Dorință rebelă, Julie Garwood

 .....................................................

4.

                  Bradford își păstră gândurile pentru sine. Soţia lui era atât de neştiutoare, şi nu voia s-o alarmeze cu informaţiile pe care le obţinuse. Până se închidea capcana şi aveau toate dovezile, n-avea s-o scape din vedere.

   În timp ce se îmbrăca, rămase tăcut. Caroline îi tot intra în drum, iar când se întrerupse ca să-i spună că dormitorul ei era alături, şi se putea îmbrăca foarte uşor şi acolo, soţia lui îi răspunse în termeni fără niciun echivoc că nu-i plăcea ideea dormitoarelor separate.
   - N-am să-i permit lui Henderson să mă ajute la îmbrăcat, în timp ce tu alergi de colo-colo fără haine pe tine! mârâi Bradford.
   Caroline se opri în faţa oglinzii ovale, pieptănându-se, neimpresionată de cuvintele lui.
   - Ei?
   - Nu mai eşti un băietan, Bradford. Acum poţi să te îmbraci şi singur. Eu o fac de ani de zile.
   - Da, iar camerista ta bombăne din cauza asta.
   - Mary Margaret are destule treburi şi fără să se ţină de capul meu.
   Bradford renunţă s-o mai contrazică şi coborî la parter s-o aştepte. Aproape refuzase invitaţia la Clavenhurst, reşedinţa Marchizului de Aimsmond, din cauza dificultăţilor de a o proteja pe Caroline în mijlocul unei mulţimi atât de numeroase. Dar nu putea să refuze, desigur, căci marchizul era unchiul Carolinei şi ar fi fost jignit dacă nepoata lui nu venea.
   Balul avea două scopuri. Era o sărbătorire în vederea căsătoriei dintre Charity şi Paul, care urma să aibă loc peste două zile, şi o petrecere dată în cinstea Ducelui şi a Ducesei de Bradford - prima la care cei doi aveau să participe în calitate de soţ şi soţie.
   Contele de Braxton aştepta în antreul casei marchizului şi o îmbrăţişă pe Caroline încă înainte de a-şi fi putut scoate capa.
   - Mi-a fost dor de tine, fiica mea.
   O trase deoparte şi o întrebă, destul de tare pentru ca Bradford să audă:
   - Eşti fericită, Caroline? Are grijă de tine?
   Caroline zâmbi.
   - Sunt foarte fericită, tată.
   După care îi atraseră atenţia Charity şi Paul, apoi unchiul Franklin şi soţia lui, care intrară şi ei în conversaţie.
   Ducele şi Ducesa de Bradford îşi făcură o intrare grandioasă în sala de bal şi imediat se îndreptară spre gazdă. Unchiul Milo stătea aşezat lângă intrare, iar Caroline observă că era deja obosit. Dădu să se ridice, dar tânăra ducesă clătină din cap şi în schimb se aşeză ea alături.
   Bradford o lăsă cu unchiul ei, după ce se asigură că n-avea să plece de-acolo, şi i se alătură lui Milford, aflat în cealaltă parte a sălii.
   - Regele divorţează şi se mută în Franţa săptămâna viitoare, îl anunţă prietenul lui.
   Bradford dădu din cap, continuând să-şi privească soţia.
   - N-o să dispară nicăieri, Brad. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, vino-ţi în fire!
   Milford începu să chicotească şi-i dădu lui Bradford o palmă pe spate, smulgându-l din gânduri.
   - Nu poartă bijuterii.
   Cuvintele lui îl nedumeriră pe Milford, care se întoarse s-o privească pe Caroline, apoi reveni iar spre prietenul său.
   - Are inelul tău, remarcă el.
   - Nu vrea să şi-l scoată niciodată.
   Aroganţa lui Bradford îl făcu să zâmbească.
   - Bradford, de ce discutăm despre bijuterii? se interesă el.
   Ridicând din umeri, Bradford îl privi în sfârşit.
   - N-ai aflat nimic în legătură cu problema mea?
   - E problema noastră şi, da, am aflat ceva ce cred că e semnificativ.
   Bradford dădu scurt din cap.
   - Discutăm mai târziu, după cină.
   După ce unchiul ei se retrase la etaj să se culce, Caroline se întoarse să-l caute pe Bradford, dar o opriră Rachel Tillman şi logodnicul ei, Nigel Crestwall.
   Cu o agresivitate neobişnuită Rachel o apucă de braţ, dureros de strâns.
   - Cred că eşti foarte satisfăcută, se răsti ea.
   Caroline fu atât de surprinsă, încât nu putu decât s-o privească uimită.
   - Ia uite cum face pe nevinovata! îi spuse Rachel lui Nigel, într-un mârâit dispreţuitor.
   - Rachel, ce tot vorbeşti? întrebă Caroline smucindu-şi brațul, în timp ce se uita în jur după soţul ei.
   Rachel îi interpretă greşit privirea şi spuse:
   - A, nicio grijă. N-am să-ţi stric petrecerea. A fost o mare cinste pentru mine să fiu invitată. Voiam doar să ştii că pe mine nu mă duci de nas. Ai stricat totul - totul!
   O înhăţă iar de braţ, înfigându-şi unghiile în carnea ei.
   - Şi ai să plăteşti pentru asta, căţea! Stai numai şi-ai să vezi!
   - Încă n-am bătut niciodată o femeie, nu-i aşa, Milford? remarcă blajin Bradford din spatele ei. Dar dacă nu-ţi iei imediat mâna de pe braţul soţiei mele, domnişoară Tillman, cred că s-ar putea să fii prima.
   Rachel îşi smulse mâna ca arsă, îl privi încruntată pe Nigel, ca şi cum el ar fi fost de vină că Bradford se putuse apropia pe neobservate, apoi se întoarse şi intră în sala de bal. Nigel fu nevoit să alerge ca să ţină pasul cu ea.
   Caroline îi privi cum se îndepărtau, cu furie crescândă. Văzându-i schimbarea de expresie, Milford începu să-i maseze braţul îndurerat.
   - Ştii, e mai bine să reacţionezi în timpul confruntării, nu după, îi spuse el zâmbind.
   - Întotdeauna reacţionez încet, îi spuse Caroline soţului ei. Bradford, Rachel mă urăşte! A spus că numai eu sunt de vină.
   - Pentru ce anume? se interesă Milford.
   Caroline ridică din umeri. Observă că o priveau câteva persoane şi-şi schimbă expresia.
   - N-am idee.
   - Mergem acasă. Milford, vezi de ea până chem eu caleaşca.
   - Ba nu mergem nicăieri, se opuse Caroline. N-am să fug eu de-alde Rachel Tillman. Şi am promis să mă întâlnesc cu...
   - N-ai să te întâlneşti cu nimeni.
   Glasul lui Bradford devenise mai aspru, iar Caroline se îndreptă de spate, revoltată.
   - Nici măcar n-ai dansat cu mine!
   - Aşa e, Brad, confirmă Milford, continuând să zâmbească.
   - Perfect! Atunci vom dansa, şi pe urmă plecăm.
   Caroline zâmbi, dându-şi seama că tocmai înregistrase o mică victorie.
   - Îţi mulţumesc, bărbate, spuse ea, încercând să nu se umfle în pene.
   - Un singur dans, insistă Bradford, în timp ce păşeau în sala de bal.
   - Da, Bradford.
   Supunerea ei umilă nu-l amăgi niciun moment. Abia se terminase dansul, când lângă ei se ivi Milford, solicitându-l el pe următorul. Fără tragere de inimă, Bradford acceptă. Deveni mai bine dispus, când văzu că Rachel şi Nigel plecau. N-avea chef de alte confruntări - nu în acea seară. Nici a doua zi nu era târziu. Atunci, urma să aibă o scurtă discuţie cu scorpia aia, ca să afle nişte răspunsuri.
   Observă că Terrence St. James se tot învârtea pe lângă Caroline, împreună cu alt ţap tânăr, pe nume Stanton. Îşi ţinu cumpătul, adăugându-l pe lista lui tot mai lungă de papiţoi cărora trebuia să le spună vreo două.
   - Iar te încrunţi, Brad. Tot la Rachel te gândeşti?
   Bradford clătină din cap.
   - Mă uit doar la armăsarii ăia care poftesc la nevastă-mea, remarcă el aparent plictisit, deşi în ochi i se citea iritarea. Am să vorbesc cu câţiva dintre ei, până să plecăm de-aici.
   - Atunci ar trebui să vorbeşti cu toţi bărbaţii care-au venit, comentă Milford. Ia uite, Caroline merge pe ring cu tatăl ei. O sa fie în siguranţă câteva minute. Acum ar fi momentul pentru ce-aveam de discutat, nu crezi?
   Bradford dădu din cap şi-l urmă pe Milford afară din sală.
   Încetini pasul doar atât cât să-l bage pe Stanton în sperieţi cu o privire, apoi merse mai departe. Ajunseră în cabinetul marchizului şi închiseră uşa.
   Caroline tocmai terminase dansul cu tatăl el, când apăru lunganul deşirat de Terrence St. James, solicitându-i câteva minute.
   - Voiam doar să-ţi cer permisiunea de a ne întâlni, cât timp eşti aici, la Londra, spuse el. Acum, că eşti măritată... o mică diversiune...
    Ridică din umeri, lăsând restul frazei în aer.
   Carolinei nu-i venea să creadă ce tupeu avea.
   - De data asta n-am să mai trec peste insultele dumitale, spuse ea, cu o voce la fel de îngheţată ca expresia din ochi, trecând pe lângă el cu un fior de silă.
   - Dar n-ai înţeles... şopti pe urmele ei Terrence.
   Caroline se prefăcu că nu-l auzea. O căută câtva timp pe Charity, până când Paul îi sugeră că putea fi în bibliotecă. Nu-şi dădu seama că Terrence se ţinuse după ea, până când deschise uşa bibliotecii.
   Camera era goală, iar Caroline tocmai voia să se întoarcă iar, când Terrence o împinse înăuntru şi închise uşa în urma lui.
   - Lasă-mă să trec! îi ceru Caroline.
   Era destul de furioasă ca să-l doboare în genunchi şi se revoltă şi mai tare când St. James clătină din cap.
   - Sunt foarte bogat, începu el. Ţi-aş putea da...
   Caroline ajunsese la capătul răbdării. Îl dădu la o parte cu forţa, pornind spre uşă, când St. James continuă, pe un ton acru.
   - De fapt, n-am niciun ban, remarcă el tăindu-i calea. Cineva îmi plăteşte o sumă considerabilă ca să te pun într-o poziţie compromiţătoare. Soţul tău e un om foarte gelos draga mea.
   - Este într-adevăr, răspunse Caroline retrăgându-se spre birou - şi luând un policandru pentru a-l folosi ca pe o armă. Destul de gelos ca să te omoare.
   - Niciodată cu atâta lume de faţă, replică Terrence.
   - De ce? întrebă ea. De ce faci asta?
   - Pentru bani, desigur, răspunse St. James, ridicând nepăsător din umeri. Rachel mă va plăti mâine. Zău că-i foarte supărată pe tine, draga mea...
   Caroline ajunse la birou şi se întoarse, dar nu destul de repede.
   Terrence St. James sări asupra ei, răsucind-o în loc, cu braţele imobilizate pe lângă trup. O ţinea strâns ca într-o menghină de oţel.
   - Nu-mi displace deloc să te sărut. Eşti de-a dreptul delicioasă. Va merita un pumn, doi, de la nervosul de bărbatu-tău.
   Rămase rigidă în braţele lui. Nu se mai zbătea, aşteptând doar ocazia. Terrence îşi ţinea picioarele destul de depărtate pentru ceea ce avea ea de gând şi, la primul moment de neatenţie, avea să facă aşa cum o învăţase Caimen ca să scoată un bărbat din luptă.
   - Soţul meu va crede ce-i spun eu.
   Terrence îşi schimbă poziţia, iar Caroline îşi lua avânt. În aceeaşi clipă, le ajunseră la urechi vocile. Caroline deschise gura să ţipe, dar Terrence i-o acoperi cu a lui, amuţind-o.
   Uşa se deschise chiar când Caroline voia să ridice genunchiul. Nu apucă. Mânia lui Bradford fu mai iute ca fulgerul. Terrence St. James fu smuls de lângă Caroline şi aruncat peste birou cu o viteză ameţitoare. Caroline se dădu la o parte tocmai când picioarele lui Terrence zburau pe lângă faţa ei.
   Nu văzu chipul lui Bradford, care stătea întors cu spatele spre ea, privindu-l pe St. James cum încerca să se ridice pe picioare. Caroline se întoarse spre uşă, unde se afla Milford, ca să nu mai intre şi altcineva.
   În sfârşit, St. James se ridică, numai pentru a fi doborât iar, cu o lovitură puternică în plexul solar.
   Caroline se repezi lângă Bradford şi-i văzu în fine expresia. O străbătu un fior de teamă. Bradford o privea cu un amestec de indignare, dezgust şi dispreţ.
   - Ce-ţi închipui? şopti ea.
   - Tu să taci!
   Răspunsul lui răstit o copleşi atât de tare, încât începu să plângă. Dumnezeule mare, chiar credea că se bucurase de avansurile acelui individ scârbos? Clătină din cap, refuzând să creadă că putea avea o asemenea părere despre ea.
   St. James se dovedi la fel de prost, pe cât era de lacom. Se adună din nou pe picioare. Bradford îl luă de grumaz şi, cu o mână, îl trânti peste etajeră. Terrence arăta ca o păpuşă spânzurată, zbătându-se în strânsoarea lui Bradford, pe când chipul i se acoperea de pete roşii. Caroline încercă să dea la o parte mâna soţului ei, dar zadarnic. Se întoarse spre Milford, cerându-i să intervină:
   - Nu-l lăsa să-l omoare.
   Drept răspuns, Milford ridică din umeri nepăsător. Caroline îşi șterse lacrimile şi se răsuci iar către soţul ei:
   - Bradford, dacă-l omori, au să te spânzure. Şi încă nu ţi-a spus ce făcea.
   - Ştiu al naibii de bine ce făceaţi amândoi! se răsti Bradford.
   În sfârşit, Milford interveni şi el.
   - Nu merită osteneala, Brad. Aruncă-l afară, o dată cu gunoiul.
   - Şi ce făceam? întrebă Caroline. Spune-mi, Bradford. Zi ce credeai.
   Încet, expresia lui Bradford se schimbă, până păru aproape plictisit. Îi dădu drumul captivului, privindu-l cum se prăbuşea pe covor.
   - Brad, ascult-o pe nevastă-ta. Caroline, explică-ne ce s-a întâmplat aici, îi ceru Milford, încercând să joace rol de mediator.
   - Ba n-am să explic nimic! declară Caroline, cu o voce plată, lipsită de orice emoţie, numai în încleştarea mâinilor i se observă furia. Aţi văzut cu ochii voştri ce s-a întâmplat, trageţi singuri concluziile. Numai că soţul meu crede că ştie deja - nu-i aşa, Bradford?
   Porni spre uşă, dar Bradford o opri, prinzând-o uşor de braţ.
   - Cred că n-ai nicio vină, spuse el în sfârşit, deşi glasul continua să-i fie repezit şi îngrozitor de rece. Stai aici până suntem gata de plecare. Milford, adu trăsura.
   - Ba ad-o tu, i-o întoarse Milford, care nici nu se gândea să-l lase pe Bradford cu St. James.
   Bradford bombăni un comentariu foarte explicit şi ieşi din încăpere. Apropiindu-se de Terrence, Milford îl împinse cu piciorul.
   - Te sfătuiesc să te târăşti afară de-aici până nu se întoarce Bradford.
   Caroline stătea în mijlocul camerei, cu privirea în jos, iar St. James o ocoli pe departe ca să ajungă la uşă. După ce-l privi ieşind, Milford se apropie de Caroline. Îi puse o mână pe umăr, ca s-o mângâie, şi se încruntă când o văzu smucindu-se.
   - Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat, o imploră el, pe un ton liniştitor.
   Caroline clătină din cap.
