându-l cum de are îndrăzneala să-i mai telefoneze. Bâlbâindu-se, Ingrassia îi cere explicații. Iar Brancato i le furnizează: îi reproșează lui Ingrassia că a devenit insolvabil, spunându-i că băncile l-au sfătuit să nu mai aibă niciun fel de raporturi cu el.

   - Și Ingrassia cum a reacționat?

   - În niciun fel. N-a zis nici câr, nici mâr. A pus receptorul în furcă fără măcar să-i dea ăluilalt bună ziua.

   - Știi ce rezultă din convorbirea asta?

   - Bineînțeles. Că Ingrassia a solicitat ajutorul mai sus, iar ăia l-au anunțat că l-au scos din joc.

   - Rămâi pe urmele lui Ingrassia.

   - Îl țin sub supraveghere strictă, doar ți-am spus.

   Urmă o pauză.

   - Așadar, ce fac? Continui să mă ocup de anchetă sau nu?

   Montalbano nu-i răspunse.

   - Apăi ticălos ca tine n-am mai pomenit, zău așa! comentă Augello.

   - Salvo? Ești singur în birou? Pot să-ți spun ce am de spus?

   - De. De unde suni?

   - De acasă, am căzut la pat, cu febră.

   - Îmi pare rău.

   - Ba nu, nu trebuie să-ți pară. E febră de creștere.

   - N-am înțeles. Ce vrea să-nsemne?

   - Este genul de febră de care suferă cei mici. Durează 2-3 zile, temperatura sare la 39, la 40 de grade, însă nu-i nimic grav: este un fenomen natural, febra de creștere. După ce trece, picciliddri sunt mai înalți cu câțiva centimetri. Sunt sigură că și cu mine se va întâmpla la fel, odată trecută febra voi mai fi crescut un pic. La minte, nu la trup, evident. Voiam să-ți spun doar atât: că, în calitate de femeie, nimeni nu m-a jignit vreodată așa cum m-ai jignit tu aseară.

   - Anna...

   - Nu mă-ntrerupe. M-ai jignit îngrozitor. Tu, Salvo, ești un om prefăcut și rău. Nu meritam una ca asta.

   - Anna, gândește logic, te rog. Ce s-a întâmplat azi-noapte a fost spre binele tău...

   Anna închisese deja.

   Cu toate că-i dăduse în sute de moduri de înțeles că nu putea fi nimic între ei doi, pe Montalbano îl durea să știe că tânăra suferea ca un câine din cauza lui. Se simțea josnic, chiar mai josnic decât porcii. „La urma urmelor, carnea de porc se mănâncă!” își spuse.

   Găsi ușor vila de la intrarea în Gullotta; atât doar, că i se părea cu neputință să locuiască cineva în dărăpănătura aceea.

   Mai mult de jumătate din acoperiș era în ruine, cu siguranță că sus, la etajul al treilea, ploua în casă. Chiar și o simplă adiere de vânt făcea ca o persiană - despre care nu înțelegea cum de se mai ținea în balamale - să se trântească zgomotos de perete. În partea superioară a fațadei, zidul exterior prezenta crăpături prin care pătrundea cu ușurință brațul unui om. Cele două etaje inferioare și parterul păreau oarecum mai rezonabile. Urmele de zugrăveală dispăruseră de ani buni, persienele erau, fără excepție, rupte, scorojite și strâmbe, însă cel puțin se puteau închide. La intrare în curte, o poartă din fier forjat deschisă pe jumătate înspre exterior - probabil că zăcea în poziția aceea din vremuri imemoriale - buruieni și brazde de noroi uscat. Grădina din față era o aglomerare informă de copaci strâmbi și tufișuri dese - un labirint inaccesibil, compact.

   Înaintă pe un drumeag de pietre ieșite din pământ și se opri în fața ușii. Primele umbre ale înserării se arătau deja: trecerea de la ora legală la cea solară scurta de fapt zilele, nu le lungea, așa cum se suținea - își zise.

   Zărind o sonerie, sună. Sau, mai bine zis, doar apăsă butonul, pentru că de auzit, nu se auzi niciun zgomot, nici măcar unul îndepărtat. Mai încercă o dată, înainte să priceapă, că soneria nu funcționa încă de pe vremea descoperirii electricității. Bătu în ușp folosindu-se de un ciocănel metalic ce imita un cap de cal; în cele din urmă, după a treia încercare, auzi un zgomot de pași târșâiți.

   Ușa se deschise, fără ca înainte să se fi auzit zgomot de zăvor tras ori de cheie răsucită în broască: doar o lamentație lungă, de suflet ajuns în purgatoriu.

   - Era deschisă. Trebuia doar s-o împingeți, să intrați și să mă strigați.

   De vorbit, îi vorbea un schelet. Montalbano nu văzuse în viața lui un om mai uscat. Poate, doar, pe unii aflat pe patul de moarte, descărnați, vestejiți de boală. Însă scheletul din fața sa se ținea pe picioare și, chiar dacă era bine aplecat de spate, părea viu. Complet pleșuvă, țeasta era de fapt un craniu pe care, ca din joacă, fusese așezată o pereche de ochelari de aur, cu lentile atât de groase, încât Montalbano nu distingea dacă în spatele lor clipea sau nu ceva.

   „Un lucru-i sigur - își zise. Ăi doi din grotă, așa morți de 50 de ani cum sunt, au mai multă carne pe ei, decât popa nostru.”

   Îl invită ceremonios să intre, conducându-l printr-un salon imens, înțesat literalmente cu cărți: nu le ținea doar pe rafturi, ci și pe pardoseală, unde volumele formau teancuri înalte până în tavan, menținându-se într-un echilibru imposibil. Dinspre ferestrele mascate în întregime de teancurile de cărți nu răzbătea niciun fir de lumină. În toată încăperea, doar 3 piese de mobilier: un birou, un scaun și un fotoliu. Pe birou, o lampă pe care Montablano o identifică dintr-o ochire ca fiind una cu petrol autentică.
   Bătrânul reverend eliberă fotoliul de cărți, invitându-l pe Montalbano să ia loc.

   - Cu toate că nu-mi pot închipui în ce fel v-aș putea fi de folos, iată că vă ascult.

   - Așa cum probabil ați fost informat, eu sunt un comisar de poliție care...

   - Nu, nu mi-a spus nimeni așa ceva, și nici eu n-am întrebat. M-am pomenit aseară, târziu, cu cineva din sat, care mi-a spus că un domn din Vigata vrea să se întâlnească cu mine. Atunci, i-am zis și eu că poate veni azi, la 5 și jumătate. Dacă sunteți comisar, așa cum spuneți, ați nimerit cum nu se poate mai rău. Vă pierdeți vremea cu mine.

   - Adică, de ce îmi pierd vremea?

   - Pentru că eu n-am pus piciorul afară din casa asta de cel puțin 30 de ani. Păi, de ce să ies? Ce să fac afară? Fețele cunoscute au dispărut de mult, iar în cele noi nu am încredere. Pe urmă, am pe cineva care trece zilnic pe aici să-mi aducă de-ale gurii: nu-i mare deranjul, la urma urmei nu mă hrănesc cu altceva decât cu lapte și, o dată pe săptămână, supă de găină.

   - Ați aflat, probabil, de la televizor...

   Nu-și începuse bine fraza, ca se și întrerupse brusc: cuvântul „televizor” sunase distonant.

   - În casa asta nu există electricitate.

   - În regulă, atunci poate că ați citit în ziare...

   - Nu cumpăr ziare.

   Oare de ce insista să înceapă cu stângul? Trase adânc aer în piept și îi povesti pe nerăsuflate totul, de la traficul de arme până la descoperirea celor doi morți din peșteră.

   - Așteptați o clipă, să aprind lumina. Dacă ne vedem la ochi, ne înțelegem mai bine.

   Răscoli printre hârtiile de pe birou, găsi o cutie de chibrituri și, cu mâini tremurânde, aprinse un băț.

   Montalbano încremeni.

   „Dacă-i scapă din mână, ne prăjim în 5 secunde”, își spuse.

   Și totuși, operațiunea reuși, numai că situația se înrăutăți, întrucât lampa răspândea o lumină anemică spre o latură a mesei, lăsând în beznă zona în care stătea bătrânul.

   Montalbano văzu cu stupoare cum mâna reverendului se întinse spre mijlocul mesei, punând stăpânire pe o sticlă cu un dop ciudat. Pe masă se mai aflau alte 3 - două goale și una plină cu un lichid alb. Nu, nu erau sticle, erau biberoane, fiecare dotat cu propria lui tetină. Simți că se enervează brusc: bătrânul începuse să sugă zgomotos.

   - Îmi cer scuze, dar n-am dinți.

   - Totuși, de ce nu încercați să vă beți laptele dintr-un castron, din ceașcă sau, știu eu, cu un pahar?

   - Pentru că așa îi simt gustul mai bine. Știți, ca atunci când fumezi pipă.

