Câinele de teracotă, Andrea Camilleri

 1-6

1

            După cum se prezentaseră zorii la raport, ziua se anunța smeusa, adicătelea acu` soare cu dinți, acu` stizzichii de ploaie ca gheața, condimentate cu rafale înfoiate de vânt.

   Una dintre acele iurnate în care ăi de-i făcu mumă-sa cu toane după cum îi vreme afară simt prefacerea nu numa`-n oase, da` și-n cirriveddro, arătându-se șovăitori și-n gânduri, și-n mișcări - oarecum cum se-ntâmplă cu flamurile ori cocoșii de tablă de pe acoperișuri, care se-nvârt ori la stânga ori la dreapta, după cum adie vântul.

   Comisarul Montalbano aparținea dintotdeauna acestei categorii de nefericiți ai sorții, moștenind-o pe mumă-sa - care fusese învrâstată rău, închizându-se adesea-n odaie, la întuneric, de tare ce-o durea capul (restul din casă mergeau atunci pe vârfuri și vai de ăl de-ndrăznea să facă tărăboi). În schimb, fie viforniță, fie timp frumos, tătâne-su tot sănătos umbla (și la fel de îngândurat - ploaie, soare, ce-o fi fost).

   Nici de data asta, comisarul nu-și dezminți propriile metehne: la început, făcu întocmai cum i se ceruse, oprind mașina la kilometrul 10 pe șoseaua Vigata-Fela, însă peste o secundă se răzgândi, dădu să repornească motorul și să facă stânga-mprejur spre casă, lăsând baltă întreaga operațiune. În cele din urmă, izbuti să se stăpânească, parcă într-un loc mai puțin vizibil și scotoci în torpedou după pistol, pe care de obicei se ferea să-l poarte. Nu reuși însă să-și ducă gestul la bun sfârșit: rămase încremenit, cu privirea ațintită asupra armei.

   „Măiculiță sfântă, apăi chiar adevărat îi, zău așa!” își zise.

   Cu o seară în urmă, înainte ca telefonul primit de la Gege Gullotta să declanșeze tot acel mutuperio, tot balamucu` în care acu` era intrat pân` la gât (Gege era un mic traficant de droguri ușoare care ținea și un bordel în aer liber, cunoscut sub numele de mannara - „la stână”), comisarul își trecea vremea citind un roman polițist al unui autor catalan, care nu numa` că-i punea glagoria la treabă, da` avea și același nume de familie ca el (spaniolizat, într-adevăr) - adicătelea Monalban.

   O frază îi atrăsese în mod special atenția: „Cu înfățișarea sa de șopârlă de gheață, pistolul părea să doarmă”.

   Își retrase mâna, oarecum îngrețoșat, și închise torpedoul, lăsând șopârla rece dinăuntru să-și continue somnul. La urma urmelor, ar fi putut lua cu el nu unu`, ci 10 pistoale, însă ar fi fost un gest inutil: dacă toată tărășenia în care intrase avea să se dovedească o cursă, o ambuscadă, ăi din casă l-ar fi ciuruit în doi timp și trei mișcări. Trăgea totuși nădejde că, în amintirea celor câtorva de școala primară petrecuți în aceeași bancă și a prieteniei lor ce dăinuia și-n ziua de azi, Gege nu se hotărâse brusc să-l vândă ca pe un porc la tăiere - ca să-și salveze curu` sau din cine știe ce lat motiv - turnându-i o gogoașă oarecare numa` să-l vadă picat în laț.

   De fapt, nu chiar o gogoașă: dacă se dovedea adevărată, întâmplarea avea să se lase cu tam-tam, cu urmări serioase.

   Trase adânc aer în piept și începu să înainteze lent, cu pas pândalnic de copoi, pe poteca pietruită ce se afunda de-a lungul rândurilor e viță-de-vie. Struguri de masă, cu bobul rotund și tare, din soiul căruia-i zicea - numai Dumnezeu știa de ce! - „Italia”. Era singurul soi care prindea rădăcini pe solurile din zonă.

   Căscioara pe două caturi - o odaie jos și o a doua la etaj - se ițea drept pe creasta dealului, ascunsă pe jumătate de 4 măslini sarazini uriași, care o înconjurau în cele patru colțuri. Era întocmai cum îi fusese descrisă de Gege.

   Ușa ferecată și obloanele trase de la ferestre aveau culoarea mâncată de timp; pe tăpșanul din fața intrării trona o tufă uriașă de caper, înconjurată de altele, mai mici, de castravete sălbatic, cu fructe dintre acelea care, abia atinse cu vârful unui băț, plesnesc zgomotos, împroșcând semințe de jur împrejur; un fotoliu de paie desfundat zăcea într-un colț cu picioarele sus; un cazan străvechi de zinc pentru colectarea apei de ploaie pierdea vremea inutil pe acolo, spart și mâncat de rugină. În rest, totul fusese năpădit de iarbă. Locul dădea impresia că era nelocuit de ani bună, însă la mijloc era o simplă aparență înșelătoare: Montalbano avea suficientă experiență să nu se lase păcălit; expert cum era, nutrea convingerea fermă că cineva din casă îl privea cu atenție, cântărindu-i intențiile după gesturile pe care le făcea.

   Se opri la 3 metri de ușă, se dezbrăcă de veston și îl agăță într-unul din măslini, în așa fel încât dinăuntru să se vadă limpede că nu purta armă. Apoi își făcu simțită prezența strigând - fără să ridice prea tare vocea, ca și cum ar fi chemat un prieten să se arate la geam:

   - Ohe! Voi, din casă!

   Niciun răspuns, niciun zgomot, cât de mic. Trase din buzunarul pantalonilor bricheta și pachetul de țigări și-și aprinse una făcându-și palmele căuș și rotindu-se pe jumătate - ca și cum s-ar fi ferit de vânt. În realitate, gestul era menit să-i ofere posibilitatea celui din casă să vadă că n-avea ascunsă nici la spate vreo armă, la fel cum mai devreme oferise vederii pieptul.

   Trase două fumuri, apoi se îndreptă cu pași hotărâți spre ușă și bătu cu pumnul atât de tare, încât își răni monturile în scorojelile întărite, de vopsea veche.

   - Îi cineva acasă au ba? întrebă el din nou.

   La orice s-ar fi așteptat, mai puțin la vocea ironică și calmă care-l surprinse mișelește din spate.

   - Îi, îi. Iacătă-mă-s.

   - Pronto? Pronto? Montalbano? Eu mi-s, Gege sunt.

   - Am înțeles, am înțeles, calmează-te, ho! Ia zi-i, ce mai faci tu, ochișori de miere și zagara?

   - Apăi, bine fac.

   - Ce făcuși în ultima vreme, tot cu gurița, tot cu gurița? Te perfecționași în dat clanțe sau tot sugaci începător ești?

   - Salvu, nu-ncepe iar să mă iei în tărbacă, cum ți-e felu`. Dacă tot te ții de fitile dintr-astea, ar trebui să știi că de dat, nu dau clanțe. Am personal angajat care se ocupă de așa ceva.

   - Bine, da` tu el ești maestru, nu-i așa? Nu le înveți tu pe teardele tale multicolore cum să-și modeleze buzele pe mătrăgână că sa fie mulțumit clientu`?

   - Vorbești ca să te afli în seamă, Salvu, zău așa! Dacă-i de dapt lecții, apăi m-ar învăța ele pe mine, nu invers. La 10 ani, se deprind cu treaba, iar la cinșpe ce îs deja maestre emerite. Uite, am acu` o albaneză de vreo paișpe anișori care...

   - Acu` ce faci? Te puseși pe lăudat?

   - Ascultă, n-am vreme de stat la taclale cu tine. Te sunai pen` că tre` să-ți predau personal ceva, un pachet.

   - La ora asta? Nu putem lăsa pe mâine dimineață?

   - Mâine nu-s în oraș.

   - De știut, știi ce-i în pachet?

   - Apăi, cum să nu știu? Îs mostazzoli cu vermut, făcute așa cum îți plac ție. Sor-mea Mariannina le făcu special pentru tine.

   - Că veni vorba, cum mai stă Mariannina cu ochii?

   - Mult mai bine, să știi. Acolo, în Spania, la Barcelona, doctorii fac minuni, zău așa!

   - Ehe, în Spania, la Barcelona, parcă și scriitorii scriu mai bine!

   - Ce ziseși?

   - Nica. De-ale mele, nu mă lua în seamă. Unde și când ne vedem?

   - La locu` obișnuit, într-o oră.

   Locu` obișnuit era o plajă minusculă numită Puntasecca, o limbă compactă de nisip dosită după o colină de marnă albă, aproape inaccesibilă dinspre uscat, sau, mai bine zis, accesibilă numai pentru Montalbano și Gege (pe vremea când frecventau încă școala primară, descoperiseră o potecă greu de parcurs cu piciorul și, prin urmare, de-a dreptul temerară pentru cei ce se aventurau acolo cu mașina). Puntasecca nu era prea departe de vilișoara de pe țărmul mării, la numai câțiva kilometri de Vigata, în care locuia Montalbano.

   Comisarul nu crezu de cuviință să se grăbească. Însă exact în clipa în care deschise ușa, pregătindu-se să plece, telefonul sună din nou.

   - Ciao, amore! După cum vezi, sunt punctuală. Totul în regulă azi, la serviciu?

   - Da, treburi de rutină, administrative. La tine?

   - Idem. Ascultă, Salvo, m-am gândit bine la ceea ce mi-ai...

   - Livia, scuză-mă că te întrerup. Am foarte puțin timp acum sau mai bine zis n-am deloc. M-am întors din pragul ușii să-ți răspund, pentru că tocmai ieșeam.

   - Atunci, du-te sănătos! Hai, pa!

   Livia închise, iar Montalbano rămase descumpănut, cu receptorul în mână. În clipa următoare își aminti: cu o seară în urmă îi spusese Liviei să-l sune fix la miezul nopții, pentru că la ora aceea ar fi avut cu siguranță timp să stea de vorbă pe îndelete. Era nehotărât: oare s-o sune înapoi imediat sau după ce se întorcea de la întâlnirea cu Gege?

   Cu o undă de remușcare în suflet, puse receptorul în furcă și ieși.

   Când ajunge pe plaja Puntasecca, Gege se afla deja acolo, așteptându-l: se plimba nervos înainte și-napoi pe lângă mașină.

   Se îmbrățișară și se sărutară pe obraz: tecuse mult timp de când nu se mai văzuseră.

   - Hai la mine-n mașină, că-i cam friscoliddro afară în noaptea asta, spuse comisarul.

   - M-au vârâtără la mijloc, intră direct în subiect Gege, trăgând portiera după el.

   - Cine?

   - Apăi, persoane pe care nu le pot refuza. Tu știi bine că eu, ca orișicare negustor, plătesc un pizzo ca să-mi văd de treabă în sfânta pace și să n-am parte de alt balamuc, în afară de balamucu` pe care îl am deja cu bordelu` meu de tearfe. Uite așa, nu-i lună lăsată de la bunu` Dumnezeu să nu treacă pe la mine unu` ca să-mi ceară peșcheșu`.

   - În contul cui? Îmi poți spune?

   - În contul lui Tano Grecu`.

   Montalbano rămase fără grai, ferindu-să însă să-și exprime nedumerirea față de celălalt.

   Gaetano Benici, zis Grecu`, nu văzuse Grecia nici măcar prin binoclu, iar despre valorile anticei Elade probabil că știa la fel de multe cât știa pulanul de cauciuc al unui polițai: i se spunea Grecu` din cauza unui anumit viciu al său, care în credința populară aparținea ălor de-și făcuseră veacu` odată prin părțile Acropolei. Se știa despre el că avea 3 crime la activ, ocupând pe scara ierarhică locul situat imediat sub șefii-șefi, însă nu bănuia nmeni c-ar fi acționat în zona Vigata, unde teritoriul era disputat dintotdeauna de familiile Cufufaro și Sinagra. Tano nu ținea însă de parohia niciuneia din ele.

   - Bine, da` ce prășește Tano Grecu` prin părțile astea?

   - Apăi, ce rahat de întrebări îs astea, zău așa? Ce rahat de zbir mai ești și tu? Adicătelea nu știi sau te faci că nu știi că, la treaba asta cu tearfele, Tano Grecu`-i vârât peste tot? L-or procopsitără cu controlu` și biru` peste tot șeptelu` de tearfe de pe insulă, asta-i!

   - Ei bine, nu știam. Hai, zi-i înainte.

