Dorință rebelă, Julie Garwood

 ............................................

2-4

                Caroline era nedumerită. Ce-i explicase? Şi de ce-ar fi vrut unchiul ei s-o refuze? În ce sens? Ştia că nu-l putea întreba pe tatăl ei chiar atunci dar se hotărî să afle despre ce era vorba după ce se întorceau acasă.

   Se întoarse să-l privească pe marchiz, şi-şi spuse că arată foarte firav.
   - Cred că ar trebui să-i ieşim în întâmpinare, îi propuse ea tatălui ei.
    Nu-i aşteptă răspunsul, ci îşi îndreptă umerii şi porni spre omul care nu-i vorbise tatălui ei timp de 14 ani. Marchizul îi zâmbea, iar Caroline înţelese că discordia se sfârşise.
   Se întâlniră în mijlocul sălii de bal. Fără o clipă de ezitare, Caroline îi zâmbi fermecător şi-l sărută pe obraz.
   Unchiul ei reacţionă cu un surâs înduioşător. O prinse de ambele mâini, dar pe una fu nevoit să i-o elibereze, ca să se sprijine în baston.
   - Aş fi onorat dacă m-ai numi unchi, spuse el.
    Glasul îi era răguşit, părând aproape ursuz. Vibra de emoţie.
    - Am numai un frate mai tânăr, Franklin, şi pe soţia lui, Loretta. De când a murit mama ta, ei mi-au rămas singurele rude apropiate.
   - Nu, răspunse încet Caroline, ne ai şi pe tatăl meu şi pe mine.
   Aceste cuvinte îi plăcură marchizului. Caroline îl auzi pe conte dregându-şi glasul, în spatele ei. Marchizul îl privi încruntat pe Contele de Braxton.
   - Nu mi-ai spus că seamănă aşa de bine cu mama ei. Era să cad pe spate când am văzut-o.
   - Ba ţi-am spus, răspunse contele, dar eşti prea ramolit ca să-ţi aminteşti.
   - Ha! Am mintea tăioasă ca briciul, Brax!
   Tatăl Carolinei zâmbi.
   - Franklin şi Loretta au venit şi ei în seara asta? Nu i-am văzut, şi vreau s-o prezint pe Caroline şi celuilalt unchi al ei.
   Marchizul se încruntă.
   - Sunt pe-aici pe undeva, ridică el din umeri.
    Apoi o privi din nou pe Caroline, adăugând:
    - Are ochii mei, Brax! Da, domnule, e bucăţică ruptă din ramura mea a familiei.
   - Da, dar are părul meu, şi nu poţi nega asta, Aimsmond!
   Caroline izbucni în râs. Nu-i venea să creadă că cei doi se certau pentru ea.
   - Atunci, toată lumea va şti că sunt înrudită cu amândoi, le spuse.
    Îşi luă unchiul de braţ cu o mână şi tatăl cu cealaltă, ştiind că nu-l putea neglija pe niciunul.
    - Să găsim un loc unde să ne aşezăm şi să stăm de vorbă. Cred că aveţi multe să vă spuneţi, deşi v-aţi întâlnit recent.
   Porniră toţi trei spre un alcov din apropiere. Charity li se alătură, iar conversaţia se îndreptă curând spre bărbaţii liberi care încercau să le atragă atenţia.
   - Pot să te numesc şi eu unchi? îl întrebă Charity pe marchiz. Aş dori, dacă e acceptabil. Suntem rude îndepărtate, într-un fel, nu-i aşa?
   Marchizul se bucură de afecţiunea deschisă a fetei şi dădu din cap a încuviinţare.
   - Suntem rude prin alianţă, cred. Aş fi încântat să-mi spui unchi. Când era micuţă, Caroline îmi spunea Unchiul Milo.
   - Mă întreb, Aimsmond, de ce s-o fi stârnit toată agitaţia asta... întrebă dintr-o dată Contele de Braxton, privind spre intrarea sălii de bal.
   Caroline se întoarse, iar când văzu cine apăruse acolo, făcu ochii mari. Era gentlemanul pe care-l ajutase în ziua tâlhăriei, domnul Smith! Numai că, desigur, numai „domnul Smith” nu se numea!
   În timp ce-l privea, cu colţurile gurii arcuite într-un zâmbet, îşi spuse că semăna cu un păun, aşa cum stătea acolo, umflându-se în pene. Costumul lui negru era identic cu ale tuturor bărbaţilor, dar purta o nouă legătura de gât, albă, care-i ajungea până la urechi!
   Caroline se întrebă dacă-şi putea întoarce capul fără să-şi şifoneze cravata.
   - Deci, Brummell a sosit în fine, remarcă satisfăcut unchiul ei. Balul ducelui a primit pecetea aprobatoare.
   - Brummell? repetă Caroline, simţind că i se îngreunau membrele. Ai spus Brummell?
   Ce nenorocire! îşi zise ea, amintindu-şi cum îi vorbise despre Brummell omului pe care-l poreclise domnul Smith. Cerule, nu cumva îl numise „Plummer”?
   Brummell stătea pe loc, privind în jur cu o expresie plictisită, apoi coborî treptele şi-şi continuă drumul, fără grabă şi plin de importanţă, prin mulţime. Nu mai şchiopăta, semn că rana i se vindecase bine.
   Caroline continuă să-l urmărească cu privirea, curioasă să vadă spre cine se îndrepta.
   Şi atunci îl văzu. Bradford! Se rezema nonşalant de perete, cu alţi trei bărbaţi în jur - dar nu părea să le dea atenţie. Se uita la ea!
   Tatăl ei îi spunea ceva, iar Charity încerca de asemenea să-i atragă atenţia. Unchiul Milo o trăgea de braţ, însă Caroline îi ignoră pe toţi trei. Nu-şi putea lua ochii de la omul care o privea atât de fix.

   Ducele de Bradford o observase pe Caroline toată seara. Din clipa când apăruse, atât de distinsă şi stăpână pe sine, fusese vrăjit. Ştia că nu era singurul care o admira, iar acest lucru îl irita enorm. Toţi ţapii tineri din sală se holbau la ea!
   Fir-ar să fie, urma să-i aparţină lui! Avea tot dreptul! Dintr-o dată, simţea o poftă de viaţă despre care fusese sigur că murise o data cu tatăl şi fratele lui.
   Privirea lui tenebroasă o încălzea pe Caroline într-un mod pe care fata nu putea să-l înţeleagă. Simţea cum i se înfierbântau obrajii şi-şi dădu seama că era stânjenită. Prin minte i se învălmăşeau fel de fel de gânduri, ca rafalele de vânt pe un câmp pustiu. Continuă să-i susţină privirea în timp ce căuta diverse căi de a opri efectele neliniştitoare pe care le avea asupra ei.
   Încercând să-şi menţină demnitatea, dădu din cap când Bradford îi zâmbi, apoi vru să se întoarcă spre cei din jurul ei. În ochii lui Bradford se ivi o expresie răutăcioasă, oprind-o. Şi, sub privirile ei fascinate, pleoapa lui dreaptă coborî încet, făcându-i provocator şi exagerat cu ochiul.
   Caroline clătină din cap la vederea acestei atitudini de flirt şi încercă să se prefacă iritată, dar strică tot efectul, izbucnind în râs.
   Simţindu-se ca o fetişcană naivă care avea mare nevoie de supraveghere, încercă să asculte ceea ce se vorbea în jurul ei.
   Marchizul şi contele discutau cu aprindere cui să le prezinte pe cele două fete - şi, lucru cu atât mai important, care dintre ei s-o facă. Profitând de ocazie, Caroline se aplecă spre verişoara ei şi-i şopti la ureche:
   - Sunt aici, Charity. Acolo, lângă perete. Nu, nu te uita! o opri ea.
   - Cine-s aici? întrebă verişoara ei, mijind ochii, într-o încercare de a privi la distanţă.
   - Ţi-am spus să nu te uiţi! Oricum n-ai putea să-i distingi. Sunt prea departe.
   - Lynnie, vino-ţi în fire şi vorbeşte desluşit. Cine spuneai că a venit?
   - Omul pe care l-am ajutat în prima zi, şi Bradford. Amândoi sunt aici.
   - O, ce frumos! se lumină la faţă Charity, încântată. Trebuie să le dăm bună seara.
   - Ba nu-i deloc frumos! se răsti Caroline. Numai frumos nu găsesc că e!
   Charity se încruntă.
   - Caroline, ce prostii vorbeşti! Ce-i cu tine? Arăţi aproape de parcă ţi-ar fi teamă.
   Nu mai avură timp să continue discuţia căci Charity fu invitată la următorul dans. Apoi în faţa Carolinei apăru Vicontele Claymere, cu o plecăciune.
   Caroline îl însoţi până-n mijlocul sălii, simţind cât de transpirată-i era mâna cu care o ţinea de cot. Înțelese că vicontele era nervos şi încercă să-l calmeze, zâmbindu-i. Imediat, îşi regretă atitudinea.
   Bietul om se împiedică, iar Caroline fu nevoită să-l prindă de braţ ca să nu cadă.
   Bradford aşteptă ca dansul să se sfârşească iar atunci dădu din cap spre Caroline, tocmai când Brummell îl întreba ce-i atrăsese aşa atenţia. Carolinei îi venea să îngenuncheze în semn de recunoştinţă.
   Vicontele o călcase de mai multe ori pe picioare, probabil învineţindu-i toate degetele.
   Tatăl ei se apropie înainte ca vicontele să mai poată face ceva iar stângaciul tânăr făcu încă o reverenţă până-n pământ, înainte de a pleca. Deodată se răzgândi şi o luă pe Caroline de mână sărutându-i-o zgomotos.
   Caroline îşi aminti să nu zâmbească, iar vicontele, făgăduind să mai revină, plecă în sfârşit.
   - Nu te simţi jignit, tată, dar englezii tind să fie foarte nevricoşi, comentă fata, în timp ce-l privea pe viconte cum se îndepărta grăbit.
   - Din moment ce şi tu eşti englezoaică, n-am să mă declar ofensat, zâmbi tatăl ei.
   În clipa aceea, el apăru în faţa ei, cu Brummell alături. Caroline făcu un efort să ridice privirea.
   - Am venit să ne prezentăm, declară alene Bradford.
   I se adresă tatălui ei, dar o privea pe Caroline. Nervoasă, fata îşi umezi buzele. Contele de Braxton era foarte încântat.
   - Desigur. Permiteţi-mi să v-o prezint pe fiica mea, Caroline Mary. Caroline, draga mea, am plăcerea să ţi-i prezint pe Ducele de Bradford şi pe domnul George Brummell.
   Zâmbind, Bradford se întoarse spre Brummell.
   - După tine, de data asta, cred?
   - Evident, replică Brummell. E într-adevăr o plăcere să vă cunosc, declară el, pe un ton nespus de formal. Sunteţi din Colonii? se interesă, în timp ce-i lua mâna şi o ridica încet la buze.
   Gestul lui curtenitor stârni un val de exclamaţii sonore, iar în ochii Carolinei sclipi, o luminiţă răutăcioasă.
   - Ce perspicace sunteţi, să ştiţi că sunt într-adevăr din Colonii, domnule Brummell! răspunse ea.
   - Vă rog, spuneţi-mi Beau. Deşi mi s-a sugerat să fiu numit pe numele meu de botez, George, îmi prefer porecla.
   - Vă numiţi cu adevărat George? întrebă Caroline, încercând din răsputeri să-şi stăpânească râsul.
   - Da, şi foarte recent, o tânără lady foarte frumoasă mi-a propus să-l folosesc din nou. Dar i-am refuzat invitaţia, încheie el, oftând.
   Făcea haz pe seama ei, iar Caroline simţi nevoia să-i răspundă la fel.
   - Cred că avem un prieten comun, Beau.
   Brummell o privi cam deconcertat, iar fata zâmbi.
   - Da, domnul Harold Smith mi-a vorbit des de dumneata. Poate nu-l mai ţii minte, însă, căci bietul om a vândut tot ce avea şi a plecat în Colonii, de mult. Spunea că Londra era prea... barbară. Cred că astea au fost cuvintele lui.
   Brummell şi Bradford se uitară unul la altul, apoi din nou la ea.
   Începură amândoi să râdă, iar Brummell fu nevoit să se şteargă la ochi cu batista.
   - Şi cum o mai duce domnul Smith? se interesă Bradford, când putu vorbi din nou.
   Caroline îi zâmbi, apoi se întoarse din nou spre Brummell.
   - Păi, după părerea mea, e în plină formă. A avut nişte mici probleme la un picior, cred, dar după cum arată acum, pare să se fi vindecat de minune.
   - Şi ce a avut bietul om? se interesă contele.
   - Gută, răspunse imediat fiica lui.
   Brummell începu să tuşească, iar Bradford trebui să-l plesnească pe spate.
   - De ani de zile n-am mai râs atât de bine, recunoscu Beau. Domnişoară, a fost o mare plăcere să vă cunosc, şi abia aştept să vă revăd. Până la sfârşitul balului, trebuie neapărat să mi se îngăduie să o cunosc şi pe verişoara dumneavoastră.
   Caroline dădu din cap, apoi îl privi cum se îndepărta. În sfârşit, se întoarse spre Bradford, dorindu-şi să fi avut curajul de a-l întreba dacă nu avea şi el vreo treabă în altă parte.
   Muzica începu din nou, tocmai când tatăl ei anunţă că mergea să aducă un pahar de şampanie pentru marchiz. Bradford îi ceru formal permisiunea de a dansa cu Caroline. Începea un vals şi, deşi Caroline clătină din cap negativ, contele se învoi.
