Rubicon, Lawrence Alexander

 ........................................................

2-3

                Ryan își roti scaunul până când ajunse într-o parte a biroului. Îşi prinse genunchiul drept cu ambele mâini şi încercă să se gândească.

   - Dacă există o asemenea celulă, e chiar mai rău decât şi-a imaginat Caulfield. Probabil că un membru al lor e infiltrat printre noi.
    Lovi biroul cu palma şi sări în picioare.
    - Nu vezi? E singurul mod prin care se explică tot ce s-a întâmplat, numai aşa se poate face legătura între două crime petrecute la asemenea distanţă. Kramer e ucis în Hamburg. O serie de celule teroriste au fost descoperite acolo. Al Qaeda sau altă grupare poate fi implicată. Dar Caulfield e ucis aici. Şi n-a fost ucis după ce a făcut investigaţii în zona arabă - ceea ce Kramer făcuse cu siguranţă - ci e omorât după ce şi-a băgat nasul în nişte documente de la CIA. Înseamnă că cineva din cadrul agenţiei nu vrea să se ştie despre Rubicon.
   - Sau un grup din cadrul agenţiei.
   Ryan nu-l mai auzi. Era prea preocupat de un alt detaliu pe care-l spusese Hart.
   - Nu ştim cine se află în spatele acestei afaceri. Nu putem şti sigur ce vor face, cine va fi următoarea victimă şi trebuie... Când ţi-a spus Gunther Kramer despre asta? Acum două săptămâni! Isuse Hristoase, Bobby, trebuie să spunem cuiva despre asta, trebuie.
   - Cui să spunem? Toată lumea a auzit zvonurile şi, începând de azi, Townsend şi CIA ştiu despre Rubicon. Cui să mai spunem? În plus, restul sunt pure speculaţii.
   - E imposibil să nu putem face nimic, murmură Ryan doar pentru sine.
    Se plimba în susul şi-n josul încăperii.
    - Ai dreptate, spuse în cele din urmă. Tot ce ştim sunt speculaţii şi nu contează prea tare că sunt singurele lucruri care au sens. Asta nu înseamnă că trebuie să stăm şi să aşteptăm ca altcineva să fie ucis. Ştiu nişte ţipi la Ministerul de Justiţie, am lucrat cu ei pe vremea când eram procuror - merg direct la ţintă, nu sunt funcţionari politici care fac tot ce le spune administraţia. Cu unul dintre ei am fost coleg de liceu. Lasă-mă să vorbesc cu el, să-i spun ce ştiu.
   Hart fu de acord. Cum nu-i plăcea să piardă vremea, Ryan puse mâna pe telefon şi îl sună pe fostul său coleg de liceu.
   - Mă văd cu el la micul dejun, mâine-dimineaţă, îl anunţă imediat ce închise telefonul. Te anunţ dacă se întâmplă ceva.
   Hart se simţea eliberat şi recunoscător că se implicase şi altcineva - o persoană în care avea încredere şi pe care o respecta.
   - Mulţumesc, Charlie. Nu ştiu o altă persoană căreia aş fi putut să-i spun.
   Se pregătea să plece. Ryan îi făcu semn către hamburger, care se răcise deja.
   - Nu pleca. Nu ţi-ai terminat cina.
   Senzaţia de grabă dispăruse cu totul din ochii verzi şi limpezi ai lui Ryan.
   Făcuse primul pas în rezolvarea problemei. Nu mai avea nimic de rezolvat în seara respectivă. Prin minte îi treceau alte gânduri legate de politică şi de ce urma să se întâmple la convenţia republicană.
   - Se pare că, în pofida tuturor lucrurilor, vom avea parte de alte alegeri prezidenţiale tipice: un partid numeşte un candidat cu principii pe care nimeni nu le poate înţelege; celălalt partid numeşte un candidat ale cărui principii niciun om întreg la minte nu le-ar susţine. Voi ni-l daţi pe Prentice Alworth, noi vi-l dăm pe Arthur Douglas. Amândoi îşi fac campanie spunând ţării că celălalt nu merită postul. Iar ţara are de ales între doi oameni cinstiţi!
   Ryan îşi scutură capul plin de dezgust.
    - Doamne, Bobby, ar fi trebuit să candidezi - aş fi votat pentru tine.
    Gura i se crispă şi începu să râdă.
    - Desigur, împotriva lui Douglas, aş putea chiar să votez pentru Alworth.

   În timp ce republicanii îşi ţineau convenţia, Hart era în Washington, cufundat în dosarele cu informaţii pe care pusese mâna, căutând orice i-ar fi putut spune cine era în spatele Rubiconului şi ce urma să se întâmple. Lucra în biroul său de la Senat, cu televizorul deschis, urmărind ultima noapte a Convenţiei republicanilor, când, dintr-odată, apăru pe ecran chipul lui Charlie Ryan. Puse mâna pe telefon şi sună la Santa Barbara.
   - Helen, deschide televizorul, Charlie e în direct.
   - Nu ţine un discurs, nu-i aşa? întrebă ea. Mi-ai spus că ştii de la el că nu va avea voie.
   - Nu, e un fel de interviu cu Charlie şi cu vicepreşedintele.
   Ştia că pe Helen nu o prea interesa politica şi avea o aversiune faţă de majoritatea politicienilor, însă îl plăcuse întotdeauna pe Charlie Ryan. Îi plăcea că nu se lua în serios aşa cum făceau alţii; probabil, sugerase ea cu ceea ce Hart considera o înţelegere pătrunzătoare, pentru că Ryan considera că nu trebuie să mai demonstreze ceva. Era emoţionată că-l putea vedea la televizor şi spuse că-l va deschide imediat.
   - Sună-mă mai târziu. Sau te sun eu.
   Ryan şi vicepreşedintele erau intervievaţi de William Griffin, redactorul unui jurnal politic foarte citit de neoconservatori. Prima întrebare îi fu adresată vicepreşedintelui.
   - Aţi spus că sunteţi aici să-l sprijiniţi pe Arthur Douglas, însă Arthur Douglas a declarat că nu e de acord cu politica administraţiei referitoare la război. Crede că s-au făcut greşeli, că...
   - Nu asta a declarat, interveni preşedintele vizibil iritat, nerăbdător şi plictisit, în acelaşi timp. A spus că susţine politica menţinerii trupelor americane în Irak până când irakienii vor fi capabili să-şi asigure protecţia singuri. E o politică sănătoasă - singura, din punctul meu de vedere - dacă nu suntem pregătiţi să-i lăsăm pe terorişti să câştige, ceea ce democraţii şi, mă tem, chiar o parte din republicani sunt dispuşi să facă.
   Urmărind să stârnească o polemică, Griffin se întoarse către Ryan.
   - Cred că se referă la dumneavoastră, domnule senator.
   Ryan nu-şi schimbă expresia feţei.
   - Nu, sunt sigur că nu e aşa.
    Făcu o pauză suficient de lungă, încât Griffin şi publicul să se întrebe dacă asta era tot ce avea de spus. Dacă ar fi făcut-o, sunt convins că mi-ar fi spus-o în faţă.
   Se întoarse către vicepreşedinte, care, dacă participase vreodată la o luptă, nu o mai făcuse din şcoala primară.
   - Nu credeţi asta, nu-i aşa? Că aş fi de acord - cum aţi spus - să-i lăsăm pe terorişti să câştige.
   Vicepreşedintele se înroşi, apoi îşi retrase imediat ofensiva.
   - Nu, domnule senator, nu sugerez că asta vreţi. Susţin că politica pe care o promovaţi va avea cu siguranţă acest efect.
   - Ce politică e asta, domnule vicepreşedinte? Sugeraţi că ar fi mai bine să găsim o cale de a ne retrage înainte de a suferi mai multe pierderi? Aceasta nu e o politică, domnule vicepreşedinte, îmi acordaţi prea multă încredere. E singura cale de urmat pe care o avem. Cât despre a-i lăsa pe terorişti să câştige, cu fiecare zi în care rămânem acolo, numărul lor va creşte. Poate greşesc, dar nu sunt sigur că cel mai bun mod de a câştiga un război e să aduci mai mulţi soldaţi în rândul duşmanului pe care încerci să-l învingi.
   - Dacă renunţăm la Irak, pierdem Orientul Mijlociu, replică vicepreşedintele pe un ton de o agresivitate inflexibilă.
   - Şi când a fost Orientul Mijlociu al nostru, ca să-l pierdem? Chiar credeţi că e suficient să ne organizăm alegeri ca să instaurăm pacea şi democraţia în întreaga regiune?
   - Dacă nu refacem Orientul Mijlociu, ne vom confrunta cu terorismul în următorii o sută de ani şi nu va fi în Orientul Mijlociu - ci chiar la noi acasă. Asta vreţi, domnule senator? Chiar asta credeţi că trebuie să facem?
   - Încercarea aceasta de a reface totul şi războiul pe care l-aţi început ne-au adus toate problemele, ripostă Ryan.
   Vicepreşedintele aşteptă până când îşi simţi din nou capul pe umeri. Se uită lung la Ryan.
   - Vreţi să spuneţi că democraţia e un lucru rău pentru Orientul Mijlociu?
   - Nu, vreau să spun că n-o puteţi impune cu forţa. Am încercat. Uitaţi ce ne-a adus.
   - Ceea ce dumneavoastră şi oamenii ca dumneavoastră nu înţelegeţi, spuse vicepreşedintele, e că America are interese şi responsabilităţi în întreaga lume. Nu suntem o republică mică, cum eram la început, acum 200 de ani. Este un război al civilizaţiilor, domnule senator: Islamul radical de o parte, America şi Vestul de cealaltă. E cel mai important război pe care l-am dus vreodată şi trebuie să folosim toate mijloacele pe care le avem ca să învingem.
   - Greşiţi. Nu suntem un imperiu care-şi impune voinţa asupra celorlalţi. Cea mai puternică influenţă pe care o putem avea e forţa propriului exemplu. Adevărata întrebare, domnule vicepreşedinte, nu este dacă putem reface Orientul Mijlociu, adevărata întrebare este dacă această ţară poate supravieţui războiului nesfârşit la care vă refereaţi, în care nu suntem cu nimic mai buni decât cei împotriva cărora luptăm.

   După terminarea interviului, Hart se duse în biroul lui David Allen de alături.
   - Ai văzut? Din când în când cineva face un lucru şi îţi aminteşti ce înseamnă cu adevărat să fii membru al Senatului. Charlie Ryan e aşa cum trebuie să fie un senator. De fapt, e aşa cum ar trebui să fie un preşedinte. Dar mă tem că asta nu se va întâmpla niciodată. Şi acum, când a fost la un pas să-l facă pe vicepreşedinte mincinos şi nebun la televiziunea naţională, e posibil să nu mai fie reales.
   Hart făcu un schimb de priviri cu Allen.
   - Nu sunt sigur că vreau să fiu reales dacă trebuie să-l ascult pe Arthur Douglas predicându-ne de la Casa Albă despre nevoia de a lupta cu aceeaşi hotărâre de nezdruncinat împotriva terorismului şi a taxelor.

Capitolul 9

   Discursul care îl făcu pe Bobby Hart chiar mai faimos decât fusese dură doar 12 minute, discursul pe care nimeni dintre cei care îl ascultară nu l-ar fi putut uita, discursul care deveni standardul după care se măsurară discursurile următoare şi, odată măsurate, să se constate că nu se apropie de modelul lor.
    Fără să fie neapărat o chemare la acţiune, discursul ţinut de un candidat, ca o serie de alternative rigide, trezindu-le în minte toate falsele opţiuni şi, pe parcurs, luând în batjocură aroganţa şi importanţa eşecurilor din ultimii 8 ani.
   - Să-i taxăm pe cei care pot plăti mai mult sau să renunţăm la responsabilitatea pe care fiecare generaţie o datorează urmaşilor. Şi cine-şi permite să plătească mai mult - cei săraci care muncesc şi clasa de mijloc care se luptă în nevoi sau cei câţiva bogaţi care ştiu să profite de oportunităţi?
   Această frază îi făcuse pe cei de pe Wall Street să geamă, dar ridicase în picioare Convenţia democraţilor.
   - Să decizi că vei investi tot ce ai într-un război – aşa cum am făcut în cazul fiecărui război pe care l-am câştigat - sau să tai şi să fugi, în felul în care procedează administraţia actuală - prea speriată să ceară sacrificiul fiilor şi fiicelor din toate clasele, prea incompetentă să poată opri rănile unui război în care ne-au târât printr-o minciună!
   Existau voci care ar fi jurat că, dacă cineva ar fi alergat la microfon şi ar fi spus că trebuie s-o facă, Bobby Hart ar fi fost nominalizat pentru alegerile prezidenţiale în aclamaţiile generale ale Convenţiei.
   - Nu cred c-a fost foarte rău, spuse Hart, cu faţa roşie şi plină de transpiraţie.
    Îi înmână asistentului său administrativ copia discursului.
    - Pune asta undeva. Cred că vreau s-o păstrez.
   Coborâseră de pe scenă, fiind acum înconjuraţi de ecoul aclamaţiilor.
   - Oamenii lui Alworth sunt furioşi, raportă Allen cu un rânjet larg. Orice discurs ar trebui să primească acceptul lor, mai întâi.
   Hart făcu semn către arenă, unde zgomotul, în loc să se liniştească, devenea mai puternic şi mai persistent, cu fiecare minut care trecea. Nu-i păsa că lui Prentice Alworth nu-i plăcea ce făcuse.
   - Ar vrea să mă întorc şi să retrag tot ce-am spus?
   Allen îi făcu semn către uşa de metal din faţă.
   - Sunt cam un milion de reporteri care vor să te întrebe orice, de la culoarea chiloţilor, până la părerea ta legată de şansele ca Alworth să câştige în noiembrie.
   - Orice, atâta vreme cât nu mă întreabă dacă eu cred că ar trebui.
   Majoritatea întrebărilor pe care presa începuse să i le adreseze după ce intrase pe uşă în lumina orbitoare a camerelor nu aveau legătură cu candidatul democraţilor la preşedinţie; toate aveau legătură cu el.
   Regreta că nu candidase el însuşi? Arboră un zâmbet adolescentin, care-l făcea să pară timid şi stângaci.
   - Nu, nu tocmai, replică.
   Se gândeşte să candideze peste 4 ani? Zâmbetul se lărgi, simţind nevoia să devină acid.
   - Împotriva lui Alworth Prentice? ripostă.
   Exista vreo şansă să se răzgândească şi să accepte candidatura la vicepreşedinţie pe care i-o oferise Alworth? Un zâmbet se ivi şi dispăru imediat. Devenise serios; nu mai era loc pentru neînţelegeri.
   - Candidez din nou pentru Senat şi reprezint California. Senatul e locul unde sper să-mi petrec cel puţin 6 ani de-acum încolo.
   Întrebările erau pe sfârşite, se mai auzeau doar câteva voci care încercau să se facă auzite. Cu o fluturare prietenoasă din mână, Hart se întoarse şi plecă.
   - Domnule senator, sunteţi membru al Comisiei de Informaţii. Ştiţi să existe vreun plan pentru asasinarea preşedintelui SUA?
   Hart se întoarse, încercând să identifice figura reporterului. O femeie slabă, cu o atitudine îndrăzneaţă stătea în spatele mulţimii de cameramani şi reporteri care se întoarseră brusc. Hart o recunoscu imediat.
   - Norma Roberts, se prezentă ea, ridicând cu îndrăzneală bărbia. Corespondent Times din Londra. Există rapoarte şi zvonuri de la sursele noastre din Orientul Mijlociu că...
   Hart clătină din cap în semn că ştie despre ce vorbea, dar nu există motive să se alarmeze.
   - Cum aţi spus, doamnă Roberts, sunt doar zvonuri că s-ar putea întâmpla diferite lucruri, că anumite organizaţii teroriste încearcă să ne perturbe alegerile. Ca să vă răspund la întrebare: nu, nu am informaţii despre vreun atentat la viaţa preşedintelui sau a altei persoane.
    Făcu o pauză înainte de a adăuga:
    - Asta nu înseamnă că nu trebuie să fim prevăzători. Dacă nu ştim cu siguranţă că există o ameninţare, nu înseamnă că nu pot fi oameni care ar vrea să ne atace.
   Norma Roberts era un reporter foarte respectat, care, de obicei, ştia ceva mai mult decât ceilalţi. Hart se întreba ce mai aflase şi de ce părea că ştie mai multe decât el.

   Securitatea fusese foarte strictă chiar de la începutul Convenţiei - trebuia să treci prin mai multe şiruri de detectoare de metale, gărzi înarmate în interiorul şi în afara arenei, însă pe măsură ce se apropia de sfârşit, în ultimele două zile apoteotice, devenise vizibil mai riguroasă.
    În noaptea în care Prentice Alworth îşi ţinu discursul de acceptare, o parte dintre delegaţi se văzură nevoiţi să aştepte mai mult de o oră până când li se verificară acreditările.
   Hart stătea împreună cu membrii delegaţiei din California, amestecându-se printre ei ca un simplu participant anonim. Se simţea bine în tovărăşia lipsită de sens a unei convenţii politice, unde singura îndeletnicire serioasă era să bântui prin zonă şi să bârfeşti. Singura surpriză era legată de vicepreşedinte. Circula zvonul că Alworth îl alesese pe senatorul Harcourt din Delaware, un membru cunoscut şi respectat al Comisiei de Relaţii Externe.
   Apoi zvonul fu urmat de altul, că ar putea fi un membru al Comisiei de Relaţii Externe, dar nu Harcourt. Prea liberal - îl considerau unii, prea conservator - susţineau alţii. Dornici de senzaţii tari, unii erau de părere că Alworth va face ceea ce făcuse Adlai Stevenson în 1956, lansând o competiţie pentru cei dornici să participe. Cineva îl întrebă pe Hart ce credea că va face Alworth.
   - V-a oferit acest post, însă l-aţi refuzat, nu-i aşa?
   Cu o expresie care sugera că întregul eveniment fusese exagerat, Hart replică:
   - Nu puteam candida pentru vicepreşedinţie; îmi depun o nouă candidatură pentru Senat.
   Era argumentul pe care i-l oferise lui Alworth, însă nu acesta era singurul motiv pentru care nu voia să candideze. Alworth reprezenta tot ce Hart ura în legătură cu politica şi ambiţiile înguste şi stupide ale politicienilor.
   - Pe cine credeţi că va alege?
   Hart declară că nu avea idee cine va fi; dar pentru că acela care-l întrebase era din delegaţia lui şi avea o faţă prietenoasă, adăugă încet, pe un ton maliţios:
   - Pe cel mai mare politician din generaţia lor. Cu alte cuvinte, pe oricine îl va ajuta să câştige alegerile.
   După ce acceptă nominalizarea, Alworth se lansă într-un discurs general, evitând cu diplomaţie toate subiectele despre care Hart spusese cu câteva zile mai devreme că ar trebui dezbătute de orice candidat care avea intenţii serioase să conducă ţara. Puţini îşi dăduseră seama. Era atâta emoţie, atâta entuziasm incandescent în jurul unui candidat care avea şanse să ajungă la Casa Albă, încât nu mai conta ce spunea. În plus, Prentice Alworth ştia cum să ţină un discurs. Cu fraze calde şi curgătoare, o ironie ascuţită şi un zâmbet strălucitor, chiar şi atunci când rostea lucruri lipsite de sens, era seducător şi reuşea să te asigure că viitorul luminos la care se referea va veni în cele din urmă.
    Lui Hart îi amintea de Bill Clinton.
   - Probabil că de la el a învăţat, îi spuse lui David Allen, care stătea lângă el. A urmărit înregistrări, a împrumutat chiar o serie de gesturi de la el. Are acelaşi efect. Nu-şi pot lua ochii de la el, dar la mai puţin de 5 minute după ce a terminat, nu vei găsi trei oameni care să poată reproduce o vorbă de-a lui.
   Alworth se pregătea să încheie. Era pe punctul de a anunţa ceea ce aşteptaseră cu toţii atâta vreme: opţiunea lui pentru vicepreşedinte. Privi către publicul numeros, apoi către camerele TV de unde era urmărit de milioane de spectatori de acasă.
   - Am decis că...
   Brusc, se auzi o bubuitură, un singur pocnet răsunător. Speriat, Alworth se retrase împleticindu-se în spate. Hart sări în picioare, privind spre balconul din spate.
   - E doar un balon, strigă o voce de la distanţă.
   Convenţia, redusă la tăcere, reveni la viaţă. Un râs nervos umplu sala.
   Alworth reveni pe scenă, făcu publicului semne cu mâna, ca să le demonstreze că nu se întâmplase nimic şi încercă să glumească, motivând că fuseseră cu toţii destul de stresaţi în ultimele zile. Însă Hart observase momentul în care Alworth îşi trădase frica de care probabil nu fusese conştient până atunci.
   - Aşadar, am decis, exclamă Alworth înainte ca toţi ceilalţi să aibă timp să reflecteze la cele întâmplate, senatorul Richard Harcourt va candida alături de mine, iar după alegeri va deveni vicepreşedinte al SUA!
   Unele zvonuri erau adevărate, în cele din urmă.
   - Mai important, declară Hart atunci când reprezentanţii presei veniră să-i ceară punctul de vedere, Richard Harcourt e cel mai potrivit om pentru această funcţie: are experienţă, este inteligent şi bine informat. Nimeni din Senat nu ştie mai multe despre relaţiile externe. Este alegerea perfectă. Guvernatorul Alworth merită laudele noastre.
   Apoi Bobby Hart părăsi convenţia cât de repede putu ca să prindă zborul spre California.