   - I-ai da raportul imediat lui Bradford.
   - Şi ar fi chiar atât de rău?
   Tremurând, Caroline îşi încleştă mâinile, într-o încercare de a şi le calma.
   - Acum aş dori să plec acasă.
    Se retrase cu încă un pas, când Milford încercă din nou s-o atingă.
   - Bradford va reveni într-un minut, spuse el. Caroline, ai auzit că te consideră nevinovată. Numai pe St. James e furios.
   Caroline clătină din cap.
   - La început, nu, îl contrazise ea. A crezut tot ce putea fi mai rău...
   - Când o să se calmeze...
   - Nu vreau să mă duc acasă cu Bradford, îl întrerupse Caroline.
   - Cu atât mai rău, se auzi glasul soţului ei, din uşă.
   Refuză să-l privească. Îl simţi punându-i capa pe umeri şi trăgând-o lângă el.
   În drum spre casă, nu schimbară o vorbă. Caroline profită de ocazie ca să se calmeze. Simţea privirea fioroasă a lui Bradford, dar refuza să se uite la el.
   Când ajunseră acasă, nu mai voia decât să se încuie în dormitorul ei şi să plângă. Se simţea ca un animal rănit în căutarea unui refugiu.
   Bradford o văzu pornind pe scară şi-i ceru să-l urmeze în bibliotecă pentru a discuta cele întâmplate. Caroline îşi văzu de drum. Ajunsese la uşa dormitorului, când Bradford o răsuci cu faţa spre el.
   - N-ai auzit ce-am spus? În bibliotecă!
   - Nu!
   Întorcându-se, Caroline intră în dormitor şi trânti uşa în nasul soţului ei. Evident, uşa se dădu de perete imediat, iar Bradford intră valvârtej şi o urmă pe Caroline spre pat. Soţia lui se aşeză pe marginea acestuia, cu mâinile împreunate în poală.
   Oprindu-se în faţa ei, cu picioarele depărtate, Bradford îşi propti mâinile-n şolduri. Văzându-i expresia, Caroline nu-şi mai stăpâni nici ea mânia.
   - După seara asta, cred că n-am să-ţi mai vorbesc niciodată.
   Vehemenţa din tonul ei îl înfurie şi mai tare.
   - Ai să-mi explici ce-ai căutat cu St. James în bibliotecă şi de-ar fi s-o scot de la tine cu bătaia!
   - Nici n-ai să te atingi de mine.
   Calmul cuvintelor ei îl surprinse pe Bradford, lăsându-l cam descumpănit.
   - Şi de unde ştii? o întrebă, mai încet.
   - N-ai nevoie să-ţi foloseşti pumnii, când privirile şi gândurile tale îmi pot face atâta rău. Şi n-ai lovi niciodată o femeie: nu-ţi stă în fire.
   În sinea lui, Bradford recunoscu că avea dreptate. Cu ameninţări goale nu rezolva nimic. Se hotărî să discute calm şi raţional.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat.
   - Dacă-mi răspunzi la o întrebare, am să-ţi spun totul, replică ea. Ştiu deja adevărul, dar vreau să te aud cum recunoşti.
   Se ridică în faţa soţului ei.
   - În prima clipă când m-ai văzut cu St. James, ai crezut că te trădasem, nu-i aşa?
   - Ştiu că n-ai participat la...
   - Nu asta te-am întrebat, îl întrerupse Caroline. Răspunde-mi acum. Sincer, Bradford!
   Bradford se încruntă, apoi ridică din umeri.
   - Era o concluzie firească şi, da, o secundă sau două, am crezut într-adevăr că mă trădaseși. Spuseseşi înainte că voiai să te întâlneşti cu cineva. Totuşi mi-am dat seama că am exagerat, şi că n-ai nicio vină.
   Cu umerii înmuindu-i-se, Caroline clătină din cap.
   - Voiam să vorbesc ceva cu Charity, replică ea. Cu ea voiam să mă întâlnesc. Paul mi-a spus că s-ar putea să fie în bibliotecă, iar Terrence St. James s-a luat după mine. Rachel o să-i dea bani pentru că m-a pus într-o poziţie compromiţătoare. Înţelegi, toată lumea ştie cât eşti de gelos - toată lumea, numai proasta de nevastă-ta nu! Iar St. James avea nevoie de bani. Chiar m-am lăudat în faţa lui c-ai să mă crezi pe mine, nu ceea ce-o să vezi. M-am înşelat amarnic... încheie ea în şoaptă, cu un suspin.
   - N-o întoarce acum, se răsti Bradford. Mi-ai dat cuvântul tău c-ai să rămâi lângă mine. Cum m-am întors cu spatele, cum ai nimerit în...
   - O căutam pe Charity! insistă Caroline. Am făcut şi eu o greşeală.
   - Aici ai dreptate.
   - Greşeala mea a fost că m-am măritat cu tine. Şi că ţi-am acordat încredere, din toată inima. Greşeala mea a fost că m-am îndrăgostit. Dar iubirea şi ura sunt surori, şi-n clipa asta cred că aproape te urăsc. Şi numai tu eşti de vină! strigă ea. Încet, încet, îmi sugrumi toată dragostea.
   Îi întoarse spatele şi începu să se dezbrace, încercând să nu se mai gândească la el. Când rămase doar în cămaşă, vru să-l ocolească pentru a-şi lua capotul din dormitorul lui, dar Bradford îi tăie calea.
   - De ce te încrunţi, Bradford? Ar trebui să te umfli în pene, comentă ea, pe un ton îngheţat. De când ne-am cunoscut, tot aştepţi să te înşel. Eşti aşa de sigur că-s la fel ca femeile celelalte din trecutul tău, şi tocmai ţi-am dovedit că ai dreptate. Nu-s cu nimic mai brează decât o curtezană, nu-i aşa?
   - Ce tot vorbeşti?
   - Crezi că eşti dator să mă aperi de mine însămi, nu? Noi, bietele femei, suntem atât de slabe, şi sigur că nici una dintre noi nu are morală. Nu putem să nu sărim în pat cu primul bărbat care ne iese-n cale, aşa-i? Spune-mi un lucru, Bradford: cum am reuşit să rămân virgină până la nuntă?
   - La naiba, n-are niciun sens ce spui!
   Nu voise să ţipe, dar Caroline se apropiase prea mult de adevăr ca să-şi mai păstreze calmul.
   - Anglia e o ţară îngrozitoare, şopti ea. În toţi anii câţi am trăit la Boston, numai o dată am avut de-a face cu asemenea ticăloşi! Erau trei oameni beţi, şi m-am nimerit într-o parte a oraşului unde n-aveam ce să caut. Pe când aici, pe oriunde aş lua-o, mă pomenesc atacată, şi ameninţată, şi... Doamne Sfinte, nu numai de străini! Propriul meu soţ mă atacă şi el, cu gândurile lui oribile! Vreau să mă întorc acasă. Vreau să mă duc înapoi, la Boston...
   Şi începu să plângă.
   - Caroline nu ţi-am ascuns niciodată faptul că sunt iute la mânie...
   - Degeaba strigi la un surd, sau îi porunceşti unui orb să vadă. În seara asta mi-am dat seama că ai nişte prejudecăţi atât de adânc înrădăcinate, încât nimic n-o să ţi le schimbe. Nu eşti capabil să ai încredere-n mine. N-ar fi trebuit să te iau de bărbat nici în ruptul capului.
   - N-ai avut de ales, remarcă el.
   Cuvintele ei mustrătoare începeau să-l înfurie din nou. Cum îndrăznea să-i vorbească astfel? O privi cum se culcă în pat, acoperindu-se cu plapuma.
   - Fii bun şi pleacă din dormitorul meu, îi ceru Caroline.
   Tremura, de frig şi de nervi, şi nu voia decât să fie lăsată singură.
   - Ai înţeles pe dos, nevastă. Dumnezeule mereu le pricepi pe toate pe dos! mormăi Bradford. N-ai niciun motiv să te înfurii pe mine. Eu sunt cel care te-a găsit cu nemernicul ăla, în bibliotecă. După ce mi-ai promis că n-ai să te duci nicăieri singură. Eşti prea încrezătoare, Caroline, de asta nimereşti mereu în situaţii complicate.
   - N-am înțeles nimic pe dos, răspunse ea, încruntată. Dimpotrivă, în sfârşit înţeleg bine! Tu eşti cel care mi-a explicat că trebuie să avem dormitoare separate. Iar ăsta e dormitorul meu, aşa că te rog să ieşi afară. Nu vreau să te culci lângă mine.
   Simţea cum ochii îi ardeau de lacrimi, şi adăugă cu o voce sfidătoare:
   - N-am să-ţi permit!
   - Să-mi permiţi? N-ai să-mi permiţi?!?
   Răcnetul lui o făcu să amuţească.
    - Nimeni n-a mai îndrăznit vreodată să-mi vorbească aşa! Nimeni! Înţelege, Caroline, eu sunt cel care permite sau nu permite în căsnicia asta. Nu tu.
   Şi veni spre pat, scoţându-şi din mers cămaşa. Caroline se întoarse pe burtă. Simţi plapuma dată la o parte şi auzi patul scârţâind sub greutatea lui Bradford. Apoi cămaşa îi fu coborâtă de pe umeri şi peste şolduri, pentru a fi în cele din urmă scoasă.
   Aştepta, ţinându-şi respiraţia, până când simţi buzele lui Bradford pe ceafă.
   - Nu vreau să mă atingi, şopti ea, cu faţa în pernă.
   - A, păi nu aşa merge, nevastă. Ce vrei şi nu vrei tu n-are nicio importanţă, se auzi glasul lui Bradford, aspru şi neîndurător.
   Caroline se răsuci cu atâta forţă, încât îl împinse într-o parte. Ajunse cu faţa la un deget distanţă de a lui. Se priviră în tăcere câteva clipe, simţind cum plutea între ei furia. Apoi Caroline făcu un efort să-i spună cât mai calm:
   - Poate că pentru Ducele de Bradford dorinţele mele nu sunt importante, dar în acest pat conjugal puterea şi banii tăi nu înseamnă nimic. În patul ăsta, eşti soţul meu. Publicul îl poate slugări pe Ducele de Bradford, dar eu n-am să-i fiu niciodată o slugă soţului meu. Niciodată! Învaţă să separi titlul de om, căci jur că e singura cale ca mariajul ăsta să aibă cea mai mică şansă!
   În expresia lui se citi nedumerirea, iar Carolinei îi veni să urle pentru a-l face să înţeleagă.
   - Lasă gelozia şi furia la uşă, împreună cu aroganţa, şi vino la mine ca Jered Marcus Bradford.
   Ultimele cuvinte le rostise în şoaptă, după care se întoarse iar pe burtă, fără să-l mai bage în seamă. Ştia că n-o înţelegea, şi o durea inima. Apoi îi simţi schimbarea, ştiu că furia îi trecuse, şi încerca s-o seducă tandru. Se gândi să se opună, după care recunoscu faptul că Bradford n-o forţa să reacţioneze.
   Gura lui îi depunea sărutări fierbinţi pe spate, în timp ce degetele îşi ţeseau vraja, făcând-o să tremure de dorinţă.
   - Spune-mi cât de mult doreşti asta, îi ceru el, cu glasul răguşit, tremurător. Voia s-o audă spunându-i că-l dorea la fel de mult cum o dorea şi el pe ea.
   - Te doresc pe tine, Jered, şopti Caroline. Acum, te rog...
   - Şi eu te doresc pe tine, Caroline, mârâi el.
   Mâinile lui o apucară de şolduri, şi o penetră dintr-o mişcare puternică. Glasul lui o chemă, o atrăgea prin ceaţa voluptăţii devoratoare, iar când îl strigă şi ea pe nume, o urmă în arşiţa soarelui, găsindu-şi propria împlinire arzătoare.
   Rămase cu capul rezemat peste al ei, mângâindu-i blând obrazul.
   Îi simţi lacrimile cu vârfurile degetelor şi-i şopti:
   - Nu plânge, fetiţo... Nu plânge.
   - Mereu mă faci să te doresc şopti Caroline, ca şi cum ar fi mărturisit un păcat de moarte.
   Nu-i răspunse imediat. Trase plapuma peste amândoi şi o cuprinse în braţe cu atâta tandreţe, încât Caroline începu să plângă din nou.
   - Caroline, vrei să mă auzi spunând că-mi pare rău? Aş minţi, recunoscu el, cu un oftat. Acum nu te-am luat cu forţa. M-ai dorit la fel de mult cât te doream şi eu pe tine.
   Încă înainte de a termina de vorbit, Caroline clătină din cap.
   - Nu mă doreai? întrebă Bradford uimit.
   - Ba da, dar vreau să-ţi ceri iertare pentru că ai crezut că mă purtasem desfrânat la petrecere.
    Vocea îi era înfundată în pernă, iar Bradford fu nevoit să se aplece ca s-o înţeleagă.
   O sărută pe frunte, apoi spuse:
   - Exagerezi.
   - Eu exagerez? repetă ea, uimită. Astă-seară era să omori un om, iar când te-ai uitat la mine, aveai o expresie de fiară. Voiai să crezi că eram vinovată, nu-i aşa?
   - Pentru numele lui Dumnezeu, lasă dramatismele! se răsti Bradford. Am înţeles curând.
   - Nu destul de curând! îl repezi şi ea. Dacă nu ai deplină încredere în mine, căsnicia noastră e osândită.
   - Nu te-ai măritat cu un neghiob, Caroline.
   - Nu-s chiar atât de sigură!
    Îi văzu lucirea de furie din ochi, dar continuă:
    - Numai un neghiob nu încearcă să-şi înţeleagă adversarul. Te-ai repezit să tragi concluzii pripite despre caracterul meu şi ai atacat ceea ce-am mai scump.
   - Şi ce anume? întrebă Bradford cu glas scăzut, controlat.
   - Onoarea mea.
   - Deci, după părerea ta, căsnicia noastră e un câmp de luptă? Suntem soţ şi soţie, Caroline, nu adversari într-un război.
   - În clipa asta, nu văd nicio deosebire, declară ea. Vom trăi într-o luptă continuă, dacă nu recunoşti că sunt...
   - N-am să recunosc nimic! i-o reteză Bradford. Tu eşti cea care-mi vei recunoaşte puterea, şi autoritatea. Îndrăzneşti să sugerezi că ar trebui să fie invers?
   - Anume te prefaci că nu înţelegi! Ştii foarte bine ce-ţi cer. Sau ai încredere în mine, sau...
   - Cu timpul, poate, după ce-mi vei dovedi că eşti demnă de încredere, replică el.
    Căscă ostentativ şi încercă s-o cuprindă iar în braţe.
   Caroline se smulse din loc, apoi coborî din pat. Luă pătura şi se înveli cu ea, tremurând de furie.
   - Ţi-am dovedit destule până acum. Dacă ar fi după tine, ar trebui să-ncep să tremur ori de câte ori un bărbat deschide gura să-mi vorbească, de frică să nu te repezi iar la cine ştie ce concluzie. Când ai să-ţi dai seama că nu-s o femeie superficială care vrea doar să câştige bani, sau o târfă pornită să cucerească toţi bărbaţii din Londra, poate vom avea şi noi un viitor paşnic. Până atunci, n-ai decât să dormi singur. Să-ţi ţină de cald suspiciunile tale.
   Şi ieși din cameră, trântind uşa în urma ei cu satisfacţie - dar, când se vârî în patul lui Bradford, tremura iar de furie. Se aştepta s-o ducă înapoi lângă el cu forţa, şi fu surprinsă că n-o făcu.
   Bradford deschise uşa şi se opri în prag, clătinând din cap.
   - Aşa sa fie, anunţă el pe un ton care o înfioră. Ăsta-i dormitorul meu. Îţi permit să dormi în camera ta nevastă. Când ai să-ţi dai seama ce prosteşte te comporţi, voi fi dispus să-ți ascult scuzele.
   Caroline nu-i răspunse. Se dădu jos din pat şi reveni în camera ei, unde se culcă din nou, dârdâind de frig, şi plângând până adormi.
   Ultimul ei gând fu acela că Bradford era cel mai încăpăţânat om în viaţă.
   Bradford o auzea plângând. Vru să se ducă la ea, apoi se răzgândi. Totul se întâmplase din vina ei, aşa că ea era cea care trebuia să se întoarcă la el.
   Închise ochii şi încercă să se calmeze şi tocmai când începea să adoarmă, îşi aminti ce anume îl deranjase, zgândărindu-l undeva într-un ungher al minţii. Îi spusese pe numele lui de botez când făceau dragoste, îl numise Jered. Se încruntă, întrebându-se de ce era un lucru atât de însemnat.