   - Aseară, pe la vreo 8, trecu pe la mine omu` cu colecta - pen` că ieri era ziua stabilită să plătesc pizzo, biru` adicătelea. Omu` luă paralele ca de obicei, dar, în loc să-și vază de drum, deschise portiera din dreapta și-mi zise să urc lângă el.

   - Și tu?

   - Apăi, mă-nfricoșai rău, cum altfel? Mă trecură toate nădușelile. Da` ce puteam eu să fac, zi-i și tu? Mă suii lângă el și omu` o luă din loc, cu mine cu tot. Ca să n-o lungesc, o luă pe drumu` spre Fela, iar după nici juma` de oră oprește...

   - L-ai întrebat încotro mergeați?

   - Bine`nțeles.

   - Și el ce ți-a răspuns?

   - Mut era, parcă nu știa limba omenească, zău așa. După juma` de oră oprește-ntr-un loc unde nu se vedea nici țipenie de creștin în jur, îmi zice să mă dau jos și-mi face semn s-o apuc pe o potecă. Nici umbră de câine nu trecea pe acolo, Salvu, crede-mă. Deodată, îmi sare drept în față - și zău că n-am să știu câte zile-oi avea de unde apăru el acolo - Tano Grecu`. Parcă mă lovise o măciucă-n cap, așa eram, iar genunchii mi s-or făcutără ca de brânză. Nu-s nici eu becisnic și nu-s laș, doar mă știi, da` să nu uităm că omu` nostru duce 5 suflete pe conștiință.

   - Cum adică 5? Cinci crime?

   - Da, de ce, voi de câte știți?

   - De 3.

   - Apăi nu, să trăiți! Cinci bătute pe muche-s. Garantat.

   - În sfârșit. Zi-i mai departe.

   - Atunci, îmi zisei că ce-o fi o fi. De vreme ce știam că plătisem regulat, crezui că Tano voia să-mi ceară mai mult gologani. La urma urmei, nu mă pot plânge că-mi merg prost afacerile, iar ei știu asta foarte bine. Ei bine, greșeam, nu de parale voia să vorbească cu mine.

   - Atunci, ce voia?

   - Fără să zică nici „bună ziua” măcar, mă iscodi dată te cunosc.

   Montalbano crezu că nu auzise bine.

   - Dacă cunoști pe cine?

   - Pe tine, Salvu, pe tine.

   - Hait! Și tu ce i-ai zis?

   - Căcat la cur cum eram, îi zisei că da, bine`nțeles că te cunosc, da` numa` așa, din vedere, adicătelea „`nă ziua-`nă ziua, `nă seara-`nă seara”. Atunci îmi trânti o privire - Salvu, tre` să mă crezi, avea ochi ca de statuie, încremeniți, fără viață-n ei - și-și dădu capu` pe spate, pufnind într-un râs molcom. Apoi îmi zice așa: că, dacă vreau să aflu câte fire de păr am în gaura curului, el poate să-mi zică exact-exact, sau cel mult cu eroare de unu-două. Știi tu ce-nseamnă asta, Salvu? Înseamnă că știe totul, de-a fir a păr, despre mine: viața, minunile și moartea - dă, Doamne, cât mai târziu cu putință - a sfântului Gege Gullota. Apăi, atunci eu n-avui ce-i face, lăsai capu-n pământ și ni`ca nu mai zisei. Și el îmi spune așa: că vrea să te vazăă.

   - Unde și când?

   - Chiar în noaptea asta, spre ziuă. Cât despre loc, îți explic pe dată.

   - Știi cumva ce vrea de la mine?

   - Nu, asta nu știu și nici nu voi să aflu. Atât îmi mai zise să-ți spun: să n-ai grijă, că te poți încrede în el ca-ntr-un frate.

   „Ca-ntr-un frate”?

   În loc să-l liniștească, aceste cuvinte îi provocară lui Montalbano un fior neplăcut pe șira spinării: era bine știut faptul că prima victimă a celor 3 (sau 5) crime ale lui Tano fusese chiar fratele său mai mare Nicolino, mai întâi strangulat, apoi - consecință a unei misterioase reguli semiologice - jupuit din cap până-n tălpi. Îl cuprinseră gânduri negre, care deveniră încă și mai negre - dacă așa ceva era cu putință - în clipa în care Gege îi spuse în șoaptă, punânu-i palma pe umăr:

   - Fii cu băgare de seamă, Salvu, ăla bestie fără suflet îi, zău așa.

   Conducea cu viteză mică înapoi, spre casă, când zări în oglinda retrovizoare că, din spate, Gege îi făcea semn insistent cu farurile să oprească. Trase pe dreapta, iar Gege opri chiar lângă el și, aplecându-se spre fereastra dinspre Montalbano, îi întinse un pachet.

   - Uitasem să-ți dau mostazzoli.

   - Mulțam. Crezusem c-a fost doar o scuză de acoperire sau ceva de genul ăsta.

   - Apăi, așa mă știi tu pe mine? Că una zic și alta fac?

   Ofensat, demară cu scrâșnet de roți.

   Comisarul petrecu o noaptea numa` bună de povestit, pe canapea, la doctorul de suflete.

   Primul gând care-i veni în minte a fost să sune acasă la chestor, să-l scoale din somn și să-l pună la curent, luându-și astfel măsuri de precauție pentru eventualele urmări neplăcute. Însă Tano Grecu` fusese cât se poate de explicit, după cum îl încunoștințase și Gege: Montalbano nu trebuia să spună nimic nimănui, iar la întâlnire trebuia să vină singur-singurel.

   În regulă, își zise, însă acu` nu se jucau de-a hoții și vardiștii, la mijloc era o chestiune serioasă, iar el trebuia să-și facă datoria, carevasăzică să-și informeze superiorii, să se pună de acord cu ei până la cele mai mici detalii asupra operațiunilor de înconjurare a obiectivului și de capturare a prăzii. Adicătelea cum: Tano era un asasin dat în urmărire de mai bine de 10 ani, iar el, Montalbano, să se ducă să se-ntâlnească cu el ca și cum ar fi fost un prieten vechi? Nici vorbă, una ca asta nu se putea și pace: trebuia mort-copt să-l informeze pe chestor.

   Formă numărul de telefon de acasă al superiorului său, care locuia la Montelusa, capitala provinciei.

   - Tu ești, iubire? auzi Montalbano în receptor vocea Liviei, de la Bocadasse, lângă Genova.

   Preț de o clipă, rămase cu răsuflarea tăiată: așadar, se vedea treaba că soarte nu voia să ia legătura cu chestorul, rânduind să greșească numărul de telefon.

   - Te rog să mă scuzi pentru ce s-a-ntâmplat mai devreme. Primisem un telefon neașteptat și a trebuit să plec de urgență.

   - Las-o baltă, Salvo, doar știu foarte bine care ți-e meseria. Mai curând ar trebui să-mi cer eu scuze, însă crede-mă, am fost dezamăgită, asta-i tot.

   Montalbano se uită la ceas: mai avea cel puțin 3 ore la dispoziție până la întâlnirea cu Tano.

   - Dacă vrei, am putea asta acum la povești.

   - Acum? Salvo, iartă-mă, nu ți-o spun din răzbunare, însă aș prefera s-o lăsăm pe altă dată. Știi, am luat un somnifer și simt că pleoapele pur și simplu-mi cad.

   - În regulă, în regulă. Atunci, pe mâine. Te iubesc, Livia.

   Vocea Liviei se schimbă brusc, devenind energică, agitată.

   - Hei! Ce s-a întâmplat? Ce ți se-ntâmplă, Salvo?

   - Nimic, ce să se fi-ntâmplat?

   - Ei, nu, drăguță, cu mine nu-ți mergse să-mi torni gogoși. Hai, spune-mi, ești pe cale să faci ceva periculos? Nu mă ține pe jar, Salvo, te implor!

   - Cum de-ți trec prin cap asemenea idei, zău așa?

   - Salvo, spune-mi imediat adevărul.

   - Nu, nu am nimic periculos de făcut.

   - Nu te cred.

   - Păi de ce, sfinte Dumnezeule mare?!

   - Pentru că mi-ai spus „te iubesc”, ceea ce s-a mai întâmplat doar de 3 ori de când ne cunoaștem - ei, da, le-am numărat! - și de fiecare dată ai fost implicat în acțiunii neobișnuite.

   Nu-i rămânea decât să curme convorbirea, altminteri cu Livia îl prindea dimineața.

   - Ciao, amore, somn ușor. Nu fi prostuță, zău așa. Ciao, trebuie să plec iar.

   Bine-bine, și acu` cum să-și omoare vremea?

   Stătu un timp sub duș, apoi citi câteva pagini din cartea lui Montalban, nereușind însă să înțeleagă mare lucru, după care se puse pe „frecat țiparu” - cum îi plăcea să spună - hoinărind dintr-o cameră în alta, ici îndreptând un tablou pe perete, colo recitind o scrisoare, o factură sau însemnări făcute în grabă și, în general, atingând cu vârful degetelor toate obiectele ieșite în cale. Se vârî din nou sub duș, apoi se bărbieri, alegându-se cu o tăietură în bărbie. Deschise televizorul, însă îl închise imediat la loc - îi provoca o senzație de greață.

   În cele din urmă se făcu ora plecării. Înainte să iasă pe ușă, se gândi că n-ar fi fost rău să se-nduclească cu un mostazzolo cu vermut.

   Înlemni: pachetul stătea deschis pe masă, iar pe platoul de carton, nici urmă de prăjituri. De agitat ce fusese, le mâncase fără să bage de seamă. Cel mai tare îl durea nu că se terminaseră, ci că nu le simțise gustul, deși ar fi vrut să le savureze pe-ndelete.

2

   Montalbano se întoarse încet-încet, ca și cum ar fi vrut să contracareze cumva furia surdă împotriva lui însuși: oare cum de fusese atât de nătăfleț, încât să se lase surprins din spate, ca un începător? Oricum - încercă el să se consoleze - pe cât de vigilent fusese, n-auzise nimic, nici cel mai mic zgomot.

   „În regulă, ai 1 la 0, bou cu țâțe ce ești!” i se adresă el celuilalt în gând.

   Cu toate că nu-l văzuse niciodată pe celălalt la față. îl recunoscu pe dată: ce-l deosebea acum pe Tano de portretele-robot realizate de poliție cu câtva timp în urmă erau barba lungă și mustața, însă ochii...

   Ochii erau aceiași, lipsiți de orice expresie - „de statuie”, cum bine îi descrisese Gege.

   Tano Grecu` făcu o plecăciune ușoară, însă comisarul nu descoperi în gestul lui nici cea mai vagă umbră de sconcia, de batjocoră. Instinctiv, îi întoarse gestul de curtoazie. Tano își dădu capul pe spate, izbucnind în râs.

   - Parc-am fi doi japonezi, din ăia cu spadă și armură. Cum le spune?

   - Samurai.

   Tano își desfăcu larg brațele, ca și cum ar fi vrut să-l strângă la piept pe bărbatul din fața sa.

   - Ca s-o spun pe-a dreaptă, la toată urma-s bucuros să-l cunosc personalmente-n persoană pe faimosu` domn comisar Montalbano.

   Montalbano hotărî să treacă peste acel ceremonial și să atace frontal, aducând astfel întâlnirea pe făgașul ei normal.

   - Nu știu, zău, dacă pe viitor o să fiți chiar atât de bucuros că m-ați cunoscut.

   - Până una-alta, o bucurie mi-o faceți oricum.

   - Cum așa? Explicați-vă, vă rog.

   - Apăi, uite, îmi vorbiți cu „`mneavoastră”. Va pare puțin lucru? N-am dat în viața mea de un zibr, unu` singur măcar - și de-ntâlnit, am întâlnit mulți - care să-mi vorbească cu „`mneavoastră”.

   - Vă dați totuși seama, sper, că eu reprezint legea, în vreme ce dumneavoastră sunteți un urmărit general periculos, cu mai multe crime la activ? Iată-ne, deci, față-n față.

   - Eu nu-s înarmat. `Mneavoastră?

   - Nici eu.

   Tano își dădu din nou capul pe spate, râzând din tot sufletul.

   - O dată nu m-am înșelat asupra unui om! O dată, măcar!

   - Înarmat sau nu, aflați că trebuie mort-copt să vă arestez.

   - Apăi de asta și mi-s aici, domnule comisar, ca să mă las arestat de `mneavoastră. De asta țineam să vă-ntâlnesc.

   Nici vorbă de prefăcătorie în cuvintele sale, însă tocmai sinceritatea aceea îi dădea de bănuit lui Montalbano, care, cu ochii-n patru, încerca să priceapă ce urmărea, de fapt, Tano.