   În ziua următoare, David Allen sună din Washington.
   - Geniile care se ocupă de campania lui Alworth vor să organizeze un tur electoral de o zi, cu trenul, din San Francisco până în Los Angeles, unde va ţine un discurs important în aceeaşi noapte.
   - Nu trebuie să meargă în campanie în California.
   - Vor s-o facă pentru acoperirea naţională. Vor să vii şi tu cu ei.
   - Pun pariu că vor, râse Hart.
   - Candidezi din nou pentru Senat. Circulă o mulţime de poveşti potrivit cărora alegerea vicepreşedintelui nu ţi-ar fi picat bine. Nu văd cum ai putea să nu accepţi.
   - Când vor să-l organizeze?
   - Luni, de acum în două zile.
   - M-au prins într-un moment foarte aglomerat. Foloseşte-te de scuza asta. Spune-le că nu am la dispoziţie întreaga zi. Am să particip începând cu ultima întâlnire dinainte de Los Angeles. Acolo ar trebui să apară întrebări în cazul în care nu vin.
   Luni după-amiază târziu, Hart se urcă la penultima staţie în trenul care fusese numit Expresul Democratic şi, împreună cu câteva sute de reporteri obosiţi şi politicieni zeloşi îl însoţi pe Prentice Alworth în scurta sa vizită prin Los Angeles.
   Era extrem de cald, acea arşiţă care face aerul să fiarbă şi transformă pământul în praf. Era una dintre acele zile în care Bobby Hart se simţea plin de viaţă, în după-amiezile lungi de vară şi nopţile răcoroase din California, când singurele haine de care avea nevoie erau un tricou şi o pereche de jeanşi. În timp ce trenul gonea pe şine sub cerul roşu şi necruţător, el stătea într-un vagon cu aer condiţionat şi bea dintr-o bere pe care i-o dăduse cineva, privind fără să asculte sporovăială celor din jur, visând să fie undeva într-un orăşel din California, fără nicio grijă în afară de întrebarea dacă are suficienţi bani cât să-şi ducă soţia la un film în acea noapte.
   Stătea în vagonul-salon cu mulţi alţi demnitari care fuseseră invitaţi să-l însoţească pe candidatul democrat şi cel cu care candida pe acelaşi buletin de vot. Se aflau acolo ca să-l susţină - figuri familiare ale unor politicieni cunoscuţi, expresia simbolică a unităţii de partid. Nu aveau nimic de făcut decât să stea, ca parte a unui public select, în care oricine s-ar fi făcut remarcat numai prin absenţă.
   Mai aveau 10 minute până la Los Angeles când Prentice Alworth ieşi din compartimentul său privat şi-şi făcu apariţia. Chiar şi Hart, care era obişnuit cu asemenea lucruri, putea simţi avântul de energie, explozia de emoţie care însoţea un candidat la preşedinţie ca un suflu puternic şi favorabil. Nimic nu se compara cu asta, senzaţia de apropiere de puterea supremă. Prentice Alworth dădu mâna cu Hart cu încrederea familiară a unui om care nu mai are nevoie de nimic.
   - Ai ţinut un discurs extraordinar la Convenţie, Bobby, spuse el cu un zâmbet larg care acum, cel puţin în public, lipsea de pe chipul său de o frumuseţe aspră. Nu cred că am fi putut aştepta ceva mai bun.
   Apoi se îndreptă către altcineva, cu un nou set de complimente care să-l facă să creadă pe cel care le primea că Alworth era candidatul pe care-l doriseră dintotdeauna. Hart avusese ocazia să mai vadă acest ritual de vanităţi şi ambiţii, lecţia prin care se demonstra cât de repede îşi găseşte puterea susţinători. Privea cu un soi de amuzament trist cum oameni care deunăzi luau în derâdere nu numai şansele lui Alworth de a câştiga, ci şi calificarea acestuia, acum îi declarau cât sunt de dornici să-i susţină campania. Aici era diferenţa, detaliul care-l ţinea deoparte, deşi nu-l putea spune nimănui din lipsă de încredere: încă nu credea că Prentice Alworth are vreo legătură cu funcţia de preşedinte.
   Trenul se opri. Cei doi candidaţi, Alworth şi Harcourt, ieşiră pe platforma din spate, unde, însoţiţi de toţi politicienii care încăpuseră în spatele lor, se pregăteau să adreseze câteva cuvinte mulţimii numeroase care venise să-i vadă.
   Hart aşteptă până când ceilalţi se adunară, apoi, nerăbdător să plece, făcu drumul înapoi prin vagonul-salon şi coborî din tren. Se plimbă prin spatele mulţimii şi împreună cu ceilalţi îl privi pe Prentice Alworth vorbind despre planurile importante pe care noua administraţie avea de gând să le înfăptuiască pentru America. Mulţimea arsă de soare îl ovaţiona din ce în ce mai gălăgioasă. Alworth se alimenta din această energie, devenise o parte din ea, vorbea cu vocea mulţimii, spunându-le ce doreau să audă. Acum strigau mai tare, îi strigau numele, strigau pentru ei înşişi, strigau pentru toate lucrurile pe care el urma să le schimbe.
   Purtat de nevoia politicianului de fi aproape de oameni, de a intra în legătură cu ceea ce devenise cealaltă parte a fiinţei sale, Alworth le spuse că ar vrea să dea mâna cu cât mai mulţi dintre ei înainte să plece. Coborî pe şină, iar mulţimea se repezi, încercând să se apropie şi împingând funia care trebuia să păstreze un perimetru liber. O duzină de agenţi ai Serviciului Secret îşi strânseră imediat mâinile ca să-i reţină pe oameni.
   Secondat de Harcourt, Alworth trecu de linie, încercând să dea mâna cu toţi cei care se întindeau să-l atingă. Privind de la distanţă, Hart era uimit de fervoarea şi emoţia de pe feţele celor din mulţime, oameni care, chiar dacă nu erau suficient de aproape cât să-l poată atinge pe candidat, erau cuprinşi de strania euforie doar pentru că erau aproape de cei care au făcut-o. Toată lumea ovaţiona, striga şi râdea de contorsiunile nebuneşti pe care le făceau diverse persoane ca să poată atinge, fie şi pentru o secundă, mâna întinsă a unui bărbat care ar fi putut ajunge preşedinte.
   Zâmbind, Hart se întoarse cu gândul de a pleca. Directorul său de campanie, Jeffrey Stone, îl aştepta cu maşina în faţa gării şi ar fi vrut să evite mulţimea. Ceva îl reţinuse, un lucru care i se păruse ciudat şi total nepotrivit cu locul respectiv. Era cald, teribil de cald, atât de cald, încât atunci când inspirai aveai senzaţia că inspiri şi fum. Cei mai mulţi oameni erau îmbrăcaţi în pantaloni scurţi şi sandale; chiar şi cei mai în vârstă, trecuţi de 60 de ani, purtau cămăşi cu mânecă scurtă sau rochii de vară. Dar acolo, lângă linia de demarcaţie, aştepta fără nicio reacţie un tânăr solitar, îmbrăcat într-un hanorac cafeniu, închis până la gât. Prentice Alworth, care dădea mâna cu mulţimea şi zâmbea tuturor feţelor exaltate, se afla la mai puţin de trei paşi de el.
   Agentul Serviciului Secret care se afla aproape de Alworth îl observă pe bărbat în acelaşi moment. Hart se uita cum agentul încerca să ajungă la el.
   Probabil că îşi dăduse seama că era prea târziu. Sinucigaşul cu bombă făcu un pas în faţă. Fu ultimul lucru pe care îl văzu Hart înainte ca explozia să-l orbească.
   Urmă o secundă în care lumea şi tot ce era în jur fu redusă la tăcere şi se opri. Hart nu mai auzea nimic, apoi, dintr-odată, zgomot şi vacarm pretutindeni. Oamenii strigau, unii fugeau speriaţi, alţii înlemniseră de spaimă. Zeci de oameni, printre care mulţi copii, zăceau răniţi, cu feţele acoperite de sânge şi cu membrele rupte şi contorsionate. Hart încercă să se uite în locul unde se petrecuse explozia. Nu mai rămăsese decât un morman de resturi care ardeau şi o groapă de câţiva metri adâncime.
    Prentice Alworth şi câteva zeci de persoane, printre care şi agentul Serviciului Secret care încercase să-i salveze viaţa, la fel şi Richard Harcourt, candidatul la vicepreşedinţie, omul pe care Hart îl respectase dintotdeauna, muriseră cu toţii pe loc.
   Hart alergă în mulţime, încercând să facă tot ce putea. Îşi rupse o mânecă de la cămaşă pe care o folosi drept garou ca să oprească hemoragia unei femei rănite a cărei arteră de la picior fusese retezată. O lăsă în grija soţului şi se ocupă de următoarea persoană care avea nevoie urgentă de ajutor. Când sosiră, medicii au fost nevoiţi să-l îndepărteze cu forţa, fiindcă încerca să resusciteze un bărbat de 80 de ani, care murise în urma unui atac de cord provocat de oroarea carnagiului la care fusese martor.
   Jeffrey Stone îl găsi pe bancheta din spate a unei ambulanţe, învelit cu o pătură peste umerii goi.
   - E vina mea, spuse cu o privire întunecată şi mânioasă. Ar fi trebuit să fiu în stare să previn toate astea.

Capitolul 10

   - Asasinarea lui Prentice Alworth, domnule Townsend. Vreţi să repet? Candidaţii la preşedinţie şi vicepreşedinţie din partea unuia dintre cele două partide politice importante - şi încă 11 oameni - au murit, fiindcă un sinucigaş cu bombă s-a aruncat în aer, nu în Bagdad, ci în Los Angeles. Asasinarea, domnule Townsend! Ce-aţi aflat despre asta?
   - Domnule senator Hart, nu-mi place acest ton. Am făcut...
   - Nu vă place tonul meu? Sunteţi directorul unei agenţii care nu a reuşit să prevină cel mai direct atac asupra instituţiilor democratice ale acestei ţări din toată istoria şi nu vă place tonul meu?
   - Îmi pare rău, domnule senator. Toţi suntem cu nervii întinşi zilele acestea. Directorul CIA deschise un carnet negru, se uită pe prima pagină, apoi trecu la a doua. Ştim că planul a fost pus la cale şi executat de Al Qaeda. Ştim că teroristul care purta bomba se afla în SUA de aproape 1 an.
   Hart îl privi cu un dispreţ nedisimulat.
   - Ştim asta pentru că a trimis o casetă video unui post de televiziune din Los Angeles şi a anunţat pe toată lumea de intenţiile sale, dar nimeni nu a trimis nimic către Al Jazeera şi niciun membru Al Qaeda - sau din altă grupare teroristă - nu şi-a asumat răspunderea pentru ce s-a întâmplat. Nu vi se pare puţin ciudat, domnule Townsend? Oarecum neobişnuit?
   Gura lui Townsend începu să zvâcnească nervos. Luă un creion şi îl ţinu cu ambele mâini, răsucindu-l încet înainte şi înapoi.
   - Nu aş crede că o persoană care intenţiona să se arunce în aer ar fi minţit în legătură cu motivele pentru care o face, domnule senator, sau ar greşi numele organizaţiei.
   - Sunt sigur că aveţi dreptate, domnule Townsend, dar asta nu răspunde la întrebarea mea, nu-i aşa?
   Când şedinţa comisiei se termină, Charlie Ryan îl urmă pe Hart în biroul său. Se aruncă într-un scaun de cealaltă parte a mesei de lucru a lui Hart.
   Acesta privi dincolo de el, spre capătul îndepărtat al camerei şi la ferestrele stropite de ploaie de furtuna care tocmai se oprise.
   - Nu l-am putut opri, spuse Hart uitându-se în continuare pe geam. FBI, CIA - nici măcar n-am ştiut de unde să începem. Dacă ar fi pomenit cineva despre o tentativă de asasinat, ne-am fi gândit că ţinta va fi preşedintele. Ar fi trebuit să fim mai pregătiţi. Ce mod de a demonstra că democraţia nu e sigură nicăieri decât să-l ucizi pe unul dintre cei doi candidaţi pentru cea mai importantă funcţie în stat?
   Încet şi cu eforturi vizibile, Ryan se ridică. De la evenimentele din Los Angeles lumea devenise dură şi greu de suportat. Totul părea acum o povară. Nu mai existau vremuri bune.
   - Oamenii sunt speriaţi de moarte. Nimeni nu mai ştie ce să facă. E destul de greu să le spui tuturor că ar trebui să-şi vadă de treburile lor atunci când un candidat la preşedinţie e mort, iar celălalt şi-a anulat toate apariţiile publice.
   Hart îl privi fix.
   - Şi toată lumea caută un ţap ispăşitor. Ai auzit în comisie. Oamenii vor să prindă pe cineva, fără să le pese prea mult cine e. Ai auzit ce-a spus preşedintele noaptea trecută, că singurul mod de a preveni repetarea unei asemenea catastrofe e să rămâi în luptă, să-i urmăreşti pe terorişti oriunde s-ar afla oricât va fi nevoie. Aminteşte-ţi ce a spus: „dacă nu schimbăm lumea, lumea ne va schimba pe noi”. Ştim amândoi ce se va întâmpla. Vor pretinde şi mai puţine restricţii în calea deciziilor lor şi, dată fiind starea ţării, Congresul le va da tot ce vor cere.
   - E posibil să existe un membru sau doi care să obiecteze, spuse Ryan în timp ce-şi intersectau privirile.
   Hart îşi îndepărtă privirea, cu gândul la alte lucruri. Ecoul unui tunet surd se auzea încet de departe. O rază fragilă de soare pătrunse în întunericul cenuşiu, colorând totul în tonuri de galben.
   - A fost greu, nu-i aşa? îl întrebă Ryan.
   Încerca să nu pară prea empatic. Nu voia ca Hart să creadă că se îndoia de capacitatea sa de a face faţă evenimentelor.
   Hart se uită la el, încercând să-şi ceară scuze. Apoi, fiindcă erau prieteni, făcu un gest neajutorat cu mâinile.
   - În fiecare noapte am acelaşi coşmar. Totul se petrece cu încetinitorul: puştiul cu hanorac maro, teroristul care nu arăta deloc a terorist, stând acolo calm, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Apoi agentul Serviciului Secret Albert Humphreys, cel mai curajos om pe care l-am văzut - sărind la el. Parcă plutea în aer, plutind aşa, cu braţe întinse. Apoi, o secundă mai târziu...
   Hart îşi strânse pumnul şi îl lovi uşor de bărbie. Se cutremură gândindu-se că nu va uita niciodată ce ştie. Scutură din cap, în semn că era bine. Apoi scutură din nou, fiindcă nu era foarte sigur.
   - A apărut un articol în Times în dimineaţa asta, remarcă el după o scurtă pauză. Sugerează că alegerile ar trebui amânate. Comitetul Naţional Democrat se întâlneşte săptămâna asta să aleagă un nou candidat, dar cum au rămas mai puţin de două săptămâni, nu e suficient timp să facă cineva faţă unei campanii serioase.
   - Am citit articolul. Un grup de la Justiţie se întreabă cum se poate face.
   Hart era surprins, dar după ce se gândi, îşi dădu seama către ce se îndreptau lucrurile.
   - Au fost voci care au cerut amânarea alegerilor locale în New York după evenimentele din 11 septembrie. Şi după Katrina au existat persoane care au cerut să se amâne alegerea primarului din New Orleans. Dar atunci nu s-a întâmplat şi n-ar trebui să o facem nici acum. N-am întârziat niciodată alegerile prezidenţiale. Ar fi ca şi cum am ceda, nu crezi?
   - Ai dreptate, nu putem, confirmă Ryan. Sau, cel puţin, n-ar trebui. Dar ce-o să se întâmple în acest weekend? Personalul de campanie al lui Douglas e îngrijorat. Nimeni nu vrea să vorbească despre asta în public, însă se crede că e posibil un val de simpatie extraordinar, iar oamenii pot considera că singurul mod în care pot demonstra teroriştilor că nu pot decide soarta alegerilor e să voteze pentru oricine îl va înlocui pe Alworth.
    Ryan îl cercetă din priviri pe Hart.
   - Persoana care-i îngrijorează cu adevărat eşti tu. După discursul pe care l-ai ţinut în convenţie, după ce-ai făcut în Los Angeles în urma atacului, dacă vrei, nominalizarea îţi aparţine.
   - Când mi s-a dat şansa, nu am candidat; acum... Nu, după tot ce am văzut. Ar părea că iau ceva de la mort, ceva ce nu mi-a aparţinut niciodată. Ar trebui să fie cineva care a candidat în alegerile primare din partid.
   - Nu e un motiv bun, Bobby, insistă Ryan. Cei care au candidat în preliminarii împotriva lui Alworth au pierdut. Ai putea repune ţara asta pe picioare. Douglas e un prost. Va fi mai rău decât ce avem acum, dacă se poate.
   - Nu pot. N-am putut nici până acum din cauza lui Helen, iar acum, după tot ce s-a întâmplat...
   Era aşa cum bănuia Ryan: Hart renunţase să candideze pentru preşedinţie din cauza soţiei. Îl admira pentru asta.
   - Cum se mai simte? Mai bine?
   Hart se uită în altă direcţie.
   - Mai bine? Da, aşa cred.
   Ryan se ridică, dorind să plece.
   - Nu te teme, îi spuse cu un zâmbet aspru. Ţara va trece şi de asta. Ne-am descurcat şi în situaţii mai rele.
   - Da, ne-am descurcat, nu-i aşa?
   Hart îşi amintea panica pe care o văzuse în jurul său în ziua aceea îngrozitoare în Los Angeles, dar îşi amintea şi de nenumăratele acte de eroism. Oameni care, deşi aveau răni severe, se grăbeau să-i ajute pe cei din jur. Şi, dacă existaseră congresmani şi senatori care nu se gândiseră la nimic mai bun decât să ceară cu înverşunare şi fără minte răzbunarea, erau şi oameni ca Charlie Ryan, care îndemnaseră la răbdare, la tărie morală şi la respectarea decentă a opiniilor celorlalţi. Ţara reacţionase bine în condiţiile respective, poate cu mult mai bine decât ar fi reuşit orice altă ţară.
   Hart îşi petrecuse restul săptămânii în Washington. Camera Reprezentanţilor şi Senatul se reuniseră într-o sesiune la câteva zile după asasinat. Campania politică fusese întreruptă câtă vreme ţara îşi îngropase morţii, încercând să înţeleagă ce se întâmplase. Forţele americane intraseră în alertă în toată lumea, iar Gărzile Naţionale fuseseră chemate să protejeze populaţia de un alt atac terorist. Toată lumea aştepta cu nerăbdare să vadă ce se va întâmpla.
   Vineri după-amiază, David Allen a fost informat că toată lumea - cel puţin cei din Washington - îl aştepta.
   - Va fi Jeremy Taylor. Am aflat de la sursa din Comisia Naţională.
   Taylor, senator senior din Illinois şi membru superior al Comisiei pentru Relaţii Externe din Senat, candidase la prezidenţiale, însă nu reuşise să primească suficient sprijin popular. Fusese unul dintre primii candidaţi care se retrăseseră.
   - Puternic, respectabil, însă nu a câştigat niciodată în alegerile primare.
   - Nimănui nu-i pasă de asta, răspunse Allen. Este exact aşa cum ai spus - puternic şi respectabil, o persoană în care oamenii pot avea încredere. Oferă stabilitatea de care are nevoie ţara. În plus, ştie mai multe despre politica de apărare şi despre forţele armate decât oricine altcineva. O să-l învârtă pe Douglas pe degete în discuţii.
   - Ce zici de a doua întrebare? Ce va face Comisia Naţională în privinţa amânării alegerilor?
   - Nimeni nu e de acord cu asta acum. Taylor îi va aduce pe câţiva dintre oamenii săi, însă echipa care l-a susţinut pe Alworth va rămâne. Ei cred că pot câştiga, iar eu nu sunt sigur că nu sunt de acord cu ei.
   Hart se uită la ceas.
   - E trecut de 9. De ce nu pleci?
   Allen aruncă o privire spre mormanul de documente de pe biroul său. Nu acesta era motivul pentru care se afla încă aici, şi Hart o ştia. Întotdeauna erau grămezi de hârtii pe biroul lui Allen.
   - N-ai fi aici dacă n-aş fi şi eu. Nu trebuie să mă păzeşti. N-o să mi se întâmple nimic aici.
   Allen încercă să nege, dar Hart îl opri cu o privire.
   - Plec oricum în câteva minute. A fost o zi lungă. Ne vedem mâine.
   Deşi protesta că mai are de lucru, Allen îşi înşfacă haina din cuier şi se îndreptă spre uşă. Hart se întoarse la biroul său, şi mâzgăli câteva notiţe legate de planurile de a doua zi, apoi îşi adună lucrurile. Cu servieta sub braţ, încuie uşa biroului său privat şi părăsi clădirea.
   Luna fusese acoperită de nori şi o ceaţă groasă se lăsase peste strada străjuită de copaci. Un vânt mohorât şuiera printre frunzele groase de toamnă. Lui Hart i se păru că aude ceva. Se opri şi se uită în spate, însă nu văzu nimic. Se ironiză singur la gândul că, de când cu evenimentele din Los Angeles, imaginaţia îi juca extrem de uşor feste. Pornind de la acele întâmplări şi imaginea lui Gunther Kramer mort, se întreba dacă nu cumva îi fusese atins vreun nerv, atâta vreme cât începuse să aibă reacţiile întârziate despre care citise. Le spunea întotdeauna oamenilor să nu se lase cuprinşi de frică şi, cu toate astea, frica, nu de ceea ce i se putea întâmpla lui, ci de ceea ce se putea întâmpla pur şi simplu, părea să-l însoţească pretutindeni.
   Ajunse la maşină şi încercă să deschidă uşa. I se păru că aude din nou nişte paşi în spate.
   - Nebunule, îi scăpă, ruşinându-se de propria slăbiciune, însă o mână apăru brusc de nicăieri şi-l apucă de braţ. Întorcându-se, se trezi faţă-n faţă cu o stafie. Nu se poate!
   Dieter Shoenfeld îl asigură că era el. Apoi, înainte ca Hart să poată rosti vreun cuvânt, Shoenfeld se îndreptă în grabă către cealaltă portieră a maşinii.
   - Urcă! strigă el. Trebuie să plecăm de aici. Nu trebuie să fim văzuţi.