CAPITOLUL 12

   Caroline nu era sigură cum răzbise prin următoarele două zile.
   Nunta lui Charity era aproape insuportabilă pentru ea. O vedea pe verişoara ei atât de fericită, delirând de dragoste, şi o chinuia invidia. Dar îşi ascundea sentimentele şi juca rolul nevestei docile ori de câte ori era nevoită să stea lângă soţul ei.
   Rachel şi mama ei veniră atât la nuntă, cât şi la masă. Caroline fu surprinsă de prezenţa lor şi aşteptă să pornească înapoi spre casa din oraş a lui Bradford, cu el şi Milford în trăsură, pentru a-şi spune părerea.
   - Nu înţeleg ce-a căutat Rachel la nuntă, începu ea. Nu ascunde faptul că mă urăşte, şi ştia că aveam să vin şi eu.
   - Au fost invitate amândouă, răspunse Milford. Mama şi fiica.
   - Dar mi-a spus nişte lucruri atât de îngrozitoare! insistă Caroline, clătinând din cap.
   - Da, însă numai tu, Bradford, Nigel şi cu mine ştim asta. Mama ei încă mai încearcă să pună mâna pe tatăl tău.
   - Am încercat s-o iau deoparte ca să vorbesc cu ea, continuă Caroline, însă era ca un şoarece de câte ori mă apropiam, o tulea în alt colţ, ca să scape de mine.
   Milford zâmbi.
   - Şi la faţă arată ca un şoarece.
   În schimb, Bradford nu era deloc amuzat.
   - Nu vreau să te mai apropii de femeia aia declară el cu glas aspru.
   - Voiam doar să aflu de ce mă antipatizează aşa. A spus că totul s-a întâmplat numai din vina mea. Cred că am dreptul să ştiu ce-am făcut, ca să cauzez o asemenea ură, Bradford. M-ar fi putut omorî când m-a împins pe scară, în casa Claymere.
   - Ce te face să crezi că ea a fost? întrebă Milford, privindu-l pe Bradford.
   Prietenul său clătină din cap, semn să nu mai continue cu acel subiect. Nedumerit, Milford înălţă o sprânceană, apoi schimbă vorba:
   - O să-ţi fie dor de Charity când va pleca în colonii?
   Era o întrebare ridicolă, dar altceva nu-i trecuse prin minte.
   - Ce...? A, da, sigur c-o să-mi fie dor de ea, răspunse Caroline, mirată. Mă gândeam că mi-ar plăcea să-mi vizitez familia.
   Aruncă o privire spre Bradford, să vadă cum primea această veste, dar soţul ei se uita pe fereastră, ignorând-o din nou.
   - Poate reuşesc să mă duc în primăvară, pentru câtva timp, adăugă ea.
   - Nu te duci nicăieri, interveni în sfârşit Bradford.
   Caroline era prea obosită ca să-l mai contrazică.
   - Unchiul tău ce mai face? se interesă Milford, încercând iar să schimbe subiectul. Înţeleg că e cam indispus.
   - Doar puţin răcit, răspunse Caroline. Am fost ieri la el, cu Bradford, şi avea nasul roşu şi ochii înlăcrimaţi, dar medicul a spus că-n câteva zile o să se vindece. Era foarte necăjit că nu putea veni la nunta lui Charity.
   Ajunseră acasă, iar Caroline se duse imediat sus. Bradford şi Milford se retraseră în bibliotecă, să stea de vorbă.
   A doua zi dimineaţă, Bradford anunţă că era timpul să se întoarcă la Bradford Hills. Caroline nu-l contrazise, păstrând doar o atitudine la fel de distantă ca dispoziţia lui.
   Se instalară repede în casa de la ţară, dar după câteva zile Bradford fu nevoit să se înapoieze la Londra, cu nişte treburi, şi în timp ce se afla acolo, cumpără mai multe bijuterii scumpe. Favoritul lui era un colier cu diamante şi rubine. I-l trimise soţiei sale printr-un mesager special, cu gândul de a reveni şi el la Bradford Hills a doua zi, pentru a-i primi mulţumirile umile.
   În aceeaşi seară, mesagerul aduse colierul înapoi, declarând că ducesa îi ceruse să i-l restituie cât mai repede soţului ei.
   Bradford fu iritat, apoi se gândi că poate nu-i plăcuse. Noroc că avusese inspiraţia de a cumpăra şi câteva pietre preţioase magnifice, care puteau fi montate oricum, şi le luă cu el. Mai avea în trăsură şi diverse ţesături, ca nişte oferte de pace în plus pentru Caroline.
   Nicio femeie nu putea rezista unei rochii noi, iar Bradford era convins că soţia sa avea să se prăbușească în faţa unui asemenea asalt al generozităţii.
   Se înşelase, şi fu mai furios pe sine însuşi decât pe refuzul ei.
   Caroline îi respinse toate cadourile, părând chiar insultată de ele.
   Erau ramuri de măslin, iar ea se încăpăţâna să nu recunoască!
   Desigur, nu-i explicase motivele, dar orice femeie cu o câtime de minte i-ar fi înţeles intenţia.
   În aceeaşi seară, Bradford o luă la rost, în cabinet. Îşi mărturisi nedumerirea faţă de comportamentul ei, ceea ce păru s-o înfurie şi mai mult. Caroline era îmbrăcată într-o rochie albastră simplă, cu un şal gros pe umeri, ca să-i ţină de cald.
   - Când ai să accepţi că nu-s ca alte femei? îl întrebă ea, încălzindu-şi mâinile la foc. N-am nevoie de cadourile tale scumpe.
   - Deci nu te atrag nici cele mai de soi lucruri? întrebă Bradford, cu un calm înşelător.
   Întorcându-se Caroline îi văzu lucirea de furie din ochi.
   - Există bunuri mult mai ispititoare, replică ea.
   - Am făcut o greşeală gravă, decretă Bradford.
    Cu aroganţa revenindu-i în glas, continuă:
    - Mâine, ai să-ţi faci bagajele şi-ai să te muţi în cealaltă parte a moşiei. Acolo e o casă de ţară, Bradford Place, prima construită vreodată de un Bradford. Mi-ai spus că luxul nu înseamnă nimic pentru tine. Ei bine, nevastă, dovedeşte-o! Să vedem cât îţi va lua ca să recunoşti adevărul.
   Caroline dădu din cap, încercând să-şi ascundă deznădejdea. Cum să-şi rezolve divergenţele, dacă stăteau în case separate?
   - Ai să vii şi tu acolo, cu mine?
   Bradford îi observă teama în ochi şi fu cât pe ce să zâmbească. Se părea că în sfârşit găsise o cale de a o face să-şi bage minţile-n cap.
   - Nu, răspunse el. Te vor însoţi oamenii pe care i-am angajat pentru protecţia ta, iar eu am să mă întorc la Londra. Când îmi termin treburile acolo, voi reveni aici. Spre deosebire de tine, draga mea soţie, eu recunosc că-mi place confortul pe care ţi-l pune la dispoziţie bogăţia.
   - Şi ai să te culci cu alte femei, cât timp vei sta la Londra? întrebă Caroline cu mult calm.
   Stătea întoarsă cu spatele spre el, aşa că Bradford nu-i putu vedea expresia.
   - Nu, răspunse el scurt, fără nicio altă explicaţie.
   - Mulţumesc.
   - De ce? De ce are importanţă pentru tine?
   Încet, Caroline veni în faţa soţului ei. Acesta stătea rezemat de marginea biroului.
   - Fiindcă te iubesc, Jered Marcus Bradford, spuse ea, privindu-l fără ascunzişuri drept în ochi.
   - Ai un mod straniu de a-ţi arăta iubirea, remarcă el. Nu te-am alungat din patul meu, Caroline. Tu singură ai vrut să pleci.
   - Paturile de la Bradford Place sunt comode?
   Întrebarea ei, rostită pe cel mai indiferent ton, îl înştiinţă că nimic nu se schimbase. Bradford refuză să se lase provocat.
   - Unele camere nu sunt mobilate. Dumnezeule, încăpăţânată mai eşti, Caroline. Recunoaşte numai că-mi aparţii mie, şi poţi rămâne aici.
   - N-am spus niciodată că nu-ţi aparţin ţie, răspunse ea, surprinsă. Ştii foarte bine de ce ne certam. Şi până nu înţelegi că n-am să mă mulţumesc cu...
   - Poţi să iei din casa asta tot ce vrei, o întrerupse Bradford.
   N-avea de gând să cedeze, iar atitudinea lui o făcu să înţeleagă cât de neînduplecat era.
   - De ce trimiţi paznicii cu mine? îl întrebă ea, schimbând subiectul. Ştiu că ai vorbit cu Rachel.
   - Rachel nu era vinovată, răspunse soţul ei. Nu ea încercase să te omoare.
   Caroline se încruntă, nedumerită.
   - Eşti sigur?
   - Sunt sigur, spuse el scurt.
   - Ştii, oftă Caroline, cred că ai o atitudine foarte relaxată în legătură cu toate astea. Dacă cineva ar fi încercat să-ţi facă ţie vreun rău, întorceam pe dos toată Londra ca să-l găsesc. Pe când tu, pari aproape plictisit.
   - Ţi-am promis c-am să rezolv situaţia. Mai mult nu e nevoie să ştii. E grija mea, nu a ta.
   - Ba nu, Bradford, e grija noastră.
   Aceste cuvinte îl făcură să ofteze, după care continuă:
   - Rachel crede că ai reuşit să-l convingi pe tatăl tău să nu se mai însoare cu mama ei. Îşi făcuse planuri măreţe pentru un aranjament financiar, iar tu i-ai băgat beţe-n roate.
   - Şi de ce crede o asemenea năstruşnicie? întrebă uimită Caroline.
   Bradford stătu un timp pe gânduri, apoi se hotărî să-i spună.
   - A aflat de la tatăl tău.
   - De la el? De ce i-a spus una ca asta?
   - Caroline, tatăl tău era presat, şi s-a folosit de tine ca de o scuză. I-ar fi fost prea greu să-i spună mamei lui Rachel adevărul, că n-o dorea de soţie aşa că a ales calea cea mai simplă.
   Caroline clătină din cap, refuzând să creadă.
   - Asta ar fi o laşitate, şopti ea.
   - În mod normal, da, fu Bradford de acord.
    Întinse mâinile şi o cuprinse în braţe.
    - Dar tatăl tău e mai deosebit. A trăit singur, în mica lui lume, atât de mult timp.
   - Paisprezece ani, preciză Caroline.
   - Da, mă rog, şi nu e destul de sofisticat ca să-i facă faţă unei femei ca Lady Tillman. Îşi pusese-n minte să-l prindă-n gheare, aşa că s-a folosit de singura cale de scăpare la care s-a putut gândi.
   - S-a temut să fie sincer cu ea? Asta sugerezi?
   Bradford oftă din nou.
   - E un om bătrân, Caroline, care le ştie pe ale lui. Zi mai degrabă că era derutat, decât temător.
   - Acum 14 ani, când m-a trimis la fratele lui din Boston, i-a fost teamă. Sunt sigură.
   - Tocmai îşi pierduse soţia şi fiul nou-născut. Era doborât de durere.
   Caroline abia dacă-l mai asculta. Îşi dăduse seama că Bradford îl apăra pe tatăl ei. Dădea dovadă atât de înţelegere, cât şi de compasiune. De ce nu putea fi şi cu ea mai înţelegător? De ce nu putea să cedeze măcar cu un pas, pentru ea?
   Seara, înainte de a adormi, se hotărî să încerce un ultim atac, şi se rugă cu hotărâre. Poate că nu reuşea să-i spulbere armura, dar sigur putea măcar să i-o ştirbească pe ici, pe colo!