   Bradford ignoră refuzul fetei şi o luă de mână. Aproape că o trase după el cu forţă, până ajunseră în apropierea uşilor care duceau afară. Acolo, se întoarse spre ea şi o cuprinse în braţe.
   Caroline se încăpăţână să-i privească redingota neagră.
   - Nu ştiu să dansez vals, şopti ea.
   Bradford o prinse de bărbie, ridicându-i faţa spre el.
   - N-ai să înveţi de la nasturii mei, replică, plin de umor.
   - Am spus că nu ştiu să dansez vals, repetă Caroline.
   Degetele lui Bradford îi atingeau pielea sensibilă de sub bărbie, iar Caroline simţi că picioarele începeau să-i tremure pe neaşteptate.
   - Cuprinde-mă cu braţul, îi şopti Bradford, cu un glas mătăsos, aplecându-se astfel încât feţele aproape că li se atingeau.
   Caroline clătină din cap. Din nou, Bradford nu o luă în seamă şi-i ridică mâna pe umărul lui. Încă puţin, şi i-ar fi atins părul. Apoi porniră, iar Caroline se pomeni învârtită prin sală, fără să se poată concentra decât asupra faptului că era cuprinsă în braţele lui. În timpul dansului, nu schimbară nicio vorbă, lucru pentru care Caroline fu recunoscătoare. Se simţea stingherită şi nesigură pe sine.
   Mâna lui părea s-o ardă prin rochie, ca un fier înroşit în foc.
   Privind în jur, Caroline observă imediat că celelalte femei care dansau nu-şi ţineau mâna stângă atât de sus pe umărul partenerului. Şi-o mută imediat în poziţia corectă, privindu-l pe Bradford încruntată.
   - Dansăm mult prea apropiaţi, declară ea. Nu permit ca tatăl meu să se facă de râs.
   Fără tragere de inimă, Bradford slăbi strânsoarea, lăsând-o să se retragă cu un pas. Apoi, cu un zâmbet diabolic, o întrebă:
   - Ăsta-i singurul motiv pentru care nu vrei să stai aproape de mine?
   - Desigur, răspunse Caroline.
   Îşi simţea picioarele slăbite, iar inima-i palpita nebuneşte, dar nici moartă n-ar fi recunoscut.
   - Bradford? De ce se încruntă la noi toate aceste femei? întrebă ea.
   Bradford aruncă o privire prin jur, apoi se uită din nou la Caroline.
   - Facem ceva ce nu e corect? îl întrebă fata, pe un ton bănuitor.
   Bradford râse.
   - Din păcate, ceea ce facem e cât se poate de corect o informă el. Unora dintre cucoanele mai în vârstă nu le place dansul acesta nou. Tradiţionaliştii nu sunt de acord cu valsul.
   Caroline dădu din cap.
   - Înţeleg...
   Apoi ridică din nou ochii, îi întâlni privirea şi zâmbi.
   - Dumneata eşti radical sau tradiţionalist?
   - Tu ce părere ai?
   - A, radical, aş crede, răspunse ea imediat. Pun pariu că stârneşti gâlceavă în Camera Lorzilor. Am dreptate, nu-i aşa?
   Bradford ridică din umeri.
   - Sunt îndărătnic cu unele ocazii, dar numai când cauza pe care o susţin e în pericol.
   - Şi totuşi, eşti respectat, declară Caroline. Datorită titlului pe care l-ai moştenit, sau fiindcă ţi-ai făcut singur un nume?
   Bradford râse.
   - Mă întrebi dacă am izbândit vreun lucru de valoare? făcu o pauză, apoi se interesă: Şi de unde ştii că sunt respectat?
   - Din felul cum te privesc oamenii. Tatăl meu e tradiţionalist. Dacă ar mai fi activ în politică, probabil ţi s-ar împotrivi sub toate aspectele. Bradford, n-am putea să nu ne mai tot învârtim aşa, te rog? Începe să mă ia cu ameţeli.
   Numaidecât, Bradford se opri din dans, o luă de cot şi o conduse spre uşa balconului.
   - Tatăl tău a fost mai radical, la vremea lui, decât voi fi eu vreodată, remarcă el.
   Caroline nu-şi ascunse uimirea.
   - Aşa este, stărui Bradford. Era cunoscut ca un apărător al cauzei irlandezilor.
   - Ce cauză a irlandezilor? întrebă Caroline.
   - Autonomia, îi explică el. Tatăl tău nu considera că irlandezii erau gata să se cârmuiască singuri, dar a luptat pentru a le obţine dreptul la cuvânt în guvernare şi a le îmbunătăţi condiţiile de viață.
   Caroline era uimită. Încerca să şi-l imagineze pe tatăl ei în tinereţe, luptând pentru o cauză pe care o considera justă.
   - Azi e un om atât de delicat, cu vorba blândă... comentă ea. Mi-e greu să cred ceea ce-mi spui. Da, te cred, se repezi ea să-l asigure, sperând că nu-l ofensase sugerând că-i punea la îndoială cuvântul.
   Bradford nu se mai putea opri din zâmbit. Oare de ce o preocupau atât de mult sentimentele altora?
   Văzu câţiva curtezani venind hotărâţi spre colţul unde se retrăseseră. Muzica începu din nou, iar Bradford o cuprinse iar pe Caroline în braţe. Fata nu protestă. Niciodată nu mai reacţionase aşa faţă de un bărbat. Atracţia aceea fizică intensă o nedumerea. Când începu să se întrebe cum ar fi fost s-o sărute, ştiu că era timpul să ocolească ispita.
   - Nu-mi place...
   Nu apucă să termine fraza. Bradford o întrerupse cu o întrebare arogantă:
   - Nu-ţi place ceea ce ţi se întâmplă?
   Caroline făcu ochii mari şi aproape că dădu din cap. Dar se stăpâni la timp, încruntându-se.
   - Ce vrei să spui?
   - Nu nega, Caroline. Acelaşi lucru mi se întâmplă şi mie.
   - Nu se întâmplă nimic, răspunse ea, crispată. Atâta doar că iar mă ia cu ameţeli, de cât ne tot învârtim în cerc. Şi e cam cald aici. Nu crezi că am dansat, destul? întrebă ea, pe un ton plin de speranţă.
   - Da, s-a făcut cald, confirmă Bradford.
   Se aflau din nou în faţa uşilor. Caroline zâmbi, crezând că avea să scape - dar, când se opriră din dans, Bradford nu-i dădu drumul. În schimb, o luă de braţ şi o conduse spre uşă. Înainte ca fata să poată protesta, ieşiră pe balcon, în noapte.

CAPITOLUL 5

   - Dă-mi drumul! îi ceru Caroline, într-o şoaptă furioasă. Nu putem sta singuri aici, pe balcon!
   Iritarea ei nu părea să aibă niciun efect asupra lui Bradford. Îndărătnicul duce îşi văzu de drum, trăgând-o pe Caroline după el, sub privirile curioase ale câtorva perechi care ieşiseră la aer.
   Imediat ce-şi dădu seama că erau priviţi, Caroline încercă să pară cât mai calmă. Nu-i era uşor, şi nimic nu voia mai mult decât să-l doboare pe Ducele de Bradford la pământ şi să-i tragă câteva picioare. Oricât de nepotrivite erau aceste gânduri pentru o lady, măcar o mai consolau - şi nu se îndoia că ar fi reuşit, căci verii ei o învăţaseră cum să se lupte cu un bărbat. Dar încrederea în sine îi pieri, când îşi dădu seama că nici măcar nu-şi putea smulge mâna dintr-a lui.
   Balconul înconjura casa pe trei laturi, iar Bradford îşi continuă drumul până când ajunseră într-un capăt, unde nu mai era nimeni. Pe balustradă ardeau câteva lumânări, puse în pahare înalte ca să nu le stingă vântul, răspândind o aură romantică în noaptea îmbălsămată. La capătul balconului, Bradford se opri, întorcându-se spre Caroline. Lumânarea cea mai apropiată îi lumina chipul, îndulcindu-i muchiile aspre.
   - Acum cred că-mi vei acorda toată atenţia, începu el, fără niciun preambul. N-am chef să te împart cu jumătate din Londra.
   - Ei bine, şi ce-ai de gând să faci?
   Tonul ei provocator îl făcu pe Bradford să zâmbească. Fu cât pe ce să-i răspundă că avea s-o ţină cu el atâta cât dorea, indiferent ce oprelişti i-ar fi pus ea în drum. Pesemne Caroline îi citi intenţia în privire, căci începu să se retragă încet.
   - Ba nici gând! şopti el, prinzând-o de umeri.
   - Mă laşi să trec, te rog?
   - Nu înainte de a avea o scurtă conversaţie.
   Se purta de parcă ar fi avut tot timpul la dispoziţie. Caroline nu-şi ascunse exasperarea.
   - Ce încăpăţânat eşti! Nu-ţi pasă deloc că eu nu vreau să conversez cu dumneata.
   - Ba vrei, o informă Bradford. Între noi doi se întâmplă ceva. Simt, şi ştiu că şi tu o simţi. Cred că ar trebui să recunoaştem adevărul - şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. N-am timp pentru jocuri, Caroline. Eu, când doresc ceva, îmi iau!
   Caroline nu minţise. Într-adevăr, nu voia să stea singură cu el. Prezenţa lui o neliniştea. Când era cu el, nu se mai simţea stăpână pe sine însăşi.
   - Şi ai hotărât să mă doreşti?
   Aproape îi pierise graiul, iar Bradford fu nevoit să se aplece ca să-i înţeleagă întrebarea.
   - Sinceritatea mea te sperie? întrebă el, pe un ton plin de tandreţe. Mă deranjează, recunoscu apoi, cu un zâmbet amar, şi nu mi-e uşor s-o recunosc.
   Privirea lui era atât de arzătoare, încât părea capabilă să facă apa să se evapore, iar Caroline constată că nu ştia cum să reacţioneze.
   - Când te uiţi aşa la mine, mă tulburi, recunoscu ea, oftând. Ar fi mai bine să te previn: când sunt nervoasă, izbucnesc în râs, iar atunci ai să te simţi jignit...
   - Caroline, o întrerupse Bradford, recunoaşte că este ceva între noi.
   - Dar nici măcar nu ne cunoaştem!
   - Eu te cunosc mai bine decât crezi. Eşti loială, demnă de încredere şi plină de iubire din belşug pentru oamenii la care ţii.
   După felul cum roşise, îşi dădu seama că era jenată, dar puţin îi păsa. Se hotărâse s-o facă să-şi recunoască sentimentele. Altceva nu părea să mai conteze.
   - De unde ştii toate astea? îl întrebă Caroline.
   - Din prima zi când te-am întâlnit. Erai speriată, dar m-ai înfruntat. Nu te interesa decât să aperi un om necunoscut. Curajul e o trăsătură pe care o admir, adăugă el.
    Fără să mai zâmbească, adăugă pe cel mai serios ton:
    - Când am stat de vorbă, mi-ai spus că eşti îngrijorată să nu-ţi faci rudele de râs, prin vreo faptă necugetată. Mi-ai mai vorbit şi despre familia ta din Colonii, cu o loialitate evidentă. Şi, în ultimul rând, dar nu cel din urmă, o numeşti pe mătuşa ta „mamă”, iar în ochi ţi se citeşte profunda afecţiune la adresa ei.
   - Şi un câine e loial, afectuos şi demn de încredere.
   Gluma ei îl făcu să zâmbească fără tragere de inimă.
   - Astă-seară, în timp ce dansam, tremurai în braţele mele. Ai să-mi spui acum că ţi-a fost frig?
   O tachina, iar Caroline zâmbi la rândul ei.
   - Poţi fi sinceră cu mine?
   - Întotdeauna am admirat sinceritatea, replică ea, pentru că mie îmi lipseşte complet.
   Oftă exasperată, apoi continuă:
   - Sunt o hoaţă cu cuvintele şi promisiunile, şi nu mă pot stăpâni. Prin urmare, dacă încuviinţez că există un sentiment deosebit între noi doi, nu vei avea de unde să ştii dacă spun sau nu adevărul, aşa-i?
   Zâmbind, Bradford clătină din cap.
   - Atunci, va trebui să căutăm o dovadă, propuse el.
   În ochi i se vedea limpede amuzamentul; iar Caroline îşi dădu seama că nu crezuse o vorbă din tot ce-i spusese. Îl minţise, iar el o ştia.
   - Şi cum vrei să dovedeşti că simt ceva sau nu simt nimic pentru dumneata?
   Se încruntă concentrată, dar în ochi i se aprinse dintr-o dată o luminiţă, iar Bradford ştiu imediat că punea ceva la cale. Observase aceeaşi expresie chiar înainte de a-l atrage pe Brummell în capcană, şi-i prevăzu următoarea mişcare.
   - Poate că există o cale, la urma urmei! Ce-ar fi să sari de pe balcon? Dacă nu-ţi strig să te opreşti, vei şti că nu-mi pasă de dumneata.
   - Şi dacă strigi? chicoti Bradford.
   - Ei bine, atunci vei şti că simt într-adevăr ceva pentru dumneata. Desigur ai să-ţi frângi toate oasele, dar vom avea răspunsul, nu-i aşa?
   Zâmbi galeş, iar Bradford îşi spuse că imaginea pe care i-o sugerase îi putea face chiar plăcere.
   - Mai e şi altă variantă, propuse el. Una care nu mi-ar rupe oasele, din moment ce pari să ai într-adevăr grija asta.
   - Puţin îmi pasă de oasele dumitale, se repezi Caroline. Iar conversaţia asta devine de-a dreptul necuviincioasă. Dacă ne-aude cineva?