   - Ați fi putut veni la comisariat să vă predați. Ori aici, ori la Vigata, e același lucru.

   - Eh, nu, duttureddru, nu-i deloc același lucru; mă mir foarte că `mneavoastră, care știți să scrieți și să citiți, nu pricepeți cum că vorbele nu-s toate la fel între ele, n-au aceeași apăsare. Eu mă las arestat, nu mă predau. Luați-vă haina de colea, din copac, și hai să vorbim înăuntru; până una-alta, să deschid ușa.

   Montalbano își luă haina din creanga măslinului din fața casei, o împături și, ținând-o pe braț, îl urmă în casă pe Tano.

   Înăuntru, beznă: Grecu` aprinse o lampă cu petrol și-i făcu semn comisarului să se așeze pe unul din cele două scaune așezate de-o parte și de alta a mesei joase. În odaie se mai zăreau un pat de campanie, cu o saltea de o persoană, simplă, fără pernă și lenjerie, un bufet cu vitrină, în care erau sticle, pahare, pungi cu pesmeți, farfurii, pachete de paste și borcane cu sosuri, cutii de conserve. Mai era și un cuptor cu lemne, deasupra căruia atârnau de perete oale și tigăi. O scară beteagă de lemn ducea la etaj.

   Însă privirea comisarului se opri asupra unei dihănii mult mai periculoase decât șopârla de gheață care dormea în torpedoul mașinii sale; în fața sa stătea un adevărat șarpe veninos: o mitralieră care moțăia în picioare, sprijinită de perete, lângă patul de campanie.

   - Am un vin prima-ntâi, să știți, făcu Tano, luându-și în serios rolul de gazdă.

   - În regulă, mulțumesc, spuse Montalbano.

   Cu frigul de afară, după noaptea albă petrecută în tensiune și, mai ales, după un kil jumătate de mostazzoli înfulecate pe nerăsuflate, comisarul chiar simțea nevoia unui pahar de vin bun.

   Grecu` turnă vinul, apoi ridică paharul.

   - Sănătate!

   Comisarul și-l ridică și el pe al său, întorcându-i urarea.

   - Sănătate!

   Într-adevăr, vinul lui Grecu` era o licoare demnă de tot respectul: se prelingea învăluitor pe gâtlej în jos, lăsând în urmă o căldură reconfortantă.

   - Foarte bun, într-adevăr, îl complimentă Montalbano.

   - Mai torn unul?

   Ca să nu cadă în ispită, comisarul îndepărtă paharul cu un gest brusc.

   - Vorbim ce-avem de vorbit au ba?

   - Vorbim, vorbim. Prin urmare, vă zisei c-am hotărât să mă dau prins...

   - De ce?

   Întrebarea lui Montalbano avu efectul unui foc de pistol asupra celuilalt, care rămase înmărmurit. Doar pentru o secundă, după care își recăpătă siguranța de sine.

   - Trebuie să-mi văd de sănătate, mi-s bolnav.

   - Îmi permiteți? De vreme ce ziceți că mă cunoașteți atât de bine, știți probabil că nu-s omu` care se lasă potcovit cu una cu două.

   - Despre asta nu-ncape tăgadă.

   - Și atunci, de ce mă jigniți și continuați să-mi turnați gogoși?

   - Adicătelea, `mneavoastră nu mă credeți pe cuvânt că-s beteag?

   - Ba da, vă cred. Numa` că alta-i gogoașa pe care mi-o fluturați sub nas: cum că-i musai să vă lăsați arestat ca să vă vedeți de sănătate. Dacă-i nevoie, vă explic pe îndelete. Ați fost internat preț de o lună și jumătate la clinica Madonna de Loudres din Palermo, apoi pentru alte 3 luni la clinica Getsimani din Trapani, unde ați fost operat de însuși profesorul Amerigo Guarnera. Adică, în ciuda faptului că lucrurile stau ușor altfel decât acum câțiva ani, dacă ați vrea, ați găsi chiar astăzi o clinică dispusă să închidă ochii, în sensul de a nu semnala poliției prezența dumneavoastră. Prin urmare, motivul pentru care vreți să vă lăsați arestat n-are nici în clin, nici în mânecă cu faptul că ați fi, chipurile, bolnav.

   - Dar dacă v-aș zice că vremurile se schimbă, iar roata se-nvârte din ce în ce mai repede?

   - Ați fi mai convingător.

   - Vedeți `mneavoastră, tătâne-miu, fie-i țărâna ușoară, care era bărbat de onoare pe vremea când cuvântul „onoare” însemna ce-nsemna, îmi explica mie - picciliddro încă pe atunci - că oamenii de onoare stăteau cu toții într-o singură căruță, care avea nevoie de multă unsoare pentru ca roțile să se-nvârtă așa cum trebuie și să meargă-nainte. Pe urmă însă, când generația lu` tătâne-miu se duse și-mi veni mie rândul să sar în căruță, unii dintre ai noștri ziseră așa: apăi, de ce se cumpărăm atâta unoasere de la politicieni, primari, bancheri și oameni de bani-gata? Mai bine să ne fabricăm singuri unsoarea de care avem nevoie! Foarte bine! Bravo! Toată lumea de acord. Bine`nțeles, se găsea totdeauna câte unu` care-i fura calu` vreunui tovarăș de drum, care se așeza de-a curmezișu` în fața altuia sau care se punea pe împușcat la întâmplare, nimicind căruțe, cai și călăreși ai altor familii... Una peste alta însă, erau treburi pe care le puteam regla între noi. Căruțele s-au înmulțit, la fel ca și drumurile pe care o putea apuca unu` sau altu`. Până la un moment când unu`, mai cu minte decât toți ceilalți, se întrebă de ce țineam cu toții să mergem la drum cu căruța. Suntem prea lenți - ne-a explicat el - iar dacă n-avem viteză, ceilalți ne joacă pe degete; acum, toată lumea merge cu mașina, fără mașini adio progres! Foarte bine! Bravo! Toată lumea a dat fuga să-și schimbe căruța pe automobil și să-și ia carnet de conducere. Nu-i vorbă, se mai găsea câte unu` care să nu treacă examenul la școala de șoferi și care trebuia să iasă - ori să fie scos - din joc. N-apucarăm bine să ne obișnuim cu mașinile noastre că ăi mai mucoși dintre noi, care mergeau cu mașina de când veniseră pe lume și care or studiatără legea și economia în America și-n Germania, ne-au încunoștințat că mașinile noastre-s prea încete, c-ar trebui să sărim cu toții în câte o mașină de curse, ca s-o luăm din loc cu viteza fulgerului. Mucoșii de care vă zic îs ca scoși din cutie, vorbesc cu aparatele, nu cu oamenii și habar n-au cine ești și ce hram ai purtat în viața ta, iar dacă totuși au habar, pur și simplu li se fâlfâie; nici între ei nu se cunosc prea bine, pen` că-și vorbesc prin computer. Ca s-o scurtez, vă mai zic doar atât: pe mucoșii ăștia nu-i interesează nimeni și nimic; dacă te văd la ananghie, ori dacă mașina ta-i prea lentă, te aruncă de pe drum cât ai zice pește, și te poți trezi pe nepusă masă în șanț, cu gâtul rupt.

   - Altfel spus, un Ferrari vi se pare prea greu de condus.

   - Exact. Drept pentru care, înainte de a cădea mort într-un șanț, îi mai bine să mă dau frumușel deoparte.

   - Hm, nu-mi păreți totuși genul de persoană care să dă frumușel deoparte de bunăvoie și nesilit de nimeni.

   - Ba chiar nesilit de nimeni, domnule comisar, vă asigur. Bine`înțeles că există diverse moduri în care unu` poate fi convins să facă o treabă de bunăvoie și nesilit de nimeni. De exemplu, odată, un prieten care citea mult, fiind tare-nvățat de felu` lui, mi-a istorisit o snoavă pe care v-o spun și eu acu`, întocmai cum mi-o spuse el. Pare-mi-se c-o citise într-o cărțulie nemțească. Cică unu` îi zice altuia: faci prinsoare cu mine că motanu` meu mănâncă muștar iute, da` așa de iute că dacă-l mănânci la masă, simți că-ți iau măruntaiele foc? Apăi, motanilor nu le place muștaru` - zise celălalt. Ei bine, motanul meu îl mânâncă - i-o-ntoarse omu` nostru. Cum faci, îl bați, îl păruiești? întrebă prietenu`. Nici vorbă, fără violență, mănâncă de bunăvoie și nesilit de nimeni - veni răspunsul. Cei doi bat palma, după care omu` nostru ia o lingură sănătoasă de muștar - da` știți, din acela de te ustură-n ceru` gurii numa` când te uiți la el - înșfacă motanul și pleosc! îi tuflește muștaru` drept în cur, sub coadă. Apăi, bietu` motan, ce să facă el când simte o asemenea arsură sub coadă? Se pune pe lins. Și dă-i și linge, și dă-i și linge, până termină tot muștaru`. Vorba-i că, nu-i așa, îl mănâncă de bunăvoie și nesilit de nimeni. Eu atâta avui de spus, dom`le.

   - Am înțeles perfect. Acum însă, haideți să reluăm discuția noastră de la capăt.

   - Vă spuneam că da, mă las arestat, numa` că am nevoie de nițel teatru, ca să ies cu fruntea sus din toată tărășenia asta.

   - Nu înțeleg.

   - Mă explic imediat.

   Se explică îndelung, pe îndelete, sorbind fără grabă din paharul cu vin.

   În cele din urmă, Montalbano înțelese perfect raționamentul celuilalt. Totuși - se întrebă comisarul - se putea încrede în Tano? Aici era tot schepsisu`. În tinerețe, Montalbano se dovedise un adevărat geniu al jocurilor de cărți (apoi, din fericire, scăpase de microb): acum intuia că bărbat din fața sa juca cu cărțile pe față, fără să trișeze. Trebuia mort-copt să aibă încredere în intuiția sa și să spere că n-avea să dea greș tocmai acum.

   Puseră la punct, cu minuțiozitate, toate detaliile viitoarei arestări, luând seama la orice le-ar fi putut pune bețe-n roate. Când terminară, soarele era demult sus, pe cer.

   Înainte să părăsească bârlogul lui Tano și să-nceapă să-și recite rolul, comisarul se uită lung în ochii bărbatului și-i zise:

   - Spuneți-mi adevărul.

   - Ordonați domnule Montalbano.

   - De ce m-ați ales taman pe mine?

   - Pen` că `mneavoastră - și, de altfel, tocmai mi-ați demonstrat-o - sunteți un om care, dacă se ține să priceapă o treabă, apăi o pricepeți, nu glumă!

   În timp ce cobora în goana mare poteca pietruită dintre vii, Montalbano își aminti că în dimineața aceea, la secția de poliție era de serviciu Agatino Catarella: prin urmare, să-și anunțe subalternii prin telefon despre acțiunea care urma era o inițiativă cel puțin dificilă, dacă nu cumva chiar o sursă de echivocuri nefericite și periculoase.

   Acest Catarella îi picase pocinog pe cap. Încet la minte, dar încet și la faptă, ajunsese în poliție doar pentru că era rudă îndepărtată cu ex-atotputernica sa excelență Cusumano - cel care, după o vară petrecută la răcoare în închisoarea Ucciardone din Palermo, își reînnodase legăturile cu noii puternici ai zilei, până-ntr-acolo încât pusese laba pe o felie mare de colibă. Cu Catarella, orice discuție ajungea repede într-un punct mort, mai ales atunci când pe omul nostru îl lovea creația - ceea ce se întâmpla destul de des - și începea să vorbească în limba pe care el o numea „talienească”.

   Într-una din zile, bunăoară, se prezentase la el cu o față ce se voia oficială.

   - Dom`le, nu cumva `mneavoastră, ca din întâmplare, ați putea să-mi dați trimitere la un medic din ăi de se cheamă speciali?

   - Specialiști, Catarella, specialiști. Specialist în ce?

   - În boli vinerice.

   Montalbano rămase literalmente cu gura căscată.

   - Tu? O boală venerică? Păi, când să te fi procopsit cu ea?

   - Apăi, dom`le, din câte țin minte eu, eram încă atâtica, de-o șchioapă, nu cred să fi avut încă 7 ani.

   - Ce, Doamne, iartă-mă, tot spui acolo, Catare? Ia zi-i, ești sigur că-i vorba de o boală venerică?

   - Sigur-sigurisimo, dom`le. Pen` că vine și se duce, vine iară și iar pleacă. Ș-apăi tot așa o ține. Vinerică, ce mai la deal, la vale.