   A doua zi dimineaţă, când Bradford se trezi, Caroline tocmai îşi împacheta lucrurile. De cum o văzu ce făcea, Bradford se enervă.
   - Asta-i o prostie, mormăi el.
   Caroline se întrerupse din împăturitul unei rochii şi o aruncă pe pat.
   - Sunt de acord.
   Veni spre uşa dintre camere, unde se oprise soţul ei, şi-l sărută pe obraz.
   - Nu vreau să plec, îi spuse ea. Iar dacă-mi promiţi, numai, că vei avea deplină încredere în mine, am să-mi despachetez lucrurile imediat la loc.
   - Caroline, încă nu m-am dezmeticit destul ca să mă cert cu tine. Sunt dator să te apăr de orice pericol, dinăuntru ca şi din afară. N-am nevoie să fac promisiuni, când voi vedea că nu ţi se dă posibilitatea să calci pe de lături.
   - Iar mă insulţi cu bănuielile tale, Bradford. Dar am să te iert. Altceva nu ştii.
   Bradford se săturase de felul cum încerca mereu să-l manipuleze. I-ar fi cerut să se oprească, dacă nu avea două motive de a o trimite la ţară. Pe primul plan era protecţia ei. Voia ca soţia lui să fie în siguranţă când îşi punea în aplicare planul de a prinde inamicul în capcană, iar Bradford Place, o fortăreaţă construită în Evul Mediu, corespundea perfect. Al doilea, mult mai neînsemnat, se referea la metoda de a dobândi controlul asupra ei. Voia să-i dea o lecţie şi nu se îndoia că, după o săptămână de izolare, avea să fie mai mult decât dornică să se întoarcă la viaţa de lux pe care i-o putea oferi.
   Caroline avu îndrăzneala să-l sărute la despărţire! Stăteau amândoi pe treptele de marmură luându-şi rămas-bun. Bradford observă că arăta hotărâtă, parcă gata să cucerească întreaga lume. Se gândi să-i spună că n-o aştepta o aventură, ci o penitenţă, dar preferă să păstreze tăcerea. Când urma să o vadă Bradford Place, avea să-şi dea seama.
   - Caroline, trebuie să stai acolo o săptămână încheiată, orice-ar fi. Ne-am înţeles?
   Soţia lui dădu din cap şi se întoarse să plece, dar Bradford o mai opri un moment.
   - Mai întâi vreau să-mi dai cuvântul tău. N-ai să părăseşti proprietatea o săptămână încheiată, indiferent din ce motiv, orice s-ar...
   - De ce?
   - Nu e nevoie să-ţi dau explicaţii, mormăi el. Dă-mi cuvântul tău, Caroline.
   O strângea de umeri atât de tare, încât Caroline se aştepta să rămână cu vânătăi câteva zile. Cererea lui o făcuse să se încrunte, nedumerită.
   - Ai cuvântul meu, Bradford.
   - Iar când te vei hotărî, după o săptămână întreagă, să te înapoiezi lângă mine, unde ţi-e locul, voi aştepta să-ţi prezinţi şi scuzele.
   Caroline se desprinse din strânsoarea lui şi porni în jos pe trepte.
   - Bradford, nu te mai încrunta aşa, îi spuse ea peste umăr. Ţi-am dat cuvântul meu.
   Dădu să se urce în trăsură, apoi se mai întoarse dintr-o dată spre el:
   - Desigur, trebuie să ai încredere-n mine că am să mi-l ţin.
   Şi, foarte încântată de reacţia lui surprinsă, se urcă în trăsură.

   Încântarea i se risipi pe măsură ce creştea distanţa care o despărţea de soţul ei. Drumul până la Bradford Place dură aproape 4 ore, iar Caroline şi-l petrecu rugându-se ca soţului ei să i se facă dor de ea.
   Când o face plopu′ pere, îşi spuse, la vederea casei.
   Monstruozitatea arăta rece şi deprimantă. Stătea pe culmea unei coline, complet izolată, fără niciun copac în pustietatea din jur. Pe la poalele dealului curgea un râu lat. Un pod de lemn cam şubred trecea peste apele tulburi, iar paznicii insistară să-l străbată pe jos, de teamă ca n-ar fi suportat greutatea trăsurii.
   Nici când văzu casa mai de aproape nu se simţi mai bine.
   Clădirea cu un etaj era făcută din piatră cenuşie şi probabil numai din acel motiv zidurile mai stăteau în picioare.
   - Doamne, numai şanţul de apărare şi meterezele mai lipsesc, mormăi Caroline.
   Mary Margaret o însoţi fără o vorbă până la uşa din faţă.
   - Nu e nevoie să stai cu mine, îi spuse Caroline. Dacă vrei să te întorci la Bradford Hills am să te înţeleg.
   - Singure ne-am făcut-o, replică Mary Margaret.
   Privind-o, Caroline o văzu zâmbind.
   - Nu ştiu de ce sunteţi surghiunită, dar şi dumneavoastră vă sunt loială, nu numai soţului dumneavoastră. Şi i-am promis să vă port de grijă.
   - Ei bine, hai să vedem cât de îngrozitor arată şi pe dinăuntru, oftă Caroline.
   Uşa era încuiată, iar Huggins, unul dintre paznici, reuşi s-o deschidă doar cu mari eforturi. Deformată de vechime şi intemperii, uşa scârţâi zgomotos când fu în sfârşit urnită din loc.
   Holul era gol şi consta doar dintr-o pardoseală de piatră şi nişte pereţi tencuiţi şi înnegriţi de murdărie. O scară ducea la etaj, dar balustrada stătea strâmbă şi părea gata să se prăbuşească la pământ.
   În dreapta se afla sala de mese. Caroline merse până la masa din mijlocul încăperii întunecoase şi-şi trecu degetul prin stratul de praf.
   Apoi privi ferestrele. Draperiile Bordeaux înmuiate de vreme, spânzurau până la podea.
   Încet Caroline reveni la intrare. Camera principală se găsea vizavi de sufragerie şi deşi topografia semăna oarecum cu a casei din oraş a tatălui ei, Caroline îşi spuse că orice asemănare se oprea acolo.
   În cameră se intra printr-un glasvand pe care cineva îl adăugase mult mai târziu după ce fusese construită casa. Caroline îl deschise şi coborî cele trei trepte.
   - Încerc să-mi imaginez cum o să arate casa asta când va fi curată, îi spuse ea cameristei.
   Încăperea era foarte spaţioasă. Pe peretele din dreapta era un şemineu mare, pe cel opus două ferestre, iar în mijlocul celui de-al treilea, o uşă care ducea afară.
   Caroline se apropie de ea, dar nu putu privi prin ochiurile de geam. O deschise şi văzu o alee pietruită.
   - Primăvara, camera asta ar putea fi foarte frumoasă, remarcă ea. Dacă aici am planta o grădină, şi...
   - Doar nu aveţi de gând să staţi aşa de mult, nu? replică Mary Margaret, fără să-şi poată ascunde deznădejdea.
   Caroline nu răspunse. Vântul care intra pe uşă o făcu să se înfioare, aşa că se grăbi s-o închidă la loc. Se aşeză, învinsă.
   Doamne, ar fi avut nevoie de luni în şir pentru a face casa să arate mai civilizat. Bradford o aştepta înapoi la sfârşitul săptămânii de penitenţă, iar acum înţelegea de ce fusese atât de sigur!
   - Nu vreţi să vă întoarceţi acasă? o întrebă Mary Margaret.
   Caroline clătină din cap.
   - Vom începe cu dormitoarele. Dacă nu murim când încercăm să urcăm scara, adică.
   Paznicul al doilea, un uriaş pe nume Tom, o auzi şi verifică imediat scara.
   - E solidă ca-n ziua când au făcut-o, anunţă el. Doar balustrada are nevoie de câteva cuie, pe ici, pe colo.
   Carolinei îi veni dintr-o dată inspiraţia.
   - Vom face curat aici cât ai bate din palme! prezise ea, cu entuziasm.
   Mary Margaret îşi dădu ochii peste cap.
   - Numai pentru o cameră vom avea nevoie de-o săptămână încheiată.
   - Nu şi dacă ne ajută cineva! Du-te în satul prin care am trecut şi angajează nişte ajutoare, îi porunci ea. Şi o bucătăreasă, Mary Margaret!
   Făcu o listă, iar Mary Margaret porni cu trăsura stăpânei sale.
   Dar lăudăroşenia că dereticatul n-avea să dureze mult nu se adeveri, totuşi. Lucrară o săptămână încheiată, de dimineaţă până seara, ca să termine.
   Transformarea era de-a dreptul spectaculoasă. Pereţii nu mai arătau brun murdar, ci străluceau de var proaspăt. Podelele de lemn din sufragerie şi salon erau lustruite ca oglinda. În pod găsiseră mobilă, iar camera de primire arăta acum caldă şi îmbietoare.
   Caroline cumpărase o sobă de tuci şi o pusese în colţul sălii mari, iar când uşile dinspre antreu erau închise, în cameră era cald şi plăcut.
   Dar, la sfârşitul săptămânii, Caroline începu să se agite. Se aşteptase să-l vadă pe Bradford în prag, dar soţul ei nu venea. Aşa că aştepta în continuare. Trecu încă o săptămână, până acceptă adevărul.
   În fiecare seară, plângea până adormea, blestemându-se pe sine însăşi, pe soţul ei şi nedreptăţile vieţii în general. Până la urmă se hotărî să renunţe şi să se împace cu situaţia. O informă pe Mary Margaret că a doua zi aveau să se întoarcă la Bradford Hills.
   Apoi se opri în faţa şemineului din camera de primire, gândindu-se ce să-i spună lui Bradford. Nu avea de gând să-i ceară iertare şi bănuia că, dacă se întorcea la el, avea să creadă că învinsese. Trebuia să găsească o cale de a-l face să înţeleagă ce se întâmpla în inima ei.
   Mary Margaret deschise uşa şi o anunţă că venise Contele de Milfordhurst.
   - Să intre, răspunse Caroline, zâmbind.
   Milford apăru în uşă, vesel. Mary Margaret îl ajută să-şi scoată mantaua groasă de iarnă, apoi închise uşa în urma lui.
   - Eşti primul meu vizitator, Milford, îi spuse ea, repezindu-se să-l ia de mâini. Doamne, ai îngheţat! Stai în faţa focului şi încălzeşte-te. Ce vânt te aduce aici?
   - Voiam doar să văd ce mai faci, ocoli Milford răspunsul.
   - Ai făcut atâta drum de la Londra doar ca să-mi dai bună ziua? întrebă Caroline.
   Milford arăta cam spăşit. O conduse la canapea şi se aşezară amândoi.
   - Pari cam slăbită, remarcă el. Caroline, am să mă amestec din nou. Vreau să mă asculţi. Brad n-o să cedeze. Pentru el, mândria lui e prea importantă, şi cu cât accepţi asta mai repede, cu atât mai bine.
   - Ştiu.
   - Ştii? Atunci, de ce...
   Mărturisirea ei atât de promptă îl luase pe nepregătite.
   - Mă rog, a mers mai uşor decât mă aşteptam. Hai acum, Caroline. Să mergem la Bradford Hills.
   - Bradford e acolo? Credeam că s-a dus la Londra.
   - Nu, am trecut pe la el mai întâi. Dar plănuieşte să se întoarcă la Londra mâine. Nu e nevoie să-ţi împachetezi nimic, vino doar cu mine.
   Caroline zâmbi, clătinând din cap.
   - Milford, îţi place camera asta?
   Milford, care fusese pregătit pentru o discuţie în contradictoriu, o privi nedumerit.
   - Ce? Camera...
   Privi înjur, apoi se uita din nou la Caroline.
   - Da, remarcă el. De ce?
   - Aş vrea ca Bradford să vină aici şi s-o vadă şi el, îi explică ea. E mică, după gusturile lui, dar acum e caldă şi comodă... şi arată ca o casă de oameni. Poate ar înţelege, dac-ar putea doar să vadă...
   - Caroline, ce tot vorbeşti? Ţi-am explicat deja că Brad n-o să cedeze.
   - Nici nu e nevoie, îl linişti ea. Am să-i trimit un răvaş, chemându-l la mine.
   - Tragi de timp? o întrebă el, încruntându-se.
   Caroline clătină din cap, iar Milford o privi lung. Când înţelese că-i spunea adevărul, continuă:
   - Ei bine, atunci scrie-i. Doamne, încăpăţânată mai eşti! Nici nu-i de mirare că Brad s-a însurat cu tine. A tunat şi v-a adunat. Semănaţi foarte mult, să ştii.
   - Ba nu ne asemănăm deloc, i-o întoarse Caroline. Eu sunt liniştită şi timidă, iar el ţipă tot timpul. Eu sunt înţelegătoare, iar soţul meu e îndărătnic şi cinic.
   - Deci, tu eşti sfânta, şi el, păcătosul? întrebă Milford, chicotind.
   Caroline nu-i răspunse.
   - Ai să stai peste noapte aici, înainte de a te întoarce la Londra? întrebă ea în schimb. Sau n-ar fi cuviincios?
   - Ba ar fi foarte cuviincios, zâmbi Milford. Ai destui paznici care să-ţi apere intimitatea.
   Luară cina împreună, discutând despre diverse lucruri. Până la urmă, veni iar vorba de Bradford, iar Milford îi povesti cum se cunoscuseră, şi-i descrise câteva dintre cele mai înfiorătoare şotii pe care le jucaseră amândoi celor mari iar Caroline, ascultându-l, se prăpădea de râs.
   - Ce l-a făcut să se schimbe aşa, Milford? întrebă ea. De unde tot cinismul ăsta?
   - Responsabilităţile l-au silit să se maturizeze prea devreme, răspunse Milford.
   Turnă din nou vin în pahare şi bău îndelung.
   - Când tatăl şi fratele lui mai mare trăiau, Brad era în mare măsură copilul uitat. Părinţii lui păreau să-l iubească numai pe cel hărăzit să fie moştenitorul. Pe atunci, Bradford era nebunatic şi indisciplinat. S-a îndrăgostit de o femeie numită Victoria. Pe atunci, încă nu ştia despre înşelătoriile femeilor.
   Caroline fu cât pe ce să scape paharul din mână.
   - Nu mi-a spus niciodată o vorbă! Chiar a iubit-o? Victoria şi mai cum? Mai trăieşte? Ce s-a întâmplat? Lua-l-ar dracu’ că nu mi-a spus!
   Milford îi făcu semn să tacă şi să aştepte.
   - Cum spuneam, era foarte tânăr, iar Victoria se prefăcea o fecioară pură şi neprihănită. Era o scorpie vicleană şi toţi cei care o cunoşteau înţelegeau asta. Brad le-a spus fratelui şi părinţilor lui că avea să se însoare cu ea, şi să vezi ce-a ieşit de-aici! Fratele lui Brad era la fel de intrigant, şi s-a gândit că ar fi fost amuzant să-i arate frăţiorului său mai mic câtă experienţă avea de fapt Victoria. S-a culcat cu ea. Totul era pus la cale, desigur, iar Brad a intrat pe uşă chiar în momentul culminant.
   - De ce nu i-a spus lui Bradford că-l înşela, pur şi simplu? întrebă Caroline, cu inima frântă de compasiune pentru soţul ei. De ce-a trebuit să fie atât de crud?
   - Voia să-l facă pe Brad să se simtă cât mai prost. Victoria a fost plătită gras pentru toată tărăşenia. Caroline, ai cunoscut-o pe mama lui Brad. Sigur, bătrâneţea şi singurătatea au mai înmuiat-o, dar întotdeauna a fost o fiinţă fără suflet, la fel ca soţul ei. La două săptămâni după umilirea lui Bradford, tatăl şi fratele lui au murit. Li s-a răsturnat trăsura. Dintr-o dată, ducesa a rămas numai cu Brad, dar de-acum era prea târziu. O tratează ca pe o străină, şi numai ea e vinovată pentru asta. De-atunci, Brad şi-a petrecut timpul numai cu... profesioniste, ca să spun aşa. Şi pe urmă, a cunoscut o fată inocentă cu ochi violeţi, din Colonii, care-a întors cu susu-n jos lumea lui atât de sigură.
   Şi, zâmbind, ridică paharul într-un toast spre Caroline.
   - Ce s-a întâmplat cu Victoria? întrebă Caroline.
   - Cred că de-acum e plină de sifilis. Nu te speria, Caroline. Brad nu s-a culcat niciodată cu ea, îi spuse el, cu un chicotit. De ani de zile nimeni n-a mai auzit de femeia aia.
   - Îmi spui toate astea fiindcă vrei să fiu răbdătoare cu soţul meu, comentă Caroline, făcându-l să zâmbească. Îi eşti un prieten bun, Milford, continuă ea. Îl iubesc, să ştii. Dar nu mi-e uşor. Motivele nu contează. Ce-a fost, a trecut. Bradford s-a ales cu mine, şi n-am să renunţ.
   - La ce n-ai să renunţi?
   - La atacul meu contra cinismului lui.
    Se ridică în picioare, oftând.
    - E târziu şi cred că eşti foarte obosit, dar dacă vrei, am putea juca o partidă de cărţi.
   Milford o urmă în antreu. Era într-adevăr foarte obosit, iar un joc de whist sau faro nu-l tenta deloc, dar se gândea la cele două săptămâni cât Caroline stătuse singură şi-i înţelegea plictiseala.
   - Ce joc ai prefera? o întrebă el.
   - Pai, poker, desigur. N-am să spun, dacă nu spui nici tu, continuă ea, luând-o înaintea lui, spre salon. Tot încerc s-o învăţ pe Mary Margaret, dar n-are talent la cărţi.
   Îl auzi pe Milford chicotind în urma ei şi adăugă:
   - Desigur, dacă te simţi ofensat, n-o să jucăm pe bani.
   Se aşeză pe canapeaua de lângă masa pătrată, luă pachetul de cărţi şi începu să le amestece, cu gesturi dibace ca ale unui bărbat.
   Cu un hohot de râs, Milford îşi scoase haina şi se aşeză în faţa ei, suflecându-şi mânecile.
   - M-aş simţi prost să-ţi iau banii, recunoscu el, sperând să nu-l contrazică.
   - Eu nu, replică ea. Şi-n plus, sunt banii lui Bradford, nu ai mei. Iar după ce pierzi primele câteva mâini, s-ar putea să te răzgândeşti.
   Jucară până noaptea târziu. Când Caroline anunţă că era prea obosită ca să mai continue, Milford protestă:
   - Trebuie să-mi dai o şansă să mă revanşez.
   - La fel ai spus şi-acum o oră, îi aminti Caroline.
   Şi, urându-i noapte bună, se duse în dormitorul ei.