   - Mereu te preocupă aşa de mult ce gândesc alţii?
   - Până n-am ajuns în Anglia, nu m-am gândit niciodată la asta, recunoscu ea. Şi e un mare efort pentru mine. Corectitudinea poate fi obositoare.
   Sinceritatea ei îl făcu pe Bradford să zâmbească.
   - Caroline, aş dori să te sărut şi să terminăm odată.
   Caroline nu se mişcă. Se simţea hipnotizată ca un animal mic în faţa unui şarpe. Bradford îşi rezemă palmele pe perete, în spatele ei, şi se aplecă încet înainte.
   - Ce romantic eşti... şopti Caroline. Să terminăm odată, ai zis? Prin urmare, e un asemenea calvar?
   De ce continua să-l provoace? se întrebă ea, înnebunită. Nu putea decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile.
   - Insişti că între noi nu se întâmplă nimic, eviţi să mă priveşti în ochi cât poţi de des, şi totuşi tremuri în braţele mele. Trupul tău îţi contrazice vorbele.
   Spre surprinderea lui, Caroline dădu din cap.
   - Ştiu, şopti ea.
   Mărturisirea ei îl mulţumi aproape la fel de mult ca roşeaţa buzelor care-l atrăgeau irezistibil. Nu mai putea să aştepte, dar îşi jură să nu se grăbească. Uşor, gura lui o atinse pe a ei.
   Caroline încercă să întoarcă într-o parte capul, dar Bradford îi prinse buza de jos, ţinând-o captivă. Şi o sărută din nou, mai apăsat.
   Deşi nu plănuise decât să-i dăruiască un sărut cast, constată că dorea mai mult. Gura i se deschise peste a ei, iar când Caroline încercă să se opună invaziei limbii lui, Bradford îi forţă bărbia în jos cu o mână. Limba lui cuceri ceea ce dorea trupul, mângâind, explorând şi pătrunzând în tainele ei calde şi catifelate.
   Caroline era şocată. Nu ştia că bărbaţii puteau săruta aşa femeile!
   Se retrase jenată, chiar în timp ce-şi auzea propriul scâncet de plăcere. Nu ştiuse că era posibil, dar sărutul devenea tot mai fierbinte, mai profund. Se agăţă de umerii masivi ai lui Bradford şi se ospătă pe săturate, dăruind şi primind plăcerea care curgea între ei ca un vin îmbătător şi dulce.
   Bradford avu nevoie de-un minut încheiat ca să-şi regăsească stăpânirea de sine.
   - Ei, acum spune-mi că nu e nimic între noi! îi ceru el.
   Glasul îi suna aspru şi, observă Caroline iritată, teribil de victorios.
   - N-am să neg că a fost plăcut, recunoscu ea, privindu-l cu acei ochi care-l fermecau.
   - Te doresc, Caroline.
   Atâta despre cuvintele mieroase, îşi spuse Bradford, strâmbându-se în sinea lui, când îi văzu expresia schimbându-se.
   - Mă doreşti? întrebă ea şocată. Cum îndrăzneşti să-mi spui una ca asta? Numai fiindcă ţi-am răspuns la sărut?
   Ochii i se umpleau de lacrimi, dar era prea tulburată ca să se stăpânească.
   - Puţin îmi pasă că mă doreşti!
    Nu-i dădu timp să răspundă.
   - Crezi că, datorită titlului şi poziției dumitale, poţi căpăta tot ce vrei? Ei bine, dacă-ţi închipui că mă poţi avea, te înşeli amarnic, my lord! Nu fac parte din lumea bună şi nu mă impresionează ofertele materiale.
   - Orice femeie e impresionată de ofertele materiale, mormăi Bradford.
   - Sugerezi că, dacă preţul e cel potrivit, poţi avea orice femeie îţi doreşti?
   Când Bradford ridică din umeri, Caroline se îndreptă cât era de înaltă, susţinându-i privirea, încruntată.
   - Mă insulţi!
   - Pentru că sunt sincer cu tine?
   - Nu! Pentru că într-adevăr crezi ce spui! Nu m-aş dărui dumitale, cum nu m-aş dărui nici Regelui George al vostru! declară Caroline, furioasă.
   - Pentru că am declarat că te doresc, te repezi să tragi concluzia că am vrut să spun „ca amantă”. Te simţi jignită, când eu consider că ar trebui să fii flatată.
   Acum se înfuriase şi el, şi o lăsă să-i simtă toată forţa mâniei.
   - Dar dacă-ţi fac curte şi apoi te cer în căsătorie, atunci ce mai zici?
   Mâinile îi stăteau rezemate de-o parte şi de alta a capului Carolinei, şi se aplecase cu faţa la doar un deget de a ei.
   - Atunci, ai să întorci foaia, nu-i aşa?
   Caroline încercă să se concentreze asupra cuvintelor lui dinainte. Nu-i venea să creadă că era atât de îndrăzneţ.
   - Un compliment? Ha! Îmi spui că e ceva între noi, i-o întoarse ea, dar nu e decât o atracţie fizică şi nimic mai mult. Chiar crezi că m-aş dărui dumitale dintr-un motiv atât de nevolnic? Nu m-aş căsători cu dumneata! declară ea cu tărie. Îmi spui că-ţi doreşti o femeie loială, iubitoare şi demnă de încredere, dar dumneata nu dovedeşti niciuna din calităţile astea!
   - Şi de unde ştii, mă rog? se interesă Bradford.
   Caroline era prea revoltată pentru ca privirea lui s-o intimideze.
   - Mai întâi, îmi propui să-ţi devin ţiitoare. Şi numai fiindcă suntem atraşi unul de altul.
   - Păi din ce alt motiv aş vrea să-mi fii ţiitoare? replică Bradford, pe cel mai rezonabil ton. Şi nu ţi-am cerut să-mi devii ţiitoare! răcni el dintr-o dată, fără să-i pese cine-i auzea şi cine nu.
   - A, dar voiai! Pe urmă, eşti prea egoist ca să-mi fii mie pe plac. Eu mă uit şi dincolo de aparenţe, my lord. Mă voi mărita cu un om plin de consideraţie - şi n-o să fie un englez!
   - Ce naiba nu-ţi convine la un englez? mugi Bradford.
   Dintr-o dată, furia îi pieri ca prin farmec, şi se pomeni râzând în hohote.
   - Ai uitat că, întâmplător, eşti şi tu englezoaică?
   Caroline preferă să-i ignore întrebarea.
   - Cei mai mulţi englezi din înalta societate sunt neloiali! răspunse ea. S-au întors împotriva regelui lor, în momente de grea cumpănă! Propriul lui fiu a încercat să-l trădeze, o dată, şi nu mă îndoiesc c-are s-o mai facă! Şi de ce râzi? Nu-ţi dai seama când eşti insultat? îşi încheie ea tirada, simţindu-se ofilită ca o floare proaspăt tăiată, care fusese lăsată prea mult timp la soare.
   - Acum cred că mi-a venit şi mie rândul să vorbesc, declară ferm Bradford. Mai întâi, am să-ţi spun de ce te doresc.
   - Nu mă interesează de ce mă doreşti! se împotrivi Caroline.
   Aruncă o privire peste umăr, să vadă dacă-i asculta cineva, apoi îşi privi din nou adversarul.
   - Cred, şopti ea, după felul cum m-ai sărutat, că pofteşti la.... că-mi doreşti trupul.
    Simţea că se înroşise în obraji, dar nu se putea stăpâni.
   - Recunosc că te doresc şi în pat. Eşti o femeie foarte frumoasă.
   - Asta nu are nicio însemnătate! se răsti Caroline.
   Din felul cum vorbea, Bradford îşi dădu seama că într-adevăr nu ştia cât era de fermecătoare, iar această constatare îl învioră. Majoritatea femeilor îşi foloseau înfăţişarea ca pe o armă, pentru a obţine tot ce doreau.
   - Ştii că mă faci să râd? o întrebă.
   Caroline îl aşteptă să mai continue şi, când el n-o făcu, nu-si ascunse frustrarea.
   - Sigur că ştiu că te fac să râzi! declară ea disperată. Până adineaori ai tot râs de mine. Nu-s surdă. Şi-mi imaginez că şi cei mai mulţi dintre invitaţi te-au auzit râzând, adăugă ea, încruntată.
   - Nu de tine râdeam, insistă Bradford, încercând fără succes să afişeze o expresie serioasă. Râdeam împreună cu tine.
   - Atunci, eu de ce nu râdeam? Nu încerca s-o faci pe diplomatul cu mine, că-ţi pierzi timpul de pomană. Dacă tot ţii atâta la sinceritate, am să-ţi arăt eu sinceritate! Nu vreau să fiu atrasă de dumneata. Sunt o persoană căreia-i place să fie stăpână pe sine, şi nu permit să fiu dominată sau speriată de nimeni. Prin urmare, din moment ce dumneata eşti atât de autoritar şi cât se poate de arogant, n-ai să ajungi nicăieri încercând să mă intimidezi. Mă tem că nu-ţi mai rămâne decât s-o doreşti pe alta. O femeie blajină, aş crede, care n-ar avea nicio obiecţie să fie călcată în picioare tot timpul. Vrei să te-ajut să-ţi găseşti o parteneră potrivită? Mi-ai prezentat o parte dintre cerinţele dumitale.
   În ochi i se ivise din nou acea expresie aparte, iar Bradford aştepta cu nerăbdare să-i audă următoarele cuvinte.
   - Îţi doreşti o femeie loială, demnă de încredere, iubitoare şi... a, da! Era să uit! Una de care să poţi râde tot timpul!
   - Ai uitat sinceritatea, interveni Bradford, zâmbind.
   - Sigur, trebuie să fie şi sinceră. Ei, şi-acum, preferi ca femeia dumitale ideală să fie blondă sau brună? Cu ochi albaştri sau căprui? Scundă sau înaltă de statură? Spune-mi numai, şi mă voi duce înăuntru să arunc o privire.
   - Păr negru şi ochi violeţi scăpărători, declară Bradford. Şi de statură mijlocie.
   - M-ai descris pe mine, iar eu nu sunt perfectă, my lord. Am cusururile mele.
   - Pe câteva ţi le ştiu, replică el.
   Nu mai putea rezista nicio secundă, aşa că se aplecă repede s-o sărute din nou. Caroline nu avu timp să se împotrivească, întrucât sărutul se sfârşi înainte de a apuca să facă mai mult decât să clipească din ochi.
   - Îmi ştii defectele? repetă ea, ca şi cum sărutul nici n-ar fi avut loc.
   - Îţi displac irlandezii şi englezii, râzi în momente nepotrivite, ai un temperament focos şi te repezi să tragi concluzii care nu sunt întotdeauna corecte. Să mai continui?
   - Nu, nu e nevoie. Dar lista dumitale e incorectă. Nu-mi displac toţi irlandezii, şi nici toţi englezii, ci numai aceia nepoliticoşi. Am într-adevăr un temperament inflamabil şi râd uneori când nu trebuie, dar mă străduiesc să mă îndrept. Şi rareori trag concluzii greşite. Dar dumneata pari prea arogant ca să-ţi recunoşti vreun cusur, aşa că te prezinţi mult mai jalnic decât mine.
   - Sinceritatea ta mă copleşeşte, replică Bradford cu un zâmbet. Iar umilinţa ta mai are puţin şi mă îngenunchează.
   - Nu cred că pe dumneata te poate îngenunchea cineva, remarcă ea, zâmbind totuşi.
   - Totuşi, îţi place imaginea, nu?
   - Într-adevăr. Iar acum, ar fi timpul să ne întoarcem înăuntru până nu ni se observă lipsa.
   Bradford o lăsă să creadă că era posibil să nu fi fost văzuţi ieşind împreună, deşi ştia că de-acum toată lumea şuşotea şi răspândea poveşti. Şi mai ştia şi că tot ceea ce făcea el dădea naştere la bârfe.
   Dar reputaţia Carolinei n-avea să fie întinată pentru că-i acorda atenţie. Şi-n plus, dacă o educa în acest sens, avea să insiste să se întoarcă lângă tatăl ei. Nu mai voia să stea decât încă un minut cu ea, îşi spuse el, doar un minut în care să fie singuri.
   - Nu trebuia să ne sărutăm şi nu trebuia nici să ne vorbim atât de familiar, declară Caroline. Nu ne cunoaştem destul de bine ca să ne confesăm asemenea lucruri.
   Tocmai se pregătea să-i spună că spera să uite toată conversaţia, dar următoarele cuvinte ale lui Bradford o descumpăniră din nou.
   - Ştiu totul despre tine, se lăudă el. În ultimii 14 ani, ai locuit cu mătuşa şi unchiul tău la o fermă de lângă Boston. Unchiul tău a adoptat oraşul Boston ca pe noul lui cămin, şi a întors spatele Angliei. Verişoara ta, Charity, ţi-e mai apropiată decât o soră. Deşi e mai mare cu şase luni, de cele mai multe ori ascultă de tine. Tatăl tău, Contele de Braxton, este acum considerat un om excentric, şi a trăit izolat ani de zile. Ştii să tragi cu pistoalele, deşi într-o vreme ţi se făcea rău când trebuia să pui mâna pe vreunul. Îl considerai un defect şi până la urmă ai reuşit să-l învingi. Atâta ţi-e de-ajuns? Eşti convinsă că ştiu totul despre tine, sau să mai continui?
   Caroline era uimită de comentariile lui Bradford.
   - De unde-ai aflat toate astea?
   - Nu contează.
   - Dar de ce...
   - Pentru că mă interesezi, o întrerupse el, încet. Caroline, eu întotdeauna obţin ceea ce vreau. Când mă vei cunoaşte mai bine, ai să accepţi asta.