   Montalbano se hotărî c-avea să-și ia tălpășița cât mai curând posibil: se ridică, scoase din buzunar două fotografii pe care i le ceruse lui Jacomuzzi și le întinse în direcția popii.

   Animându-se brusc, bătrânul privi fotografiile scheunând.

   - Ce se vede acolo, în bol?

   - Monede din anii `40.

   - În amorfă era ceva?

   - Nu, nimic... nu s-a găsit nicio urmă... probabil că a fost doar apă, nimic altceva.

   Bătrânul rămase o clipă pe gânduri, continuând să morfolească tetina. Montalbano se așeză la loc.

   - N-are niciun sens, rosti reverendul, punând fotografiile înapoi pe masă.

16

   Montalbano se simțea epuizat sub rafalele de întrebări ale reverendului. Era din ce în ce mai confuz și, în plus, de fiecare dată când nu știa ce să răspundă, Alcide Maraventano emitea un soi de schelălăit lung, trăgând în semn de protest o sorbitură din biberon mai lungă și mai zgomotoasă decât celelalte. Trecuse deja la a doua sticlă.

   În ce direcție erau orientate capetele cadavrelor?

   Amorfa era făcută din lut obișnuit sau dintr-unul special?

   Câte monede se aflau în bol?

   Care era distanța exactă între amorfă, bolul cu monede și câinele de teracotă?

   În cele din urmă, examenul luă sfârșit.

   - N-are niciun sens.

   Prin urmare, concluzia interogatoriului venea să demonstreze ipoteza pe care reverendul o emisese de la început. Cu oarecare ușurare - bine camuflată - comisaru crezu că venise vremea să se ridcie, să salute și s-o ia din loc.

   - Așteptați. Unde vă grăbiți?

   Resemnat, Montalbano se așeză la loc.

   - Nu, ritual funerar nu este, însă s-ar putea să fie altceva.

   Dintr-odată, comisarul simți că oboseala-i dispare și că reintră în posesia lucidității mentale dintotdeauna: Maraventano nu-și ținea degeaba tigva pe umeri, ci chiar gândea cu ea.

   - Vă ascult, aș fi recunoscător să vă aud părerea.

   - Spuneți-mi, l-ați citit pe Umberto Eco?

   Lui Montalbano începură să-i transpire palmele.

   „Iisuse, sper că nu vrea să-mi dea examen și la literatură!”, își zise, îngăimând apoi cu voce tare:

   - Am citit primul său roma și cele două jurnale, care mi se par...

   - A, nu, romanele nu i le știu. Mă refeream la „Tratatul de semiotică generală”. Sunt acolo câteva citate care ne-ar putea ajuta.

   - Sunt dezolat, dar nu, nu l-am citit.

   - Atunci, măcar „Semeiotike” de Kristeva?

   - Nu, și nici n-am de gând să le citesc, spuse Montalbano, care începea să se înfurie, suspectându-l pe bătrând că voia să-și bată joc de el.

   - Cum vreți, se resemnă Alcide Maraventano. În cazul ăsta, o să vă dau un exemplu mai pământesc.

   „Cu alte cuvinte, la nivelul meu” remarcă Montalbano, în gând.

   - Așadar, dacă dumneavoastră, comisar de poliție cum sunteți, dați peste un mort căruia i s-a îndesat o piatră în gură după ce a fost împușcat, ce gândiți?

   - Vedeți dumneavoastră - comentă Montalbano, hotărât să-și ia revanșa - asemenea procedee sunt de mult depășite. Acum te împușcă fără să mai dea explicații.

   - Aha. Cu alte cuvinte, piatra din gura mortului are semnificația unei explicații.

   - Desigur.

   - Și ce vrea să însemne explicația asta?

   - Vrea să spună că mortul a vorbit prea multe, că a zis lucruri pe care nu trebuia să le zică ori că era o iscoadă.

   - Exact. Prin urmare, ați înțeles explicația respectivă pentru că aveați cunoștință despre codul unui anumit limbaj, în cazul de față un limbaj metaforic. În schimb, dacă n-ați fi avut habar de codul respectiv, ce ați fi înțeles? Vă spun eu: nimic. Respectivul ar fi reprezentat pentru dumneavoastră un biet mort căruia unii i-au îndesat, în mod inexplicabil, o piatră în gură.

   - Încep să înțeleg, zise Montalbano.

   - Acum, să ne întoarcem la cazul nostru: un oarecare ucide doi tineri dintr-un motiv necunoscut nouă. Poate face cadavrele să dispară în mai multe moduri - aruncându-le în mare, îngropându-le în pământ sau în nisipul de pe plajă. În schimb, nu, el le duce într-o peșteră. Și nu doar atât, ci plasează alături un bol cu monede, o amorfă și un câine de teracotă. Prin urmare, ce face el?

   - Transmite un mesaj, răspunse cu jumătate de voce Montalbano.

   - Un mesaj, într-adevăr, pe care însă dumneavoastră nu-l puteți citi pentru că nu cunoașteți codul limbajului său, concluzionă reverendul.

   - O clipă, să mă gândesc, zise Montalbano.

   După o pauză, continuă:

   - Bine, dar mesajul îi era adresat cuiva anume, și în niciun caz nouă, acum, după 50 de ani.

   - Și de ce nu, mă rog frumos?

   Montalbano rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se ridică.

   - Eu o s-o iau din loc, v-am răpit destul timp. Mi-a fost de mare folos ce mi-ați spus.

   - Și totuși, aș vrea să vă mai fiu folositor cu ceva.

   - Cu ce?

   - Mi-ați spus adineauri că în zilele noastre oamenii sunt omorâți fără nicio explicație. N-aveți dreptate: explicațiile există și sunt date întotdeauna, altminteri, dumneavoastră n-ați mai avea meseria pe care o aveți. La mijloc este vorba doar de coduri, care între timp s-au înmulțit, diversificându-se tot mai mult.

   - Mulțumesc, spuse Montalbano.

   Doamna Elisa, soția chestorului, le servise la cină anșoa all`agretto, o minunăție gătită cu artă și profesionalism desăvârșit, secretul constând în identificarea la milimetru a minutelor pe care tava trebuia să le petreacă în cuptor. După cină, doamna se retrase în sufragerie ca să se uite la televizor, nu înainte însă de a aduce pe biroul din camera de lucru a soțului ei o sticlă de Chivas, una de amaretto și două pahare.

   La masă, Montalbano vorbise cu entuziasm despre întâlnirea cu Alcide Maraventano, despre modul lui unic de a-și duce traiul, despre cultura și inteligența acestuia, însă chestorul arătase doar un vag interes pentru spusele sale, mai mult din politețe pentru calitatea lui de musafir.

   - Ascultă, Montalbano - începu el să vorbească, imediat ce rămaseră singuri - înțeleg foarte bine râvna de care dai dovadă în găsirea asasinilor din peșteră. Permite-mi totuși o observație: te cunosc de prea mult timp ca să nu-mi dau seama că acest caz, prin turnurile inexplicabile pe care le ia, pur și simplu te va vrăji; pe de altă parte, chiar dacă l-ai rezolva, soluția dumitale s-ar dovedi absolut inutilă. O inutilitate care, într-adevăr, pe dumneata te-ar încânta, pentru că - scuză-mă că ți-o spun - așa ți-e felul.

   - Cum adică, inutilă?

   - Așa cum ai auzit, inutilă. Criminalul, sau criminalii, dacă tot ținem cu tot dinadinsul să fim generoși, fie au murit, fie - în cea mai optimistă dintre ipoteze, dat fiind că au trecut totuși mai mult de 50 de ani de la comiterea faptei - sunt niște bătrânei trecuți bine de 70 de ani. Ești de acord cu mine?

   - Da, recunoscu fără tragere de inimă Montalbano.

   - În cazul acesta - și acum o să te rog să mă scuzi, pentru că nu-mi stă în obicei un astfel de limbaj - înseamnă că dumneata nu te-ai înhămat la o anchetă propriu-zică, ci pur și simplu îți procuri o masturbare mentală.

   Montalbano încasă lovitura în tăcere: nu avea nici forță, nici argumente ca să-i dea replica superiorului său.

   - La drept vorbind, ți-aș putea trece cu vederea această slăbiciune, dacă n-aș ști că vei sfârși prin a i te dedica trup și suflet, ignorând alte anchete, mult mai importante.

   - A, nu! Asta nu-i adevărat! se împotrivi comisarul.

   - Ba da, stimabile, ba da. În orice caz, discuția noastră nu se vrea o rechemare la ordine din partea mea: pur și simplu stăm de vorbă ca doi prieteni, la mine acasă. De exemplu: cum se face că i-ai încredințat cazul - foarte delicat, de altfel - privind traficul de arme adjunctului dumitale? Într-adevăr, dumnealui este un funcționar demn de tot respectul, încă cu siguranță nu se ridică la înălțimea dumitale.