   A doua zi, spre prânz, mesagerul pe care Caroline îl trimisese la Bradford reveni cu vestea că ducele fusese chemat în ajun la Londra.
   Milford bombăni că-i era foarte incomod să-l caute, îşi exprimă îngrijorarea ca nu cumva Caroline să se încăpăţâneze şi să-şi schimbe planurile, apoi îşi luă rămas-bun şi porni şi el spre oraş.
   Caroline era şi ea dezamăgită. Se plimba prin camerele de la Bradford Place, gândindu-se la soţul ei şi la ceea ce avea de făcut când urmau să fie din nou împreună.
   Reveni în cameră, se aşeză pe pat şi se întrebă ce rochie să poarte când avea să vină în sfârşit după ea. Voia să petreacă amândoi o noapte acolo, la Bradford Place, savurând atmosfera plăcută - apoi îşi spuse că soţul ei n-ar fi dormit nici două minute pe salteaua aceea tare. Acest gând duse la altul, şi apoi la altul, după care Carolinei îi veni cea mai bizară idee. Începu să râdă încântată şi se repezi jos să-şi pună planul în aplicare.
   Un ultim atac asupra armurii lui, se justifică ea, după ce termină. Doar un asalt final. După care, avea să se liniştească şi să accepte orice.

CAPITOLUL 13

   Bradford era în panică.
   Imediat ce mesagerul sosit la Bradford Hills anunţase că Franklin Kendall scăpase de cei ce-l urmăreau, primul lui impuls fusese acela de a se duce la Caroline.
   După ce se mai calmă, îşi schimbă gândul, ştiind că soţia lui era în siguranţă cu cei cinci paznici pe care-i angajase ca s-o apere. Şi mai exista oricând posibilitatea ca şi el să fie urmărit iar dacă se ducea la Bradford Place, ar fi condus duşmanul direct la ea.
  Plecă la Londra jurând să întoarcă tot oraşul pe dos până-l găsea pe individ. De două ori încercase să închidă capcana, şi de fiecare dată vicleanul său adversar nu muşcase momeala. Ei bine, acum terminase cu capcanele. Ştia că fratele mai tânăr al marchizului era vinovatul, şi dacă nu-i mai rămânea decât să-l provoace la duel, avea s-o facă şi pe asta.
   Avusese spiritul de prevedere de a-i cere Carolinei să-i promită că n-avea să corespondeze cu niciuna dintre rudele ei, şi ştia că soţia lui o punea pe seama felului mizerabil în care se purta cu ea. Nu se ostenise să-i explice. Nu voia să ştie nimeni unde era, şi nu-i spusese decât lui Milford. Prietenul lui, desigur, avea să păstreze tăcerea.
   Nu ajunse la casa din oraş decât seara, târziu. Unul dintre detectivi îl aştepta în faţă şi-l informă rapid că Franklin apăruse din nou. Se ascunsese cu o nouă amantă, petrecându-şi tot sfârşitul de săptămână cu ea.
   După ce dădu câteva instrucţiuni noi, Bradford intră în casă. În timp ce se plimba prin bibliotecă, sosi Contele de Braxton, care ceru să fie primit imediat.
   Braxton părea obosit şi cam indispus, şi trecu imediat la subiect:
   - Am mizat pe şansa de a te găsi aici. Caroline nu-i cu tine, aşa-i?
   - Într-adevăr, nu e aici, răspunse Bradford, fără să-i mai dea şi alte amănunte.
   - V-aţi certat? Nu vreau să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, dar marchizul nu se mai linişteşte. Franklin tot face insinuări, iar Milo e tulburat. Caroline n-a mai trecut pe la el, nici nu i-a mai scris, şi se simte părăsit. Nu crede minciunile neruşinate pe care le tot scorneşte hahalera aia de frate-său. Dar e convins că este bolnavă şi că tu îi ascunzi adevărul. Mereu a fost un alarmist, Milo al nostru! Sigur, fata-i sănătoasă tun, nu-i aşa?
   În ochi i se citea îngrijorarea, iar Bradford se grăbi să dea din cap:
   - Da, e totul în regulă. Am avut o divergenţă de opinie, dar n-ai niciun motiv să-ţi faci griji. Ce insinuări făcea Franklin?
   - N-am să le repet, se răsti contele. Şi-a pus în cap s-o discrediteze pe scumpa mea fiică. O antipatizează, şi nu pot să înţeleg de ce.
   Bradford nu comentă. În sinea lui, fierbea de furie, ştiind prea bine de ce urzea Franklin toate acele minciuni.
   - Ei bine, băiatul meu, va trebui să se întoarcă la Londra, măcar pentru o scurtă vizită. Milo face spume la gură. Ai sa te ocupi de îndată, da?
   - Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar tocmai acum nu se poate.
   - Las-o-ncolo de mândrie, Bradford! Dă şi tu dovadă de puţină compasiune. Ai în faţă o viaţă întreagă ca să te cerţi cu fiica-mea. Faceţi pace deocamdată. Milo nu-i în putere, ca tine. Şi-aşa i-a mai rămas puţin de trăit, şi a aşteptat 14 ani să vină Caroline înapoi la el. O iubeşte la fel de mult ca mine.
   Părea gata să-l apuce pe Bradford de gât şi să-l zgâlţâie. După câteva clipe de ezitare, ducele luă o hotărâre.
   - Da, Caroline şi cu mine am avut o diferenţă de opinie, dar nu din cauza asta nu e aici.
   Şi, vorbind rar şi fără întreruperi, îi explică adevăratele motive. Îi povesti contelui cum o împinsese cineva pe scară în casa Claymere, îi descrise în amănunt „accidentul” cu trăsura, cită câteva fragmente din scrisoarea ameninţătoare pe care o primise Caroline, şi sfârşi cu concluzia că în spatele tuturor se ascundea Franklin.
   - El are cel mai mult de câştigat, încheie el. Ştiu din mai multe surse că marchizul vrea să-i lase o sumă mare de bani moştenire Carolinei. Pământurile şi titlul îi vor reveni lui Franklin, desigur, dar fără bani, nu-şi va putea continua stilul de viaţă. Loretta are datorii la cărţi, cât o adevărată avere, iar hienele încă nu s-au repezit la ea numai datorită gajurilor pe care le-a semnat, promiţând banii imediat ce va muri marchizul. Dar când Caroline s-a întors la Londra, marchizul şi-a schimbat testamentul şi le-a spus lui Franklin şi Lorettei ce-a făcut numai după ce hârtiile fuseseră semnate.
   Ascultându-l, Braxton se adâncea tot mai mult în fotoliu, iar la sfârşit îşi îngropă capul în mâini.
   - Marchizul e dezgustat de fratele său şi de toată parada lui de amante, şi ştie totul despre Loretta şi jocurile ei.
   Contele clătină din cap şi începu să plângă. Îngrijorat, Bradford se grăbi să-l calmeze:
   - Domnule, nu e chiar atât de rău pe cât pare. Caroline e bine păzită, iar Franklin nu face nicio mişcare fără ştirea mea. N-am destule probe ca să-i dovedesc vinovăţia, dar mă gândeam să-l interpelez şi să terminăm odată.
   Braxton continuă să clatine din cap.
   - Nu, n-ai înţeles... De ce nu mi-a spus? Aş fi putut-o trimite înapoi acasă înainte de a vă căsători.
   Glasul îi era marcat de durere şi disperare.
   - Aş fi putut...
   - S-o trimiţi înapoi? La Boston?
   Lui Bradford îi era greu să-i urmărească discursul întretăiat. Un sentiment de groază îi învălui inima şi-şi ridică smucit socrul în picioare.
   - Spune-mi! Ştii ceva, nu-i aşa? Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi la ce te gândeşti!
   - S-a întâmplat de mult, şi am aşteptat să moară toţi, înainte de a o chema înapoi. Au trecut atâţia ani de-atunci, şi totuşi, parc-ar fi fost ieri. Soţia mea şi copilul tocmai muriseră, iar Caroline şi cu mine ne duseserăm în casa mea de la ţară. Eu aveam nişte probleme, din cauza vederilor mele radicale privitoare la Irlanda, iar Perkins, unul dintre liderii opoziţiei, era foarte nemulţumit de intervenţia mea. Avea pământ în Irlanda, mai mult decât oricare alt nobil, iar legea pe care o susţinusem eu fusese promulgată, acordându-le catolicilor irlandezi dreptul de proprietate asupra propriilor lor pământuri. Ştiam că Perkins mă ura, dar n-aveam idee cât de diabolic era de fapt. În ochii lumii, părea un cetăţean onorabil.
   Contele îşi luă iar capul în mâini. Bradford făcu un efort să nu-şi piardă răbdarea. Îi turnă socrului său încă un pahar şi i-l oferi. După ce bău cu sete, Braxton continuă:
   - Perkins a trimis nişte oameni după mine. Voia să mă reducă la tăcere, o dată pentru totdeauna. Pământurile pe care le avea nu erau în pericol, dar voia să-şi extindă proprietăţile, iar popularitatea mea era în creştere. Credea că aş fi găsit o cale de a-l face să-şi piardă pământurile. Ciudăţenia era că mie-mi pierise deja cheful să mai lupt. După moartea soţiei, lumea mea era distrusă, şi nu voiam decât să trăiesc în linişte şi pace, cu fetiţa mea. Caroline avea doar 4 ani, şi era aşa de isteaţă şi zburdalnică!
   Trase aer adânc în piept, apoi se îndreptă de spate.
   - Au venit noaptea. Erau numai doi. Caroline dormea, sau probabil că strigătele au trezit-o, şi a coborât. Unul dintre indivizi avea un pistol, şi i l-am zburat din mână. Nu ştiu cum, Caroline l-a luat de jos şi l-a împuşcat. Omul a murit 3 zile mai târziu.
   Bradford se rezemă de spătar, uimit.
   - A fost un accident, continuă contele. Încerca să-mi dea arma mie, voia să mă ajute... Individul mă înjunghiase şi eram plin de sânge. Caroline a luat-o la fugă spre mine, s-a împiedicat, iar arma s-a descărcat.
   Ducele închise ochii.
   - Dumnezeule, era doar un copil... murmură el, clătinând din cap. Mie nu mi-a spus o vorbă despre asta, niciodată.
   - Nu-şi mai aminteşte.
   Bradford abia dacă-l auzea. Tot încerca să-şi imagineze oroarea care o afectase pe soţia lui când era aşa mică. În sfârşit, cuvintele socrului său îşi făcură efectul.
   - Ştiam că, mai demult, îi fusese groază de pistoale. Ea consideră asta o slăbiciune şi până la urmă şi-a învins-o, spuse el, fără să-şi poată stăpâni tremurul din glas.
   - Într-adevăr, confirmă Braxton. Henry mi-a scris despre asta. Fratele meu mai tânăr era singurul membru al familiei care ştia adevăratul motiv pentru care o trimisesem pe Caroline la el. Nici măcar soţiei lui nu i-a spus.
   - Şi cu oamenii implicaţi ce s-a întâmplat? Spuneai că unul dintre ei a murit 3 zile mai târziu, nu?
   - Da, fusese rănit în stomac, răspunse contele. Se numea Dugan.
   - Familie, ceva?
   - Nu, n-avea pe nimeni.
   - Şi ceilalţi?
   - Perkins a murit anul trecut. Al treilea se numea McDonald. Nu avea rude apropiate. Venise la Londra doar de vreo două luni. A recunoscut că fusese plătit de Perkins, dar s-a temut să depună mărturie, în caz că făceam o plângere oficială. De parc-aş fi făcut-o! Să-mi expun fetiţa unui asemenea scandal? Niciodată! Şi nu ştiam dacă Perkins avea să mai trimită şi alţii sau nu. Înţelegi, nu puteam conta pe el. Aşa că am trimis-o pe Caroline în Colonii împreună cu doi prieteni de încredere, după care m-am dus singur la Perkins.
   - Cum anume? Ce-ai făcut? întrebă Bradford, cu mâinile încleştate pe braţele fotoliului; făcu un efort să se relaxeze.
   - M-am dus la el acasă, cu pistolul. Avea doi fii, şi când l-am prins singur, i-am spus că angajasem deja nişte oameni să-i omoare şi pe ei, şi pe el, dacă fiicei mele sau mie ni se întâmpla ceva. A priceput mesajul. Şi-a dat seama că nu glumeam.
   Îl aşteptă pe Bradford să dea din cap, apoi continuă:
   - Credeam că pericolul trecuse, dar nu puteam totuşi să risc. Numai pe Caroline o mai aveam pe lume! Nu m-am mai amestecat în politică şi am jurat ca fetiţa mea să nu se întoarcă acasă până nu mureau cu toţii.
   Dintr-o dată, atitudinea lui Bradford se schimbă, deveni energic şi pragmatic.
   - În regulă, deci Perkins şi oamenii pe care-i angajase sunt morţi. Cine mai rămâne?
   Îşi frecă bărbia, gânditor, privind în flăcările din cămin. În cameră nu se mai auzea decât ticăitul pendulei, pe când amândoi chibzuiau la misterul cu care aveau de-a face.
   - Eşti convins că nu mai ştia şi altcineva ce se întâmplase? Perkins n-o fi spus nimănui?
   Braxton clătină din cap.
   - N-ar fi-ndrăznit. Şi nici eu n-am spus nimănui, în afara fratelui meu.
   Ridicându-se în picioare, Bradford începu să se plimbe prin încăpere.
   - Ce-ai de gând să faci? îl întrebă contele, frângându-şi mâinile deznădăjduit.
    Privindu-l, Bradford îşi spuse că arăta la fel de bătrân şi debil ca marchizul.
   - Încă nu ştiu sigur. Dar acum scrisoarea începe să aibă sens. Cel care a scris-o a jurat răzbunare; însă o umpluse cu atâtea infamii fără şir, încât nu i-am dat prea mare atenţie.
   - O, Doamne, încă nu e în siguranţă! S-ar putea să...
   Bradford îl întrerupse pe un ton repezit, pe care nu şi-l putea controla.
   - N-o să i se întâmple nimic. La naiba, abia acum mi-am dat seama cât de mult înseamnă pentru mine. N-am să las pe nimeni s-o atingă. O...
   - Da? îl îndemnă contele, văzând că se oprise.
   - O iubesc, recunoscu Bradford, cu un oftat prelung. N-am s-o pierd, jură el. Ascultă, încearcă să nu-ţi faci griji. Spune-i marchizului că e răcită, sau aşa ceva. Convinge-l că acum s-a dat jos din pat şi e hotărâtă să-i scrie. Asta ar trebui să-l liniştească până pun la cale un plan de acţiune.
   Contele avu senzaţia că i se luase o piatră de pe umeri. Dădu din cap şi porni spre uşă.
   - N-ai să-i spui Carolinei că m-am confesat ţie? Nu există niciun motiv să afle, declară el. Fetiţa mea n-are nicio vină în toate astea.
   Bradford dădu din cap.
   - Deocamdată am să tac, dar mai târziu, când totul o să se termine, va trebui să-i spun.
   Îşi urmă socrul până la uşă, adăugând:
   - Caroline nu ţi-a spus despre ameninţare fiindcă nu voia să-ţi faci griji. Iar eu i-am vorbit foarte puţin despre frământările mele în legătură cu duşmanul ei, pentru că n-am vrut să-şi facă ea griji. Fiecare dintre noi a fost atât de hotărât să-l protejeze pe altul, încât ne-am încurcat. Întotdeauna am insistat să aibă o încredere oarbă...
   Imediat ce rosti aceste cuvinte, se întrerupse, clătinând din cap.
   - Încredere oarbă. Exact ceea ce mi-a cerut ea mie, recunoscu el.
   - Ce spui? îl privi nedumerit Contele de Braxton.
   - Mi-a dăruit iubirea şi încrederea ei, continuă Bradford, abia reuşind să-şi stăpânească tremurul interior. Ştiai că uneori mă numeşte Jered?
   Socrul său clătină din cap, nedumerit de noua întorsătură a conversaţiei. Tuşind, Bradford puse mâna pe clanţă.
   - Ascultă, îţi promit c-am să te ţin la curent. Acum, du-te acasă şi odihneşte-te.
   Braxton era la jumătatea scării, când Bradford îl opri cu încă o întrebare:
   - Când anume s-a întâmplat?
   - Ce?
   - Data, domnule, când au venit oamenii ăia.
   - Cu aproape 15 ani în urmă, răspunse contele.
   - Nu, vreau să ştiu data exactă. Ziua, luna - îţi mai aminteşti?
   - În noaptea de 20 februarie, 1788. E chiar atât de important?
   Bradford nu avu nicio reacţie.
   - S-ar putea. Ţinem legătura.
   Dar, imediat ce uşa se închise, expresia i se schimbă, îngrijorarea devenindu-i vizibilă. Tremurând de furie, începu să se roage să se înşele.
   Dacă suspiciunile lui erau corecte, nu-i mai rămăsese mult timp.
   Doar 6 zile, ca să-l găsească pe ticălos! Şase zile până în 20 februarie.