   - Nu vreau să mai aud! protestă Caroline, într-o şoaptă fierbinte. Vorbeşti ca un copil răsfăţat!
   Remarca ei nu-l ofensă pe Bradford. Ridicând din umerii lui masivi, răspunse:
   - Va trebui să te obişnuieşti cu mine, cred. Dar, cu timpul, ai să accepţi. N-am să mă las învins, Caroline, doar cel mult întârziat.
   - Am auzit că, în Anglia, multe doamne măritate îşi iau amanţi, spuse ea. De-asta ai sugerat să-ţi devin metresă?
   - N-am sugerat niciodată să-mi devii metresă. Iar te repezi să tragi concluzii greşite, Caroline. Dar, da, există şi femei care după ce se mărită se culcă şi cu alţi bărbaţi.
   - Atunci, sunt vrednice de milă, comentă Caroline, cu furie. Nu numai că-şi trădează soţii, dar îşi mai şi bat joc de jurămintele pe care le-au depus.
   Bradford fu mulţumit de afirmaţia ei, dar n-o arătă, aşteptând-o să continue.
   - Spui că mă cunoşti bine, şi totuşi mă insulţi, crezând că sunt ca una din englezoaicele voastre. Dumneata eşti cel care trage concluzii greşite.
   Lui Bradford îi era greu să-i urmărească raţionamentul. Pe chip i se citea nedumerirea, iar Caroline oftă, exasperată.
   - Îţi aştept scuzele.
   Drept răspuns, Bradford se aplecă şi-i depuse un sărut pe creştetul capului.
   - Te previn, Caroline. N-am să mă las înduplecat. Vei fi a mea.
   Caroline dădu să obiecteze iar, însă îşi dădu seama că n-avea niciun rost. Era hotărât şi ştia că nu-l mai putea face să se răzgândească.
   - Vorbeşti de parcă ar fi o provocare.
   - E un fapt, replică el, pe un ton care nu lăsa loc pentru nicio îndoială.
   - Iar dacă e o provocare, continuă Caroline în şoaptă, atunci eşti adversarul meu. Te previn, my lord, că nu intru în jocuri pe care nu le pot câştiga.
   - Cred, Caroline, replică Bradford la rândul lui într-o şoaptă care-o atinse până-n adâncul inimii, că vom câştiga amândoi.
   Şi-şi pecetlui făgăduiala cu un sărut prelung şi satisfăcător.
   - Lynnie, ce Dumnezeu faci? se auzi vocea lui Charity. A, dumneavoastră sunteţi, my lord! Ştiam c-aveaţi să-i faceţi curte verişoarei mele, dar zău că n-ar trebui să staţi singuri aici. Nu cred că e deloc cuviincios.
   Îi zâmbi lui Bradford, în timp ce acesta se retrăgea de lângă Caroline.
   - Nu ţi-am spus, Caroline, că i-ai căzut cu tronc?
   Bradford zâmbi, iar Caroline gemu. Tocmai fusese surprinsă în cea mai dificilă situaţie, şi n-avea nicio şansă de a o convinge pe Charity că nu participa de bunăvoie. Dumnezeule mare, îl ţinuse pe Bradford cu braţele pe după umeri!
   - Nu mai tot zâmbi şi explică-i verişoarei mele, îi ceru ea, înghiontindu-l în braţ.
   - Desigur, răspunse Bradford. Dar, mai întâi, permiteţi-mi să mă prezint, ceru el, cu falsă seriozitate.
   Caroline, văzând în ochii lui cât de copios se amuza, se hotărî să intervină.
   - Charity, dumnealui e Bradford. Este duce, adăugă ea, ca şi cum n-ar fi avut prea mare importanţă. Şi tocmai ne-am sărutat în semn de rămas-bun pentru totdeauna, nu-i aşa, my lord?
   - Rămas-bun până mâine, replică Bradford.
   Şi, neluând în seama ghionturile tot mai hotărâte ale Carolinei, o prinse pe Charity de mână.
   - E o mare plăcere să te cunosc, Charity.
   Bradford şi Charity schimbară câteva amabilităţi, după care fata îl întrebă:
   - Întâmplător, cunoşti un om pe nume Paul Bleachley?
   Aruncă o privire spre Caroline, iar verişoara ei dădu din cap, cu un zâmbet încurajator. Ştia cât de importantă era problema pentru Charity şi se simţea vinovată că n-o putuse ajuta mai mult.
   - Da, îl cunosc.
   Răspunsul calm al lui Bradford avu un mare efect. Caroline îl apucă de braţ, încercând să-l întoarcă spre ea, dar parcă ar fi vrut să mişte un ulm uriaş. Bradford nu se clintea din loc.
   Charity încercă şi ea să-i atragă atenţia, trăgându-l insistent de celălalt braţ.
   - L-ai văzut recent? întrebă ea, cu o voce gâtuită. E însurat? A plecat de la Boston dintr-o dată, fără nici cea mai mică explicaţie.
   - Nu, răspunse Bradford, nu e căsătorit. S-a întors din Colonii acum câteva luni şi locuieşte într-o casă de la marginea Londrei.
   Erau mult mai multe de spus, dar Bradford ezita. Îşi dădea seama că între cei doi se formase un ataşament, în timpul petrecut de Paul la Boston. Ochii lui Charity se umpluseră de lacrimi, iar Caroline încercă să-şi smulgă mâna dintr-a lui, ca s-o consoleze. Bradford scoase o batistă de în şi i-o oferi lui Charity, după care îi propuse să se întoarcă la unchiul ei, urmând să vina şi ei, în curând.
   La vederea batistei, Carolinei zâmbi. Nu avea nici urmă de dantelă spre deosebire de a lui Brummell.
   - E îndrăgostită de Paul?
   Caroline dădu din cap.
   - I-a făcut nişte promisiuni pe care nu le-a ţinut şi i-a frânt inima.
   - Paul e şi el distrus, spuse Bradford. Cred că a iubit-o, altfel nu i-ar fi promis nimic. E un om onorabil.
   - Te înşeli, îl contrazise Caroline. Charity mi-a spus că a cerut-o în căsătorie, iar ea a acceptat. După care a dispărut.
   Bradford continuă s-o ţină de mână, în timp ce porneau spre uşă.
   - Am să-ţi spun tot ce ştiu, dar trebuie să te gândeşti bine înainte de a te hotărî dacă-i vei spune şi lui Charity. Ceea ce-am să-ţi spun n-ar face-o decât să sufere şi mai mult, şi cred că ar fi mai bine să nu afle adevărul.
   Caroline se întoarse cu faţa spre el, tăindu-i calea.
   - Atunci, spune-mi, şi am să hotărăsc eu.
   - La Boston, Paul a fost rănit. Corabia lui a fost distrusă într-o explozie. Era să moară, şi a rămas schilodit pe toată viaţa. Trăieşte ca un pustnic într-o căsuţă, cam la o oră călare de-aici, şi nu-şi lasă nici măcar rudele să-l viziteze.
   - L-ai văzut? întrebă Caroline, impresionată.
   - Da, la scurt timp după ce s-a întors la Londra. Nu-şi mai poate folosi un braţ, şi a fost desfigurat.
   Caroline închise ochii, clătinând din cap.
   - Am avut o părere îngrozitoare despre el când a dispărut aşa, dar Charity n-a acceptat niciodată ideea că ar fi părăsit-o de bunăvoie.
   Trase adânc aer în piept, apoi spuse:
   - Descrie-mi felul cum arată. N-am gusturi macabre, dar trebuie să ştiu, ca să-i spun lui Charity.
   Bradford clătină din cap.
   - N-ai ascultat ce ţi-am spus? Paul nu mă mai lasă nici măcar pe mine să-l văd, şi-l cunosc din copilărie. O parte a feţei i-a fost arsă, iar ochiul stâng îi iese din orbită. Nu mai e chipeş.
   - Niciun moment nu l-a iubit pentru că era chipeş, susținu Caroline cu convingere. Noi, Richmonzii, nu suntem atât de superficiali, Bradford. Asta încercam să-ţi spun mai devreme. Charity e o fată mult mai profundă decât crezi.
   Îl luă de mână, inconştientă de gestul afectuos pe care-l făcea şi de reacţia lui.
   - Rudele au poreclit-o pe Charity „Fluturaşul”. Pare să zboare din floare-n floare ca un fluture, şi e la fel de drăguţă, continuă Caroline. Dar mai e şi puternică. Îl iubeşte pe Paul Bleachley şi nu cred că rănile lui îi vor schimba sentimentele.
   - Atunci, plănuieşti să-i spui?
   Bradford părea îngrijorat.
   - Paul e prietenul meu, şi nu-l voi lăsa să sufere şi mai mult. A trecut prin destule.
   Caroline dădu din cap. Îi înţelegea îngrijorarea şi recunoştea că, în locul lui, ar fi fost la fel de protectoare.
   - Va trebui să ai încredere-n mine în privinţa asta, îi spuse ea.
   Parcă i-ar fi cerut să-i încredinţeze averea lui, sau braţul drept! Încredere! Chipul lui Bradford deveni dur şi cinic.
   - Presupun că nu-ţi place ceea ce ţi-am spus, remarcă fata. Nu vrei să-mi acorzi încredere?
   Bradford nu-i răspunse, făcând-o să se încrunte nedumerită.
   Caroline se hotărî să abandoneze subiectul.
   - Îţi mulţumesc pentru că mi-ai spus despre Bleachley, spuse ea şi, înainte ca Bradford s-o poată opri, se grăbi spre uşă; din prag, se mai întoarse o dată spre el. Şi-ţi mai mulţumesc şi pentru că ţi-ai prezentat scuzele. Ştiu că ţi-a fost dificil.
   Ajungând-o din urmă, Bradford o prinse de braţ.
   - Nu mi-am prezentat scuzele.
   Cu un zâmbet, Caroline ridică privirea spre el.
   - Dar ai fi făcut-o, dacă-ţi acordam mai mult timp.
   Şi se întoarse spre cei din sală, fără să-i mai dea atenţie.
   - Aici erai, fiica mea! se auzi din apropiere glasul contelui. Zău că nu se face, draga mea, să dispari aşa!
   - Iartă-mă, tată, răspunse ea, cu o expresie vinovată, sărutându-l scurt pe obraz. Am fost... reţinută, adăugă, cu o privire înapoi spre Bradford.
   - Da, desigur. E de înţeles, în prima ta seară în lume. Te distrezi bine? se interesă tatăl ei, cu un zâmbet plin de speranţă.
   Caroline, care ştia ce răspuns aştepta de la ea, se grăbi să-l asigure:
   - Totul e absolut minunat, şi am cunoscut atâtea persoane interesante...
   - Ştiam eu. Şi dumneata, Bradford? continuă tatăl ei, zâmbind. Îţi place balul?
   Înainte ca Bradford să poată răspunde, Braxton continuă:
   - Ai stârnit mare agitaţie în seara asta. De obicei, nu prea vii la aceste petreceri, aşa-i?
   - Mi-am cam neglijat îndatoririle, răspunse Bradford. Dar plănuiesc să-mi schimb sistemul. Seara asta a fost foarte stimulatoare, continuă el, aruncând o privire spre Caroline. Mă simt nespus de bine.
   - A uite că vin marchizul şi Charity!
   Contele aşteptă ca nepoata şi cumnatul lui să li se alăture, apoi îl întrebă pe Bradford:
   - Îl mai ţii minte pe Marchizul de Aimsmond?
   Caroline observă că tonul tatălui ei redevenise formal, şi înţelese că Bradford era cel mai însemnat dintre nobilii prezenţi. Acest lucru o amuza, de vreme ce era mult mai tânăr decât tatăl şi unchiul ei.
   Bradford dădu din cap.
   - Mă bucur că te revăd, Aimsmond.
   - Şi eu pe dumneata, Bradford, zâmbi marchizul.
   Apoi se întoarse spre tatăl Carolinei şi-i spuse:
   - Gazda ne cere să stăm puţin de vorbă.
   - Desigur, răspunse contele. Mă întorc imediat, Caroline.
   - Cu permisiunea dumitale, interveni Bradford, aş dori să i-o prezint pe Caroline, Contelui de Milfordhurst, după care am s-o aduc înapoi.
   Tatăl Carolinei dădu din cap, zâmbind aprobator. Apoi o luă pe Charity de braţ şi porniră în urma marchizului.
   Bradford o conduse pe Caroline în direcţia opusă, spre capătul îndepărtat al sălii de bal. Milford îi văzu apropiindu-se şi imediat se scuză faţă de grupul cu care conversa, pornind să le iasă celor doi în întâmpinare.
   - Caroline, permite-mi să ţi-l prezint pe prietenul meu, William Summers, Conte de Milfordhurst, anunţă Bradford. Milford, dumneaei este Lady Caroline Mary Richmond, fiica Contelui de Braxton.
   - Încântată de cunoştinţă, declară Caroline.
   Făcu o mică reverenţă, în timp ce-l studia pe chipeşul tânăr care-i strângea mâna. După lucirea ştrengărească din ochii lui verzi, părea o mare puşlama.
   - Plăcerea e de partea mea, anunţă Milford, cu o plecăciune formală. Va să zică, aceasta e domnişoara din Colonii, îi spuse el lui Bradford. Aveţi o rochie nouă? o întrebă.
   Caroline fu surprinsă, dar dădu din cap.
   - Da e o creaţie a lui Madam Newcott.
   Milford îi aruncă lui Bradford o privire complice, chicotind.
   Caroline nu ştia ce semnifică acel schimb de priviri, dar nu avu timp să stăruie asupra lui.