Capitolul 11

   Dieter Shoenfeld se schimbase. Faţa i se scofâlcise, iar cearcănele din jurul ochilor deveniseră mai adânci şi mai întunecate decât înainte. Părea aproape epuizat.
   - De ce nu m-ai sunat? îl întrebă Hart. De ce nu m-ai anunţat că eşti aici? Dacă n-am mai auzit nimic despre tine am crezut...
   - Că sunt mort.
    Se uită la Hart, care pornise maşina.
    - Au fost momente în ultimele zile când chiar credeam că sunt sau că nu mai am mult. E o minune că sunt încă în viaţă. E un miracol că tu eşti în viaţă.
   Erau zeci de întrebări pe care Hart ar fi vrut să i le pună. Nu se mai gândea la drum, la locul unde ar fi putut merge. Conducea la întâmplare, nu foarte departe de Capitoliu. Îşi întorcea capul doar ca să-l privească pe Shoenfeld în ochi.
   - E o minune că sunt încă în viaţă? Spune-mi ce se întâmplă. De unde nevoia asta bruscă de discreţie?
   - După ce am să-ţi spun, nu vei mai pune întrebarea asta.
    Se uită în faţă.
   - Unde mergem?
   - Unde stai? Putem discuta acolo.
   Shoenfeld stătea în întuneric, privind Capitoliul care se vedea luminat în noapte. Nu spunea nimic, se uita în continuare pe fereastră, cu o expresie ciudată întipărită pe chip.
   - Roma, spuse în cele din urmă, fără un scop evident. Asta a fost prima şi cea mai puternică impresie pe care am avut-o când am venit aici pentru prima dată, cu ani în urmă. Roma, aşa cum trebuie să fi fost cu două mii de ani în urmă, un oraş aflat în centrul lumii, în care fiecare clădire, fiecare stradă era expresia vizibilă a măreţiei sale. Washingtonul a fost construit în acelaşi fel, cu bulevarde largi şi Capitoliu, centrul de guvernare, ridicat pe un deal, dominând împrejurimile.
   - Dieter, nu cred că înţeleg ce legătură au toate astea cu...
   - Roma, repetă Shoenfeld. Am uitat ce a devenit Roma.
   După felul în care vorbea, se vedea că Shoenfeld era obosit şi delirează.
   Nimic din ce spunea nu avea sens.
   - De când n-ai mai dormit? îl întrebă Hart, convins că aceasta era cauza. Spune-mi unde stai. Te duc acolo. O să faci un duş, îţi schimbi hainele, apoi mergem să mâncăm ceva şi o să-mi povesteşti ce s-a întâmplat în ultimele două săptămâni.
   Shoenfeld întinse mâna şi o puse pe umărul lui Hart.
   - Ştiu, crezi că bat câmpii, şi probabil că o şi fac, dar încerc să-ţi spun ceva.
   - Spune-mi după masă. Unde să te duc?
   - Nu locuiesc nicăieri, nu m-am cazat la hotel. Vin direct de la gară.
   - De la gară? Nu ai venit cu avionul la Washington?
   - Vin cu trenul de la New York. N-am putut să risc.
   - Să rişti? Nu înţeleg.
   Shoenfeld clătină din cap. Avea de gând să-i explice mai târziu.
   - Vreau să vezi ceva. Putem merge la casa ta din Georgetown? Ar trebui să fim în siguranţă acolo. Nu cred că m-a urmărit cineva. Cred că am scăpat de ei în New York.
   - Ai scăpat de ei în... Da, sigur, putem merge la mine acasă. Poţi să stai acolo. Avem suficient loc. Dar de ce te temi că te-ar putea urmări cineva?
   - Fiindcă am aflat ce înseamnă Rubicon. Nu s-a terminat, Bobby. Gunther avea dreptate: Rubicon abia a început.
   Shoenfeld era atât de nervos, precipitat şi tensionat, încât cu greu putea sta pe loc. Se uita în permanenţă în jur, să vadă dacă nu sunt urmăriţi. De câte ori treceau printr-o intersecţie, îşi plimba ochii de pe o parte a străzii pe cealaltă şi se afunda mai adânc în scaun. Ţinea în braţe o servietă neagră, singurul bagaj pe care-l avea.
   - Am primit o scrisoare de la un avocat din Damasc, un om eu un caracter îndoielnic, pot spune, o persoană pe care Gunther o cunoştea de câţiva ani şi cu care avusese relaţii, cel puţin ocazional. Mi-a scris să mă anunţe că Gunther îi lăsase un colet care trebuia să-mi parvină dacă i se întâmpla ceva. Şi cum Gunther acum era „din nefericire mort” - este expresia pe care a folosit-o - voia să mi-l dea. A intrat în detalii, menţionând anumite cheltuieli - o sumă exorbitantă, după părerea mea - pe care a trebuit să le suporte atâta vreme cât coletul era în grija lui. Fiindcă Gunther îi fusese prieten, declara că e de acord să suporte o parte din cheltuieli şi era dispus să accepte nu mai mult de echivalentul a 10 mii de dolari pentru tot deranjul. Exista o singură dificultate - din anumite considerente, nu putea accepta decât bani gheaţă. Mi-a sugerat să merg în Damasc, unde puteam face schimbul personal.
   - Aşa că te-ai dus în Damasc...
   Shoenfeld privi peste umăr pe geamul din spate.
   - Aceeaşi maşină ne urmăreşte de ceva vreme... nu, a schimbat direcţia. E în regulă. Ce? Da, m-am dus la Damasc. Mă duceam acolo oricum. Trebuia să aflu ce s-a întâmplat cu Gunther şi ce aflase despre Rubicon. Speram să găsesc ceva în apartamentul lui - o bucată de hârtie, poate un jurnal - o dovadă scrisă de la care să pornesc.
   - Şi ai găsit? întrebă Hart, nerăbdător să afle ce descoperise Shoenfeld.
   Însă Shoenfeld avea prea multe de spus şi nu voia să uite niciun detaliu.
   Clipi de câteva ori şi dădu din mână ca să respingă orice întrerupere.
   - Am ajuns în Damasc acum două săptămâni. Parcă ar fi trecut 2 ani. Avocatul mă aştepta în biroul său, o văgăună întunecată, plină de muşte, într-o clădire cu 3 etaje fără lift. Avea o singură fereastră, dar o perdea ieftină oprea lumina să pătrundă în încăpere. Întâi am crezut că se afla acolo pentru că în Damasc e o căldură insuportabilă, dar pe măsură ce ochii mi se obişnuiau cu întunericul, mi-am dat seama că perdeaua acoperea în permanenţă fereastra, cel puţin atunci când avocatul nu era singur. Avea cea mai scârboasă figură pe care am văzut-o vreodată: gras, cu buze groase şi vineţii şi ochi mici şi răutăcioşi. Era suficient să pară urât, însă păţise ceva, un lucru care... la început nu-ţi dădeai seama. Avea obiceiul să-şi ţină capul întors, în aşa fel încât îi vedeai numai obrazul stâng, dar chiar şi aşa nu putea ascunde ce păţise. Obrazul drept, începând de la ochi şi până la colţul buzei îi fusese desfigurat în mod crud şi macabru, rămăsese doar o urmă din carnea care fusese mâncată de acid. Mi-a spus că era opera poliţiei secrete încă de pe vremea când era student, fiindcă făcuse greşeala de a distribui o petiţie care îndemna la pace şi alegeri libere.
   - Nu mi-am dat seama, spuse el cu un rânjet de-a dreptul înfricoşător, că aveam alegeri libere şi corecte, iar preşedintele Assad câştiga întotdeauna cu mai mult de 90% din voturi.
   Shoenfeld a strâns mai tare la piept servieta. Amintindu-şi o clipă ce văzuse, s-a uitat cu atenţie în faţă. Avea o privire extrem de hotărâtă.
   - Reuşise cumva să-şi termine studiile, însă nu mai avea nicio şansă, după ce i se întâmplase, să-şi continue cariera. Trăia la periferie, ca un proscris, fiind nevoit să accepte orice slujbă care i se oferea. A devenit membru al rezistenţei siriene, în măsura în care putea exista una. Aşa l-a cunoscut pe Gunther sau, mai bine zis, aşa l-a cunoscut Gunther pe el. Nu ştia cum auzise Gunther de el. Tot ce ştia era că Gunther părea să cunoască pe toată lumea.
   Shoenfeld făcu o pauză, se uită la Hart şi dădu din cap în semn că era de acord cu spusele sirianului.
   - Gunther a avut întotdeauna acest talent. Cunoştea pe toată lumea - nu doar prietenii şi duşmanii, ceea ce a făcut ca lucrurile...
   Hart intrase pe podul care ducea către Georgetown. Strada principală, în mod obişnuit aglomerată chiar şi într-o seară din mijlocul săptămânii, era acum aproape părăsită. După atacul din Los Angeles oamenii nu mai ieşeau în oraş, iar atunci când o făceau, nu stăteau prea mult. Hart coti la dreapta, apoi, după două blocuri, încă o dată la dreapta. Strada pe care locuia era mai întunecată decât de obicei. Felinarele de pe stradă erau aprinse, dar majoritatea caselor din cărămidă îngustă erau slab luminate, din loc în loc puteai vedea o lumină aprinsă la etajul al doilea sau al treilea, de obicei în spatele jaluzelelor, aproape toate trase.
   - Aproape am ajuns, spuse Hart, încercând să-l liniştească. După colţ, pe aleea din spate.
   Shoenfeld privi în urmă; apoi, ca să fie sigur, se mai uită o dată.
   Hart parcă în garajul de pe aleea din spate. Încercă să aprindă luminile de la curtea din spate, ca să vadă drumul spre uşa de la bucătărie. Shoenfeld îi puse mâna pe braţ, sugerându-i să renunţe. Împiedicându-se de prima treaptă a terasei, Hart începu să blesteme în barbă. Reuşi cu greu să descuie uşa, apoi, după ce Shoenfeld fu în siguranţă înăuntru, îşi aminti s-o încuie la loc. Nu aprinse nicio lumină până când nu ieşiră din bucătărie, apoi trecură prin sufragerie până în camera de zi din faţă.
   Shoenfeld stătea aşezat pe mijlocul canapelei, ţinând în continuare servieta în braţe. Se uită în bibliotecă, cu ochiul experimentat al unui om care citise mult. Părea că se relaxează, că se bucură de prezenţa unor lucruri familiare, sute de cărţi într-o cameră bine mobilată. Lăsă servieta deoparte şi începu, fără să-şi dea seama, să studieze titlurile. Hart îi pregăti ceva de băut.
   - În maşină îmi povesteai despre Damasc - despre avocatul sirian care avea ceva ce-i aparţinuse fratelui tău.
   Shoenfeld amestecă gheaţa din pahar, apoi sorbi o gură pe îndelete.
   - Mulţumesc pentru asta, spuse, făcând semn spre băutură în timp ce-o punea pe măsuţa din faţă. Şi pentru tot.
   Se mută la capătul canapelei şi se lăsă pe spate. Hart stătea în fotoliul aflat de cealaltă parte a mesei.
   - Da, avocatul sirian. Mi-a părut rău pentru el. Era imposibil să nu-ți fie milă de el pentru ce-i făcuseră. Asta nu schimba cu nimic faptul că era un hoţ, şi i-am spus-o: „îmi povesteşti ce prieten bun ţi-a fost Gunther, cât a încercat să te ajute şi, cu toate astea, insişti să plătesc 10 mii de dolari înainte să-mi dai ceea ce te rugase el?” Nu l-a deranjat întrebarea, mă înţelegi. Şi-a desfăcut pur şi simplu palmele lui murdare şi slinoase şi mi-a explicat că, aşa cum ştia şi Gunther, era sărac şi obligat să câştige bani după cum putea.
   - Aşa că i-ai plătit?
   - Sigur că i-am plătit. Nu m-am gândit nicio clipă să nu-i plătesc. Trebuia să aflu ce-mi lăsase Gunther. I-am dat toţi banii, aşa cum ceruse, peşin. Apoi a deschis un sertar şi a scos un plic mare pe care, după cum mi-am dat imediat seama, îl deschisese deja. Nu era nimic înăuntru.
   - Era ceea ce înţelegea un sirian prin ideea de glumă. Un asemenea om, ei bine... cred că n-a mai avut aşa ocazii să se distreze. Expresia de pe faţa mea i s-a părut amuzantă. Înainte să apuc să spun ceva - ce cred despre el şi glumele lui - a deschis acelaşi sertar şi a scos un pachet mic. Fusese în plic, însă nu era deschis. Probabil că sirianul trăise o anume bucurie după ce, descoperind ce era în plic, ceea ce-mi lăsase Gunther, a comis gestul onorabil de a nu căuta mai departe. E greu să explici cuiva care nu e obişnuit cu mentalitatea siriană, dar situaţia semăna întru câtva cu aceea a unui om care jefuieşte o bancă, dar nu se gândeşte să se atingă de bani. E un lucru pe care nu l-am putut înţelege niciodată.
   - Pachetul ce conţinea?
   - Ajung şi la asta.
    Întinse mâna după pahar, luă o înghiţitură, o savură o clipă, apoi reveni la Hart.
    - O cheie şi o scrisoare; scrisoare pe care nu am citit-o acolo, în birou, ci mai târziu, când m-am întors la hotel. Întâi m-am gândit că e cheia unui seif, aflat probabil undeva în Elveţia - unde s-ar fi putut găsi şi banii pe care-i strânsese de pe urma... ei bine, ceea ce făcuse în anii de după ce părăsise Germania definitiv. Dar nu era aşa. Era cheia unei cutii pe care o ţinea ascunsă în apartamentul său. Scrisoarea conţinea o listă, un fel de inventar al obiectelor aflate în cutie. M-am dus la apartament. L-am mituit pe proprietar să-mi dea voie să intru. Nu mai era nimic înăuntru, locul fusese golit. Proprietarul spunea că pătrunsese cineva cu forţa. Am întrebat dacă pot rămâne singur câteva minute. În baie, sub o dală desprinsă în spatele toaletei, exact în locul descris de Gunther, am găsit cutia de metal.
   Hart devenea din ce în ce mai curios şi mai lipsit de răbdare cu fiecare clipă.
   - Scrisoarea conţinea informaţii despre Rubicon? Era ceva în cutie care...?
   Shoenfeld clătină din cap. Ochii îi străluceau cu intensitate, amintindu-şi tot ce văzuse în Damasc.
   - Scrisoarea. Da, scrisoarea. Conţinea lista, inventarul de care ţi-am pomenit, dar mai era încă o listă, în care erau trecute 7 nume, având fiecare o adresă în Orientul Mijlociu - 3 adrese în Cairo, două în Damasc, una în Bagdad şi una în Tel Aviv. Spunea că atunci când voi citi scrisoarea el va fi mort, iar cei 7 erau oameni în care puteam avea încredere - oameni care mă vor ajuta, dacă va fi nevoie, să aflu ce se întâmplase.
   - Nimic despre Rubicon?
   - Ba da, dar puţin mai târziu.
   - Era ceva în cutia de metal pe care ai găsit-o?
   - Da, însă legătura era indirectă. Erau câteva paşapoarte, cu fotografii modificate şi cu nume diferite. Erau mulţi bani lichizi, monede din diferite ţări. Şi mai era o carte.
   - O carte? Ce fel de carte?
   - O carte veche, foarte veche, renumită, scrisă în greceşte. O am cu mine.
   Făcu semn către servieta neagră care era lângă el pe canapea.
    - Asta şi alte câteva lucruri care m-au ajutat să înţeleg ce făcea Gunther când a fost omorât.
   Dieter Shoenfeld era unul dintre cei mai sofisticaţi şi mai cosmopoliţi bărbaţi pe care-i cunoscuse Hart. Nimic nu părea să-i perturbe calmul - cel puţin aşa credea Hart. Şi iată-l acum, la numai câţiva paşi distanţă, cu o faţă la fel de uimită ca şi a altor oameni pe care-i întâlnise Hart.
   - Anumite pasaje erau subliniate, am găsit note scrise de mâna lui Gunther pe margine, însă nimic mai mult decât simpla informaţie că, din anumite motive, începuse un studiu serios al istoriei romanilor. Primul pasaj marcat era descrierea lui Cezar şi a armatei sale trecând Rubiconul.
   - Dar cum poate asta... în afară de nume?
   Lui Shoenfeld îi străluceau ochii de bucurie la gândul celor aflate, deşi lucrurile păreau în continuare greu de crezut.
   - Apoi am găsit-o, prinsă între ultima pagină şi coperta din spate: o bucată de hârtie subţire, împăturită în patru. Gunther construise o diagramă care conţinea anumite paralele istorice. La sfârşitul paginii - aici, dă-mi voie să-ţi arăt!
   Deschise servieta neagră şi scoase cu grijă un singur volum gros. Pielea de pe copertă era zgâriată şi ruptă la colţuri, din cauza vremii şi a uzurii. Hârtia cerată era acolo unde o găsise. Îi dădu cartea lui Hart, care desfăcu hârtia pe care fusese desenată o diagramă foarte minuţioasă. Hart se uită la ea, apoi i-o restitui.
   - Pare a fi în germană şi...
   - Da, iartă-mă. Ar fi trebuit să ţin minte. Dar vezi numele Rubicon mâzgălit deasupra primei din cele două coloane - lista paralelelor istorice? Prima coloană se referă la istoria romanilor. Dar vezi, pe a doua coloană, apare din nou numele. De data asta nu e la început, ci la sfârşit. Gunther şi-a dat seama. Rubicon a însemnat începutul unor lucruri în Roma şi urma să fie sfârşitul altora în America. Rubicon înseamnă mai mult decât ceea ce s-a întâmplat în Los Angeles. Acela a fost doar începutul.
   - De unde ştii asta - din câteva pasaje subliniate într-o carte veche şi o diagramă ciudată, desenată pe o foaie de hârtie?
   - E mai mult, mult mai mult. Cele 7 nume pe care mi le-a dat Gunther. Am găsit 6 dintre ei. Am aflat că Gunther nu a fost omorât de o organizaţie teroristă. Gunther a...
   - Ai spus că i-ai găsit pe 6 dintre ei, a spus Hart, întrebându-se dacă a ratat ceva. N-ai spus că erau 7?
   - Mohammed al Farabi. Ar fi trebuit să fie în Cairo, însă nu mai e acolo. Din câte am putut afla, se mută în mod constant. Ar trebui să-l întâlnesc săptămâna viitoare. E posibil să aibă ultima piesă din puzzle.
   Telefonul de sus începu să sune. Helen era singura care folosea acest număr.
   - Trebuie să răspund. Nu durează mult, spuse Hart lăsându-l pe Shoenfeld în camera de zi şi se grăbi să ajungă în dormitorul de la etaj.
   Era Helen şi părea să se simtă mai bine decât în ultima vreme.
   - Voiam doar să-ţi aud glasul, spuse ea.
    Izbucni în râs şi începu să-l tachineze cu lucrurile care-i lipseau.
    - Stau şi privesc apusul de soare în cea mai frumoasă zi pe care am văzut-o vreodată. Cerul e portocaliu şi roşu şi purpuriu, iar oceanul are o strălucire care seamănă cu aurul lichid. Ţi-ar plăcea să fii aici în seara asta, Bobby Hart, sunt sigură că ţi-ar plăcea. De ce nu vii acasă, să stai cu mine?
   - Am un zbor de dimineaţă. Am câteva treburi de rezolvat după-amiază, dar promit că voi ajunge la cină.
   Ea începu din nou să râdă, tachinându-l cu acelaşi timbru al vocii.
   - Cred că nu mai ştiu să gătesc. Nu vrei să mergem undeva, numai noi doi?
   Îi vedea chipul în lumina lumânării, cu un zâmbet care-i dansa neîntrerupt pe buze. Îi auzea trilurile de râs, aşa cum făcea înainte ca lucrurile să se înrăutăţească.
   - Am stabilit o întâlnire. Ne vedem.
   Dintr-odată, se auzi o larmă teribilă şi violentă, urmată de zgomot de sticlă spartă.
   - Ce s-a întâmplat, Bobby?
   Auzi un zgomot puternic de paşi alergând pe palierul de dedesubt, apoi un strigăt, vocea lui Dieter şi o pocnitură de armă. Casa fu învăluită de linişte.