   Ajuns cu mașina în dreptul răspântiei spre Torresanta, acolo unde ar fi trebuit să fie o cabină telefonică (ar fi trebuit, cu excepția cazurilor în care receptorul nu fusese smuls și furat, în care nu fusese subtilizat aparatul cu totul ori în care nu fusese ridicată de hoți cabina cu tot ce era în ea), Montalbano hotărî că n-avea să-l sune nici pe adjunctul său, Mimi Augello: Mimi era genul de persoane care - nu, n-avea dezvăț pentru el și pace! - întâi și-ntâi ar fi anunțat presa, prefăcându-se apoi foarte mirat de prezența ziariștilor la locul acțiunii. Nu-i mai rămâneau decât Fazio și Tortorella, cei doi agenți principali (sau cum mama naibii le-o mai spune acum!).

   Îl alese pe Fazio, pentru că Tortorella fusese împușcat de curând în pântece și încă nu se restabilise complet: din când în când, rana îi dădea dureri.

   În mod cu totul și cu totul miraculos, cabina telefonică era la locul ei; ba, mai mult: la fel de miraculos, telefonul funcționa, iar Fazio răspunse imediat, când al doilea apel din receptor nu apucase încă să se sfârșească.

   - Fazio, cum așa? Ești treaz la ora asta?

   - Da, să trăiți, dom`le. Acu` nici juma` de minut primii telefon de la Catarella.

   - Ce voia?

   - Nu-nțelesei mare lucru, pen` că se puse pe vorbit talienește. Dacă-i s-o iau pe ghicitelea, pare-se că azi-noapte or golitără de marfă supermarketu` lu` Carmelo Ingrassia, magazinu` ăl mare de la intrarea în oraș. Fie or avutără un TIR, fie un camion mai mare, că n-a mai rămas ni`ca în rafturi.

   - Păi, n-avea paznic de noapte?

   - Ba da, da` nu-i dă nimenea de urmă.

   - Și ce făceai, te pregăteai să te duci acolo?

   - Da, să trăiți.

   - Las-o baltă, mai bine. Sună-l imediat pe Tortorella și spune-i să-l anunțe pe Augello. N-au decât să se ducă ei doi. Îi zici că tu n-ai cum să te ocupi de caz; trântește-i o scorneală de-a ta, nu știu, spune-i c-ai căzut din leagăn și te-ai lovit la țeastă. Sau, mai bine, zi-i c-au venit carabinierii la tine acasă, să te aresteze. De fapt, stai: sună-l și spune-i să anunțe carabinierii: la urma urmelor, e o nimica toată, un furt de două parale, iar oamenii or să fie recunoscători că le-am cerut colaborarea. Acu`, cască bine urechile: după ce îl anunți pe Tortorella, Augello și pe carabinieri, îi suni pe Gallo, Galluzzo - Măiculiță sfântă, zici că-i cuibar secția asta a noastră, zău așa! - și pe Germana, și veniți tustrei unde vă spun eu. A, uitam: să luați cu voi pistoale-mitralieră.

   - Ptiu, băga-mi-aș!

   - Băga-ți-ai, că bine zici! Treaba-i groasă rău și trebuie lucrat cu mare băgare de seamă; să nu care cumva să-i scape vreunuia dintre voi vreun cuvințel, și mă refer în primul rând la Galluzzo, care-l are pe cumnatu-său ziarist. Pe urmă, să-i spui căposului de Gallo să nu șofeze ca la raliul de la Indianapolis. Fără sirene și girofaruri, înțeleși? Pen` că dacă faceți tărăboi și prea multe valuri, peștele ăl mare ne scapă. Acum, cască bine urechile, să-ți explic unde trebuie să veniți.

   Nu trecuse nici o jumătate de oră, când îi văzu sosind în cea mai mare liniște: păreau o patrulă obșnuită.

   Coborâră din mașină și-l ajunseră pe Montalbano, care le făcu semn să-l urmeze. Se strânseră ciopor în spatele unei colibe dărăpănate, în așa fel încât să nu poată fi observați dinspre șosea.

   - Adusei o mitralieră și pentru `mneavoastră, da` o lăsai în mașină, spuse Fazio.

   - Vâră-ți-o-n cur, na! Acu`, ascultați bine la mine: dacă ne jucăm cartea cum trebuie, în dimineața asta s-ar putea să ne-ntoarcem acasă cu Tano Grecu`, legat fedeleș.

   În clipa aceea, Montalbano percepu literalmente cum oamenii săi încetară preț de o clipă să mai respire.

   - Tano Grecu` prin părțile astea? se minună Fazio, revenindu-și cel dintâi.

   - L-am văzut cum te văd și cum mă vezi: îi el personal. Și-a lăsat barbă și mustăți, da` de recunoscut, tot l-am recunoscut.

   - Dom` comisar, da` cum se face că v-ați întâlnit taman `mneavoastră cu el?

   - Fazio, nu mă freca inutil la icre, îți explic totul mai târziu. Tano e-ntr-o colibă din vârful colinei de colea, nu se vede de aici. De jur împrejur sunt câțiva măslini sarazini. Casa are două camere, una pe pământ și a doua la catul de sus, cu geamul spre partea din spate. Așadar, m-am făcut înțeles sau nu? Ați priceput toți ce aveți de făcut? A, încă un lucru: Tano n-are alte căi de scăpare decât fie s-o ia la sănătoasa pe poteca din fața casei, fie să se arunce pe fereastra de la etaj, numai că-n cazul acesta și-ar putea rupe picioarele și nu cred că-i pică bine. Uite cum facem: Fazio și Gallo se postează în spatele casei; Germana, Galluzzo și cu mine mergem prin față, spargem ușa și dăm năvală peste el.

   Chipul lui Fazio căpătă trăsături de om neîncrezător.

   - Ce-i? Nu ești de acord cu mine sau ce?

   - Oare n-ar fi mai bine să încercuim pur și simplu casa și să-i strigăm să se predea? La urma urmei, suntem cinci contra unu`, n-are cum să ne dovedească.

   - Ești tu sigur că Tano n-are pe nimeni cu el în casă?

   Fazio rămase fără replică.

   - Ascultați ce vă zic eu - mai spuse Montalbano, punând capăt acelui improvizat consiliu de război - cel mai bine este să-l luăm ca din oală. Surpriza din oul de Paști, asta-l așteaptă!

3

   Montalbano calculă în gând că trecuseră cel puțin 5 minute de când Fazio și Gallo se postaseră îndărătul colibei; cât despre el, așa cum stătea acolo, întins pe burtă printre buruieni, ținând strâns pistolul în mână și cu o piatră care-l apăsa dureros drept în capul stomacului, se simțea mai mult decât ridicol: parc-ar fi fost un personaj dintr-un film cu gangsteri și, de aceea, abia aștepta să se dea semnalul de coborâre a cortinei.

   Se întoarse spre Galluzzo, care stătea întins lângă el - Germana se postase ceva mai departe, în dreapta lor - și-l iscodi în șoaptă:

   - Ești gata?

   - Da, să trăiți, răspunse agentul, care - se vedea cu ochiul liber - era tot un mănunchi de nervi încordați la maximum.

   Lui Montalbano îi era milă de el, însă n-avea ce-i face: cu siguranță nu-i putea dezvălui că la mijloc era o simplă punere în scenă - cu un final incert, într-adevăr, însă chiar și așa, tot o treabă trucată rămânea.

   - Du-te! îi ordonă.

   Ca și cum ar fi fost lansat dintr-un resort încordat la extrem, Galluzzo țâșni fulgerător și, parcă fără să atingă pământul, ajunse din numai trei salturi lângă zid, ghemuindu-se lângă ușorul ușii de la intrare. Părea să nu fi fost un efort prea mare pentru el, însă comisarul vedea cum, din cauza respirației gâfâite, pieptul i se umfla și dezumfla în ritm alert. Galluzzo strânse mitraliera la piept și-i făcu semn comisarului că era pregătit pentru partea a doua a acțiunii.

   Montalbano să uită lung la Germana, care nu doar că nu părea îngrijorat, cu arăta de-a dreptul relaxat.

   - Am plecat, îl anunță fără să scoată niciun sunet, ci doar mimându-și spusele prin deschiderea sacadată și exagerat rotunjită a buzelor.

   - Vă acopăr eu, îi răspunse Germana în același mod, arătând cu o mișcare scurtă din cap spre mitraliera din mâinile sale.

   Primul salt înainte al comisarului se dovedi a fi, dacă nu de antologie, cel puțin de manual: se desprinse de la pământ cu pasul hotărât și totodată echilibrat al unui săritor în înălțime, în zbor adoptă o ținută diafană și plină de grație, în vreme ce aterizarea, sigură și ponderată în gestică, l-ar fi făcut gelos până și pe un maestru coreograf. Pentru cel de-l doilea salt, Montalbano își calibră plecarea chiar și mai bine, însă în timpul plutirii se întâmplă ceva ce nimeni n-avea apoi să-și poată explica, o defecțiune misterioasă în urma căreia comisarul, din poziția erectă și zveltă în care se afla, se înclină pe o parte asemenea turnului din Pisa, pentru ca aterizarea să se transforme într-un adevărat număr de clovnerie. După ce pendulă preț de câteva secunde, în căutarea unui punct inexistent de sprijin, se prăbuși greoi pe o parte.

   Instinctiv, Galluzzo zvâcni de lângă ușa casei ca să-i vină în ajutor, însă se opri la timp, ghemuindu-se la loc, lângă zid. Geramana sări și el din ascunzișul său, însă se răzgândi, lăsându-se imediat la pământ.

   Slavă Domnului că toată treaba era regizată - își spuse comisarul în gând - altminteri Tano i-ar fi doborât pe toți ca pe popice. Șuierând printre dinți cele mai substanțiale sudalme din vastul său repertoriu, Montalbano se puse în patru labe și începu să scotocească prin buruieni în căutarea pistolului, care în cădere în scăpase din mână. Într-un târziu, îl zări sub o tufă de castravete-sălbatic, dar, în clipa în care se năpusti să-l apuce, fructele arbustului explodară, împroșcându-l cu semințe din cap până-n picioare.

   Cuprins de o tristețe amestecată cu furie, comisarul realiză că, în ochii subalternilor, tocmai fusese degradat de la statutul de erou al filmelor cu gangsteri la fel de figurant într-o peliculă cu Stan și Bran. Îi dispăruse brusc dorința de a o face pe atletul sau balerinul: prin urmare, parcurse cei câțiva metri care-l despărțeau de casă cu pași grăbiți, dar obișnuiți, ușor aplecat de spate.

   Privindu-se drept în ochi, Montalbano și Galluzzzo, își vorbiră fără cuvinte, punându-se de acord asupra părții a doua a planului. Se depărtară 2-3 pași de ușă - care nu părea blindată sau de o rezistență ieșită din comun - traseră aer în piept și se năpustiră asupra ei cu toată greutate trupurilor. Ușa de dovedi confecționată din carton - sau, în orice caz, dintr-un material cu o consistență asemănătoare - și probabil că un simplu ghiont ar fi fost de ajuns să cedeze: drept urmare, cei doi trecură prin ușă, proiectându-se cu viteză în încăpere. Comisarul reuși ca prin minune să se redreseze și să se oprească la timp, însă Galluzzo, purtat de inerție, se opri abia când se lovi violent cu fața de peretele opus, zdrelindu-și nasul: rămase o vreme descumpănit în mijlocul odăii, cu sângele țâșnindu-i violent pe nări.

   În lumina palidă a lămpii de petrol pe care Tano o lăsase aprinsă, comisarul avu posibilitatea să admire talentul de actor hârșit al lui Grecu`.

   Prefăcându-se luat ca din oală de agenți în timp ce dormea, bărbatul sări din pat striâng sudalme grele și se repezi spre kalașnikovul care se găsea pe masă - altfel spus, cât mai departe de patul de campanie în care, chipurile, tocmai fusese surprins de poliție.

   Montalbano era pregătit să-i dea replica:

   - Stai! În numele legii, stai sau trag! urlă comisarul din rărunchi, trăgând apoi 4 focuri de pistol în tavan.

   Tano încremeni cu brațele ridicate. Convins că în odaia de deasupra se adăposteau complicii Grecului, Galluzzo trase o rafală de mitralieră spre scara de lemn. De afară, îngroziți de presupusul schimb de focuri din casă, Fazio și Gallo deschiseră foc de descurajare asupra ferestrei de sus. Năuciți de vuietul gloanțelor, cei din casă rămaseră ca paralizați, până când Germana se năpusti înăuntru, turnând gaz pe foc:

   - Culcat! Toate lumea culcat sau trag!

