Câinele de teracotă, Andrea Camilleri

 .........................................

5-6

         Montalbano simți că-l străbate un fior rece pe șira spinării: cei doi găsiți în mormântul din peșteră fuseseră uciși pe când erau încă foarte tineri.

   - Ce vârstă avea prietena dumneavoastră?

   - Șaptesprezece ani. Însă arăta mult mai matură ca mine, care eram încă o copilă neștiutoare. Eram colege de clasă.

    Luă un plic de pe masă, îl deschise și scoase din el o fotografie, pe care i-o întinse lui Montalbano.

   - Am făcut-o în ultima zi de școală, eram în anul trei de liceu. Ea este prima din stânga, pe ultimul rând, iar lângă ea mă puteți vedea pe mine.

   Toată surâzătoare, în uniforma fascistă a Tinerelor Italience; un profesor care executa salutul roman.

   - Pe atunci, viața în Sicilia devenise un coșmar din cauza bombardamentelor, iar școlile s-au închis încă de la sfârșitul lui aprilie. Drept consecință, am scăpat de teribilul examen de bacalaureat, fiind promovați sau lăsați repetenți prin decizia colegiului profesoral. Apoi, Lisetta - așa se numea această prietenă a mea, Lisetta Moscato - s-a mutat cu familie cu tot într-un sătuc din inima insulei. Îmi scria mereu, cam la două zile, iar eu îi păstrez scrisorile și în ziua de azi; în sfârșit, pe cele care mi-au parvenit, pentru că, vedeți dumneavoastră, în vremurile acelea, poșta... Mai târziu, și familia mea s-a mutat din Vigata, însă noi ne-am stabilit pe continent, în casa unui frate al tatei. Imediat după terminarea războiului, i-am scris din nou prietenei mele, atât pe adresa din sătucul acela, cât și pe cea din Vigata. Neprimind niciun răspuns, mi-am făcut griji pentru soarta ei. În cele din urmă, la sfârșitul lui `46 ne-am întors la Vigata și m-am dus să-i caut pe părinții Lisettei. Maică-sa murise, iar tatăl ei m-a evitat o vreme pentru ca apoi, când în sfârșit am dat ochii cu el, să mă trateze cu dușmănie: mi-a spus că Lisetta se îndrăgostise de un soldat american și că-l urmase, în ciuda voinței familiei. Apoi a adăugat că, pentru el, fiica sa era ca și moartă.

   - Ca să fiu sincer, mi se pare o poveste plauzibilă, spuse Montalbano.

   - Poftim, ce ți-am spus eu? interveni dom` director, luându-și revanșa.

   - Și totuși, domnule comisar, după părerea mea, întâmplarea este într-adevăr învăluită în mister, chiar fără să luăm în calcul ce a urmat. Întâi și-ntâi, e misterioasă pentru cu Lisetta, dacă s-ar fi îndrăgostit într-adevăr de un soldat american, mi-ar fi mărturisit-o fără doar și poate. Pe urmă, în scrisorile pe care mi le-a trimis de la Serradifalco - așa se numea sătucul unde se refugiase cu familia - nu făcea decât să-mi repete unul și același lucru: o chinuia distanța care o despărțea de marea și tainica ei iubire, un tânăr al cărui nume n-a vrut să mi-l destăinuie niciodată.

   - Bine, dar ești convinsă că această mare iubire a existat într-adevăr? Nu ar fi putut fi vorba, de exemplu, de o simplă fantasmagorie adolescentină?

   - Nu, Lisetta nu era genul de fată care să-și piardă vremea cu fantasmagorii.

   - Știți, interveni Montalbano în disputa celor doi soți - la 17 ani și, din păcate, chiar și după această vârstă, nu poate nimeni să pună mâna în foc în legătură cu trăinicia unor asemenea sentimente.

   - Na, că ți-a zis-o, concluzionă dom` director.

   Fără să scoată niciun cuvânt, doamna scoase din plic o a doua fotografie. Înfățișa o tânără în rochie de mireasă, la brațul unui tânăr arătos, în uniformă de soldat american.

   - Pe asta am primit-o de la New York - sau cel puțin așa stătea scris pe ștampila poștală - la începutul lui `47.

   - O imagine care, din punctul meu de vedere, înlătură orice dubiu, nu-i așa? atacă din nou dom` director.

   - Păi, nu, ci mai degrabă sporește dubiile.

   - În ce sens, doamnă?

   - În plicul cu pricina era doar această fotografie a Lisettei la braț cu soldatul, nimic altceva. Niciun bilet, niciun rând, nimic. Nici măcar pe spatele fotografiei nu stă scrisă vreo notă explicativă sau ceva de genul acesta. Puteți verifica. Prin urmare, îmi puteți explica de ce mi-ar fi trimis Lisetta mie, cea mai bună prietenă a ei, prietena ei intimă, o simplă fotografie, neînsoțită nici măcar de un cuvânt?

   - Mă întreb, totuși, dacă ați recunoscut caligrafia prietenei dumneavoastră pe adresa scrisă pe plic.

   - Adresa fusese bătută la mașină.

   - Ah, făcu Montalbano.

   - Și haideți să vă mai spun ceva: Elisa Moscato era verișoară primară cu Lillo Rizzitano. Iar Lillo ținea foarte mult la ea, ca la sora lui mai mică.

   Montalbano întoarse o privire întrebătoare spre dom` director.

   - Într-adevăr, o adora, admise acesta.

19

   Cu cât le măcina mai mult, cu cât le rumega și le cernea mai mult, era din ce în ce mai convins că se afla pe drumul cel drept. Nici măcar nu mai simți nevoia obișnuitei plimbări meditative până la promontoriul dinspre soare-răsare și înapoi: de cum ieși din casa Brugio, cu fotografia de nuntă în buzunar, se urcă la volan și se duse glonț la Montelusa.

   - Domnul doctor este?

   - Da, însă are de lucru. Mă duc să-l anunț, răspunse portarul.

   Pasquano și cei doi asistenți ai săi stăteau în jurul mesei de marmură pentru autopsii, pe care zăcea un cadavru despuiat, cu ochii larg deschiși. Montalbano își zise că mortul avea toate motivele să rămână cu ochii holbați, ca de uimire, de vreme ce legistul și asistenții lui tocmai se cinsteau, ciocnind câte un pahar de unică folosință. Doctorul ținea în mână o sticlă de șampanie.

   - Haideți, intrați, veniți să sărbătoriți cu noi.

   Montalbano îi mulțumi politicos asistentului care-i întinse un pahar gol, în care Pasquano îi turnă două degete de șampanie.

   - În sănătatea cui trebuie să beau? întrebă comisarul.

   - În sănătatea mea. Cu mortu` de colea, am ajuns la cea de-a o mia autopsie.

   Montalbano dădu șampania pe gât, apoi îl luă pe doctor deoparte și-i arătă fotografia.

   - Spuneți-mi, credeți că scheletul de femeie găsit la crasticeddru ar fi putut avea semnalmentele acestei tinere?

   - Bag seama c-o luarăți rău de tot pe arătură, îi zise cu dulceață în glas Pasquano.

   - Îmi cer scuze, zise comisarul.

   Făcu stânga-mprejur și ieși. Un stronzo prima-ntâi era - nu, nu legistul, ci el însuși. Se lăsase dus de valul propriului entuziasm și dăduse fuga să-i adreseze lui Pasquano cea mai stupidă întrebare din lume.

   Nu avu mai mult noroc nici la Departamentul Criminalistică.

   - Jacomuzzi este?

   - Nu, a fost chemat la domnul chestor.

   - Cine-i responsabil cu laboratorul fotografic?

   - De Francesco, îl găsiți la demisol.

   De Francesco se zgâi la fotografie de parcă nu fusese încă informat de faptul că imaginile pot fi reproduse pe peliculă fotosensibilă.

   - Așa, și acu` ce vreți de la mine?

   - Să-mi spuneți dacă fotografia este trucată sau nu. Dacă-i un fotomontaj.

   - A, asta nu-i felia mea. Eu știu numai să pozez și să developez. Chestiile mai dificile le trimitem la Palermo.

   Apoi însă, roata se întoarse și începu seria pozitivă. Îl sună fotograful de la revista care publicase recenzia la cartea lui Maraventano. Îi reținuse numele de familie.

   - Îmi cer scuze de deranj, sunteți cumva domnul Contino?

   - Da, eu sunt, cine întreabă?

   - Sunt comisarul Montalbano. Vreau să vă rog să-mi faceți o favoare.

   - Încântat de cunoștință. Puteți trece pe la mine și acum, dacă doriți.

   Fotograful locuia în partea veche a orașului, într-una din puținele case care supraviețuiseră unei alunecări catastrofale de teren, în urma căreia fusese distrus un întreg cartier cu nume arăbesc.

   - De fapt, nu sunt fotograf de meserie, îi mărturisi Contino. Predau istoria la liceu, arta fotografică este hobby-ul meu. Ziceți, vă stau la dispoziție.

   - Sunteți în măsură să-mi spuneți dacă fotografia aceasta este sau nu fotomontaj?

   - Pot încerca, zise Contino, examinând proba. Știți cumva când a fost făcută?

   - Mi s-a spus că în jurul lui `46.

   - Treceți poimâine.

   Montalbano își plecă fruntea, fără să scoată niciun cuvânt.

   - Să înțeleg că-i treabă urgentă? Atunci, uitați cum facem: aș putea să vă dau un răspuns preliminar cam peste vreo 2 ore, să zicem. Însă pe urmă voi avea nevoie și de confirmarea unui specialist.

   - De acord.

   Își petrecu cele două ore într-o galerie de artă care expunea tablourile unui pictor sicilian trecut de 70 de ani, legat încă de o anumită retorică populistă, dar foarte inspirat în culoare, intensă și vivace. Nerăbdător să afle răspunsul lui Contino, nu reuși decât să arunce o privire distrată tablourilor, în rest uitându-se la ceas din 5 în 5 minute.

   - Așadar?

   - Acum am terminat. În opinia mea, este într-adevăr un fotomontaj. Unul foarte bine făcut.

   - După ce v-ați dat seama?

   - După umbrele din fundal. Capul tinerei a fost suprapus peste cel al adevăratei mirese.

   Montalbano nu-i sugerase absolut nimic. Contino nu fusese pus dinainte în temă, tocmai pentru a nu fi influențat de părerile comisarului.

   - Și nu doar atât, continuă fotograful. Aflați că imaginea tinerei a fost retușată.

   - În ce sens?

   - În sensul că - cum să vă spun - trăsăturile i-au fost ușor îmbătrânite.

   - Pot să-mi iau înapoi fotografia?

   - Desigur, mie nu-mi mai trebuie. Credeam c-o să fie mai greu, însă m-am înșelat. Nu-i nevoie să mai cer confirmarea unui specialist, așa cum vă spusesem mai devreme.

   - Să știți că mi-ați fost de un mare, foarte mare folos.

   - Uitați care-i treaba, domnule comisar: opinia mea este 100% privată, înțelegeți ce vreau să spun? Nu are valoare legală.

   Chestorul nu doar că îl primi imediat, ci îi ieși în întâmpinare cu brațele larg deschise.

   - Ia te uită ce surpriză! Ai timp să stăm de vorbă? Hai cu mine acasă, aștept un telefon de la fiul meu. Nevastă-mea o să se bucure tare mult să te revadă.

   Massimo, fiul chestorului, era medic și lucra în cadrul unei asociații de voluntariat. Membrii ei se autointitulau „fără frontiere” și plecau țări sfâșiate de războaie, unde-și desăvârșeau vocația cum puteau ei mai bine, în condițiile vitrege de acolo.

   - Știi, fiul meu este medic pediatru. Acum se află în Rwanda și sunt foarte îngrijorat de soarta lui.

   - Se mai dau lupte?

   - Nu la lupte mă refeream, ci la faptul că, de fiecare dată când reușește să ne sune, îl simt din ce în ce mai îngrozit, mai copleșit de ororile din jur.