Capitolul 12

   - Eu sunt bine, şopti în receptor şi apoi închise.
   Se apropie de uşa deschisă de la dormitor, încercând să vadă ce se întâmplă jos. Zări doi bărbaţi înarmaţi care percheziţionau casa. Se lipi de perete, încercând să-şi ţină respiraţia.
   - Unde-i celălalt? spuse unul din ei cu o voce gravă şi grăbită. Ar fi trebuit să fie doi! Nu e aici - încearcă sus!
   Hart se uită în spatele lui, la fereastra aflată în cealaltă parte a dormitorului. Singura lui şansă era să sară.
   - Nu contează, spuse celălalt, nu mai e timp. Poliţiştii o să ajungă aici în câteva minute. Ia servieta şi hai să plecăm.
   Luminile începură să se aprindă în tot cartierul. Sunetul sirenelor se auzea în depărtare, venind din ce în ce mai aproape. Hart coborî şi-l găsi pe Dieter Shoenfeld prăbuşit pe canapea, cu ochii deschişi şi cămaşa plină de sânge.
   Servieta neagră dispăruse, dar cartea, volumul vechi de istorie romană, cu toate hârtiile importante împăturite înăuntru, rămăsese pe măsuţă, la vedere.
   Sirenele se auzeau din ce în ce mai puternic. Puse cartea pe un raft unde nu putea fi văzută şi apoi, cât putu de repede, cotrobăi prin buzunarele lui Dieter, căutând un semn care i-ar fi putut dezvălui ce aflase Shoenfeld despre Rubicon. Găsi un carnet mic, pe care îl băgă în buzunar, apoi se repezi spre uşă, de unde le făcu disperat semn cu mâna poliţiştilor.
   O maşină de poliţie opri zgomotos şi doi ofiţeri înarmaţi, îmbrăcaţi în uniforme, veniră în grabă spre casă.
   - Sunteţi bine? întrebă unul dintre ei, cercetând holul gol. Ce s-a întâmplat?
   - Au intrat prin spate. Eu eram sus, dar Dieter...
   Hart făcu semn spre camera de zi. Acolo...
   Apărură alte maşini de poliţie şi, în câteva minute, se strânse o mulţime de oameni în stradă. Poliţiştii instalaseră un cordon în faţa casei şi începuseră să cerceteze încet şi metodic curtea din spate.
   - Asta nu e o spargere nereuşită, îi spuse unul dintre ofiţeri partenerului său. Se vede după modul în care ticăloşii au pătruns pe uşa din spate. Au scos-o din balamale, l-au împuşcat pe nenorocit şi au spart toate geamurile.
   N-a fost un jaf, a fost o nenorocită de execuţie.

   La 20 de minute după sosirea poliţiştilor, un detectiv îl găsi pe Hart în biroul de lângă dormitorul de la primul etaj.
   - Locotenent Coleman, domnule senator, Leonard Coleman, îmi pare rău pentru cele întâmplate.
   Leonard Coleman avea aproape 60 de ani, un detectiv de culoare, cu o vorbă domoală şi reţinută.
   - Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? Ştiu că cineva - doi bărbaţi, din câte am înţeles - au intrat pe uşa din spate şi l-au împuşcat mortal pe prietenul dumneavoastră, domnul Shoenfeld. E clar că au venit cu intenţia de a omorî pe cineva, aşa că întrebarea justificată e dacă trebuia să fiţi dumneavoastră, domnule senator.
   - De cât timp sunteţi detectiv, domnule locotenent?
   - De aproape 20 de ani.
   - Majoritatea asasinatelor sunt ceea ce se numesc „crime pasionale”, nu-i aşa?
   - Majoritatea, da, însă nu şi în cazul acesta. Dar ştiţi asta, aşa că, dacă nu vă supăraţi, de ce mă întrebaţi?
   - Nu sunt sigur; poate că încerc să plasez faptele în categoria corectă. Am fost în Los Angeles şi...
   - Ştiu, domnule. Ştiu unde aţi fost şi ştiu şi ce aţi văzut.
   - În noaptea asta, deşi n-am văzut tot ce s-a întâmplat, ştiu ce s-a întâmplat. Ce s-a întâmplat în Los Angeles nu a fost o crimă pasională. Stătea acolo, liniştit, la fel de calm ca orice alt om; în ochii lui nu vedeai teamă, mânie sau ură. Era un credincios - dacă vreţi, un zelot - o persoană care n-ar fi socotit nicio clipă că ceea ce face e un lucru rău. În noaptea asta, doi bărbaţi - îi aruncă locotenentului o privire scurtă şi plină de înţeles - doi bărbaţi albi de 30-40 de ani, unul din ei avea mustaţă, iar celălalt, un accent de New York sau New Jersey, nu sunt sigur care dintre ele - nu erau terorişti şi nici din Orientul Mijlociu. Era să uit - unul avea cel puţin 1,80 în, iar celălalt era mai scund şi lat în umeri.
   - Sunt informaţii foarte bune, domnule senator. Ne vor fi de folos.
   - Mă îndoiesc.
   - Dumneavoastră...?
   - N-au venit aici să plătească o poliţă. Nu era ceva personal. Erau asasini profesionişti. Şi, ca să vă răspund la întrebare, veniseră să ne împuşte pe amândoi. Eram sus, în dormitor. Primisem un telefon de la soţia mea, care e în California. L-am lăsat pe Dieter în camera de zi. Au spart uşa, l-au ucis pe Dieter şi au pornit să mă caute pe mine. Cel puţin asta intenţionau. Singurul motiv pentru care sunt încă în viaţă e fiindcă şi-au dat seama că, după zgomotul pe care-l făcuseră, nu mai aveau timp.
   - Sunteţi sigur că voiau să vă ucidă şi pe dumneavoastră?
   - Asta e partea interesantă. Nu ştiau pe cine urmăresc, pe cine trebuiau să ucidă. Unul din ei i-a spus celuilalt după ce l-a împuşcat pe Dieter: „Ar fi trebuit să fie doi”.
   - Şi altceva, domnule senator? Mai e şi altceva, nu-i aşa?
   - Nu sunt sigur. La început am crezut că... Dieter credea că era posibil să fie urmărit şi...
   - De ce credea asta, domnule senator? De ce ar fi crezut domnul Shoenfeld - după actele de identitate din portofel, cred că era cetăţean german - de ce ar fi crezut că era urmărit?
   - Sunt anumite lucruri pe care nu vi le pot spune. Se ocupa de ceva, încerca să afle anumite lucruri.
   Coleman emise o ipoteză.
   - Bănuiesc că există o legătură cu evenimentele din Los Angeles, domnule senator.
   Hart îl privi cu mai multă consideraţie, dar nu-i răspunse direct.
   - N-am ştiut că o să vină. A apărut în faţa biroului meu, ne-am plimbat puţin cu maşina şi am ajuns aici, în cele din urmă. Dacă era urmărit, probabil că persoanele respective au venit după noi până aici. Acum, când mă gândesc, nu găsesc logica tuturor lucrurilor. Eram aici de 15-20 de minute, mă întreb cum ar fi putut contacta doi ucigaşi, doar dacă...
   - Dacă asasinii fuseseră deja angajaţi. Ceea ce înseamnă, domnule senator, că veniseră aici pentru dumneavoastră. Cineva vă supraveghea locuinţa, ca să-i poată anunţa când ajungeţi.
   Coleman cercetă încet şi îndelung biroul, se uită la pereţii acoperiţi de cărţi şi fotografii, imagini cu oameni de stat şi politicieni zâmbind, de parcă n-ar fi avut nicio grijă. Îşi întoarse privirea către singura fotografie de pe biroul senatorului.
   - Soţia dumneavoastră?
    Se înclină puţin să se uite mai bine.
    - Foarte frumoasă, remarcă, aprobând printr-o mişcare din cap. Spuneţi că e în California?
   - Da, la locuinţa noastră din Santa Barbara.
   Coleman ascultă o clipă agitaţia de jos.
   - Ar putea fi un loc potrivit şi pentru dumneavoastră. Nu înţeleg de ce ar vrea cineva să vă ucidă, însă, după tot ce s-a întâmplat în noaptea asta, nu cred că se vor opri aici.
   Coleman scoase un carnet din buzunar şi îl deschise. Cu un scris mic şi ilizibil, îşi notă rezumatul detaliilor pe care le aflase. Apoi îl rugă pe Hart să-l însoţească afară şi să-i povestească tot ce se întâmplase din momentul în care sosise împreună cu Shoenfeld.
   - Am intrat pe alee, îi explică Hart.
    Îi arătă drumul de la garaj până la stradă.
    - În acelaşi fel în care intru în fiecare seară.
   Coleman se aplecă. Ridică cu grijă, într-o batistă, resturile unei ţigări.
   - Fumaţi, domnule senator?
   - Dieter fuma, dar n-a făcut-o în seara asta.
   Coleman puse ţigara într-o pungă de plastic. Făcu semn spre stradă, în direcţia pe care i-o arătase Hart.
   - Probabil maşina lor era parcată undeva pe stradă. E destul de întuneric. Nimeni nu i-ar fi observat. Au venit pe jos pe alee - maşina ar fi făcut prea mult zgomot. Unul din ei fuma o ţigară, din obişnuinţă, probabil ca să se liniştească. Se poate să fi stat aici puţin, s-au uitat în jur să se asigure că nu vine nimeni, apoi s-au îndreptat spre uşă. Vom trimite asta la criminalistică, spuse el în timp ce punea punga în care se afla ţigara în buzunar, să vedem ce aflăm.
   Mai zăboviră puţin lângă garaj.
   - Aţi coborât din maşină - dumneavoastră şi domnul Shoenfeld - şi v-aţi dus direct în casă. Aţi aprins luminile, aşa cum sunt acum?
   - Nu, am vrut, dar Dieter mi-a spus să nu le aprind. Se temea atât de tare că putea fi urmărit, încât...
   - Da, dar asta confirmă ce aţi spus mai devreme în legătură cu lucrurile pe care le-aţi auzit. Unul dintre ei a spus că „ar trebui să fie doi”. Asta înseamnă că nu v-au văzut pe amândoi. Nu se poate să vă fi urmărit. Da, în regulă, să continuăm. Aţi traversat curtea şi toate luminile erau stinse. Aţi intrat în bucătărie. Ce s-a întâmplat după aceea?
   Hart îl conduse pe Coleman în bucătărie, apoi, aşa cum făcuse şi cu Shoenfeld, trecură prin sufragerie până în camera de zi. Un poliţist făcea ultimele fotografii ale cadavrului. Hart nu se putu uita. Se îndepărtă. Coleman îi spuse ceva fotografului, care termină în grabă.
   - Aţi spus că domnul Shoenfeld trebuia să rămână aici peste noapte, dar nu văd să fi avut bagaje.
   - Nu avea decât o servietă, replică Hart.
    Stătea lângă biblioteca din apropierea ferestrelor din faţă, privind fix spre podea. Făcu un efort să-şi ridice privirea spre canapeaua murdară de sânge.
    - Era acolo, lângă el.
   - Nu mai e acolo.
   - Nu, unul din ei - îmi amintesc acum - i-a spus celuilalt să o ia înainte să plece.
   Coleman se uită la Hart, apoi la cadavrul lui Shoenfeld, care era pus într-un sac de plastic negru şi aşezat pe o targă. Avea o privire îngrijorată.
   - Dar n-a fost un jaf. Nu au venit aici să fure ceva. De ce s-ar fi deranjat să ia servieta dacă nu ştiau - sau cei care i-au trimis nu ştiau - ce era în ea?
   Hart înţelegea implicaţiile sau cel puţin aşa credea.
   - Înseamnă că Dieter avea dreptate. Era urmărit, pentru că altfel nimeni n-ar fi putut să ştie că era aici. Dar asta înseamnă...
   - Că oamenii care-l urmăreau sunt aceiaşi indivizi care vor să vă ucidă pe dumneavoastră.
    Coleman îi aruncă lui Hart o privire iscoditoare.
    - Aţi încercat amândoi să dezlegaţi misterul evenimentelor din Los Angeles. Citesc ziarele, domnule senator. Toată lumea ştie ce probleme aţi ridicat. Din această cauză a venit domnul Shoenfeld aici în seara asta, nu-i aşa - tocmai din Germania, fără bagaje, doar cu o servietă? Era ceva urgent. Ce conţinea? Ce aflase?
   - Nu ştiu. N-a apucat să-mi spună. A început doar, mi-a spus pe unde fusese în ultimele două săptămâni, în timpul în care toată lumea îl dăduse dispărut. Mi-a spus că aflase ceva despre Rubicon...
   - Rubicon, domnule senator? Ce e asta?
   - Numele de cod - ceea ce noi consideram a fi numele de cod - al evenimentelor din Los Angeles. Tot ce ştiu, tot ce-a apucat să-mi spună, e că ceea ce s-a întâmplat în Los Angeles nu reprezenta sfârşitul Rubiconului - era doar începutul.
   Deşi slabă şi aproape imperceptibilă, senzaţia era reală, iar în momentul în care înţelese, în mod dureros, ochii mari şi indiferenţi ai lui Leonard Coleman respinseră adevărul.
   - Şi există oameni în această ţară care vor ca nimeni să nu se afle asta, nu-i aşa?
    Îşi muşcă buza şi se concentră un moment.
    - Faceţi parte din sistem, cunoaşteţi procedurile. Cineva mai sus va încerca să se ocupe de caz. Eu sunt un simplu poliţist. FBI va prelua acest dosar aproape la fel de repede ca reporterii de afară, spuse făcând semn spre strada unde maşinile televiziunilor începuseră să sosească. Credeţi că ar fi...
   Hart îi aruncă o privire tristă.
   - După ce s-a întâmplat, credeţi că mai pot avea încredere în FBI sau în orice alt reprezentant al guvernului? Din câte ştiu... Nu renunţaţi la acest caz, nu-mi pasă cine o să vă împiedice.
   - Nu mă cunoaşteţi, domnule senator. Abia ne-am întâlnit. De ce-aţi avea mai multă încredere în mine decât...?
   Hart îl privi drept în ochi.
   - De obicei nu am încredere în nimeni, mai ales în acest oraş, însă mi-am dat seama imediat că pot avea încredere în dumneavoastră. E vorba de instinct. În plus, ce altă şansă am?
   Îşi notă în grabă numărul de telefon mobil pe spatele unei cărţi de vizită.
   - Nu ştiu unde am să mă duc, însă mă puteţi găsi oricând la acest număr. Trebuie să plec de aici. Sunt câteva locuri unde trebuie să ajung. Pot pleca? Mai e ceva...?
   - Nu, e suficient pentru moment. Cineva trebuie să rezolve ceva în legătură cu reporterii de afară. Vreţi să...?
   Hart se gândi ce-ar trebui să facă. Era încă sub influenţa adrenalinei şi o ştia foarte bine. Nu trecuse încă peste moartea lui Dieter Shoenfeld; nu scăpase încă din coşmarul care se derula încontinuu în mintea sa. Se întoarse către Coleman.
   - Veniţi cu mine.
   Cu Leonard Coleman lângă el, aflat cu un pas în spate, Hart stătea pe scările din faţa reşedinţei sale din Georgetown, explicând pe scurt ce se întâmplase.
   - Ceva mai devreme în seara aceasta, doi bărbaţi au pătruns în casa mea şi l-au ucis pe Dieter Shoenfeld, care venise din Germania să mă viziteze. După cum mulţi dintre dumneavoastră ştiu, Dieter Shoenfeld era distinsul editor al unuia din cele importante ziare din Europa. Motivul celor întâmplate încă nu e clar. Vă pot spune cu siguranţă că nu a fost vorba de un atac terorist. Le-am auzit vocile şi...
   Făcu o pauză, chibzuind dacă ar trebui să spună, apoi îşi dădu seama că, indiferent de riscuri, trebuia să o facă.
    - Şi le-am văzut feţele. Erau americani, amândoi. Ca urmare a acestor evenimente, sunt sigur că veţi înţelege că, cel puţin pentru moment, nu pot răspunde la alte întrebări. Dau cuvântul locotenentului Coleman, care se ocupă de investigaţii.
   Atinse uşor braţul lui Coleman, apoi se întoarse înăuntru. Ofiţeri în uniforme se plimbau în continuare prin casă, adunând probe. Se duse direct sus, încuie uşa dormitorului şi începu să-şi facă bagajele. Apoi o sună pe Helen.
   - Sunt bine, îi spuse. Dar Dieter... începea să simtă primele semne de slăbiciune, un val de oboseală care-l cuprindea ca o ceaţă groasă şi densă.
   Încercă să-şi revină.
    - Dieter e mort. Uite, Helen, trebuie să plec pentru câteva zile, dar nu te teme, nu e nicio problemă. Sau nu va fi atâta vreme cât ştiu că tu eşti bine.
   Ascultându-i promisiunea, ştiu că-şi va respecta cuvântul şi, ştiind asta, găsi mai multă forţă să reziste.
   - Te sun de îndată ce voi putea.
   Mai aruncă o privire în cameră. Apoi, cu bagajul de-o noapte în mână, coborî în grabă scările. Ajunsese la bucătărie când îşi aminti. Se întoarse în camera de zi şi luă ceva de pe raftul bibliotecii.
   - Ar fi bine să am ceva de citit, explică el când un tânăr ofiţer observă ce ducea.
    Îşi îndesă sub braţ cartea pentru care Dieter Shoenfeld îşi riscase şi îşi pierduse viaţa ca să i-o aducă şi ieşi în grabă pe uşa din spate.