   Charity se alătură grupului, cu poalele umflate ale rochiei legănându-i-se, când se opri brusc. Îi zâmbi lui Bradford, apoi prietenului său. Imediat, Bradford i-o prezentă lui Milford. În timp ce Charity îşi spunea părerile despre bal, sosi şi Braxton, iar Bradford, ignorând zâmbetul tot mai larg al prietenului său, îi ceru numaidecât o întrevedere privată.
   Imediat ce Bradford şi contele se îndepărtară spre un alcov, Milford aduse răcoritoare pentru Charity şi Caroline. Charity continua să domine conversaţia, în timp ce Caroline o asculta zâmbind cu răbdare.
   După atenţia cu care o urmărea Milford, conchise că era un om drăguţ şi uşor de simpatizat. Părea să aibă o fire blândă.
   - De când îl cunoaşteţi pe Bradford? se interesă ea, când Charity făcu o pauză.
   - Din copilărie, răspunse Milford. Ne avem ca fraţii.
   - Iar noi, ca două surori, interveni Charity. Vai de mine, îmi face cumva semn gazda? Cred că i-am promis acest dans. E foarte sprinten, pentru un om la etatea lui! Sunteţi atât de amabil să mă scuzaţi?
   Cu un oftat, îşi ridică poalele rochiei, şoptindu-i Carolinei:
   - Roagă-te să mă ţină picioarele.
   Şi plecă, într-un freamăt de mătase roz.
   - Vă sunt îndatorat, o anunţă Milford pe Caroline, când rămaseră singuri.
   Fata îl privi întrebătoare, aşteptându-l să continue.
   - Brad uitase cum să zâmbească. Dumneavoastră l-aţi ajutat să-şi aducă aminte.
   Caroline zâmbi.
   - Nu are cea mai comodă dispoziţie, aşa-i?
   Chicotind, Milford dădu din cap.
   - O observaţie perspicace, comentă el. Ştiam eu c-aveaţi să-mi plăceți.
   Fata făcu ochii mari. Seara aceea era plină de surprize. Mai întâi, Bradford îi povestise toată viaţa ei, iar acum prietenul lui dădea de înţeles că şi el o cunoştea din auzite. Oare mai era străină măcar pentru cineva?
   - Am auzit mai multe comentarii privitoare la Bradford, spuse ea. De ce e o asemenea raritate să zâmbească?
   Milford ridică din umeri.
   - N-a prea avut motive s-o facă.
   Dar răspunsul lui era prea evaziv ca să-i astâmpere Carolinei curiozitatea.
   - Cred că sunteţi un om de calitate, spuse ea.
   - El e un om de calitate, iar eu nu sunt? se auzi din spatele ei glasul lui Bradford, făcând-o să se întoarcă spre el, plăcut surprinsă.
   - Exact, răspunse Caroline. Ai putea primi câteva lecţii de la prietenul dumitale.
   Bradford se încruntă, iar Milford, privindu-i, îşi dădu seama că personalitatea lui n-o intimida deloc pe Caroline.
   Chiar atunci fu anunţată servirea cinei, aşa că cei doi îi oferiră braţul, dar Caroline îi refuză, răspunzând că trebuia să stea la aceeaşi masă cu unchiul şi tatăl ei. Aruncă o privire în jur şi-şi zări tatăl, înconjurat de un grup numeros de tineri. Urmărindu-i privirea, Bradford se încruntă şi mai tare.
   - Cred că-ţi vor cuceri atenţia folosindu-se de tatăl tău, anunţă el, dezgustat.
   - Ai de gând să rămâi lângă Caroline toată seara? îl întrebă Milford, zâmbind.
   - Nu. Dar voi avea o scurtă discuţie cu unii dintre cei mai insistenţi.
   Milford chicoti, se înclină în faţa Carolinei şi-şi luă rămas-bun.
   Bradford o prinse pe Caroline de braţ, cu un gest posesiv şi o conduse uşor spre sufragerie.
   - Acela care stă de vorbă cu Charity nu e Contele de Stanton? întrebă ea, amintindu-şi-l de la începutul balului, când îi fusese prezentat.
   - Nu, răspunse Bradford, e Conte de Stanton.
   Caroline ridică privirea spre Bradford, sa vadă dacă glumea, dar expresia lui era reţinută, aşa că nu-i putu ghici intenţiile.
   - Păi n-am spus şi eu acelaşi lucru?
   Dându-şi seama că fata nu-i înțelesese răspunsul, Bradford zâmbi.
   - Există o deosebire, când foloseşti articolul hotărât şi când nu, îi explică el. Dacă eu îţi spun că e Contele de Stanton, înseamnă că are cel mai înalt titlu din familie. Dacă, însă, spun că e Conte de Stanton, atunci ştii că în familia lui mai e un nobil, cu un rang mai înalt.
   - Mulţumesc că m-ai învăţat, răspunse Caroline. Dumneata eşti numit Ducele de Bradford, deci trebuie să înţeleg că ai cel mai înalt titlu din familie?
   - Da, recunoscu Bradford. Dar mai sunt şi Conte de Whelburne, Contele de Canton, Marchiz de Summertonham şi Viconte Benton.
   Zâmbi când văzu reacţia uimită a Carolinei faţă de toate titlurile lui.
   - Eşti şi cavaler? întrebă ea, clătinând din cap.
   - Nu. Onoarea de a deveni cavaler este acordată numai de rege, şi nu se moşteneşte.
   - Înţeleg. Îmi dau seama că probabil îmi consideri instruirea plină de lipsuri. Dar eu am locuit la Boston, unde titlurile nobiliare nu înseamnă nimic. Şi-n plus, unchiul meu Henry nu se aştepta să mă reîntorc vreodată în Anglia, şi nici el nu punea prea mult preţ pe titluri. Considera că valoarea unui om se bazează numai pe faptele sale proprii, nu şi pe ce-au făcut înaintașii lui. Cred că din acest motiv nu m-a învăţat cum se cuvine, oftă ea. Unchiul şi cu mine considerăm că nu e nici necesar, nici important.
   Chiar atunci li se alătură Contele de Braxton, iar Bradford fu nevoit să plece.
   - Vom continua discuţia mâine, declară el, înainte de a-şi lua rămas-bun. Când te voi vizita. Tatăl tău mi-a acordat permisiunea.
   În timpul cinei, Caroline îi fu prezentată lui Lady Tillman, o veche prietenă a tatălui ei, iar Marchizul de Aimsmond îi şopti că într-o vreme, femeia dorise să se mărite cu el.
   Lady Tillman semăna foarte mult cu celelalte doamne de la bal, fiind doar mai vârstnică şi mai grăsuţă. Probabil obişnuia să-şi exerseze expresiile în faţa oglinzii, îşi spuse Caroline, văzând cu câtă grijă se arăta încântată, interesată sau înţelegătoare. Caroline o găsea plicticoasă şi artificială, iar farmecul ei prefăcut o dezamăgea, pentru că tatăl ei părea cu adevărat încântat de ea.
   Fiica lui Lady Tillman arăta ca o versiune mai tânără a mamei sale, şi ca înfăţişare, şi ca gamă de expresii, şi părea să aibă un caracter slab.
   Rachel Tillman era logodită, le informă Lady Tillman pe Caroline şi Charity. Apoi îl trimise pe conte să-l găsească pe viitorul soţ al lui Rachel şi, de îndată ce Braxton reveni şi-l prezentă pe Nigel Crestwall, lui Caroline i se făcu milă de Rachel Tillman.
   Nigel Crestwall avea ochii unui vulpoi viclean. Nu se uita la Caroline, ci se hlizea, făcând-o să se simtă foarte incomod în prezenţa lui. Fu recunoscătoare când Rachel îl convinse, cu smiorcăieli, s-o invite la dans.
   Marchizul începea să arate obosit, iar Caroline propuse să se întoarcă în sufragerie ca să ia desertul. După ce se aşezară, Vicontele Claymere ceru, pe un ton de-a dreptul dramatic, permisiunea de a le ţine companie, după care Terrence St. James solicită o prezentare şi se aşeză şi el lângă ei.
   Caroline se plictisi curând de felul cum vicontele şi îndrăzneţul St. James se luau la întrecere să-i câştige atenţia. Întâmplător, ridică ochii şi-l văzu pe Bradford privind-o din partea opusă a camerei.
   Lângă el stătea o femeie pe care Caroline n-o putea descrie decât ca uluitoare, privindu-l cu adoraţie.
   Bradford ţinea în mână un pahar de vin, şi-l ridică în semn de salut şi, probabil, pentru a toasta. Caroline dădu din cap, pregătindu-se să ridice şi ea paharul, când vicontele se aplecă înainte şi i-l răsturnă din mână. Faţa de masă se îmbibă de şampanie, dar Caroline nu-i dădu atenţie, încercând să-l calmeze pe viconte. Acesta făcea o întreagă scenă, prezentându-şi scuzele, şi fu nevoită să strângă din dinţi, ascultându-l până la capăt.
   Când ridică din nou privirea, văzu că accidentul îl distrase grozav pe Ducele de Bradford, care zâmbea cu gura până la urechi.
   Caroline zâmbi şi ea, apoi clătină din cap, revenind cu atenţia la conversaţie. St. James o lua mereu de mână, iar ea i-o tot dădea la o parte.
   Balul se apropia de sfârşit. Caroline îşi îmbrăţişă unchiul şi-i promise pentru a zecea oară că avea să-l viziteze peste două zile, la ceai. Apoi cele două fete îşi luară rămas bun de la Ducele de Ashford, exprimându-și plăcerea faţă de seara petrecută la el.
   - Despre ce ţi-a vorbit Bradford? vru să ştie Caroline, când tatăl ei termină de ascultat comentariile lui Charity despre bal.
   - Te va vizita mâine, anunţă el, satisfăcut. I-am spus că era al cincilea care mi-a cerut permisiunea, şi nu i-a plăcut deloc vestea asta.
   - Bradford îi face curte Carolinei, preciză Charity.
   - Cred că majoritatea populaţiei masculine a Londrei se ţine după ea, comentă contele. Dar verişoara ta nu e singura care primeşte invitaţii. Şi pentru tine am primit o sumedenie de cereri Charity.
   - Serios? întrebă Charity, care nu părea prea încântată de vestea unchiului ei.
   - Da, şi mâine trebuie să discutăm despre toate. Cred că vei primi flori şi mesaje, deşi au trecut ani de zile de când n-am mai făcut curte nimănui şi s-ar putea ca ritualurile să se fi mai schimbat puţin de-atunci, îndrăznesc să spun. Înţelegi, e greu să ţii pasul cu vremurile.
   Expresia lui Charity deveni şi mai alarmată când unchiul ei începu să-i descrie pe bărbaţii care-i solicitau atenţia. Observând, Caroline clătină din cap, semn că să păstreze tăcerea, iar Charity pricepu imediat mesajul.
   Apoi, Caroline încercă să urmărească vorbele tatălui ei, dar în minte îi apărea mereu chipul lui Bradford. Dintr-o dată, şi-l imagină pe Clarence, peţitorul ei din Boston. Apoi îi văzu în ochiul minţii pe amândoi, unul lângă altul, şi se pomeni gemând. Nici nu se puteau compara, iar Caroline puse toate acele gânduri ridicole pe seama oboselii.

CAPITOLUL 6

   Caroline hotărâse să discute cu Charity despre Paul Bleachley dimineaţa, după ce verişoara ei se odihnea bine.
   Intră în camera ei ca să-i ureze noapte bună şi o găsi aşezată în pat, plângând cu faţa într-o pernă dolofană pe care o strângea la piept.
   - Ai avut dreptate tot timpul, îi spuse Charity, printre suspine. N-a fost deloc onorabil. Am cele mai duşmănoase gânduri, Caroline. Aşa aş mai vrea să vii cu mine, să-l găsim şi să-l împuşti!
   Caroline zâmbi, aşezându-se pe marginea patului.
   - Ăsta e într-adevăr un gând duşmănos, fu ea de acord. Dar eu am fost cea care s-a înşelat în privinţa lui Bleachley, nu tu, Charity. De-acum încolo, am să te ascult ori de câte ori e vorba de bărbaţi. Instinctele tale n-au dat greş.
   - Mă tachinezi?
   Ştergându-se la ochi cu faţa de pernă, verişoara ei se îndreptă puţin de spate.
   - Ai aflat ceva, nu-i aşa? Spune-mi!
   - Bleachley a fost rănit în explozia de la Boston. Mai ţii minte noaptea aceea, Charity? Când a luat foc portul, şi vedeam vâlvătăile de la fereastra dormitorului?
   - Da, sigur că-mi amintesc. O, Doamne, spune-mi repede ce i s-a întâmplat!
   Chinul lui Charity o făcu pe Caroline să-i povestească în grabă toată întâmplarea.
   - Şi acum, ce să fac? întrebă verişoara ei, la sfârşit. Bradford ţi-a spus că nu-şi primeşte nici măcar prietenii. Bietul meu Paul! Prin ce suferinţă trebuie că trece!
    Şi începu să plângă din nou, făcând-o pe Caroline să se simtă complet neputincioasă.
   Timp de câteva minute, Charity plânse întruna, udându-şi leoarcă perna. Caroline o ascultă până nu mai putu suporta. Încercă înnebunită să se gândească la un plan - până când, în sfârşit, îi veni o idee.
   - Dacă ai terminat cu lacrimile, cred că există o cale, spuse ea, zâmbind. Înseamnă că va trebui să-i cer o favoare lui Bradford, dar n-am încotro.
   - Ce anume? întrebă Charity, strângând-o din răsputeri de ambele mâini.