   N-apucă însă să-și ducă la bun sfârșit amenințarea, întrucât, îmbrâncit de la spate de Fazio și de Gallo, între Montalbano și Galluzzo - care, lăsându-și mitraliera pe masă, își trăsese batista din buzunar și acum se străduia să-și oprească șuvoiul de sânge din nas. Cămașa, cravata și vestonul îi deveniseră stacojii: în fața unei asemenea priveliști, lui Gallo îi sări țandăra.

   - Te-a împușcat? Zi-i, a tras în tine, fir-ar el cu tot neamu` lui? strigă el, întorcându-se apoi furios către Tano, care, răbdător, continua să stea smirnă, cu brațele ridicate, așteptând ca forțele de ordine să pună în cele din urmă ordine în haosul creat chiar de ele însele.

   - Apăi, nu, nu mă-mpușcă. Mă lovii singur cu fața de perete, reuși să articuleze Galluzzo.

   Între timp, Tano evita să privească la vreunul dintre ei, prefăcându-se că-și analizează vârful pantofilor.

   „Îl bușește râsul!” își spuse în gând Montalbano, apoi îi ordonă sec lui Galluzzo:

   - Pune-i cătușele!

   - El îi? îl iscodi în șoaptă Fazio.

   - Da, el îi. Ce, nu-l recunoști? spuse Montalbano.

   - Bine, și acu` ce facem?

   - Urcă-l în mașină și du-l la chestură, la Montelusa. Pe drum, îl suni pe chestor, îi spui ce și cum și-l întrebi ce aveți de făcut mai departe. Căutați să faceți în așa fel încât să nu-l vadă nimeni, ca să nu fie recunoscut. Deocamdată, arestarea asta trebuie să rămână secretă. Hai, duceți-vă.

   - Și `mneavoastră?

   - Eu mai rămân aici. Arunc o privire în jur, percheziționez casa și tot restul. Nu se știe niciodată ce surprize mai pot ieși la iveală.

   Înconjurându-l pe Tano, Fazio și ceilalți agenți dădură să iasă, urmați de Germana, care ținea în mâini kalașnikovul prizonierului.

   Abia în clipa aceea Tano Grecu` își ridică privirea spre Montalbano. Comisarul avu posibilitatea să constat că privirea „ca de statuie” a mafiotului se volatizase: Grecu` se uita la el cu ochi plini de viață, aproape râzători.

   Când grupul celor cinci se făcu nevăzut după un cot al potecii pietruite dintre vii, Montalbano se întoarse în casă, pentru percheziția de rigoare: deschise bufetul, înșfăcă sticla de vin plină încă pe jumătate și o luă cu el afară, la umbra măslinilor, s-o dovedească în sfânta pace.

   Și uite-așa - își zise - operațiunea de capturare a periculosului urmărit general avusese un deznodământ fericit.

   De cum îl văzu pe Montalbano făcându-și apariția în comisariat, Mimi Augello se repezi spre el, suduind: părea ieșit din minți.

   - Pe unde mama naibii umblași? Cu oamenii noștri ce s-a-ntâmplat, zi-i?! Apăi, așa se fac treburile, băga-mi-aș și iar băga-mi-aș?!

   Fără îndoială că era supărat de-a binelea, de vreme ce se pusese pe vorbit murdar: lucrau împreună de 3 ani, însă niciodată nu-l auzise pe vicele său înjurând. De fapt, greșea: în ziua când Tortorella încasase un glonț în burtă de la un mațe-fripe care se dădea drept mafiot, Mimi reacționase la fel.

   - Mimi, ce-ți veni?

   - Ce-mi vei, ai? Apăi, mă trecură toate nădușelile!

   - Te speriași? Păi, de ce, mă rog frumos?

   - Or telefonatără la secție cel puțin șase persoane până acum. S-or puseră pe povestit grozăvii - lucruri aparent diferite după detalii, însă, în substanță, toate concordau: un schimb de focuri care se lăsase cu morți și răniți. Ba chiar unu` vorbea despre un măcel în toată regula. De tine, nici urmă, nici acasă, nici aici; Fazio și ceilalți or luatără mașina de serviciu și s-or făcut nevăzuți fără să zică niciun rahat, ni`ca... Ș-apăi atunci mă gândii așa: 1 și cu 1 fac 2, deci între toate astea musai exista o legătură. Ia zi-i, m-am înșelat au ba?

   - Nu, nu te-ai înșelat. Numa` că nu pe mine trebuie să fii supărat, ci pe telefon. A lui a fost vina.

   - Apăi ce amestec are telefonu` în toată tărășenia asta?

   - Are, și încă cum! Pen` că-n ziua de azi găsești telefoane până și-ntr-un cătun uitat de munte. În cazul ăsta, zi-i și tu, ce să facă oamenii când au telefonul la îndemână? Se pun pe dat telefoane, corect? Se pun pe dat telefoane și debitează tot felul de lucruri, reale sau închipuite, posibile sau imposibile, eventual visate noaptea, ca-n comedia aceea a lui Eduardo - cum îi zice, a da, „Vocile lăuntrice”: umflă, dezumflă, umflă la loc, dar nu-ți dezvălui niciodată numele. Așa și cu telefoanele noastre: se inventează tot felul de numere verzi, de unde un oarecare îți îndrugă verzi și uscate, îți toarnă gogoși de neînchipuit, fără să-și asume nicio răspundere! Între timp, experții anitmafia jubilează, omerta a apus în Sicilia, populația nu mai vrea să fie complice cu mafioții, crește revolta oamenilor obișnuiți împotriva crimei organizate! Nu crește niciun rahat, ni`ca! Adicătelea ba da, crește: crește factura la telefon, asta crește!

   - Montalba, nu mă tehui de cap cu flecăreala ta fără cap și fără coadă! Unul și cu 1 faci 2: adevărat îi c-or fostără morți și răniți, au ba?

   - Nu-i nimic adevărat, Mimi. N-a fost niciun schimb de împușcături, doar câteva focuri trase în aer. Galluzzo și-a spart nasul de unul singur, în vreme ce omu` nostru s-a predat fără rezistență.

   - Omu` nostru? Care-i ăla?

   - Un urmărit general.

   - Am înțeles, da` cine-i?

   Apariția lui Catarella îl scăpă pe Montalbano de stânjeneala de a-și minți din nou vicele.

   - Dom`le, dom`le, cică la telefon îi dom` chestor pirsonalmente-n în persoană.

   - Îți zic pe urmă, îl asigură Montalbano pe Mimi, repezindu-se în biroul său.

   - Dragul meu prieten, te-am sunat să-ți adresez cele mai vii felicitări!

   - Mulțumesc.

   - Ai dat lovitura, să știi!

   - A, am avut cu toții noroc, atâta tot.

   - Pare-se că personajul în chestiune este mult mai important decât ai lăsat dumneata să se înțeleagă.

   - Unde este acum?

   - Pe drum spre Palermo. Cei de la Antimafia au ținut morțiș să procedeze astfel, n-am avut cum să ne opunem. Oamenii dumitale nu s-au putut opri nici măcar 1 minut la Montelusa, s-au văzut obligați să-și continue drumul spre Palermo. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să le dau o mașină de escortă cu patru oameni de-ai mei.

   - Prin urmare, n-ați discutat cu Fazio?

   - A, nu, n-am avut nici timpul, nici posibilitatea s-o fac. De altfel, nu știu aproape nimic despre caz. De aceea, ți-aș fi recunoscător dacă ai trece astăzi pe la mine, pe la birou, ca să-mi relatezi totul de-a fir a păr.

   „Aceasta-i dară cumpăna”, își zise Montalbano în gând, rememorând brusc o traducere din secolul XIX a lui Hamlet. Se limită însă să-și iscodească superiorul:

   - Cam pe la ce oră?

   - Pe la 5, să zicem. A, uitam să-ți spun: de la Palermo ni s-a recomandat să păstrăm cel mai strict secret asupra operațiunii. Pentru moment, cel puțin.

   - Păi, dac-ar depinde numai de mine...

   - Nu mă refeream la dumneata, Montalbano, îți cunosc foarte bine calitățile și sunt încredințat că, în comparație cu dumneata, peștii sunt vietăți locvace. Apropo de asta, mai am ceva să-ți spun.

   Urmă o pauză bruscă: chestorul se întrerupsese, iar Montalbano intui că n-ar fi vrut să audă continuarea.

   - Ascultă, Montalbano, reluă discuția chestorul, ezitant.

   La tonul șovăielnic al superiorului său, se declanșă o sonerie de alarmă în creierul lui Montalbano.

   - Spuneți, vă ascult.

   - Mi-e teamă că de data aceasta nu voi mai putea evita promovarea dumitale în funcție de vicechestor.

   - Măiculiță sfântă, nu, vă rog! De ce tocmai eu?

   - Montalbano, nu fi ridicol, zău așa!

   - În regulă, îmi cer scuze. Totuși, de ce trebuie mort-copt să fiu promovat?

   - Halal întrebare! Cum de ce? Pentru fapta dumitale de astăzi!

   Montalbano simți că-l trec și frigurile, și fierbințeala în același timp: pe frunte îi apărură broboane groase de sudoare, însă șira spinării îi era străbătută de fiori reci ca gheața. Perspectiva promovării îl îngrozea.

   - Domnule chestor, n-am făcut nimic deosebit: colegii mei au zilnic astfel de acțiuni.

   - N-am nicio îndoială că așa stau lucrurile. Însă această arestare va produce multă vâlvă în clipa în care va fi dată publicității.

   - Și ziceți că nu mai am nicio speranță?

   - Ei, hai, încetează cu copilăriile astea!

   Montalbano avu sentimentul acut că trăia drama unui ton ajuns pe uscat: simți că nu mai are aer și începu să deschidă și să închidă gura în mod repetat, înghițind în sec. În cele din urmă, încercă o soluție disperată:

   - N-am putea da vina pe Fazio?

   - Cum adică, să dăm vina pe el?

   - Îmi cer scuze, m-am exprimat greșit. Să spunem c-a fost meritul lui, asta voiam să zic.

   - La revedere, Montalbano, ne vedem la ora 5.

   Augello, care trăsese cu urechea de după ușă, intră afișând o față întrebătoare.

   - Ce ți-a zis chestorul?

   - A, nimic, am discutat despre situația ivită.

   - Bleah! Ai o mutră....

   - Ce mutră am?

   - Pocită.

   - N-am mistuit cum trebuie ce am mâncat aseară.

   - Ce ai mâncat bun?

   - Un kil jumate de mostazzoli cu vermut.

   Augello îl măsură cu un aer perplex, iar Montalbano simțind că urma întrebarea despre numele urmăritului general arestat de dimineață, profită de stupoarea subalternului ca să canalizeze discuția în altă direcție.

   - Ia zi-i, îl găsirăți pe paznicul de noapte au ba?

   - Pe cine, pe ăl de la supermarket? Da, eu îl găsii. Tâlharii l-or pus la pământ cu o scatoalcă grea la scăfârlie, l-or legat bine de mâini și de picioare, și i-o făcut vânt într-un congelator dintre acelea uriașe, închizându-l acolo.

   - A murit?

   - Nu, da` nici viu n-aș zice că este. Când l-am tras afară din congelator, arăta ca un batog uriaș pus la păstrare.

   - Ți-ai făcut o idee despre toată daravera?

   - Mda, o idee aș avea, numai că locotenentul de la carabinieri are o alta, diferită de-a mea. Una peste alta însă, un lucru e sigur: hoții au folosit un camion de tonaj mare, altminteri n-aveau cum să încarce toată marfa. Iar de urcat marfa în camion, trebuie să fi fost o trupă de cel puțin șase persoane, comandată de un profesionist.

   - Acultă, Mimi, eu trag o fugă până acasă, mă schimb de costum și pe urmă mă-ntorc.

   În apropiere de Marinella, își dădu seama că becul de alimentare clipea de o bună bucată de vreme.

   Se opri la aceeași benzinărie unde, nu cu mult timp în urmă, avusese loc un schimb misterios de focuri, iar el se văzuse nevoit să-l aresteze pe băiatul de la pompă, obligându-l astfel să mărturisească tot ce știa despre ciudata întâmplare. Tânărul nu-i purta însă ranchiună și, imediat ce-l zări, îl salută cu o voce atât de acută, încât Montalbano simți fiori reci pe șira spinării.

   Îi făcu plinul, numără banii, apoi rămase privind lung la comisar.

   - Zi-i, ce-i? Ți-am dat mai puțin decât făcea?

   - Nu, dom`le, să trăiți, banii de-ajuns îs. Da` voiam să vă zic o treabă.