Capitolul 13

   Norocul era totul. Dacă Dieter Shoenfeld ar mai fi aşteptat o zi, Hart s-ar fi dus singur acasă şi ar fi fost ucis. Dacă Dieter Shoenfeld ar mai fi aşteptat o zi, Dieter era în viaţă acum. Dacă Helen ar fi sunat cu trei minute mai târziu, ar fi fost omorât împreună cu Dieter. Toţi cei care aflaseră despre Rubicon deveniseră o ţintă a crimei, iar acum, doar ajutat de noroc, Hart era singurul dintre cei care ştiau ceva care nu fusese omorât.
   Merse cu maşina prin Georgetown, trecând podul pe lângă Capitoliu, îndreptându-se spre clădirea dărăpănată unde David Allen avea un apartament. Parcă după colţ, la trei blocuri distanţă, aproape de lămpile cu neon care pâlpâiau în faţa unui vechi hotel. Îşi apucă în grabă bagajul, îşi ridică gulerul hainei şi merse în pas alert, însă nu foarte repede, ca să nu atragă atenţia, către blocul lui Allen.
   - Am încercat să te sun! exclamă când deschise uşa şi se trezi cu el acolo.
   Recent divorţat, Allen locuia într-un apartament mic, cu un singur dormitor. Totul părea că e parte dintr-un proces de tranziţie. Rafturile de cărţi - un model ieftin pe care-l poţi asambla singur - erau pline cu rapoarte ale congresului, propuneri legislative, documentele obişnuite ale unui asistent administrativ. Allen luă un braţ de ziare de pe singura canapea din cameră şi le aruncă peste un alt morman de lângă uşă.
   - Ia loc, ia loc.
   Îi luă geanta de pe umăr şi îi făcu semn să se aşeze pe canapea. Trase un scaun de la biroul din colţ şi-l aşeză alături.
   - Am tot încercat să te sun, dar nu te-am găsit. Mă gândeam să mă urc în maşină şi să vin până la tine.
   - Am închis telefonul mobil. N-am vrut să vorbesc cu nimeni şi nu voiam să fiu găsit.
   - Găsit? Din cauza telefonului?
   Hart aruncă o privire prin încăperea mică şi dezordonată, apoi încercă să se concentreze.
   - Pot să te rog să-mi dai ceva de băut?
   Allen îi pregăti un scotch cu apă. Hart luă o gură, apoi se uită în depărtare, descurajat.
   - Dieter...
    Vocea i se frânse, iar numele răsună în tăcere.
   - Ar fi bine să rămâi aici în noaptea asta, spuse Allen. Canapeaua e extensibilă. Am aşternuturi curate în camera de alături. N-o să fie foarte rău.
   Îşi plecă într-o parte capul lipsit păr, vizibil îngrijorat.
    - Pari foarte afectat, Bobby. Ai nevoie de odihnă.
   - Să mă odihnesc? Nu cred că pot dormi în noaptea asta nici dacă încerc. Au fost trimişi să mă ucidă doi asasini plătiţi. I-am văzut pe amândoi. Mă căutau pe mine şi l-au omorât, în schimb, pe Dieter.
   Hart luă încă o gură din băutură, mai mult şi mai încet decât prima dată.
   Pala de foc îi creă o senzaţie plăcută în gât. Se înclină în faţă, ţinând băutura între genunchi şi privind fix în ea, în timp ce se gândea ce trebuie să facă.
   - Vreau să-mi faci un serviciu, spuse, ridicând privirea. Vreau să-mi împrumuţi maşina ta.
   - Sigur, doar că are ceva kilometri la bord şi... De ce? Ce s-a întâmplat cu a ta?
   Hart îl privi în ochi.
   - E parcată pe stradă, aproape de hotel. Trebuie să ajung la Michigan şi aş prefera să nu folosesc maşina mea. Îmi cunosc numărul.
   Allen sări de pe scaun şi începu să se mişte încoace şi încolo, apoi dându-şi seama că nu are suficient spaţiu, se aşeză la loc. Îl privi pe Hart, nu ca pe senatorul pentru care lucra, ci ca pe cel mai vechi prieten.
   - Cine a încercat să te omoare în noaptea asta? Şi de ce?
   - Rubicon.
   - Nu mi-ai spus ce înseamnă, mi-ai explicat doar că e numele de cod al scenariului legat de asasinat.
   - Dieter era convins că evenimentele din Los Angeles au fost doar primul pas - dar primul pas către ce, nu ştiu. Nu mi-a spus. Telefonul a sunat, ştiam că e Helen şi trebuia să răspund şi, cât eram sus la telefon...
   Mai luă o înghiţitură, apoi lăsă paharul pe masă.
   - Când a fost ucis Caulfield - ştiu că a fost omorât - singura concluzie logică era că cineva care avea legături cu o celulă teroristă a reuşit să pătrundă în agenţie. Ce s-a întâmplat în noaptea asta a fost o crimă plătită. De când angajează organizaţiile teroriste din Orientul Mijlociu asasini plătiţi ca să le facă treaba? Nu ştiu cine e în spatele acestei afaceri. Nici măcar nu ştiu ce încearcă să facă. Toţi cei care au încercat să afle ceva despre Rubicon au fost omorâţi.
   Hart întinse mâna după pahar, dar se răzgândi dintr-odată şi sări în picioare.
   - Vreau ca mâine la prima oră să zbori până în California. Aici nu eşti în siguranţă. Trebuia să pleci oricum în câteva zile, spuse când Allen încercă să protesteze. Du-te acum. Ai grijă ca Helen să fie în siguranţă.
   Allen ştia că nu va avea succes dacă încearcă să-l oprească, îi dădu cheile de la maşină şi îi spuse unde era parcată.
   - Vrei să te întâlneşti cu Charlie Ryan. De asta pleci, nu-i aşa? Doar n-ai de gând să conduci până acolo? Sunt o mie de kilometri.
   Timp, distanţă, nimic nu mai părea să conteze. Nu existau alternative, nu avea alte opţiuni. Totul ţinea de şansă, dar şansa însemna destin, iar drumul pe care-l avea în faţă era singurul pe care-l putea alege.

   Conduse ore întregi, până în Pennsylvania, pierdut în migraţia neîntreruptă a americanilor care se mişcau în toate direcţiile în acelaşi timp.
   Cu puţin înainte de ora 3 dimineaţa opri să alimenteze cu benzină. La staţia de benzină era o cafenea. După ce umplu rezervorul, intră să mănânce ceva.
   Doi şoferi de camion stăteau în celălalt capăt al cafenelei. O chelneriţă de vârstă mijlocie, cu o aluniţă la colţul gurii îi turnă o ceaşcă de cafea înainte să ceară. I-a dat un meniu din plastic. Nu s-a obosit să-l deschidă.
   - Şuncă, două ouă şi pâine prăjită.
   Ouăle erau moi, iar şunca neagră şi sfărâmicioasă, dar lui Hart nu-i păsa. Era bucuros că se dăduse jos din maşină şi îşi putea întinde picioarele.
   Asculta vocile celor doi şoferi, cu vorbele lor sigure şi simple şi simţea un fel de invidie faţă de viaţa oamenilor obişnuiţi.
   - Conduceţi toată noaptea? întrebă chelneriţa, în timp ce-i încălzea cana.
   - Nu sunt sigur, mărturisi.
   - Unde mergeţi?
   - În Michigan, răspunse. La Ann Arbor.
   Femeia părea că se gândeşte la cele auzite, ca şi cum şi-ar fi petrecut zilele - sau mai degrabă nopţile - calculând pentru alţii timpul şi distanţa, în funcţie de anotimp şi de starea vremii.
   - Ar trebui să ajungeţi acolo la prânz, dacă nu faceţi vreo pauză prea lungă pe drum. Se luminează în câteva ore. O să fie mai puţin dificil. Pe de altă parte, e un motel decent nu prea departe de aici. Dar, cum spuneam, curând se face lumină.
   Ce doi şoferi se ridicară de la masă. Fiecare îi lăsase un bacşiş generos.
   - Ne vedem peste câteva zile, spuse unul din ei cu un zâmbet obosit în timp ce plecau.
   Femeia spălă vasele în urma lor şi şterse tejgheaua.
   - Aţi auzit ce s-a întâmplat azi-noapte? îl întrebă femeia când se întoarse cu ceaşca de cafea. Un nou atac. Nu ca data trecută - nu s-a mai aruncat nimeni în aer - dar au încercat să ucidă un senator! La el în casă! L-au ratat, însă au omorât pe altcineva. Chiar în casa lui, în Washington, capitala ţării. Nimeni nu mai e în siguranţa, nu-i aşa?
   Hart îi plăti nota şi lăsă câţiva dolari lângă farfurie.
   - Mulţumesc, spuse în timp ce ieşea pe uşă.
   - Să vă întoarceţi cât mai curând, îi răspunse femeia cu o voce visătoare.
   Îşi luă rămas-bun cu indiferenţă şi rămase sprijinită de uşă, să privească traficul nesfârşit care continua în noapte.

   Cafeaua îl ţinu treaz pe Hart până când se crăpă de ziuă şi soarele începu să se ridice. Ajunse în Michigan la 11 şi, aşa cum calculase chelneriţa, în Ann Arbor, la prânz.
    Când ajunse în faţa casei în stil georgian a lui Charlie Ryan, îşi dădu seama că, abia întors de la Convenţia republicanilor şi aflat în plină campanie pentru alegeri, Ryan putea fi oriunde în Michigan, mai puţin acasă.
   Se uită în oglinda retrovizoare. Avea părul dezordonat şi nu se bărbierise.
   Coborî din maşină, îşi întinse braţele şi se îndreptă către uşa din faţă. Poate era totuşi cineva acasă care să-i spună unde ar trebui să se ducă. Uşa se deschise înainte să ajungă acolo. Charlie Ryan ieşise să-l întâmpine.
   - Cum ai...?
   - M-a sunat David Allen după ce ai plecat de la el aseară. De ce naiba ai venit cu maşina? De ce n-ai sunat? Aş fi venit eu, luam primul zbor, insistă Ryan în timp ce închidea uşa în spatele lui. Vorbim despre asta mai târziu. Acum du-te sus, fa un duş fierbinte şi cât mai lung, curăţă-te. Apoi mergi la culcare.
   - Nu pot, nu încă. O să fac totuşi un duş, cred că sunt un dezastru.
   O jumătate de oră mai târziu, după duş, se bărbieri şi îşi puse haine curate, apoi se aşeză la masa din bucătărie, încercând să-i spună lui Ryan tot ce aflase.
   - Ai cartea şi diagrama cu tine? Lucrurile pe care Shoenfeld le considera atât de importante?
   Hart îi înmână lui Ryan volumul îmbrăcat în piele. Ryan îl examină cu o sprânceană ridicată şi cu privirea gânditoare.
   - Plutarh. Nu l-am mai citit din şcoală. Deşi părintele Henriot, bătrânul meu profesor de istorie, ar fi putut să-ţi spună că nu l-am citit nici atunci.
   Deschise cu grijă coperta zdrenţuită ca să nu se rupă mai tare. O uşoară grimasă întrerupse linia dreaptă a gurii sale.
   - Greacă! Singura materie despre care ştiu chiar mai puţine decât despre istoria antică.
   - Dar ştii.
   - Dacă ştiu? Presupun că, folosind un dicţionar bun, aş putea traduce 10 sau 12 rânduri într-o lună sau mai bine.
    Văzu mina dezamăgită de pe faţa obosită de moarte a lui Hart. Îl pocni peste genunchi şi se ridică.
   - Dar nu teme, am o soluţie.
   Ryan dispăru în sufragerie. Se întoarse câteva minute mai târziu, cu o carte mică, învelită într-o copertă verde. Părea foarte mulţumit de sine.
   - E ceva ce mi-am imaginat că voi studia într-o bună zi. Arată încă bine, nu-i aşa?
    Puse cartea pe masă şi o deschise la întâmplare, să-i arate lui Hart de ce este utilă.
    - Pe aceeaşi pagină: textul în engleză la stânga, versiunea în greacă veche la dreapta. Ar trebui să funcţioneze. Arată-mi primele pasaje pe care le-a subliniat - Gunther Kramer, nu?
   Ryan îşi amintea suficient greceşte cât să poată găsi pasajul corespunzător în ediţia bilingvă şi apoi corespondentul în engleză. După aproape o oră, stătea şi se uita pe geam, plimbându-şi privirea de la marginea unui pârâu la un pâlc de mesteceni care începuseră să îngălbenească. Nori cenuşii se mişcau cu repeziciune pe cerul estic, aducând un fel de răceală şi, pentru câteva minute, primii fulgi de zăpadă din acest anotimp. În lumina rece a soarelui, aerul era limpede, pur şi curat. Iarna venea mai repede anul acesta.
   - Totul pare destul de clar, spuse Hart în timp ce Ryan privea ultimii fulgi de zăpadă care se topeau în iarbă.
   - Ce? întrebă Ryan. Se întoarse de la fereastră.
   Hart era încă aplecat peste ediţia Loeb, recitind pasajele subliniate.
    - Da, cred. Nu sunt sigur.
   Îşi ridică privirea. Credea că îi înţelesese îndoiala.
   - Vreau să spun, pasajele subliniate de Kramer, spuse Hart. Legătura cu Rubiconul este o altă problemă.
   Ryan începu să bată încet şi liniştit cu degetele în masă. Încerca să gândească.
   - Toată lumea ştie povestea - cei care au fost obligaţi să citească istoria romanilor. Şi chiar dacă n-au făcut-o, toţi au auzit celebra replică: „Veni, vidi, vici” - am venit, am văzut, am cucerit. Cezar povesteşte ce a făcut în Galia, dar are legătură cu ce a făcut mai târziu, după ce a traversat Rubiconul. Primul pasaj marcat: el trece Rubiconul. De ce era aşa de important? Fiindcă i se spusese să nu o facă, fiindcă armata urma să fie dusă departe de Roma. Dar de ce era considerată armata romană o ameninţare pentru Roma însăşi? Celălalt pasaj - îţi aminteşti?
   Privirea lui Hart se întoarse la text, la pasajul în care Gunther Kramer trăsese paranteze cu mare grijă şi precizie. Sensul părea destul de clar. Hart rezumă ceea ce spunea.
   - Primele zile ale Republicii, când Roma era mai mică, nimeni nu comanda o armată mai mult de câteva luni sau un an. Dar mai târziu, pe măsură ce Roma îşi mărea teritoriul, a devenit un imperiu, iar armata era trimisă în locuri foarte îndepărtate, unde se ajungea în câteva luni. Armata devenise mai puţin loială Romei decât unor persoane care, la fel precum Cezar, fuseseră generali. Cu alte cuvinte, adăugă Hart, ameninţările împotriva Republicii au început când Roma a devenit un imperiu.
   - Mai e ceva, spuse Ryan. Nu era sigur că o poate spune în cuvinte. Ceva legat de tonul în care e scrisă cartea. Ai sentimentul că ceea ce s-a întâmplat era inevitabil, că din momentul în care cineva are atâta putere, e doar o chestiune de timp, până când începea să o folosească.
   - Dar notele pe care le-a făcut Kramer pe margine?
   - Nu ştiu germană, dar un prieten de-al meu o predă la Universitate. Îl pot suna. Mă întreb ce i s-a părut lui Kramer atât de fascinant.
   - Poate e lucrul la care ne gândim şi noi acum - de care eu nu mi-am dat seama înainte.
   Ryan avea un aer uimit. Hart râse încet, uşor stingherit.
   - Nu sunt sigur că ştiam că a existat o republică romană. Tot ce ştiu despre istoria Romei e din piesa lui Shakespeare: Cezar a fost ucis, apoi a urmat un război civil. Credeam că Cezar a trecut Rubiconul ca să se lupte cu duşmanii săi de la Roma.
   - Asta ştiu majoritatea oamenilor. Ce părere ai?
   - Părerea mea e că am confundat ideea de Imperiu Roman cu o lungă listă de împăraţi romani. Nu mi-am dat seama că imperiul a apărut înaintea împăraţilor şi că imperiul i-a adus cu sine pe împăraţi în mod inevitabil.
   Ryan dădu din cap în semn de confirmare.
   - Ce lecţie tragem din asta?
   - Că devenind imperiu, o republică îşi poate pierde libertatea.
   - Probabil. Dar uită-te şi la următorul pasaj însemnat de Kramer. Ce nu era inevitabil era geniul lui Iulius Cezar. A schimbat totul, dar a lăsat să se creadă, cel puţin pe timpul vieţii sale, că nu schimbase nimic. A păstrat toate vechile structuri ale Republicii; totul se făcea conform formulei antice „cu voia Senatului şi a poporului roman”, deşi nimic nu se întâmpla dacă nu voia Cezar.
   - E foarte interesant, Charlie, dar unde ajungem? Au vrut să mă ucidă aseară, oricine ar fi, şi tot ce avem e această carte.
   Dintr-odată, îşi aminti ceva. Desfăşură hârtiuţa subţire pe care Gunther Kramer scrisese două coloane paralele.
   - Şi asta e în germană, dar Rubicon apare de două ori: primul, pe coloana din stânga, şi ultimul, pe coloana din dreapta. Dieter mi-a spus că Gunther Kramer dezlegase misterul.
   Ryan se ridică să-şi dezmorţească mâinile.
   - Am să-l sun pe prietenul acela. De ce nu te duci sus, să încerci să te odihneşti?
    Îl privi pe Hart cu o expresie îngrijorată.
   - Nimeni nu ştie că eşti aici, cu excepţia lui David Allen, ceea ce înseamnă că nimeni nu te poate găsi. Probabil că toţi reporterii din Washington încearcă să dea de tine, să obţină o reacţie la evenimentele de aseară. Dacă nu apari cât de curând, vor începe să speculeze că ai dispărut şi ştii foarte bine la ce conduc asemenea zvonuri.
   Hart se ridică de la masă.
   - Allen va spune tuturor că m-am retras, fiindcă moartea lui Dieter Shoenfeld a fost o lovitură teribilă şi am nevoie de timp să mă liniştesc. În felul acesta am să câştig câteva zile. Trebuie să plec din ţară fără să afle nimeni. Îţi explic mai târziu.
   Hart urcă în camera de oaspeţi, în timp de Ryan dădea telefonul. Se gândi să se întindă câteva minute şi să se odihnească, închise ochii, încercând să nu se mai gândească la nimic.
   - Bobby, spuse Ryan încet, scuturându-l de umăr. Trezeşte-te. Avem traducerea.
   Hart nu ştia despre ce vorbeşte Ryan. Camera în care adormise era întunecată. Credea că trăsese cineva draperiile. Se ridică şi se uită împrejur.
   - Cât timp am dormit?
   - Şase ore, poate ceva mai mult. Vino jos. Clare a venit acasă, vom lua masa.
   Clare Ryan era medic, chirurg cardiac la Spitalul Universitar din Michigan.
   Zveltă ca un alergător de cursă lungă, cu ochi mari şi blânzi, avea una dintre cele mai ascuţite minţi pe care le întâlnise Hart vreodată. Vedea dintr-o privire lucruri pe care alţii nu le-ar fi observat niciodată. O înţelesese imediat pe Helen. Fuse primul lucru de care întrebase.
   - Cum se simte? Cum rezistă după tot ce s-a întâmplat?
   Clare îl luă de braţ pe Hart şi îl însoţi de la capătul scării lungi, în spirală până în sufragerie. Masa fusese aranjată pentru trei persoane. Îi aruncă un zâmbet jovial, dar reţinut.
   - Ştiu că eşti extenuat, dar poţi suporta. Prietena mea Helen, pe de altă parte, nu se bucură de protecţia unui anumit nivel de idioţenie care-i face pe oamenii ca tine sau Charlie să pretindă că nu există niciun pericol. Chiar au încercat să te omoare noaptea trecută? Dumnezeule, spre ce se îndreaptă ţara asta?
   Îl sărută pe celălalt obraz şi îi spuse că ar fi o idee bună să încerce să rămână în viaţă.
   - Charlie mi-a zis că trebuie să pleci din ţară, spuse Clare scurt după ce începură să mănânce. Am o soră în Toronto, e avocat şi se ocupă de actele de muncă ale imigranţilor. Te poate ajuta să obţii un paşaport ca să ieşi din Canada. Poţi merge cu maşina de la Detroit la Windsor şi, de acolo, să treci în Toronto.
    Îşi schimbă uşor expresia. Tocmai îşi dăduse seama de un lucru pe care ar fi trebuit să-l ştie.
    - Sau te-ai gândit deja la asta?
   Conversaţia se abătu către alte subiecte - care era situaţia în cursa electorală şi ce urma să se întâmple cu Charlie Ryan.
   - Acum câteva săptămâni mi-ai spus că nu mai primeşti bani de la Washington, remarcă Hart. Nu cred că atitudinea pe care ai avut-o faţă de vicepreşedinte zilele trecute o să te ajute prea mult să rezolvi problema asta. Cât de gravă e situaţia?
   Ryan încercă să minimalizeze subiectul.
   - Există aici oameni care vor să te ajute. Nu ştiu însă în ce fel vor afecta evenimentele din Los Angeles mersul lucrurilor şi ce rezultat va avea cursa prezidenţială. Nu e uşor, ştiind că Taylor ar fi un preşedinte mult mai bun, să fii nevoit să pretinzi public că Douglas nu va fi un nou dezastru.
   Clare îşi aruncă şervetul pe masă.
   - Doamne, Charlie, nu crezi că e momentul să renunţi la minciuni? Ştii că Douglas e cel mai rău lucru care se poate întâmpla. N-a avut niciodată vreo idee care să nu-i fi fost şoptită de la Casa Albă. De ce n-ai curajul să ieşi în faţă şi să le spui oamenilor ce crezi cu adevărat? Cineva a încercat să-l ucidă pe singurul tău prieten de la Washington şi tu încă reciţi textele partidului? De ce - ca să nu pierzi? Ce rost are victoria dacă nu poţi spune adevărul?
   Cu cât vorbea mai mult, cu atât se enerva mai tare, iar zâmbetul de pe faţa lui Charlie se lăţea. Se întoarse către Hart.
   - Ce părere ai? Mi se pare o idee a dracului de bună.
   Clare nu-l credea. Ştia că spune ceea ce gândeşte, că era o idee bună, dar nu şi că ar face-o, că ar risca toate lucrurile pentru care muncise. Înţelegea că jocul avea anumite reguli; dar ştia şi că nu existau prea mulţi bărbaţi sau femei în politică dispuşi să încalce atât de multe, cum făcuse omul cu care se măritase.
   Când cina luă sfârşit, Clare fu nevoită să-şi ia rămas-bun. Avea pacienţi de vizitat la spital şi urma să se întoarcă târziu.
   - Uite adresa şi numărul de telefon ale surorii mele. Am s-o sun să-i spun să te aştepte şi de ce ai nevoie. Nu vreau să te văd plecând, dar ştiu că trebuie şi e probabil mai bine să treci în Canada în noaptea asta. Am s-o sun pe Helen de la birou să o asigur că am avut grijă de tine. Sigur vrea să afle asta, spuse ea în timp ce-i dădea ultimul sărut.
   - Mulţumesc, Clare, spuse el, mişcat de amabilitatea cu care se oferise să-l ajute şi de cât de mult ţinea la Helen. Mulţumesc pentru tot. Traducerea? întrebă Hart după ce plecă Clare. Ce înseamnă toate notiţele de pe margine? Iar diagrama are vreun sens?
   - Traducerea e gata. Dacă dă vreo explicaţie? Nu sunt foarte sigur.
   Se întoarse în bucătărie şi se aşeză pe aceleaşi locuri. Cartea era acolo, cu diagrama alături şi cu cele două pagini care conţineau traducerea textului scris de mână.
   - Câteva note făceau referire la alte pasaje. Unele reprezentau doar un cuvânt sau două pe care voia să fie sigur că le-a tradus corect din greacă.
   Ryan întoarse prima pagină cu traducerea textului, pentru ca Hart s-o poată vedea.
   - Glosa de pe marginea comentariului despre cum trecerea Rubiconului a reprezentat punctul culminant al expansiunii romane, rezultatul de care avea nevoie imperiul – este o notă despre Irak.
   - Irak? întrebă uimit Hart.
    Citi traducerea cu voce tare.
    - Să presupunem că războiul din Irak nu a început din cauza armelor de distrugere în masă sau a celorlalte motive care ne-au fost date. Să nu mai vorbim despre petrol. A început pentru că era, considerau ei...
    Hart îşi ridică privirea.
    - Ei considerau? Cine sunt „ei”?
   Ryan îi spuse să citească în continuare.
   - A început fiindcă era, considerau ei, pretextul perfect pentru a stabili un stat-client - aşa cum romanii aveau state-clienţi - o prezenţă militară, un guvern model, un guvern marionetă, o colonie în inima Orientului Mijlociu. Imperiul se extinde, locuitorii de acasă sunt mulţumiţi cu promisiunea că democraţia se răspândeşte, petrolul va fi ieftin şi ţara prosperă.
   - Cealaltă pagină, diagrama desenată de Kramer, explică Ryan.
   - Prima coloană e o listă cu tot ce s-a întâmplat în Roma după ce Rubiconul a fost trecut. A doua coloană e o listă cu lucrurile care pot aduce un imperiu - un imperiu republican - în acelaşi punct. Începe cu al Doilea Război Mondial, apoi strategia militară a Războiului Rece, apoi destrămarea Uniunii Sovietice şi a unei lumi în care exista o singură superputere. Apoi - citeşte ce e scris la sfârşit, ultimele rânduri înaintea cuvântului Rubicon.
   Hart îl citi repede în gând, apoi îl repetă cu voce tare:
   - Asasinatul politic - ameninţarea duşmanilor din exterior - susţinerea unui război nesfârşit - expansiunea - mai multe asasinate: tot ce are legătură cu necesitatea sau, mai bine zis, cu credinţa în necesitatea că trebuie făcut ceva violent, fundamental şi fără precedent.
   - Gunther Kramer nu credea că Rubicon era numele de cod al unui scenariu terorist, spuse Ryan. Avea convingerea că este o conspiraţie menită să distrugă republica americană, dar cum şi de către cine? Ceva nu se leagă. Ce s-a întâmplat în Los Angeles a fost un atac terorist. Ştim cine era sinucigaşul cu bombă şi de unde provenea. Ştim şi cum îl cheamă şi motivele pentru care a făcut-o. Lipseşte ceva, Bobby, şi nu ştiu exact ce.
   - Uită-te la asta, spuse Hart întinzându-i diagrama lui Ryan. La sfârşit.
   - Scrie doar Rubicon.
   - Nu, mai e ceva, mai jos.
   Ryan se uită din nou. Mai exista un fel de completare pe care n-o observase când se uitase prima dată peste traducere.
   - Este ceea ce i-a spus al Farabi. Ce înseamnă?
   Hart băgă mâna în buzunarul jachetei, de unde scoase carnetul pe care îl luase de la Dieter Shoenfeld. Îl deschise la pagina unde văzuse acest nume prima dată.
   - Dieter ar fi trebuit să-l întâlnească pe Mohammed al Farabi la începutul săptămânii viitoare la Roma. O să mă duc eu în locul lui. Spunea că al Farabi ar putea avea piesa lipsă. Asta a fost expresia pe care a folosit-o „piesa lipsă”.