   - Ideea e să-l prindem pe Paul singur şi să-l convingem că-l iubeşti, nu?
   Charity dădu din cap cu atâta agitaţie, încât părul i se desfăcu din creştet.
   - Bradford ne va ajuta să intrăm la el; continuă Caroline, tot mai însufleţită. O să am eu grijă de asta. Restul va depinde numai de tine, Charity. Planul meu îţi va cere să joci un rol dificil. N-ai voie să fii drăguţă! Altfel, vei distruge totul.
   - Nu înţeleg... recunoscu verişoara ei, încruntându-se.
   - Mai ţii minte dimineaţa când l-am adus pe Benjamin în casă?
   - Da. M-am speriat aşa de tare, când am intrat în bucătărie şi l-am văzut aşezat acolo, cu cuţitul în mână!
   - Dar n-ai arătat că ţi-era teamă. Şi nici fraţii tăi n-au făcut-o. Mai ştii cum s-a prezentat Caimen şi cum a insistat să-i strângă mâna lui Benjamin?
   - Da, dar ce legătură au toate astea cu Paul?
   - Lasă-mă să termin, insistă Caroline. Benjamin era atât de suspicios cu noi, însă toată lumea se purta de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru să-l găsească acolo. Apoi a venit şi mama, i-a aruncat o singură privire şi imediat a spus că-i va îngriji tăieturile. Bietul Ben n-a mai avut nicio şansă. Până să scoată o vorbă, l-a bandajat, l-a ospătat şi l-a culcat în pat. Dacă ţin bine minte, nici măcar n-a dat drumul cuţitului. Cred că-n prima zi a dormit cu el în mână.
   Zâmbi, gândindu-se câtă compasiune arătase mătuşa ei, apoi continuă:
   - Şi-acum, dacă-l laşi pe Paul să observe... vreau să zic, dacă arăţi măcar un dram de compasiune sau milă, ei bine, ai să strici totul.
   Îi explică mai departe şi, când termină, era convinsă că aveau să reuşească. Mai stătură de vorbă o oră, până când Caroline anunţă că trebuia să se mai şi odihnească.
   - Dar n-am discutat despre bal, Caroline. Ştii că a fost acolo şi unchiul tău, Franklin, şi nici măcar n-a venit să te cunoască? Da, l-am văzut! insistă grăbită Charity. Celălalt unchi al tău, marchizul - ce bătrân scump! - mi l-a arătat pe Franklin, apoi i-a făcut cu mâna ca să-l cheme, dar Franklin ne-a întors spatele şi s-a îndepărtat.
   - Poate că nu te-a văzut, presupuse Caroline.
   - Mă rog, e drept că n-aveam ochelarii, dar am văzut cum se încruntase. Nu era chiar atât de departe. Mi s-a părut foarte ciudat, dar tu ai spus de-atâtea ori că englezii sunt nişte oameni suciţi, încât voi considera că aşa i se explică grosolănia.
   - Rămâne de văzut, răspunse Caroline, ridicându-se. Somn uşor, Charity.
   Era trecut de ora 3 dimineaţa, când Caroline se culcă în sfârşit.
   Avea mintea plină de întrebări, toate numai despre Bradford. De ce era un asemenea miracol că zâmbea din nou? Trebuia neapărat să-l întrebe.
   Şi adormi, cu zâmbetul pe buze.

   Caroline se trezi la crăpatul zorilor, ca de obicei, dezgustată de sine însăşi. Dormise doar 4 ore, iar cearcănele de sub ochi o arătau clar.
   Luă pe ea o rochie de oraş bej, apoi îşi legă părul la spate şi se duse jos, să caute un ceai fierbinte. Sufrageria era goală, aşa că porni pe culoar şi în cele din urmă găsi bucătăria. O femeie, probabil bucătăreasa, stătea pe un scaun, lângă vatra.
   Caroline îşi anunţă prezenţa, apoi se uită prin jur. Fu îngrozită la vederea prafului şi a celorlalte mizerii care acopereau pereţii şi pardoseala.
   - Mă cheamă Marie, îi spuse bucătăreasa, şi asta-i prima mea săptămână aici. Văd că nu vă place, da’ încă n-am avut timp să fac curat, declară ea, pe un ton agresiv.
   Caroline îi aruncă o privire tăioasă, iar atitudinea femeii se schimbă încet.
   - Mai bine să vă spun ce mi s-a-ntâmplat. Iar am ars carnea.
   Acum în vocea ei nu se mai simţea nici urmă de ostilitate; se vedea clar că era necăjită.
   - Aici e ca-ntr-o cocină, replică fata.
   - Nici pâinea nu se poate mânca, urmă bucătăreasa. O să mă dea afară, şi-atunci ce-am să mă fac?
   Şi începu să plângă, ştergându-se la ochi cu marginea şorţului murdar. Caroline nu prea ştia cum să reacţioneze. Femeia arăta destul de jalnic.
   - Nu ţi s-a explicat ce îndatoriri ai, înainte să primeşti slujba? întrebă Caroline.
   Drept răspuns, bucătăreasa se puse pe plâns şi mai abitir.
   - Calmează-te! o admonestă sever Caroline.
   - Am minţit, şi Toby m-a ajutat cu scrisoarea de recomandare, recunoscu femeia, sughiţând. N-a fost cinstit, ştiu, da’ aveam nevoie disperată de muncă şi altceva n-am ştiut ce să fac. Leafa lui Toby nu-i de-ajuns ca s-o scoatem la capăt, înţelegeţi, şi mai am şi eu nevoie de-un gologan în plus, ca să-i dau de mâncare la micuţu’ Kirby.
   - Cine-s Toby şi Kirby? se interesă Caroline, mai îmblânzită.
   - Bărbatu’ şi băiatu’ meu. Gătesc pentru ei şi nici nu se plâng, şi-am crezut că şi la conte o să-i placă. Şi-acuma o să mă dea afară şi nu ştiu ce-o să mi se-ntâmple!
   Caroline stătu un moment privind-o. Părea voinică, deşi era cam slabă, şi arăta ca o femeie cinstită, măcar pentru că-şi recunoscuse înşelăciunea.
   - O să-i ziceţi la tatăl dumneavoastră? întrebă Marie, frământându-şi şortul.
   - Poate ajungem la o înţelegere, răspunse Caroline. Cât de mult ai dori să-ţi păstrezi slujba asta?
   - Aş face orice, orice! se repezi femeia.
   După expresia însufleţită din ochii ei, Caroline îşi dădu seama că nu era cu mult mai vârstnică decât ea. Nici pielea nu-i era ridată. Doar ochii-i păreau bătrâneşti, foarte îmbătrâniţi şi obosiţi.
   - L-ai cunoscut pe prietenul meu, Benjamin, nu-i aşa? o întrebă ea.
   Marie dădu din cap.
   - Am auzit că se îngrijeşte de siguranţa dumneavoastră.
   - Da, aşa e, confirmă Caroline. Dar se pricepe şi la bucătărie. Îi voi cere să facă el de mâncare, iar tu ai să te uiţi şi-ai să înveţi.
   Bucătăreasa dădu iar din cap, făgăduind să facă tot ce-i cerea Benjamin. O oră mai târziu, Contele de Braxton intră în sufragerie.
   Caroline stătu cu el în timp ce-şi lua cel mai delicios mic dejun din viaţa lui. Apoi parcurseră împreună mesajele sosite în acea dimineaţă.
   - Ţi-am spus că Ducele de Bradford va trece pe-aici azi după-amiază, la ora două? întrebă contele.
   - La două! exclamă Caroline. Dar pân-atunci nu mai sunt nici măcar două ore! Trebuie să mă schimb imediat!
   Tatăl ei dădu din cap, apoi îi mai strigă:
   - Diseară, mergem la un dineu dat de Vicontele Claymere şi familia lui!
   Caroline se opri în uşă.
   - Claymere nu e acel gentleman neîndemânatic pe care l-am cunoscut aseară?
   Când tatăl ei confirmă, fata îşi dădu ochii peste cap.
   - Atunci, nu trebuie să-mi iau rochia ivorie. Sigur o să-mi verse ceva pe ea. Păcat că nu se mai poartă negrul, mai adăugă ea, peste umăr.

   Bradford sosi cu 15 minute întârziere. Arăta în plină formă şi era îmbrăcat în echipament de călărie. Caroline îşi ridică poala fustei, arătându-şi pantofii de piele albastră, făcând o reverenţă formală.
   - Aţi întârziat, my lord. Ce v-a reţinut?
   Tonul ei oficial îl făcu să zâmbească.
   - Iar tu eşti gata prea devreme. Nu ştii că o lady trebuie să-şi lase curtezanul să aştepte cel puţin 20 de minute, ca să nu dea impresia că arde de nerăbdare să-l vadă?
   - Iar dumneata eşti curtezanul meu? întrebă Caroline, pornind spre el.
   Bradford îi văzu lucirea răutăcioasă din ochi şi se pomeni dând din cap.
   - Şi tu? Arzi de nerăbdare?
   - Desigur, răspunse Caroline. Am aflat că eşti bogat şi respectat, deci e firesc să fiu nerăbdătoare. Nu asta crezi?
   Expresia lui, care părea extrem de stânjenită, o făcu să râdă.
   - Nici nu te-am salutat cum se cuvine, şi ai şi început să faci haz pe seama mea, oftă Bradford.
   - Dar tocmai ne-am salutat! îl contrazise Caroline. În regulă, oftă ea, văd că n-ai chef de glume, şi-n plus, am să-ţi cer ceva important, înainte de a sosi tatăl meu. Am nevoie de o mică favoare, Bradford, şi dacă vei fi de acord, am să-ţi rămân îndatorată pe vecie.
    Şi, împreunându-şi mâinile în poală, îi aşteptă răspunsul.
   - Pe vecie? repetă Bradford, înălţând o sprânceană. Cam mult, pentru o datorie.
   - Am exagerat, recunoscu Caroline. Aş dori să ne escortezi, pe Charity şi pe mine, acasă la Paul Bleachley, şi să aranjezi să fim primite.
   Bradford clătină din cap, dezolat că trebuia s-o refuze.
   - Paul nu va accepta niciodată.
   - Nu, n-ai înţeles, insistă Caroline, ridicându-se iar şi începând să se plimbe, cam agitată. De fapt, e chiar obligatoriu ca Paul să nu ştie că venim. Altfel, sigur că ar refuza! Planul meu e să-l luăm prin surprindere.
   Se opri în faţa lui Bradford, zâmbind.
   - E chiar foarte simplu, spuse ea.
   Când Bradford se încruntă din nou, simţi că începea s-o ajungă frustrarea. Tatăl ei trebuia să apară din moment în moment, şi voia să termine toate aranjamentele înainte. Îşi propti mâinile în şolduri.
   - Planul meu... încercă ea să-i explice. Nu mă gândesc decât la verişoara mea... şi la Paul, desigur... Fac numai ce e mai bine pentru amândoi.
   În sfârşit, obţinu o reacţie, Bradford izbucni în râs.
   - Şi numai tu ştii ce e mai bine pentru ei? întrebă el.
   - Mereu râzi de mine! mormăi Caroline, deznădăjduită.
   Apoi îşi auzi tatăl coborând scara şi se repezi să continue:
   - Te rog, acceptă! Trebuie să ai încredere-n mine, Bradford! Zău că ştiu ce fac!
   Îşi dădu seama că se ruga de el, aşa că-şi îndreptă spatele, încercând să redevină fermă.
   - N-am să mă las abătută din drum - doar întârziată, cel mult, şopti ea.
    Aceleaşi cuvinte i le spusese şi Bradford în seara trecută, deşi vorbind despre cu totul altceva.
   Contele intră în cameră şi le zâmbi. Bradford râdea, iar Caroline părea foarte mulţumită de sine. Îşi petrecură ora următoare conversând diverse. Tatăl Carolinei nu avea de gând să plece înaintea lui Bradford, iar fata nu găsea nicio cale de a mai rămâne singură cu ducele.
   La plecare, amândoi îl conduseră până la uşă.
   - Abia aştept să primesc un mesaj de la dumneata, spuse aluziv Caroline. Nu mai târziu de mâine dimineaţă, adăugă ea, altfel voi fi nevoită să fac alte aranjamente.
   - Te duci la cheful lui Claymere diseară? îl întrebă contele pe Bradford. Cred că va fi o petrecere interesantă. Micuţa Clarissa va cânta la spinetă, iar sora ei, cu vocea.
   Bradford nici nu s-ar fi putut gândi la ceva mai amuzant.
   - Eu am să-mi pun şorţul bucătăresei, pentru ca vicontele să nu-mi distrugă rochia, interveni Caroline.
   Tatăl ei o privi mustrător, în sensul că nu se cuvenea să spună aşa ceva, făcând-o să-şi coboare ochii, ruşinată. Lui Bradford, îi schimb, îi plăcu gluma.
   - Vom veni şi noi, Milford şi cu mine, promise el, chiar în timp ce se întreba cum să obţină o invitaţie de la Claymere.
    Ştia că vicontele voia s-o curteze pe Caroline, şi nu putea îngădui aşa ceva, desigur. Nimeni nu urma s-o aibă pe Caroline Richmond, decât Jered Marcus Benton.

   - Aici toate petrecerile încep după ora de culcare? îşi întrebă Caroline tatăl căscând.
    Balansul trăsurii o făcea să adoarmă.
   - Eşti obişnuită să te trezeşti devreme, spuse Charity. Eu am dormit până la amiază şi mă simt minunat. Caroline, mai ciupeşte-ţi puţin obrajii. Eşti palidă.