   - Apăi, zi-i odată, nu? pufni Montalbano, simțind că avea să se lase rău dacă tipul mai lungea mult vorba.

   - Ia uitați-vă `mneavoastră o țâră la camionu` de colea. 

   Și arătă spre o matahală cu remorcă parcată pe platoul din spatele stației de benzină: judecând după prelatele întinse la perfecție, camionul era încărcat la maximum.

   - Azi de dimineață - continuă tânărul - când am deschis, camionul era deja colea. Acu-s trecute deja 4 ore și nu se arată încă nimenea dornic să-l ia de aici.

   - Te-ai uitat să vezi dacă nu cumva șoferul doarme în cabină?

   - Da, să trăiți, mă uitai, da` nu-i nimenea. Numa` că ai văzui o treabă nelalocul ei: cheile-s acolo, în contact, primu` care vine pornește motoru` și dus îi: pune-i sare pe coadă dacă mai poți.

   - Hai să văd și eu, spuse Montalbano, brusc interesat de caz.

4

   Scund, mustață subțire ca o coadă de guzgan, zâmbet antipatic, ochelari cu montură de aur, pantofi maro, șosete maro, costum maro, cămașă maro, cravată maro - un adevărat coșmar în marp, așa îl caracteriză succint Montalbano pe Carmelo Ingrassia, proprietarul supermarketului, care acum, stând picior peste picior, își netezea cu palma dunga cracului drept al pantalonilor și repeta pentru a treia oară propria interpretare sintetică a faptelor.

   - O glumă, dom` comisar, asta-i și nimic mai mult. Or vrutără să-mi joace un renghi.

   Montalbano rămase fixând cu privirea pixul cu vârf sferic pe care-l ținea în mână; se concentră mai întâi asupra capacului: îl scoase, îl examină și pe dinafară, și pe interior, de parcă n-ar fi văzut în viața lui o asemenea minunăție, suflă în el ca să îndepărteze un fir invizibil de praf, îl examină din nou și, nemulțumit de rezultat, suflă din nou cu putere în el, după care-l lăsă cu grijă pe masă, trecu la vârful metalic al pixului: îl deșurubă, îl privi o vreme gânditor, îl puse pe masă, lângă capac, și trecu la examinarea părții centrale pe care, după o scanare amănunțită cu privirea, o alinie cu gesturi pedante lângă celelalte două elemente.
   În cele din urmă, răsuflă adânc: izbutise să se calmeze, să-și domine pornirea inițială, căreia fusese gata-gata să-i dea ascultare - aceea de a sări de pe scaun și, apropiindu-se de Ingrassia, să-i zdrobească mutra cu pumnii, după care să-l întrebe:

   - Spuneți-mi sincer: în opinia dumneavoastră, eu acum glumesc sau vă pocnesc mutra de-adevăratelea?

   Tortorella, care cunoștea bine anumite reacții ale superiorului său, se relaxă vizibil în colțul său, de unde asista la interogatoriu.

   - Faceți-mă să înțeleg ce vreți să spuneți, spuse Montalbano, odată recăpătat controlul asupra propriilor reacții.

   - Apăi, nu-i ni`ca de-nțeles, dom` comisar. Totu-i limpede ca lumina zilei. Toată marfa furată era colea, în camion, nu lipsea nici măcar o scobitoare, nici măcar o acadea. Atunci, zic eu: dacă mi-or făcură, nu mi-o făcură ca să mă fure, ci numai ca să glumească,  să râdă pe seama mea.

   - Uitați care-i treaba: eu sunt nițel mai încet la minte, drept pentru care, domnule Ingrassia, vă cer s-aveți puțintică răbdare cu mine. Prin urmare, ziceți că lucrurile ar fi stat așa: cu 8 zile în urmă, din parcul auto al firmei Sferlazza din Catania - altfel spus dintr-un oraș situat de cealaltă parte a insulei - doi indivizi fură ditamai camionul cu remorcă, gol, fără marfă, pe care-l țin ascuns vreme de 7 zile (din moment ce nu l-a văzut nimeni, rezultă că a stat pitit undeva, pe drumul dintre Catania și Vigata); conform logicii dumneavoastră, unicul motiv pentru care camionul a fost furat și ținut ascuns a fost acela de a fi folosit ca să vi se facă dumneavoastră o farsă. Mai departe: noaptea trecută, pe la ora 1, camionul se materializează brusc în fața supermarketului al cărui patron sunteți. Paznicul de noapte crede că este vorba despre o aprovizionare obișnuită, deși ora i se pare oarecum ciudată. Nu știm exact care a fost desfășurarea faptelor pentru că paznicul este încă în stare gravă și nu poate vorbi: cert este însă că indivizii îl scot imediat din joc, îi iau cheile și intră în magazin. Unul dintre ei îl dezbracă pe paznic și-și pune uniforma lui: sincer vorbind, această mișcare mi se pare genială. A doua mișcare genială: hoții aprind toate luminile supermarketului și încep să lucreze pe față, fără niciun fel de măsură de precauție - la lumina zilei, am putea spune dacă n-ar fi fost noapte. În cazul în care se nimerește cineva prin zonă la ora aceea, ce vede el? Îl vede pe paznicul în uniformă care supraveghează câțiva hamali ce se muncesc să încarce un camion cu marfă: intrusului nu i-ar trece nici măcar prin anticamera cerebelului că, în realitate, asistă la un furt. Cam aceasta ar fi reconstituirea făcută de colegul meu Augello, reconstituire confirmată, de altfel, de depoziția lui cavaliere Misuraca, domnia sa tocmai întorcându-se la acea oră acasă.

   La auzul acelui nume, Ingrassia, care până atunci păruse că-și pierde interesul pe măsură ce comisarul vorbea, sări de pe scaun ca ars, ca mușcat de o viespe.

   - Misuraca?

   - Da, exact, domnul acela care pe vremuri lucra ca funcționar la serviciul de evidența populației.

   - Bine, da` ăla-i fascist cu acte-n regulă!

   - Nu văd ce legătură au ideile politice ale respectivului domn cu faptele expuse mai devreme.

   - Ba uite că au, și încă cum! Pe vremea când făceam politică, `mnealui îmi era dușman.

   - Vreți să spuneți că acum v-ați lăsat de politică?

   - Ce să-i faci, domnule comisar? De când au apărut ăi 2-3 judecători din Milano de s-or hotărâtără să pună pe butuci politica, comerțul și industria din țărișoara asta, mi-am zis că-i mai bine să-mi văd de treabă.

   - Uitați cum stau lucrurile: cele spuse de cavaliere nu fac decât să pună în evidență modus-ul operandi al infractorilor.

   - Iar mie mi se rupe în paișpe de ce vrea să pună în evidență cavaliere. Atât vă zic: îi un biet moșneag ramolit, trecut bine de 80 de ani. S-o zicem pe-a dreaptă: dacă vede o pisică pe stradă, ăla e-n stare să spună c-a zărit un elefant. Pe urmă, ce căuta el acolo la ora aceea?

   - Asta nu știu, dar o să-l întreb. Acum, sunteți de acord să revenim la expunerea faptelor?

   - Da, să revenim.

   - Încărcarea mărfii a durat cel puțin 2 ore, după care camionul o ia din loc. Nu parcurge însă mai mult de 5-6 kilometri, după care se întoarce și rămâne frumușel acolo până sosesc eu și-l descopăr. Prin urmare, indivizii au făcut tot acest tămbălău, comițând 6-7 infracțiuni de Cod Penal și riscând ani grei de pușcărie numai ca să râdă nițel pe seama dumneavoastră. Asta vreți să-mi ziceți? Iar eu ar trebui să vă cred?

   - Dom` comisar, putem sta aici până la noapte, dacă vreți, da` vă jur că n-am altă explicație pentru ce s-a-ntâmplat decât că la mijloc îi vorba de o glumă. Asta-i!

   În frigider îl aștepta o porție mare de paste cu sos de roșii, busuioc, stafide și măsline negre care emana un parfum dumnezeiesc: dac-ar fi fost să fie mort, fără-ndoială că aromele acelea l-ar fi readus la viață. La felul doi avea anșoa cu sos de ceapă și oțet.

   Montalbano luase obiceiul să se încredințeze în totalitate fanteziei culinare - cu rădăcini populare și cu rezultate din cale-afară de gustoase - a Adelinei, menajera care venea în fiecare zi să vadă de casă. Adelina avea doi fii, delicvenți incorigibili, din care unul se afla și acum în pușcărie, arestat și trimis în judecată chiar de comisar.

   Adelina nu-l dezamăgise nici de data aceasta: de fiecare dată când, întorcându-se acasă, se ducea să deschidă cuptorul sau frigiderul, îl încerca aceeași emoție de pe vremea când, picciliddro fiind, în dimineața de Pomenirea tuturor sfinților, scotocea în coșul de nuiele în care morții lăsau peste noapte cadouri pentru cei mici ai casei. Un ritual acum uitat, șters din memoria colectivă de banalitatea cadourilor de sub bradul de Crăciun, la fel cum uitat părea să fi devenit și obiceiul oamenilor de a-și pomenii morții. Singurii care nu uitau - dimpotrivă, păstrau cu sfințenie aprinsă flacăra amintirii propriilor morți - rămâneau mafioții, numai că darurile pe care le trimiteau în memoria acestora nu erau în niciun caz trenulețe de tablă ori fructe învelite în marțipan, ca pe vremuri.

   Una peste alta, elementul surpriză constituia un condiment indispensabil al mâncărurilor preparate de Adelina special pentru el.

   Luă platourile, pâine, deschise o sticlă cu vin, dădu drumul la televizor și se așeză la masă. Îi plăcea să mănânce singur, savurând dumicaturile în tăcere: printre numeroasele afinități care-l legau atât de strâns de Livia se afla și aceasta - nu scotea niciun cuvânt în timp ce mânca.

   Își spuse că, în materie de gusturi, se simțea mai apropiat de Maigret, decât de Pepe Carvalho, protagonistul romanelor lui Montablan, care se delecta cu bucate atât de picante, încât ar fi perforat până și stimacul unui rechin.

   Dac-ar fi fost să se ia după televiziunile naționale, peste țară se abătuse un blestem al infracționalității generalizate: majoritatea guvernamentală însăși era acum divizată asupra unei legi care interzicea eliberarea condiționată din închisoare a celor ce mâncaseră jumătate din averea țării; magistrații care dezvăluiseră dedesubturile corupției politice își anunțau demisia în semn de protest, în vreme ce opinia publică părea animată de o briză vagă de revoltă.

   Schimbă canalul, oprindu-se la una din cele două televiziuni locale: Televigata era prin definiție proguvernamentală, indiferent cine s-ar fi aflat la conducerea țării: comuniști, fasciști sau la centru. Crainicul nu pomeni nimic despre capturarea lui Tano Grecu`: spunea doar că mai mulți cetățeni vigilenți semnalaseră comisariatului din Vigata un schimb de focuri pe cât de vivace, pe atât de misterios, petrecut la primele ore ale dimineții în zona extravilană numită „la nuc”, numai că forțele de ordine, ajunse imediat la fața locului, nu descoperiseră nimic deosebit. Nici Nicolo Zito, comentatorul politic de pe Retelibera care nu se ferea să se declare comunist în convingeri, nu pomeni nimic despre arestarea lui Tano: semn că, într-un mod cu totul miraculos, informația nu răsuflase încă.

   În schimb, Zito începu pe neașteptate să vorbească despre furtul nefiresc din supermarketul lui Ingrassia și despre camionul descoperit inexplicabil, cu toată marfa furată. Opinia generală - remarca Zito - era aceea că vehiculul fusese abandonat în urma unei neînțelegeri între participanții la jaf asupra împărțirii mărfii. Numai că el, Zito, nu era deloc de acord cu o asemenea explicație: în opinia lui, lucrurile se desfășuraseră într-un mod diferit, și fără îndoială că problema era mult mai complexă.

   - Domnule comisar Montalbano, mă adresez direct dumneavoastră. Nu credeți că povestea asta este mult mai complicată decât pare la prima vedere? întrebă retoric jurnalistul, în finalul intervenției sale.

   Auzindu-se chemat personal în cauză la televizor și văzându-l pe Zito privindu-l pieziș din ecran, Montalbano rămase cu dumicatul în gât: simți că se sufocă, tuși de câteva ori și se puse pe înjurat de toți sfinții.

   După masă, își trase slipul pe el și intră în mare. Apa era rece ca gheața, însă partida de înot îl readuse parcă la viață.

   - Povestește-mi pe îndelete cum s-a întâmplat, zise chestorul.