   - N-am încredințat nimic nimănui. El singur a...

   - Încetează cu copilăriile astea, Montalbano. Realitatea este că te-ai descotorosit de caz punându-i în cârcă vicelui dumitale cea mai consistentă parte a dosarului. Și știi de ce ai procedat așa? Pentru că știi foarte bine că nu te poți dedica integral anchetei, de vreme ce îți folosești trei sferturi din creier în celălalt caz. Spune-mi, pe cuvântul dumitale de onoare, dacă mă înșel sau nu.

   - Nu, nu vă înșelați, recunoscu Montalbano cu onestitate, după o scurtă pauză.

   - Și acum, hai să încheiem discuția aici. Să trecem la altceva. De ce naiba refuzi cu atâta obstinație să te propun pentru avansare?

   - Bag seama că țineți cu tot dinadinsul să continuați cu torturile, domnule chestor.

   Părăsi casa chestorului pe deplin mulțumit, atât pentru porția generoasă de anșoa all`agretto, cât și pentru că obținuse o derogare de la propunerea de avansare. Desigur, inventase motive dintre cele mai aiuritoare, totuși superiorul său sfârșise prin a se preface, cu amabilitate, că-l crede pe cuvânt.

   Era încă devreme: până la întâlnirea cu Gege mai erau două ore. Se gândi să facă o vizită la Retelibera, ca să afle mai multe despre Alcide Maraventano.

   - Impresionant, nu-i așa? făcu Nicolo Zito. Ia spune-mi, ți-a făcut faza cu biberonul?

   - Ehe, și-ncă cum!

   - Să știi că nu-i nimic adevărat. Îi place să se dea în spectacol, atâta tot.

   - Ce tot spui acolo? Nu mai are niciun dinte în gură, așa a spus.

   - N-ai aflat, oare, că s-au inventat protezele dentare? Are și el una, care funcționează perfect, de altfel. Ba chiar umblă vorba că, uneori, înfulecă câte un sfert de vițel sau câte un ied la cuptor - atunci când, bineînțeles, nu-i nimeni prin preajmă să-l vadă.

   - Bine, dar de ce tot teatrul ăsta?

   - Pentru că-i un tragedian înăscut. Sau un comediant, dacă preferi.

   - Măcar este într-adevăr preot, sau se preface?

   - A fost răspopit.

   - Asta să însemne, oare, că tot ceea ce spune sunt pure invenții de-ale lui?

   - Din punctul ăsta de vedere, fii pe pace. Este de o erudiție ieșită din comun, iar când afirmă un lucru, devine literă de evanghelie, nu altceva. Apropo, știi că acum vreo 10 ani l-a împușcat pe unu`?

   - Fugi de-aici!

   - Dacă-ți spun! Într-o noapte, un hoț mărunt a intrat la el în casă. A lovit din greșeală unul din teancurile de cărți de la parter, care s-a prăbușit cu un zgomot infernal. Maraventano, care dormea la etaj, s-a trezit, a coborât și a tras în el cu o flintă - știi, pușcă din acelea care se încarcă pe țeavă, un fel de tun portabil. Împușcătura a trezit jumătate din sat, zău așa. Concluzia: hoțul a fost rănit în picior, vreo 10 cărți au fost distruse iremediabil, iar omul nostru s-a ales cu o fractură de umăr, din cauza reculului armei. Cu toate acestea, hoțul susține că nu intrase în casă cu intenția de a comite un furt, ci pentru că fusese invitat de Maraventano însuși, care, brusc și fără vreun motiv plauzibil, l-ar fi împușcat. Și să știi că tind să-i dau crezare.

   - Cui?

   - Așa-zisului hoț.

   - Și de ce să fi tras după el cu pușca, mă rog frumos?

   - Parcă poate cineva ști ce-i trece prin căpățână lui Alcide Maraventano, zău așa! Poate că pur și simplu a vrut să vadă dacă mai funcționează flinta. Sau poate că a vrut să se dea în spectacol, ceea ce mi se pare și mai probabil.

   - Ascultă, acum, că veni vorba, ai cumva acasă „Tratatul de semigotică generală” de Umberto Eco?

   - Cine, eu? Apăi ce, te-ai scrântit la cap?

   De la Retelibera până la locul unde-și parcase mașina, se udă leoarcă. Afară începuse să plouă brusc, cu picături mici, dar foarte dese.

   Mai avea timp suficient până la întâlnire: se duse acasă, își schimbă hainele, apoi se așeză în fotoliu, la televizor, însă se ridică imediat, ducându-se la masa de lucru să citească o vedere primită cu poșta de dimineață.

    Era de la Livia, care, după cum îl anunțase la telefon, se afla într-o vacanță de 10 zile la o verișoară din Milano. Pe partea lucioasă, cu nelipsita imagine a Domului, se zărea o dâră luminoasă face traversa fotografia dintr-o parte în cealaltă.

   Montalbano o atinse cu vârful degetului: era proaspătă, ușor lipicioasă. Se uită cu atenție pe masă. Un melc, un scataddrizzo mare, cafeniu-închis, se târa acum pe coperta cărții lui Consolo. Fără să stea pe gânduri - îl apăsa încă dezgustul după coșmarul din urmă cu câteva nopți, Montablano înșfăcă romanul abia citit al lui Montalabn și îl trânti violent peste cartea lui Consolo. Luat prin surprindere, scataddrizzo fu strivit cu un zgomot care lui Montalbano i se păru de-a dreptul grețos.

   Ieși să arunce cărțile la tomberon: avea să cumpere altele a doua zi.

   Gege nu apăruse încă, însă comisarul știa bine că n-avea mult de așteptat, căci prietenul său se străduia de obicei să fie punctual. Ploaia se potolise, însă se vedea treaba că fluxul venise mare: pe plajă se zăreau din loc în loc bălți întinse, iar nisipul emana o duhoare pătrunzătoare de lemn ud. Își aprinse o țigară.

   Deodată, sub razele palide ale lunii ițite pe neașteptate dintre nori, zări silueta unui automobil care înainta spre el foarte lent, cu farurile stinse, venind din direcția opusă celei din care sosise el, aceeași dinspre care ar fi trebuit să apară Gege. Cuprins de panică, deschise torpedoul, scoase pistolul, îl armă și întredeschise portiera, gata să sară din mașină. În clipa în care cealaltă mașină ajunse în dreptul lui, aprinse brusc farurile.

   Mașina era a lui Gege, nu încăpeau dubii, însă nu era deloc exclus ca la volan să nu se fi aflat el.

   - Stinge farurile! auzi pe cineva strigând din cealaltă mașină.

   Vocea era a lui Gege și, prin urmare, comisarul se execută. O vreme, stătură de vorbă de la distanță, fiecare din mașina lui, prin geamul lăsat al portierei.

   - Ce rahat faci? Era gata-gata să te-mpușc! se răsti Montalbano, furios.

   - Voiam să văd dacă-ți veniră pe urme.

   - Cine să-mi vină pe urme?

   - Imediat îți spun. De fapt, am ajuns acum o jumătate de oră, da` mă pitii după stânca Punta Rosa.

   - Vino-ncoa`, spuse comisarul.

   Gege se dădu jos din mașină și urcă în mașina lui Montalbano, aproape lipindu-se de el. Dârdâia.

   - Ce ai, ți-e frig?

   - Nu, da` de tremurat, tremur tot.

   Duhnea a frică. Pentru că - Montalbano știa asta din experiență - frica avea un miros special, acru, de nuanță verde-gălbuie.

   - Știi cine era ăl de-i făcutără felul?

   - Gege, de făcut felul, li-l fac multora. Fii, deci, mai explicit: despre cine vorbești?

   - De Petru Gullo vorbesc, ăl de-l omorâtără și-i lăsară hoitul la „stână”.

   - Era un client de-al tău?

   - Clientu` meu, el? Apăi, mai degrabă eu îi eram lui client. Salvu, ăla era omu` lu` Tano Grecu`, zapciul lui era. El e ăl de-mi zise că Tano vrea să se-ntâlnească cu tine.

   - Ș-apăi de ce te minunezi așa, Gege? E aceeași poveste dintotdeauna: învingătorul ia totul, un sistem care funcționează de minune și-n politică. Este vremea împărțirii afacerilor lui Tano și, prin urmare, sunt lichidați toți cei care au fost de partea lui. Tu n-ai fost nici partenerul, nici subalternul lui Tano: prin urmare, de ce să te temi?

   - Apăi nu - îl întrerupse Gege - lucrurile nu stau cum zici tu. Am aflat toată tărășenia pe când eram al Trapani.

   - Atunci, dacă nu așa stau lucrurile, zi-mi tu cum stau.

   - Umblă vorba că la mijloc fuse o învoială.

   - O învoială?

   - Apăi, da. O învoială între tine și Tano. Umblă vorba că împușcăturile de la casa de „la nuc” n-or fostără decât o bășcălie, o păcăleală, teatru și atâta tot. Iar ei, îi mari, îs convinși că la piesa asta de teatru am contribuitără eu, Petru Gullo și o a treia persoană pe care or s-o lichideze într-una din zilele astea.

