Dorință rebelă, Julie Garwood

 .................................

3-4

                  Doamne, dar încăpățânat mai era! Nu se înţeleseseră că n-aveau să mai continue relaţia aceea? Că nu-i putea aştepta niciun viitor împreună?

   - Omul ăsta mă înnebuneşte de cap, mormăi Caroline.
   Se ridică şi-şi scoase repede rochia. Mary Margaret îi pusese pe pat halatul albastru, şi-l luă pe ea, întrebându-se unde se dusese micuţa cameristă roşcovană. Probabil tremura de frică în vreun colţ, şi numai fiindcă Bradford se răstise la ea.
   Nu ştiuse că dragostea putea cauza atâta deznădejde, atâta nefericire. Iar dacă iubirea pentru Jered Marcus Bradford o făcea nefericită, Caroline jură că şi el urma să aibă parte de aceleaşi chinuri. Trebuia să facă un efort suprem, dar era o provocare căreia nu-i putea rezista. Recompensa urma să fie prea mare.
   La fel cum şi Bradford îi declarase că n-avea să renunţe la ea, Caroline jură că nici ea n-avea să renunţe la el. Desigur, Bradford nu voia decât s-o aibă, dar ea îşi dorea mult mai mult.
   Bietul om! Aproape că-i era milă de el.
   Aproape! Dar nu putea da dovadă de milă dacă voia să reuşească. Dacă voia să-l reformeze pe Bradford şi să-l facă să fie potrivit pentru ea. Poate că, îşi spuse ea râzând, cu ajutorul lui Dumnezeu, avea unele șanse de izbândă.
   Era un ticălos şi o puşlama, dar Caroline tocmai acceptase că era ticălosul şi puşlamaua ei. Urmă să-l aibă, conform termenilor ei, nu alor lui.
   Da, îl iubea pe omul acela, arogant şi, dacă era nevoie să mute cerul şi pământul, avea să găsească o cale de a-l face şi pe el s-o iubească.

CAPITOLUL 7

   A doua zi dimineaţa, la ora 10 punct, Bradford sosi să le pe Caroline şi Charity. Nu dormise bine, cu mintea frământată de gândul la Caroline, şi era foarte iritat. N-avea prea mare încredere în planul ei pentru Paul Bleachley, şi începuse să aibă îndoieli.
   - Să-mi spui cum vrei să procedezi, îi ceru el Carolinei, după ce se aşezară în trăsură.
   Îi răspunse Charity, care stătea lângă Caroline.
   - Sunt aşa de nervoasă, Bradford! Dar Caroline m-a pus să revăd totul şi am încredere că o să meargă bine.
   Nu acesta era răspunsul pe care-l aştepta. Voia să ştie în ce consta planul propriu-zis, şi se întoarse din nou spre Caroline. Fata îi zâmbi, cu o expresie în care se citea limpede că-i ghicise frustrarea.
   Buna ei dispoziţie îl făcu şi pe el să surâdă. Ce ciudat, îşi spuse, că-l putea afecta atât de uşor, şi-i schimba aşa de repede dispoziţiile!
   Carolinei îi venea să râdă la vederea schimbărilor de expresie de pe faţa lui Bradford. Înainte fusese încruntat, iar acum zâmbea. Îşi spuse că în ziua aceea arăta destul de chipeş şi n-o intimida nici pe departe la fel de mult ca seara, când era îmbrăcat în negru.
   Când ajunseră în sfârşit la locuinţa lui Bleachley, Bradford o ajută pe Charity să coboare, bucuros că scăpa în sfârşit de turuiala ei neîntreruptă. Apoi se întoarse s-o ajute şi pe Caroline, luând-o de talie, şi o sărută scurt pe creştet înainte de a-i da drumul.
   - Nu-ţi mai poţi permite asemenea libertăţi, anunţă Caroline, cu fermitate.
   Întrucât se uita spre verişoara ei, Bradford nu-i putea distinge expresia. Îi întoarse capul spre el şi văzu că era încruntată. Tocmai voia să-i spună că un sărut cast nu însemna cine ştie ce libertate, când Caroline i-o luă înainte:
   - Cred că ar fi mai bine să rămâi afară, Bradford. Altfel, s-ar putea să încerci să intervii şi ne vei încurca.
   - Păi...
   Pentru câteva clipe, Bradford amuţi.
   - Nu mai face mutra asta scandalizată, îi spuse nervoasă Caroline. Acum, că sosise momentul, începea să devină la fel de neliniştită ca Charity. Dacă ceva ieşea pe dos, Charity urma să fie zdrobită, Bleachley avea să se înfurie, şi totul, numai din vina Carolinei. Ea pusese planul la cale.
   - Ce Dumnezeu ai ticluit? o întrebă Bradford zgâlţâind-o de umeri.
   Caroline se smulse din mâinile lui, apoi îi răspunse:
   - Acum e prea târziu ca să-ţi explic, şi mi-ai promis că vei avea încredere în mine.
   Porni grăbită pe cărare, o luă pe Charity de mână şi bătu la uşă. Îl simţi pe Bradford venind în spatele ei, şi-l auzi când murmură încet:
   - N-am spus niciodată că voi avea încredere în tine.
   Zâmbind, Caroline întoarse capul.
   - Dar ai fi spus, dacă ţi-o ceream, remarcă ea.
   Le deschise o femeie cu o mutră acră şi un şorţ alb imaculat încingându-i mijlocul voluminos.
   - Aţi întârziat, îi spuse ea în şoaptă lui Bradford, fără să le dea atenţie celor două domnişoare din faţa lui. E în bibliotecă, adăugă, după care se întoarse şi plecă grăbită.
   Charity şi Caroline se priviră nedumerite. Bradford fu nevoit s-o împingă înainte pe Caroline, care o trase după ea şi pe Charity.
   După ce închise uşa în urma lor, Bradford le arătă o cameră din stânga intrării.
   - Acolo e, Charity. Merg şi eu cu tine.
    Vorbea pe un ton nespus de blând, iar Caroline văzu ochii lui Charity umplându-se de lacrimi.
   - Aşa nu merge, îi şopti ea. Vino-ţi în fire în clipa asta, şi fă cum ne-am înţeles. Acum ori niciodată, Charity.
   Şi, cu aceste cuvinte de încurajare, Caroline deschise uşa bibliotecii, îşi împinse verişoara înainte, apoi închise iar uşa în urma ei.
   Bradford voise s-o urmeze pe Charity; dar Caroline îl opri, rezemându-se de uşa din lemn de stejar, cu un zâmbet pe buze.
   - De-acum, totul depinde numai de Charity. Şi nu te mai încrunta, Bradford. Mă faci să fiu nervoasă.
   - Caroline, zău că ar trebui să-i ajutăm. Paul s-a schimbat...
   - Vei avea încredere în mine, declară Caroline.
   Bradford nu mai apucă să răspundă. Se strâmbă la auzul strigătului indignat al lui Bleachley, şi-i căzură umerii. Apoi îi ajunse la urechi vocea delicatei Charity, şi fu complet uluit. Micuţa verişoară răcnea ca o scorpie la omul pe care Bradford crezuse că-l iubea. Se încruntă şi mai tare şi deschise gura ca să-i spună lui Caroline ce credea, însă fata dădu din cap, făcându-i semn să tacă.
   - Cum îndrăzneşti să mai fii în viaţă? ţipa Charity destul de tare ca s-o audă toată lumea. Te-am crezut un om onorabil, ticălosule!
   Bradford nu auzi răspunsul lui Paul. Dar vocea lui Charity era atât de puternică, încât se mira că nu se zgâlţâia uşa.
   - Ba n-am să ies afară! Nu înainte de a-ţi spune ce om nesuferit eşti! Mi-ai promis că mă iei de soţie, domnule Bleachley! Te-ai jucat cu sentimentele mele! Ai spus că mă iubeai!
   - Uită-te la mine! se auzi răcnetul lui furios, sonor ca al unui leu.
   - Mă uit la tine! zbieră şi Charity. În sfârşit, a dat Dumnezeu, aş putea să adaug. De luni de zile nu te-am mai văzut, şi-n fiecare zi am plâns şi am suferit, Paul. Credeam că ai murit. O, ce proastă am fost! Nu eşti deloc onorabil, nu-i aşa?
   Bradford aşteptă să audă răspunsul lui Paul, dar în schimb se pomeni cu un zăngănit de sticlă spartă.
   - Ce se întâmplă acolo? întrebă el revoltat, încercând s-o dea pe Caroline la o parte din uşă.
   Dându-şi seama că era mai puternic decât ea, Caroline schimbă pe loc tactica. Îşi aruncă braţele pe după umerii lui şi-i trase capul spre ea. Apoi îl sărută, senzual şi pătimaş cum o învăţase el.
   Diversiunea reuşi, iar Bradford începu imediat să coopereze de bunăvoie. Ultimul lui gând cu cap şi coadă fu acela că avea s-o înlăture pe Caroline din uşă şi s-o tragă pe Charity afară din bibliotecă imediat ce o săruta pe femeia care chiar se credea în stare să-i dejoace intenţiile.

   În bibliotecă, Charity continua să joace rolul fetei seduse şi abandonate. Luă încă o vază şi o aruncă spre biroul lui Paul. În sinea ei, era îngrozită de ceea ce făcea. Îi venea să plângă de fiecare dată când îşi privea iubitul şi-i vedea suferinţa din ochi.
   Paul trebui să se ferească în momentul când a doua vază fu cât pe ce să-l lovească în cap. Apoi se ridică, aplecându-se înainte, cu mâinile încleştate pe marginea biroului.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, nu vezi ce-am păţit? Pune-ţi ochelarii, Charity, şi uită-te la faţa mea!
   Charity nu se lăsă mult rugată. Îşi deschise poşeta, vărsă conţinutul pe masa de lângă ea şi-şi puse repede ochelarii cu rame de sârmă. Apoi se întoarse, cu mâinile în şolduri, privindu-l lung pe Paul.
   - Ei? întrebă ea.
   - Ai orbit?
   Dintr-o dată, lui Paul Bleachley îi pieri toată furia. Era absolut nedumerit de reacţia ei.
   - Nu mai sunt frumos, Charity. Trebuie să-ţi arăt fiecare cicatrice în parte?
   Glasul îi era marcat de deznădejde, dar Charity rămase neimpresionată.
   - Înfumuratule! Deci asta-i şmecheria, nu? Încerci să mă convingi că vreo câteva zgârieturi amărâte sunt motivul pentru care te-ai lepădat de mine? Ha! Nu-s o idioată, Paul. Te plictisiseşi de mine? Ţi-ai găsit pe alta? Spune-mi adevăratul motiv, şi poate am să te iert.
   - Nu există niciun alt motiv! strigă Paul din nou. Acum nu mai văd decât cu un singur ochi, Charity. Nu vezi cum îmi iese ăstălalt din orbită? Cât de frumos ţi se pare?
   Charity fu nevoită să mai ia un aranjament floral, aruncându-l spre Paul.
   - Atunci, dacă te deranjează aşa, acoperă-ţi-l! ţipă ea.
   - Şi cicatricele, Charity! Cu cicatricele ce să fac?
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Paul, lasă-ţi barbă! Şi nu mai tot schimba vorba! Aici e vorba despre încălcarea promisiunii de a mă lua de soţie, nu despre înfăţişarea ta - la care văd că ţii atât de mult!
   Făcu o pauză ca să respire, înfoindu-şi părul, apoi se întoarse şi-şi puse lucrurile la loc în poşetă. Nu se grăbi, ştiind că Paul îi urmărea fiecare mişcare.
   - Mi-am făcut o coafură nouă, iar tu nici măcar nu m-ai felicitat! remarcă ea, în timp ce trăgea de şnurul poşetei, închizând-o. Numai la tine te gândeşti! Ei bine, mă bucur c-am aflat ce om încrezut eşti, acum, înainte de căsătorie. Va trebui să te schimb, Paul. Înţelegi asta, nu-i aşa? Sau nu eşti numai îngâmfat, ci şi bătut în cap?
   - Să mă schimbi?
   Auzindu-i şoapta, Charity îl privi din nou. Îi văzu lucirea de speranţă din ochi şi, în clipa aceea cât privirile li se susţinură, ştiu că învinsese.
   - Iar acum, înainte să plec, am să-ţi dau un ultimatum, continuă ea.
   Vorbea răspicat, pe un ton mulţumit. Îşi puse cu grijă mănuşile albe şi începu să se plimbe prin faţa biroului lui Paul.
   - Sau te prezinţi la unchiul meu şi-i declari ce intenţii ai, de-acum în două săptămâni, sau am să trag concluzia că nu mă mai iubeşti.
   - N-am încetat nicio clipă să te iubesc, Charity, dar...
   - Nici eu n-am încetat vreodată să te iubesc, Paul, îl întrerupse ea.
   Cu o expresie solemnă, veni încet până lângă birou. Paul se întoarse spre ea şi, cu blândeţe, îi puse mâinile pe obraji. Charity se înălţă pe vârfuri şi începu să-i depună sărutări mărunte pe obrazul rănit.
   - Te rog să nu mă înţelegi greşit, Paul. Îmi pare foarte rău că ai fost rănit. Dar trecutul nu se mai poate schimba, iar acum trebuie să privim în viitor.
   Îl lăsă s-o sărute o dată, prelung, mulţumitor, apoi se retrase iar, cu o atitudine din nou vioaie.
   - Să nu care cumva să încerci din nou să fugi. Am să te găsesc, oriunde-ai încerca să te ascunzi. Iar dacă nu te văd curând acasă la unchiul meu, cred c-am să devin foarte violentă - şi numai tu vei fi de vină, domnule Bleachley.
   Şi cu aceste cuvinte de avertisment, Charity îşi îndreptă umerii şi deschise uşa. Trecu pe lângă Bradford şi Caroline, neluând în seamă expresia surprinsă de pe faţa verişoarei sale în timp ce se smulgea din îmbrăţişarea ducelui, şi-şi văzu de drum până ajunse afară.
   Caroline era mai afectată de sărutările cu Bradford decât voia să recunoască. Roşind, se grăbi după verişoara ei, mormăind că era sigură că-i spusese lui Bradford că nu-şi mai putea permite libertăţi cu ea.
   Bradford rămase cu gura căscată, în timp ce asculta bombănelile Carolinei. Se întoarse când îl auzi pe Paul în spatele lui şi văzu uimit că prietenul său zâmbea. Ce-i scăpase? se întrebă el, privindu-l cum urca scara spre etaj.
   - Unde te duci? îl întrebă, frustrat pentru că n-o mai săruta pe Caroline şi fiindcă habar n-avea ce hotărâseră Bleachley şi Charity.
   - Să-mi las barbă, răspunse Paul peste umăr, cu un hohot de râs.