   Văzându-l pe comisar intrând în birou, se ridicase să-l întâmpine, îmbrățișându-l părintește.

   Montalbano avea o slăbiciune mare: era cu desăvârșire incapabil să umble cu farfanterie, să toarne minciuni gogonate persoanelor oneste sau celor pe care le îndrăgea și le respecta. În schimb, în fața delicvenților, a oamenilor cu are n-avea nici în clin, nici în mânecă, era în stare să debiteze smafari, măscări, fără să clipească: la o adică, nu s-ar fi dat înapoi să se jure că văzuse-ntr-o noapte luna pizzi pizzi, împodobită cu danteluțe.

   În ce-l privea pe chestor, dilema era cu atât mai apăsătoare: nu doar că îi purta un adânc respect, dar nu de puține ori se surprinsese vorbindu-i ca propriului său tată; de aceea, cererea chestorului îl făcu pe Montalbano să devină agitat - se înroși brusc, începu să transpire și-și schimbă de mai multe ori poziția, ca și cum scaunul pe care stătea i-ar fi provocat o suferință vie.

   Chestorul îi remarcă stânjeneala, însă o puse pe seama stării de autocompătimire care îl încerca pe Montalbano de fiecare dată când era nevoit să vorbească despre reușita propriilor acțiuni. De altfel, nu-i putea uita prestația de la ultima conferință de presă când, în fața camerelor de luat vederi, comisarul se exprimase - dacă se putea spune așa - printr-o lungă și jalnică bolboroseală, lipsită pe alocuri de orice noimă, ținându-și ochii holbați și cu pupilele jucându-i în orbite de parc-ar fi fost beat.

   - Dacă nu vă deranjează, înainte de a mă pune pe istorisit aș vrea să mă lămuriți într-o privință.

   - Îți stau la dispoziție.

   - Ce mă sfătuiți să scriu în raport?

   - Hait, ce fel de întrebare-i aceasta, Montalbano? Ce, n-ai mai scris niciodată rapoarte până acum? După cum bine știi, într-un raport se trece relatarea faptelor, așa cum s-au petrecut, îi răspunse sec chestorul, ușor descumpănit.

   Și, cum celălalt nu se hotăra să-și înceapă povestirea, continuă:

   - Apropo, trebuie să recunosc că ai știut să profiți cu multă abilitate și curaj de o întâlnire întâmplătoare, transformând-o într-o remarcabilă operațiune de succes a poliției. Cu toate acestea....

   - Vedeți dumneavoastră, chiar voiam să vă spun...

   - Lasă-mă să termin. Cu toate acestea, mă văd obligat să-ți atrag atenția că ți-ai expus oamenii la un risc prea mare: ar fi trebuit să ceri întăriri consistente, la care să se fi adăugat o serie de alte măsuri obligatorii de precauție. Din fericire, totul s-a terminat cu bine, însă trebuie să-ți spun cu toată sinceritatea că acțiunea dumitale a fost un fel de rămășag în orb. Și acum, spune, te ascult.

   Montalbano își privi o vreme degetele mâinii stângi, ca și cum ar fi crescut acolo peste noapte, iar el nu înțelegea la ce i-ar fi putut folosi ele.

   - Acum ce s-a mai întâmplat? îl iscodi chestorul, dând semne de nerăbdare.

   - S-a-ntâmplat că totu-i o făcătură, izbucni Montalbano. N-a existat nicio întâlnire întâmplătoare, mă văzusem înainte cu Tano: ceruse să stea de vorbă cu mine. Iar când ne-am văzut să stăm de vorbă, ne-am pus de acord și asupra arestării.

   Chestorul se frecă la ochi.

   - V-ați pus de acord?

   - De-a mărunțelul, totul de la cap la coadă.

   Și dacă tot se afla acolo și începuse să vorbească de ce să nu verse tot? se gândi Montalbano. Și-i mărturisi adevărul gol-goluț, pornind de la discuția telefonică cu Gege până la capturarea regizată a răufăcătorului.

   - Asta-i tot? îl iscodi chestorul când termină de povestit.

   - Nu. Mă gândeam că, de vreme ce lucrurile stau așa cum stau, nu merit avansarea. N-am cum să devin vicechestor: ar fi o goangă, o înșelătorie ar fi.

   - Asta eu decid, îl întrerupse abrupt celălalt.

   Chestorul se ridică și începu să se plimbe de colo-colo prin încăpere cu mâinile la spate, gândindu-se. În cele din urmă, păru să fi găsit o soluție.

   - Facem așa, zise. Ai să scrii două rapoarte.

   - Două?! exclamă îngrozit Montalbano.

   - Am hotărât și gata, nu-ncap discuții. Raportul fals o să-l țin frumușel aici, la vedere, pentru eventuala cârtiță - da, ai auzit bine, nici noi nu ducem lipsă de cârtițe - care se va da de ceasul morții să-l facă cunoscut presei sau, de ce nu, chiar mafiei. Iar raportul cu fapte reale o să-l închid în seif.

   Apoi, schițând un surâs, continuă:

   - Cât despre chestiunea avansării - care, din câte se pare, te îngrozește mai mult decât orice pe lume - eu zic să treci vineri seară pe la mine acasă, să discutăm cu calm, pe îndelete. Știi, nevastă-mea a inventat un sos special pentru doradele la cuptor...

   Cavaliere Gerlando Misuraca, 84 de ani - purtați cu un aer veșnic belicos - nu se dezminți nici de data asta, stropșindu-se la Montalbano imediat ce-l auzi pe acesta spunând în receptor: „Alo?”

   - Cine-i pramatia de centralist de-mi făcu legătura cu `mneavoastră?

   - De ce, ce a făcut?

   - Se prefăcea că nu-nțelege cum mă cheamă! Parc-ar avea căpățână de paie, zău așa: nu-mi putea ține minte numele și pace! Îi tot dădea înainte cu domnu` Bisurata - ca pe laxative, zău așa!

   Se întrerupse brusc, făcând o pauză îndărătul căreia se citea suspiciunea, apoi schimbă tonul.

   - Îmi garantați, pe cuvântul `mneavoastră de onoare, că omu-i pur și simplu totlmac și că la mijloc nu-i vorba de altceva?

   Gândindu-se că tolomacul nu putea fi altul decât Catarella, Montalbano se strădui să fie cât mai convingător:

   - Da, vă garantez. Totuși, de ce vă trebuie o asemenea garanție, mă scuzați că întreb?

   - Pen` că, dacă omu` intenționa să-și bată joc de mine, ori să-și bată joc de ceea ce reprezint eu în orașul ăsta, apăi eu mă-mbrac și-n 5 minute-s acolo ca să-i fac curu` muci. `Mnezeu mi-e martor, zău așa.

   „Totuși, ce reprezenta cavaliere Misuraca în Vigata?” se întrebă Montalbano, în vreme ce, de la celălalt capăt al firului, interlocutorul său continua să profereze amenințări îngrozitoare.

   Nimic, nu reprezenta absolut nimic din punct de vedere - cum să zică? - oficial. Funcționar de primărie ieșit la pensie de câteva zeci de ani, nu îndeplinea și nici nu îndeplinise vreodată funcții publice, în vreme ce, ca activitate politică, era simplu membru cotizant al unui partid și atât. Persoană de o onestitate incontestabilă, ducea un trai demn, la limita sărăciei lucii: nici chiar pe vreea lui Mussolini nu profitase de rezonanța titlului său onorific - rămăsese un fedele gregario, cum se zicea pe atunci. Drept recunoștință, fusese mobilizat în toate războaiele care avuseseră loc începând cu anul 1935, nimerind întotdeauna în mijlocul celei mai grele bătălii: una nu pierduse, de parc-ar fi fost dotat cu puterea ubicuității - de la Guadalajara, în Spania, până la Bir el Gobi, în Africa de Nord, trecând chiar și pe la Axum, în Ethiopia. Urmaseră apoi anii de prizonierat în Texas, unde refuzase colaborarea cu inamicul, consecința fiind, desigur, o detenție dură, numai pâine și apă.

   Cu alte cuvinte - conluzionă Montalbano - cavaliere Misuraca reprezenta memoria istorică a unor erori istorice, trăite însă cu o credință vecină cu naivitatea, pentru care plătise cu vârf și îndesat: 3 răni destul de serioase, dintre care una îl marcase toată viața, cavaliere rămânând șchiop de piciorul stâng.

   „Și totuși, dac-ar fi fost să fie, ați fi luptat pentru Republica din Salo, punându-vă chezășie alături de nemți și de italienii republicani?” îl întrebase odată, mișelește, Montalbano, care în felul său ținea totuși la bătrân.

   Rostind întrebarea, văzuse fața bătrânului parcă golindu-se brusc de sânge, ridurile înmulțindu-i-se instantaneu, iar privirea devenindu-i încețoșată.

   Înțelesese în clipa aceea că Misuraca se întrebase același lucru de mii de ori până atunci, nereușind însă să-și dea un răspuns. Prin urmare, nu mai insistase.

   - Alo? Mai sunteți la aparat au ba? se auzi în receptor vocea iritată a lui Misuraca.

   - Vă ascult, cavaliere.

   - Mi-amintii o chestie, da` mi-o amintii azi-noapte, de aia nu făcui nicio referire la ea ieri, la secție, când am depus mărturie.

   - Cavaliere, nu mă-ndoiesc de bunele dumneavoastră intenții. Așadar, spuneți, vă ascult.

   - Când am ajuns în dreptul supermarket, observai o treabă care acu` îmi pare nelalocu` ei, numa` că pe moment nu-i dădui importanță: eram nirbuso și tare cătrănit, pen` că, vedeți `mneavoastră, în țărișoara asta a noastră-s atâția boi cu țâțe care....

   - Îmi spuneți totuși care-i treaba aceea nelalocul ei?

   De l-ar fi lăsat să vorbească după pofta inimii, cavaliere ar fi fost în stare s-o ia de la Primu` Război încoace, de la înființarea milițiilor de luptă fascistă.

   - A, prin telefon nu. Personal, dacă vreți, pen` că treaba-i groasă rău. Asta, bine`nțeles, dacă ce văzui văzui bine.

   Bătrânul era cunoscut drept o persoană de genul „ce-i în gușă și-n căpușă”: dacă era ceva de spus, o spunea verde-n față, fără ocolișuri.

   - Are legătură cu jaful de la supermarket?

   - Bine`nțeles.

   - Ați mai pomenit și altcuiva despre chestiunea în speță?

   - Nu, nimănui.

   - Așa să rămână. Mă bazez pe dumneavoastră, niciun cuvințel, nimănui.

   - De ce vreți să mă jigniți? Mut ca mormântu-s eu. Mâine dis-de-dimineață mă înființez la `mneavoastră la birou.

   - Cavaliere, am totuși o curiozitate. Ce căutați dumneavostră pe acolo la ora aceea târzie din noapte, singur-cuc și, pe deasupra, nirbuso? Nu știți oare că, de la o anumită vârstă, oamenii ar trebui să dea dovadă de ceva mai multă prudență?

   - Mă-ntorceam de la Montelusa, de la ședința comitetului regional de partid. Chiar dacă nu-s membru în comitet, era de datoria mea să particip: nimeni nu-i trântește ușa-n nas lu` Gerlando Misuraca, asta să știți! Unu la mână. Doi la mână, partidul nostru trebuie să-și păstreze și pe mai departe demnitatea și onoarea. Nu se poate să mai rămânem în guvern alături de puii de cățea - politruci ticăloși, că nu le pot spune altfel! - care vor să dea decret de eliberare din pușcărie pentru nemernicii care or mâncatără avuția țărișoarei ăsteia ale noastre! Cred că sunteți de acord cu mine, domnule comisar, că dacă...

   - A durat mult ședința?

   - Până la 1 noaptea. Eu, ca s-o zic pe-a dreaptă, aș fi vrut să mai stăm, da` ăilalți or votatără contra, dormeau deja pe ei. Oameni fără sânge-n instalație, ce vreți?

   - Și cam cât timp v-a luat drumul până la Vigata?

   - O jumătate de oră, că eu nu conduc cu viteză. Așadar, cum vă spunea, decretu` ăsta...

   - Îmi cer scuze, cavaliere, sunt chemat la celălalt telefon. Pe mâine, curmă brusc discuția Montalbano.

5

   - Peju dei delinquenti! Mai rău ca pe infractori, așa ne-or tratatără zdreanțele nabii, `le muma-n cur astăzi și mâne! D-apăi cine se cred ei că sunt? Niște rahaturi cu ochi, asta-s ei!