   Montalbano își aminti de telefonul primit după conferința de presă, când o voce anonimă îl numise comediant cornuto.

   - Se simt jigniți, continuă Gege. Nu suportă ideea că tu și Tano i-ați scuipat pur și simplu în față, făcându-i de toată rușinea. Asta-i doare cel mai mult, nu că le-ați dat de urmă armelor. Prin urmare, eu ce fac?

   - Ești sigur că au ceva de împărțit și cu tine?

   - Pun mâna-n foc, Salvu. Altminteri, de ce să fi aruncat leșul lui Gullo taman la „stână”, unde-mi fac eu învârtelile? Mai limpede de-atât ce vrei?

   Comisarul își aduse aminte de Alcide Maraventano și de dizertația lui pe tema limbajelor codificate.

   Se prea poate ca totul să fi pornit de la o banală pală de cenușiu pe fondul întunericului dens, ori de la o străfulgerare de o fracțiune de secundă înainte ca rafala de mitralieră să sfâșie tăcerea nopții, trupul lui Montalbano execută o serie de mișcări ciudate, dictate de impulsurile transmise frenetic de propriul creier: se aplecă pe jumătate, deschise cu mâna stângă portiera și se aruncă afară din mașină, în vreme ce în jurul lui se declanșase deja infernul - cioburi de parbriz, schije metalice, fulgere ucigătoare care înroșeau bezna profundă.

   Rămase nemișcat, încastrat între mașina lui și a lui Gege: abia în clipa aceea își dădu seama că ținea pistolul strâns în mână. Când Gege urcase la el în mașină, îl lăsase pe bord: se vedea treaba că-l înșfăcase din instinct.

   Zgomotul infernal fu urmat de o liniște ca de plumb: nicio mișcare, nicio adiere, doar susurul valurilor ce se spărgeau de țărm. Apoi, la vreo 20 de metri distanță, în direcția în care plaja se sfârșea la poalele colinei de marnă, se auzi o voce.

   - Tutto bene?

   - Tutto bene, răspunse o altă voce, de data aceasta foarte aproape de el.

   - Asigură-te c-au mierlit-o amândoi și hai să ne cărăm odată de aici.

   Montalbano se sforță să-și imagineze mental mișcările pe care celălalt trebuia să le facă pentru a se asigura că el și Gege dăduseră ortu` popii: cleaf, cleaf - se auzeau pașii celuilalt pe nisipul ud. Montalbano calculă că bărbatul ajunsese drept în spatele mașinii: peste o secundă urma să se aplece și să privească în habitaclu.

   Sări în picioare și trase. Un singur foc. Auzi limpede bufnitura trupului prăbușit în nisip, apoi un gâfâit, un soi de gâlgâială sinistră, după care din nou liniște.

   - Ia zi-i, Giugiu, totul în regulă? se auzi din nou vocea îndepărtată.

   Fără să se urce înapoi la volan, Montalbano se strecură prin portiera deschisă și rămase în așteptare, cu mâna stângă pe butonul de aprindere a farurilor. Nu se auzea niciun zgomot. Hotărî să joace totul pe-o carte și începu să numere în gând. Când ajunse la 50, aprinse brusc farurile și sări în picioare.

   La numai 10 metri distanță de el se materializă brusc, asemenea unei sculpturi sub razele unui reflector, un bărbat cu o mitralieră în mână: luat prin surprindere, se oprise în loc. Montalbano trase, dar celălalt reacționă prompt, cu o rafală trasă la întâmplare.

   Comisarul simți o izbitură ca de pumn în șoldul stând, se clătină, se sprijini cu mâna stângă de capota mașinii și trase din nou: 3 focuri la rând. Bărbatul din lumină execută un salt ciudat, făcu stânga-mprejur și o luă la sănătoasa, în timp ce Montalbano începea să vadă reflexia albă a farurilor devenind galbenă, apoi din ce în ce mai întunecată: ochii i se făceau din ce în ce mai mici, iar capul începu să-i vuiască.

   Înțelegând că picioarele refuzau să-i mai dea ascultare, se lăsă pe nisip, sprijinindu-se cu spatele de roată.

   Se aștepta la o durere intensă, însă când aceasta veni, se dovedi atât de puternică, încât începu să scâncească, să plângă ca un copil.

17

   Când se trezi, pricepu imediat că se afla într-un salon de spital; își aminti totul de-a fir a păr: întâlnirea cu Gege, discuția lor, schimbul de focuri.

   I se rupsese filmul în momentul în care, zăcând pe nisipul ud, între cele două mașini, resimțise durerea aceea îngrozitoare din șold. Cu toate acestea, filmul nu i se rupsese chiar de tot: își amintea, de exemplu, fața răvășită a lui Augello și vocea lui întretăiată de spaimă.

   - Cum ți-e? Cum te simți? Ambulanța ajunge imediat, n-ai pățit nimic, rămâi calm.

   Cum de reușise, totuși, Mimi să-i dea de urmă?

   Apoi, când ajunse la spital, un tip în halat alb spusese:

   - A pierdut mult sânge.

   Apoi, nimica-nimicuța.

   Încercă să arunce o privire în jur: salonul avea pereți albi și părea foarte curat, cu o fereastră mare prin care se filtrau razele soarelui. De mișcat, nu se putea mișca: i se puseseră perfuzii la ambele brațe. Nu mai simțea durerea din șold, pe care, de altfel, îl percepea mai degrabă ca o excrescență moartă a propriul corp.

   Încercă să-și miște picioarele, însă nu izbuti. Încet-încet, alunecă înapoi în somnul profund de mai devreme.

   Când se trezi din nou era seară: înțelese asta din faptul că luminile din salon erau aprinse.

   Închise ochii la loc imediat, dându-și seama că în încăpere se aflau și alte persoane, iar el nu avea chef să vorbească cu nimeni. Câteva clipe mai târziu, curiozitatea avu câștig de cauză, iar Montalbano își întredeschise pleoapele doar atât cât să poată vedea printre gene, fără să fie observat de ceilalți.

   Priveliștea îl îngheță: lângă patul lui, Livia stătea pe un scaun metalic, singurul din încăpere; în spatele ei, în picioare, Anna; de partea cealaltă a patului, tot în picioare, Ingrid. Livia avea ochii înecați în lacrimi, Anna plângea în hohote, iar Ingrid era palidă și foarte trasă la față.

   „Iisuse Hristoase!” își spuse Montalbano, îngrozit.

   Închise ochii la loc și se refugie grăbit în somnul eliberator.

   La ora 6 și jumătate a dimineții care lui Montalbano i se păru a fi cea următoare, două surori intrară în salon, îi făcură toaletă și-i dădură medicamentația.

  La ora 7, se prezentă medicul primar, asistat de 5 asistenți, toți în halate albe. Primarul consultă fișa de la picioarele patului, dădu cearșaful deoparte și-i examină șoldul rănit.

   - Se pare că totul este în regulă, dădu el sentința. Operația a reușit perfect.

   Operația? Despre ce operație vorbea individul acela? Ah, probabil că se referea la extragerea glonțului. Însă - își spuse comisarul - un proiectil de mitralieră nu prea rămânea în corp; de obicei îl străbătea dintr-o parte în cealaltă.

   Ar fi vrut să-l iscodească pe medic ce și cum, să-i ceară explicații, însă cuvintele refuzau să-i iasă pe gură. Și totuși, doctorul îi prinse privirea și înțelese întrebarea nerostită a comisarului.

   - A trebuit să vă operăm de urgență. Glonțul a trecut prin colon.

   Prin colon? Adicătelea, ce mama naibii să caute colonu` în șoldul lui stâng? Colonu` n-avea treabă cu șoldul, locul lui era în pântece. Acu` însă, alta era tărășenia: de vreme ce locul colonului era în pântece, nu cumva asta însemna - iar la acest gând, tresări atât de violent, încât medicii se uitară mirați la el - că pe viitor, pentru tot restul vieții adicătelea, avea să se hrănească numai cu terciuri?

   - ...terciuri? se auzi în cele din urmă vocea gâtuită a lui Montalbană (se vede treaba că perspectiva aceea îngrozitoare îi reactivase corzile vocale).

   - Ce a zis? întrebă medicul primar, întorcându-se către ai săi.

   - Îmi pare c-a spus meciuri, îndrăzni unul.

   - Nu, nu, a zis beciuri, interveni un altul.

   Ieșiră dezbătând aprins subiectul.

   La 8 și jumătate, ușa se deschise din nou și prin deschizătura ei se îți mutra lui Catarella.

   - Dom`le, cum îi că vă simțăriți?

   Dacă exista o persoană pe lume cu care Montalbano considera orice dialog inutil, acea persoană era Catarella. Nu-i răspunse, mulțumindu-se doar să-și miște capul în semn că-i era mai bine.