   Pe tot drumul spre casă, Charity plânse şi râse alternativ.
   Caroline o bătea pe mână şi-o ascultă în timp ce-i spunea cât de mult îl iubea pe Paul şi cum suferise acesta. Bradford tot încerca să intervină şi el, ca să afle ce se întâmplase, şi în cele din urmă Carolinei i se făcu milă de el şi-i explică.
   - Ştiam că dacă va arăta cea mai mică urmă de compasiune, Paul o să-i întoarcă spatele. Tu mi-ai sugerat asta, Bradford, preciză ea.
   - Eu?
   Oricât încerca, Bradford nu-şi putea aminti să fi spus nimic care să-i fi dat o asemenea idee.
   - Desigur. Mila era ultimul lucru pe care l-ar fi acceptat Paul. Se vedea clar, din felul cum s-a închis în sine, adăugă Caroline, vorbind ca şi cum i-ar fi dat lecţii unui elev foarte încet la minte.
   Apoi se întoarse iar spre Charity şi o întrebă:
   - I-ai spus că dacă încearcă iar să fugă ai să-l împuşti draga mea?
   - Cred că da, dădu Charity din cap. Sau poate i-am spus că-l voi da în judecată pentru că şi-a călcat promisiunea. Pot să fac asta, nu-i aşa?
   - Nu va fi nevoie, o asigură Caroline. Tocmai mi-ai spus că te-a sărutat şi încă te mai iubeşte. Nu cred că va mai fi cazul să-l împuşti.
   Bradford îşi dădu ochii peste cap, cu exasperare.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Charity n-ar putea împuşca pe nimeni! pufni el.
   - Ştiu, răspunse imediat Charity, zâmbind, şi adăugă: Caroline, însă, ar putea găuri şi un fir de praf, dacă şi-ar pune mintea. Şi ar fi de-ajuns s-o rog eu, ca să-l împuşte pe Paul.
   Bradford o privi şocat, iar cele două fete izbucniră în râs.
   - Caroline, am să fac tot ce-mi spui, îţi dau cuvântul meu. Mi-ai salvat viaţa cu planul ăsta. Niciodată n-am să uit cum m-ai ajutat.
   - Deci, planul a ieşit aşa cum voiai tu? o întrebă Bradford pe Charity. Acum îi înţeleg toate amănuntele, adăugă el, zâmbind spre Caroline. Te-a pus să răcneşti la Paul până i-ai închis gura.
   Caroline făcu o mutră nemulţumită, dar Charity râse.
   - Mi-ai spus că n-are simţul umorului, îi aminti ea. Cred că acum încearcă să glumească.
   - Apropo, Caroline, reluă Bradford, o fi promis Charity să nu-i spună tatălui tău despre sărutul nostru, dar eu n-am făcut-o.
   - Ce vrei să insinuezi? întrebă Caroline, alarmată.
   - Vei afla destul de curând, chicoti Bradford. Şi nu mai fi aşa speriată, adăugă el, fără urmă de remuşcare în glas. Nu trebuie decât să ai încredere-n mine.
   - Am tot atâta încredere în tine câtă ai dat de înţeles că ai şi tu în mine, replică iritată Caroline.
   Apoi se întoarse spre Charity, adăugând:
   - Pentru informarea ta, asta nu înseamnă nimic. Bradford nu are încredere în nicio femeie.
   Charity nu scoase o vorbă, uitându-se doar de la unul la altul, în timp ce se întreba ce se întâmplase. Dintr-o dată, atmosfera se schimbase drastic, şi o nedumerea.
   - N-ai să vorbești cu tatăl meu! declară Caroline, pe un ton care nu admitea nicio replică.
   - Ba da! răspunse la fel de categoric Bradford.
   - Nu vei rezolva nimic.
   - Te amăgeşti. Am să...
   - Nicio vorbă! strigă ea, convinsă că voia să spună „am să te am.” N-o spusese deja destul de des? Iar acum voia s-o arunce din nou, chiar în faţa delicatei ei verişoare.
   - Ce să nu spună? întrebă Charity.
   Niciunul nu-i răspunse. Amândoi o priviră încruntaţi, iar Charity se retrase mai în spate pe bancheta trăsurii. Oare ce făcuse? se întrebă ea. Şi, pentru prima dată de când se ştia, se hotărî să-şi păstreze gândurile şi întrebările pentru sine.

CAPITOLUL 8

   Următoarele săptămâni au fost pline de dineuri, baluri şi necontenite vizite în timpul zilei. Caroline l-a vizitat pe Unchiul Milo, cum insista marchizul să-l numească, şi s-a ataşat strâns de el.
   De obicei era prezent şi unchiul Franklin, fratele marchizului, mai tânăr decât el cu 10 ani. La înfăţişare îi semăna, dar nu avea aceeaşi căldură în ochi, iar manierele îi erau mai reţinute. Caroline simţea o anumită tensiune între cei doi unchi, pe care nu prea putea s-o definească. Erau foarte politicoşi unul cu altul, dar păstrau o distanţă clară.
   Franklin era chipeş, cu păr castaniu închis şi ochi de culoarea alunelor, însă aerul lui rece o cam neliniştea pe Caroline. Soţia lui, Loretta, rareori îl vizita pe marchiz, iar Franklin explica mereu că nevastă-sa avea multe obligaţii sociale, lăudându-se că era solicitată de aproape toată lumea bună. Caroline nu putea să nu se întrebe oare cine o tot căuta de vreme ce încă n-o văzuse la nicio petrecere.
   Contele de Braxton începuse s-o escorteze pe Lady Tillman la unele întruniri mai speciale, iar Caroline era mulţumită deşi femeia nu-i prea plăcea. Dar se bucura că tatăl ei se simţea bine. Merita să fie fericit, iar dacă Lady Tillman era partenera pe care şi-o dorea, treaba lui. Caroline n-avea de gând să se amestece.
   Timpul trecea, iar incidentul de la reşedinţa familiei Claymere îşi pierdea treptat importanţa. Caroline era recunoscătoare că nu-şi dezvăluise bănuielile, acum fiind convinsă că nu fusese decât rodul imaginaţiei sale, şi rezultatul oboselii şi al neatenţiei. Dar, deşi nu se mai considera ameninţată de un agresor necunoscut, Ducele de Bradford îi dădea o senzaţie clară de pericol. O aducea la limita disperării.
   Bradford o escorta la toate petrecerile şi nu se desprindea o clipă de lângă ea, dând clar de înţeles că-i aparţinea lui. Carolinei nu-i plăcea această atitudine posesivă, nici aroganţa cu care o tot înghesuia prin colţuri şi o săruta până când dorinţa îi lua minţile.
   Ceea ce o nedumerea complet era felul tot mai intens cum reacţiona ea însăşi, căci era de ajuns s-o privească, şi simţea cum i se înmuiau genunchii. Ce se întâmplase cu stăpânirea de sine, cu independenţa ei?
   În sfârşit, recunoscuse în sinea sa că-l iubea. El, pe de altă parte, nu rostise niciodată acest cuvânt. Dorinţa nu era decât unul dintre motivele pentru care-i simţea lipsa când nu-i stătea alături. Era ireproșabil de bun şi generos, şi avea o tărie de caracter pe care Caroline o găsea de-a dreptul inflexibilă.
   Dar mai era şi un drac împieliţat! De fiecare dată când o săruta, în ochi i se aprindea o luminiţă victorioasă. Caroline se ofilea în braţele lui şi vedea cum acest lucru îl făcea să zâmbească. Ce aştepta, să recunoască şi ea că-l dorea?
   Niciodată n-avea să i-o spună, până nu auzea de la el că o iubea. Iar dacă Ducele de Bradford avea chef de jocuri, Caroline putea să se joace şi ea.
   Charity, pe de altă parte, era în culmea fericirii. Paul Bleachley venise conştiincios şi i se prezentase Contelui de Braxton, iar acum îi făcea curte oficial. Îşi pusese o bandă de satin negru peste ochi, care-l făcea să arate ca un pirat cutezător, şi-şi lăsase şi barbă.
   Caroline îl plăcea pe Paul. Era un om liniştit, cu un zâmbet cald, şi-şi dădea seama, după cum o privea pe Charity, că o iubea din toată inima. De ce nu-şi găsise şi ea un om la fel de plăcut şi blajin ca Paul?