   Milford sosi tocmai când prietenul său se pregătea să plece.
   Grăbit, Bradford îi explică despre bănuiala lui că cel ce-o urmărea pe Caroline avea să acţioneze peste şase zile, dar nu-i dezvălui motivele. Considera că mai întâi ar fi trebuit să-i spună soţiei sale, iar decizia de a-i spune lui Milford, sau altcuiva, despre cele întâmplate cu atâţia ani în urmă, îi revenea ei.
   - Ţi-aş fi recunoscător dacă ai veni cu mine la Bradford Place. Am nevoie de ajutorul tău. Cu cât sunt mai mulţi oameni de încredere în jurul Carolinei, cu atât mai bine, spuse el.
   - Dumnezeule, mă doare spatele după cât am călărit ieri, dar ştii bine că am să vin, replică Milford. Pe lângă că vreau să te ajut, mă mai interesează şi să văd cine-şi va prezenta scuzele cel dintâi.
   Văzu exasperarea prietenului său şi izbucni în râs.
   - Ce te face să crezi c-o să-şi prezinte scuzele? îl întrebă Bradford, zâmbind.
   - Faptul că eşti un om încăpăţânat, prietene, iar ea nu e o femeie proastă.
   Spre surprinderea lui, Bradford dădu din cap a încuviinţare.
   - Deci, ai să-ţi ceri iertare? îl întrebă Milford
   - Şi în genunchi, dacă trebuie, declară ducele.
   La vederea expresiei prietenului său, începu să râdă.
   - Ce e? Credeam că te-ai săturat s-o tot faci pe mijlocitorul, comentă el, bătându-l pe spate. De-asta te-ai dus la Caroline, nu-i aşa? Ca s-o convingi să asculte de glasul raţiunii.
   Milford făcu o mutră spăşită.
   - Vinovat, recunoscu el. Dar, Brad, nu e nevoie să întreci măsura. O singură dată să te pui în genunchi, şi Caroline te va ţine acolo toată viaţa. Şi-n plus, e gata să se întoarcă acasă. Dumnezeu mi-e martor că o iubesc, dar ea...
   - Şi eu, îl întrerupse Bradford.
   - Şi tu, ce?
   - O iubesc.
   - Nu-mi spune mie, omule, spune-i-o Carolinei.
   Bradford clătină din cap.
   - I-aş spune, prietene, dac-ai să te mişti mai repede.
   Pe drum, abia dacă schimbară o vorbă, luând-o pe mai multe scurtături care reduceau cu aproape o oră durata călătoriei până la Bradford Hills. Cu fiecare milă ce trecea, Bradford devenea tot mai bine dispus.
   Intră în salonul conacului, strigând după Henderson ca să-i dea instrucţiuni, apoi îşi turnă o porţie de brandy. După ce trase o duşcă zdravănă, se întoarse să se aşeze câteva minute. Fotoliul lui favorit de piele lipsea, şi când se aşeză pe scaunul cu spătar jos se încruntă.
   Mai sorbi o înghiţitură din pahar, după care vru să-l pună pe masa cu trei picioare - numai că nici masa nu era acolo, iar Bradford nu observă decât când era cât pe ce să scape paharul din mână.
   Se încruntă nemulţumit, după care în cameră intră Milford.
   - Brad? În bibliotecă ai fost? îl întrebă el, cu un interes moderat.
   Bradford clătină din cap. Era preocupat să găsească o cale de a-i spune soţiei sale ce prost fusese, fără să sune cu adevărat ca un prost.
   Milford însă nu-l lăsă în pace şi tot insistă, în timp ce mânca din bucata de pâine pe care o ţinea în mână, ca Bradford să-l urmeze în bibliotecă.
   - Mi se pare că te-aşteaptă acolo un mesaj, dar nu reuşesc să-l înţeleg.
   În sfârşit, Bradford se învoi şi-l urmă pe Milford până la uşa cabinetului.
   - Ce dracu’? Henderson?
   Singurul care-i răspunse la strigăt fu ecoul.
   Intră încet în sanctuarul său, privind în jur cu uimire. Camera era complet goală. Biroul, fotoliile, cărţile, ziarele - până şi draperiile - toate lipseau.
   Bradford se întoarse spre Milford, clătinând din cap cu uimire.
   - Cred că Henderson s-a ascuns undeva, comentă prietenul său. Ce se întâmplă?
   Încruntat, Bradford ridică din umeri.
   - Va trebui să aflu motivele mai târziu. Pe moment, nu vreau decât să mă schimb şi să pornesc spre Bradford Place.
   Porni în sus pe scară, urcând treptele câte două, şi mai strigă peste umăr:
   - Poţi să-ţi iei una dintre cămăşile mele, dacă vrei să te schimbi.
   Când ajunse lângă camera Carolinei, se opri. Pradă unui impuls, o deschise şi aruncă o privire scurtă înăuntru.
   Toate erau la locul lor. Totuşi, se încruntă, închise uşa şi-şi continuă drumul. Imediat ce se uită în propriul dormitor, începu să râdă. Încăperea era la fel de goală ca biblioteca.
   Henderson apăru în fugă, cu Milford lângă el.
   - N-o să vă puteţi schimba, Excelenţa Voastră, anunţă Henderson, cu un aer demn.
    Avea chipul roşu ca focul; ca şi cum ar fi stat în frig toată dimineaţa.
   - Şi de ce, mă rog? se interesă Bradford, care continua să râdă cu lacrimi.
   - Soţia dumneavoastră a cerut ca toate lucrurile să vă fie mutate. Am crezut că era din porunca dumneavoastră, domnule.
   Bradford dădu din cap.
   - Sigur că aşa ai crezut, Henderson.
    Apoi se întoarse spre prietenul său, care-l privea uimit, şi-i spuse:
    - A luat numai lucrurile mele, Milford. E un mesaj, într-adevăr, şi nici măcar nu-i foarte subtil.
   - Şi care e mesajul? întrebă Milford, începând să se molipsească şi el de la râsul lui Bradford.
   - Toate lucrurile mele au fost duse la Bradford Place. Până şi un imbecil ar putea să înţeleagă. Îmi arată unde mi-e locul.
   Îşi bătu prietenul pe umăr, şi porni pe culoar.
   - Cum au coborât cu patul pe scări, Henderson? Cred c-a fost nevoie de cel puţin patru oameni.
   Henderson era enorm de uşurat că stăpânul său trata cu umor situaţia.
   - Cinci, de fapt, mărturisi el.
   Îşi drese glasul, apoi adăugă:
   - Au încercat să mă înhaţe şi pe mine, Excelenţa Voastră. Cu ruşine recunosc că am fost nevoit să mă ascund în cămară până au plecat.
   - Nu ţi-a folosit la nimic, Henderson, declară Bradford. O să pună mâna şi pe tine, mai devreme sau mai târziu. Dacă şi-a pus în minte să te ducă la Bradford Place, nu mai ai scăpare.
   - Iar dumneavoastră unde veţi fi, dacă mi-e îngăduit să întreb? vru să ştie Henderson.
   - Lângă nevastă-mea, zâmbi Bradford.
   Cei doi porniră din nou, cu cai odihniţi, dar drumul spre Bradford Place dură mult, căci colinele de pe parcurs nu-i lăsau s-o ia pe scurtături. Se apropia ora cinei când intrară în fortăreaţa cea mohorâtă. Numai că înăuntru nu mai arăta ca o fortăreaţă. Arăta ca o casă de oameni.
   Bradford rămase încremenit în mijlocul antreului.
   - A luat fiara şi a făcut din ea o frumuseţe.
   - La tine te referi, sau la casa ta?
    Întrebarea se auzise de sus, iar Bradford ridică privirea spre capul scării.
   Soţia lui stătea acolo, aşteptându-i răspunsul. Bradford simţi un junghi în piept şi nu putu articula nicio vorbă.
   Caroline nu-şi dorea nimic mai mult decât să coboare scara şi să se arunce în braţele soţului ei. Numai de-ar fi ştiut că venea! Nici măcar nu se pieptănase şi ştia că era în ultimul hal de răvăşită.
   - Mult ţi-a mai luat până să ajungi aici, spuse ea; dacă arăta ca o sperietoare, era vina lui, nu a ei.
   Coborî treptele şi se opri în faţa lui Bradford, care o privea cu o expresie cât se poate de serioasă, dar plină şi de tandreţe. Cu o reverenţă, Caroline îi zâmbi.
   - Bine ai venit acasă.
   Nu îndrăzni să-l atingă. Ştia că ar fi uitat complet discursul pe care şi-l pregătise, şi era hotărâtă ca mai întâi să-i spună tot ce avea de spus. Privindu-și în continuare soţul, îl salută şi pe Milford.
   - Şi mi-ai adus banii pe care mi-i datorezi? îl întrebă ea.
   Bradford nu înţelese la ce se referea. Nu se putea concentra decât asupra apropierii dintre ei. Dumnezeule, era atât de frumoasă! Şi, îşi dădu el seama zâmbind pentru prima dată, părea cam neliniştită. Se întreba oare ce se petrecea în mintea aceea a ei delicios de complicată.
   Nu fu nevoit să aştepte mult timp răspunsul.
   - Aţi venit direct de la Londra? întrebă Caroline. Nu v-aţi oprit şi pe la Bradford Hills?
   - Ba da.
   - Da...? Şi nu eşti supărat pe mine.
   Era mai bine să-i ţină discursul înainte de a se duce sus, conchise ea.
   - Trebuie neapărat să-ţi vorbesc, Bradford.
   - Urează-i noapte bună lui Milford, iubito.
   - Ce? Dar abia a ajuns aici. Doar nu pleacă deja, aşa-i?
   - Nu Milford, Caroline.
   - Milford nu pleacă?
   Oaspetele în chestiune înţelese mult mai repede ce voia să spună Bradford. Îşi aruncă mantaua pe masa din hol şi porni să caute ceva de mâncare, fluierând un cântec vioi.
   - E timpul să ne culcăm, Caroline.
   - Dar nu sunt obosită.
   - Cu atât mai bine.
   - Nici nu s-a întunecat încă, Bradford. N-am să pot dormi.
   - Asta sper şi eu.
   Caroline roşi când Bradford o luă în braţe şi porni cu ea în sus pe scară.
   - Nu putem face asta, protestă ea. Milford o să-şi dea seama...
   Ajuns pe palier, Bradford o întrebă:
   - În dormitorul tău, sau într-al meu?
   - În dormitorul nostru, preciză Caroline, cedând.