   Apoi, chestorul tăcu o vreme. Ca să-l mai distragă de la gândurile negre, Montalbano îi dădu vestea cea mare.

   - Sunt 99% sigur că știu numele tinerei găsite moarte la crasticeddru.

   Chestorul nu reuși să scoată niciun cuvânt, rămânând să-l privească cu gura căscată.

   - Se numea Elisa Moscato, iar la data morții avea 17 ani.

   - Cum naiba ai făcut?

   Montalbano îi povesti totul.

   Soția chestorului îl întâmpină entuziastă și, ținându-l de mână ca pe copii, îl conduse în sufragerie și-l sili să ia loc pe canapea. Discutară o vreme, apoi comisarul se ridică și îi anunță că avea ceva important de făcut și că trebuia să plece. Nu era adevărat, însă considera că era mai bine să se nu afle acolo când telefonul avea să sune: chestorul și doamna lui trebuiau să se bucure singuri, în sfânta pace, de vocea îndepărtată a fiului lor, chiar dacă vorbele lui avea să fie din nou încărcate de teamă și suferință.

   Ieși din casă în clipa în care telefonul începea să sune.

   - După cum vedeți, m-am ținut de cuvânt. V-am adus fotografia înapoi.

   - Intrați, intrați.

   Doamna Burgio se dădu în lături, făcându-i loc să treacă.

   - Cine-i acolo? se auzi din camera de prânz, vocea iritată a lui dom` director.

   - Domnu` comisar.

   - Apăi zi-i să intre, nu? mugi din nou vocea lui dom` director, ca și cum soția lui ar fi vrut să-l țină pe comisar la ușă.

   Mâncau de seară.

   - Vă aduc o farfurie? îl iscodi doamna cu voce îmbietoare.

   Și, fără să aștepte răspunsul, i-o aduse.

   Montalbano se așeză la masă, iar doamna îl servi cu o porție de supă de pește, bine scăzută și însuflețită cu un pumn de pătrunjel mărunțit.

   - Ați reușit ceva? îl iscodi doamna, ignorând privirea soțului, care considera inoportun acel asalt asupra oaspetelui.

   - Dine nefericire, da, doamnă. După părerea mea, cadrul din fotografie este un simplu fotomontaj.

   - Oh, Doamne! Asta înseamnă că persoana care mi-a trimis-o a vrut să mă facă să cred ceva ce nu era adevărat!

   - Da, cred că exact acesta i-a fost scopul. A vrut să stopeze o dată pentru totdeauna întrebările legate de dispariția Lisettei.

   - Vezi c-am avut dreptate? aproape că-i strigă ea soțului, podidind-o plânsul.

   - Ce-ți veni, zău așa? De ce plângi? o întrebă dom` director.

   - Pentru că Lisetta este moartă, iar cineva a vrut să mă facă să cred că de fapt ar fi vie, fericită și căsătorită cu bărbatul vieții ei!

   - N-ar fi totuși exclus să fi fost chiar Lisetta cea care ți-a trimis...

   - Nu mai vorbi atâta-n dodii! exclamă doamna, aruncându-și șervetul pe masă.

   Se așternu o liniște stânjenitoare. Apoi, doamna întrebă:

   - E moartă, nu-i așa, domnule comisar?

   - Mi-e teamă că da.

   Femeia se ridică și ieși din încăpere ascunzându-și fața cu palmele; abia când închise ușa după ea, Montalbano o auzi abandonându-se într-un plâns cu hohote, un fel de jelanie înduioșătoare.

   - Îmi pare rău, spuse comisarul.

   - A căutat-o cu lumânarea, spuse nemilos dom` director, insistând să continue o dispută conjugală cu o logică doar de el știută.

   - Permiteți-mi o întrebare, vă rog. Sunteți sigur că între Lillo și Lisetta exista o afecțiune frățească, așa cum mi-ați spus mai devreme?

   - Fiți mai explicit?

   Montalbano se hotărî să vorbească deschis.

   - Excludeți posibilitatea ca Lillo și Lisetta să fi fost de fapt amanți?

   Bătrânul se puse pe râs, apoi excluse ipoteza printr-o simplă fluturare a mâinii.

   - Uitați cum stau lucrurile? Lillo era îndrăgostit până peste urechi de o fată din Montelusa, care însă nu a mai primit nicio veste de la el după luna iulie 1943. Cu toate acestea, este imposibil să fie el mortul găsit la crasticeddru, din simplul motiv că țăranul care l-a văzut rănit, urcat într-un camion militar și dus de acolo de soldați era o persoană de cuvânt, serioasă.

   - În cazul acesta - spuse Montalbano - mai rămâne o singură posibilitate, și anume ca nici vorbă ca Lisetta să fi fugit cu un soldat american. În consecință, tatăl fetei i-a trântit o farfaneria, o minciună sfruntată soției dumneavoastră. Cum se numea tatăl Lisettei?

   - Din câte îmi amintesc, îl chema Stefano.

   - Mai trăiește?

   - Nu, a murit de bătrânețe, să tot fie vreo 5 ani de atunci.

   - Cu ce se ocupa?

   - Îmi pare că făcea negoț cu lemn. Să știți însă că în casa noastră nu se vorbea niciodată despre Stefano Moscato.

   - De ce?

   - Pentru că nu făcea nici el parte din categoria oamenilor de bine. Era în cârdășie cu ai lui Rizzitano, rudele sale, de altfel. A avut și probleme cu legea, însă nu mă-ntrebați ce fel de probleme, că nu știu să vă răspund. Pe vremea aceea, în familiile oneste, de bine, nu se aducea niciodată vorba despre astfel de persoane. Era ca și cum s-ar fi discutat despre rahat, scuzați expresia.

   Doamna Burgio reveni în cameră cu ochii roșii de plâns, ținând în mână o scrisoare îngălbenită de vreme.

   - Asta-i ultima scrisoare primită de la Lisetta. Abia mă mutasem cu ai mei la Acquapendente, pe continent.

   Serradifalco, 10 iunie 1943

   Draga mea Angelina, ce mai faci tu? În familie, toți bine, sănătoși? Nu-ți poți închipui cât de mult te invidiez, căci viața ta acolo, într-o localitate din Nord, nu suferă nici pe departe comparație cu temnița în care sunt obligată să-mi duc zilele. Să nu crezi că exagerez numind locul acesta o „temniță”. Și nu mă refer doar la supravegherea asfixiantă la care mă supune tata, ci și la viața monotonă și fără sens într-un cătun alcătuit din 4-5 case. Închipuie-ți că duminica trecută, la ieșirea din biserică, un băiețandru de-al locului, pe care nici măcar nu-l cunosc, m-a salutat. Tata l-a observat, s-a dus la el și l-a tras deoparte, apoi l-a luat la palme. Ca la nebuni, ce mai la deal, la vale! Singura mea scăpare este lectura, iar singurul meu prieten de aici este Andreuccio, un copilandru de 10 ani, fiul verișorilor mei. Este foarte inteligent. Ți-ai fi putut închipui că unii copii pot fi mai ageri la minte decât noi, cei mari?

   Angelina mea dragă, de câteva zile trăiesc într-o stare de continuă deznădejde. Am primit - printr-o înlănțuire de întâmplări aventuroase pe care mi-ar lua foarte mult să ți le povestesc - am primit, deci, un bilețel cu 2-3 rânduri de la El. Da, de la El, chiar de la El. Îmi scrie că l-a cuprins disperarea, că nu mai rezistă fără să mă vadă și că, după atât de mult timp de staționare la Vigata, au primit ordin de plecare, ordin care poate intra în vigoare de pe o zi pe alta. Eu, una, dacă nu-l revăd imediat, simt c-am să mor. Înainte să plece, să dispară poate pentru totdeauna, trebuie, da, trebuie, chiar trebuie să petrec câteva ore cu el, chiar dacă asta ar însemna să fac o nebunie. Te voi ține la curent, însă deocamdată te îmbrățișez strâns, strâns de tot. A ta,

                Lisetta

   - Așadar, susțineți că n-ați aflat niciodată cine era acest „El”, zise comisarul.

   - Nu. N-a vrut cu niciun chip să-mi spună.

   - Ați mai primit vreo scrisoare ulterioară datei trecute aici?

   - Glumiți, nu-i așa? Mi se pare un miracol că am primit-o și pe asta, pentru că, vedeți dumneavoastră, în zilele acestea nu se putea trece prin strâmtoarea Messina din cauza bombardamentelor. Apoi, pe 9 iulie au debarcat americanii, iar căile de comunicare au fost întrerupte definitiv.

   - Îmi cer scuze pentru insistență, doamnă, dar vă mai amintiți cumva adresa de la Serradifalco la care a locuit prietena dumneavoastră?

   - Bineînțeles. Via Crispi 18, la familia Sorrentino.

   Dădu să încuie ușa casei, însă se opri brusc, alarmat. Dinăuntru se auzeau voci și zgomote stranii.

   Se întrebă dacă nu cumva ar fi fost mai bine să se întoarcă la mașină și să-și ia pistolul din torpedou, însă se răzgândi. Deschise ușa cu precauție, fără să facă nici cel mai mic zgomot.

   Deodată, o fulgerare sumbră îl traversă din cap până-n tălpi: uitase complet de Livia, care îl aștepta să se-ntoarcă demult.

   Abia târziu, mult după miezul nopții, izbuti s-o împace.

   La ora 7 dimineața, se dădu jos din pat pe furiș, formă un număr de telefon și vorbi cu voce joasă.

   - Fazio? Vreau să-mi faci un serviciu: azi te dai bolnav.

   - Nicio problemă.

   - Până diseară, vreau să aflu tot, da` tot - viața, minunile și moartea, înțelegi? - despre un oarecare Stefano Moscatom de aici, din Vigata, decedat acum 5 ani. Tragi lumea din sat de limbă, cauți în arhivă, te privește cum faci. Vorbim diseară.

   - Rezolv eu, fiți pe pace.

   Puse receptorul în furcă, apoi luă hârtie și pix, și scrise:

   Amore, s-a ivit ceva urgent și sunt nevoit să plec în grabă. Nu vreau să te trezesc, însă să știi că în jurul prânzului voi fi negreșit acasă. Mă întrebam: de ce nu iei un taxi, să te duci să vizitezi templele grecești? Sunt pur și simplu impresionante. Te sărut.

   Ieși din casă hoțește: dacă Livia apuca să deschidă ochii și să-l vadă plecând, se lăsa cu tărăboi.

   Drumul până la Serradifalco îi luă aproape o oră și jumătate: afară era frumos, cer limpede, mai că-i venea să fluiere de mulțumit ce era. Își aminti de Caifas, câinele tatălui său, care obișnuia să se-nvârtă prin casă cu un aer plictisit și melancolic, dar care se însuflețea brusc atunci când își vedea stăpânul făcându-și de lucru cu pușca de vânătoare, devenind apoi un adevărat izvor de energie atunci când era scos pe câmp, la câte o partidă.

   Găsi repede via Crispi: la numărul 18 se înălța un mic palat seniorial din secolul al XIX-lea, cu două etaje. Pe soneria de la intrare, un cartonaș cu inscripția SORRENTINO. O fetișcană simpatică, la vreo 20 de ani, veni să-i deschidă, întrebându-l ce dorește.

   - Aș vrea să vorbesc cu domnul Andrea Sorrentino.

   - Tata nu-i acasă, însă îl găsiți la primărie.

   - Lucrează acolo?

   - Depinde cum puneți problema. E primarul.

   - Bineînțeles că-mi amintesc de Lisetta, spuse Andrea Sorrentino.

   Își ducea foarte bine cei 60 și ceva de ani: doar câteva fire albe și un aer cu prestanță.

   - Totuși, de ce mă întrebați de ea?

   - Este vorba despre o anchetă secretă. Îmi pare rău, însă nu vă pot dezvălui nimic. Credeți-mă însă pe cuvânt că informațiile despre această persoană sunt foarte importante pentru mine.