   Contele de Braxton hotărâse să dea un dineu şi invitase 20 de musafiri, inclusiv unchii Carolinei, marchizul şi Franklin, Loretta, Lady Tillman şi fiica ei, Rachel, precum şi, spre marea nemulţumire nemărturisită a Carolinei, dezgustătorul logodnic al lui Rachel, Nigel Crestwall. Fuseseră invitaţi şi Bradford şi Milford, precum şi Paul Bleachley. Cina urma să aibă loc devreme din deferenţă pentru marchiz, care obosea repede, după care cei mai rezistenţi aveau să plece la operă.
   Benjamin era în culmea fericirii pe când pregătea porumbeii umpluţi, peştele dezosat şi puii la frigare. Deighton se purta ca un tiran conducând ultimele pregătiri. Caroline şi Charity îi îndeplineau toate ordinele, ştiind că se pricepea mult mai bine decât ele, iar Charity îi ceruse sfatul chiar şi cu privire la rochia pe care urma s-o poarte.
   Caroline hotărâse deja să-şi ia provocatoarea rochie ivorie. Era extrem de decoltată şi, spera, foarte seducătoare. Plănuia să arate ispititor, considerând că sosise momentul să preia dominaţia în relaţia ei cu Bradford. Avea să-i ia minţile şi să-l silească să-i dezvăluie sentimentele lui.
   Charity o găsi în faţa oglinzii şi scoase o exclamaţie.
- Bradford va amuţi când o să te vadă, prezise ea în şoaptă. Arăţi ca Venus, zeiţa dragostei.
- Şi tu arăţi la fel de fermecător, îi răspunse Caroline, cu un zâmbet.
   Charity făcu o piruetă, arătându-şi rochia de culoarea lămâii.
   - Mă simt minunat, Caroline. E efectul iubirii, să ştii. Îţi redeşteaptă pofta de viaţă.
   Caroline nu era de aceeaşi părere, dar îşi ţinu gura. Oftând, îşi însoţi verişoara la parter, pentru a aştepta invitaţii în antreu.
   - Paul şi cu mine am hotărât să ne căsătorim în Anglia, îi spuse Charity.
   - Sigur că da, răspunse verişoara ei. În care alt loc să vă căsătoriţi?
   - La Boston, replică încruntată Charity. Dar nu vrem să mai aşteptăm, şi nu s-ar cuveni să călătorim împreună până nu suntem soţ şi soţie.
   Caroline făcu ochii mari, nedumerită.
   - Dar veţi locui aici, Charity. E ţara lui Paul. Te referi doar la o vizită în sânul familiei, nu?
   Verişoara ei, care-l privea pe Deighton cum se plimba nervos prin faţa uşii, nu-i observă expresia.
   - Paul doreşte să-şi ia viaţa de la început. Nu are titluri nobiliare, aşa că nu va renunţa la nimic important. Dar nici sărac nu e, şi are planuri măreţe. Tata îl va ajuta să-şi facă un rost în Colonii.
   - Da, desigur... comentă Caroline. Şi cu ce se va ocupa?
   Încerca să pară interesată dar dintr-o dată o copleşise tristeţea. Nu credea că era gata s-o piardă pe Charity. Verişoara ei era singura verigă de legătura cu familia sa de la Boston.
   - A avut deja nişte lungi discuţii cu Benjamin, răspunse Charity. Paul vrea să cumpere pământ şi să devină un fermier gentleman. Benjamin a acceptat să-l ajute.
   - Fermier gentleman? Charity, nu există aşa ceva, pufni Caroline iritată. În Colonii? Da’ de unde! La ferme e nevoie de muncă grea, cu spinarea, şapte zile pe săptămână.
   - Paul e în stare, replică verişoara ei. Îşi redobândeşte treptat capacitatea de a-şi folosi mâna rănită, şi ştii că fraţii mei îl vor învăţa şi ei.
   - Da, oftă Caroline.
   Încă se mai gândea la faptul că Benjamin avea să-l ajute pe Paul. Nu avea niciun drept să-l ţină în Anglia cu forţa. Oare de ce se simţea abandonată?
   Clopoţelul sună, semn că sosiseră primii oaspeţi, iar Caroline zâmbi forţat. Deighton se opri la uşă, apoi se întoarse spre Caroline şi Charity, studiindu-le pentru o ultimă oară cu privirea. Dădu din cap aprobator, afişă obişnuita lui mină plictisită şi deschise uşa.
   Serata începuse.
   Bradford fu unul dintre ultimii care sosiră. Caroline bombăni nemulţumită că întârziase, apoi îşi dădu seama că nu era un început prea potrivit pentru o seară plăcută. Dar nici reacţia lui faţă de rochie nu era cea mai fericită. În loc de a-i spune cât de bine-i stătea, îi ceru în şoaptă să se ducă sus şi să se îmbrace până la capăt.
   - Sunt îmbrăcata, susţinu Caroline.
   Stăteau la marginea holului. Milford li se alăturase, şi se întoarse şi el să audă răspunsul lui Bradford.
   - După mine, arată perfect, Brad, declară el, privind-o cu admiraţie.
   - Rochia n-are pieptar, afirmă Bradford. Du-te sus şi ia-ţi pe tine ceva mai potrivit.
   - Nici nu mă gândesc! se opuse Caroline cu îndârjire.
   - Eşti indecentă, mârâi Bradford.
   Milford începu să chicotească, dar Caroline şi Bradford îl priviră încruntaţi, făcându-l să tacă. Apoi Caroline se întoarse din nou spre Bradford.
   - Sunt la fel de decentă ca tine, în nădragii ăştia.
   - Ce-i în neregulă cu pantalonii mei? întrebă Bradford, luat pe nepregătite.
   - Sunt prea strâmţi. Mare minune că poţi să te aşezi fără să te doară.
   Îl măsură încet cu privirea, admirând în sinea ei cum arăta.
   Doamne, chipeş mai era - şi extrem de distins, în ţinuta neagră de seară.
   Milford începu din nou să râdă.
   - Te pot conduce la cină? o invită el pe Caroline, oferindu-i braţul.
   - Aş fi încântată, răspunse Caroline.
   Îi puse o mâna lui Milford pe braţ şi-l străpunse pe Bradfard cu o privire rece.
   - Când ai să-ţi aminteşti de bunele maniere, poţi să vii şi tu cu noi.
   Bradford rămase pe loc, nedumerit. Cum reuşise să-l pună în defensivă atât de repede, şi fără niciun efort? Şi chiar n-avea idee ce ispititor arăta, în rochia aia? Se îndoia că mai era prezent vreun bărbat care să nu fie la fel de afectat ca el.
   Caroline îl ignoră pe tot parcursul cinei. Stătea în stânga lui Paul Bleachley şi conversa cu Milford, care ocupa locul din faţa ei. Bradford se aşezase în dreapta Carolinei. Nici măcar nu se uita la el.
   Lui Bradford nu-i plăcea să fie neluat în seamă. Abia se atingea de mâncare, şi observă cu satisfacţie că nici Caroline nu prea mânca. Abia îşi stăpânea imboldul de a-şi scoate redingota ca să i-o pună pe umeri şi-şi jură că avea să-l stâlcească-n bătaie pe Nigel Crestwall dacă se mai hlizea mult la ea.
   Pe la jumătatea desertului, trase concluzia că răbdase destul. Era timpul să aibă o mică discuţie cu Caroline, şi cu cât mai curând, cu atât mai bine.
   Caroline încerca să asculte comentariile lui Milford despre opera la care aveau să se ducă după cină, dar atenţia îi era mereu atrasă de Loretta Kendall, nevasta lui Franklin. Femeia cea roşcovană se dădea în spectacol arătându-şi admiraţia faţă de Bradford, iar Caroline îşi spunea că, dacă nu înceta să flirteze cu el, avea să-i facă ceva cu adevărat îngrozitor. Se gândea să-i răstoarne pe rochie una din tartele cu zmeură. Sau poate nu numai una. Era destul de decoltată ca să fie loc pentru tot platoul.
   În sfârşit, cina se termină, iar doamnele se ridicară să plece.
   Bărbaţii urmau să bea un pahar împreună, dar Bradford încălcă tradiţia. N-avea chef de nimeni, numai de Caroline. O urmă până la uşă, unde o luă de cot şi-i ceru să stea puţin de vorbă. Se purta foarte formal, fiindcă Lady Tillman şi Loretta Kendall se uitau la el.
   Caroline dădu scurt din cap şi spuse, de ochii doamnelor care-i priveau:
   - Dacă e important...
   Îl conduse în cabinetul tatălui ei, fierbând în sinea ei la vederea felului cum îl sorbea Loretta pe Bradford din ochi.
   - Te rog să laşi uşa deschisă, îi ceru ea, pe un ton plin de trufie.
   - Nu trebuie să audă şi alţii ce avem de discutat, replică Bradford, mohorât.
   Trânti uşa, se rezemă de ea şi o privi lung pe Caroline.
   - Vino aici.
   Asprimea cererii lui o făcu să se încrunte. Ia te uită, acum îi mai dădea şi ordine! O considera la nive1ul unei servitoare? Totuşi, îşi ţinu cumpătul, deşi aproape ajunsese la capătul răbdării.
   Se rezemă de marginea biroului, cu braţele încrucişate pe piept, şi răspunse:
   - Prefer să stau aici, mulţumesc.
   Bradford trase adânc aer în piept. Zâmbi, dar privirea nu-i deveni mai blândă.
   - Caroline, iubito. Mai ţii minte că mi-ai spus odată că nu ştiu când sunt insultat?
   Caroline dădu din cap. Întrebarea, precum şi tonul lui calm, o nedumereau.
   - Da, îmi amintesc, răspunse ea, zâmbind.
   - Iar acum, eu sugerez că nici tu nu ştii când ar trebui să-ţi fie teamă.
   Zâmbetul pieri de pe buzele Carolinei. Făcu ochii mari, alarmată, când Bradford începu să se apropie.
   - Nu mi-e frică! îl minţi ea.
   - A, ba ar fi cazul să-ţi fie! declară el în şoaptă.
   Nu avea nicio şansă. Înainte de a se putea hotărî în care direcţie s-o ia la fugă, Bradford o prinse de talie şi o trase spre el.
   - Ţi-ai arătat farmecele în public, i-ai lăsat pe toţi bărbaţii din casă să-ţi vadă cu prisosinţă trupul, mie nu mi-ai dat atenţie, iar acum încerci să-mi nesocoteşti sfaturile. Da, iubito, cred că e una din acele ocazii când ar trebui să-ţi fie frică.
    Era furios. Muşchiul obrazului îi tresărea, semn sigur că-i era extrem de greu să-şi păstreze calmul.
   Caroline era uimită de cuvintele lui. Nu-i venea să creadă cum încerca să întoarcă jocul împotriva ei, când el era cel care se purtase atât de mişeleşte.
   - Nu mi-am arătat nimănui farmecele, se apără Caroline. Rochia Lorettei... arăta mult mai mult decât a mea. Şi tu eşti cel care a flirtat, Bradford, nu eu. Să nu-ndrăzneşti să te încrunţi aşa la mine! Ai flirtat cu o femeie măritată - sau uitaseşi că era căsătorită?
   Fără să-i aştepte răspunsul, continuă pe nerăsuflate:
   - Da, te-am ignorat, dar numai după ce mi-ai insultat rochia. Probabil a fost o copilărie din partea mea, dar voiam ca seara asta să fie perfectă, şi am reacţionat peste măsură la comentariile tale oribile.
   - De ce? întrebă Bradford, cu o expresie reţinută. De ce sperai să fie o seară perfectă?
   Caroline îşi coborî privirea spre cravata lui.
   - Sperasem ca tu... adică, am crezut...
   Oftă. Nu putea să mai continue.
   Deznădejdea din vocea ei îl descumpăni pe Bradford. Slăbi strânsoarea şi începu să-i mângâie cu blândeţe spatele.
   - Vom sta aici toată noaptea, dacă altfel nu se poate, până-mi explici ce se întâmplă-n capul tău.
   Caroline ştia că vorbea serios. Dădu din cap resemnată, apoi răspunse:
   - Speram să-mi spui... ceva frumos! Poftim, acum ştii adevărul, şi am să-ţi mulţumesc dacă nu râzi. Voiam să te aud spunând şi altceva decât că mă doreşti. Îţi cer prea mult, Bradford?
   Bradford clătină din cap. O sili să ridice privirea spre el, ridicându-i bărbia.
   - În momentul de faţă, nu cuvinte frumoase am în minte. Cred că mai degrabă îmi vine să te strâng de gât. De câteva luni încoace, mă ţii ca pe jăratic. Ba mai rău, adăugă el, cu o privire care-o făcu pe Caroline să tremure de emoţie, eu însumi te-am lăsat să mi-o faci.
   Făcu o pauză, hotărât să coboare tonul.
   - Haosul s-a terminat, Caroline, şi jocul la fel. Am ajuns la capătul răbdării.
   - Ai avut răbdare fiindcă aşteptai să recunosc că te doresc? întrebă ea în şoaptă, cu o expresie nefericită. Da, te doresc. Poftim, acum eşti mulţumit? Dar până să te umfli-n pene, Bradford, înţelege că, în inima mea, atâta lucru nu e de ajuns. Întâmplător, te mai şi iubesc. Prin urmare, după părerea mea, e acceptabil să te doresc fiindcă te iubesc.
   Declaraţia ei fu de ajuns ca lui Bradford să-i dispară orice urmă de iritare. Zâmbi, cu un sentiment de satisfacţie aproape copleşitor. Era mulţumit. Se aplecă şi încercă s-o sărute, dar Caroline îşi feri scurt capul.
   - Nu te împăuna aşa, Bradford. N-am vrut să mă îndrăgostesc de tine. Nu eşti un om foarte uşor de iubit. De ce n-am putut alege pe cineva ca Paul Bleachley, nu reuşesc să înţeleg, oftă ea. Iar acum, ai să mă săruţi până nu mai ştiu de mine, nu-i aşa?
   Bradford zâmbi şi-i depuse un sărut cast pe frunte. Îi inhală parfumul dulce şi simți cum îl ameţea.
   - Tare-aş vrea să n-o faci, Bradford.
   - Chiar credeai că poţi să porţi rochia asta şi să nu fii sărutată?
   - Da, aşa am crezut, şopti ea, cu gura lipită de a lui Bradford.
   Apoi o sărută, şi-l sărută la rândul ei. Gura lui era atât de caldă, iar braţele Carolinei îl cuprinseră de mijloc, la fel cum o încercuiau şi ale lui, lăsându-l să-şi ţeasă urzeala magică a pasiunii.
   Într-un târziu, sărutul luă sfârşit, iar Bradford fu nevoit s-o sprijine pe Caroline. Fata îşi rezemă obrazul de pieptul lui, aşteptându-l să-i spună ce avea în inimă.
   - E chiar atât de dureros să mă iubeşti? întrebă Bradford.
   Auzindu-i amuzamentul din voce, Caroline se burzului imediat.
   - Ca o durere de stomac, replică ea. Te-am antipatizat cât de mult timp am putut, m-am acomodat cu sentimentul, şi pe urmă, m-am trezit că te iubeam.
   - Şi mă acuzi pe mine că nu sunt romantic! chicoti Bradford.
   O bătaie discretă în uşă îi întrerupse. Caroline se simţi frustrată, căci fusese sigură că Bradford avea să-i spună că o iubea şi el.
   - Brad? Aimsmond ar dori să schimbe o vorbă cu tine, se auzi glasul lui Milford, care nu părea deloc fericit.
   - Probabil unchiul meu s-a înfuriat că m-ai târât aici, spuse Caroline. Mă duc să-l găsesc şi să-l aduc la tine, adăugă ea, pornind spre uşă. Şi să nu crezi că discuţia noastră s-a terminat, Bradford.
   Şi, cu aceste cuvinte de avertisment, Caroline închise uşa în urma ei. Se aştepta să-l vadă afară pe Milford, dar acesta plecase deja.
   Stătu un moment să-şi aranjeze părul şi rochia, apoi porni grăbită spre salon.
   Nigel Crestwall pândea în umbră, şi o înhăţă chiar când voia să dea colţul. O ţintui de perete înainte ca fata să poată scoate măcar o vorba de protest, şi începu să-i aştearnă sărutări băloase pe gât, şoptindu-i sugestii obscene la ureche. Caroline era atât de indignată și se stupefiată, încât câteva clipe nu avu nicio reacţie.
   În sfârşit, începu să se zbată, tocmai când Bradford dădea colţul şi-i vedea.
   Nigel nu ştiu ce-l lovise. Dintr-o dată, se pomeni zburând prin aer, pentru a se lovi de uşa din spate. Vaza de pe masa alăturată se clătină şi-i căzu în cap.
   Caroline îl privi lung, tremurând de silă.
   - Numai tu eşti de vină, mormăi Bradford.
   Acuzaţia lui vehementă o surprinse atât de tare, încât îl privi mută de uimire. Atunci se sperie cu adevărat, căci niciodată nu-i mai văzuse pe chip o asemenea furie. Scutură din cap, încercând să-şi alunge frica, şi făcu un efort să-l privească în continuare.
   - M-a atacat, şi tot eu sunt de vină? întrebă ea în şoaptă.
   Nigel încerca să se ridice, cu ochii săgetându-i într-o parte şi-n alta, iar Caroline ştiu că-şi căuta o scăpare. Privindu-l, Bradford răspunse:
   - Dacă nu te-ai îmbrăca la fel ca o femeie de stradă, n-ai fi tratată ca atare.
   Cuvintele lui rămaseră plutind în aer. Teama Carolinei pieri, înlocuită de indignare.
   - Scuza asta o foloseşti ori de câte ori mă atingi? Că sunt o femeie de stradă, şi prin urmare se acceptă?
   Bradford nu-i răspunse. Nigel se strecură pe sub ei, cu ochii holbaţi de spaimă. Bradford întinse o mână, îl înşfăcă de gât şi-l trânti de perete, cu picioarele atârnându-i în aer.
   - Dacă te mai atingi o dată de ea, cu mâna mea te omor. Ne-am înţeles?
   Nigel nu-i putu răspunde - mâna lui Bradford, ţinându-l de gât, îi sugruma orice sunet - dar reuşi să dea din cap. Bradford îi dădu drumul şi continuă să-l privească până când Nigel fugi la uşa din faţă, o deschise şi dispăru în noapte. O clipă, Caroline se întrebă ce-avea să creadă Rachel despre dispariţia neaşteptată a logodnicului ei.
   Apoi, furia lui Bradford se abătu asupra Carolinei. Trecu în faţa ei, tăindu-i drumul. Caroline îşi îndreptă umerii şi spuse:
   - N-am făcut nimic ca să-l provoc. Iar în privinţa asta, nu-ţi rămâne decât să ai încredere în mine. N-ai văzut ce s-a întâmplat.
   - Să nu-mi mai spui cuvântul „încredere”, că nu ştiu ce-ţi fac! E timpul să ne înţelegem, Caroline.
   - Aici erai, Bradford!
   Glasul marchizului risipi tensiunea. Caroline fu prima care se mişcă. Se întoarse, cu un zâmbet forţat, şi-l privi pe unchiul Milo cum se apropia încet.
   - Eu pornesc spre casă acum, le explică el zâmbind, şi o luă de mână pe Caroline. Mai treci mâine pe la mine?
   - Desigur! dădu ea din cap.
   - Bun! Bradford, şi pe tine te-aştept, şi cât mai curând, băiatule!
   - Voi veni neîntârziat, răspunse Bradford, pe un ton deferent.
   - Ceilalţi se pregătesc de plecare, continuă marchizul. Loretta mă va lăsa acasă, din drumul spre altă obligaţie.
   Se întoarse spre uşă, cu Caroline ţinându-l de braţ.
   - Nu ştiu unde s-o fi dus Franklin, urmă el. Imediat ce Brax a anunţat cine cu cine merge, Franklin s-a ridicat şi a ieşit.
   Caroline îl simţi pe Bradford în spatele ei.
   - Eu merg cu tatăl meu, anunţă ea.
   - Ba nu, replică unchiul ei, Brax le escortează pe Lady Tillman şi mica Rachel. Nigel parc-a intrat în pământ, dar cred c-o să apară el. Milford a propus ca tu şi cu el să mergeţi cu Bradford.
   Umerii Carolinei căzură. Nu mai voia să meargă cu Bradford. Avea nevoie de timp, ca să-şi pună sentimentele în rânduială. Îi veni ideea să acuze o durere de cap, şi-şi duse mâna la frunte, cu un gest dramatic.
   - Nu mă simt...
   Nu apucă să termine. Uşa tocmai se închisese în urma marchizului, iar Caroline fu răsucită în loc şi se pomeni cu capa pusă pe umeri, aproape cu forţa.
   - Te doare stomacul? întrebă alene Bradford, în timp ce-i aranja gulerul capei.
   Rămase tăcută aproape în tot timpul drumului până la operă. Ştia că Milford simţea tensiunea, dar puţin îi păsa; nu el propusese să meargă împreună?
   - Caroline, eşti foarte tăcută, remarcă în sfârşit Milford. Nu te simţi bine?
   - O doare burta, răspunse scurt Bradford. Şi nu-i mai trece. Imediat ce va înţelege asta, o să se simtă mult mai bine.
   Milford nu-şi ascunse nedumerirea. Se uita de la unul la altul.
   - Există anumite leacuri pentru durerile de burtă nesuferite, îndărătnice şi odioase, replică ea, cu o voce încordată.
   Bradford nu răspunse. Milford îi privea de parcă ar fi vorbit amândoi într-o limbă pe care n-o înţelegea.
  Opera fu minunată, iar Carolinei îi plăcu mult. Bradford o prezentă mai multor persoane. Venise şi Brummell, care-i făcu cu ochiul Carolinei, chiar în faţa unui grup numeros.
   Bradford şi Caroline abia dacă schimbară o vorbă. La sfârşit, în faţa operei se adunase multă lume, aşteptând trăsurile. Începuse ploaia, iar câteva doamne se plângeau deznădăjduite.
   Când trăsura opri în faţa lor, Bradford o ajută pe Caroline să se urce, apoi se întoarse şi porni spre capră. La înapoiere, când se aşeză şi el lângă ea şi Milford, era încruntat.
   - Se vorbeşte că tatăl tău se va însura cu Lady Tillman, îi spuse Milford Carolinei, după ce porniră.
   Caroline se uita pe fereastră, spunându-şi că o luaseră pe un drum ocolit, de vreme ce trăsura ar fi trebuit să cotească la stânga, pe strada principală.
   - Pare să-l intereseze, într-adevăr... răspunse ea, absentă.
   - Trage perdeaua! ordonă scurt Bradford; părea furios. La naiba! Instinctele mele m-au înşelat, îi spuse el lui Milford.
   Caroline nu înţelegea despre ce vorbeau. Cei doi schimbară o privire, apoi îşi scoaseră pistoalele.
   - Unde ne duce Harry? întrebă Milford.
   - Nu e Harry, răspunse Bradford, cu un calm înşelător.
   În sufletul lui se războiau mai multe emoţii contradictorii. Era furios că nu fusese mai atent acceptând explicaţia vizitiului că venise să-l înlocuiască pe Hany, care se îmbolnăvise, dar în primul rând se temea pentru Caroline, care nimerise la mijloc. Cineva îi pusese gând rău, probabil pentru participarea lui în problemele de război, dar făcuse o greşeala fatală: o implicase şi pe Caroline, şi avea să plătească cu viaţa.
   Milford ridică marginea perdelei tocmai când birjarul sărea de pe capră.
   - Vizitiul s-a dus, remarcă el pe un ton nonşalant.
   Bradford strânse şi mai tare mâna Carolinei, iar în clipa următoare o roată zbura din osie. Se auzi un zgomot asurzitor, perdeaua căzu, iar Caroline văzu scânteile iscate de metalul ce se freca de pietrele străzii. Cei doi bărbaţi îşi rezemară picioarele de bancheta din faţă, iar Bradford o luă pe Caroline în poală, ferindu-i capul la pieptul lui.
   Trăsura se răsturnă cu o violenţă care-i tăie Carolinei respiraţia.
   Auzi caii alergând mai departe, înţelese că hăţurile se rupseseră, lăsându-i liberi, şi se bucură că nu fuseseră doborâţi la pământ de greutatea trăsurii.
   Bradford nimeri la fundul grămezii, cu Caroline deasupra şi Milford peste amândoi. Încet, Caroline deschise ochii şi văzu pistolul lui Milford la un deget de nasul ei. Îi împinse încet mâna, încercând să respire.
   Bradford scoase un geamăt şi o prinse de şolduri.
   - Sper că n-ai păţit nimic, remarcă el, cu o strâmbătură îngrijorătoare.
   Caroline îl mângâie pe o parte a capului.
   - Eşti bine şi tu? îl întrebă, cu teamă.
   - Dacă nu-ţi iei mai repede genunchiul de-acolo, în curând voi deveni eunuc, şopti el.
   Auzindu-l, Milford chicoti. Caroline roşi, apoi gemu, când fu lovită de gheata lui Milford. După ce se scuză, Milford deschise uşa şi se căţără afară, apoi se aplecă s-o ajute pe Caroline să se urce şi ea.
   Trăsura zăcea pe o parte, iar Caroline îi dădu ocol să vadă stricăciunile, în timp ce Bradford ieşea la rândul lui.
   O singură privire în jur îl înştiinţă pe Bradford că se aflau într-o mahala a Londrei. Se adunase deja mulţimea, dar toţi se uitau la Caroline, nu la trăsură. Bradford îi mormăi ceva lui Milford, apoi o trase pe Caroline lângă el.
   Amândoi continuau să-şi ţină armele în mâini, iar Caroline înţelese că pericolul încă nu trecuse. La mică distanţă, Bradford văzu firma unei taverne ce părea destul de rău famată şi-i spuse lui Milford:
   - Du-o pe Caroline înăuntru, până găsesc eu pe cine să trimit după ajutor.
   Din mers, Caroline vru să-i strige lui Bradford să aibă grijă, dar se răzgândi. Nu voia ca mahalagiii din jur să ştie că-i era teamă, ca să nu le vină cine ştie ce idei.
   - „La gâlceava”, citi Caroline firma strâmbă de deasupra uşii. Ce nume ciudat! Deci, intrăm şi stârnim gâlceavă? îl întrebă ea pe Milford.
   - Lady Caroline, răspunse el pe un ton foarte formal, tocmai îţi voi da prima lecţie de artă a mahalagismului. Eşti nerăbdătoare să începi? o întrebă, cu acel zâmbet ştrengăresc care Carolinei îi plăcea din ce în ce mai tare.
   - Ard de nerăbdare! zâmbi ea.
   Intră în salonul plin de fum şi imediat se simţi nelalocul ei. Rochia elegantă şi capa cu tiv de blană contrastau accentuat cu hainele ponosite ale ocupanţilor. Nu păreau să fie mai mult de cincisprezece, iar Milford o conduse până în capătul opus al tejghelei, unde o strecură într-un colţ, cu spatele la perete, şi trecu în faţa ei.
   În sfârşit, cârciumarul încetă să se mai hlizească şi le ceru comanda. Milford îi spuse că deocamdată mergeau două pahare de brandy, şi de vreme ce era foarte bine dispus, voia să facă cinste la toată lumea.
   Tăcerea dinainte fusese neliniştitoare. Imediat ce Milford declară că oferea de băut, de peste tot se înălţară strigăte, cerând bere şi whisky.
   - Inspirată mişcare, Milford, îl lăudă Caroline. În doar câteva minute, ţi-ai făcut prieteni din nişte posibili duşmani. Meriţi felicitări.
   - Aproape că-mi pare rău, mărturisi Milford, chicotind. Doamne, de ani de zile n-am mai nimerit într-o încăierare serioasă!
   Caroline zâmbi, dar surâsul îi pieri de pe buze, când uşa tavernei zbură de perete şi patru indivizi cu mutre ameninţătoare năvăliră înăuntru.
   - S-ar putea să ţi se împlinească dorinţa, spuse observând că o priveau.
   Se lăsă tăcerea, când unul dintre cei patru, o namilă cu burdihan enorm ce părea să nu mai fi făcut o baie de cel puţin 10 ani, porni încet spre ei.
   - Ia să vedem noi ce frumuşaţă avem ascunsă acilea, bălmăji omul.
   Şi întinse mâna să-l dea pe Milford la o parte, dar Milford se dovedi de neclintit.
   - Nu te mişca de aici, îi spuse el Carolinei, cu un oftat de resemnare.
   În clipa următoare, pumnul lui izbi falca mătăhălosului, aruncându-l înapoi. Imediat amicii lui se repeziră la bătaie.
   Caroline privi, îngrozită, ferindu-se de paharele şi sticlele care zburau care-ncotro. Sorţii erau foarte inegali, şi se temea ca Milford să nu fie rănit. Cârciumarul se hotărî să profite de ocazie şi o apucă pe Caroline de păr, încercând s-o tragă spre el, pe după colţul barului. Fata ţipă, şi o regretă imediat, căci vocea ei îi distrase atenţia lui Milford.
   - Fii atent ce faci! strigă ea, în timp ce lua de pe bar o sticla plină de whisky şi i-o spărgea în cap cârciumarului.
    Nemernicul se prăvăli la podea, iar Caroline trecu repede după tejghea. Hotărând că Milford avea nevoie de ajutor, începu să arunce cu sticle în adversarii lui.
   Nu reuşea să ţintească prea bine, iar unul dintre ei reuşi să ajungă până la bar şi să-l escaladeze pe jumătate, până-l lovi destul de tare ca să-l oprească. Individul se prăbuşi cu un geamăt, peste tejghea.
   Alţi câţiva muşterii intraseră şi ei în luptă, iar Caroline nu era sigură cine de partea cui era. Toate sticlele de pe poliţa din spatele ei se terminaseră, şi privi în jur, în căutare de muniţie. Dădu la o parte sertarul cu bani şi găsi un nou arsenal. Pesemne că proprietarul mai avusese probleme în trecut, căci avea câteva cuţite lungi, arcuite, două pistoale încărcate şi un ciomag mult prea greu ca să-l ridice, necum să mai şi lovească cu el.
   Caroline alese pistoalele. Puse unul pe bar, iar pe celălalt îl luă în mână. Şansele tocmai se întorseseră în favoarea lui Milford, conchise ea, deşi, după felul cum încerca să doboare trei oameni în acelaşi timp, nu părea să-şi dea seama.
   O lucire metalică îi atrase atenţia. În colţul opus, un om ridicase braţul şi se pregătea să arunce un cuţit în spinarea lui Milford.
   Caroline nu mai stătu pe gânduri şi trase. Cu un urlet, omul scăpă cuțitul.
   Lupta încetă şi toţi, inclusiv Milford, se întoarseră să-l privească pe individul care se ţinea de mâna rănită. Apoi, toţi ca unul se răsuciră spre Caroline, care se simţi datoare să dea o explicaţie.
   - În bătaia asta, nu e voie cu cuţite, anunţă ea cu demnitate.
   Luă al doilea pistol şi se uită la Milford.
   - Ei? îl întrebă ea, văzând că o privea în continuare cu gura căscată. Te mai baţi, sau plecăm?
   Milford scoase un mârâit, apucă doi oameni de ceafă şi-i dădu cap în cap. Amândoi căzură, chiar în timp ce altul se repezea înainte. Caroline continua să aştepte cu răbdare sfârşitul luptei.
   Bătaia se termină mai repede decât se aşteptase. Uşa tavernei se dădu de perete, smulsă din ţâţâni, însoţită de un muget. Bradford părea gata să facă moarte de om. Caroline fu mulţumită că erau în aceeaşi tabără.
   - Mult ţi-a mai trebuit! strigă Milford, printre pumni.
   Când văzu că o găsise cu privirea, Caroline îi zâmbi lui Bradford, dându-i de înţeles că era nevătămată, iar expresia lui furioasă fu înlocuită imediat de un interes detaşat. Caroline îl privi cum îşi scotea încet redingota, o împăturea cu grijă şi o punea pe spătarul unui scaun. Mult îi trebuia, într-adevăr! Milford strigă din nou, iar Bradford atacă în sfârşit.
   Rezolvă totul în câteva minute, iar Caroline, deşi îi cunoştea puterea, fu acum de-a dreptul uimită. Nu dădea nici cel mai mic semn de efort, nici chiar când ridică un om de două ori mai greu ca el şi-l aruncă pe uşă afară. Îl urmară altul şi altul, până când toată strada se umplu de trupuri şi gemete. Bradford îl smulse pe ultimul de lângă Milford şi-l azvârli pe uşă cu o lovitură de picior.
   Încă mai arăta impecabil, deşi părul îi era puţin răvăşit. Milford, pe de altă parte, era într-un hal fără de hal, cu redingota ruptă şi pantalonii murdari. Îşi flexă mâinile şi-şi potrivi cravata.
   - Face casa cinste! anunţă Caroline, atrăgându-le amândurora privirile spre ea. Vreau să spun, dacă mai găsesc pe undeva vreo sticlă...
   - Cred, draga mea, că le-ai aruncat pe toate, comentă Milford.
   - Trebuia s-o păzeşti, mormăi exasperat Bradford. Caroline, ieşi de-acolo. Ne-aşteaptă birja.
   Caroline dădu din cap şi porni spre uşă, păşind cu grijă peste trupurile căzute după tejghea. Bradford se uită să vadă ce o încetinea şi clătină din cap.
   - N-am să întreb, îi spuse el lui Milford.
   - Mai bine nu, răspunse Caroline. După părerea ta acum ar trebui să plâng şi să leşin, nu? Milford? Arta mahalagismului are mari posibilităţi, continuă ea. Iar încăierările sunt cu siguranţă interesante. De ce te-ai lăsat?
   Milford râse, iar Bradford se încruntă. O luă pe Caroline de mână şi o trase după el afară.
   În cupeul închiriat nu era mult loc, iar Caroline fu nevoită să stea pe genunchii lui Bradford. Acesta era încruntat, şi nici măcar nu asculta conversaţia.
   Când birja opri în faţa casei, Caroline îi zâmbi lui Milford, spunând:
   - A fost o seară minunată, my lord! Mai întâi, opera, apoi, încăierarea! Nu mai văzusem niciodată niciuna, nici alta.
   - Până la următoarea noastră aventură, Lady Caroline, replică Milford, cu o lucire glumeaţă în ochi.
   - N-o să mai ai nicio aventură, declară Bradford cu glas hotărât.
   Caroline îl lăsă s-o ajute la coborârea din cupeu şi îl urmă până la uşă.
   - Bradford, chiar eşti supărat pe mine? îl întrebă ea în şoaptă.
   - Nu voi permite să mai fii pusă în pericol, replică Bradford.
   O luă de umeri şi o îmbrăţişă.
   - Nu vreau să ţi se întâmple ceva.
   Apoi, aplecându-se, îi depuse un sărut pe obraz.
   Deighton deschise uşa, iar Caroline, fără tragere de inimă, intră în casă. Fu foarte dezamăgită când Bradford n-o urmă.
   Discuţia lor trebuia să aştepte până a doua zi. Atunci, avea să admită c-o iubea - şi totul avea să fie minunat.