   - Eu mi-s ici, afară, să fac gardă de pază pen` `mneavoastră. Apăi, în spitalu` ista zici că ești în port, nu altceva: unu` intră, altu` iese, du-te-ncolo, vino-ncoa` și tot așa. Nu s-ar putea fi exclus să intre vreunu` animatizat de rele intenții, care să vrea să-și ducă trebușoara la bun sfârșit. Mă explicai ori ba?

   Da, se explicase perfect.

   - Ați aflatără, dom`le? Dădui și eu sânge de la mine pentru transfuzionare.

   Spunând acestea, se întoarse să facă gardă de pază la ușă. Montalbano își spuse cu amărăciune că-l aștepta ani grei și sumbri, de vreme ce prin vene avea să-i curgă sângele lui Catarella, iar de mâncat, avea să mănânce numai terciuri.

   Prima din lunga serie de pupături pe care avea să le primească peste zi veniră din partea lui Fazio.

   - Apăi, dom`le, tare bine mai știți `mneavoastră să trageți cu pistolu`, zău așa! Dumnezeiește, ce mai la deal, la vale! Unuia îi luarăți piuitu` cu un singur glonț, iar pe ălălalt îl rănitărăți.

   - L-am nimerit și pe celălalt?

   - Da, să trăiți. Nu știm în ce loc anume, da` de rănit îl rănitărăți. Dom` Jacomuzzi a descoperit o baltă de roșiatică la vreo 10 metri de mașină: sânge era, zău dacă nu.

   - Ați identificat mortul?

   - Bine`nțeles.

   Scoase o hârtie împăturită din buzunar și începu să citească.

   - Mufano Gerlando, născut la Montelusa pe 6 septembrie 1970, celibatar, domiciliat în Montelusa, via Crispi 43, fără semne fizice particulare.

   „Nu, n-o să scapre niciodată de viciul ăsta, al datelor de stare civilă”, își spuse Montalbano, resemnat.

   - Probleme cu legea?

   - Nimica-nimicuța, dom` comisar. Fără cazier.

   Fazio puse hârtia înapoi în buzunar.

   - Pentru trebușoare de genu` ăsta, indivizii ca ăștia-s plătiți cu cel mult juma` de milion.

   Făcu o pauză: era evident că voia să adauge ceva ce nu-i venea deloc bine. Montalbano se hotărî să-i vină în ajutor.

   - Gege a murit pe loc?

   - Nu a suferit. Rafala de mitralieră i-a smuls jumătate din cap.

   Intrară şi ceilalți. Urmă o avalanșă de pupături şi îmbrățișări.

   De la Montelusa sosiră Jacomuzzi şi doctorul Pasquano.

   - Toate ziarele scriu despre tine, îl informă Jacomuzzi.

   Era emoţionat, dar şi un pic invidios.

   - Mi-a părut sincer rău că nu am avut ocazia să vă fac autopsia, interveni Pasquano. Tare curios mai sunt să aflu din ce sunteţi făcut pe dinăuntru.

   - Am ajuns primul la faţa locului - spuse Mimi Augello - iar când am văzut în ce hal erai şi ce era de jur împrejur, m-am speriat atât de tare, încât puţin a lipsit să nu mă cac în pantaloni.

   - Cum de-ai aflat?

   - S-a primit la secţie un telefon anonim care anunţa un schimb de focuri în apropierea zonei Scala dei Turchi. De continuitate era Galluzzzo, care m-a sunat imediat acasă. Şi tot el mi-a spus o treabă pe care eu, unul, n-o ştiam. Adicătelea că acolo, în locul unde avuseseră lor împuşcăturile, tu obişnuiai să te întâlneşti cu Gege.

   - Ştia el asta?

   - Apăi, din câte se pare, toată lumea ştia! Cel puţin jumătate de sat ştia unde vă întâlniţi voi doi! Când auzii cum stă traba, nici nu m-am mai îmbrăcat şi, aşa în pijama cum eram, am dat fuga spre tine...

   Montalbano ridică cu greutate mâna, întrerupându-l.

   - Păi ce, tu dormi în pijamale?

   - Apăi, da, făcu Augello, uimit. De ce întrebi?

   - Nu, lasă, nu-i nimic. Zi-i mai departe.

   - În timp ce conduceam cu cea mai mare viteză spre tine, am chemat de pe mobil ambulanţa. Şi bine am făcut, pentru că pierdeai mult sânge.

   - Mulţumesc, îi spuse Montalbano, recunoscător.

   - Da` de unde atâta mulţumesc? Adicătelea ce, n-ai fi făcut şi tu la fel dacă în locul tău m-aş fi aflat eu?

   Făcându-şi un sumar examen de conştiinţă, Montalbano alese să nu răspundă.

   - A, voiam să-ţi mai semnalez un fapt curios, continuă Augello. Primul lucru pe care mi l-ai cerut atunci când te-am găsit lungit în nisip şi tânguindu-te, a fost să dau jos de pe tine melcii care ţi se târau pe piele. Căzuseşi într-un soi de delir, drept pentru care ţi-am zis că da, îi iau de pe tine, numai că nu era nici urmă de melci.

  

   Livia intră în salon, îl îmbrăţişă cu putere, se puse pe plâns şi se strânse la pieptul lui ca şi cum ar fi vrut să i se întindă alături.

   - Rămâi aşa, îi spuse Montalbano.

   Îi plăcea să simtă atingerea părului ei pe piept.

   - De unde ai aflat?

   - De la radio. De fapt, verişoara mea a auzit ştirea şi mi-a spus. A fost ca o lovitură de măciucă, zău aşa.

   - Cum ai reacţionat?

   - Întâi şi întâi, am sunat la Alitalia şi am rezervat un loc la primul zbor spre Palermo, apoi am sunat la comisariatul din Vigata şi am vorbit cu Augello, care a fost foarte amabil, m-a asigurat că totul va fi bine şi s-a oferit să vină să mă ia de la aeroport. În maşină, pe drum, mi-a povestit totul.

   - Livia, spune-mi sincer: cât e de grav ce am?

   - Nu-i grav deloc, judecând după ceea ce s-a întâmplat.

   - Am rămas beteag pe viaţă?

   - Salvo, ce tot spui acolo?

   - O să mănânc toată viaţa necondimentat?

   - Dumneata mă legi de mâini şi de picioare, zău aşa, îi spuse chestorul, râzând.

   - Păi, de ce?

   - Pentru că o faci pe şeriful din Vestul Sălbatic sau, dacă preferi, pe răzbunătorul de la miezul nopţii şi ajungi pe prima pagină a ziarelor şi în ştirile de deschidere ale telejurnalelor.

   - Păi, nu-i vina mea.

   - Într-adevăr, nu-i vina dumitale, însă nu va fi nici a mea dacă mă voi vedea obligat să te promovez. N-ar fi rău să stai la cutie o vreme. Din fericire, vreme de 3 săptămâni nu te vei putea mișca din salonul acesta.

   - Atât de mult?

   - Apropo, la noi, la Montelusa îl avem oaspete zilele acestea pe subsecretarul de stat Licalzi. A venit, zice el, să sensibilizeze opinia publică în legătură cu lupta antimafia, manifestându-și intenția de a-ți face o vizită la spital în după-amiaza aceasta.

   - Nu vreau să-l văd! aproape urlă Montalbano, ieșindu-și brusc din fire.

   Altul care linsese blidele mafiei, iar acum se reciclase - tot cu acordul mafiei, desigur - în apărător al legii!

   În clipa aceea, în salon își făcu apariția medicul primar. Cum în încăpere se aflau nu mai puțin de 6 persoane, bărbatul se înfurie.

   - Nu mi-o luați în nume de rău - spuse - însă vă rog insistent să-l lăsați singur. Are nevoie de odihnă.

   Unul câte unul, vizitatorii se făcură nevăzuți, în vreme ce doctorul se întoarse spre asistentă, ordonând:

   - Gata cu vizitele pe ziua de azi.

   - Subsecretarul nostru pleacă în după-amiaza asta, pe la ora 5, îi spuse chestorul lui Montalbano cu voce scăzută. Din nefericire, date fiind recomandările medicului, nu va putea trece pe aici să te salute.

   Își zâmbiră.

   Câteva zile mai târziu, îi scoaseră perfuziile și-l lăsară să-și țină telefonul mobil pe noptieră. În aceeași dimineață, veni să-l viziteze Nicolo Zito, încărcat cu daruri ca un Moș Crăciun.

   - Ți-am adus televizor, un aparat video și o casetă. A, da, și ziarele care scriu despre tine.

   - Pe casetă ce e?

   - Am copiat și montat toate prostiile pe care eu, ăi de la Televigata și de la alte televiziuni le-am debitat pe seama întâmplării tale.

   - Alo, Salvo? Mimi sunt. Cum te simți azi?

   - Mai bine, mulțumesc.