   Nu era cale să domolească cineva furia lui Fazio, proaspăt întors de la Palermo. Germana, Gallo și Galluzzzo îi ținea zgomotos isonul, agitându-și brațele în semn că cele întâmplate era de domeniul inimaginabilului.

   - Ca la nebuni! Nici la nebuni nu-i așa!

   - Calm, câte unu`, pe rând, băieți. Vorbiți pe rând, ordonă Montalbano, nevoit să recurgă la autoritatea pe care o deținea în carul comisariatului.

   Apoi, remarcând că pe vestonul și cămașa lui Galluzzo nu mai era nici urmă de sânge, îl iscodi:

   - Trecuși pe acasă să te schimbă?

   Întrebarea avusese rolul ei diversionist bine conturat - acela de a calma spiritele - însă se dovedi a fi un pas fals, căci Galluzzo se învineți de tot la față, iar vinișoarele de pe nasul umflat i se-nroșiră.

   - Ce casă, de unde casă? N-ați auzitără ce zise Fazio? De la Palermo venim cu toții, direct de la Antimafia. Am ajunsără acolo cu toții, l-am predatără pe Tano Grecu`, iar ăia ne-or luatără de-o aripă și ne-or puseră pe fiecare în câte o cameră diferită. Pe mine mă durea rău nasu` și simțeam nevoia să țin o batistă udă pe rană. După juma` de oră de așteptare, dacă văzui că nu vine nimeni pe acolo, am deschis ușa. Numa` că mă pomenii că-mi ține calea un coleg. Un` te duci? -mă-ntreabă. Mă duc să caut o țâră de apă, să-mi spăl sângele - îi răspund. N-ai voie să ieși, du-te-napoi - zise el. Apăi, cum vne asta, commissa? Carevasăzică eram reținut! De parcă Tano Grecu` eram eu, nu ăl de-l predaserm noi.

   - Nu-i mai pomeni numele și nu mai țipa-n gura mare! îi spuse cu reproș Montalbano. Nu trebuie să știe nimeni c-am pus gheara pe el! Atât vă zic: primu` pe care-l mai aud rostindu-i numele îl expediez cu un șut în fund drept la Asinara, în arest!

   - Nu numa` el, da` toți eram reținuți! încercă Fazio să-și reia lamentația, cu aer ofensat.

   Galluzzo îl întrerupse, continuându-și propria poveste:

   - După mai bine de o oră, intră unu` pe care-l știam - îl știți și `mneavoastră, fuserăți colegi până când el trecu la Antimafia: Schiacchitano îmi pare că-l cheamă.

   „Un bou cu țâțe!” își spuse în gând comisarul, ferindu-se însă să facă vreun comentariu cu voce tare.

   - Se uită la mine de parcă puțeam de nespălat ce eram, de parc-aș fi fost un nevolnic dintre ăi de cer de pomană. Stătu el o vreme să mă privească, după care-mi zice: nu te poți prezenta în fața domnului prefect așa pocit cum ești.

   Se vedea cu ochiul liber cât de adânc îl rănise tratamentul absurd la care fusese supus: Galluzzo se abținea cu greu să nu ridice tonul.

   - Partea frumoasă alta-i: că `mnealui se uită încruntat la mine, de parcă eu eram de vină c-ajunsesem așa! A ieșit bombănind! Apăi, pe urmă sosi cu un alt coleg, care-mi aduse o haină și o cămașă curate.

   - Acu` vorbesc cu, intereni Fazio, prevalându-se de gradul de agent principal. Ca să nu lungesc vorva, atât vă spun: de la ora 3 după-amiază până la miezul nopții, fiecare dintre noi a fost interogat de câte 8 ori, de 8 persoane diferite.

   - Ce voiau să afle de la voi?

   - Cum s-or petrecuteră exact lucrurile.

   - Dacă-i s-o zicem pe-a dreaptă, pe mine m-or interogatără de 10 ori, nu de 8, spuse cu oarecare satisfacție în glas Germana. Se vede treaba că eu știu să povestesc mai bine decât restu`, așa că ăi de la Antimafia m-or umrăritără cu gura căscată, de parcă vedeau filmu`.

   - Pe la ora 1 din noapte, ne-or datără pe loc repaus - continuă Fazio - ne-or dusără pe toți într-o sală, un fel de birou mare, cu 4 mese și 8 scaune. Or scos toate telefoanele din priză și le-or luatără cu ei. Pe urmă, ne-or trimis 4 sendvișuri amărâte și 4 beri, calde cum îi pișatu` de cal. Ne-am aciuatără și noi cum puturăm, până azi de dimineață, la 8, când veni unu` să ne anunțe că puteam să ne-ntoarcem la Vigata. Nici tu bună ziua măcar, sau să ne scuzați de-ntâmplare, ori măcar „hai, marș”, ca la câini când vrei să-i alungi. Ni`ca.

   - În regulă, concluzionă Montalbano.

   Apoi adăugă:

   - Acu` ce să-i mai faceți, treaba-i consumată! Hai, duceți-vă acasă, trageți un pui de somn și după prânz vă-ntoarceți la comisariat. Uite, vă asigur c-o să-i povestesc totul chestorului.

   - Alo? Sunt comisarul Salvo Montalbano, din Vigata. Aș dori să vorbesc cu domnul comisar Arturo Schiacchitano.

   - Rămâneți la aparat, vă rog.

   Montalbano luă o coală de hârtie și un pix. Începu să mâzgălească distrat; după un timp își dădu seama că desenase un dos așezat pe colacul unui closet.

   - Îmi pare rău, domnul comisar se află într-o ședință.

   - Uitați care-i treaba: spuneți-i că și eu sunt în ședință, în felul acesta suntem chit. Dacă el își întrerupse ședința lui, fac și eu la fel cu a mea și toată lumea-i fericită.

   Își mai făcu de lucru la dosul de pe closet, adăugând câteva tușe care aduceau cu materii fecale.

   - Alo, Montalbano, ce-i, ce s-a-ntâmplat? Scuză-mă, sunt pe fugă, n-am timp de discuții.

   - Nici eu. Ascultă, Sciacchitanov...

   - Care Sciacchitanov? Ce rahat tot zici acolo?

   - A, de ce, nu așa te cheamă? Nu faci parte din kaghebe?

   - Uite care-i treaba, nu-mi arde de glume.

   - Păi, cine ți-a spus c-aș glumi? Te anunț că sun din biroul domnului chestor, care se declară indignat de modul - tipic KGB-ist, cum spuneam - în care mi-ai tratat oamenii. De altfel, domnul chestor mi-a promis că îi va trimite chiar astăzi o scrisoare de înștiințare domnului ministru.

   Fenomenul era inexplicabil, dar cu toate acestea avu sentimentul net că se întâmpla aievea: privirea penetră de-a lungul firului de telefon și-l văzu literalmente pe Sciacchitano - cunoscut îndeobște pentru calitățile sale de pupincurist înveterat - albindu-se la ață. Minciuna lui Mntalbano avusese asupra celuilalt efectul unei lovituri de măciucă în moalele capului.

   - Alo, ce tot vorbești acolo? Trebuie să înțelegi că eu, în calitate de responsabil cu siguranța...

   Montalbano îl întrerupse:

   - Siguranța nu exclude politețea, rosti el lapidar, simțindu-se imediat aidoma unui indicator stradal de genul „prioritatea nu exclude prudența”.

   - Bine, dar m-am comportat foarte politicos cu oamenii tăi! Ba chiar le-am oferit sendvișuri și bere.

   - Îmi pare rău să te informez că, în ciuda sendvișurilor și a berii oferite de tine, cazul acesta va fi soluționat în altă parte, adicătelea undeva mai sus. În rest, eu zic că nu-ți faci sânge rău Schiacchitano, la urma urmelor nu-i vina ta. Știi cum se spune: cine se naște cu mintea-n colțuri nu poate muri cu ea rotunjită.

   - Asta ce vrea să-nsemne, mă rog frumos?

   - Înseamnă că unu` ca tine, nătărău din naștere, n-are cm să moară inteligent. Solicit de la tine o scrisoare, trimisă pe numele meu, care să conțină cele mai călduroase elogii la adresa subalternilor mei. Vreau s-o am pe birou mâine, la prima oră. Salutare.

   - Crezi că dacă-ți trimit scrisoarea de care zici, domnul chestor va proceda în consecință? Mă refer la raportul către minister...

   - O să fiu sincer cu tine: nu știu dacă și cum va proceda domnul chestor. Însă dac-aș fi în locul tău, scrisoarea aș scrie-o oricum. Ca să-mi acopăr spatele, înțelegi? Ba, mai mult, aș data-o cu ziua de ieri. Pricepi?

   Își descărcase năduful, iar acum se simțea ceva mai bine. Se simțea pregătit pentru un scurt dialog cu Catarella.

   - Domnul Augello este la el în birou?

   - Nu, să trăiți, da` acu-acușica-mi telefonă. Zise așa, că să calculez pe ceas cât înseamnă 10 minute, pen` că `mnealui întârzie, da`-n 10 minute-i ici, la birou.

   Profită de ocazie ca să întocmească raportul fals: pe cel conținând faptele reale îl scrisese acasă, peste noapte. După o vreme, Augello bătu la ușă și intră.

   - Ce-am auzit, mă căutași?

   - Ia spune, se rupe ceva în tine dacă ajungi la birou ceva mai devreme?

   - Scuză-mă, adevărul e că am avut treabă până peste cap, am ajuns acasă abia pe la 5, azi-dimineață. M-am întins și eu nițel și la revedere, mai trezește-te dacă poți.

   - Ai avut treabă până peste cap cu vreuna din tearfele după care-ți curg mucii de obicei? Vreuna dintr-alea numa` carne, de bat 120 de kile pe cântar?

   - Bine, da` Catarella nu ți-a spus nimic?

   - Mi-a spus c-o să întârzii.

   - Azi-noapte, pe la 2, a avut loc un accident mortal. M-am dus eu la locul faptei. Știi, mi-am zis că să te las să dormi, având în vedere că-i un caz fără relevanță pentru noi.

   - Când se lasă cu morți, orice caz poate avea relevanță.

   - N-a fost decât un mort, nu mai mulți. Un șofer care s-a încumetat să coboare valea Catena cu viteză maximă și, ca de obicei în astfel de cazuri, nu i-au funcționat frânele. S-a dus să se înfigă drept sub un camion care urca din sens invers. Eh, bietu` de el, a murit pe loc.

   - Îl cunoșteai?

   - Bine`nțeles că-l cunoșteam. Și tu-l cunoșteai. Cavaliere Misuraca.

   - Montalbano? Uite, tocmai m-au sunat de la Palermo. Nu mai că este obligatoriu să organizăm o conferință de presă, dar este foarte important ca aceasta să aibă un acou cât mai puternic. Le trebuie pentru nu știu ce strategii de-alea lor. Vor fi prezenți ziariști din alte orașe, se vor face reportaje ample pentru televiziunile naționale, în sfârșit, treabă serioasă, ce mai la deal, la vale.

   - Or fi vrând să demonstreze că noul guvern nu pregetă să lupte contra mafiei, că, dimpotrivă, lupta va deveni tot mai crâncenă, neobosită...

   - Montalbano, ce-ți veni?

   - Nimic, îmi imaginez titlurile de-o șchioapă din ziarele de poimâine.

   - Conferința de presă este fixată pentru mâine, la ora 10. Am vrut să te anunț din timp, de asta te-am sunat.

   - Vă mulțumesc, domnule chestor. Numai că nu-nțeleg. Ce mă privește pe mine conferința de presă?

   - Montalbano, știu că-s bun ca pâinea cladă, însă am și eu o limită, zău așa. Te privește, și încă cum te privește! Ți-am spus: încetează cu copilăriile astea!

   - Și ce ar trebui să spun eu acolo, mă rog frumos!

   - Oh, sfinte Dumnezeule mare! Vei spune ce ai scris și în raport.

   - În care din ele?

   - N-am auzit bine. Ce spuneai?

   - Nimic.

   - Să cauți să vorbești limpede, cu toată gura, fără să-ți ții, ca data trecută, capul în pământ. A, da, și mâinile! Stabilește o dată pentru totdeauna unde să ți le ții și acolo să-nțepenească, ne-am înțeles? Să nu care cumva să pățim ca la ultima conferință de presă, când reporterul de la „Corriere” sugera cu voce tare c-ar fi mai bine să ți le amputăm, ca să nu le mai duci grija.

   - Adicătelea or să mă ia la puricat?

   - Bine`nțeles c-or să te ia la puricat - na, că m-ai molipsit cu limbajul dumitale de mahala - doar de aia sunt ziariști, nu-i așa? La revedere.

....................................