Capitolul 14

   Hart nu-şi putea scoate cuvântul din minte. Îl scrisese într-un carnet în timpul zborului de la Toronto la Roma; îl scrisese în camera de hotel, după ce se cazase.
    Ce însemna Rubicon? Era mai mult decât scenariul de asasinare a unui lider politic, mai mult decât o încercare de a sabota alegerile. Dar cât de mult şi spre ce ducea? Lista pe care o făcuse Gunther Kramer: asasinatul, ameninţarea duşmanilor din exterior, un posibil război şi apoi alte asasinate - toate cu scopul de a demonstra că ceva „fără precedent” trebuia făcut. Ce era fără precedent şi, orice ar fi fost, cum ar fi putut duce către Rubicon într-un fel care să se asemene cu ceea ce se întâmplase în Roma cu mai bine de două mii de ani în urmă?
   Mai erau două zile de aşteptare, două zile în care nu avea nimic de făcut. Ar fi vrut să sune acasă, să o anunţe pe Helen că e bine şi că nu are de ce să se îngrijoreze. Trecuse aproape o săptămână de la noaptea crimei, cinci zile de când nu-i mai auzise vocea, dar devenise paranoic, era convins că i se ascultau aproape toate convorbirile. Îşi amintea ce-i spusese Caulfield despre romanul 1984 al lui Orwell şi teoria că trăim sub supravegherea continuă a unei puteri omnisciente. Îşi petrecuse trei zile la Toronto şi tot timpul trăise cu impresia că e privit şi urmărit. Roma îi dădea mai multă siguranţă şi, lucru mai important, se simţea mai aproape de ceea ce spera să fie sfârşitul cursei, când avea să afle cine era în spatele Rubiconului şi ce urma să se întâmple după evenimentele din Los Angeles.
   Hotelul unde stătea Hart era cel în care Dieter Shoenfeld ar fi trebuit să-l întâlnească pe Mohammed al Farabi luni după-amiază, adică ziua următoare.
   Epuizat fizic şi aflat la capătul puterilor psihice, Hart reuşise să doarmă întreaga noapte, ceea ce nu se întâmplase toată săptămâna. Luă micul dejun târziu, apoi hotărî că trebuie să iasă, că nu-şi poate petrece toată ziua în cameră. Îmbrăcat într-o jachetă şi cu o pereche de ochelari de soare, vestimentaţia tipică a unui turist, porni spre Tibru, luând-o pe vechiul pod pietonal de pe cealaltă parte a Vaticanului. Bulevardul larg care începe de la castelul Sant’Angelo era blocat de creştinii care aşteptau să primească binecuvântarea papei la prânz.
   Tot drumul era plin de magazine şi de tonete care vindeau diferite obiecte religioase şi fotografii sau cărţi poştale cu imaginea papei. Brusc îi năzări ideea să cumpere o carte poştală pe care să i-o trimită lui Charlie Ryan. „Papa a întrebat de tine, se gândi să-i scrie. A spus că ar vrea să-ţi asculte confesiunea, dar dat fiind ce ai tu de mărturisit, nu e sigur că ar avea atâta timp la dispoziţie.”
   Avea sentimentul straniu că lucrurile îi sunt familiare, că e acasă. Vedea chipul de irlandez pistruiat al lui Ryan râzând la citirea celor scrise. Puse cartea poştală în buzunar şi se urcă într-un autobuz pentru turişti, lăsând în urmă mulţimea adunată la catedrala Sfântul Petru.
   Soarele Romei îi mângâia cald şi blând pielea, în timp ce autobuzul se deplasa încet de-a lungul Tibrului. O clipă, cu toată căldura care-i încălzea faţa, simţi sau avu impresia că simte cum trebuie să fi fost să faci parte din armata romană care se întoarce după ce imperiul cucerise mare parte din lumea cunoscută, iar un soldat roman revine întotdeauna triumfător. Îşi dorea să fi citit mai mult, să fi studiat mai mult, să fi ştiut mai multe despre motivele pentru care Roma se prăbuşise. Îşi dădu seama că nu ştia mare lucru.
   Vorbind rar şi cu pauze, dar într-o engleză corectă, ghidul descria fiecare loc renumit pe lângă care treceau, aducând scurte, dar necesare omagii completei ineficienţe a traficului din Roma.
   - Trei milioane de locuitori. Trei milioane de maşini. E imposibil să ajungi undeva şi, cu toate astea, toţi reuşesc.
   Hart se uită în jos, pe partea unde se afla în autobuz şi văzu cum apărătoarea unui Alfa Romeo era la câţiva centimetri de o coliziune înainte să apese frâna şi să dea înapoi. Autobuzul se deplasă cu efort înainte, în timp ce se auzeau zgomotele extreme ale motorului.
   - Şi aici, la stânga dumneavoastră - un lung şir de ruine ale unor construcţii antice. Este ceea ce a rămas din cele 250 de scaune în aer liber, ocupate de cei care asistau la întrecerile de care de la Circus Maximus. Avea o lăţime de 200 de metri şi o lungime de 800 de metri.
   Un bărbat în vârstă, tuns scurt şi grizonant şi cu ochi vioi şi cenuşii, care stătea împreună cu soţia în faţa lui Hart, făcu semn spre marele câmp acoperit de iarbă, unde singurele semne ale curselor erau câteva urme de roţi abia vizibile.
   - Când Roma a căzut pradă corupţiei, remarcă el cu un accent britanic rece, când nu mai rămăsese nimic de făcut în politică, când poporul pierduse puterea şi totul era în mâna împăraţilor, singurul mod de a-i controla, de a-i face să uite ce au pierdut, era să le ofere hrană şi divertisment.
   Râse, pe un ton scăzut şi întrerupt, învăluit în ironie.
   - Gândiţi-vă ce ar fi putut face dacă aveau televiziune!
   Autobuzul făcu un ocol larg, întorcând şi luând-o pe două străduţe întortocheate, apoi ieşi pe bulevardul lat care ducea direct la Colosseum.
   - Numele „Colosseum”, explică ghidul la un microfon care emitea sunete metalice, e o greşeală. Adevăratul nume este „Amfiteatrul Flavian”. Este prima structură autonomă de acest tip din lume. A fost început de împăratul Vespasian în anul 64 d.Hr. Şi terminat de fiul său, împăratul Titus, în anul 72 d.Hr.
   Autobuzul opri. Cei care doreau să se plimbe în jurul Colosseumului coborâră.
   - Aceasta a fost următoarea etapă în procesul de corupţie a Romei, îi explică englezul soţiei sale.
   Rareori se uita la ea când vorbea, deşi era convins că îl ascultă.
    - Distracţiile de la concursurile atletice nu erau suficiente. Aveau nevoie de o supapă care să depresurizeze nevoia de agresiune acumulată. Le-au oferit un carnagiu. Când a fost deschis, erau concursuri 100 de zile la rând. Se spune că veneau cetăţeni romani din întregul imperiu - lucru pe care îl uităm: că ei colonizaseră jumătate din globul pământesc şi oferiseră cetăţenie celor care îi slujiseră cu loialitate - ca să asiste la măcelărirea a peste 500 de animale, majoritatea aduse din Africa special pentru acest spectacol. Reprezentaţiile nu s-au terminat niciodată. Aproape 200 de ani mai târziu, când aniversau o mie de ani de la înfiinţarea Romei, două mii de gladiatori au luptat cu elefanţi, tigri, lei, girafe şi chiar hipopotami doar pentru plăcerea de a vedea cum curge sângele. Şi, desigur, mai erau şi jocurile în care gladiatorii se omorau unii pe alţii. Ştii, câteodată mă gândesc că rasa umană nu are speranţe de izbăvire.
   - Albert, spuse soţia lui privind în depărtare, asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Ce au făcut romanii acum nu mai face nimeni.
   - Nu, aşa e. Acum aruncăm bombe peste oameni ca să-i ucidem. Şi nu trebuie să venim la Colosseum ca să vedem aşa ceva. O putem face din sufragerie, nu-i aşa?
   - Bine, nu înţeleg cum poţi compara ce se întâmpla atunci cu ceea ce se petrece în prezent, insistă ea.
   Înainte ca soţul să-i răspundă, autobuzul porni şi ghidul începu să povestească despre următoarea destinaţie.
   Vorbele englezului îi amintiră lui Hart de ceea ce-i spusese Caulfield despre Orwell şi Huxley: supravegherea neîncetată din 1984 şi controlul mai blând, dar dintr-un anumit punct de vedere şi mai invaziv despre care se vorbeşte în distopia ştiinţifică din Mândra lume nouă. Nevoia de hrană şi adăpost a oamenilor este satisfăcută. Toţi sunt mulţumiţi de propria viaţă cu ajutorul drogurilor care îţi dau senzaţia că ai tot ce-ţi trebuie şi te eliberează de tensiuni. Sexul e eliberat de constrângerile procreării şi ale iubirii. Şi, ca o încununare, distracţia trebuie să producă o reacţie nu doar emoţională, ci şi fizică, ceea ce Huxley numea în povestea sa „tactile”.
   Coborî din autobuz la următoarea staţie şi hoinări câteva ore prin mulţime, printre marile monumente ruinate şi rămăşiţele distruse ale ceea ce fusese cândva capitala unui imperiu care păruse pe-atunci destinat să reziste atâta vreme cât exista viaţă pe planetă. În timp ce se plimba printre chiparoşii zvelţi şi blocurile imense de pietre răsturnate, se gândea la lucrurile pe care le auzise sau le ştia: cum Roma se transformase dintr-o republică în care toţi cetăţenii luptau în războaie, într-un imperiu în care generalii conduceau veterani plătiţi, loiali doar comandanţilor; de la o republică în care - cum spusese englezul din autobuz - fiecare cetăţean lua parte la viaţa civică, într-un imperiu în care cetăţenii erau ţinuţi în ascultare prin nenumărate jocuri fără minte şi măceluri nesfârşite.
   Hart nu se oprise la paralela evidentă dintre ceea ce se întâmplase cu Roma când ea încetase să fie o republică şi ce se petrecuse cu propria ţară după războaiele din secolul XX. Nimeni nu putea susţine că democraţia din America semăna cu cea de acum două sute de ani; ţara era prea mare, prea industrializată, specializată şi extinsă pentru asta. Era însă o cale lungă până la absenţa totală a democraţiei. Nu era la fel, îşi spuse. Din momentul în care Cezar a preluat puterea, nu au mai existat alegeri libere. N-au mai existat libertate de expresie, dezbateri reale, nici măcar în Senat, din momentul în care Cezar a trecut Rubiconul, iar puterea a depins în totalitate sau în principal de exercitarea forţei.
   Hart se întoarse şi privi încă o dată spre Colosseum, strălucind în toată măreţia sa ruinată şi îmbătrânită în lumina soarelui trandafiriu, apoi porni pe jos spre hotel.
   Aproape ajunsese, era lângă piaţa Navona, când văzu titlul unui ziar. Nu l-ar fi observat, amestecat printre alte gazete din ţări europene, dacă redactorii ziarului britanic nu i-ar fi pus fotografia alături de ştirea că acelaşi senator american căruia puţin îi lipsise să fie ucis în propria locuinţă, era acum dat dispărut, fiind probabil mort.
   Era un ziar de scandal. Bobby Hart nu mai fusese văzut de o săptămână, din noaptea în care doi bărbaţi înarmaţi pătrunseseră în eleganta sa reşedinţă din Georgetown şi, în urma unui schimb de focuri, îl omorâseră pe Dieter Shoenfeld, unul dintre cei mai cunoscuţi editori din Europa. Deşi reprezentanţii oficiali ai lui Hart susţineau că se retrăsese după moartea lui Shoenfeld, nimeni nu mai ştia nimic despre el. Acest fapt condusese la speculaţia - „Speculaţia!” spuse Hart cu voce tare - că senatorului i se întâmplase ceva şi, din motive legate de confidenţialitate, autorităţile refuzau să facă declaraţii. Surse informate insistau asupra îngrijorării crescânde că era posibil ca senatorul să fi fost răpit de către aceiaşi oameni care încercaseră să-l ucidă şi este ţinut ostatic undeva, probabil în afara ţării, într-o ţară din Orientul Mijlociu.
   - La naiba, bombăni Hart încet, vârându-şi ziarul sub braţ şi îndreptându-se grăbit către hotel.
   Intrarea în hotelul Rafael se făcea dintr-o stradă îngustă, pavată cu piatră cubică, pe care cu greu puteau parca trei sau patru maşini una lângă alta.
   Portarul stătea sprijinit de perete cu o ţigară între degete şi vorbea cu un bărbat de culoare, îmbrăcat într-un costum elegant la două rânduri de nasturi. Când îl văzu pe Hart apropiindu-se, aruncă ţigara şi o stinse cu tocul pantofului, după care deschise uşa.
   - Domnule Hart, putem să stăm puţin de vorbă?
   Străinul bine îmbrăcat îl apucă pe Hart de braţ şi îl conduse către Mercedesul albastru pe lângă care trecuse mai devreme. Hart fusese atât de surprins să-şi audă rostit numele, încât se trezi pe bancheta din spate a maşinii fără să ştie exact ce i se întâmplase. Încercă să coboare. Trase de mâner, însă uşa era blocată. Automobilul demară, îndepărtându-se de hotel şi părăsind străduţa îngustă cu piatră cubică. În maşină erau doi bărbaţi – şoferul, căruia nu-i văzuse faţa şi cel care-l luase cu forţa înăuntru şi care acum stătea lângă el. Hart îi ceru să oprească maşina şi să-i dea drumul.
   Răspunsul îl surprinse.
   - De ce, domnule Hart, aveaţi alte planuri pentru cină?
   - Acolo merg - la cină? Nu ştiam că sunt invitat undeva.
   Şoferul coti pe câteva străduţe înguste până când ieşi în strada principală care mergea în paralel cu Tibrul, apoi, având în faţă irizaţiile bazilicii Sf. Petru ce strălucea în soarele crepuscular al Romei, întoarse spre stânga şi se îndreptă către Colina Palatină.
   - V-aţi simţit bine în Roma până acum, domnule Hart?
    Îi adresă întrebarea pe un ton ce părea deopotrivă interesat şi dornic să ajute.
    - Probabil că nu e o întrebare foarte inteligentă, ţinând cont de faptul că aţi ajuns de curând, ca să nu mai vorbim despre motivul sosirii dumneavoastră.
   Vorbea o engleză impecabilă, cu o tonalitate mai clară şi mai aspră decât a unui american, însă fără urme de accent britanic. Cu siguranţă, studiase la una dintre cele mai bune universităţi din Orientul Mijlociu. Probabil, se gândi Hart, în Egipt, unde influenţa britanică nu se reducea la o simplă imitaţie. Îşi sprijinea un braţ pe scaunul dintre ei. Purta butoni din aur şi un ceas scump, deşi un model mai puţin cunoscut. Hart crezu că ştie cine era bărbatul.
   - Dumneavoastră trebuie să fiţi Mohammed al Farabi.
   Egipteanul păru uimit.
   - Dacă sunt...? Nu. Dar înţeleg cum aţi ajuns la această concluzie. Nu, nu sunt. Însă ne îndreptăm către el sau, mai bine spus, este persoana pe care urmează să o întâlniţi. Asta dacă nu preferaţi să oprim şi să plecaţi.
    De îndată ce rosti aceste vorbe, clătină din cap, cerându-şi scuze pentru lipsa de etichetă.
    - De fapt, voiam să spun că vă putem conduce înapoi la hotel, dacă doriţi. Deşi, vă asigur, Mohammed al Farabi va fi foarte dezamăgit.
   Hart se întrebă dacă era adevărat, dacă acest om l-ar fi dus înapoi şi l-ar fi lăsat acolo, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cu câteva minute în urmă, acelaşi necunoscut egiptean cu maniere rafinate îl urcase cu forţa în maşină şi demarase în trombă. Iar cum se purta de parcă nu s-ar fi petrecut nimic neobişnuit.
   - Depinde, spuse Hart cu o privire serioasă.
   - Îmi cer scuze, ce anume depinde?
   - Întoarcerea mea la hotel - depinde de ce-mi veţi spune dumneavoastră. În primul rând, cine sunteţi şi unde mă duceţi?
   - Numele meu nu are nicio importanţă. E suficient să ştiţi că vă conduc la persoana al cărei nume l-aţi menţionat mai devreme, Mohammed al Farabi, şi pentru care aţi venit până aici. Sau mă înşel?
   Hart ignoră întrebarea. Îşi dorea să afle alte lucruri.
   - De unde ştiţi pentru ce mă aflu aici, care este motivul venirii mele la Roma?
   Străinul clătină din cap cu mişcări scurte şi calculate. Deveni dintr-odată foarte serios.
   - Dieter Shoenfeld stabilise - prin intermediul meu - să-l întâlnească pe Mohammed al Farabi aici, în Roma, mâine după-amiază. Mohammed al Farabi avea motivele sale pentru care dorea să-l vadă. El va decide dacă vi le va dezvălui sau nu. Unul dintre motive era că domnul Shoenfeld mă avertizase că dumneavoastră fuseserăţi informat despre majoritatea lucrurilor pe care le aflase. Din acest motiv ne-am închipuit că veţi veni aici. Am aflat din rapoarte publice că domnul Shoenfeld a fost ucis în locuinţa dumneavoastră şi că existau motive ca şi dumneavoastră să fiţi urmărit. Apoi, când am aflat că aţi dispărut - şi toată lumea vă pierduse urma - exista o mică posibilitate să vă îndreptaţi încoace. Cum, înainte să moară, domnul Shoenfeld vă anunţase că urma să-l întâlnească pe Mohammed al Farabi, ne-am gândit că aţi putea veni în locul lui. Ne bucurăm că aţi făcut-o.
   - Vă bucuraţi...? porni Hart să întrebe, dar egipteanul îi aruncă o privire care-i dădu de înţeles că va afla în curând motivul.
   Erau aproape de locul unde fusese Hart mai devreme - Circus Maximus, mai exact, ce rămăsese din el.
   - De ce aţi venit după mine? De ce n-aţi aşteptat până mâine, când era programată întâlnirea?
   - Fiindcă nu era sigur. N-am ştiut cine sunteţi până când nu v-am văzut. N-aveam de unde să ştiu dacă nu aflase altcineva unde urma să meargă Dieter Shoenfeld - şi pe cine trebuia să întâlnească. Vă asigur, domnule Hart, că aceiaşi oameni care l-au omorât şi ar vrea să vă ucidă şi pe dumneavoastră sunt mai mult decât dornici să scape de oricine află de ei şi de planurile lor.
    Îl privi pe Hart într-un mod care nu mai lăsa vreo îndoială că lucrurile erau foarte serioase, apoi adăugă:
    - Aveţi mare noroc că sunteţi încă în viaţă. Dacă aţi fi musulman, un frate de credinţă, aş spune că sunteţi unul dintre cei puţini aleşi de Allah să înfăptuiască lucrarea Domnului.
    Un zâmbet slab şi enigmatic îi străbătu gura lată cu buze subţiri.
    - Chiar dacă nu sunteţi credincios, poate că e totuşi adevărat.
   Lăsară în urmă Circus Maximus, locul unde se ţineau cursele şi unde se aflau fantomele vechilor care romane, îndreptându-se acum către Colina Palatină. Zece minute mai târziu, opri în faţa porţilor păzite ale unei vile cu ziduri înalte şi coborî geamul. Cu o armă automată în mână, paznicul verifică interiorul maşinii, apoi se dădu câţiva paşi în spate şi le făcu semn să intre.
   - Dieter mi-a spus că Mohammed al Farabi locuia în Cairo, dar acum s-a mutat în Roma.
   - Cairo nu mai era un oraş sigur. De fapt, n-a fost niciodată, dar după ce s-a întâmplat, după ce l-au dus...
   - L-au dus undeva?
   Ochii străinului, atât de plini de curaj şi de încredere mai devreme, deveniră dintr-odată umili şi sfioşi. Comportamentul său, extrem de corect şi sigur de sine, devenise acum aproape umil. Hart se întoarse să vadă la ce se uita, ce produsese această remarcabilă schimbare.
   În faţa maşinii, cu o barbă neagră tăiată scurt şi ochi pătrunzători ca tăciunele, stătea cineva care părea să fi descins direct din paginile celor O mie şi una de nopţi. Îşi ţinea capul drept, nu doar ca un soldat bine instruit, ci cu mândria, indiferenţa, cutezanţa omului crescut din primele clipe de viaţă cu mentalitatea unui conducător. Nu calitatea de comandant al celorlalţi îl făcea atât de impresionant, ci controlul pe care-l exercita asupra propriei persoane.
   Hart simţi imediat că se află în apropierea unei inteligenţe rare, un om care iubea deşertul şi claritatea spaţiilor goale, cineva care putea în acelaşi timp să râdă şi să plângă de vanităţile lumii.