CAPITOLUL 9

   - Cineva a umblat la roată, îi spuse Bradford lui Milford imediat ce porniră la drum. Nu s-a desprins întâmplător.
   - Iar ţi-ai făcut duşmani, Brad? se interesă Milford.
   Nu mai zâmbea. Caroline era la adăpost, în casă şi putea să-şi arate îngrijorarea şi furia.
   - Puteam să murim.
   - Cei care umblă să-mi facă de petrecanie nu se încurcă în detalii, comentă Bradford. Caroline e nevinovată, şi nu voi permite să mai fie pusă în pericol.
   - Ce ai de gând să faci?
   - Voi afla cine se ascunde după toate astea şi-am să-i arăt eu lui. Dar până-l descopăr, n-am să mă mai văd cu Caroline. În ochii tuturor, nu vom mai avea nimic de împărţit.
   - Ai să-i explici, nu-i aşa? întrebă Milford.
   - Nu. E mai bine ca şi ea să creadă că mi-a pierit interesul. Altfel, nu va fi foarte convingătoare. E obligatoriu ca toată lumea s-o creadă, altfel ar putea fi folosită împotriva mea.
   - Şi Braxton? Lui ai să-i spui?
   Bradford clătină din cap.
   - Nici lui, s-ar putea să cedeze şi să-i dezvăluie adevărul Carolinei.
   - Cu ce începem? se interesă Milford. Cu cât îl găsim mai repede pe individ, cu atât mai bine. Ai să vorbeşti cu Harry?
   - Da, dădu din cap Bradford, apoi mă voi duce şi la prietenii mei din Departamentul de Război.
   - Când toate astea se vor termina, prezise Milford, o să ai pe cap un nou război.
   Amândoi îi rostiră numele în acelaşi timp:
   - Caroline.