   - În regulă, domnule comisar. Să știți că am amintiri foarte frumoase despre Lisetta. Obișnuiam să facem plimbări lungi pe câmpuri, iar eu mă simțeam foarte mândru mergând alături de ea, ca un om mare. Mă trata ca și cum am fi fost de aceeași vârstă. După ce familia sa a plecat de la Serradifalco, întorcându-se la Vigata, n-am mai avut nicio veste despre ei, cel puțin nu în mod direct.

   - Cum așa?

   Primarul avu un moment de ezitare.

   - În regulă, vă spun, pentru că, la urma urmelor, sunt povești care aparțin trecutului. Cred că tatăl meu și cel al Lisettei s-au sfădit de moarte, au avut ei ceva de împărțit. Cert este că în `43, pe la sfârșitul lui august, tata s-a întors într-o seară acasă negru de supărare. Fusese la Vigata, să aibă o discuție cu u zu Stefano, cum îi spuneam eu. Când a venit înapoi, era fără sânge-n obraji și făcuse febră: îmi amintesc că mama s-a înspăimântat foarte și, în consecință, m-am speriat și eu. Nu știu ce s-a-ntâmplat între ei doi, cert este însă că a doua zi, la masă, tata ne-a anunțat că numele Moscato nu mai trebuia pronunțat sub acoperișul casei noastre. Iar eu m-am supus, deși aș fi vrut din toată inima să-l întreb ce mai aflase despre Lisetta. Probabil că știți și dumneavoastră cât de teribile sunt certurile astea între rude, nu-i așa?

   - Vă mai amintiți cumva de soldatul american pe care Lisetta l-a cunoscut în părțile astea?

   - Unde, aici?

   - Da. În sfârșit, așa mi s-a spus. A cunoscut la Serradifalco un soldat american de care s-a îndrăgostit, apoi l-a urmat în America, unde s-a și căsătorit cu el.

   - Despre povestea asta cu căsătoria am auzit doar ceva vag, pentru că o mătușă de-a mea, sora tatei, a primit prin poștă o fotografia care o înfățișa pe Lisetta în rochie de mireasă, la braț cu un soldat american.

   - Și atunci, de ce v-ați minunat atât de tare adineauri?

   - Pentru că ați spus că Lisetta l-a cunoscut aici, la Serradifalco. Vedeți dumneavoastră, când americanii au ocupat satul, Lisetta dispăruse de acasă de cel puțin 10 zile.

   - Ce tot spuneți acolo?

   - Așa-i cum vă zic. Într-o după-amiază - să tot fi fost ora 3 sau 4 - am văzut-o pe Lisetta pregătindu-se să iasă din casă. Am întrebat-o care avea să fie destinația plimbării noastre din ziua aceea. Mi-a răspuns așa: să nu mă supăr, însă în ziua aceea prefera să se plimbe de una singură. Mai supărat ca atunci n-am fost niciodată. Seara, la masă, Lisetta nu și-a făcut apariția. Unchiul Stefano, tata și alți câțiva bărbați din sat au ieșit s-o caute, însă fără succes. Am trecut cu toții prin momente îngrozitoare, pentru că era plin de soldați italieni și germani, iar cei mari se temea să nu fi fost... știți dumneavoastră, agresată... A doua zi după-amiază, u zu Stefano și-a luat rămas-bun, spunându-ne că n-avea să se întoarcă până nu dădea de urma fiicei sale. Cu noi în casă a rămas mama Lisettei: biata femeie, era dărâmată. Apoi au debarcat americanii, iar noi am rămas izolați din cauza liniei frontului. În aceeași zi în care frontul s-a mutat spre nord, Stefano Moscato s-a întors să-și ia nevasta: ne-a spus c-o găsise pe Lisetta la Vigata și că fuga ei de acasă fusese o simplă copilărie. Acum, dacă ați urmărit cu atenție firul poveștii, ați înțeles probabil că Lisetta n-avea cum să-și cunoască viitorul soț american aici, la Serradifalco, ci la Vigata, în orașul ei natal.

20

   Știu cât de impresionante sunt templele. De când te cunosc, am fost obligată să le vizitez de cel puțin 50 de ori. Așa că n-ai decât să ți le înfigi, coloană cu coloană, acolo unde știi. Mă duc să-mi văd de ale mele. Nu știu când mă întorc.

   Din biletul Liviei transpira furie. Montalbano încasă lovitura, însă cum pe drumul de întoarcere de la Serradifalco îl lovise o foame de lup, se duse glonț la frigider; gol-goluț. Deschise cuptorul: nimica-nimicuța.

   Sadismul Liviei, care nu suporta prezența menajerei atât timp cât locuia cu el la Vigata, ajunsese până-ntr-acolo încât făcuse curățenie lună în bucătărie: de jur împrejur, nici măcar o fărâmitură de pâine.

   Se întoarse la mașină. Ajunse la birtul San Calogero exact în clipa în care patronul se pregătea să tragă obloanele.

   - Pentru `mneavoastră suntem deschiși non-stop, dom` comisar.

   De foame și ca să se răzbune pe Livia, îi trase un ospăț ca la carte, mai-mai să cheme să-l ia cu salvarea.

   - Există o frază în scrisoarea ei care-mi dă serios de gândit, spuse Montalbano.

   - Acolo unde zice că vrea să facă o nebunie?

   Se aflau tustrei - comisarul, dom` director și doamna Angelina - în sufragerie, cu câte o ceașcă de cafea în față.

   Montalbano ținea încă în mână scrisoarea tinerei Moscato, pe care tocmai o terminase de citit cu voce tare.

   - Nu, doamnă, știm că de făcut, nebunia tot a făcut-o până la urmă. Sau cel puțin așa mi-a spus domnul Sorrentino, care n-avea niciun motiv să-mi îndruge verzi și uscate. Așadar, cu numai câteva zile înainte de debarcarea americană, Lisetta are această sclipire de geniu și fuge de la Serradifalco pentru a veni aici, la Vigata, ca să se întâlnească cu bărbatul vieții ei.

   - Bine, dar cum a reușit să ajungă? îl iscodi doamna, cu vocea gâtuită de emoție.

   - Probabil c-a luat-o vreo mașină militară, în zilele acelea era un du-te-vino continuu de trupe italiene și germane. Frumușică cum era, probabil că nici nu i-a fost greu, interveni fostul director de liceu, hotărât să colaboreze după ce se văzuse nevoit să recunoască - fără prea mare entuziasm - că, din când în când, fanteziile soției aveau suport și în plan real.

   - Și bombardamentele? Și schimburile de focuri? Oh, Doamne, cât curaj din partea ei! exclamă doamna.

   - Așadar, care-i fraza aceea? exclamă dom` director, nerăbdător.

   - Aceea în care spune că bărbatul a înștiințat-o că, după mult timp de staționare la Vigata, au primit ordinul de plecare.

   - Nu înțeleg.

   - Vedeți dumneavoastră, fraza aceea ne spune în mod implicit că, devreme ce el staționa de mai mult timp în Vigata, nu era localnic. Asta-i una. Doi la mână: o înștiințează pe Lisetta că va fi constrâns, obligat, să părăsească orașul. Trei la mână: folosește pluralul, prin urmare nu este obligat doar el să plece din Vigata, ci un grup de mai multe persoane. Toate acestea mă duc cu gândul la un militar. S-ar putea să mă înșel, totuși această deducție mi se pare cea mai logică.

   - Da, da, logică, făcu dom` director.

   - Spuneți-mi, doamnă, vă mai amintiți cumva când v-a spus prima dată Lisetta că s-a îndrăgostit?

   - Da, îmi amintesc, pentru că în ultimele zile n-am făcut altceva decât să-mi muncesc memoria ca să reconstitui chiar și cel mai mic amănunt al întâlnirilor mele cu Lisetta. Sunt sigură că mi-a vorbit prima dată despre marea iubire prin mai sau iunie `42. Mi-am împrospătat amintirile recitind un vechi jurnal pe care-l țineam la vremea aceea.

   - A întors toată casa pe dos ca să-l găsească, bombăni soțul.

   - Ar trebui să aflăm ce corpuri de armată fixe au fost detașate aici începând cu anul 1942 - dacă nu chiar de mai devreme - și până în iulie `43.

   - Și ce, vi se pare treabă ușoară? făcu dom` director. Așa mucos cum eram pe atunci, tot îmi aduc aminte că erau câtă frunză și iarbă: baterii antiaeriene, cele navale, mai era un tren dotat cu tunuri care stătea pitit într-o galerie, cei din buncăre... Marinarii nu, că ei erau tot o dusă și-o venită. În opinia mea, căutăm acul în carul cu fân.

   Dezamăgiți, tăcură cu toții o vreme. Apoi, bătrânul se ridică.

   - Mă duc să-l sun pe Burruano. El a rămas tot timpul aici, la Vigata. Și înainte, și în timpul, și după război. În schimb, eu, la un moment dat, am plecat în pribegie.

   Doamna profită de ocazie ca să reia subiectul.

   - Se prea poate să fi fost o simplă naivitate - vedeți dumneavoastră, la o vârstă ca a ei nu se prea poate face distincție - însă cu siguranță a fost vorba despre o relație serioasă, atât de serioasă încât n-a ezitat să fugă de acasă, chiar cu riscul de a avea apoi de-a face cu propriul ei tată - un adevărat temnicer, după cum îmi spunea ea.

   Lui Montalbano îi veni pe buze o întrebare pe care n-ar fi vrut s-o rostească, însă instinctul său de vânător avu câștig de cauză.

   - Îmi cer iertare că vă întrerup, însă mi-ați putea specifica... în sfârșit, îmi puteți explica în ce sens folosea Lisetta acest cuvânt, „temnicer”? Să fi fost vorba de tradiționala gelozie siciliană față de propria fiică? Sau, poate, o gelozie obsesivă?

   Doamna Burgio îl privi fix preț de o clipă, apoi își coborî privirea.

   - După cum v-am mai spus, Lisetta era mult mai matură decât mine, o copilă încă neștiutoare pe atunci. Tatăl meu îmi interzisese să frecventez casa Moscato, drept pentru care noi două ne întâlneam doar la școală și la biserică. Erau singurele locuri unde puteam sta de vorbă câteva ore în sfânta pace. Acum, macin și iar macin cele ce-mi spunea ea atunci sau doar îmi dădea de înțeles. Cred că am priceput, încă de pe atunci, mai multe lucruri...

   - Și anume?

   - De exemplu, când vorbea despre tatăl său, Lisetta îi spunea la început pur și simplu „tata”; după care, brusc, începu să-l numească „ăla”. Se prea poate ca asta să nu însemne nimic. Însă altă dată îmi spuse: „Ăla va sfârși prin a-mi face rău, foarte mult rău.” Pe moment, am crezut că se temea să n-o bată, să n-o lovească, înțelegeți? Acum însă, încep să am dubii îngrozitoare legate de adevărata semnificație a acelor cuvinte.

   Se opri, sorbi o înghițitură de apă, apoi continuă.

   - De curajoasă, era foarte curajoasă, nimic de zis. În timpul bombardamentelor, când tremuram și plângeam cu toții în adăposturi, ea era cea care ne îmbărbăta. Însă ca să facă ceea ce a făcut, îi trebuia de două ori mai mult curaj: adică să treacă peste cuvântul părintelui său, să fugă de acasă prin obuze și gloanțe și să vină încoace numai ca să facă dragoste cu un bărbat care nici măcar nu era pretendentul eu oficial. Ehe, ce știți dumneavoastră, pe vremea aceea, fetele de 17 ani erau altfel decât tinerele din ziua de azi!

   Monologul doamnei fu întrerupt de intrarea furtunoasă în cameră a soțului său. Părea agitat din cale-afară.

   - Nu l-am găsit pe Burruano, probabil că nu-i acasă. Haideți cu mine, domnule comisar, trebuie să plecăm.

   - Să-l căutăm pe Burruano?

   - Nu, nu, între timp mi-a venit o idee. Dacă avem noroc, adicătelea dacă îmi iese pasiența, promit să-i dăruiesc lui San Calogero 50 de mii de lire la următoarea serbare de hram.