   - Te-am sunat să-ți spun că l-or omorâtără pe prietenu` nostru Ingrassia.

   - Exact cum mi-am închipuit. Când s-a întâmplat?

   - Azi-dimineață. L-or omorâtără în mașină, din mers, în timp ce se îndrepta spre oraș. Erau doi, călare pe o motocicletă. Agentul care îl urmărea, n-a putut decât să încerce să-i acorde primul ajutor, însă nu mai era nimic de făcut. Uite care-i treaba, Salvo, mâine dimineață trec pe la tine: trebuie să-mi relatezi, în mod oficial, detaliile referitoare la schimbul de focuri din seara aceea.

   O rugă pe Livia să-i spună caseta: nu c-ar fi fost din cale-afară de curios, dar măcar așa își mai trecea timpul.

   Cumnatul lui Galluzzo, de la Televigata, se lansa într-o fantezie demnă de un scenarist de film gen Indiana Jones. În opinia lui, schimbul de focuri era consecința directă a descoperirii celor două cadavre mumificate din peșteră. Oare ce mare taină îngrozitoare și indescifrabilă, se ascundea în spatele acelui delict îndepărtat în timp? Jurnalistul nu se rușină chiar să amintească - numai în trecere, într-adevăr - de tristul sfârșit al arheologilor care descoperiseră mormintele faraonilor, asociindu-l cu schimbul de focuri căruia îi căzuse victimă comisarul.

   Montalbano râse atât de tare, încât la un moment dat simți că durerea acută din șold îi revenise.

   Apoi, pe ecran apăru mutra lui Pippo Ragonese, comentatorul politic al aceleiași televiziuni private: ex-comunist, ex-democrat-creștin, actualmente exponent de marcă al noului partid reformator. Fără menajamente, Ragonese emise o întrebare retorică: oare ce căuta comisarul Montalbano în compania unui proxenet și traficant de droguri notoriu, despre care umbla vorba că i-ar fi fost prieteni apropiat? Acest gen de anturaj era oare în spiritul rigorii morale căreia orice funcționar public era obligat să i se supună? Vremurile se schimbaseră - își concluzionă analistul pledoaria pe un ton sever - și, grație noului guvern, vântul reformelor sufla cu putere peste țară: prin urmare, cine voia să meargă mai departe trebuia să țină pasul timpurilor moderne. Tabieturile de odinioară, apucăturile de modă veche trebuiau abandonate o dată pentru totdeauna.

   De supărare, Montalbano simți din nou durerea acută de la șold, de data aceasta atât de puternică încât începu să scâncească.

   Livia sări de pe scaun și se duse să închidă televizorul.

   - Așa-ți trebuie, dacă ai ajuns să faci caz de cuvintele unui ticălos ca Ragonese.

   După o jumătate de oră de insistențe și rugăminți, Livia cedă și deschise din nou televizorul.

   Urma, comentariul lui Nicolo Zito: afectuos, indignat, rațional. Afectuos față de prietenul său, comisarul Montalbano, căruia îi transmitea cele mai sincere urări, indignat pentru că, în ciuda tuturor promisiunilor guvernului, mafia continua să aibă mână liberă în Sicilia, rațional pentru că făcea legătura între arestarea lui Tano Grecu` și descoperirea armelor din peșteră. Le reamintea telespectatorilor că acele două lovituri de grație aplicate criminalității organizate fuseseră opera comisarului Montalbano, devenit astfel un adversar al mafiei atât de periculos, încît trebuia cu orice preț scos din joc. Nu se abținu să ia răspăr ipoteza că ambuscada fusese, de fapt, răzbunarea celor 2 morți al căror mormânt din peșteră fusese profanat: oare cu ce bani îi plătiseră pe sicari? Nu cumva cu monede ieșite din circulație găsite în ulcica de la căpătâiul lor?

   Apoi, cuvântul îi revenea jurnalistului de la Televigata, care-i lua un interviu cu Alcide Maraventano, definit cu această ocazie drept „specialist în științe oculte”. Preotul răspopit purta o sutană cârpită cu petice multicolore și-și sugea tacticos biberonul. În ciuda întrebărilor insistente care voiau să-l facă să admiră legătura dintre ambuscada împotriva comisarului și așa-zisa profanare a mormântului din peșteră, Maraventano se prevală de toată măiestria sa de actor hârșit, admițând și nu prea legătura, lăsându-i pe toți într-o incertidine confuză.

   În sfârșit, caseta realizată de Zito se încheia cu sigla tabletei politice a lui Ragonese.

   Atât doar, că în locul acestuia apăru un jurnalist necunoscut, care îi anunța pe stimații telespectatori că reputatul său coleg de studio se afla în imposibilitatea de a apărea în faața camerelor de luat vederi, dat fiind că fusese victima unei brutale agresiuni. Cu o noapte în urmă, în timp ce se întorcea spre casă după obișnuita sa emisiune de la Televigata, Ragonese fusese agresat și jefuit de câțiva răufăcători rămași neidentificați. Apoi, jurnalistul de lansă într-o violentă tiradă acuzatoare la adresa forțelor de ordine, care nu mai erau în măsură să garanteze ordinea publică și siguranța cetățenilor onești.

   - De ce a ținut Zito să-ți înregistreze materialul acesta, din moment ce nu spune nimic despre tine? îl icodi cu candoare Livia, care, fiind din Nord, nu se pricepea să intuiască anumite subînțelesuri.

   Augello punea întrebările, în vreme ce Tortorella întocmea procesul-verbal al interogatoriului.

   Montalbano povesti mai întâi despre Gege, amintind că fuseseră colegi de școală și prieteni, și că această prietenie dăinuise în timp, în ciuda faptului că ajunseseră la un moment dat de partea opusă a baricadei. Insistă să se noteze în procesul-verbal faptul că în seara incidentului, Gege insistase să se întâlnească cu el, însă abia dacă apucaseră să schimbe 2-3 cuvinte de salut înainte de a fi atacați.

   - Voia să-mi aducă la cunoștință ultimele zvonuri care circulau în legătură cu traficul de armament, un subiect despre care credea că m-ar fi putut interesa. Însă n-a apucat să termine ce avea de spus.

   Augello se prefăcu că-l crede pe cuvânt, iar Montalbano avu astfel posibilitatea să povestească cu de-amănuntul schimbul de focuri.

   - Acum e rândul tău, îi spuse el lui Mimi.

   - Mai întâi, semnează procesul-verbal, făcu Augello.

   Montalbano semnă, apoi Tortorella îl salută militărește și se întoarse la comisariat.
   Prea multe nu erau de povestit - începu Augello - decât că mașina lui Ingrassia fusese depășită în trafic de o motocicletă, cel de pe locul din spate se întorsese spre el începând să tragă la foc automat și gata, ura și la vară cald: mașina lui Ingrassia ieșise de pe șosea, căzând într-o râpă.

   - Au vrut să scape de uscături, comentă Montalbano.

   Apoi, simțind că fusese scos din joc, îl iscodi pe celălalt cu o ușoară melancolie:

   - Cum aveți de gând să procedați?

   - Am avertizat deja comisariatul din Catania și am primit asigurări că Brancato nu va fi scăpat din ochi.

   - Să sperăm c-o să fie bine, spuse Montalbano.

   Augello n-avea de unde să știe, însă era foarte probabil ca, avertizându-și colegii de la Catania, să fi semnat de fapt condamnarea la moarte a lui Brancarto.

   - Cine-s autorii? îl iscodi sec Montalbano, după o pauză.

   - Autorii cui?

   - Ia uită-te colea.

   Acționă telecomanda, lăsându-l să vizioneze materialul despre agresiunea asupra lui Ragonese. Mimi recită cu măiestrie rolul unuia care nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.

   - Pe mine te găsești să mă-ntrebi? De unde să știu eu? La urma urmelor, nu-i jurisdicția noastră, de vreme ce Ragonese locuiește la Montelusa.

   - Tare-ți mai place s-o faci pe copilu` neștiutor, Mimi! Na, ia de-aici, suge degețelu`!

   Și-i arătă degetul mijlociu.

18

   Nu trecu bine săptămâna, că în locul vizitelor, pupăturilor, îmbrățișărilor și telefoanelor de felicitări și urări de sănătate se instalară singurătatea și plictiseala.

   O convinsese pe Livia să se întoarcă la Milano, la verișoara sa: n-avea niciun rost să-și irosească zilele de concediu cu el; cât despre excursia la Cairo pe care o programaseră împreună, nu mai era cazul să discute acum despre ea. Căzuseră de acord ca Livia să se întoarcă la Vigata atunci când comisarul avea să fie externat, urmând să stabilească atunci cum să-și petreacă cele două săptămâni de concediu.

   Încetul cu încetul, și zarva din jurul lui Montalbano și al faptelor sale vitejești deveni ca un ecou îndepărtat, stingându-se apoi cu totul. Singurii care veneau zilnic să-i mai țină de urât erau Augello și Fazio: se întrețineau o vreme, atât cât să-i aducă la cunoștință ultimele noutăți și stadiul diferitelor anchete în derulare.