   Următoarele două săptămâni au fost insuportabile pentru Caroline. La început, pur şi simplu a refuzat să creadă că Bradford o părăsise. Se folosea de orice scuză, de fiecare argument imaginabil, până în seara când se pomeni faţă-n faţă cu el la Almacks, iar Bradford se uită drept prin ea, ca şi cum nici n-ar fi existat. Atunci fu nevoită să accepte adevărul: între ei doi, totul se sfârşise.
   Charity părea mult mai tulburată decât Caroline. Tuna şi fulgera că Bradford merita să fie bătut cu biciuşca de cai. Involuntar, o făcea pe Caroline să sufere şi mai mult, povestindu-i toate bârfele despre notoriile activităţi ale lui Bradford. Se spunea că ducele reintrase în circulaţie, culcându-se cu majoritatea femeilor din Londra. Era văzut în fiecare seară cu câte o altă parteneră la braţ. Revenise la vechile lui apucături, jucând cărţi şi bând peste măsură. Toţi, inclusiv Charity, credeau că Bradford se distra nemaipomenit de bine.
   După întâlnirea cu Bradford de la Almacks, Caroline refuză orice altă invitaţie. Rămase acasă în fiecare seară. Îi scrise lui Caimen, destăinuindu-şi amărăciunea, dar după ce Deighton trimise scrisoarea, o regretă. N-avea decât să-l îngrijoreze pe vărul ei, iar acesta nu putea face nimic ca s-o ajute.
   Contele de Braxton nu avea idee prin ce chinuri trecea fiica lui. Îi acceptase scuza că petrecerile necontenite o obosiseră şi că voia să stea acasă ca să se concentreze asupra planurilor de nuntă ale lui Charity.
   Luni dimineaţa sosi o scrisoare de la Boston, cu ultimele noutăţi şi o mulţime de întrebări despre activităţile celor două fete. Unchiul Henry îşi dădea încuviinţarea pentru căsătoria fiicei lui şi-i cerea lui Benjamin să se înapoieze la Boston cât mai curând posibil. Toţi aveau mare nevoie de îndrumările lui pentru caii pe care-i cumpăraseră recent şi cei şapte mânji născuţi în primăvara trecută.
   Benjamin ardea de nerăbdare să plece înapoi. Caroline i-o vedea în ochi.
   - Ţi-e dor de casă, nu-i aşa? îl tachină ea.
   - Nu ştiu cum o să ne descurcăm fără tine, remarcă tatăl ei. Iar o să murim de foame...
   Şi-i lăsă singuri, ca să se ocupe de aranjamentele pentru călătorie.
   Caroline nu ştia nici ea cum avea să facă faţă fără Benjamin, deşi îşi păstra pentru sine această grijă.
   - Am trecut prin multe împreună, nu-i aşa? o întrebă el.
   Zâmbind fata răspunse:
   - Într-adevăr.
   Nu se putu abţine să nu-l îmbrăţişeze.
   - N-am să te uit niciodată, prietene. Întotdeauna mi-ai fost alături când am avut nevoie de tine.
   În lunea următoare, Caroline îl însoţi în port. Contele îi pregătise lui Benjamin o garderobă de soi, inclusiv o manta groasă.
   - Mai ţii minte când m-ai găsit în hambar? întrebă Benjamin, în timp ce-şi luau rămas-bun.
   - Pare să fi trecut un secol de atunci, răspunse Caroline.
   - Acum ai să fii de capul tău, fetiţo. Pot să rămân cu tine, dacă mi-o ceri. Îţi datorez viaţa.
   - Cum şi eu ţi-o datorez pe a mea, i-o întoarse ea. Viitorul tău e la Boston, Benjamin. Nu-ţi face griji pentru mine.
   - Dacă ai vreodată nevoie de ajutorul meu...
   - Ştiu, îl întrerupse Caroline. Totul o să fie în regulă, crede-mă.
   Nu era în regulă, desigur - şi plânse tot drumul spre casă. Îi era greu să nu-şi plângă singură de milă, oricât se străduia să pară veselă. Peste Londra se aşternuse prima zăpadă, şi ea tot nu primise nicio veste de la Bradford.
   Acceptă o invitaţie de la Thomas Ives şi-l însoţi la un dineu dat de Lady Tillman. Fu o seară plicticoasă, dar tatăl ei se bucură că venise.
   A doua zi îi făcu o vizită unchiului Milo. Franklin încă nu sosise, iar Caroline şi marchizul avură o conversaţie plăcută. Unchiul ei aflase de plecarea lui Benjamin la Boston şi-i ceru să explice de unde îl cunoştea.
   - L-am găsit în hambar, într-o dimineaţă, răspunse Caroline. Era un sclav fugar, şi venise tocmai din Virginia.
   Nu-i dădu mai multe detalii, iar marchizul fu nevoit s-o tragă de limbă.
   - Tatăl tău mi-a spus că ţi-a devenit protector. Prin urmare, Bostonul e un ţinut atât de sălbatic şi periculos?
   Caroline râse.
   - Cred că m-ai descris pe mine, nu Bostonul. Mereu intram în buclucuri, iar Benjamin mă scăpa întotdeauna. De mai multe ori mi-a salvat viaţa.
   Unchiul Milo chicoti.
   - Cât semeni cu maică-ta, comenta el. Dar cu Benjamin ce-o să se întâmple? Poate fi dus înapoi în Sud. Nu există pe-acolo nişte oameni care caută sclavii fugiţi, pentru un anumit preţ?
   Fata se încruntă.
   - Într-adevăr, există vânători de sclavi care-i caută pentru bani, dar Benjamin e acum un om liber. Tata, adică unchiul Henry, l-a trimis pe Caimen să-i cumpere actele.
   Chiar atunci sosi şi Franklin, care imediat menţionă numele lui Bradford. Caroline îşi stăpâni expresia şi-l informă pe unchiul ei că nu se mai întâlnea cu ducele. Legătura lor se sfârşise.
   - Atunci te gândeşti să te întorci la Boston? se interesă Franklin.
   Întrebarea lui o cam surprinse pe Caroline, care nu înţelegea cum se repezise să tragă o asemenea concluzie. Unchiul Milo, în schimb, se înfurie. Niciodată nu-l mai văzuse atât de nervos! Avu nevoie de aproape o oră că să-l convingă că nici nu se gândea să părăsească Anglia, şi în cele din urmă reuşi să-l liniştească.
   În continuare, Franklin le spuse că auzise nişte zvonuri despre o posibilă plecare a Carolinei înapoi la Boston, şi că tatăl ei se hotărâse să se însoare cu Lady Tillman. Conform bârfelor, contele urma să-şi ducă noua mireasă într-un tur al Europei, înainte de a se stabili amândoi în ţara ei.
   Caroline obosise tot încercând să-l calmeze pe unchiul Milo, iar nouă provocare a lui Franklin o înfurie. Îi spuse că toate acele comentarii erau ridicole. Acum, când situaţia din Franţa dăduse iar în clocot, tatăl ei n-avea să se aventureze în afara Angliei.
   - Nu pleacă nicăieri! declară ea.
   - Mă rog, dacă totuşi pleacă, ai să te muţi la mine, anunţă unchiul Milo, privindu-şi încruntat fratele, în aşteptarea unei replici.
   - Splendidă idee, răspunse Franklin, şi nu mai adăugă nimic.
   La întoarcerea acasă, Caroline găsi o scrisoare trimisă pe numele ei. O luă de pe masa din hol şi intră în salon s-o citească. Fu recunoscătoare că era singură, căci când citi oribilul mesaj, scoase un ţipăt de indignare. Primul paragraf era plin de comentarii murdare şi ostile la adresa caracterului ei în general. Următorul arăta mult mai concret. Brânciul primit pe scara din casa familiei Claymere nu fusese destinat s-o omoare, ci numai s-o sperie. La fel şi accidentul de trăsură. Şi avea să moară, o ameninţa autorul scrisorii, la momentul potrivit. Destinul urma să se împlinească, în numele răzbunării! Scrisoarea se încheia cu mai multe descrieri înfricoşătoare ale felului cum avea să fie ucisă.
   Caroline nu ştia ce să facă. Puse scrisoarea la loc în plic şi o ascunse în dulap. Îşi dorea din toată inima ca Benjamin să nu fi plecat! Apoi se reculese şi-l întrebă pe Deighton cum arătase persoana care adusese mesajul.
   Deighton nu ştia nimic despre scrisoare, şi nici altcineva din personalul casei. Caroline îşi ascunse teama, spunând numai că o găsise pe masa din hol şi se întreba cine o trimisese, explicând că scrisoarea nu era semnată.
   Pe majordom, această încălcare a bunei conduite îl irită foarte tare. Era datoria lui să deschidă uşa, şi cineva îndrăznise să-i încalce teritoriul! Insistă că uşa stătea tot timpul încuiată, şi bănuia că una dintre servitoare o deschisese fără să-i ceară permisiunea, iar acum nu voia să-şi recunoască vina.
   Caroline îl lăsă pe Deighton să bombăne mai departe şi se duse la etaj.
   - Pun prinsoare că Marie a primit scrisoarea, iar acum i-e frică să recunoască, mormăi Mary Margaret. Mereu umblă prin toată casa, o zi n-a muncit cinstit de când e aici. Acum, că Benjamin s-a dus, iar nu ne mai putem atinge de mâncare. Netoata asta n-a învăţat nimic! Cred că Deighton ar trebui s-o alunge.
   - Nu mai fi aşa de aspră, o admonestă Caroline, cu gândul la familia Mariei. Fii şi tu mai răbdătoare, Mary Margaret. Marie are nevoie de leafă. Am să mai stau eu o dată de vorbă cu ea, cât de curând, promise, când văzu că servitoarea era gata să protesteze din nou.
   Se hotărî să nu-i spună tatălui ei despre scrisoare. Dacă afla în ce pericol era, ar fi putut s-o trimită iar la Boston, şi deşi acest gând o cam atrăgea, Caroline îşi dădea seama că ar fi însemnat să dea bir cu fugiţii - şi să-l părăsească pentru totdeauna pe Bradford. Totuşi, aceasta nu însemna mare lucru, întrucât Bradford dăduse clar de înţeles că terminase definitiv cu ea.
   O săptămână încheiată, păstră tăcerea. Devenise foarte retrasă, iar noaptea nu mai reuşea să adoarmă. Respinse mai multe invitaţii, şi tresărea la cel mai mic sunet. Nu mai ieşea din casă decât ca să-l viziteze pe unchiul Milo.
   Contele o luă la întrebări despre comportamentul ei atât de ciudat şi acceptă în numele ei o invitaţie la teatru, din partea lui Milford. Apoi, insistă până când încăpăţânata lui fiică se înduplecă în sfârşit.
   Caroline acceptase pentru a-i face o plăcere tatălui ei, precum şi fiindcă dorea să-l vadă pe Milford. Îi plăcea compania lui spirituală - dar, de câte ori se gândea la el, îşi amintea de Bradford.
   Se îmbrăcă într-o rochie de culoarea mentei, iar Mary Margaret îi buclă părul şi-i trecu printre şuviţe o panglică. Caroline era nervoasă din cauza lipsei de somn, iar agrafele care o tot împungeau în cap o făceau aproape să ţipe.
   - Mary Margaret, mai avem o oră până să sosească Milford. Ia adu foarfecele! îi ordonă ea. Am văzut cum ai tuns-o pe Charity şi aş dori să-mi tai şi mie părul la fel chiar acum.
   În timp ce vorbea, începu să-şi scoată rochia şi să-şi smulgă agrafele din păr.
   - Mai repede, Mary Margaret. Sunt hotărâtă. M-am săturat să tot car pe umeri povara asta.
   Mary Margaret îşi ridică fustele şi ieşi în fugă. Ignorându-i bombănelile, Caroline îşi îndreptă umerii şi se privi încruntată în oglindă.
   - Ţi-ai plâns destul de milă, Caroline Richmond.
   Charity, care tocmai intra, o auzi.
   - Ce faci? întrebă ea.
   - În clipa asta, preiau iniţiativa, declară Caroline. Mai ţii minte ce mi-ai spus, că nu-s o şezătoare?
   Zâmbind larg, Charity dădu din cap.
   - Va să zică, te duci după Bradford?
   - Nu, dar am luat alte câteva hotărâri, ocoli Caroline un răspuns direct. Îţi voi explica totul săptămâna viitoare, îi promise ea. Va trebui să ai încredere-n mine că nu mi-am pierdut minţile.
   Verişoara ei încuviinţă, deşi era cam nedumerită. În timp ce Caroline o împingea pe uşă afară, Mary Margaret reveni în fugă.
   - Mary Margaret şi cu mine avem treabă. Am să cobor şi eu, numaidecât.
   Camerista refuză cu ştrășnicie să taie mai mult de un deget din părul Carolinei, şi continuă să se încăpăţâneze, până când Caroline îi smulse foarfecele din mână şi începu să se ciopârţească singură.
   Cu o exclamaţie şocată, Mary Margaret se învoi în sfârşit, iar când termină, recunoscu zâmbind mânzeşte că într-adevăr Caroline arăta senzaţional. Claia grea de bucle dispăruse, înlocuită de nişte șuvițe cârlionţate şi mătăsoase care-i ajungeau până sub urechi.
   Când Caroline întorcea capul, se simţea atât de uşurată încât izbucni în râs.
   - Mă simt minunat! îi spuse ea cameristei.
   - Şi arătaţi la fel de minunat, răspunse Mary Margaret. Ochii vi s-au făcut de două ori mai mari şi păreţi mult mai feminină, my lady. O să faceţi mare senzaţie.
   Milford sosise deja, iar când Caroline îşi termină toaleta, o aştepta de câtva timp. Stând în mijlocul antreului, o privi cum cobora scara. Îi observă imediat părul şi-i făcu câteva complimente.
   Totuşi, văzuse şi cât de obosită arăta. În drum spre Teatrul Drury Lane, Milford îi zâmbi.
   - A trecut o vreme de când nu ne-am mai văzut, nu-i aşa, Dovlecelule?
   - Dovlecel? Niciodată nu mi-ai mai spus aşa, răspunse Caroline.
   Milford ridică din umeri.
   - O duci bine? întrebă el, fără să-şi poată ascunde compasiunea din ochi.
   - N-a murit nimeni, Milford. Nu e nevoie să-mi duci grija. Şi află că mă simt minunat.
   - Nici Bradford nu prea doarme, comentă Milford.
   - Nu-i pomeni numele în faţa mea! exclamă Caroline.
   Îşi dădu seama că strigase, şi imediat coborî tonul.
   - Promite-mi, Milford, că de nu, cobor din trăsura asta şi mă întorc acasă pe jos.
   - Îţi promit! se grăbi el s-o asigure. N-am să scot o vorbă despre< ştii tu cine. Numai că, după părerea mea, ar trebui să ştii anumite...
   - Milford! îl întrerupse Caroline, cu vocea tremurându-i. Nu vreau să mai ştiu nimic despre el. S-a terminat. Şi acum, continuă ea, cu un oftat obosit, spune-mi ce-ai mai făcut. Te-ai mai vârât în vreo încăierare?
   Făcea mari eforturi ca să converseze pe un ton firesc. Avea nervii întinşi la limită, şi la pauza spectacolului obosise de-atâtea încercări de a se comporta normal. Piesa era mediocră, iar între acte se adunase destul de multă lume în holul teatrului.
   Caroline tot zâmbea în stânga şi-n dreapta, până avu senzaţia că faţa-i devenise o oglindă pe cale să se spargă în mii de cioburi. I se păru că-l văzuse pe Bradford în partea opusă a holului, iar inima-i zvâcni în piept. Omul se întoarse, şi văzu că nu era Bradford, dar inima continua să-i bată la fel de nebuneşte, fiindu-i tot mai greu să-şi păstreze calmul.
   Stătea împreună cu Milford în mijlocul unui grup, şi-şi dădu seama ce greşeală prostească făcuse apărând astfel în public.
   Devenea o ţintă uşoară. Se gândi iar la scrisoarea aceea îngrozitoare şi se cutremură. Chiar atunci, cineva o împinse involuntar, iar Caroline se răsuci în loc, cu o expresie îngrozită. Se reculese imediat şi zâmbi.
   Dar nu fusese destul de rapidă. Milford îi observase schimbarea de expresie şi o privea uimit.
   - Ce-i cu tine? o întrebă el, trăgând-o deoparte.
   Ajunsă cu spatele la perete, Caroline se relaxă vizibil. Clătină din cap, recunoscând în sinea ei că nu mai suporta niciun moment mulţimea şi zgomotul.
   - Nu mă simt în siguranţă, şopti ea. Cred că ar fi mai bine să plec acasă.
   Milford îşi ascunse îngrijorarea. Caroline pălise la faţă şi părea gata să leşine. Aşteptă până se urcară în trăsura lui, pornind spre casa tatălui ei, înainte de a aborda din nou subiectul.
   - Caroline? Ce-ai vrut să spui când ai zis că nu te simţi în siguranţă?
   - Nimic, răspunse ea, uitându-se afară pe fereastră, ca să nu i se vadă expresia. Ai de gând să te duci la petrecerea de la Stanton, săptămâna viitoare? îl întrebă, încercând să schimbe subiectul.
   Şiretlicul nu reuşi. Milford o de mâini, strângându-i-le uşor dar ferm.
   - Uită-te la mine, Caroline.
   Fu nevoită să se conformeze, căci Milford continua s-o strângă de mâini.
   - De ce nu erai în siguranţă?
   N-avea de gând să cedeze, şi pace. Caroline oftă, simţind cum i se înmuiau umerii.
   - Cineva încearcă să mă omoare, şopti ea.
   Milford rămase cu gura căscată, amuţit de uimire. Îi eliberă mâinile şi se rezemă de spătarul banchetei.
   - Spune-mi totul, îi ceru el într-un târziu, pe un ton la fel de neînduplecat ca al lui Bradford când dădea ordine.
   - Numai dacă-mi dai cuvântul tău că vei păstra secretul, îi ceru Caroline.
   Milford dădu din cap, iar fata continuă:
   - N-am căzut întâmplător pe scară, la Claymere. M-a împins cineva. Şi nici accidentul cu trăsura nu s-a întâmplat fără motiv.