   O iubi cu o intensitate care o făcu să plângă.
   - Te iubesc, Caroline, spuse el la sfârşit, strângând-o la piept.
   - Nu mă voi sătura niciodată să aud.
   Bradford avu nevoie de un moment ca să-şi aducă aminte că şi el îi spusese aceleaşi cuvinte, şi zâmbi, admirându-i umorul.
   - Bradford? Când ai ştiut? Când ţi-ai dat seama că mă iubeşti?
   - Nu aşa, fulgerător, îi răspunse el, rezemându-se într-un cot s-o privească.
   Soţia lui stătea întinsă pe spate, iar Bradford zâmbi la vederea expresiei sale dezamăgite şi-i sărută fruntea încruntată înainte de a continua.
   - Mi-erai ca o ţeapă sub piele. O sâcâială necontenită.
   Caroline râse.
   - Ce romantic eşti!
   - La fel de romantic ca tine. Parcă-mi amintesc că mi-ai spus că dragostea ta pentru mine e ca o durere de burtă.
   - Bradford, atunci eram iritată!
   - M-am simţit imediat atras de tine. Mi te-aş fi luat ca amantă, fără să-mi pese de nimic, numai dac-ai fi fost de acord, recunoscu el.
   - Ştiam.
   - Dar tu nu semănai cu nicio altă femeie. În seara când am fost la petrecerea lui Aimsmond, nu purtai nicio bijuterie.
   - Şi ce legătura are asta?
   - Nu erau importante pentru tine, îi explică Bradford.
   Râse, cu gândul la propria lui greşeală, şi mărturisi:
   - Iar eu am încercat să te cumpăr cu daruri, nu-i aşa?
   - Într-adevăr, confirmă Caroline, mulţumită că o recunoştea. Şi te purtai absolut îngrozitor cu mine. Ştii în ce hal era casa asta când m-ai trimis aici?
   Strâmbându-se, Bradford dădu din cap fără tragere de inimă.
   - Eram furios, Caroline, ridică el din umeri. Respingeai tot ce-ţi ofeream.
   - Nu totul, şopti ea, redevenind serioasă. Nu doream decât iubirea şi încrederea ta.
   - Acum înţeleg. Ai fi mulţumită să trăim împreună la ţară toată viaţa?
   - Cu tine, aş trăi şi-n mijlocul mahalalelor din Londra, numai să mă iubeşti, răspunse Caroline. Dar îmi place viaţa la ţară. La urma urmei, am crescut la o fermă!
   - Şi crezi că vei învăţa să te simţi în Anglia ca acasă?
   - Ei, trebuie să recunosc că mi-a fost cam greu să mă acomodez. La Boston, viaţa era mult mai liniştită, Bradford. Nimeni nu mă îmbrâncea pe scări, nici nu-mi trimitea scrisori mârşave. Şi nu cred că mă ura cineva atât de mult încât să-ncerce să mă omoare. Iar unii dintre gentlemenii de-aici n-au nici pic de moralitate! Ai observat? Desigur, avem şi noi partea noastră de canalii, în Colonii, dar nu se îmbracă în haine de gentlemeni.
   Bradford zâmbi.
   - Ai avut greutăţi destule, dar de-acum încolo, o să am eu grijă de tine.
   - Ştiu. Şi am cunoscut şi destui oameni foarte drăguţi. Acum, în Anglia sunt la mine acasă.
   Oftă şi se cuibări lângă soţul ei, enorm de mulţumită.
   - Numai plictisitoare nu e viaţa aici, pe-asta pot să ţi-o spun! Şi cred că tatăl meu ar fi dorit să rămân cu el, în aceşti 14 ani.
   - Ştiu că aşa a vrut, replică Bradford.
   Expresia îi deveni gravă, când adăugă:
   - A făcut un sacrificiu pentru tine, Caroline.
   Soţia lui dădu din cap.
   - Sunt sigură, dar nu înţeleg motivul. Crezi că într-o zi îmi va spune?
   Bradford îşi amintea că tatăl Carolinei îl rugase să nu-i vorbească despre accident, dar acum îşi dădea seama că n-ar fi fost bine să-i ascundă adevărul. Era soţia lui, iubirea vieţii lui, şi trebuia să facă faţă împreună atât bucuriilor, cât şi necazurilor.
   - Tatăl tău mi-a făcut o vizită, în timp ce eram la Londra. Mi-a povestit despre un incident care a avut loc cu aproape 15 ani în urma. Într-o noapte, nişte oameni au intrat în casa lui. În casa lui de la ţară, preciză el. Tu dormeai, dar ai auzit zgomotul şi ai coborât. Indivizii voiau să-l omoare pe tatăl tău, iar tu l-ai împuşcat involuntar pe unul dintre ei.
   Pe faţa Carolinei se întipări uimirea.
   - Chiar aşa?!?
   Bradford dădu din cap.
   - Nu-ţi mai aminteşti nimic, aşa-i?
   - Spune-mi cum s-a întâmplat, îi ceru ea. De ce voiau să-l ucidă pe tatăl meu.
   Îi explică tot ce-i povestise contele, iar la sfârşit, Caroline şopti:
   - Slavă Domnului că nu l-am împuşcat pe el. N-aveam cum să ştiu ce făceam.
   Bradford îi dădu dreptate.
   - Erai doar un copil mic.
   Observă că părea doar puţin tulburată, dar găsi totuşi de cuviinţă s-o liniştească.
   - A fost un accident, Caroline.
   - Bietul tata! Prin ce trebuie să fi trecut! Acum înţeleg totul. De ce m-a trimis în Colonii, cu unchiul Henry, şi de ce a aşteptat atât de mult până să mă aducă înapoi acasă. O, săracul, bietul tata! se tângui ea, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. Crezi c-am să-mi reamintesc vreodată acea noapte?
   - Nu ştiu, iubito, replică Bradford, mângâind-o. Tatăl tău mi-a spus că, după ce s-a descărcat arma, ai leşinat. Şi nu te-ai mai trezit până a doua zi dimineaţă. Iar atunci, te-ai purtat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cred că ţi-ai şters singură totul din memorie.
   - Am leşinat! exclamă ea şocată şi cam jignită, iar Bradford zâmbi.
   - Aveai doar 4 ani.
   - Bradford! Scrisoarea! strigă Caroline, cu ochii mari. Are ceva de-a face cu ceea ce s-a întâmplat acum cincisprezece ani, nu-i aşa? Cineva caută să se răzbune! Aşa spunea în scrisoare.
   Expresia lui Bradford deveni mohorâtă.
   - Credeam că înţelesesem totul, până când tatăl tău mi-a spus despre cele întâmplate atunci, îşi mărturisi el confuzia.
   - Bine, şi crezi că e vreo rudă a unuia dintre acei oameni? Ce ştii despre cel pe care l-am împuşcat? Avea vreun fiu sau o fiică?
   Bradford clătină din cap.
   - Încă n-am aflat. O, Doamne, Caroline, dacă presimţirea mea e corectă, nu ne-a mai rămas mult timp.
   - De ce? întrebă ea, îngrijorată de neliniştea din glasul soţului ei.
   - Peste 6 zile, se vor împlini 15 ani... de când a avut loc accidentul.
   - Atunci, nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut, declară Caroline, cu o lucire hotărâtă în ochi. Trebuie să întindem o cursă, iar eu voi fi momeala.
   - Stai, nu te repezi! Am şi hotărât ce capcană să întind, dar tu nu vei fi implicată. Ne-am înţeles?
   Dintr-o dată, un nou gând îi distrase Carolinei atenţia.
   - Bradford, cine mai ştie ce s-a întâmplat în noaptea aceea?
   - Ia să vedem... Tatăl tău i-a spus unchiului Henry, dar restul familiei voastre din Boston nu ştie. Şi mi-a mai spus şi mie. Deci, singurii care ştiu ce s-a întâmplat suntem noi, patru.
   - Şi unchiul Milo, completă Caroline.
   Bradford clătină din cap.
   - Nu, iubito. Tatăl tău a vorbit foarte clar. Mi-a zis că nu-i spusese decât fratelui său mai tânăr - în rest, nimănui. Sunt sigur de asta.
   - Da, înţeleg ce vrei să spui. N-a spus atunci, când abia se întâmplase, dar după ce m-am întors acasă, s-a dus la marchiz şi i-a povestit totul. Sunt aproape sigură, căci mi-a spus că-i datora explicaţii complete, ca să nu mă renege. Atunci n-am înţeles la ce se referea, dar acum cred... Bradford, de ce te uiţi aşa la mine? Ce s-a întâmplat?
   - De ce naiba nu mi-a spus?! răcni Bradford.
   Văzând cât de alarmată era soţia lui, coborî imediat tonul.
   - E-n regulă. Toate încep să se lege, nimic mai mult. La dracu’, ştiam eu că Franklin trebuie să se ascundă după toate astea!
   - Franklin? Bradford, eşti sigur? întrebă Caroline, privindu-l neîncrezătoare. I-auzi, nemernicul! Nu se înţelege cu fratele lui şi mereu încearcă să-l zădărască, dar nu-l credeam în stare de... Propriul meu unchi!
   Amuţi dintr-o dată, cu faţa roşie de furie.
   - Sunt gata să pun prinsoare, declară Bradford. Are un motiv puternic, Caroline: rapacitatea. Marchizul îţi va lăsa mulţi bani. Şi-a schimbat testamentul, şi abia pe urmă i-a spus fratelui său ce făcuse. Slavă Domnului! mormăi el. Altfel, unchiul tău Franklin l-ar fi ucis.
   - Dar Loretta? întrebă Caroline. Crezi că e şi ea înhăitată cu el?
   - A adunat datorii imense la cărţi şi are nevoie disperată de bani. Creditorii au gajurile ei şi aşteaptă ca marchizul să moară.
   - Vrei să spui că le-a promis banii unchiului Milo? exclamă ea, scandalizată. Ei bine, mi-ai răspuns la întrebare! Sigur că e amestecată şi ea. Femeia aia e complet amorală!
   - Probabil că Franklin l-a auzit pe tatăl tău când i-a spus marchizului ce se întâmplase, şi se foloseşte de informaţiile acelea ca să nu fie bănuit.
   Caroline clătină din cap.
   - Nu înţeleg...
   - Ne-ai arătat scrisoarea lui Milford şi mie, iar tatăl tău încă mai trăieşte, ca să spună ce s-a întâmplat atunci. Franklin a înscenat totul ca să pară o răzbunare. De-asta e data atât de importantă. Dacă în 20 februarie ţi se întâmplă ceva, Franklin poate scăpa basma curată.
   Tonul lui Bradford era calm, dar în ochi i se citea furia. Caroline începu să tremure, simţind că i se făcea piele-de-găină pe braţe.
   Văzându-i reacţia, Bradford o trase deasupra lui.
   - Dumnezeule, sper să nu mă înşel şi să fie Franklin. Niciodată n-am putut să-l sufăr pe ticălosul ăsta!
   - Vom afla destul de curând.
   - Nu te teme, iubito. Toată viaţa te-am aşteptat. Nu voi lăsa pe nimeni să-ţi facă niciun rău.
   - Ştiu c-ai să mă aperi, răspunse Caroline, sărutându-l pe bărbie. Cu tine mă simt în siguranţă întotdeauna - în afara momentelor când strigi la mine, desigur.
   - Nu strig niciodată la tine, zâmbi Bradford, ştiind prea bine ca minţea.
   Caroline zâmbi la rândul ei. Apoi, simţi un ghiorăit în stomac.
   - Mi-e foame, mărturisi ea.
   Bradford preferă să-i interpreteze altfel cuvintele. Îi răspunse că şi lui îi era foame, şi începu s-o sărute.

CAPITOLUL 14

   Starea de spirit a lui Bradford se schimbă peste noapte. A doua zi, vorbea scurt şi se purta repezit. Caroline înţelese că se concentra asupra planului de a-l prinde în capcană pe Franklin şi nu se simţea deloc afectată.
   Milford fu foarte uimit când Caroline îi povesti cele ce i se întâmplaseră cu aproape 15 ani în urmă, dar nu era absolut convins că Franklin se folosea de acele informaţii ca s-o elimine din calea moştenirii. Îşi avertiză prietenul, declarând că era totuşi posibil să fie vorba de un urmaş care voia să se răzbune.
   Toţi trei stăteau aşezaţi în salon, discutând problema. Bradford îl aştepta răbdător pe Milford să termine cu teoriile lui, după care îl contrazise cu propriile sale argumente.
   - Nu cred că Franklin ştia despre trecutul Carolinei când a îmbrâncit-o pe scară. Mai cred şi că a pus la cale accidentul de trăsură înainte ca mintea lui sucită să fi conturat un plan de răzbunare.
   - Dar dacă aşa e, înseamnă că unchiul Milo trebuie să-i fi spus lui Franklin, susţinu Caroline, clătinând din cap.
   - Caroline, unchiul tău Franklin nu s-ar codi să încerce să te discrediteze în ochii fratelui său mai bătrân. Cred că marchizul a încercat să te apere, când i-a spus fratelui lui ce ţi se întâmplase.
   Bradford ridică din umeri, concentrându-se asupra teoriilor lui, apoi continuă:
   - Franklin nu s-a aşteptat să mori căzând pe scară, iubito, dar voia să te sperie. S-a aşteptat să-i spui tatălui tău, aşa cum ar fi făcut orice fată. Când tu ai păstrat tăcerea, a ticluit accidentul de trăsura. Ştia că mergeai cu Milford şi cu mine, mai ţii minte?
   Caroline dădu din cap.
   - Da, îmi amintesc! Unchiul Milo ne-a spus că tatăl meu hotărâse cine cu cine să meargă... şi că Franklin se făcuse nevăzut, adăugă ea. Eu eram atât de furioasă pe tine, Bradford, încât nu i-am luat în seamă dispariţia.
   - De ce erai furioasă pe Brad? întrebă Milford, încercând să urmărească discuţia.
   - Nigel Crestwall n-o lăsa în pace, şi m-am cam ambalat, recunoscu Bradford.
   - Te-ai cam ambalat? repetă Caroline.
   Bradford ridică din umeri.
   - Cred că Franklin era sigur că unul dintre noi îi va spune tatălui tău despre accident. Atunci, nu voia decât să fii trimisă înapoi la Boston. Fratele lui avea să se înfurie din nou şi să te excludă din testament. Vezi ce simplu se potriveşte totul?
   Milford dădu din cap.
   - Probabil că şi tu ai fost un motiv de frustrare în plus pentru Franklin, comentă el. Toată lumea ştia că erai hotărât s-o cucereşti pe Caroline.
   Bradford se pregătea să-i răspundă, când Caroline îl întrerupse:
   - Toate astea sunt speculaţii, dar dacă aşa e, nu este în pericol şi unchiul Milo?
   Soţul ei dădu din cap. Se întrebase cât timp avea să-i ia soţiei lui până să ajungă la această concluzie şi ştia prea bine ce urma să spună în continuare.
   - Trebuie să ne întoarcem la Londra! declară ea.
   - E periculos, replică Milford, încruntându-se. Şi-n plus, dacă Bradford are dreptate, marchizul trebuie să rămână în viaţă până când vei fi...
    Se întrerupse, dându-şi seama că nu era prea delicat ce voise să spună.
   Caroline dădu din cap.
   - Până voi fi omorâtă?
   Apoi se întoarse spre soţul ei:
   - Sunt convinsă că poţi găsi o cale ca să fiu în siguranţă şi la Londra.
   Fu surprinsă când Bradford dădu din cap a încuviinţare.
   - Ai să fii în deplină siguranţă, declară el. Plecăm în zorii zilei.
   - Brad, foloseşte-ţi capul! Au mai rămas doar 4 zile şi, indiferent cât susţii tu că Franklin e vinovatul, nu poţi fi absolut sigur.
   - De unde ştii că nu e sigur? îl întrebă Caroline.
   - Foarte simplu, replică Milford. Dacă era sigur, Franklin ar fi fost mort de-acum.
   Caroline îl privi şocată.
   - Chiar crezi că soţul tău l-ar fi lăsat în viaţă? continuă Milford.
   - N-o mai alarma, îl întrerupse Bradford.
   Îşi luă soţia în braţe şi o sărută pe creştetul capului.
   - Trebuie să mergem la Londra ca să întindem cursa.