   San Calogero era un sfânt negru, adorat de locuitorii orașului.

   - Dacă vă iese pasiența, suplimentez și eu cu 50 de mii de lire, exclamă Montalbano cuprins de entuziasm.

   - Pot să știu și eu încotro zoriți așa?

   - Îți spun când mă-ntorc, zise dom` director.

   - Adicătelea mă lași așa, cu ochii-n soare? insistă doamna.

   Purtat de propria frenezie, bătrânul ajunsese deja afară. Montalbano făcu o plecăciune în fața doamnei Burgio.

   - O să vă țin eu la curent cu tot.

   - Oare cum naiba a fost cu putință să fi uitat de ea, de Pacinotti? murmură ca pentru el dom` director când ajunseră în stradă.

   - Cine-i doamna? întrebă Montalbano.

   Și-o închipuia la vreo 50 de ani, scundă și durdulie. Însă dom` director nu răspunse.

   - Luăm mașina? întrebă din nou Montalbano. Mergem departe?

   - Da` de unde? E ici, la doi pași.

   - Vreți să-mi spuneți și mie cine-i această doamnă Pacinotti?

   - O clipă. De ce tot îi dați înainte cu „doamna”? Pacinotti era o navă de intervenție, se ocupa cu repararea defecțiunilor apărute la navele de război. A ancorat în port pe la sfârșitul anului 1940 și n-a mai plecat de acolo. Echipajul era compus din marinari plurispecializați: erau motoriști, tâmplari, electricieni, instalatori... Toți picciotti, foarte tineri. Dar fiind sejurul îndelungat în portul nostru, cei mai mulți dintre ei au devenit de-ai casei, fiind considerați oameni de-ai locului. Legaseră prietenii strânse cu localnicii, unii și-au făcut și iubite... Ba chiar doi dintre ei s-au căsătorit aici. Unul din ei a murit, îl chema Tripcovich. Celălalt se numește Marin, este proprietarul atelierului auto din piața Garibaldi. Îl cunoașteți?

   - Da, este mecanicul meu, spuse comisarul, gândindu-se cu amărăciune că avea să ia de la capăt călătoria prin amintirile ălor bătrâni.

   Un individ de vreo 50 de ani, într-o salopetă exagerat de unsuroasă, gras și pus pe harță, se feri să-l salute pe comisar, repezindu-l în schimb cu glas aspru pe fostul director de liceu.

   - Apăi la ce tot veniți să ardeți gazu` pe aici? Nu-i gata, doar vă zisei că-i treabă lungă la ea.

   - N-am venit pentru mașină. Tatăl dumitale-i aici?

   - Apăi bine`nțeles că-i aici? Unde altundeva să fie? Ici îi, să-mi frece ridichea cu prostiile lui, să-mi spună că nu știu ce-i aia muncă și că geniile mecanice ale familiei îs el și nepot`-su.

   Un tinerel la vreo 20 de ani, care trebăluia sub o capotă, se ridică și-i salută zâmbind pe noii veniți.

   Montalbano și fostul director de liceu traversară atelierul, care la origini probabil că fusese un simplu depozit, și intrară într-un soi de baracă din scânduri.

   Înăuntru, la un birou, stătea Antonio Marin.

   - Auzii tot, spuse. Tot auzii, iar dacă nu m-ar ține-n loc artrita, i-aș arăta eu ăluia ce-nseamnă arta adevărată.

   - Am venit să vă cerem o informație.

   - Vă ascult, dom` comisar.

   - Cred că-i mai bine să-l las pe domnul director Burgio să vorbească.

   - Vă mai amintiți cumva câți membri ai echipajului de pe nava Pacinotti au murit, au fost răniți ori au fost dați dispăruți?

   - Noi ne-am număratără printre ăi norocoși, răspunse bătrânul, animându-se brusc - era limpede că-i făcea mare plăcere să vorbească despre acele vremuri eroice (Montalbano era convins că omul își terorizase atât de tare familia cu poveștile sale, încât ajunseseră să-i taie vorba de fiecare dată când încerca să deschidă subiectul). Am avut pe unu` mort din cauza unei schije de bombă: Arturo Rebellato îl chema; apoi, un rănit, tot din cauza unei schije, pe nume Silvio Distefano, și un dispărut, Mario Cunich. Vedeți `mneavoastră, eram tare uniți între noi, cei mai mulți eram din Nord, venețieni, triestini...

   - Dispărut pe mare? îl iscodi comisarul.

   - Mare? Da` de unde atâta mare, dacă noi am stat tot timpul acostați? Practic, deveniserăm o prelungire a cheiului.

   - Atunci, cum se face că a fost dat dispărut?

   - Pentru că-n `43, în seara zilei de 7 iulie, nu s-a mai întors la bord. După-amiază, pe când el se afla în învoire în oraș, a avut loc un bombardament violent. Cunich ăsta era din Montfalcone și la bord avea un prieten bun, de la el din sat, unu` Stefano Premuda, cu care eram și eu prieten. Ei bine, a doua zi dimineață, Permuda ne-a obligat pe toți să plecăm în căutarea lui Cunich. De dimineață până seara, am bătut din poartă-n poartă, întrebând de el, da` degeaba. L-am căutat și la spitalul militar, și la cel civil, am trecut și pe la locul unde erau depuși morții găsiți sub dărâmături... Nici urmă de el. Până și ofițerii au sărit să ne dea o mână de ajutor, pentru că primiserăm cu câteva zile mai devreme un preaviz, un fel consemn de alertă, care zicea că foarte curând urma să părăsim rada portului... De ieșit pe mare, n-am mai ieșit, pentru că veniră peste noi americanii.

   - Nu v-a trecut prin minte că pur și simplu a dezertat?

   - Cine, Cunich? Da` de unde! Era unu` din ăi care credeau în război. Era fascist cu acte în regulă. Băiat bun, da` fascist. Pe urmă, era-n limbă.

   - Asta ce mai înseamnă?

   - Că-i sfârâiau călcâiele după una, era îndrăgostit. De o fetișcană de prin părțile locului. Ca și mine, de altfel. Zicea că voia să se-nsoare cu ea imediat ce avea să se termine războiului.

   - N-ați mai avut nicio veste despre el?

   - Vedeți `mneavoastră, când au debarcat americanii aici, și-au zis că o navă de intervenție ca a noastră - o adevărată bijuterie, ce mai la deal, la vale - le era de mare folos. Prin urmare, ne-au păstrat în serviciu, așa în uniforma armatei italiene cum eram, cu o banderolă la braț ca să nu se ivească echivocuri nedorite. Prin urmare, Cunich ar fi avut tot timpul din lume să se prezinte înapoi la bord, însă așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Pur și simplu s-a evaporat. Eu, unul, am mai ținut legătura prin scrisori cu Premuda și uneori îl mai întrebam de Cunich, dacă dăduse vreun semn de viață, dacă mai aflase ceva despre el... Nimica-nimicuța nu s-a mai știut de el.

   - Spuneați adineauri că aflaserăți despre Cunich că avea o iubită de prin partea locului. Ați cunoscut-o cumva?

   - Nu, niciodată.

   Ar mai fi fost încă o întrebare de pus, însă Montalbano se opri și, cu o căutătură plină de subînțeles, îi cedă privilegiul lui dom` director.

   - Un nume, măcar? Nu v-a dezvăluit numele ei? întrebă bătrânul, acceptând generoasa invitație a lui Montalbano.

   - Știți, Cunich era un tip foarte rezervat de felul lui. O singură dată mi-a spus totuși că pe fată o chema Lisetta.

   Oh, Doamne, ce-a fost asta? Să fi trecut oare pe acolo un înger care oprise timpul în loc?

   Montalbano și dom` director încremeniră, apoi, încercat de o durere violentă, comisarul se prinse cu mâinile de șold, în vreme ce Burgio își duse o mână la inimă, sprijinindu-se de capota unei mașini, ca să nu cadă. Marin se uita îngrozit la ei.

   - Oh, Doamne, ce pățirăți? Doamne, Dumnezeule, ce am spus?

   Odată ieșiți din atelier, dom` director începu să chiuie de veselie.

   - Ne-ai ieșit pasiența!

   Și schiță câțiva pași de dans. Doi trecători, care de bună seamă îl cunoșteau, știindu-l un bărbat sever și mereu pe gânduri, încremeniră în plină stradă. După ce-și făcu numărul, bătrânul Burgio redeveni brusc sobru.

   - Aveți grijă că am promis 50 de mii de lire de căiulă donație pentru San Calogero. Să nu cumva să uitați.

   - N-o să uit.

   - Îl cunoașteți pe San Calogero?

   - De când locuiesc la Vigata, am participat an de an la serbarea de hram.

   - Asta nu înseamnă că-l cunoașteți. San Calogero este, cum să vă spun, unul dintre acei sfinți la care nu ține lasă-mă-să-te-las. V-o spun în interesul dumneavoastră.

   - Glumiți, nu-i așa?

   - Nici vorbă. Este un sfânt răzbunător, îi sare foarte ușor țandăra. Dacă unu`-i promite ceva, apăi trebuie să se țină de cuvânt și cu asta basta. Dacă s-ar întâmpla, de exemplu, să scăpați nevătămat dintr-un accident de mașină, să-i făgăduiți ceva sfântului și să nu vă achitați de promisiunea, puteți pune mâna-n foc că vă paște un alt accident, care de data aceasta o să vă lase cu picioarele rupte, dacă nu cumva mai grav. M-ați înțeles?

   - Perfect.

   - Haideți să ne întoarcem acasă la mine, să-i povestiți soției mele ce am aflat.

   - Eu?

   - Da, dumneavoastră, altminteri ar trebui să recunosc c-a avut dreptate. Iar eu nu vreau să-i dau satisfacția asta și pace!

   - Sintetizând - concluzionă Montalbano - este foarte posibil ca lucrurile să fi decurs în felul următor.

   Îi plăcea această anchetă în papuci, într-o casă parcă din alte vremuri, în fața unei cești de cafea.

   - Așadar, un marinar pe nume Mario Cunich, devenit un obișnuit al casei aici, la Vigata, se îndrăgostește de Lisetta Moscato, care, la rândul ei, se îndrăgostește de el. Cum vor fi făcut să se întâlnească, să-și vorbească și tot restul, asta numai bunul Dumnezeu știe.

   - Să știți că am reflectat îndelung, îl întrerupse doamna. A existat o perioadă - îmi pare că între `42 și martie sau aprilie `43 - în care Lisetta s-a bucurat de ceva mai multă libertate, întrucât tatăl ei plecase cu afaceri departe de Vigata. Fără-ndoială că primele întâlniri, primii fiori ai iubirii lor au înmugurit în acea perioadă.

   - În sfârșit, important este că s-au îndrăgostit, continuă Montalbano. Apoi, întoarcerea tatălui ei i-a împiedicat să se mai întâlnească. După care, desigur, s-a mai interpus și refugierea familiei ei la Serradifalco. Acolo unde Lisetta primește vestea apropiatei lui plecări... Fuge de acasă, se întoarce la Vigata și se întâlnește - unde anume, nu știm - cu Cunich. În dorința lui de a petrece cât mai mult timp cu Lisetta, marinarul nu se mai prezintă la bordul propriei nave. Apoi, la un moment dat, în vreme ce doi dorm, sunt uciși. Până aici, totul în regulă.

   - Cum așa, în regulă? se cruci doamna.

   - Îmi cer scuze, voiam să spun că până aici, reconstituirea noastră are sens. Criminalul se poate să fi fost un curtezan respins, ori poate însuși tatăl Lisettei, care i-o fi surprins și s-a simțit dezonorat. Asta numai Ăl de Sus poate ști.

   - Cum adică, numai Ăl de Sus poate ști? se arătă din nou scandalizată doamna. Nu vreți să aflați cine i-a omorât pe bieții copii?

   Comisarul nu avu curaj să-i răspundă sincer: nu, nu-l interesa atât de mult identitatea criminalului, cât faptul că cineva, indiferent că fusese criminalul însuși ori o altă persoană, se înhămase la o treabă atât de dificilă cum era transportarea cadavrelor în peșteră și montarea întregii scenografii cu amorfa, bolul cu monede și câinele de teracotă.