   O privea atât de uimit, încât se repezi să-i explice în continuare, ca să-l convingă că nu-şi pierduse minţile.
   - Săptămâna trecută am primit o scrisoare, şi era cumplită, Milford! Cineva mă urăşte şi a jurat să mă omoare. Nu înţeleg cine, nici de ce.
   Milford scoase o exclamaţie. Prin minte i se învălmăşeau tot felul de întrebări şi de gânduri.
   - Mai ai scrisoarea? Cui ai mai spus despre asta?
   Nu-i aşteptă răspunsul, punându-i încă o întrebare:
   - Tatăl tău ce zice? Şi cum Dumnezeu de te-a lăsat să ieşi din casă?
   Începea să se înfurie, iar Caroline se hotărî să-i răspundă la ultima întrebare.
   - Tatăl meu nu ştie de pericol.
   Milford îi aruncă o privire neîncrezătoare, făcând-o să se grăbească cu explicaţiile.
   - Cred că acum 14 ani m-a trimis în Colonii fiindcă-i era teamă. Nu voi îngădui să se întâmple acelaşi lucru, Milford. Ultimii lui ani de viaţă vor fi liniştiţi şi fericiţi. E dreptul lui!
   - Nu-mi vine să cred ce-aud, mormăi Milford. Cineva vrea să te ucidă, iar tu-mi spui că nu vei da voie ca tatăl tău să se îngrijoreze! Dumnezeule mare, Caroline, acum ar trebui să te gândeşti la tine.
   - Te rog să te calmezi, Milford, îi ceru Caroline. Am hotărât ce să fac şi nu ai de ce să te alarmezi pentru mine. Sunt capabilă să-mi port singură de grijă.
   - Şi ce anume vrei să faci? întrebă Milford, aproape absent.
    Era nerăbdător s-o ducă acasă, pentru a-l găsi pe Bradford şi a-i spune ce aflase.
   Nici nu se gândea să păstreze secretul. Doamne sfinte! Şi amândoi crezuseră că Bradford era victima luată în cătare! Milford tot clătina din cap, cu uimire şi furie crescândă. Îşi dădea seama cât de singură şi lipsită de apărare era Caroline şi ştia că Bradford avea să fie complet răvăşit la aflarea adevărului. El, unul, cu siguranţă că aşa era!
   - Ei bine, m-am gândit să angajez nişte detectivi, începu Caroline să-i destăinuiască planul. Voi trimite cereri pentru convorbiri neîntârziate, mâine dimineaţă la prima oră. Şi pe urmă, mă gândeam să...
   - Nu mai scoate o vorbă, o întrerupse Milford.
   Prin minte îi alergau tot felul de posibilităţi şi-şi dorea câteva momente de liniște ca să-şi pună gândurile în ordine.
   Caroline păru doborâtă de cuvintele lui. Îşi dădu seama că-l împovăra cu problemele ei, şi nu avea niciun drept s-o facă.
   - Înţeleg, spuse ea. Nu te condamn, Milford. Cu cât ştii mai puţin, cu atât o să-ţi fie mai bine. Îmi cer iertare că te-am tulburat, şi cred că ar fi cel mai indicat să nu te mai apropii de mine până nu se rezolvă problema.
   Milford făcu ochii mari, fiind cât pe ce să izbucnească în râs.
   - Şi de ce, mă rog?
   - Păi, există posibilitatea să fii rănit. Şi de ce te uiţi aşa la mine?
   - Nu-s tocmai sigur, dar am impresia că tocmai m-ai insultat, declară Milford.
   Nu părea deloc supărat, ba chiar începu să zâmbească.
   - A, iată-ne în sfârşit acasă. Ne vedem mâine, Caroline.
   - De ce? întrebă ea. Parcă tocmai ţi-am explicat că ar fi mai bine să mă eviţi.
    Milford îşi dădu ochii peste cap, o conduse pe Caroline până în casă şi plecă.
   Avu nevoie de o oră şi ceva ca să-l găsească pe Bradford. Abia mai putea să se controleze, când năvăli în sala de jocuri şi-şi văzu prietenul la o masă, cu o sumă mare de bani în faţa lui. Părea plictisit de joc şi de oamenii care-l înconjurau.
   Milford se apropie de masă şi se aplecă să-i şoptească la ureche câteva cuvinte pe care nu le putu auzi decât el. Expresia plictisită a lui Bradford dispăru. Spre uimirea tuturor, scoase un răcnet de furie, se ridică atât de repede încât răsturnă şi scaunul, şi masa, şi fără o explicaţie sau o clipă de răgaz ca să-şi adune câştigurile, îl urmă pe Milford afară.
   După ce ascultă relatarea celor povestite de Caroline, declară că se ducea s-o vadă.
   - E trecut de miezul nopţii, Brad, obiectă Milford. Va trebui să aştepţi până mâine.
   Bradford clătină din cap.
   - Acum, insistă el. Lasă-mă la Caroline, şi pe urmă du-te acasă.
   Milford ştia că n-avea niciun rost să-l contrazică. Se învoi, şi promise să-şi trimită apoi trăsura pentru a-l duce şi pe Bradford acasă.
   Deighton deschise uşa, auzind bătăile insistente ale lui Bradford.
   - Mă bucur că vă revăd, Excelenţa Voastră, îl saluta valetul, cu o plecăciune formală.
   - Spune-i Carolinei că am să-i vorbesc, replică Bradford.
   Majordomul deschise gura, probabil ca să răspundă că Lady Caroline dormea adânc, dar expresia de pe chipul ducelui îl făcu să se răzgândească. Dădu din cap şi urcă repede scara.
   Caroline era în pat, dar încă nu dormea. Când Deighton anunţă cine o aştepta jos, ghici imediat cauza. Milford! Era clar că se dusese direct la Bradford şi-i spusese.
   - Te rog să-l informezi pe Excelenţa Sa că nu doresc să-l văd, îi spuse ea lui Deighton.
   În timp ce valetul pornea pe hol, mai strigă în urma lui:
   - Deighton? Tata s-a întors acasă?
   - Da, răspunse majordomul. S-a retras de-o oră şi ceva. Doriţi să-l trezesc?
   - Cerule, nu! Orice s-ar întâmpla, Deighton, tata nu trebuie să fie deranjat.
   Deighton dădu din cap şi-şi văzu de drum. Caroline închise uşa şi se duse încet la fereastră. Când auzi noul ciocănit, era pregătită.
   - Spune-i să plece, Deighton.
   Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru Bradford.
   - Nu plec nicăieri.
   Arăta atât de incredibil de chipeş, încât Caroline reacţionă într-o clipă. Picioarele începură să-i tremure şi i se tăie respiraţia.
   - Nu trebuie sa vii aici, Bradford, îngăimă ea, cu voce gâtuită. Nu se cuvine.
   Bradford zâmbi.
   - Va trebui să te împaci cu gândul că nu fac niciodată ce se cuvine.
   Glasul lui suna ca o mângâiere tandră. Intră încet, închizând uşa în urma lui, iar Caroline auzi clănţănitul cheii. Încuiase pe dinăuntru.
   - Ăsta sau e un coşmar, sau ţi-ai pierdut complet minţile, protestă ea. Deschide uşa şi pleacă, Bradford.
   - Încă nu, iubito.
   Când ajunse chiar în faţa ei, se opri. Ridică o mână şi o mângâie cu blândeţe pe obraz.
   - Nu... scânci Caroline, într-o şoaptă dureroasă.
   Când îşi coborî mâna, Bradford observă că-i tremura. Caroline mai făcu un pas înapoi, în timp ce Bradford căuta o cale de a o face să reacţioneze.
   - Mi-a fost dor de tine, Caroline.
   Nu-i venea să creadă ce auzise. Clătină din cap şi începu să plângă. Bradford o cuprinse în braţe.
   - Îmi pare rău, iubito. Doamne, ce rău îmi pare! şopti el, cu buzele ascunse în părul ei. Şi mie mi-a fost greu, recunoscu în şoaptă.
   În sfârşit, Caroline îşi adună puterile şi se retrase cu un pas.
   - De ce ţi-a fost greu?
   Bradford oftă. Văzu balansoarul şi porni într-acolo, trăgând-o şi pe Caroline după el. După ce se aşeză cu ea pe genunchi, zâmbi mulţumit şi începu:
   - Promite-mi că n-ai să mă întrerupi până la sfârşit.
   Caroline dădu din cap, cu o expresie solemnă.
   - Credeam că cineva voia să mă omoare. Când s-a răsturnat trăsura şi am văzut că se umblase la roată, mi-am dat seama că celui ce-mi dorea moartea nu-i păsa dacă mai aveau de suferit şi alţii. Prin urmare, am hotărât să...
   - De ce-ai crezut că te urmărea cineva? îl întrerupse Caroline.
   - Mi-ai promis să aştepţi până termin, îi reaminti Bradford. La trăsura mea se umblase, Caroline, şi vizitiul meu fusese lovit în cap. Era o concluzie logică.
   - Ba era o concluzie egocentrică, îl contrazise ea.
   Bradford ridică din umeri, spunându-şi că probabil avea dreptate.
   - Oricum, am hotărât să mă prefac că puneam capăt relaţiei, pentru ca toţi să creadă că-mi pierdusem interesul faţă de tine. Aşa, continuă el ridicând glasul când Caroline deschise gura să protesteze, puteam fi sigur că nu-ţi vor face niciun rău, şi nu se vor folosi de tine.
   - Dar de ce nu mi-ai spus? întrebă ea, începând în sfârşit să se înfurie, numai la gândul chinurilor prin care trecuse.
   Bradford îi observă schimbarea de dispoziţie şi se pregăti pentru dezlănţuirea care urma.
   - Nu e nevoie să-mi răspunzi, declară Caroline într-o şoaptă furioasă. Ştiu motivul. N-ai avut încredere în mine.
   Se ridică de pe genunchii lui, îndreptându-se cât era de înaltă.
   - Recunoaşte, Bradford.
   - Caroline, n-am vrut decât să te protejez. Dacă mă confesam ţie, i-ai fi putut spune cuiva, şi aşa nimereai la mijloc.
   Lui i se părea foarte logic, dar Caroline nu era de aceeaşi părere.
   - Ţi-a trecut vreun moment prin minte că s-ar fi putut să-mi ţin gura?
   - Nu, recunoscu Bradford. Şi chiar dacă aveam încredere în tine, tot n-ar fi fost prudent. Ţie ţi se citesc pe faţă orice sentimente, dragostea mea, şi oricine ar fi ştiut că nu erai o femeie respinsă de iubit.
   Întinse mâna şi încercă s-o tragă înapoi pe genunchi, dar Caroline se feri.
   - Numai interesul tău l-am avut în vedere.
   - Nu mă cunoşti, Bradford.
   Vocea Carolinei devenise rece ca gheaţa.
   - Când te vei lămuri că nu sunt ca alte femei? Şi când vei înţelege că poţi avea încredere în mine? Nu se poate forma un ataşament de durată, fără încredere.
   Stătea în faţa lui, privindu-l cu o expresie dezgustată.
   - Mereu mă pui la un loc cu toate femeile din trecutul tău. Să ştii că m-am săturat!
   - Iubito, ai grijă că ţipi.
   Răspunsul lui blajin o înfurie şi mai tare.
   - Iar dacă tatăl tău se trezeşte şi mă găseşte aici, va cere să te iau de soţie imediat.
   Caroline scoase o exclamaţie, iar Bradford dădu din cap.
   - Bun, continuă el. Nici eu n-aveam chef să mă însor chiar mâine. Sâmbătă ar merge, cu toate aranjamentele care vor fi de făcut.
    - N-ai auzit nicio vorbă din tot ce ţi-am spus? replică ea, uimită.
   - Ba da. Şi-mi imaginez că te-a auzit toată casa. Iar acum, fii cuminte şi dă-mi scrisoarea. Patul e foarte aproape, iar tu mă ispiteşti prea tare.
   - Dumnezeule, şi am avut încredere în Milford! mormăi furioasă Caroline. Trebuia să m-aştept. Dacă te consideră prieten, înseamnă că nu-i cu nimic mai grozav decât tine.
   - Scrisoarea, Caroline, insistă Bradford.
   Se ridică, întinzându-se, apoi porni spre ea.
   - Dă-mi scrisoarea şi lasă-mă pe mine să hotărăsc ce avem de făcut în legătură cu ea.
   - N-ai să hotărăşti nimic! anunţă Caroline. Şi n-am să mă mărit cu tine, nici sâmbăta asta, nici de sâmbătă-ntr-un an! Tu nu ştii ce înseamnă cuvântul „iubire”, declară ea. Dacă ştiai, ai fi ţinut seama de sentimentele mele. Şi ai fi avut încredere în mine.
   - Caroline, o singură dată dacă mai pronunţi cuvântul „încredere”, cred c-am să te strâng de gât.
   Expresia din ochii lui Bradford o înştiinţă că era mai mult decât capabil s-o facă. Bătu în retragere din faţa lui.
   - Acum te rog să pleci. Ne-am spus destule unul altuia.
   - De acord, replică Bradford.
   Era încruntat, iar Caroline crezu că avea într-adevăr să plece - până se aşeză pe marginea patului şi, calm, metodic, îşi scoase redingota şi ghetele.
   - Ce faci? întrebă ea, repezindu-se la pat pentru a încerca să-l împiedice să-şi scoată şi şosetele. Spuneam c-am terminat!
   - Am terminat de vorbit, replică Bradford.
   Aruncă şi a doua gheată şi o înhăţă pe Caroline. Dintr-o dată, fata se pomeni trântită pe spate, cu Bradford deasupra ei.
   - Mi-a fost dor să te sărut, Caroline.
   În clipa următoare, buzele lui se lipiră de ale ei, deschizându-i gura cu forţa. Caroline încercă să-l oprească, dar Bradford continuă să-i savureze gura, până-i nimici orice rezistenţă.
   - O să ne cununăm sâmbăta asta.
    Glasul lui era aspru, şi abia şi-l putea controla. Era furios; dar numai pe sine însuşi.
   Caroline ştia că trebuia să scape de ispită, şi coborî grăbită de pe pat. Picioarele îi tremurau, aşa că trebui să se ţină de stâlpul baldachinului.
   - Nu înţeleg cum poţi avea efectul ăsta asupra mea, recunoscu ea, cu voce slabă.
   Văzându-i pasiunea şi nedumerirea în ochi, Bradford zâmbi.
   - Eşti la fel de pătimaşă ca mine, îi spuse el încet. Şi nu eşti destul de sofisticată ca să-ţi controlezi pasiunea, sau s-o foloseşti împotriva mea.
   - Cum fac celelalte femei ale tale? întrebă Caroline, cu un calm înşelător.
   Bradford nu se lăsă amăgit. Îi distingea clar flăcările din ochi. Iar se gândea să-l omoare, presupuse el, cu un oftat. Se ridică tocmai la timp ca să prindă ghetele aruncate de Caroline spre el, şi mai încercă odată s-o împace.
   - N-am avut nicio altă femeie...
   Voise să continue, să spună că nu mai atinsese nicio femeie, de la fatidica lor întâlnire pe acel drum de ţară izolat. Dar Caroline îi întoarse spatele, în timp ce-şi lua pe ea halatul.
   - Scrisoarea, te rog, i-o ceru el din nou.
   Caroline se duse la dulap şi scoase scrisoarea din ascunzătoare. Apoi se întoarse încet spre Bradford şi i-o dădu.
   Se auzi o bătaie în uşă. Caroline făcu ochii mari.
   - Ridică-te de pe patul meu, şopti ea, înnebunită.
   Îşi dădu părul la o parte din faţă şi se duse grăbită la uşă, de abia reuşind să descuie, cu degete tremurătoare. În sfârşit, reuşi să deschidă uşa, pentru a-l găsi pe Contele de Braxton, în cămaşă de noapte, halat şi papuci, cu o expresie uimită pe chip.
   - O, tată, te-am trezit?
   Vocea îi tremura, şi credea că avea să leşine de jenă. Întorcându-se, îl văzu pe Bradford chiar în spatele ei. Îşi luase iar pe el ghetele şi redingota, iar Caroline înălţă o rugăciune de mulţumire pentru asta.
   - Bună seara, îl salută Bradford pe tatăl ei.
   - Bună seara? repetă Caroline, nevenindu-i a crede. Bradford, asta-i tot ce poţi să spui?
   Îi aruncă o privire fioroasă, apoi se întoarse iar spre tatăl ei.
   - Tată, nu-i deloc ceea ce pare a fi. Înţelegi, n-am vrut să cobor, iar el... a insistat cu atâta încăpăţânare... încât...
   Bradford o întrerupse, luând-o de mână şi trăgând-o lângă el.
   - Rezolv eu, declară, pe un ton arogant. Ţi-aş mulţumi pentru câteva minute din timpul dumitale, Braxton, dacă nu te deranjez, la ora asta târzie.
   Contele dădu scurt din cap.
   - Lasă-mă un minut, să mă îmbrac. Ne vedem jos, imediat.
   - Foarte bine, domnule, răspunse Bradford, iar după ce tatăl Carolinei porni pe culoar spre camera lui, închise uşa.
   Caroline era atât de tulburată, încât îi venea să plângă.
   - Bradford! cotcodăci ea, ca o găină răguşită.
   Drept răspuns, Bradford o luă în braţe şi o sărută.
   - Ce naiba ţi-ai făcut la păr?
   - A, ba nici să nu te gândeşti! obiectă Caroline, împingându-l. De data asta n-o să-ţi mai meargă. Încă n-am stabilit nimic! Nu ţi-am spus ce vrednic de dispreţ eşti! Suntem complet nepotriviţi unul pentru altul... Eşti...
   - Poate-ţi laşi părul să crească la loc, până sâmbătă, o întrerupse el, peste umăr, pornind deja spre uşă.
   Caroline îl privi cum cobora treptele două câte două.
   Cuvintele lui comice o dezumflaseră total. Se aşeză pe treapta de sus şi-şi luă capul în mâini. Ce Dumnezeu i se întâmpla? Avea nevoie de ordine în viaţa ei, şi era hotărâtă să îndrepte totul, îşi spuse, în timp ce se întorcea în cameră.
   Încă nu se putea mărita cu el. Nu ştia dacă putea să-i schimbe atitudinea. Bradford crescuse într-o societate superficială, unde în primul rând părea să conteze înfăţişarea.
   Clătină din cap, încercând să-şi oprească gândurile ridicole.
   Vârându-se în pat, căută să adoarmă. Cel puţin, se consolă ea, recunoscuse că nu se putea mărita cu el.
   - Până nu se va îndrepta, şopti, în întuneric.
   Apoi, plânse până adormi.