   Imediat ce Caroline ajunse în casa lor din oraş, Bradford îi trimise un mesaj tatălui ei, solicitându-i o întrevedere neîntârziată.
   Caroline era atât de obosită după drum, încât adormise deja, şi nu află decât a doua zi dimineaţă ce-i spusese tatăl ei lui Bradford. Apoi, acesta îi confirmă că Braxton îi spusese marchizului adevăratul motiv pentru care o trimisese la Boston.
   - Putem merge la unchiul Milo? întrebă ea.
   - Insist, chiar, răspunse Bradford.
   Îi văzu privirea surprinsă şi zâmbi.
   - Franklin e ocupat cu amanta lui, dar Loretta va fi acolo. Voi menţiona că în dimineaţa zilei de douăzeci ne întoarcem la Bradford Hills.
   - De unde ştii că Franklin e cu o amantă, şi că Loretta...
   - Caroline, acordă-mi dreptul să am şi eu puţină minte, o întrerupse el. Am oameni puşi să se ţină pe urmele lor de mai multă vreme.
   - Eşti sigur că e şi Loretta la mijloc? întrebă Caroline, vizibil nervoasă.
   Oftând, Bradford dădu încet din cap.
   - Du-te şi te pregăteşte, îi propuse el.
   Caroline dădu să se repeadă pe scară, însă soţul ei o opri, adăugând:
   - Iubito? Încearcă să nu fii prea surprinsă când o vei vedea pe noua angajată a unchiului tău.
   - Şi cine să fie aia? întrebă Caroline, nedumerită.
   - Fosta bucătăreasă a tatălui tău.
   - Marie? Vorbeşti serios? exclamă ea, agăţându-se de balustradă, cu ochii mari. Dumnezeule mare! Ar fi putut să ne otrăvească pe toţi... De ce n-a făcut-o?
   - Probabil că singura ei datorie era să te urmărească pe tine şi să dea raportul.
   - Ea a pus scrisoarea aia oribilă pe masă, ca s-o găsesc!
   Bradford dădu din cap, şi fu şocat când Caroline repetă una dintre înjurăturile lui favorite. Preferă să n-o dojenească. Soţia lui îşi continuă grăbită drumul spre camera ei, mormăind ceva în sensul că de-acum încolo urma să aibă mai multă încredere în instinctele lui Mary Margaret.
   Fură nevoiţi să-şi amâne plecarea la marchiz, când se pomeniră cu Charity şi Paul la uşă, veniţi într-o vizită.
   Caroline era atât de încântată să-şi revadă verişoara, încât Bradford avu răbdare şi le ascultă taifasul până când nervii i se întinseră la limită. Voia să plece mai repede, îngrijorat că Franklin s-ar fi putut întoarce. Nu se temea pentru soţia lui, dar n-ar fi vrut să-l sugrume în faţa propriului său frate. Era hotărât să se ocupe de el, însă spera să nu fie nevoie să asiste şi Caroline.
   Soţia lui fu atât de fericită să afle că Charity şi Paul nu plecau la Boston decât vara, încât era în culmea bunei dispoziţii când porniră în sfârşit spre casa marchizului.
   Bradford o învăţase amănunţit ce să spună şi avea impresia că se descurcă destul de bine. Caroline nici nu clipi din ochi când o văzu pe Marie, dar în timp ce conversa cu Loretta, vocea-i era destul de crispată.
   Marchizul stătea aşezat în faţa focului din salonul principal, arătând în plină formă. Caroline se aşeză lângă el, luându-l de mână. Menţionase deja că aveau să se întoarcă la Bradford Hills în data de douăzeci, sub pretextul că soţul ei avea de rezolvat nişte treburi, iar ea nu voia să-l lase singur.
   Unchiul Milo o tachină despre năravurile tinerilor căsătoriţi, făcând-o să roşească drăgălaş. În sfârşit, Loretta se retrase, iar Bradford se ridică şi el, dându-i soţiei sale semnalul că era timpul să plece.
   - Unchiule Milo, am să-ţi cer o favoare, anunţă Caroline.
   Îşi privi soţul şi-i făcu semn să se mai aşeze puţin.
   - Pentru tine fac orice, draga mea, răspunse unchiul Milo.
   - Sunt îngrijorată din cauza tatălui meu, continuă ea. Nu... nu se simte prea bine, şi e singur, şi nu vrea să vină cu noi la Bradford Hills.
   - Braxton e bolnav? întrebă marchizul, îngrijorat, prinzând-o de mână.
   Caroline se grăbi să-l liniştească:
   - Medicul spune că n-are nimic.
   Aruncă o privire spre soţul ei, care o privea de parcă tocmai şi-ar fi pierdut minţile.
   - Totul e în mintea lui, înţelegi... Şi se simte atât de singur... Ei bine, mă întrebam dacă nu te-ai putea gândi să te muţi la el pentru o vreme. Până se obişnuieşte să nu mă mai aibă prin apropiere.
   Unchiul Milo păru încântat de propunere.
   - Splendidă idee! se bucură el. Mă bucur să-i fiu de folos.
   - Bradford te va ajuta să-ţi muţi lucrurile, se oferi Caroline, zâmbindu-i soţului ei, apoi adăugă: nu voi înceta să-mi fac griji până când nu te ştiu cu tatăl meu, unchiule Milo. Crezi că te-ai putea duce chiar azi?
   Bradford acceptă şi el planul, considerând că era o soluţie excelentă pentru a asigura protecţia unchiului ei. Observă şi lucirea însufleţită din ochii marchizului şi-şi dădu seama cât de singur se simţea şi el.
   Dar blânda lui soţie înţelesese. Îşi înfrână imboldul de a o lua în braţe ca s-o sărute, din nou conştient că o avea pe cea mai frumoasă dintre femei - şi că frumuseţea ei izvora din inimă. Aşteptă să rămână singur cu ea, în trăsură, iar atunci o luă în braţe şi o sărută cu pasiune.
   - De ce? întrebă Caroline, cu vocea tremurându-i de ardoarea sărutului.
   - Pentru că eşti frumoasă, îi răspunse Bradford.
   Soţia lui oftă.
   - Mă bucur că mă consideri frumoasă, Bradford. Dar ce-o să se întâmple când voi ajunge bătrână şi zbârcită? întrebă ea agitată.
   - Te iubesc, dragostea mea, însă nu pentru felul cum arăţi, ci pentru ceea ce ai înăuntrul tău, iar asta n-o să se schimbe niciodată. Credeai că pot fi atât de superficial încât să-ţi spun că te iubesc doar fiindcă-mi place înfăţişarea ta?
   Caroline clătină din cap, iar Bradford o sărută din nou. Îi rezemă capul pe umărul lui, ca să nu-i vadă lucirea poznaşă din ochi, şi adăugă:
   - Dacă aşa ar fi stat lucrurile, te părăseam atunci când ţi-ai tăiat părul.
   Soţia lui nu muşcă momeala. Râse amuzată şi-i spuse că nu se măritase cu el decât pentru bani. Fu ultima lor glumă din următoarele două zile.

   Oamenii care-l supravegheau pe Franklin raportaseră că pornise din nou la drum. Şi, în dimineaţa zilei de 20 februarie, trăsura Ducelui de Bradford porni spre Bradford Hills.
   Caroline avusese o atitudine foarte practică în legătură cu capcana, până sosise momentul să vadă planul pus în aplicare, iar atunci îşi implorase soţul să rămână cu ea şi să-i lase pe oamenii lui să se ocupe de Franklin.
   Când îşi dădu seama că nu-l putea îndupleca, îi ceru să ia toate măsurile de prevedere.
   - Nu e nevoie să laşi atâţia paznici cu mine, susţinu ea.
   - Ai să stai în dormitor până mă întorc, replică Bradford, neluându-i în seamă cuvintele.
   - Ai grijă să numeri neapărat oamenii, înainte de a ataca, îl preveni în continuare Caroline.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Caroline, ai măcar puţină încredere în capacităţile soţului tău! răcni Bradford.
    Apoi o sărută, semn că de fapt nu voise să ţipe la ea.
   Caroline îl urmă până la uşa dormitorului, unde aştepta Milford, căruia îi şopti:
   - Să-i acoperi spatele, Milford.
   Auzind-o, Bradford clătină din cap exasperat. O îmbrăţişă scurt, apoi închise uşa în urma lui, lăsându-şi soţia să-l aştepte învârtindu-se prin casă şi rugându-se.

   Bradford pusese doi oameni să mâne trăsura goală. El şi Milford, împreună cu alţi şase oameni de ispravă, o luară pe alt drum, iar când ajunseră la marginea Londrei, se abătură spre coline. După părerea lui Bradford, existau mai multe locuri potrivite pentru o ambuscadă, şi călăriră timp de două ore până-i zăriră pe oamenii lui Franklin.
   Stăteau câte patru pe fiecare parte a povârnişului, ghemuiţi în vegetaţia deasă, cu armele scoase. Bradford îl văzu pe încă unul care, separat de cele două grupuri, privea totul de pe culmea colinei. Nu-i distingea chipul, dar avea convingerea că era Franklin.
   Îi făcu semn lui Milford, care se întoarse şi-l văzu şi el pe călăreţul singuratic.
   - Franklin?
   - E al meu, declară Bradford, cu glas aspru.
   Oamenii care stăteau la pândă nu avură nicio şansă. Atacul prin surprindere se termină repede. Apoi Bradford se repezi spre armăsarul lui, hotărât să ajungă la călăreţul singuratic care urmărea de sus scena.
   Sări în şa şi porni la galop înainte ca prada lui să fi dispărut după creasta colinei. Pădurea era deasă, dar urmele se vedeau uşor în zăpadă, iar Bradford îşi ajunse din urmă duşmanul înainte ca acesta să fi trecut de următorul deal. Galopau cu furie şi, când fură unul în dreptul celuilalt, Bradford sări asupra lui. Amândoi se prăbușiră la pământ. După o scurtă rostogolire, Bradford sări în picioare.
   Celălalt zăcea cu faţa în jos, fără să se mişte, iar după poziţia anormală a capului, Bradford îşi dădu seama că-şi rupsese gâtul în cădere. Era furios că totul se terminase atât de repede, şi încă îl mai ardea dorinţa de răzbunare. Moartea ticălosului fusese prea uşoară.
   Bradford se apropie de trupul căzut şi-l întoarse cu cizma. O basma de lână îi acoperea partea de jos a feţei, dar Bradford îl recunoscu oricum. Mortul cu gâtul frânt era Franklin, aşa cum se aşteptase.
   Nu pierdu vremea gândindu-se ce era de făcut cu cadavrul. Franklin urma să-şi afle odihna aşa cum trăise: fără onoare. De-acum încolo, le aparţinea ciorilor.

   Se terminase.
    Loretta şi Marie fuseseră ridicate de oamenii lui Bradford. Nimeni nu avea să le audieze. Bradford îi promisese soţiei lui că Loretta avea să plece din ţară. Îi înţelegea motivele. Se gândea la unchiul Milo şi la efectul pe care l-ar fi putut avea adevărul asupra lui.
   Pericolul trecuse, iar de-acum pe Bradford nu-l mai interesa decât viitorul. Viitorul alături de femeia pe care o iubea.

EPILOG

   La sfârşitul unei după-amiezi, după ce încheiase câteva aranjamente de afaceri necesare la Londra, Ducele de Bradford se întorcea nerăbdător acasă, la Bradford Hills. Lipsise de lângă soţia lui doar 3 zile, dar i se părea o veşnicie, şi abia aştepta s-o strângă în braţe.
   Fu surprins când Henderson îl informă că soţia lui era la etaj, primind vizita a doi gentlemeni.
   Pe chipul lui Bradford se aşternu iritarea. Casa era deja plină până la refuz de oaspeţii Carolinei. Trecând peste argumentele lui, docila sa soţie o invitase deja în vizită pe mama lui, şi abia săptămâna trecută Paul şi Charity veniseră să petreacă 4 zile la ei.
   Oftă exasperat şi se duse la etaj, hotărât să-i spună Carolinei că se săturase de atâta ospitalitate. Râsetele care se auzeau din dormitorul lui îl luară pe nepregătite, şi se opri înainte de a deschide uşa.
   Priveliştea care îl întâmpină îi puse răbdarea la şi mai grea încercare. În cameră se aflau doi bărbaţi. Unul dormea tolănit în fotoliul lui, iar al doilea, aşezat pe pat, o ţinea pe Caroline de umeri.
   - Dacă te mai suceşti şi te mai învârteşti mult, n-am să-ţi pot scoate cizmele, îi spuse Caroline străinului.
   La auzul acestor cuvinte, Bradford înalţă o sprânceană, după care soţia lui ridică privirea şi-l văzu.
   - Mi-ai putea da şi tu o mână de ajutor! îi strigă ea.
   Bradford nu răspunse, ducându-se doar la bărbatul care se ţinea de umerii soţiei lui, pentru a-i desprinde uşor braţele.
   - Ei, oare ce-ai de gând? întrebă el, pe un ton foarte blajin.
   De cum îşi pierdu sprijinul, omul căzu pe spate. Avea ochii închişi şi, de cum atinse salteaua cu capul începu să sforăie.
   - Cred că un sărut, mai întâi, răspunse Caroline, zâmbind. Bine ai venit acasă.
    Se înălţă pe vârfuri şi-i depuse un sărut cast pe obraz
   - Ăsta a fost un bun venit neînsemnat, anunţă Bradford.
   - Ăsta a fost un bun venit pentru Ducele de Bradford, îi spuse Caroline. Şi acesta, spuse ea, trăgându-i capul în jos, este bun venitul pentru soţul meu. Şi-l sărută îndelung şi apăsat, sâcâindu-l cu limba, în timp ce se agăţa de el.
   - Am aflat că mă numeşti Jered numai când vrei să te duc în pat, şopti Bradford.
   - Ce perspicace eşti, replică ea.
    Ochii-i erau calzi şi îmbietori, plini de iubire.
   Unul dintre străini mormăi ceva în somn, atrăgându-i iar lui Bradford atenţia.
   - Caroline, ăştia cine-s?
   Caroline revenise deja la omul de pe pat şi se chinuia să-i scoată o cizmă.
   - Ajută-mă să-l dezbrac, îi ceru ea.
   Oftând exasperat, Bradford o apucă de umeri, silind-o să-l privească.
   - Cine sunt?
   - Nu ţi-a spus Henderson? întrebă Caroline, făcând ochii mari.
   Se uită la cel care sforăia pe pat, apoi din nou la soţul ei. În sfârşit, se aruncă în braţele lui, strângându-l şi sărutându-l până ajunse să nu-i mai pese aproape deloc cine erau cei doi, sau ce se întâmpla.
   - De ce sunt în camera noastră? întrebă el.
   - Ei sunt Caimen şi Luke, verii mei, explică Caroline zâmbind. Caimen, este cel din scaun, îi zise ea. Eu am vrut să-ţi facă impresie bună, dar verii mei au început să sărbătorească de îndată ce au ajuns la Londra, şi acum mi-e teamă că sunt destul de beţi. Nu i-am putut duce mai departe de camera noastră, adăugă ea. Bradford, îţi dai seama că nu strigi la mine? Şi nici nu te-ai repezit sa tragi concluzii pripite.
   Bradford se prefăcu exasperat din nou, dar în sinea lui zâmbea. Nu crezuse că se întâmpla nimic necurat.
   - Am încredere în tine, declară el.
   - Am ştiut-o dintotdeauna, replică Caroline.
    Ochii i se umplură de lacrimi şi fu nevoită să-l îmbrăţişeze din nou.
    - Cred că-i iubesc pe amândoi: şi pe Jered Marcus Bradford, şi pe Ducele de Bradford, şopti ea.
   - Am ştiut-o dintotdeauna, îi răspunse el, cu propriile cuvinte.
   Glasul lui suna arogant... şi teribil de tandru. Îşi luă soţia în braţe şi porni spre uşă, întrebând-o unde puteau sta singuri câteva momente. Caroline îl sărută şi-i şopti încotro s-o ia.

SFÂRȘIT