   Convins că n-avea s-o găsească pe Livia acasă, se opri la un magazin alimentar și cumpără 200 de grame de caș cu piper și o jumătate de pâine de grâu dur.

   Într-adevăr, nici urmă de Livia: în casă, totul rămăsese neschimbat, exact ca după prânz, când ieșise să-i viziteze pe soții Burgio.

   Nu avu timp să despacheteze, căci auzi telefonul sunând. Era chestorul.

   - Montalbano, voiam să te anunț că astăzi m-a sunat subchestorul de stat Licalzi. Voia să știe cum se face că nu i-am înaintat încă propunerea de avansare a dumitale.

   - Apăi, ce tot îl doare-n cur pe ăla de mine, mă rog frumos?

   - Mi-am permis să inventez pentru dumneata o poveste misterioasă de dragoste... În sfârșit, știi dumneata: vorbe spuse, altele nespuse, insinuări și tot restul. În cele din urmă a înghițit gălușca, pentru că, din câte am aflat, este un cititor pasionat de romane de dragoste. Cu toate acestea, a găsit și rezolvarea problemei dumitale. Mi-a spus să-i trimit o cerere scrisă, ca să obțină pentru dumneata o gratificație consistentă. Iar eu am întocmit-o imediat și am trimis-o. Vrei să ți-o citesc?

   - Dacă m-ați scuti, v-aș fi recunoscător.

   - Păcat, pentru că, după părerea mea, mi-a ieșit o mică operă de artă.

   Își puse să mănânce, tăie o felie consistentă de pâine, însă telefonul sună din nou. Nu era Livia, așa cum sperase, ci Fazio.

   - Dom` comisar, trăsei la jug toată ziulica pentru `mneavoastră, zău dacă nu. Stefano Moscato ăsta era dintre aceia de care-i bine să te ții cât mai departe.

   - Mafiot?

   - Mafiot-mafiot, n-aș prea crede. O brută violentă însă, asta da. Mai multe condamnări pentru încăierări, agresiuni și ultraj. Nu-mi par treburi care să țină de mafie, pen` că un mafiot adevărat nu riscă condamnări pentru rahaturi dintr-astea.

   - De când datează ultima condamnare?

   - Din `81, închipuițiv-ă! Era c-un picior în groapă, da` tot nu s-a lăsat până nu i-a rupt unuia un scaun de căpățână.

   - Ai aflat cumva dacă a stat la pușcărie între `42 și `43?

   - Cum să nu? Încăierare și vătămare corporală. Din martie `42 până în aprilie `43 a stat la închisoarea Ucciardone din Palermo.

   Informațiile primite de la Fazio dădeau parcă o savoare și mai îmbietoare cașului cu piper, cu care oricum nu era de glumit.

21

   Cumnatul lui Galluzzo deschise telejurnalul de noapte cu știrea despre un grav atentat - care purta evident amprenta mafiei - produs în apropiere de Catania.

   Un negustor foarte respectat în oraș, un anume Corrado Brancato, proprietarul unui mare depozit de la care se aprovizionau multe supermarketuri de pe insulă, se hotărâse să-și ofere o după-amiază de odihnă la una din vilele sale de vacanță din afara orașului. Vârâse cheia în broască, însă de deschis, a deschis ușa practic spre nimic, întrucât o explozie îngrozitoare - realizată cu ajutorul unui ingenios mecanism care conecta broasca la o cantitate mare de material expozibil - a pulverizat vila, pe negustor și pe soția acestuia, numita Tagliafico Giuseppa. Investigațiile - mai adăugă jurnalistul - se anunțau dificile, dat fiind că Brancato nu avea antecedente penale, activitatea sa părând a nu avea niciun fel de legătură cu mediul crimei organizate.

   Montalbano închise televizorul și începu să fluiere pe notele simfoniei 8 de Schubert, „Neterminata”. Îi ieși la perfecție, pasaj după pasaj.

   Formă numărul lui Mimi Augello: cu siguranță adjunctul său știa mai multe despre cazul Brancato. Nu-i răspunse nimeni.

   Termină de mâncat și se grăbi să îndepărteze firmiturile și orice altă urmă care ar fi arătat că stătuse la masă; ba chiar spălă și paharul în care-și turnase trei degete de vin. Se dezbrăcă, pregătindu-se de culcare, când, deodată, auzi afară zgomotul unei mașini care oprea în fața casei, voci, o portieră închizându-se și din nou motorul mașinii care o lua din loc. Se grăbi să se întindă sub cearșafuri, stinse lumina și se prefăcu căzut într-un somn adânc. Auzi ușa de la intrare deschizându-se și apoi închizându-se la loc, și pașii ei, care la un moment dat se opriră.

   Montalbano înțelese că Livia stătea în pragul ușii dormitorului, uitându-se la el.

   - N-o mai face pe măscăriciul!

   Comisarul capitulă și aprinse lumina.

   - Cum ți-ai dat seama că mă prefăceam?

   - După respirație. Știi cumva cum respiri atunci când dormi? Nu. Ei bine, eu știu.

   - Unde ai fost?

   - La Eraclea Minoa și la Selinunte.

   - De una singură?

   - Domnule comisar, promit să vă spun tot, mărturisesc ce vreți dumneavoastră, însă vă rog din suflet să nu mă torturați! În sfârșit, m-a însoțit Mimi Augello.

   Montalbano se întunecă brusc la față, îndreptând degetul amenințător spre ea.

   - Te previn, Livia: Augello mi-a ocupat deja biroul, nu vreau s-aud c-a mai ocupat și altceva, ceva care de drept îmi aparține!

   Livia încremeni.

   - Mă prefac că n-am înțeles ce ai vrut să spui, e mai bine pentru amândoi. Una la mână. Doi la mână: nu sunt un obiect și nu sunt proprietatea ta, sicilian ticălos ce ești tu!

   - În regulă, îmi cer scuze.

   Disputa dintre ei continuă și după ce Livia se dezbrăcă, întinzându-se lângă el, sub cearșafuri. Montalbano era însă hotărât să i-o plătească lui Mimi. Se dădu jos din pat.

   - Acu` un` te duci?

   - Să-l sun pe Mimi.

   - Lasă-l în pace, te rog! Omului ăluia nici măcar prin vis nu i-ar trece prin cap să-ți facă ceva rău.

   - Alo, Mimi? Montalbano sunt. A, acum ai intrat în casă, zici? În regulă. Nu, nu-ți face griji, Livia-i bine. Uite, îți mulțumește pentru ziua frumoasă petrecută împreună cu tine. Da, și eu îți mulțumesc, așa să știi. A, Mimi, ai aflat că pe Corrado Brancato din Catania l-or făcutără terci într-o explozie? Nu, nu glumesc deloc, au anunțat adineauri la televizor. Nu știi nimic despre treaba asta? Cum adicătelea nu știi nimic? A, da, înțeleg, ai fost toată ziua plecat. Carevasăzică de asta n-au dat de tine colegii noștri de la Catania, care te-au căutat și-n gaură de șarpe. Și nici chestorul, care a sunat de câteva ori să-ntrebe pe unde mama dracului te-ai mătrășit... Eh, ce să-i faci, asta-i viața! O scoți tu cumva la capăt. Somn ușor, Mimi.

   - Cine te-a numit un nemernic și o canalie n-a greșit, să știi, îi spuse Livia.

   - În regulă, capitulă Montalbano când ceasul arăta de acum ora 3 dimineața. Recunosc că totul s-a întâmplat numai din vina mea. Numai că vezi tu, când sunt aici mă las dus de gândurile mele și mă comport ca și cum tu n-ai fi lângă mine. Se vede treaba că m-am obișnuit prea mult cu viața de burlac. Hai să plecăm undeva, numai noi doi.

   - Și cu căpățâna ta ce facem? îl iscodi Livia.

   - Ce vrei să spui?

   - Că o să-ți iei cu tine și capul, cu tot ce ai înăuntru. Prin urmare, vei continua în mod inevitabil să te gândești la alte tale chiar dacă ne-am afla la mii de kilometri distanță de Vigata.

   - Jur că-i golesc conținutul înainte de plecare.

   - Și unde ziceai că ai vrea să mergem?

   De vreme ce pe Livia o lovise creația cu incursiunile turistico-arheologice, se gândi c-ar fi înțelept din partea lui să-i cânte în strună.

   - N-ai vizitat niciodată insula Mozia, nu-i așa? Uite cum facem: dimineață, cam pe la ora 11, mergem până la Mazara del Vallo. Am acolo un prieten, vicechestorul Valente, cu care nu m-am mai văzut de mult. De acolo, ne continuăm drumul spre Marsala și apoi vizităm Mozia. Pe urmă, când ne întoarcem la Vigata, organizăm altă excursie.

   Și făcură pace.

   Giulia, soția vicechestorului Valente, nu doar că era de aceeași vârstă cu Livia, dar era de loc din Sestri, provincia Genova. Cele două femei se simpatizară reciproc de la bun început. Însă Montalbano nu găsi niciun motiv de simpatie pentru doamna Giulia: pastele erau nepermis de răscoapte, tocănița de vițel fusese gătită după o rețetă concepută în mod evident de o minte bolnavă, iar cafeaua se dovedi mai grețoasă chiar și decât cea oferită la bordul avioanelor de linie.

   La terminarea așa-zisei mese de prânz, Giulia îi propuse Liviei să rămână amândouă acasă, urmând să iasă mai târziu în oraș. Montalbano profită de ocazie ca să-și urmeze prietenul la birou. Vicechestorul era așteptat de un bărbat de vreo 40 de ani, cu favoriți și față de sicilian uitat prea mult la soare.

   - În fiecare zi, altă poveste, așa nu se mai poate! Vă cer iertare, domnule chestor, dar trebuie să vă vorbesc. E ceva important.

   - Ți-l prezint pe domnul profesor Farid Rahman, un prieten de-al meu din Tunis, îi zise Valente lui Montalbano.

   Apoi, întorcându-se spre profesor:

   - Durează mult?

   - Maxim un sfert de oră.

   - În cazul acesta, eu mă duc să dau o raită prin cartierul arăbesc, zise Montalbano.

   - Dacă mă așteptați - interveni Farid Rahman - mi-ar face mare plăcere să vă fiu ghid.

   - Uite ce propun eu, îi sugeră Valente comisarului. Știu bine că nevastă-mea habar n-are să prepare o cafea. La 300 de metri de aici se află piața Mokarta; intri într-un bar, te așezi la o masă și bei o cafea bună. Iar domnul profesor va veni să te ia de acolo.

   Nu comandă cafeaua imediat, ci se dedică mai întâi unei farfurii pline și cu aromă îmbietoare de paste la cuptor, care-l scoaseră ca prin minune din adânca deprimare în care-l aruncase arta culinară a doamnei Giulia.

   Până să sosească Rahman, Montalbano făcuse să dispară orice urmă de mâncare, păstrând în fața sa, pe masă, o nevinovată ceașcă de facea, goală. Porniră în direcția cartierului arăbesc.

   - Câți sunteți aici, la Mazara?

   - Am depășit o treime din numărul polulației locului.

   - Aveți des incidente cu localnicii?

   - Nu, doar rareori, aș zice că nu-i nimic în comparație cu ce se întâmplă în alte orașe. Știți, probabil că, pentru cei din Mazara, noi suntem un fel de entitate coborâtă direct din istorie, un fel de moștenire genetică. Practic, suntem de-ai casei. De exemplu, Al-Iman al-Mazari, întemeietorul școlii juridice maghrebiene, s-a născut aici, la Mazara, la fel ca și filologul Ibn al-Birr, care a fost surghinuit din oraș în anul 1068 pentru că-i plăcea mai multișor vinul. În esență însă, explicația constă în faptul că locuitorii din Mazara sunt oameni ai mării. Iar oamenii mării au foarte mult bun-simț, înțeleg mai bine decât oricine altcineva ce înseamnă să fii cu picioarele pe pământ. Apropo de mare: știți că vasele de pescuit de aici au echipaje mixte, alcătuite atât din sicilieni, cât și din tunisieni?