   Caroline se supuse, căscând încă o dată.
   - Cred că-n seara asta o să vă distraţi bine amândouă, anunţă contele. Familia Claymere e de foarte bună calitate. V-am spus că surorile mai mici ale vicontelui au să ne cânte?
   Dând din cap, Caroline închise ochii, ascultând conversaţia dintre tatăl şi verişoara ei. Charity era în culmea entuziasmului, căci mesajul lui Bradford sosise în cursul serii. Era mâzgălit cu litere apăsate, scurt şi la obiect, spunând că avea să sosească a doua zi dimineaţă la ora 10 şi să le conducă pe amândouă acasă la Paul Bleachley. Pe ultimul rând, întreba: „Atâta consideraţie ţi-e de ajuns?”
   După ce primise acordul lui Bradford, Caroline îi explicase tatălui ei situaţia. Acesta se învoise s-o lase, adăugând însă că trebuia să se întoarcă acasă până la ora 1, ca să poată lua ceaiul de după-amiază la unchiul ei.
   Bradford nu ajunsese înaintea lor, iar Caroline fu cam dezamăgită. Dar vicontele o ţinea ocupată şi trează. O călca mereu pe picioare, iar scuzele lui erau mai dureroase decât paşii. Pur şi simplu nu ştia când să se oprească, iar pe Caroline atâta amabilitate o scotea din minţi.
   Cu câteva minute înainte de a începe recitalul, sosi şi Bradford.
   Caroline stătea aşezata în ultimul rând, între tatăl ei şi Charity. Nu era un aranjament întâmplător. Îi luase pe amândoi cu forţa lângă ea, pentru ca vicontele să fie nevoit să se aşeze în altă parte.
   Micuţa Clarissa avea cam cu 25 de kilograme peste greutatea normală. Se pregăti îndelung, apoi începu să cânte, şi mai începu o dată, şi încă o dată, până când Caroline pierdu numărul începuturilor. Biata fată îşi dădea toată silinţa, dar abia se pricepea.
   Caroline închise ochii, încercând să asculte - şi adormi.
   Bradford stătea rezemat de perete, căutând să-şi ascundă gândurile. Jură că dacă fata aia mai începea o singură dată, avea să sară peste toţi spectatorii, s-o înhaţe pe Caroline şi să se repeadă cu ea pe uşă afară.
   Milford intră în salon, dădu ocol grupului şi se opri lângă prietenul său.
   - De ce zâmbeşti? îl întrebă încet.
   - Pentru că sunt aici, suferind masacrarea asta a lui Mozart, numai ca să fiu aproape de Caroline, recunoscu Bradford.
   - Şi unde e? se interesă Milford, privind în jur.
   Bradford se uită spre ultimul rând şi începu să râdă. Câteva persoane îl priviră, aşa că le salută, încercând să-şi păstreze privirea plictisită.
   - E la mijlocul ultimului rând, şi doarme tun.
   - Într-adevăr, chicoti Milford. Deşteaptă fată.
   Caroline dormi pe tot parcursul recitalului. Urmă o scurtă pauză, în timpul căreia Clarissa îşi aşteptă sora să pregătească partiturile.
   Contele de Braxton profită de ocazie pentru a-şi schimba locul, dornic s-o asculte pe Catherine Claymere. Vicontele promisese că era minunată şi avea o voce limpede, de soprană.
   Când Charity îşi urmă unchiul, Bradford şi Milford se aşezară pe locurile lor, încadrând-o pe Caroline.
   - S-o trezim? se interesă alene Milford.
   - Numai dacă începe să sforăie, replică Bradford. Doamne, frumoasă mai e când doarme!
   - Încă n-ai reuşit să ţi-o scoţi din minte?
   Bradford nu spuse nimic. La început, intenţionase să-şi ia ce dorea, apoi să i-o lase altuia, iar acum acest plan îl irita. Fu scutit de orice răspuns, când Clarissa atacă uvertura pentru sora ei. Suna aproape plăcut; până când Catherine deschise gura. Sunetul era ascuţit ca al unui cui mâncat de rugină, dar Bradford se bucură, căci zbieretele ei o treziră pe Caroline. Fata tresări vizibil şi se agăţă de coapsa lui Bradford, cu o exclamaţie.
   Apoi îşi aminti unde se află şi ce se întâmplă. Roşi, mai mult pentru că adormise, decât din cauza odioasei sale reacţii faţă de femeia care chirăia ca o pasăre prinsă-n laţ.
   Bradford îi acoperi mâna cu a lui, şi abia atunci Caroline îşi dădu seama unde şi-o aşezase. Cu o privire nemulţumită, îşi retrase mâna, apoi se întoarse să-i zâmbească lui Milford.
   - Învaţă-mă şi pe mine cum faci, ca să pot dormi până se termină calvarul ăsta, îi şopti el.
   Caroline se aplecă să audă mai bine, dar se pomeni trasă înapoi de Bradford.
   - Fii cuminte, bombăni ea. Ce-o să creadă lumea?
   - Că mi te revendic, replică ducele, începând să-i maseze ceafa.
   - Prietenul tău n-are pic de maniere, i se plânse Caroline lui Milford.
   - I-am spus-o şi eu, cu nenumărate ocazii, răspunse acesta în şoaptă.
   Îşi dădu seama, după expresia lui glumeaţă, că n-avea să obţină niciun ajutor, şi oftă exasperată. Apoi încercă să se ridice ca să-şi schimbe locul dar Bradford, nu o lăsă să se mişte! O apăsă uşor pe umeri.
   - Doresc foarte mult să fiu scuzată, murmură Caroline.
   Încercă să-l intimideze cu privirea, dar ducele nu făcu decât s-o privească la rândul lui, cu un zâmbet strâmb care-i înmuia inima.
   Când Catherine termină de cântat, se auzi o rundă de aplauze politicoase. Câteva persoane dădură să se ridice, inclusiv Bradford şi Caroline, dar Catherine începu încă un cântec. Toţi se prăvăliră la loc pe scaune - cu excepţia Carolinei, care profită de ocazie şi se îndepărtă. Zâmbea, căci Bradford n-o mai putea opri.
   După ce întrebă o cameristă unde putea să se aranjeze, urcă grăbită scara. Prin holul de jos circulau câteva persoane, dar cel de la etaj, în chip ciudat, era pustiu. La capătul unui coridor lung, Caroline găsi camera de toaletă. Înăuntru se afla o oglindă lungă, şi-şi corectă înfăţişarea pe îndelete.
   Când deschise uşa, holul era pustiu. Cineva stinsese lumânările dintre camera de toaletă şi scară. Carolinei i se păru straniu, şi porni cu pas prudent înapoi. Tocmai ajunsese în capul scării, când i se păru că aude un sunet înfundat în spatele ei. Vru să se întoarcă, punându-şi mâna stângă pe balustradă, şi deodată se simţi împinsă înainte.
   Nu avu timp nici măcar să ţipe. Zbură efectiv prin aer, încercând înnebunită să se ţină de balustradă. Cotul ei lovi balustrada, absorbind aproape tot impactul, apoi căzu în posterior, cu o bufnitură. Un pantof i se agăţă în poala rochiei, sfâşiindu-i-o, dar asta n-o preocupa la fel de mult ca ruptura îngrozitoare a decolteului. Îşi dădu seama ce i se întâmplase când se prinsese instinctiv de cot, din cauza durerii. Cumva, degetele i se încurcaseră în panglica petrecută prin corsaj.
   Rămase aşezată pe trepte, cu părul răvăşit în jurul umerilor şi junghiuri de durere prin tot trupul. Picioarele îi tremurau, dar se strădui să se ridice, ţinându-se de balustradă, în timp ce cu mâna cealaltă încercă să-şi aranjeze cât de cât corsajul.
   Singura consolare era că nimeni n-o văzuse. Încet, durerea îi trecu, deşi încă mai avea senzaţia că o mie de mâini tocmai încetau s-o lovească. Apoi, o cuprinse furia. Caroline se întoarse, cu un geamăt de durere, pentru a privi în susul scării. Aceasta era foarte lungă. Şi-ar fi putut rupe gâtul!
   În clipa următoare, înţelese totul: cineva voise ca ea să-şi rupă gâtul.
   Cel care o găsi fu Bradford. Văzând că nu se întorsese imediat în salon, începuse să se agite, până când Milford îl privise dezaprobator.
   - De ce întârzie? mormăise Bradford.
   Apoi se gândise că putea fi reţinută de vreun curtezan, această idee făcându-l să sară în picioare fără a-i prezenta scuze lui Milford, pe care-l călcase pe pantof.
   Curios, prietenul său îl urmase, încercând să nu se strâmbe prea tare la auzul unei acute spulberate de Catherine Claymere.
   - Ce Dumnezeu?
   Bradford se opri la baza scării, nedumerit. Caroline arăta de parcă tocmai trecuse printr-o zbenguială viguroasă în fân. Nu-i lipseau decât paiele agăţate în păr - şi, îşi spuse el cu cinism, bărbatul care o smotocise.
   Ştia că era o concluzie pripită, dar pieptul ei era mai mult afară decât înăuntru, iar rochia ruptă arăta că i se întâmplase ceva. N-avea niciun sens şi totuşi...
   Caroline îi urmărea jocul emoţiilor pe faţă, până decise că Bradford şi Milford o priviseră destul. Îşi şterse lacrimile de la colţurile ochilor şi spuse:
   - Adevăraţii gentlemeni n-ar căsca gura, ci ar oferi o mână de ajutor.
   Bradford reacţionă primul. Îşi smulse braţul din mâna lui Milford, care încercase să-l reţină, şi porni pe trepte.
   - Las-o să-ţi explice, Bradford, insistă Milford într-o şoaptă furioasă, urmându-l, în timp ce se apleca să ridice din drum unul dintre pantofii Carolinei.
   Bradford încercă să-şi compună o expresie stăpânită, dar era atât de furios încât ştia că nu reuşea. Nu voia decât să pună mâna pe canalia care făcuse asta - şi cât mai repede! Îşi scoase redingota şi o puse peste umerii Carolinei.
   - Cine-a fost sus cu tine? întrebă el, cu un calm înşelător.
   Caroline ridică privirea spre Milford, sperând ca acesta să-i explice comportamentul straniu al prietenului său, şi-i văzu pe faţă îngrijorarea.
   Bradford o apucă de umeri. Chipul îi radia de furie. Vocea Catherinei Claymere continua să răsune prin uşi, tot mai ascuţită.
   - Mai bine s-o ducem de-aici înainte ca puştoaica aia a lui Claymere să termine. Cei de-acolo vor cu disperare să scape, încercă Milford să destindă atmosfera.
   Caroline se întoarse spre el, neluând în seamă strânsoarea mâinii lui Bradford.
   - Ce crede că s-a întâmplat?
   Milford ridică din umeri, în timp ce Bradford o cuprindea în braţe.
   - Spune-i lui Braxton că fiica lui şi-a rupt rochia, şi o duc acasă, ordonă el scurt.
   Apoi o privi pe Caroline.
   - Când ajungem afară, îmi spui numele nemernicului care ţi-a făcut asta, şi am să...
   - Crezi că m-am întâlnit sus cu un bărbat?
    Dintr-o dată, totul începea să devină clar, iar Caroline făcu ochii mari.
    - Crede că m-am întâlnit sus cu cineva şi că am...
   Bradford porni grăbit în josul scării, dar Caroline îl prinse de umeri.
   - Bradford, îi spuse, încercând să-i întoarcă obrazul spre ea, am căzut pe scară!
   Imediat se înfurie pe sine pentru că-i dădea explicaţii.
   - Desigur, asta a fost după aventura mea secretă. Omul a fost de-a dreptul incredibil... şi aşa de rapid! se răsti Caroline.
   Îl auzi pe Milford râzând în spatele ei dar nu-l luă în seamă, continuând să-l întărâte pe Bradford.
   - Şi avea cele mai bizare idei! Auzi acolo, a insistat să-mi rupă poalele rochiei şi să-mi atace picioarele! E un mod cam neobişnuit de a-şi arăta afecţiunea, nu crezi?
   - Ai de gând să vorbeşti mai încet? îi ceru Bradford, pe un ton mai puţin tăios, şi de pe chip îi dispăruse asprimea. Parc-ai fi fata lui Claymere.
   Ajunseseră la uşa din faţă, iar Milford se grăbi să le-o deschidă, apoi îi însoţi afară şi o închise în urma lor. Avea să-i transmită lui Braxton mesajul lui Brad, dar numai după ce-l vedea plecând. Nu voia să piardă nimic. Avea o presimţire în legătură cu ei şi dorea să afle dacă era întemeiată.
   - Te-ai fi putut răni, mormăi Bradford.
   Îl auzi pe Milford chicotind şi se întoarse spre el.
   - Putea să moară, omule.
   - M-am rănit, într-adevăr, interveni Caroline. M-am lovit la cot şi am căzut în...
   - Ce s-a întâmplat, iubito? o întrebă el. Porţi şi tu ochelari, ca şi Charity?
   - A fost îngrozitor, mărturisi ea cu ochii umplându-i-se de lacrimi. Şi nu ţi-am dat permisiunea să-mi spui „iubito”.
   Chiar atunci sosi trăsura lui Bradford, iar Milford se grăbi să le deschidă uşa. După ce porniră, Caroline începu să tremure din nou.
   - Nu cred că se cuvine să te uiţi aşa la mine şopti ea.
   - Niciodată n-am făcut ce se cuvine, replică Bradford, pe un ton suav. Iar asta e una dintre cerinţele tale pentru un peţitor, nu? Să nu-i pese de ce gândeşte lumea.