Capitolul 15

   - Bună seara, domnule senator Hart. Sunt Mohammed al Faradi, spuse bărbatul în timp ce ieşea din umbră. Îmi pare tare rău pentru ce-a păţit domnul Shoenfeld. Dar mă bucur că dumneavoastră sunteţi bine şi că putem sta de vorbă acum. Intraţi, vă rog. Vom lua cina.
   Stăteau într-o logie de unde se vedea mult din ruinele vechii Rome.
   Farurile din traficul îndepărtat păreau o armată de făclieri. Mirosul de iasomie umplea aerul cald al nopţii.
   - Augustus, din câte mi s-a spus, s-a născut nu departe de aici şi, potrivit poveştii, şi-a dorit să locuiască în aceeaşi casă simplă şi după ce a devenit împărat. A fost obligat - de circumstanţe sau de soţie - să construiască un palat. Ironia sorţii, dacă se poate spune că este o ironie, a fost că, făcând ceea ce nu-şi dorise, toţi împăraţii care l-au urmat au vrut să facă acelaşi lucru: şi-a construit fiecare propriul palat. Majoritatea oamenilor trăiesc imitându-i pe alţii, domnule senator Hart; singura diferenţă constă în modelul pe care şi-l aleg.
   O briză uşoară ca respiraţia unei femei însufleţi o clipă draperiile albe de mătase care atârnau de coloanele de piatră ale logiei, le trase cu putere pentru ca apoi să le lase să cadă fără viaţă în acelaşi loc. Cina era servită de un mic trib de servitori care apăreau şi dispăreau în funcţie de sarcinile fiecăruia. Era de parcă aerul însuşi ar fi fost înzestrat cu inteligenţa de a putea prevedea şi aranja orice lucru necesar.
   - Familia mea a trăit întotdeauna în Egipt. Mi s-a spus de către cei care au ştiinţă despre asemenea lucruri că nu a existat în istorie vreun moment în care numele al Farabi să nu apară. A existat un bărbat destul de cunoscut cu acest nume acum o mie de ani, însă n-aş putea pretinde că sunt un descendent direct al lui.
   Mohammed al Farabi se întoarse spre Hart, care stătea în dreapta lui şi îi zâmbi cu modestie.
   - Dar i-am citit operele, sau cel puţin am încercat. Mai recent, familia mea s-a apucat de comerţ. Tatăl meu - şi înainte, tatăl lui - au fost bancheri, oameni cu stare şi, pentru că bogăţia are adepţii săi, au devenit persoane influente. Erau amândoi prevăzători, ştiau când trebuie să tacă, oameni care înţeleseseră - sau cel puţin credeau că înţeleseseră - că anumite lucruri nu pot fi schimbate. Au învăţat să se adapteze celor care erau la putere. Eu, pe de altă parte, eram tânăr şi nu aveam răbdarea lor. Eram, de asemenea, pentru a spune totul, obişnuit cu bogăţia.
   Scânteia din ochii săi demonstra că înţelesese că diferenţa de gândire dintre el şi tatăl sau bunicul său era posibilă doar pentru că ei făcuseră anumite lucruri pentru el. Hart se simţea atras de el într-un mod neaşteptat.
   Venise să stea de vorbă cu un om care fusese furat, un paria care trăia de azi pe mâine la marginea societăţii şi găsise, în schimb, un prinţ al negoţului.
   - Am avut bani, mai bine zis familia mea a avut. Nu m-am gândit niciodată cât de greu se strâng şi ce dificil trebuie să fie să-i păstrezi. Mă gândeam doar cum pot fi folosiţi. Şi, fireşte, i-am folosit în chip nepotrivit: maşini rapide, femei rapide, lucruri de genul acesta. A scuturat din umeri, luând în derâdere gândul că ceea ce făcuse în tinereţe ar fi avut nevoie mai puţin de regrete decât de izbăvire.
   - Maşini rapide, femei rapide, repetă cu o voce plină de ironie şi nostalgie. Rămâne între noi - am păstrat câteva maşini.
   Au stat de vorbă pe toată durata cinei sau, mai degrabă, Mohamed al Farabi a vorbit, povestindu-i lui Hart despre peripeţiile sale de tinereţe, într-un mod care descria mai degrabă educaţia sa, ce învăţase crescând într-un loc în care frivolitatea avea cel puţin avantajul de a fi sigură.
   - Dacă aveai bani, nimănui nu-i păsa cu ce te ocupi. Asta, fireşte, atâta vreme cât plăteai pe cine trebuia, pe cei de la guvernare care pretindeau că-ţi sunt prieteni. Se împrumutau întotdeauna de la bănci, împrumuturi care, după cum ştiau ambele părţi, nu erau plătite niciodată. Dar cui îi păsa, atâta vreme cât erau atâţia bani în joc? Nici n-am băgat de seamă. Pur şi simplu aşa mergeau lucrurile. Apoi s-a întâmplat ceva - unul dintre acele lucruri care schimbă totul. Un prieten al tatălui meu pe care-l cunoştea de la Universitate a fost arestat. Evenimentul era important, fiind vorba de editorul unuia dintre cele mai conservatoare ziare din Egipt, un ziar care militase întotdeauna cu putere împotriva fundamentaliştilor şi a extremiştilor, cei care încercau să înlăture guvernul. Dar făcuse greşeala - ceea ce s-a dovedit ulterior a fi o eroare foarte gravă - de a scrie un editorial în care susţinea că era momentul să se renunţe la restricţiile privind libertatea adunărilor publice şi a exprimării opiniei afirmând că amânarea acestui fapt nu făcea decât să crească dispreţul oamenilor faţă de guvern şi să le dea apă la moară celor care susţineau rezistenţa violentă. A fost închis. Nu au existat acuzaţii şi nicio sentinţă oficială. A fost ţinut în închisoare şi bătut cu violenţă în mai multe rânduri. Când l-au eliberat, aproape 1 an mai târziu, rămăsese doar o umbră a omului care fusese. Ce s-a întâmplat cu prietenul tatălui meu, un om pe care-l cunoşteam de-o viaţă, a schimbat totul. Am vorbit cu tata să vedem ce putem face. Era atât de supărat din cauza celor petrecute, încât nu a ezitat deloc atunci când i-am spus ce am de gând să fac, deşi ştia mai bine decât oricine ce se va întâmpla.
   Servitorii, chemaţi parcă prin puterea gândului, strânseră masa şi aduseră cafeaua. Cu o linguriţă de argint, al Farabi îşi amesteca zahărul în cană.
   Căpătă o expresie gânditoare şi sobră.
   - Ce-aţi făcut? întrebă Hart încet şi fără grabă.
    Îl interesa ce urma să-i spună al Farabi, înţelegând că face parte din povestea mai mare, fiind prefaţa necesară a acelor informaţii pe care Hart venise să le afle.
    - Ce lucru voiaţi să faceţi, pe care numai mânia tatălui v-a permis să-l căpătaţi?
   Al Farabi îşi ridică privirea. Un zâmbet luminos străluci în ochii săi întunecaţi.
   - Am cumpărat ziarul.
   - Aţi cumpărat...?
   - Da, şi primul editorial pe care l-am scris a fost despre acţiunile guvernului, despre modul în care au reprimat chiar vocile acelora care l-au susţinut atunci când erau neînţelegeri peste tot.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Hart uimit.
   - Nimic, la început. Au crezut că sunt un tânăr cu mintea înfierbântată, un băiat de bani gata nedisciplinat, care preluase gazeta ca pe-o distracţie, într-un elan tineresc de moment. I-am surprins. Acum, spuse zâmbind blând, daţi-mi voie să vă mai torn nişte cafea.
   Rămase tăcut câteva minute, gândindu-se la ce se întâmplase. Ochii i se micşorară într-o concentrare intensă.
   - Ştiu de ceva vreme, continuă, că Egiptul şi întregul Orient Mijlociu sunt prinse între două situaţii imposibile - două tipuri de tiranie, una laică şi alta religioasă, ambele condamnate la dispariţie. Ziarul le-a atacat pe amândouă - extremiştii religioşi, cum sunt cei din Iran, şi regii feudali sau preşedinţii despotici care conduc aproape tot. Uneori mulţimile religioase îmi aruncau cu pietre în geamuri. Altă dată am fost arestat de poliţie. Ferestrele au fost înlocuite şi, pentru că făceam parte dintr-o familie cunoscută, guvernul n-a putut face orice. Apoi a venit septembrie 2001 şi au avut şansa să scape de mine definitiv. M-au arestat, le-au spus americanilor că am informaţii utile despre terorişti, apoi, legat la ochi şi cu un căluş în gură, m-au urcat într-un avion. În ziua următoare eram în închisoarea numită Guantanamo.
   Lui Hart nu-i venea să creadă că cineva fusese în stare să facă o asemenea greşeală.
   - Aţi fost închis la Guantanamo ca prizonier de război? Acolo ar fi trebuit să fie duşi numai cei care au fost prinşi în timpul ostilităţilor, pe câmpul de luptă din Afganistan, sau membri Al Qaeda care aveau informaţii despre alte planuri de atac. Fac parte din Comisia de Informaţii a Senatului; am fost informat despre...
   Îşi dădu seama cât de penibil părea, ce prost fusese. Nu avea nevoie ca Mohammed al Farabi să-i spună că toate informaţiile pe care le primea erau de cele mai multe ori o diversiune, jumătăţi de adevăr sau chiar minciuni.
   - Chiar şi acum, după tot ce s-a întâmplat, încă mi-e greu să accept că vreun guvern al ţării mele a fost de acord cu asemenea fapte.
   - Da, e dificil pentru un american care a fost crescut să lupte pentru libertate şi a acceptat războiul numai din necesitate să afle că, atunci când te simţi ameninţat, ai face orice să înlături pericolul.
   Făcu o pauză după ce rosti cuvântul „orice”, pentru ca semnificaţia ecoului să nu poată fi ratată. Hart voia să fie sigur.
   - Spuneţi că aţi fost torturat acolo, ca prizonier la Guantanamo. Aţi fost torturat de americani?
   - Chiar de la început şi la intervale regulate. Nu m-au crezut atunci când le-am spus că nu simt terorist şi că nu ştiu de existenţa unui scenariu terorist. Poate că sunt noi în această îndeletnicire aceşti agenţi ai dumneavoastră, deşi cred că nu sunt atât de noi pe cât le place unora să pretindă, dar, novici sau nu, învaţă repede. Au acest obicei - te leagă de o scândură şi te scufundă într-un bazin cu apă...
   - Simularea înecării. Susţin că aşa au obţinut informaţii importante care le-au permis să oprească alte atacuri.
   - Probabil, nu am de unde să ştiu. Cu mine nu a funcţionat foarte bine, pentru că asemenea metode nu pot dat rezultate dacă nu ai nimic de spus. Indiferent dacă este sau nu eficientă, această metodă are o calitate - nu lasă niciun fel de semne prin care victima să poată dovedi mai târziu că a fost maltratată. Nimic, în afară de cuvântul său, dar cine are încredere în declaraţiile unui terorist? Iar noi ştim că este terorist, fiindcă altfel de ce ar fi în Guantanamo? Cine-ar crede că un editor egiptean poate fi ţinut dezbrăcat zile în şir într-o celulă rece ca gheaţa sau poate fi legat cu lanţuri în timp ce un câine-lup îşi cască fălcile, la câţiva centimetri de organele genitale? Sigur, nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Guvernul american neagă cu vehemenţă asemenea fapte.
   - Îmi pare rău, bâigui Hart cu o privire mohorâtă şi mânioasă. O să fac tot ce pot. Când mă întorc, o să fac o anchetă.
   Al Farabi îi puse o mână pe braţ.
   - Avem lucruri mai importante de făcut, deşi e posibil să nu fie complet separate. Nu mă refer la ce mi-au făcut mie, ci la celelalte lucruri care s-au întâmplat la Guantanamo - ce i-am spus lui Gunther Kramer, ceea ce se pare că el i-a spus...
    Zâmbi văzând faţa uimită a lui Hart.
    - Mă tem că m-am cam grăbit. Gunther Kramer e cel care m-a salvat.
   - V-a salvat? Ce vreţi să spuneţi?
   - Vreau să spun că, dacă nu ar fi fost el, acum eram încă în Guantanamo.
   - Ce putea face Gunther Kramer? Fusese agent în serviciul de informaţii al Germaniei de Est - Stasi - deşi câţiva ani lucrase pentru Vest. Tatăl meu era legătura lui. Tatăl meu a lucrat la CIA. Ce a făcut...?
   Chipul lui al Farabi se lumină. Îl privi pe Hart ca şi cum informaţia despre tatăl său îi ajutase să devină mai mult decât simple cunoştinţe.
   - Mi-a spus că a fost spion est-german, dar că lucra pentru Vest. A menţionat că a cunoscut pe cineva din serviciul de informaţii vestic, un om de o mare înţelepciune şi inteligenţă, dar nu i-a pomenit numele. Gunther avea acest obicei; mi-a relatat multe despre viaţa lui, însă pomenea rar numele cuiva. Era, dacă am înţeles corect, un obicei pe care-l exersase, un mod prin care evita să-i scape, din neatenţie, o informaţie care ar fi putut pune pe cineva în pericol.
   - V-a spus că este spion est-german şi că lucra pentru Vest. În ce context a afirmat asta?
   - Nu ştiu cât de mult aţi aflat despre el.
   - Ştiu că era un muzician înzestrat şi avea un mare talent la limbi străine. L-am întâlnit o singură dată, în Hamburg. Eram cu el când a fost asasinat. Venise să mă prevină că urma să aibă loc un atentat.
   - Moartea lui a fost o mare pierdere pentru mine. A fost cel mai bun prieten pe care l-am avut. Ne-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, la scurt timp după ce-am devenit editorul ziarului şi aveam frecvent probleme cu legea. Îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în Orientul Mijlociu şi înţelegea această lume într-un mod în care nu cred că a mai reuşit cineva să o facă. Nu o vedea din perspectiva celui născut aici, care nu-şi pune întrebări şi nici din perspectiva îngustă a cuiva care se gândeşte numai la interesele Vestului. O vedea în toată complexitatea şi cu toate contradicţiile sale. O studia în mod constant, fiindcă ştia că evenimentele care se petreceau în Orientul Mijlociu determinau, în mare măsură, mersul lumii.
   Noaptea romană învăluia tot ce era în jur. Masa, luminată de candelabre antice, devenise un câmp de umbre care se mişcau într-un nesfârşit dans halucinant. Vocea lui Mohammed al Farabi, venind într-un moment din depărtare, pentru ca apoi să şoptească de alături, părea o creaţie a propriei minţi înainte ca vorbele să fie rostite.
   - Şi v-a salvat? se trezi Hart întrebând. V-a scăpat din Guantanamo. Cum a fost posibil aşa ceva?
   Râsul lui al Farabi se auzi încet în noapte.
   - Cred că era imposibil, ceea ce explică reuşita lui. V-am spus că ştia toate contradicţiile Orientului Mijlociu. S-a plâns unui prieten de-al său din serviciile siriene că un alt amic fusese predat americanilor din greşeală. Prietenul sirian i-a spus, fireşte, că, deşi situaţia era nefericită, nu era nimic de făcut. Gunther a insistat că, pe lângă faptul că se putea face ceva, el, sirianul, o putea face foarte uşor, nu doar din plăcerea de a ajuta un om nevinovat, ci şi pentru că ar fi avut posibilitatea să se îmbogăţească.
    Al Farabi se uită la Hart şi suspină.
    - Gunther Kramer ar fi putut scrie o istorie a slăbiciunilor omeneşti. Prietenul său, sirianul, nu a fost impresionat de gândul că ar fi putut salva un om nevinovat, chiar dacă era vorba de un efort minim, însă la ideea că s-ar putea îmbogăţi l-au trecut sudorile.
   Hart asculta relaxat, bucurându-se de fiecare cuvânt auzit.
   - Şi cât de mic a fost efortul?
   - Nu foarte mare, o mică scorneală, câteva documente contrafăcute.
   - Din care să reiasă că sunteţi nevinovat, cum aţi susţinut în permanenţă.
   - Nu, dimpotrivă! Soluţia era să demonstrăm că reprezentam un pericol mai mare decât îşi închipuiseră americanii.
    Al Farabi se aplecă, în timp ce ochii i se luminaseră amintindu-şi extraordinarul curaj de care dăduse dovadă Gunther Kramer.
   - A durat ceva să conceapă întregul plan. Toate părţile trebuiau puse la punct. Dar când totul a fost gata - ei bine, sunt puţine lucruri care-ţi pot oferi o satisfacţie mai mare ca o minciună bine spusă. Sirienii s-au dus la americani, i-au informat că omul pe care-l ţineau închis - Mohammed al Farabi - fusese implicat în numeroase comploturi nu numai împotriva americanilor, ci şi a guvernelor din zonă; totul era bine dacă americanii reuşeau să smulgă de la el toate informaţiile, însă dacă nu o făceau, existau persoane din cadrul serviciului sirian care ar fi avut mai mult noroc cu metode proprii.
   - Aşa aţi ieşit de la Guantanamo?
   - Cred că dumneavoastră numiţi asta extrădare. Într-o noapte, târziu, am fost urcat într-un avion şi următorul lucru de care-mi amintesc e că m-am trezit în Damasc. Câteva săptămâni mai târziu, potrivit declaraţiilor pe care anumite oficialităţi siriene bine plătite le-au dat anumitor americani creduli, prizonierul Mohammed al Farabi a decedat în timpul interogatoriilor. Un accident nefericit - s-a spus.
   Un zâmbet dulce-amar îi trecu pe buze. Privi în noaptea plină de ruine şi de amintiri.
   - Numai lui Gunther Kramer i-ar fi putut trece aşa ceva prin cap; numai Gunther Kramer ar fi putut s-o scoată la capăt. Şi din cauza asta, el e mort acum.
    Se întoarse spre Hart.
    - Dacă nu m-ar fi salvat, dacă aş fi murit în locul acela, el nu ar fi aflat toate lucrurile pe care le-am descoperit eu acolo. Ceea ce ştia l-a ucis, domnule senator. Ceea ce a aflat de la mine.
   - Am adus cu mine - e în servieta pe care am lăsat-o la hotel - o carte în care Kramer a subliniat anumite pasaje făcând note pe margine şi o bucată pe hârtie pe care a desenat o diagramă, două coloane paralele care...
   - Am cunoştinţă despre ambele lucruri. Cartea - Vieţile lui Plutarh, iar diagrama - anumite paralele între ceea ce s-a întâmplat în Roma antică şi evenimentele de acum din America. Are legătură tot cu ce i-am spus eu.
   Hart nu era sigur că înţelege ce spunea al Farabi.
   - Întâmplările pe care i le-am povestit eu din perioada cât am fost prizonier. Dar cum au ajuns la dumneavoastră aceste obiecte? Bănuiesc că le aveţi de la Dieter Shoenfeld, dar cum le-a obţinut...?
   - Kramer i-a trimis lui Dieter o scrisoare în care-i spunea unde le poate găsi, împreună cu alte lucruri pe care voia să i le lase.
   - Înţeleg, dar de ce a făcut Gunther asta, care era legătura dintre cei doi?
   Hart îşi aminti privirea tristă şi afectată din ochii lui Dieter când îi împărtăşi secretul pe care nu-l mai spusese nimănui.
   - Erau fraţi, fraţi vitregi. Aveau aceeaşi mamă.
   O undă stranie învălui ochii negri şi pătrunzători ai lui Mohammed al Farabi. Făcându-i semn cu mâna să-l însoţească, se ridică de la masă şi se îndreptă către balustrada de la margine logiei. Rămase acolo, cu o faţă rigidă, de nepătruns. Lovi brusc balustrada cu palma şi blestemă.
   - Dacă Gunther mi-ar fi spus! Dacă Shoenfeld mi-ar fi spus!
    Se uită la Hart cu o privire îndurerată.
    - Dacă aş fi ştiut că sunt fraţi, m-aş fi întâlnit cu el imediat. Habar nu aveam că sunt fraţi şi de aceea am amânat, am încercat să-i verific identitatea înainte să-l întâlnesc. Dacă ne-am fi întâlnit când m-a rugat prima dată, ar fi aflat ce se întâmplă, ar fi înţeles pericolul. N-ar fi făcut niciodată ce-a făcut, n-ar fi încercat să vă întâlnească. Avea şanse să rămână în viaţă.
   Gura i se strâmbă într-o grimasă de batjocură şi de reproş personal. Îşi aruncă mâinile în aer.
   - Este misterul vieţii, dublat de toate secretele pe care le avem, iar Gunther avea mai multe decât noi toţi. Ştiam că e evreu, deşi adevărul e că Gunther nu credea în nicio religie. Era unul dintre puţinii oameni cu adevărat înzestraţi care refuză să creadă că există vreun lucru în afara raţiunii. În ciuda raţionalismului şi a suspiciunii faţă de lucrurile care se pot înţelege doar cu ajutorul inimii, avea decenţa unui om obişnuit. Un evreu care a salvat un arab, pentru simplul motiv că arabul îi era prieten.
   Îşi strânse palmele la spate şi începu să se plimbe de-a lungul logiei.
   Vorbele lui erau măsurate şi precise.
   - Gunther Kramer trăia în întregime în propria minte. Studia în permanenţă, nu doar ca să înveţe ceva nou, lucruri pe care nu le cunoscuse, ci ca să dobândească o înţelegere mai profundă a lumii şi a felului în care funcţiona. A studiat istoria romanilor pentru că avea impresia că-l poate ajuta să înţeleagă ce se poate întâmpla cu o altă ţară care-şi propune să devină imperiu. De aceea, când i-am povestit ce aflasem în Guantanamo a fost atât de neliniştit şi de alarmat.
   Al Farabi se opri şi se întoarse către Hart.
   - Cartea - Vieţile lui Plutarh - pasajele pe care le-a subliniat, se refereau la momentul de cotitură, momentul decisiv în care Roma s-a schimbat. Am dreptate?
   - Da, totul. Inclusiv notele de pe margine.
   - Iar diagrama - coloanele paralele despre care vorbeaţi erau despre ce s-a întâmplat la Roma, respectiv ce se întâmpla sau, mai bine zis, la momentul respectiv, ce urma să se întâmple în Statele Unite. Am dreptate şi acum?
   - Da, exact. Asasinatul politic, urmat de situaţia de război, mai multe asasinate, apoi... Ce aţi aflat la Guantanamo? Ce l-a „alarmat” atât de tare?
   Hart îşi aminti ce scrisese Kramer la sfârşitul celei de-a doua coloane.
    - A făcut o notă care avea legătură cu o informaţie pe care o aflase de la dumneavoastră.
   - Da, aşa e.
   Al Farabi se sprijini de balustrada de fier. Luminile Romei străluceau în spatele lui, dar păreau acum un lucru minor, o pâlpâire slabă în imensitatea arcadei luminate a cerului. Două mii de ani de istorie nu mai însemnau nimic, păreau o secundă faţă de eternitatea lumii.
   - E curios modul diferit în care oamenii reacţionează la durere. Puţini pot îndura tot ce li se întâmplă şi se consideră laşi dacă vor ţipa; cei mai mulţi oameni au limite, pot fi înfrânţi. Pe unii i-au distrus la Guantanamo, iar alţii au cedat.
   Metodele erau condamnabile, însă până şi Hart a fost nevoit să admită că scopul era justificat. Ce mod mai bun de a preveni un atac decât să foloseşti pe cineva care activa într-o organizaţie teroristă şi care-ţi putea spune ce planuri aveau?
   - Nu, nu asta intenţionau. Oamenii pe care i-au racolat şi care urmau să lucreze pentru ei aveau o altă misiune. Trebuiau să recruteze şi să pregătească tineri bărbaţi arabi pentru ţinte de pe teritoriul Statelor Unite. Terorişti sinucigaşi, domnule senator Hart, pe care să-i folosească împotriva concetăţenilor dumneavoastră. Trebuie să recunosc, la început nu am înţeles. Dar când i-am spus lui Gunther Kramer ce am aflat, şi-a dat seama imediat. Sau cel puţin a bănuit.
   - Nu mi-a spus nimic despre asta când a venit la Hamburg să mă prevină în legătură cu ce avea să se întâmple. Spunea că toată lumea pare să fi auzit, însă nimeni nu ştia cine e în spatele acestui plan. Dacă ştia...
   - L-aţi fi crezut?
   Al Farabi îl privi fix în ochi pe Hart, chestionându-l într-o manieră care îl făcu să-şi pună el însuşi semne de întrebare.
   - Aţi fi crezut o poveste bazată pe ceea ce se presupune că a aflat un om care-a fost închis la Guantanamo? Un om salvat cu ajutorul serviciilor siriene, pe care l-au raportat ulterior mort? Gunther ştia cu ce se confrunta. V-a spus ce a putut să vă spună. A încercat să vă orienteze în direcţia corectă. Avea nevoie ca dumneavoastră să începeţi investigaţiile în zona în care el nu putea ajunge, în interiorul guvernului SUA.
   Hart îşi aminti ce se întâmplase în Los Angeles, privirea calmă şi imperturbabilă a teroristului, atât de convins că face voia Domnului când se va arunca în aer şi se va transforma în milioane de bucăţi; un terorist, care, după cum aflase acum, fusese recrutat, pregătit şi echipat de aceiaşi oameni care ar fi trebuit să lupte împotriva terorii. Ce nu putea încă înţelege era motivul pentru care cineva din guvern ar face asta.
   - Gunther avea un răspuns.
    Ochii lui al Farabi erau încruntaţi şi neiertători.
    - Pentru a stârni un nou val de teroare şi, în felul acesta, pentru a declanşa din nou frica. Numai când simt cum este să te temi din nou, oamenii încep să se gândească la lucrurile necesare. Numai atunci când cred că viaţa le este în joc sunt pregătiţi să facă tot ce trebuie ca să supravieţuiască. Şi pentru ce motiv trebuie să facă asta acum - să stârnească din nou teroarea? Ca să aibă un motiv, o scuză, pentru un alt război. Irakul nu este ceea ce au crezut oamenii care au vrut să-l cucerească. Dar Irakul nu era sfârşitul luptei. A fost întotdeauna numai o parte din acest „război global împotriva terorii”. Acum Irakul ameninţă cu subminarea războiului, îl face mai greu de purtat. E nevoie de o nouă justificare. Un alt atac - de data aceasta asupra sistemului politic, un atac care vizează inima democraţiei voastre - oferă o justificare mai bună decât cea pe care au avut-o anterior. Pentru că acum toată lumea va fi convinsă că acest aşa-zis război împotriva terorii - războiul pentru refacerea Orientului Mijlociu - va continua şi trebuie să continue mai multe generaţii.
   Era o explicaţie a faptului că aceiaşi oameni care-l omorâseră pe Gunther Kramer erau şi ucigaşii lui Raymond Caulfield, în acelaşi fel se justifica apariţia atâtor zvonuri despre un scenariu terorist şi confuzia generală în legătură cu cei care ar fi răspunzători. În felul acesta se explicau o mulţime de lucruri, nu însă şi cine se afla în spatele planului, cu excepţia faptului că, operaţiunile desfăşurându-se în Guantanamo, exista o legătură cu guvernul.
   - E curios, nu credeţi, domnule senator Hart, adăugă al Farabi cu o privire subtilă şi iscoditoare, că primul asasinat a fost şi un mod de a reduce la tăcere opoziţia. Credeţi că dintr-un accident l-au ucis pe candidatul care avea să schimbe actuala politică din Orientul Mijlociu?
   Hart credea că avea o părere prea bună despre Alworth.
   - Alworth nu ştia ce urma să facă în legătură cu Orientul Mijlociu sau orice altceva. Făcea numai ceea ce i-ar fi adus popularitatea.
   - Ceea ce s-a şi întâmplat, îi aminti al Farabi cu blândeţe, înainte să fie ucis.
   Era târziu. Mohammed al Farabi chemă şoferul să-l conducă pe Hart la hotel. Îl însoţi până la maşină, având îndoieli dacă ar fi trebuit să-l lase să plece.
   - Nu am mulţi vizitatori cu care să pot să stau de vorbă aşa cum am făcut-o cu dumneavoastră în noaptea asta. Prietenul meu Gunther Kramer m-a mai învăţat ceva: n-au mai rămas mulţi oameni întregi la minte.
   Îşi strânseră mâinile şi Hart se întoarse să plece.
   - Mai e ceva, spuse al Farabi, făcând câţiva paşi ca să-l prindă din urmă. Nu ştiu dacă înseamnă ceva, însă lui Gunther i s-a părut important când i-am spus. Planul pe care îl aveau, folosirea terorismului pentru propriile scopuri, avea un nume - Rubicon.