   - Aveți o funcție oficială aici, în oraș?

   - A, nu, și-i mulțumesc bunului Dumnezue că m-a scăpat de titluri oficiale. Aici, totul merge ca pe roate tocmai pentru că nimic nu îmbracă o formă oficială. Eu, de exemplu, sunt învățător de școală primară, însă sunt totodată și puntea de legătură dintre comunitatea noastră și autoritățile locale. Să vă mai dau un exemplu de bun-simț: un director de școală ne-a cedat câteva săli de clasă, iar noi, profesorii, am trecut marea de la Tunis până aici, creând propria noastră școală. Însă inspectoratul școlar, entitatea oficială adică, nu este la curent cu această situație.

   Cartierul părea o porțiune din Tunis, decupat și mutat bucată cu bucată în Sicilia. Fiind vineri - zi de repaus - magazinele erau închise, însă chiar și așa, pe străduțele înguste viața era la fel de colorată și vivace. Întâi de toate, Rahman îl duse să viziteze uriașa baie publică, locul tradițional de socializare a arabilor din oraș, după care intrară într-o cafenea orientală, să fumeze narghilea. Trecură apoi prin fața unui fel de depozit gol, unde un bătrân cu expresie gravă pe chip, așezat turcește direct pe pardoseală, citea și comenta o carte. În fața sa, așezați pe pardoseală la fel ca și el, vreo 20 de băiețandri numai ochi și urechi.

   - Este muftiul nostru, care le tălmăcește celor mici Coranul, îi explică Rahman, dând să-și continue drumul.

   Montalbano îl prinse de braț, oprindu-l. Era impresionat de atenția concentrată a copilandrilor, de religiozitatea acestora, care, odată ieșiți din clădire, aveau să se dezlănțuie, vociferând și busculându-se la joacă.

   - Ce anume le citește?

   - Sura al XVIII-a, a peșterii.

   Montalbano simți - și nu știu să explice cauza - o ușoară furnicătură pe șira spinării.

   - A peșterii?

   - Da, al-kahf, a peșterii. Sura zice așa: că Dumnezeu, ascultând ruga mai multor tineri care nu voiau să se îndepărteze de religia cea adevărată, i-a adunat într-o peșteră, făcându-i să cadă într-un somn lung și adânc. Și pentru ca întunericul din peșteră să fie de nepătruns, Dumnezeu a schimbat cursul Soarelui. Tinerii au dormit vremei de 309 ani. Cu ei se afla și un câine, plasat în fața intrării în poziție de veghe, așezat pe labele din spate și cu...

   Se întrerupse brusc, dându-și seama că Montalbano devenise galben precum ceara la față, deschizându-și și închizânduși ritmic buzele, ca și cum ar fi rămas dintr-odată fără aer.

   - Domnule, ce-i cu dumneavoastră? Vă simțiți rău, domnule? Vreți să chem un doctor? Domnule?

   Montalbano însuși era speriat de propria reacție: se simțea slăbit, capul îi vâjâia, picioarele-i deveniseră ca de brânză. Fără doar și poate - își spuse - că nu se refăcuse încă complet după rana de glonț din șold și după operație.

   În jurul lui Rahman și al comisarului se strânse imediat un mic alai. Profesorul dădu câteva ordine scurte: unul dintre arabi se făcu nevăzut, întorcându-se cu un pahar de apă, în vreme ce un al doilea apăru ducând un scaun din nuiele pe care Montalbano - care se simțea ridicol - fu așezat cu forța. Paharul cu apă îl făcu să-și revină.

   - Cum se spune în limba voastră: Dumnezeu e mare și milostiv?

   Rahman traduse. Montalbano se forță să imite sunetul cuvintelor arăbești, micul alai râse de pronunția sa, însă îi repetară în cor vorbele.

   Rahman împărțea un apartament cu un coleg de-al său mai în vârstă, El Madani, pe care-l găsiră acasă.

   Rahman prepară pentru toți un ceai de mentă, în vreme ce Montalbano explica motivele stării sale de rău de mai devreme. Rahman habar n-avea despre descoperirea celor doi tineri uciși de la crasticeddru, însă El Madani  auzise vorbindu-se despre întâmplare.

   - Aș vrea să profit de amabilitatea dumneavoastră - spuse comisarul - ca să vă întreb în ce măsură obiectele descoperite lângă cadavrele din peșteră corespund perceptelor descrise în sura respectivă. Asupra câinelui, nu am niciun dubiu.

   - Numele câinelui este Kytmyr - zise El Madani - însă i se mai spune și Quotmour. Știați, de exemplu, că la persani câinele acela este patronul corespondenței?

   - Revenind la sura, se pomenește ceva acolo despre o ulcică cu bani?

   - Nu, nu-i nicio ulcică, pentru simplu motiv că tinerii adormiți își țineau banii în buzunare. Când s-au trezit, i-au dat unuia mai multe monede și l-au trimis să cumpere bucate din cele mai alese. Le era foame. Însă solul lor a fost dat de gol de faptul că monedele nu numai că ieșiseră din circulație, ci valorau o avere. Iar oamenii locului, dornici să pună mâna pe tezaur, îl urmăresc până la peșteră. Și astfel, tinerii sunt descoperiți.

   - Și totuși - i se adresă Montalbano lui Rahman - ulcica se explică în cazul de care mă ocup eu prin aceea că tinerii de la crasticeddru au fost depuși în peșteră complet dezbrăcați. Prin urmare, monedele trebuiau puse undeva.

   - De acord - interveni El Madani - însă nu scrie nicăieri că tinerilor din Coran le-ar fi fost sete. Prin urmare, recipientul pentru apă găsit de dumneavoastră nu are nimic de-a face cu sura.

   - Cunosc multe legende despre adormiți - întări Rahman spusele celuilalt - însă în niciuna nu se vorbește despre apă.

   - Ce spune sura despre numărul celor adormiți în peșteră?

   - Nu precizează, probabil că numărul nu era prea mare importanță: 3-4-5-6, excluzând câinele. Cu timpul, în credința populară s-a statornicit că ar fi fost 7 adormiți, cu câinele.

   - Dacă vă este de folos, aflați că sura respectivă preia o legendă creștină, cea a adormiților din Efes, completă El Madani.

   - De asemenea, mai există și o dramă egipteană modernă, Ahl al-kahf, Oamenii peșterii adică, a scriitorului Tawfiq al-Hakim. Acolo, tinerii creștini persecutați de împăratul Decius cad într-un somn profund, trezindu-se apoi în vremea lui Teodosie al II-lea. Tinerii sunt în număr de 3, iar câinele este din nou acolo.

   - Prin urmare - concluzionă Montalbano - cel care a depus cadavrele în grota de la crasticeddru cunoștea perceptele Coranului, dacă nu cumva și piesa acestui scriitor egiptean.

   - Alo, domnul director? Montalbano sunt. Vă sun de la Mazara del Vallo, iar de aici urmează să dau o fugă la Marsala. Scuzați-mi, deci, graba, însă vreau să-mi lămuriți o chestiune foarte importantă. Spuneți-mi, Lillo Rizzitano vorbea arăbește?

   - Lillo? Da` de unde!

   - Nu-i posibil să fi studiat limba arabă la facultate?

   - Exclus.

   - În ce specializare s-a licențiat?

   - În limba italiană, cu profesorul Aurelio Cotroneo. Parcă mi-a spus și care a fost subiectul lucrării de licență, însă am uitat.

   - Avea vreun prieten arab?

   - Din câte știu eu, nu.

   - Existau arabi la Vigata între `42 și `43?

   - Domnule comisar, arabii s-au stabilit aici pe vremea când dominau lumea, însă de întors, s-au întors abia în zilele noastre, și au făcut-o de sărăcie, nu în calitate de stăpâni, ca atunci. Pe vremea războiului nu, nu erau arabi aici. Scuzați-mă totuși că vă întreb, da` ce v-or făcutără arabii ăștia, dom` comisar?

   Se lăsase deja seara când plecară spre Marsala. Livia era mulțumită și foarte entuziasmată: întâlnirea cu soția lui Valente îi făcuse o reală plăcere.

   La prima bifurcație, în loc să se încadreze spre dreapta, Montalbano viră la stânga. Livia observă greșeala, iar comisarul se văzu nevoit să execute o manevră dificilă de întoarcere. La a doua răscruce, probabil ca să păstreze simetria cu greșeala precedentă, Montalbano procedă exact invers: în loc s-o ia la stânga, viră la dreapta, fără însă ca de data aceasta Livia, pătrunsă de propria-i perorație, să-și mai dea seama de eroare.

   Câteva minute mai târziu, constatau uluiți că intrau din nou în Mazara. Livia explodă.

   - Da` câtă răbdare cred că mai am eu cu tine, măi, omule?

   - Ma magari tu potevi addunaritini*!

   *ai fi putut și tu să-ți dai seama

   - Tu să nu-mi vorbești mie în siciliană, ne-am înțeles?! Vezi că n-ai cuvânt? Înainte să plecăm din Vigata, mi-ai promis că-ți vei goli mintea de gânduri, și când colo continui să macini la nenorocitele alea de cazuri ale tale.

   - Iartă-mă, iartă-mă.

   Următoarea jumătate de oră conduse cu foarte mare atenție, apoi gândurile începură din nou mișelește să-i dea ghes: într-adevăr, câinele se potrivea, ulcica plină cu bani se potrivea și ea, însă amorfa nu. Oare de ce?

   Nu reuși nici măcar să înfiripe începutul unei ipoteze, când farurile unui camion care venea din față clipiră repetat, semnalându-i că rula pe contrasens: înțelese pe loc că o ciocnire frontală s-ar fi sfârșit rău de tot. Trase brusc de volan, într-un gest disperat acompaniat de urletele Liviei și de claxoanele furioase ale camionului. O vreme, patinară pe un câmp proaspăt arat, apoi mașina se opri cu o bufnitură violentă într-un șanț.

   Nu scoaseră niciun cuvânt, însă o auzi pe Livia respirând greu. Deodată, Montalbano se îngrozi la gândul spectacolului ce avea să urmeze de îndată ce femeia își va fi revenit în simțiri. Împins de o pornire mișelească, își împreună cucernic mâinile, cerșind milă și înțelegere.

   - Știi, n-am vrut să ți-o mărturisesc mai devreme să nu te sperii, însă trebuie să știi că imediat după prânz mi s-a făcut brusc rău. Atât de rău, încât....

   Ceea ce a urmat a fost o mixtură între o tragedie antică și un film cu Stan și Bran.

   Mașina nu se clintea din loc nici dac-ar fi cuplat-o direct în viteza a patra, în vreme ce Livia se închise într-o muțenie plină de dispreț; în cele din urmă, Montalbano renunță la gândul de a mai scoate mașina din șanț, de teamă să nu se gripeze motorul. Luă bagajele în spate și o apucă la pas pe marginea șoselei, urmat la distanță de câțiva metri de Livia. Unui șofer i se făcu milă de cei doi năpăstuiți, opri în dreptul lui și îi duse la Marsala. O lăsă pe Livia la un hotel, se duse la comisariat, se legitimă și, cu ajutorul unui agent, îl trezi pe un localnic, proprietarul unei platforme de tractat mașini.

   Una peste alta, abia pe la ora 4 dimineața ajunse să se întindă în pat lângă Livia, care dormea un somn agitat.

22

   Ca să fie iertat, Montalbano își propuse să fie afectuos, răbdător, mereu surâzător și obedient. Și chiar reuși, până-ntr-acolo încât Liviei îi reveni buna dispoziție: Mozia o lăsă fără glas, se minună de strada scufundată cu câțiva centimetri sub nivelul mării, care lega insulița de coasta vestică a Siciliei, o fermecă pardoseala de mozaic a unei vile străvechi, realizată cu pietricele de râu albe și negre.