CAPITOLUL 10

   Fusese o nuntă frumoasă. Cel puţin, aşa-i spuneau toţi încontinuu Carolinei, în timp ce stătea lângă omul cu care tocmai depuse jurămintele, omul pe care promisese să-l iubească şi să-l preţuiască până când moartea îi va despărţi.
   Caroline era recunoscătoare că în sfârşit calvarul se terminase.
   Renunţase să mai lupte cu inevitabilul în ajun, când se dusese cu Charity şi tatăl ei la Bradford Hills. Hotărâseră ca nunta să aibă loc acolo, pentru a respecta tradiţia. Tatăl, bunicul şi străbunicul lui Bradford se însuraseră cu toţii în acel conac.
   Bradford se ocupase de toate aranjamentele, în timp ce Charity şi contele avuseseră grijă de anunţuri şi invitaţii. Acum, privind prin frumoasa sală de bal, Caroline se minuna că totul mersese atât de bine. Toţi păreau extrem de mulţumiţi. Toţi, numai ea nu. Încă-i mai era greu să se dumirească.
   Bradford îl înduplecase pe tatăl ei în noaptea când se întâlniseră, iar a doua zi contele anunţase că era încântat de combinaţie.
   Caroline încercase să susţină că nu era nicio combinaţie la mijloc, dar tatăl ei refuzase cu îndârjire să asculte de glasul raţiunii. Îşi amintea că o întrebase dacă-l iubea pe Bradford, iar ea făcuse prostia s-o recunoască, şi din acel moment, devenise surd la orice argumente.
   Nu avea cui să-i ceară ajutorul. Iar Charity o scotea din minţi.
   Caroline nu mai avea voie să iasă din casă, aşa că nu putea să scape de gura ei.
   N-o întâlnise pe mama lui Bradford până când se stabilise în magnificul conac numit Bradford Hills. Era în dormitorul repartizat ei, schimbându-se pentru cină, când intrase o femeie distinsă. Era mai înaltă decât Caroline, îmbrăcată elegant, şi umbla cu o ţinută regală.
   Caroline scosese repede un halat din dulap, îl luase pe ea, apoi încercase o reverenţă demnă, în timp ce ducesa o studia.
   - Îi porţi copilul, o întrebă ducesa cu o voce atât de răspicată, încât Carolinei îi zgârie auzul.
   - Nu.
   Mai mult nu spuse. Dacă mama lui Bradford era atât de grosolană încât să-i pună o asemenea întrebare, avea să-i răspundă cu aceeaşi monedă. Se priviră lung un minut. Caroline observă că ochii femeii erau de aceeaşi culoare cu ai lui Bradford. Aveau riduri adânci la colţuri, semn că zâmbea adesea.
   - Nu te lăsa dominată de el, decretă ducesa.
   Se aşeză într-un fotoliu şi-i făcu semn Carolinei să ia loc în celălalt.
   - În viața mea nu m-am lăsat dominată, răspunse Caroline, aşezându-se în faţa viitoarei sale soacre. Nici măcar nu ştiu sigur cum este.
   - Întotdeauna a fost nerăbdător. Când îi vine ceva în minte, vrea să meargă până la capăt imediat.
   Caroline dădu din cap. Tonul repezit al ducesei n-o mai ofensa, şi zâmbi.
   - Nu e numai nerăbdător, spuse ea, dar şi autoritar şi arogant. Cred că ar trebui să ştiţi că suntem foarte nepotriviţi unul pentru altul.
   Ducesa zâmbi, nepărând afectată de sinceritatea Carolinei.
   - De fapt, nu vrei să te măriţi cu el?
   - Nu mă iubeşte, afirmă Caroline pe tonul cel mai firesc. Şi nici nu are încredere în mine. Un început cam trist, nu credeţi? Poate că, dacă vorbiţi cu el, l-aţi putea face să se mai gândească?
   - Prostii, copilă. E clar că te doreşte, altfel nu s-ar însura cu tine. Fiul meu nu face nimic împotriva propriei lui voinţe. Ţie îţi revine sarcina de a-l face să te iubească, deşi nu e neapărat necesar.
   - Nu e necesar să mă iubească? repetă Caroline nedumerită.
   - E o combinaţie solidă, asta contează cel mai mult, replică ducesa.
   Apoi se ridică şi porni spre uşă.
   - Cred ca fiul meu a ales bine.
   Şi cu această sentinţă, ieşi din cameră.