   De cum deschidea dimineața ochii, Montalbano medita la un singur lucru: cei doi morți de la crasticeddru.

   Se întreba când avea oare să fie lăsat în sfânta pace, să nu-l mai frece nimeni la icre, având astfel posibilitatea să dezvolte un raționament logic, din care să rezulte una din obișnuitele sale sclipiri de geniu, o deducție triumfătoare. Cel mai bine era să profite de ocazie - își spunea și începea să recapituleze iar și iar întreaga întâmplare, cu aceeași înfocare ca a unui armăsar în galop. După o vreme însă, galopul se transforma în trap, sfârșind prin a deveni un mers legănat, la pas, până când, în cele din urmă, un soi de torpoare dulce punea stăpânire pe trupul și mintea lui.

   „Probabil că din cauza covalescenței”, își spunea.

   Se așeza într-un fotoliu, cu un ziar sau o revistă în mână, însă pe la jumătatea unui articol ceva mai lung pleoapele îi deveneau din ce în ce mai grele și în cele din urmă aluneca într-un somn agitat.

   Pe masa din bucătărie îl aștepta un bilet de la menajera Adelina.

   Prigaderu` Fassio îmi lăsă vorbă că azi îi ziua în care `mneavoastră vă-ntrunați acas`. Eu mi-s tot aici și vă zic sănătate. Prigadeu`-mi mai zise că tre` să vă țin ușurel cu de-ale gurii. Adelina.

   Montalbano se grăbi să controleze ce intenționase să spună femeia prin expresia „să vă țin ușurel cu de-ale gurii”: în frigider îl așteptau două porții de merluciu proaspăt, numai bun de condimentat cu ulei de măsline și lămâie.

   Trebuia să se reobișnuiască încetul cu încetul cu casa: începu prin a scoate telefonul din priză. Îl aștepta un teanc de corespondență, însă nu deschise nicio scrisoare și nu-și aruncă privirea pe nicio vedere. Mâncă, apoi se culcă.

   Înainte să adoarmă, se întoarse cu gândul la o întrebare care-l muncea de câteva zile: dacă doctorii îl asiguraseră că avea să-și recapete forțele pe deplin, oare de ce simțea totuși că-l îneacă melancolia?

   Primele 10 minute conduse crispat, mai atent la reacțiile propriului șold decât la drum. Apoi, dându-și seama că suporta bine scuturăturile pricinuite de gropile din asfalt, acceleră, traversă Vigata, se încadră pe șoseaua spre Montelusa, iar la bifurcația spre Montaperto o luă la stânga, parcurse 2-3 kilometri și se strecură pe un drumeag de țară, oprindu-se în cele din urmă pe un tăpșan unde se înălța o casă veche, țărănească. Se dădu jos din mașină și privi în curte.

   Marianna, sora lui Gege, care pe vremuri îi fusese învățătoare, stătea pe un scaun din pai, făcându-și de lucru cu o canistră stricată. Dând cu ochii de comisar, alergă să-l întâmpine.

   - Salvu, apăi știam eu c-ai să vii să mă vezi, cum nu?

   - Sunteți prima persoană pe care o vizitez de când am ieșit din spital, îi spuse Montalbano, îmbrățișând-o.

   Marianna începu să plângă încetișor - fără tânguieli, doar lacirmi și atât - iar Montalbano simți că i se umezesc și lui ochii.

   - Trage-ți colea un taburet, spuse Marianna.

   Comisarul își trase scaunul lângă ea, iar femeia îi luă o mână într-are el ei, mângâindu-i-o.

   - A suferit?

   - Nu. Încă se mai trăgea când am înțeles că Gege murise pe loc, de la prima rafală. Apoi mi-au confirmat și colegii. Cred că nici măcar n-a apucat să înțeleagă ce se întâmplă.

   - Da-i adevărat că-l omorâși pe ăl de-l împușcă pe Gege?

   - Da.

   - Apăi află de la mine că, de acolo unde-i el acu`, Gege al meu trebuie că-i tare mulțumit.

   Marianna suspină, apoi strânse și mai tare mâna comisarului.

   - Gege te iubea din tot sufletu`.

   „Prietenul meu de suflet”, îi trecu prin minte lui Montalbano titlul unui poem.

   - Și eu țineam tare mult la el, spuse.

   - Mai ții minte cât de tinto era?

   Tinto, copil obraznic, pușlama. Pentru că lui Montalbano îi era limpede acum că Marianna nu se referea la Gege cel din ultimii ani, care avea serioase probleme cu legea, ci la vremurile de demult când fratele ei mai mic, de-o șchioapă fiind, se dovedise o pramatie pusă pe șotii. Montalbano zâmbi.

   - Mai țineți minte când a aruncat o petradă în cazanul de cupru pe care unu` se chinuia să-l repare, iar omu` a leșinat din sperietură?

   - Sau când a vărsat o călimară plină-ochi cu tuș în geanta lu` madam Longo, învățătoarea?

   Vreme de două ceasuri încheiate vorbiră de Gege și aventurile lui, limitându-se însă numai la episoade care datau cel mult din perioada adolescenței.

   - S-a făcut târziu, eu o iau spre casă, spuse la un moment dat Montalbano.

   - Te-al fi poftit să rămâi colea, să mănânci cu mine, numa` că eu gătesc bucate cam grele pentru pântecele tău.

   - Adicătelea ce, de exemplu?

   - Attuppateddri în sos.

   Attuppateddri, adicătelea soiul acela de melci cafeniu-deschis care în perioada hibernării eliminau o substanță clisoasă care, solidificându-se, asupa - adică attuppare, cum le zicea și numele - orificiile cochilieri.

   Imaginea îl îngrețoșă pe Montalbano, care fu tentat să refuze invitația. Apoi își spuse: oare până când avea să mai fie terorizat de acea obsesie? În cele din urmă, hotărî să-și sfideze pântecele, și propriul psihic, acceptând propunerea Marianninei.

   Față în față cu farfuria, care emana o aromă delicată - într-o nuanță îmbietoare de acru, după cum o identifică el - se forță să-și facă curaj; însă după ce reușisă extragă din cochilie primul attuppateddru și să-i simtă gustul, se simți dintr-odată foarte eliberat: acum, odată cu obsesia dispăruse, iar melancolia fusese exorcizată, nu mai avu nicio îndoială că și pântecele avea să-și reintre curând în drepturi depline.

   Ajuns în comisariat, fu întâmpinat cu pupături și îmbrățișări care aproape că-l sufocară. Ba chiar i se păru că Tortorella mersese până-ntr-acolo încât își ștersese o lacrimă din colțul ochilor.

   - Apăi, eu știu bine ce-nseamnă să te-ntorci printre ai tăi după ce te-or împușcatără tâlharii!

   - Augello unde-i?

   - La `mneavoastră în camera de birou.

   Deschise ușa brusc, fără să bată: Mimi sări ca ars de pe scaunul dindărătul biroului și, ca și cum tocmai fusese surprins la furat, obrajii i se împurpurară brusc.

   - N-am atins ni`ca din ce-i al tău. Atât doar, că de aici, telefoanele...

   - Mimi, ai procedat exact cum trebuia, i-o tăie scurt Montalbano, reprimându-și cu greu dorința de a-l scoate de acolo cu șuturi în cur pe intrusul care-ndrăznea să se așeze pe scaunul lui.

   - Voiam să trec chiar azi pe la tine pe acasă, spuse Augello.

   - Ce să cauți acolo?

   - Să organizez dispozitivul de pază și protecție.

   - Paza și protecția cui?

   - Adicătelea cum, a cui? A ta. Au dat-o în bară o dată, dar asta nu înseamnă că n-or să încerce din nou să-ți ia maul.

   - Te înșeli, n-o să mi se întâmple nimic. Pentru că, vezi tu, Mimi, ăl din cauza cui am fost împușcat ești chiar tu.

   Avu sentimentul că Augello fusese cuplat pe neașteptate la o priză de supravoltaj, într-atât de roșu deveni la față. Apoi îl cuprinse tremuriciul, iar sângele din obraji i se scurse brusc într-o direcție necunoscută, lăsându-l galben ca un mort.

   - Ce-ți trece prin minte de vorbești așa? reuși să îngaime cu mari eforturi.

   Montalbano aprecie că i-o plătise celuilalt cu vârf și îndesat pentru îndrăzneala de a pune stăpânire pe biroul lui: acum, era cazul s-o lase mai moale.

   - Calmează-te, Mimi. M-am exprimat eu greșit, asta-i. Voiam să spun că tu ești cel ce a pus în mișcare mecanismul care a avut drept rezultat rănirea mea.

   - Fii mai explicit, spuse Augello, prăbușindu-se pe scaun și trecându-și febril batista pe față și pe frunte.