   - Aici este tophet-ul - o înștiință ghirul - aria sacră a fenicienilor. Pe vremea aceea nu existau clădiri, iar ritualurile se desfășurau în aer liber.

   - Vorbiți despre obiceiurile de sacrificii închinate zeilor, nu-i așa?

   - Închinate zeului, o corectă ghidul. Zeului Baal Hammon. Fenicienii obișnuiau să-și sacrifice primul născut: îl strangulau, îi dădeau foc, apoi îi așezau rămășițele într-un vas pe care-l îngropau în pământ, sub un obelisc. Numai aici, în locul acesta, au fost găsite peste 700.

   - Oh, Doamne! exclamă Livia.

   - Doamna mea, ascultați-mă pe mine, locul acesta nu era propice pentru copii. Când amirarul Leptin a cucerit insula în numele lui Dionisos al Siracuzei, băștinașii și-au căsăpit fiii înainte să se dea prinși. Și uite așa, oricum am da-o, soarta vrea ca aici, la Mozia, picciliddri să aibă zile fripte.

   - Hai să plecăm, spuse Livia. Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre o astfel de lume.

   Hotărâră să se oprească la Pantalleria, unde rămaseră vreme de 6 zile: în sfârșit, 6 zile fără dispute, fără ciorovăieli.

   Era locul cel mai potrivit în care Livia să-l întrebe, într-o noapte:

   - De ce nu ne căsătorim noi doi?

   - Chiar așa, de ce nu?

   Hotărâră cu înțelepciune să mediteze pe îndelete la asta; la urma urmelor, cea care trebuia să-și muncească mai mult mintea era Livia, pentru că ea era cea care și-ar fi părăsit casa de la Boccadasse, fiind nevoită să se adapteze la alte ritmuri de viață.

   Nici nu decolă bine avionul care o ducea pe Livia înapoi acasă, că Montalbano se și repezi la un telefon public, sunându-l la Montelusa pe prietenul său Zito. Îl întrebă de numele unei persoane anume și primi pe loc atât răspunsul, cât și numărul de telefon al acesteia, din Palermo. Se hotărî să sune imediat.

   - Domnul profesor Riccardo Lovecchio?

   - Eu sunt.

   - Un prieten comun, Nicolo Zito, mi-a dat numărul dumneavoastră de telefon.

   - Ehe, ce mai face Omu` Roș`? A trecut mult de când n-a mai dat niciun semn de viață.

   La megafoane, o voce îi invita pe pasagerii zborului de Roma să se îndrepte spre poarta de îmbarcare. Îi veni o idee.

   - Nicolo e bine, sănătos și vă transmite salutări. Uitați ce-i, domnule profesor, numele meu este Montalbano, acum sunt la aeroportul de la Punta Raisi și am la dispoziție maxim 3 sau 4 ore înainte să mă urc din nou în avion. Trebuie neapărat să stau de vorbă cu dumneavoastră despre un subiect delicat.

   Vocea din megafoane repetă invitația, ca și cum s-ar fi raliat brusc interesului comisarului, care avea nevoie de răspunsuri limpezi și imediate.

   - Ascultați, nu cumva sunteți comisarul Montalbano din Vigata, cel care i-a găsit pe cei doi tineri asasinați în peșteră? Da, dumneavoastră sunteți? Ia te uită ce coincidență! Știți că voiam și eu să vă caut într-una din zilele astea? Haideți, poftiți acasă la mine, vă aștept, notați adresa.

   - Eu, de exemplu, dormii o dată 4 zile și nopți la rând, fără să mănânc și să beau ni`ca. Adevărat îi că la o asemenea repriză de somn au concurat atunci vreo 20 de joint-uri, 5 numere de dat la buci și o scatoalcă în moalele capului primită de la polițiști. Era în `68. Mama s-a speriat rău atunci, a vrut să cheme un medic, crezându-mă căzut în comă profundă.

   Profesorul Lovecchio avea aerul unui funcționăraș de bancă, nu-și arăta cei 45 de ani, având o minusculă sclipire de nebunie în ochi. Duhnea deja a whisky sec, deși ceasul arăta abia ora 11.

   - Nu, în visul meu n-a existat nimic miraculos, continuă Lovecchio. Ca să atingi nivelul miracolului trebuie să depășești cel puțin 20 de ani de somn. Tot în Coran, în sura a doua mi se pare, stă scris că un oarecare, identificat ulterior de comentatori drept Ezra, a dormit vreme de 100 de ani. În schimb, profetul Salih a bifat 20 de ani de somn, și tot într-o grotă care nu este, să recunoaștem un loc prea comod pentru odihnă. Nici evreii nu s-au lăsat mai prejos: în Talmudul lor, se laudă cu un oarecare Hammaagel, care a tras un pui de somn ce a durat 70 de ani, locul fiind, bineînțeles, tot o peșteră. Ca să nu mai vorbim despre greci. Epimenide, de exemplu, s-a trezit după 50 de ani de dormit într-o peșteră. În sfârșit, pe vremea aceea erau suficienți o grotă și unu` mort de somn pentru a se împlini un miracol. Apropo de cei doi tineri descoperiți de dumneavoastră cât au dormit?

   - Din `43 până în `94, cam 50 de ani.

   - Suficient ca să poată fi treziți. Credeți oare că logica lucrurilor s-ar complica dacă v-aș spune că în arabă se folosește un singur verb pentru „a dormi” și „a muri”? Sau că tot un singur termen se utilizează pentru verbele „a se trezi” și „a învia”?

   - Domnule profesor, rămân pur și simplu fermecat de discursul dumneavoastră, însă vă amintesc că trebuie să prind avionul, am foarte puțin timp la dispoziție. Spuneți-mi, de ce intenționați să luați legătura cu mine?

   - Ca să vă spun să nu vă lăsați dus de nas de câine. Adică de faptul că statueta câinelui vine în contradicție cu amorfa și viceversa. M-ați înțeles?

   - Deloc.

   - Vedeți dumneavoastră, legenda adormiților nu are origini orientale, ci creștine. În Europa a fost introdusă de Gregoire de Tours. El vorbește despre 7 tineri din Efes care, încercând să scape de persecuțiile anticreștine ale lui Decius, se refugiază într-o grotă, iar Domnul Iisus îi adoarme. Peștera din Efes chiar există, puteți citi despre ea în enciclopedia Treccani. Deasupra ei s-a construit pe vremuri un sanctuar, care însă ulterior a fost demolat. Trebuie însă să știți că legenda creștină spune că acolo, în peșteră, exista un izvor. Prin urmare, când s-au trezit, tinerii și-au potolit mai întâi setea și abia pe urmă l-au trimis pe unul din ei să caute hrană. Însă nici în legenda creștină, nici în restul variantelor sale europene nu se pomenește nimic despre vreun câine. Acest câine, pe nume Kytmyr, este o pură invenție poetică a profetului Mahomed, care iubea animalele într-o asemenea măsură, încât o dată și-a tăiat mâneca hainei doar ca să nu trezească motanul care dormea pe ea.

   - M-ați pierdut pe drum.

   - N-aveți de ce să vă pierdeți, domnule comisar. Voiam de fapt să vă spun că amorfa din mormântul descoperit de dumneavoastră a fost pusă acolo ca să simbolizeze izvorul din peștera de la Efes. Concluzia: amorfa aparținând legendei creștine poate sta laolaltă cu câinele - o invenție poetică a Coranului - doar dacă avem în vedere o viziune globală a tuturor variantelor prin care diferite culturi și-au adus contribuția la legendă... După părerea mea, autorul scenografiei din grotă este cineva care, prin natura propriilor studii...

   La fel ca în cărțile de benzi desenate, Montalbano simți limpede cum în creier i se aprinsese un beculeț.

   În fața Departamentului Antimafia frână cu un scrâșnet de roți atât de violent, încât plantonul dădu semne de panică, luând poziție de tragere.

   - Sunt comisarul Montalbano! strigă, fluturând spre celălalt permisul de conducere - primul act care-i picase în mână.

   Gâfâind, trecu în fugă pe lângă un al doilea agent, pus probabil acolo în calitate de ușier.

   - Anunță-l pe domnul De Diminicis că urcă la el comisarul Montalbano. Repede, repede!

   Îl lift, profitând că nu-l vede nimeni, Montalbano își răvăși părul, își slăbi vizibil nodul cravetei și-și desfăcu nasturele de la guler. Se întrebă dacă nu era cazul să-și scoată nițel și cămașa din pantaloni, însă renunță la idee, părându-i-se o exagerare.

   - De Dominicis, mi-a ieșit! exclamă, cu răsuflarea întretăiată, închizând ușa în urma sa.

   - Pe unde? întrebă De Dominicis, alarmat de înfățișarea comisarului și sărind din fotoliul aurit aflat în mijlocul biroul, aurit și el.

   - Dacă mă ajuți în cazul ăsta, îți jur că te fac parte într-o anchetă care...

   Se opri brusc și-și duse mâna la gură, ca și cum ar fi fost pe cale să scape o taină îngrozitoare.

   - Despre ce-i vorba? Dă-mi măcar un indiciu!

   - Nu pot, crede-mă pe cuvânt, nu pot!

   - Spune-mi, ce trebuie să fac?

   - În seara asta, până cel târziu la miezul nopții, vreau să știi care a fost tema lucrării de licență la limba italiană a lui Calogero Rizzitano. Profesorul lui era un anume Cotroneo, parcă așa-l chema. De licențiat, Rizzitano trebuie să se fi licențiat la sfârșitul lui `42. Uite care-i treaba, De Dominicis, subiectul acestei lucrări de licență este cheia întregii anchete, îi putem da o lovitură mortală lui...

   Se întrerupse din nou, se holbă la celălalt și-l întrebă înspăimântat:

   - N-am dat niciun nume, nu-i așa?

   Agitația lui Montalbano îl molipsi și pe De Dominicis.

   - Cum să procedez, dă-mi o idee?! Probabil că erau mii de studenți în perioada aceea! Și cine știe dacă nu cumva documentele s-au pierdut...

   - Ce tot spui acolo? De unde atâtea mii, dac-or fi fost câteva zeci de studenți. Pe vremea aceea, tinerii erau în mare lor majoritate pe front. E floare la ureche, ce mai la deal, la vale?

   - În cazul ăsta, de ce nu te ocupi dumneata?

   - Sunt sigur că m-am face să pierd o groază de timp cu chichițe birocratice. Însă vouă, celor de aici, vă sunt deschise toate ușile.

   - Unde dau de dumneata?

   - Acum dau fuga înapoi, la Vigata, trebuie să urmăresc o pistă importantă. Sună-mă imediat cum afli ceva. A, încă ceva: să mă suni acasă, nu la birou. La comisariat s-ar putea să se fi infiltrat o cârtiță.

   Așteptă telefonul lui De Dominicis până seara târziu, însă acesta nu veni. Nu își făcu griji: era sigur că De Dominicis mușcare momeala. Probabil însă că nici lui nu-i fusese prea ușor să se descurce prin toate hățișurile birocratice.

   A doua zi dimineață avu plăcerea s-o revadă pe Adelina, menajera.

   - De ce n-ai dat niciun semn de viață zilele trecute?

   - Cum adicătelea de ce? Pen` că lu` don`șorica nu-i miroasă bine să mă vază pe-aici când vine `mneaei încoa`.

   - Bine, și de unde ai știut că Livia a plecat?

   - Aflai din sat.

   La Viagta, toată lumea știa totul despre toată lumea.

   - Ce-mi faci de mâncare azi?

   - Paste cu sardine, iar la felu` doi caracatiți alla carrattera.

   Delicios, însă criminal pentru ficat. Montalbano o îmbrățișă.

   Spre prânz, sună telefonul, iar Adelina, care trecuse la curățenia casei - cu scopul nedeclarat, dar evident, de a șterge orice urmă a trecerii Liviei - se duse să răspundă.

   - Dutturi, întreabă de `mneavoastră unu` Di Duminică.

   De pe verandă, unde se așezase comod ca să recitească „Pylon” de Faulkner, Montalbano se repezi în casă.