   - Caroline! Visezi cu ochii deschişi în ziua nunţii tale?
   Charity o scutură de braţ, ca să-i atragă atenţia.
   - Dacă stau să mă gândesc, acum eşti ducesă!
   Caroline nu observă că Bradford, care conversa cu cineva, se întorsese spre ele, auzind remarca lui Charity. Clătină din cap, răspunzând:
   - Nu, în primul rând sunt soţia lui Bradford. Atâta mi-e de-ajuns, pentru moment.
   Bradford zâmbi, mulţumit de comentariul ei. Apăru şi Milford, care făcu o plecăciune formală în faţa Carolinei şi o luă de mână.
   Inelul cu safir pe care Bradford i-l pusese în deget scânteia în lumina lumânărilor, ca o dovadă că acum era a lui.
   Când termină cu felicitările, Milford o întrebă:
   - Ai să mă ierţi pentru că mi-am călcat promisiunea?
   Caroline clătină din cap.
   - Niciodată. A fost o nemernicie, şi uite unde am ajuns din cauza asta!
   Milford nu părea deloc spăşit.
   - Ia spune-mi, ce-ai găsit aşa de amuzant în timp ce-ţi depuneai jurămintele matrimoniale?
   - Dacă te referi la faptul că soţia mea a râs pe tot parcursul ceremoniei, pot să te asigur că a făcut-o fiindcă nu mai putea de bucurie, interveni Bradford, făcând-o pe Caroline să zâmbească fără tragere de inimă.
   - Am o fire veselă, spuse ea.
   Apoi se întoarse spre soţul ei, adăugând:
   - Doar dacă nu cumva, desigur, sunt forţată într-o situaţie asupra căreia n-am nicio putere. Atunci, pot deveni foarte irascibilă.
   Bradford nu răspunse. O luă doar de mână şi o conduse spre mijlocul sălii de bal. Era timpul să înceapă dansul.
   Restul serii trecu ca prin ceaţă pentru Caroline. Îşi tot dorea să rămână singură câteva minute, doar atâta cât să-şi adune gândurile, dar Bradford nu pleca o clipă de lângă ea. Apoi sosi vremea să se retragă la etaj.
   Charity o ajută. Devenise foarte tăcută, iar Caroline îi era recunoscătoare pentru asta. Abia după ce-şi termină baia şi luă pe ea o cămaşă de noapte albă şi transparentă, Charity o întrebă în şoaptă:
   - Înţelegi ce-o să se întâmple, Caroline? Mama ţi-a explicat ce fac împreună un soţ şi o soţie?
   Caroline clătină din cap.
   - Mama ar fi leşinat după prima frază.
   Verişoara ei o privi cu o expresie prăbuşită.
   - O, atunci va trebui să aştept până când te revăd ca să aflu ce anume...
   - Charity! Nu mă face să fiu şi mai nervoasă! Of, de ce trebuie să ne petrecem noaptea aici? gemu ea. Toată lumea o să ştie...
   - Nu te nelinişti, o încurajă Charity. Dacă râzi în timp ce... ştii tu, cred că Bradford o să se înfurie.
   Înainte ca verişoara ei să poată răspunde, Charity o îmbrăţişă şi plecă.
   - Am să mă rog pentru tine, şopti ea, înainte de a închide uşa.
   Caroline rămase în mijlocul dormitorului, aşteptând. Se gândi să se ascundă în pat, dar îşi spuse că ascunzându-se sub plapumă nu rezolva nimic. Ar fi murit de ruşine dacă Bradford făcea haz pe seama ei.
   Apoi, uşa dinspre dormitorul lui Bradford se deschise, şi soţul ei apăru în prag. Rezemându-se de tocul uşii, Bradford îşi privi soţia.
   Era atât de frumoasă, încât i se tăia respiraţia doar văzând-o.
   Cămaşa ei seducătoare lăsa foarte puţin în seama imaginaţiei, iar
   Bradford îi admiră pe îndelete picioarele lungi, şoldurile zvelte şi sânii plini.
   Caroline îi susţinu privirea. Soţul ei îşi scosese haina şi cravata, iar părul îi încadra chipul, îmblânzindu-i trăsăturile. Avea o expresie reţinută, care-o făcea pe Caroline să-l găsească pe cât de chipeş, pe-atât de înfricoşător. Nu mai era nervoasă - doar speriată.
   Oare ar fi fost o copilărie să ia plapuma de pe pat şi să se acopere?
   Se înfioră, nefiind sigură dacă din cauza frigului, sau a privirii lui intense.
   - Charity se roagă pentru mine, şopti ea, aproape fără voie.
   Sprâncenele lui Bradford se înălţară puţin, apoi zâmbi, risipindu-i complet teama.
   - Nu te teme, Caroline.
   Porni spre ea, cu o privire tandră. Caroline nu-şi mai putea stăpâni tremurul.
   - Nu mi-e teamă, doar frig mi-e, îşi frecă ea braţele încercând să zâmbească.
   Bradford o cuprinse cu braţele, strâns.
   - Aşa e mai bine? întrebă el, cu glas scăzut, răguşit.
   Caroline dădu din cap.
   - Ai o casă foarte frumoasă, Bradford, dar e aşa de rece... şopti ea la pieptul lui. Şi trage curentul, adăugă, când Bradford o luă în brațe şi porni spre camera alăturată. Şemineurile nu încălzesc destul.
   Doamne, chiar în timp ce îndruga aceste nimicuri, ar fi vrut să înceteze. Ce se întâmpla cu ea? Închise gura, hotărâtă să nu mai scoată o vorbă.
   Bradford închise uşa în urma lui, o încuie, apoi o duse pe Caroline la patul uriaş cu baldachin şi o depuse în mijloc. Imediat ce-i dădu drumul, Caroline începu să tremure din nou.
   - O să-ţi fie cald într-un minut, iubito, îi promise el.
   În glas şi ochi i se citea amuzamentul, iar Caroline ştia că zâmbea fiindcă presupunea că tremura de teama celor ce aveau să se întâmple.
   Bradford se ridică, îşi scoase pantofii şi cămaşa, apoi vru să-şi descheie şi pantalonii, dar ezită. Se întoarse, iar Caroline îi văzu pieptul bombat, acoperit cu păr negru şi cârlionţat.
   - Îmi aminteşti de un războinic spartan, ştiai? bâigui ea.
   Apoi îi observă cicatricea de deasupra taliei şi întrebă:
   - Pe aia o ai dintr-o luptă?
   - Dintr-o încăierare, o corectă Bradford, cu un zâmbet, aşezându-se pe pat. Şi Milford are una la fel, deşi a lui e pe stânga. Amintiri din prima noastră noapte în partea cealaltă a oraşului.
   - Va trebui să-i cer să mi-o arate, comentă Caroline, cu o lucire în ochi.
   - Ba n-ai să faci aşa ceva; replică Bradford, mârâind gros. Mi-o fi el cel mai bun prieten, dar cred că şi-ar smulge hainele de pe trup imediat ce i-ai cere-o.
   - N-ai încredere-n Milford? întrebă Caroline, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
   Bradford nu-i răspunse. Îi era destul de greu să converseze nimicuri cu ea când îi ardeau pântecele şi nu se putea gândi decât să-şi i-a soţia în braţe.
   - Cred c-ar trebui să te previn Bradford... începu Caroline, coborând privirea. Nu-s foarte sigură cum se procedează... şi nu prea ştiu ce trebuie să fac.
   - Nici nu mă aşteptam să ai experienţă, răspunse el, străduindu-se să-şi păstreze o expresie serioasă.
   Caroline îi aruncă o privire solemnă, dar Bradford observă că lucirea din ochi îi revenise.
   - Presupun că tu ştii ce trebuie să faci, nu?
   Încet Bradford dădu din cap cu un zâmbet arcuindu-i colţurile gurii, iar Caroline adaugă:
   - Mă aşteptam, dar văd că doar stai aici cu pantalonii pe tine, şi până şi eu ştiu că e necesar să ţi-i scoţi.
   Drept răspuns, Bradford o luă în braţe. Se întinse pe pat, trăgând-o cu el, şi-şi coborî mâinile pe şoldurile ei, strângând-o cu putere.
   - M-am gândit să rămân cu pantalonii pe mine din considerație pentru inocenţa ta.
   - Nu cred c-o să meargă... şopti Caroline.
   Începu s-o mângâie pe spate şi-i împinse capul într-o parte cu bărbia, ca să-i depună sărutări tandre pe gât.
   - Ce n-o să meargă? Consideraţia mea, sau pantalonii.
   Vru să-i răspundă, dar respiraţia lui caldă sub ureche o făcea să-şi piardă firul gândurilor.
   - Mă încălzeşti... murmură ea.
   - Nu destul.
   O întoarse pe spate şi o acoperi cu trupul lui.
   - Te vreau fierbinte, Caroline. Atât de fierbinte, încât trupul să-ţi sclipească de transpiraţie.
   Apoi îi acoperi gura cu a lui, într-un sărut care făgăduia că avea să-şi îndeplinească dorinţa.
   Continuă tandrul asalt asupra gurii ei, până când Caroline nu mai putu lega nici măcar un gând cu şir. Se lăsa devorată de valurile senzuale ale voluptăţii, şi-şi auzi propriul geamăt de protest când Bradford se desprinse de ea.
   Ridicându-se repede, Bradford îşi scoase şi restul de haine, iar Caroline îşi spuse că era cel mai frumos bărbat în viaţă. Era atât de neinhibat, se purta aşa de firesc, încât Caroline nu se simţi nici pe departe atât de jenată pe cât se aşteptase. Desigur, nu se putea îndura să-l privească acolo, oprindu-se doar deasupra şoldurilor suple şi a coapselor musculoase.
   - Iubito, uită-te la mine, îi ceru el.
   Caroline vru să-i răspundă că se uita, dar înţelesese ce voia să spună. Nu zise nimic, însă coborî încet privirea, urmărindu-i dunga de păr cârlionţat care-i acoperea pieptul masiv, îngustându-se peste abdomenul plat, şi tot mai jos, până ajunse să-i privească dovada dură a dorinţei. Se înfricoşă din nou, spunându-şi că nu-şi puteau consuma în fapt căsnicia, ceea ce era cu atât mai bine, de vreme ce erau aşa de nepotriviţi unul pentru altul...
   Bradford îi văzu panica în ochi şi oftă. Se aşeză repede lângă ea şi o cuprinse în braţe. Caroline îi dorea căldura. Acum îi simţea erecţia lângă trupul ei, simţea tăria fierbinte prin cămaşă, şi încercă zadarnic să se îndepărteze puţin. Bradford n-o lăsa să se mişte, şoptindu-i vorbe dulci ca s-o liniştească, în timp ce începea să-i scoată încet cămaşa de noapte.
   Caroline ştia că şi aceasta era o altă cerinţă necesară, probabil, dar încercă totuşi să-i oprească mâinile. Materialul subţire se sfâşie şi, în câteva secunde, rămase dezgolită.
   - Charity mi-a dăruit cămaşa asta, se tângui ea. Dacă află că ai distrus-o...
   Bradford se lăsă din nou asupra ei, făcând-o să exclame şocată de intimitatea atingerii între trupurile lor. Nu era greu, iar Caroline îşi dădu seama că se rezema în coate ca să n-o strivească.
   - N-o să-i spunem, iubito, şopti el.
   Vocea-i suna ca o mângâiere blândă, o atingere liniştitoare care alunga spaima. Ştia că nu era pregătită şi se străduia să se controleze. O sărută din nou, intens, fără nicio reţinere. Caroline scoase un oftat de voluptate, iar fierbinţeala din abdomen începu să i se răspândească prin tot trupul, dându-i senzaţia că prin sângele ei curgea arşiţa soarelui.
   Bradford îi sâcâia sânii, încercuindu-i iar şi iar fiecare sfârc, până când Caroline începu să se arcuiască sub el. Când în sfârşit începu să sugă, o auzi gemând de satisfacţie şi nelinişte crescândă. Mâna lui îi mângâia şoldul, şi cu cât se apropia mai mult de locul dintre coapse, cu atât trupul ei devenea mai fierbinte. Nu mai putea să respire, şi-şi mişca şoldurile cu nerăbdare. Când în sfârşit Bradford începu să-i mângâie fierbinţeala umedă, Caroline gemu de plăcere.
   Era mai mult decât pregătită. Petalele gingaşe, umede şi mătăsoase, mişcările erotice ale şoldurilor ei, aproape că-l făcură să-şi piardă controlul. O pătrunse încet cu degetele, simţi rezistenţa strâmtă şi fierbinte, o auzi gemându-i numele, şi ştiu că nu mai putea să aştepte.
   Ridică privirea în ochii ei, în timp ce i se potrivea între coapse.
   - N-o să te doară, şopti el. Nu pot să mai aştept.
    Glasul îi era înăsprit de dorinţă.
   O prinse de şolduri, ţinând-o nemişcată sub el, şi se aplecă s-o sărute.
   - Ţine-te de mine, iubito, îi murmură.
   Apoi îi acoperi gura cu a lui. O pătrunse cu putere, în acelaşi timp în care limba lui îi invada gura cu tot atâta forţă.
   Caroline se arcui sub el, ţipând, apoi încercă să se retragă. Zadarnic însă, căci soţul ei n-o lăsa să se mişte. O ţinea imobilizată cu greutatea lui. Usturimea trecu imediat, dar apăsarea chinuitoare continuă. Caroline îşi desprinse gura de a lui Bradford, căutând să-l respingă.
   - Nu, Caroline, nu te mişca, nu încă... Aşteaptă să...
   Se întrerupse, sărutând-o din nou, în timp ce-i cuprindea cu palmele obrajii umezi de lacrimi. Caroline îl simţi tremurând şi-şi spuse că, la urma urmei, durerea nu era chiar atât de insuportabilă.
   Apoi Bradford începu să se mişte, la început încet şi cu răbdare, iar durerea se înteţi din nou.
   Nu se lăsă înduplecat şi continuă asaltul drăgăstos asupra buzelor ei, până o lăsă fără respiraţie. Caroline uită curând de durere, învăluită în voluptatea care-i cotropea membrele. Îl simţi punându-i picioarele împrejurul şoldurilor lui, după care îşi desprinse gura de a ei şi o privi. Caroline îi atinse bărbia cu degetele, îi urmări cu vârful unuia conturul ferm al buzelor.
   Bradford întoarse capul, luându-i degetul în gură şi mângâindu-l cu limba. Sub el, Caroline se arcui, îl apucă de obraji şi-l trase spre ea. Fu ultimul lucru pe care-l mai ţinu minute.
   Bradford îşi pierdu complet controlul, lăsând pasiunea să se scurgă fluidă între ei. Pe Caroline o cuprinse o plăcere primitivă, absorbind-o în soare. Se agăță de Bradford, desfătându-se cu căldura lui.
   Respiraţia lui era întretăiată. Nu mai făcea dragoste blând, ci cu mişcări energice, care făceau deliciul să sporească. Iar când Caroline se încordă sub el şi-i rosti numele într-o şoaptă speriată, ştiu că era gata să-şi afle eliberarea de dulcea tortură pe care o împărtăşeau.
   Se arcui sub el cu atâta forţă, cu o asemenea intensitate, încât Bradford se dezlănţui şi el, simţind vibraţiile până-n adâncul sufletului. Se gândi s-o aline, să-i spună că totul era în regulă, dar tremurul era atât de copleşitor încât nu putu decât s-o strângă la piept.
   Avu nevoie de câteva minute ca să-şi încetinească bătăile inimii şi să-şi calmeze respiraţia sacadată. Era atât de mulţumit, incredibil de satisfăcut. Încă în ea, se săltă în coate, privind-o.
   Caroline era uluită de ceea ce i se întâmplase, iar Bradford zâmbi la vederea sfielii din expresia ei. O sărută prelung, zâmbind, amintindu-şi ce pisică sălbatică fusese cu doar câteva momente înainte, în braţele lui.
   - Bradford, mă striveşti, şopti Caroline.
   Oftând, Bradford se întoarse fără tragere de inimă pe o parte.
   Despărţirea nu dură mult, căci imediat o luă pe Caroline în braţe, cuprinzând-o la piept. Îi înlătură tandru o șuviță umedă de păr de pe frunte.
   - Te-a durut, iubire?
   Caroline îşi frecă nasul de gâtul lui, dar dădu din cap ca răspuns la întrebare. Bradford încercă s-o îndepărteze atâta cât s-o privească în ochi.
   - La început, recunoscu ea. Pe urmă, nu m-a mai durut deloc.
   Zâmbi cu mulţumire, oftând.
  - Vrei s-o facem foarte des? îl întrebă, cu inocenţă prefăcută.
   Îi simţi pieptul trepidând înainte de a-i auzi râsul. Apoi, dintr-o dată, se pomeni prinsă iar sub el, privindu-i ochii căprui cu firişoare aurii.
   - Foarte des, mârâi el.
   Caroline zâmbi, imens de mulţumită. Cu ochii mari de uimire, căci îi simţise duritatea lângă ea, îl întrebă:
   - Bradford? Putem?
   - Categoric.
   - O să mă doară din nou?
   - Probabil, răspunse Bradford.
   Se ridică puţin, privindu-i lung faţa, apoi o întrebă:
   - Te deranjează?
   - Probabil, i-o întoarse Caroline.
   Apoi îi trase capul spre ea şi-l sărută până uită de orice grijă. În curând, uitară de toate lucrurile probabile.

CAPITOLUL 11

   Bradford făcuse aranjamente de călătorie pentru o lună de miere potrivită, dar nici el şi nici noua lui soţie nu ieşiră pe uşă, în timpul acelor zile şi nopţi de extaz.
   Caroline se adaptă repede la noua ei viaţă şi preluă destul de uşor responsabilităţile casei.
   Henderson, omul lui Bradford, şi doamna Lindenbowe, menajera, o ajutau să se orienteze. Îi păru rău când fură nevoiţi să se întoarcă la Londra. Erau invitaţi la nunta lui Charity, un prilej de bucurie, dar Caroline nu voia ca luna ei de miere cu Bradford să se sfârşească. I-o şi spuse, iar el râse, strângând-o alături în trăsura comodă care-i ducea spre oraş.
   - Şi la Londra se poate face dragoste, iubito. Doamne, cred c-am făcut o desfrânată din tine.
   - Şi-ţi pare rău? întrebă Caroline, zâmbind.
   Drept răspuns, Bradford o luă pe genunchi şi-i arătă cât de rău îi părea.
   Caroline nu văzuse niciodată casa din oraş a lui Bradford şi o găsi foarte confortabilă. Era mare şi masculină, plină de mobilă masivă din piele, de modă veche, care indica un teritoriu masculin.
   - Hai să stăm aici în seara asta, propuse ea.
   - O sugestie notabilă, replică Bradford, cu un zâmbet. Dar cred că familia ta ne aşteaptă. Le spui tu ce ne-a reţinut, sau le spun eu?
   Imediat, Caroline roşi.
   - Un gentleman n-ar vorbi despre asemenea lucruri. Cred că ar fi mai bine să ne îmbrăcăm.
   Încercă să pornească spre garderobă, dar Bradford o ţinea strâns.
   - Încă nu, Caroline. Cred c-ar trebui să mai discutăm o dată toate regulile.
   Soţia lui îşi dădu ochii peste cap, cu un oftat exasperat.
   - Le ştiu pe dinafară, Bradford. Nu trebuie să plec de lângă tine în timpul balului, nici să mă ascund pe undeva cu Charity, iar dacă se întâmplă ceva şi trebuie să pleci tu, nu mă dezlipesc de Milford până nu te întorci.
   Bradford dădu din cap, cu o expresie serioasă. Caroline îl mângâie pe frunte.
   - Te rog, Bradford, nu-ţi mai face atâtea griji. Detectivii pe care i-ai angajat n-au găsit niciun indiciu. Şi-n plus, ţi-am spus că, probabil, era vreo femeie răzbunătoare care te dorea pentru sine şi-a vrut să mă sperie.
   Fu rândul lui Bradford să-şi arate exasperarea.
   - Va să zică, această presupusă lady te-a împins pe scară, a slăbit roata trăsurii mele, şi pe urmă ţi-a trimis scrisoarea aia? Asta vrei să sugerezi?
   - N-am spus „lady”, Bradford, am spus „femeie”. Există o mare deosebire, iar pentru mine are sens. Ar fi putut să angajeze pe cineva ca să-ţi strice trăsura.

................................