   - Dragul meu, realitatea este că, fără să-mi ceri sfatul, ba chiar fără să mă întrebi dacă eram sau nu de acord cu tine, l-ai pus pe Ingrassia sub urmărire. Adicătelea, ce credeai tu, că omu` nostru era atât de nătăru încât să nu-și dea seama? Probabil că nu i-a luat decât câteva ore să realizeze că are „coadă”. Însă a crezut - și pe bună dreptate - că ordinul de urmărire venea de la mine. Știa bine că făcuse câteva greșeli impardinabile pentru care, de altfel, îl și luasem de câteva ori la întrebări. Ca să-și refacă reputația în ochii lui Brancato, cel ce intenționa să-l lichideze - după cum rezulta din convorbirea lor telefonică pe care mi-ai relatat-o chiar tu - Ingrassia a tocmit doi ucigași plătiți cu gând să mă elimine. Din fericire, planul a dat greș. În consecință, Brancato - ori careva de mai sus - a hotărât că s-a săturat până-n gât de Ingrassia și de găselnițele lui care-i puneau pe toți în pericol (să nu uităm asasinarea inutilă a bietului cavaliere Misuraca), dând ordin să fie ras de pe fața pământului. Prin urmare, dacă nu te-ai fi grăbit să pui câțiva agenți pe urmele lui Ingrassia, Gege ar mai trăi și astăzi, iar eu n-aș avea acum durerea asta enervantă de șold. Asta-i.

   - Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, atunci da, ai tot dreptul să spui ce ai spus adineauri, rosti Mimi, complet năucit.

   - Chiar așa stau, poți pune mâna-n foc și curu` la bătaie că așa stau.

   Avionul se opri foarte aproape de clădirea aeroportului, iar pasagerii nu mai fură nevoiți să transbirdeze în autobuzele de pistă.

   Montalbano o zări pe Livia coborând scara avionului în îndreptându-se cu privirea în pământ spre intrarea în clădire. Se ascunse în mulțime și rămase mai departe s-o privească cum, după o lungă așteptare, își lua geamantanul de pe banda rulantă pentru bagaje, îl punea pe un cărucior, îndreptându-se spre stația de taxiuri.

   Cu o seară în urmă, stabiliseră la telefon ca ea să vină cu trenul de la Palermo la Montelusa, el limitându-se s-o aștepte la gară. Apoi însă, se hotărâse să-i facă o surpriză și s-o aștepte la aeroportul de la Punta Raisi.

   - Singurică, singurică? Vă deranjează dacă fac și eu câțiva pași cu dumneavoastră?

   Livia, care se îndrepta cu pas hotărât spre stația de taxiuri, se opri brusc și scoase un țipăt.

   - Salvo!

   Se îmbrățișară, fericiți.

   - Doamne, ce bine arăți!

   - Și tu la fel, spuse Montalbano. Mă uit la tine de mai bine de jumătate de oră. De când ai coborât din avion.

   - Păi, de ce nu te-ai arătat mai devreme?

   - Îmi place să te observ în timp ce-ți duci existența în absența mea.

   Urcară în mașină, iar Montalbano, în loc să învârtă cheia în contact, o îmbrățișă din nou, o sărută tandru, apoi îi puse o mână pe sân, se aplecă spre genunchii ei, atingându-i obrazul, apoi urcă lent înapoi, spre pântec.

   - Hai s-o ștergem mai repede de aici, spuse Livia, cu răsuflarea întretăiată. Altminteri ne arestează pentru comiterea de acte obscene în locuri publice.

   Pe drumul spre Palermo, comisarul îi făcu o propunere care abia atunci îi trecuse și lui prin minte.

   - Ne oprim în oraș? Mă gândeam să te duc să vezi bazarul Vucciria.

   - L-am văzut deja. Pictat de Guttuso.

   - Da` de unde, tabloul acela nu face doi bani, crede-mă pe cuvânt. Uite, luăm o cameră la hotel, hoinărim prin oraș, dăm o raită prin Vucciria, dormim bine peste noapte, iar mâine dimineață plecăm spre Vigata. La urma urmelor, n-am altceva de făcut, pot foarte bine să mă consider un simplu turist.

   Ajunși la hotel, uitară imediat de promisiunea de mai devreme, aceea că aveau să facă un duș, după care să iasă imediat în oraș.

   Întârziară în cameră făcând dragoste, apoi adormiră. Se treziră peste câteva ore și o luară de la început. Când, în cele din urmă, părăsiră hotelul, afară se lăsase deja seara. Se îndreptară direct spre Vucciria.

   În scurt timp, pe Lavinia o năuciră amestecul de voci, invitațiile, strigătele negustorilor, hărmălaia, dialogurile argățoase, încăierările izbucnite din te miri ce, culorile atât de aprinse, încât păreau trucate, pictate de un artist. Montalbano se opri în fața unei dughene cu haine uzate.

   - Pe vremea studenției, cân veneam la Vucciria ca să înfulec pâine cu meusa - care, dac-ar fi s-o mănânc astăzi, probabil că mi-ar face ficatul țăndări - prăvălia aceasta era unică în lume. După cum vezi, acum se vând aici haine uzate, însă pe vremea aceea toate rafturile din magazin erau pur și simplu goale; proprietarul, don Cesarino, stătea liniștit în spatele tejghelei - la fel de curată și lipsită de marfă ca și galantarele - și-și primea clienții.

   - Păi, bine, dacă galantarele erau goale, de unde clienți?

   - Nu erau ele chiar goale, ci mai bine zis erau încărcate de dorințe, de solicitări, de cereri. De fapt, don Cesarino vindea mărfuri furate pe comandă. Adicătelea, te duceai la el și-i spuneai: am nevoie de un ceas de mâna așa și pe dincolo; sau: îmi trebuie un tablou, ce știu eu, să zicem un peisaj marin de secolul al XIX-lea; sau: vreau să fac rost de un inel de genul cutare. El îți lua comanda, o scria pe un petic de hârtie de împachetat - știi tu, dintr-aceea galbenă și aspră de pe vremuri - negocia prețul și apoi îți spunea în ce zi să revii. La data stabilită, nicio zi mai mult sau mai puțin, don Cesarino scotea de sub tejghea marfa comandată și ți-o livra prompt. N-a avut niciodată reclamații.

   - Iartă-mă ce te-ntreb, totuși, de ce-i mai trebuia să țină o prăvălie? Vreau să spun: o meserie ca asta putea s-o practice oriunde, la masă într-un bar, la colț de stradă...

   - Știi cum îi spuneau prietenii lui de aici din Vucciria? Don Cesarino u puttiaru, adicătelea negustoru` cu dugheana. Pentru că le, don Cesarino, nu se considera nici tăinuitor, nici traficant, cum se spune în limbaj polițienesc, ci era un negustor ca oricare altul, iar dugheana, pentru care plătea conștiincios chiria și toate angaralele, venea să stea mărturie în acest sens. Altfel spus, nu era o afacere de fațadă, o acoperire.

   - Un lucru-i sigur: voi, ăștia de aici, sunteți cu toții săriți de pe fix. Asta-i!

   - Ca pe propriul meu fiu! Lăsați-mă să vă îmbrățișez ca pe copilul meu! exclamă soția lui dom` director, trăgându-l spre ea și ținându-l o vreme strâns la piept.

   - Nu vă puteți închipui cât de îngrijorați am fost pentru dumneavoastră! îi ținu isonul soțul.

   Fostul director de liceu îi telefonase de dimineață, invitându-l la cină, însă Montalbano refuzase politicos, propunând în schimb o întâlnire la amiază.

   Îl conduseră amândoi în sufragerie.

   - Propun să intrăm imediat în subiect, ca să nu vă irosiți timpul din cauza noastră, începu directorul Burgio.

   - Am tot timpul din lume la dispoziție. La urmelor, momentan sunt șomer.

   - Data trecută, când ați luat cina aici, la noi, soția mea v-a spus la un moment dat că eu am obiceiul să spun despre ea că este o femeie fantastică. Ei bine, imediat după plecarea dumneavoastră, dumneaei s-a pus pe debitat fantezii. Ca să fiu sincer, intenționam să vă contactez mai de mult, însă vi s-a întâmplat ceea ce știm cu toții.

   - Nu vrei să-l lăsăm pe domnul comisar să judece singur dacă ceea ce spun eu e fantezie sau nu? interveni ușor ofuscată doamna.

   Apoi, pe același ton polemic, adăugă:

   - Spui tu sau spun eu?

   - Fanteziile sunt apanajul tău.

   - Nu știu dacă vă mai amintiți, însă atunci când l-ați întrebat pe soțul meu dacă i-ar putea da de urmă lui Lillo Rizzitano, el v-a răspuns că nu mai știe nimic despre acesta din iulie 1943. În clipa ceea, mi-am amintit ceva, și anume că exact în aceeași perioadă a dispărut și o prietenă de-a mea. Mai bine zis, a reapărut ceva mai târziu, însă cu o înfățișare cam stranie, care...
..............................................