   Înainte să apuce receptorul, stabili rapid un plan de acțiune prin care să scape de sâcâiala lui De Dominicis imediat ce va fi aflat informația.

   - Da? Alo? Cu cine vorbesc? întrebă el cu o voce obosită în care se întrezărea o undă de dezamăgire.

   - Ai avut dreptate, a fost floare la ureche. Calogero Rizzitano s-a licențiat magna cum laudae pe 13 noiembrie 1942. Ia-ți un pix, că titlu-i lung.

   - Așteaptă, poate găsesc ceva de scris. De parc-ar mai conta, zău așa.

   De Dominicis prinse din zbor nota de dezamăgire din vocea celuilalt.

   - Ce-i cu tine, ce s-a-ntâmplat?

   Complicitatea într-un caz complex ca acela îl îndreptățea pe De Dominicis să treacă de la „dumneata” la „tu”.

   - N-am reușit să aflu mai devreme, crede-mă pe cuvânt.

   - Bine, bine. Hai, dictează.

   - „Folosirea idiomului macaronic în reprezentarea teatrală sacră Cei Șapte Adormiți de Anonim, secolul XVI”. Explică-mi totuși și mie ce are de-a face maifa cu un titlu...

   - Are, are, și-ncă cum! Numai că acum, din cauza ta, nu-mi mai este de niciun folos. Știi ceva? Nici măcar nu-ți mulțumesc.

   Puse receptorul în furcă și, de bucurie, explodă într-un fel de nechezat ascuțit. În secunda următoare, din bucătărie se auziră o bufnitură puternică și zgomot de veselă făcută țăndări: se vedea treaba că Adelina se speriase și căzuse în timp ce-și făcea de treabă cu farfuriile.

   Montalbano țâșni pe verandă, sări peste balustradă pe nisipul plajei, făcu un salt acrobatic, apoi roata, o a doua săritură și din nou roata. Cel de-al treilea salt acrobatic însă nu-i mai reuși: se prăbuși epuizat în nisip.

   De pe verandă, Adelina se repezi spre el lamentându-se:

   - Madunnuzza sfântă! Apăi `mneata ești bine dus cu sorcova! Dacă-ți rupseși osu` claviculei, eu ce-o să mă fac acu`?

   Scrupulos față de propria persoană cum era, Montalbano se urcă la volan și se îndreptă spre biblioteca provincială din Montelusa.

   - Caut o anumită reprezentare teatrală sacră, o anunță el pe directoare, o cunoștință de-a sa.

   Femeia îl privi vexată, preferând însă să nu-i răspundă.

   - Tot ce avem - spuse - sunt două volume de D`Ancona și alte două de De Bartholomaeis. Din păcate, nu vi le putem împrumuta, va trebui să le consultați aici.

   Descoperi „Reprezentarea celor Șapte Adormiți” în volumul al doilea al antologiei lui D`Ancona. Un text scurt, naiv. Probabil că teza de licență a lui Lillo se dezvoltase în jurul dialogului celor doi doctori eretici, care se exprimau într-o latină macaronică foarte amuzantă. Însă ceea ce-l interesa de fapt pe comisar se găsea în lunga prefață scrisă de D`Ancona. Era totul acolo, de la citarea surei a XVIII-a din Coran, până la lungul drum al legendei prin cultura țărilor europene și africane, cu mutațiile și variantele sale.

   Profesorul Lovecchio avea dreptate: dacă s-ar fi ghidat doar după sura coranică ar fi sfârșit într-un hățiș fără ieșire. Legenda trebuia completată cu variațiunile datorate altor culturi.

   - Vreau să construiesc o ipoteză și am nevoie de părerea dumneavoastră, le spuse Montalbano directorului Burgio și soției acestuia după ce-i puse la curent cu ultimele sale descoperiri. Amândoi mi-ați spus, cu foarte multă convingere, că Lillo o considera pe Lisetta drept sora sa mai mică, la care ținea, cum s-ar zice, ca la ochii din cap. Așa-i?

   - Da, răspunseră bătrânii în cor.

   - În regulă. Acum vă adresez următoarea întrebare: credeți că Lillo ar fi fost capabil să-i ucidă pe Lisetta și pe tânărul ei iubit?

   - Nu, răspunseră cei doi soți fără să stea nicio clipă pe gânduri.

   - Și eu sunt de aceeași părere, spuse Montalbano. Și asta pentru că, în opinia mea, Lillo însuși a fost cel care le-a dus cadavrele în peșteră, creându-le, ca să spun așa, condițiile unei presupuse resurecții. Pentru că ucigașii, nu-i așa, nu vor în niciun caz ca victimele lor să mai învie vreodată.

   - Prin urmare? îl iscodi dom` director.

   - După părerea dumneavoastră, cum ar fi reacționat Lillo dacă Lisetta, aflată într-o situație limită, i-ar fi cerut s-o găzduiască împreună cu iubitul ei la vila Rizzitano?

   Doamna răspunse fără să stea pe gânduri.

   - Ar fi făcut orice i-ar fi cerut Lisetta.

   - În cazul acesta, haideți să ne imaginăm ce s-a întâmplat în zilele acelea din iulie. Lisetta fuge de la Serradifalco, ajunge într-un suflet la Vigata și se întâlnește cu Mario Cunich, iubitul ei care dezertează - sau, mai bine zis, se îndepărtează pentru o vreme de nava unde era încartiruit. Însă cei doi nu știu unde s-ar putea ascunde: acasă la Lisetta ar fi ca și cum ar intra direct în bârlogul lupului, fiind primul loc în care i-ar căuta tatăl Lisettei. Atunci, ea cere ajutorul verișorului său Lillo Rizzitano, știind că el n-ar putea s-o refuze. Acesta îi găzduiește la vila familiei sale de la poalele muntelui Crasto, unde locuiește singur întrucât ceilalți sunt plecați care-ncotro. Cine și de ce i-a omorât pe cei doi îndrăgostiți nu știm, și probabil că n-o să aflăm niciodată. Însă nu există nicio îndoială asupra faptului că cel ce i-a înmormântat în peșteră a fost Lillo, întrucât a urmat pas cu pas atât versiunea creștină, cât și pe cea coranică a legendei. În ambele cazuri, cei adormiți se trezesc la un moment dat. Ce vrea să însemne toată scenografia asta? Ce vrea să ne comunice Lillo? Vrea oare să ne transmită că îndrăgostiții dorm și că într-o zi se vor trezi, ori îi va trezi cineva? Ori poate că tocmai asta speră, să apară cineva în viitor care să-i descopere, să-i trezească. Întâmplător, cel care i-a descoperit, care i-a trezit, am fost eu. Însă, credeți-mă pe cuvânt că mi-aș fi dorit tare mult să nu-mi dau seama de existența acelei peșteri.

   Era sincer, iar cei doi bătrâni îl înțeleseră.

   - Eu, unul, aș putea foarte bine să mă opresc cu cercetările aici, reușind să-mi satisfac curiozitățile personale. Într-adevăr, îmi mai lipsesc câteva răspunsuri, însă una peste alta datele pe care le am sunt mai mult decât relevante pentru mine. Așadar, cum spuneam, aș putea foarte bine să mă opresc.

   - Or fi, nu zic, datele relevante pentru dumneavoastră - interveni doamna Angelina - însă eu, una, tare aș vrea să dau ochii cu ucigașul Lisettei.

   - Dac-ar fi să-l vezi, l-ai vedea doar în fotografii - punctă ironic dom` director - pentru că la atâția ani câți au trecut de atunci există 99% șanse ca asasinul să fi murit de mult de bătrânețe.

   - Acum, hotărârea vă aparține, zise Montalbano. Ce fac? Merg mai departe? Decideți dumneavoastră, pentru că de această crimă nu-i mai pasă nimănui nici cât negru sub unghie. Probabul că reprezentați unicul fir de legătură pe care cei doi morți o mai au cu această lume.

   - Eu zic să continuați, spuse doamna Burgio, la fel de pornită.

   - Și eu la fel, i se alătură dom` director, după o scurtă pauză.

   Ajunse la ieșirea spre Marinella și, în loc să vireze spre casă, își continuă drumul - ca și cum aceasta ar fi fost dorința mașinii - de-a lungul litoralului.

   Traficul era lejer, așa că în numai câteva minute ajunse la poalele muntelui Crasto. Se dădu jos și începu să urce la picior poteca spre crasticeddru. În fața intrării în peștera unde descoperise depozitul de arme se așeză pe iarbă și-și aprinse o țigară. Rămase să contemple asfințitul, însă mintea îi lucra febril; avea presentimentul - tainic, extrasenzorial aproape - că Lillo era încă în viață, însă cum ar fi putut oare să-l facă să se arate, să-l scoată din bârlog?

   Când umbrele serii începură să pună stăpânire pe tot locul, dădu să se întoarcă la mașină, însă privirea i se opri asupra uriașei găuri negre din peretele stâncos al muntelui: intrarea în tunelul rămas neterminat, închisă cu scânduri și bârne groase de lemn. Imediat lângă gura tunelului se vedea o baracă veche de tablă, în apropierea căreia fuseseră înfipți în pământ doi stâlpi ce susțineau o pancartă.

   Picioarele îi zvâcniră brusc într-acolo, înainte chiar de a primi ordin de la creier. Când ajunse acolo, gâfâia din greu, iar șoldul începuse să-l doară din cauza efortului. Pe pancartă stătea scris: ANTREPRIZA DE CONSTRUCȚII GAETANO NICOLOSI & FIUL - PALERMO - VIA LAMARMORA 33 - TITLUL LUCRĂRII: CONSTRUCȚIE TUNEL CIRCULABIL - DIRECTOR DE LUCRĂRI: ING. COSIMO ZIRETTA - ASISTENT: SALVATORE PERRICONE. Urmau apoi alte precizări care însă pe Montalbano nu-l interesau.

   Se încumetă la un al doilea sprint, de data aceasta până la mașină, și demară cu scrâșnet de roți spre Vigata.

23

   La antrepriza de construcții Gaetano Nicolosi & fiul - numărul de telefon îl obținuse de la Informații - nu răspundea nimeni. Se făcuse târziu, probabil că birourile eram acum pustii.

   După o scurtă pauză în care se răcori înjurând de toți sfinții, ceru de la Informații numărul de telefon al inginerului Cosimo Ziretta, presupunând că acesta era, la rândul său, din Palermo. Îl găbji.

   - Uitați care-i problema: sunt comisarul Montalbano de la Vigata. Vreau să-mi spuneți cum ați făcut expropierea.

   - Care expropiere?

   - Expropierea terenurilor peste trebuiau să treacă șoseaua și tunelul pe care ați început odată să le construiți aici, prin părțile noastre.

   - Păi, nu ține de competența noastră. Eu mă ocup numai de lucrări, atât. Mai bine zis, mă ocupam, până când a sosit o circulară care a oprit totul.

   - Și atunci, cu cine ar trebui să vorbesc?

   - Cu cineva de la antrepriză.

   - Am sunat, nu răspunde nimeni.

   - Atunci, cu commendatore Gaetano sau cu fiul dumnealui Arturo. Asta când ies de la Ucciardone, de la închisoare.

   - A, da?

   - Da. Extorcare și corupție.

   - Ziceți că nu-i nicio speranță?

   - Doar în clemența judecătorilor, poate că le dau totuși drumul peste vreo 5 ani. Nu, glumesc. Ascultați, încercați să luați legătura cu avocatul firmei, Di Bartolomeo îl cheamă.

   - Aflați, domnule comisar, că practica expropierilor nu care în sarcina antreprizei. Este de competența primăriei pe raza căreia se execută lucrarea.

   - Și rostu` `mneavoastră care mai e, atunci?

   - Asta nu vă privește.

   Și avocatul îi închise telefonul în nas.

   Cam urzicat dom` avocat Di Bartolomeo - își zise Montalbano. Probabil că rostu` `mnealui era să le păzească curu` lu` Nicolosi tatăl & fiul de victimele pungășiilor lor, numa` că de data asta nu-i ieșise pasiența.
..........................................