   - Nici drăguţ nu eşti, încercă disperată Caroline să risipească vraja care o învăluia.
   - Şi de ce-ai ajuns la concluzia asta? întrebă el înălţând o sprânceană.
   - Pentru că ai crezut că făcusem ceva necuviincios. Nu mai face mutra asta nevinovată Bradford! continuă, văzându-i zâmbetul mucalit.
   - Doar pentru un moment, şi n-am crezut că şi tu te purtaseşi necuviincios, îi explică el, aranjându-i tandru părul pe umăr. Credeam că altcineva încercase să profite de tine.
   Caroline clătină din cap.
   - Întotdeauna crezi tot ce poate fi mai rău despre ceilalţi? se încruntă ea. Nici asta nu-i foarte frumos.
   Bradford oftă ironic.
   - Găseşti măcar ceva atrăgător la mine? o întrebă, mângâindu-i obrazul cu degetul.
   Simţind că i se făcea piele de găină pe braţe, Caroline încercă să-i înlăture mâna. Voia, mai mult decât orice pe lume, ca Bradford s-o sărute.
   - Îmi place cum mă săruţi, şopti ea. E îngrozitor de necuviincios că recunosc?
   În loc să-i răspundă, Bradford îi cuprinse obrajii în palme şi o trase spre el. Gura lui o atinse pe a ei uşor ca pana, smulgându-i un oftat de mulţumire.
   Simţi nevoia s-o sărute din nou, spunându-şi că era ultimul lor sărut din seara aceea, iar când limba lui o întâlni pe a ei, când excitaţia fierbinte explodă cu patimă crudă, ştiu că nu se mai putea opri. Degetele lui îi trasară o dungă fierbinte în josul gâtului suplu, şovăiră o fracţiune de secundă, apoi îşi continuară drumul până ajunseră la sânii plini şi moi. Şi orice intenţii de a se purta ca un gentleman i se risipiră.
   Caroline încercă să respingă această nouă intimitate, în timp ce se lupta cu senzaţiile. Gura lui Bradford îi coborâse pe gât, respiraţia lui era caldă şi senzuală, sub ureche, iar limba lui o scotea din minţi.
   Apoi gura îi găsi sânii, iar Caroline nu-l mai putu opri. Simţea că plutea în braţele lui, şi se lăsă pradă valului de emoţii.
   - Caroline, eşti atât de minunată... şopti Bradford, cu glasul îngroşat de dorinţă. Atât de gingaşă... Ai fost făcută pentru dragoste...
   Limba lui îi încercuia sfârcul unui sân în timp ce cu mâna i-l mângâia uşor pe celălalt Pe Caroline începea s-o chinuiască o nevoie pe care n-o putea defini, n-o putea înţelege. O speria, acea dulce tortură, şi începu să se zbată cu adevărat.
   - Bradford, nu! Trebuie să ne oprim...
   Bradford o amuţi cu un sărut prelungit, arzător, şi-i schimbă poziţia, astfel încât Caroline îi simţi duritatea lângă trupul ei.
   Dându-şi seama că nici nu se gândea să înceteze, deveni şi mai alarmată.
   - Te doresc, Caroline, cum niciodată n-am mai dorit o femeie...
   Rochia i se ridicase, iar mâna lui îi mângâia coapsa. Se simţea ca arsă cu fierul roşu, atât de fierbinte-i era atingerea. Se smulse de lângă el cu respiraţia la fel de întretăiată ca a lui, deşi pasiunea îi fusese înlocuită de furie.
   - Trebuia să te opreşti înainte de a ajunge atât de departe, şopti ea.
   Cuvintele ei avură nevoie de câteva momente pentru a pătrunde prin ceaţa pătimaşă care învăluise mintea lui Bradford. Când reuşi cât de cât să-şi recapete controlul, Caroline se mutase pe bancheta din faţa lui, strângându-şi din nou redingota peste rochia ruptă.
   Trăsura trecu peste o groapă, pe una dintre străzile lăturalnice care duceau spre casa tatălui ei, iar Caroline scrâşni din dinţi, când fu aruncată în loc. Nu credea c-avea să mai suporte mult timp durerea.
   - De ce naiba gemi? întrebă furios Bradford.
   - Mă doare, se răsti ea.
   - Bine. Şi pe mine mă doare.
   - Şi de ce te doare?
   - Îţi arde de glumă? Mă doare fiindcă m-ai făcut să te doresc. Eşti chiar atât de neştiutoare? aproape că strigă el, aplecându-se înainte, încruntat.
   - Eram neştiutoare până când ai profitat de mine. Credeam că eşti un gentleman şi că te vei opri, înainte de a-ţi permite asemenea... libertăţi! Un gentleman! repetă Caroline, cu vocea tremurându-i de ruşine. Mă doreşti! Ha! Ce-oi fi având în minte, Bradford?
   Începuse să ţipe, dar nu-i păsa. Furia îi alungă golul din stomac, iar picioarele încetaseră să-i mai tremure.
   - Pui prea mult preţ pe tine însăţi, îi răspunse Bradford. Mă îndoiesc că mi-ai putea reţine interesul multă vreme. O noapte ar fi de ajuns ca să scap de atracţia asta.
   Cuvintele lui o dureau, dar mai curând ar fi murit decât s-o arate.
   - Şi care sunt intenţiile tale? îl întrebă, cu voce joasă şi hotărâtă. Să mă ai, şi pe urmă să treci la alta? Chiar am avut încredere în tine, să ştii! Şi am fost o proastă!
   Bradford îi distinse suferinţa în ochi, iar furia i se risipi ca prin farmec. Pentru prima dată în viaţa lui, se simţea vinovat.
   - M-am purtat ca un gentleman, până când mi-ai luat minţile, Caroline, murmură, sperând să fie clar că-şi prezenta scuzele.
   - Vrei să spui că eu sunt de vină? îl întrebă ea, neîncrezătoare.
   - Caroline, nu te mai purta de parcă tocmai ţi-aş fi luat virginitatea, se răsti Bradford. Am vorbit în focul pasiunii.
   - Deci, să nu ascult ce spui? se încruntă Caroline. Să n-am încredere în tine?
   - Încrederea n-are ce să caute între un bărbat şi o femeie, dictă el, cu glasul din nou aspru.
   - Nu poţi iubi pe cineva dacă n-ai încredere, insistă Caroline, nedumerită. Niciodată nu m-aş putea căsători cu un bărbat care n-ar avea încredere în mine.
   - Şi te-am cerut eu în căsătorie?
   - Nu, şi nu văd niciun motiv pentru ca această atracţie să continue, Bradford. Ceea ce doresc eu, tu nu-mi poţi da. Şi de vreme ce tocmai am stabilit că nu avem niciun viitor împreună, cred că e mai bine să ne luăm rămas-bun.
  - Perfect, răspunse el, imitându-i tonul.
   Chiar în timp ce rostea acest cuvânt, îşi dădu seama că-i era imposibil s-o părăsească. Dumnezeule, cât îl mai zăpăcea de cap!
   - Îţi doreşti un prost.
   Caroline nu-i răspunse. Trăsura se opri în faţa casei, şi încercă să deschidă uşa. Dar picioarele lui i se încurcaseră în poala rochiei, iar aceasta se rupse şi mai mult.
   Bradford coborî din trăsură, apoi o luă pe Caroline în braţe. Nu i se împotrivi, deşi pe faţă i se citea nemulţumirea.
   - Mâine ai să fii cam ţeapănă, comentă el.
   Caroline se gândi să-i spună că fusese îmbrâncită, dar alungă imediat ideea. Începea să creadă că zgomotul auzit în spatele ei fusese doar o părere. Era obosită - şi nu voia să discute cu Bradford posibilitatea alarmantă că cineva ar fi vrut să-i facă rău.
   Deighton le deschise uşa, în timp ce Bradford continua să bombăne. Pentru un om de vârsta lui, se dovedea iute de picior. Sări într-o parte, făcându-i loc lui Bradford să se repeadă înăuntru, cu Caroline în braţe.
   - Cred c-ar trebui să-ţi faci o pereche de ochelari cât mai rapid posibil, remarcă Bradford, în timp ce-l urma pe Deighton pe scară, ţinând-o pe Caroline într-o strânsoare aproape la fel de dureroasă cum fusese şi căzătura. Ai nevoie de un paznic, Caroline.
   - Vorbeşte mai încet, îi ceru ea. Şi n-am nevoie de niciun paznic.
   - Ba ai nevoie, de cineva care să te apere de tine însăţi.
   - Te oferi pentru funcţia asta?
   Bradford rămase încruntat, iar Caroline se repezi să continue:
   - Mai degrabă aş accepta să fiu în mijlocul unei haite de lupi, decât sub protecţia ta. Aş avea şanse mai mari de supravieţuire, adăugă ea, cu patimă.
   - O haită de lupi? repetă Bradford, cu o undă de amuzament în ochi.
   - Ai înţeles ce-am vrut să spun, mormăi Caroline. Dacă drumul din seara asta cu trăsura a arătat cum eşti în stare să mă aperi...
   - Caroline, ţipi, remarcă el, indicându-l cu capul pe Deighton.
   Alarmată, Caroline continuă mai încet:
   - Ascultă-mă bine, Bradford. Am terminat unul cu celălalt. O să aibă grijă Benjamin de protecţia mea.
   Deighton deschise uşa dormitorului şi păşi într-o parte. Mary Margaret stătea într-un balansoar, lângă fereastră, dar când îşi văzu stăpâna sări în picioare şi se repezi spre ea.
   - Afară.
   Acest cuvânt efectiv o catapultă pe Mary Margaret pe uşă. Nu ezită nicio clipă, ceea ce o înfurie şi mai mult pe Caroline.
   - Nu-i da tu ordine cameristei mele! ceru ea, în timp ce o privea pe Mary Margaret cum închidea uşa în urma ei. Dacă strig, Benjamin va fi aici cât ai clipi din ochii ăştia ai tăi cinici, şi te-ar sfâșia în bucăţi înainte să sufli o vorbă.
   - Atunci, cheamă-l!
   Provocarea era clară, iar Caroline se dezumflă imediat. Bradford o duse spre pat şi o puse pe pătură. Încercă să fie cât mai atent, dar Caroline săltă totuşi de două ori înainte de a rămâne nemişcată.
   - Am zis să-l chemi.
   - N-am să-l chem, răspunse Caroline, scoţând de sub ea redingota lui Bradford, fără să-i pese că rochia ruptă lăsa să se vadă mai mult decât era decent. Şi acum, scuteşte-mă de prezenţa dumitale. Sper să nu te mai văd niciodată.
   Bradford nu luă în seamă redingota şi se aplecă, imobilizând-o pe Caroline între braţe, cu chipul la doar câteva degete distanţă de faţa ei.
   - Şi acum, ascultă-mă bine, mica mea adversară. Ceea ce e între noi încă nu s-a terminat. Te voi avea, într-un fel sau altul. Dacă asta înseamnă căsătorie, atunci ne vom căsători. Dar vom juca după regulile mele, Caroline Richmond, nu după ale tale. Înţelegi ce-ţi spun?
   - Când infernul va urca la cer, my lord, replică ea cu patimă. Când Coloniile vor anexa Anglia, când Regele George va abdica, şi mai ales, când neamurile proaste vor deveni gentlemeni, şi când odiosul Duce de Bradford va învăţa ce-i aia consideraţie. Cu alte cuvinte, Jered Marcus Benton, n-am să fiu niciodată a dumitale. Înţelegi şi dumneata ce-ţi spun eu?
   Închise ochii, în aşteptarea exploziei. Când colo, auzi un murmur gutural, care o nedumeri. Când se uită din nou, văzu că Bradford abia îşi stăpânea râsul.
   - Zău că ar trebui să te ia cineva deoparte şi să-ţi explice când eşti insultat, my lord. Poate reuşeşte Milford să te înveţe. Cu siguranţă, pare opusul dumitale - deşi, cum te poate considera prieten, nu-s în stare să pricep. Eşti un om aşa de nesuferit şi neînduplecat!
   - Neînduplecat!? Tocmai am încălcat un legământ pe care l-am făcut cu ani în urmă, şi numai din cauza unei femei, nărăvaşe, cu ochi violeţi, care mi-a luat minţile. În doar două săptămâni, mi-ai întors toată lumea cu susu-n jos.
   Caroline se încruntă, întrebându-se la ce jurământ făcut cu ani în urmă se referea. Şi ce legătură avea cu ea? Dar nu apucă să întrebe.
   Gura lui Bradford o captură brusc pe a ei, într-un sărut care-i solicita întreaga atenţie. Încercă să-şi ţină gura închisă şi-i împinse umerii din răsputeri, dar fără niciun rost. Nu putea ignora ceea ce-i făcea. Era prinsă între braţele sale, cu gura capturată de a lui. Doar un ultim sărut, îşi spuse Caroline, în timp ce-l cuprindea pe după gât - doar un sărut de rămas-bun. Se lăsă în voia lui Bradford, şi-l auzi oftând. Drept răspuns, oftă la rândul ei, când Bradford se îndepărtă, fără tragere de inimă, şi se ridică.
   - A fost un sărut de rămas-bun, Bradford, şopti ea.
   Îşi simţea buzele învineţite şi umflate, iar ochii-i erau plini de lacrimi. Era extenuată de evenimentele acelei zile obositoare, îşi spuse ea, privindu-l cum se îndrepta spre uşă. În niciun caz nu plângea fiindcă Bradford pleca din viaţa ei.
   - Da, iubito, răspunse el din mers.
   Îşi luase redingota şi o ducea pe umăr.
   - La revedere, mai spuse, deschizând uşa. Pe mâine.

.............................................