Capitolul 16

   Dură o secundă până când David Allen înţelese că era chiar senatorul. Apoi i se adresă ca şi cum Hart nu a fi fost niciodată plecat.
   - Drăguţ din partea ta că ai sunat. Întâi îmi furi maşina - am fost sunat de Poliţia din Toronto care m-a întrebat dacă a fost furată; şi dacă nu a fost, de ce era lăsată pe o stradă la nici 2 kilometri de aeroport, cu motorul pornit.
   - M-am grăbit, nu te teme, o să mă ocup, o să...
   - Lasă maşina. Eşti bine? Sper că nu e genul de telefon pe care-l vezi în filme, în care o să-mi spui că ai fost răpit şi trebuie să le dau tot ce-mi cer. Fiindcă - dacă este aşa - ai văzut în ce casă stau. Eşti bine, nu-i aşa?
   - Sunt bine. Sunt în New York, m-am întors. O să-ţi povestesc tot când ne vedem. Dar ce cauţi acolo? De ce nu ai plecat la Los Angeles, aşa cum te-am rugat?
   - Ai fost plecat, n-ai citit ziarele.
   - Poveştile despre dispariţia mea, în care se spune că aş fi fost luat ostatic şi ţinut undeva în Orientul Mijlociu? Am auzit.
   - A fost o problemă, însă e mai mult de atât. Mult mai mult. Totul s-a dus naibii, toată lumea a înnebunit. Cât de repede te poţi întoarce? Cineva trebuie să oprească asta.
   - Ce vrei să spui? Ce se întâmplă?
   - Citeşte ziarele şi o să înţelegi ce vreau să zic. Când poţi să ajungi aici? Cât de curând - diseară, mâine-dimineaţă? Trebuie să amânăm o conferinţă de presă. Trebuie să explici unde ai fost şi de ce nu te-a găsit nimeni.
   - Nu sunt sigur. Nu am...
   - Uite, Bobby, acum nu e momentul să fii indecis.
   - Nu e asta. E vorba despre ce am aflat. Nu ştiu care e cel mai bun mod de a rezolva situaţia; nu ştiu ce trebuie să fac.
   - Ce ai aflat - e serios?
   - Cât de serios se poate.
   - Asta uşurează lucrurile.
   - Le uşurează?
   - Sigur. Spune adevărul. Spune tuturor ce ştii.
   - Crezi că e aşa uşor?
   - Crezi că ar trebui să minţi?
   Cu siguranţă acestea nu erau singurele posibilităţi, şi o ştiau amândoi. Dar când Hart se întoarse la hotelul unde se cazase şi se cufundă în ziare, începu să-şi dea seama că Allen avea dreptate. În ultimele 24 de ore fuseseră lansate atacuri aeriene împotriva taberelor suspecte de pregătirea teroriştilor din Afganistan şi, în ciuda dezminţirii autorităţilor, chiar şi pe teritoriul Siriei. Se zvonea că forţe aeriene şi terestre puteau fi trimise în „atacuri chirurgicale” pe teritoriul Pakistanului sau „al oricărei alte ţări care ar fi putut adăposti terorişti responsabili pentru lovitura din Los Angeles”. Se citau surse anonime din interiorul guvernului, potrivit cărora existau dovezi că Iranul era direct implicat în planificarea atacului.
   Când trecu de la ştirile naţionale şi internaţionale în zona politică, informaţiile despre campania prezidenţială erau şi mai sinistre. Arthur Douglas, candidatul republican, declarase că susţine „tot ce face administraţia”, adăugând că el ar merge „mult mai departe”. Întrebat dacă asta presupune folosirea tuturor armelor din arsenalul american, inclusiv cele nucleare, replicase: „Cred că ar fi o greşeală dacă nu ne-am păstra deschişi pentru orice opţiune în acest moment”.
   Indiferent dacă declaraţiile lui Douglas fuseseră făcute la repezeală - din nevoia de a se disocia de preşedinte – sau proveneau din convingerile sale principiale, chiar dacă nechibzuite, rezultatul era că obţinuse un avantaj de cinci procente faţă de Jeremy Taylor. După cum nota cu regret o sursă din interiorul campaniei pentru candidatul democraţilor, „Nimeni nu mai vrea să se audă vorbind despre cumpătare”.
   Lui Hart îi îngheţă sângele în vine. Vedea ochii lui Mohammed al Farabi micşorându-se pe când i-ar fi pus acea întrebare provocatoare pentru care egipteanul ştia că el nu are răspunsul: A fost doar un accident, o lovitură orbească a sorţii faptul că acel terorist, un pion într-un plan de dimensiuni machiavelice, îl ucisese pe Prentice Alworth în locul lui Arthur Douglas?
   Întrebarea părea să conţină şi răspunsul. Hart aruncă ziarul pe podea şi îl sună din nou pe David Allen.
   - Poţi să dai de Quentin Burdick de la Times?
   - Cel care se ocupă de subiectele despre securitatea naţională? întrebă Allen, ca să se asigure.
   - Sună-l. Avertizează-l că nu trebuie să spună nimănui de ce îl suni şi nici măcar că ai făcut-o. Spune-i că trebuie să vorbesc cu el astăzi, că sunt în New York numai pentru câteva ore. Spune-i să aleagă un loc - undeva în această parte din Manhattan. Apoi sună-mă înapoi.
   - Ai de gând să faci o declaraţie publică? Eşti sigur că nu vrei să aştepţi până mâine? Am programat deja o conferinţă de presă la prânz. N-am spus că vei fi prezent, doar că vom anunţa ce s-a întâmplat. O să fie plin. Dar dacă ai gând să vorbeşti întâi cu Burdick de la Times, atunci...
   - Nu de asta mă văd cu el. Îţi explic mai târziu. O să iau un tren în seara asta. Ne putem întâlni?
   Zece minute mai târziu, Allen revenea cu un telefon.
   - A fost nevoit să anuleze ceva, dar n-a ezitat. Apartamentul lui e pe East 63rd Street. Te aşteaptă acolo într-o jumătate de oră.
   Quentin Burdick era genul de bărbat care putea trece uşor drept un şoarece de bibliotecă efeminat, o persoană al cărei interes principal în viaţă îl constituia poezia lui Elizabeth Barret Browning.
    Slab ca o scoabă, cu nasul lung şi ascuţit, se îmbrăca tot timpul într-o jachetă de tweed, cămaşă dungată cu nasturi şi un papion vesel. Dacă s-ar fi făcut un film despre rafinamentul ponosit al vieţii într-un colegiu neînsemnat din New England, el ar fi jucat rolul unui profesor. Într-o oarecare măsură, Burdick se bucura de felul cum arăta şi de ce credeau ceilalţi despre el. Se bucura de avantajul acestei înşelătorii, fără să fi făcut ceva pentru a-i minţi pe ceilalţi. Deschise uşa şi îl întâmpină pe Bobby Hart ca pe un prieten pe care nu-l mai văzuse de mult timp.
   - Au circulat tot felul de poveşti despre tine pe aici, spuse el pe un ton dramatic şi ridicat. De toate pentru toţi - de la teoria că ai fost luat prizonier de către Al Qaeda, până la posibilitatea de a putrezi într-un şanţ cu un glonţ în cap. Mă bucur să constat, ca de obicei, că nimic din ce se aude de la Washington nu e adevărat. Ia loc. Cu ce te servesc?
   Hart îşi aruncă privirea prin camera de zi. După cum arăta, apartamentul îi aparţinea lui Burdick de ceva vreme. Construcţia fusese înălţată înainte de război şi rareori se găseau apartamente în asemenea clădiri. Pe poliţa de deasupra şemineului, Hart observă o serie de fotografii, majoritatea cu Burdick, soţia şi fiicele acestuia; una, mai puţin vizibilă, ascunsă în spatele celorlalte, îi reţinu atenţia. Se deplasă până acolo şi, cerându-i permisiunea din priviri lui Burdick, o studie îndeaproape. Se uită la ea aşa cum cineva examinează o amintire pierdută din trecutul dureros al altcuiva.
   - Eram slab şi pe vremea aceea, spuse Burdick, încercând să înveselească atmosfera.
   În fotografie era un locotenent de marină tânăr, fără cămaşă pe el, alături de alţi patru bărbaţi, stând într-un luminiş dintr-o junglă, undeva în Vietnam, într-o zi sufocantă. Hart se întreba câţi dintre ei se întorseseră vii.
   - În ultimele luni ai scris o serie de articole despre modul în care sunt trataţi prizonierii la Guantanamo şi în alte locuri. Ai fost primul care a scris despre existenţa închisorilor secrete în Europa de Est. Ai scris şi despre faptul că trimitem prizonierii în ţara lor de origine, ca să fie interogaţi acolo.
   Hart începu să se plimbe nervos prin încăpere. Burdick stătea într-un fotoliu, într-un colţ al camerei. Îl cunoştea pe Hart de pe vremea primului mandat în Congres. Ajunsese să-l cunoască şi mai bine de când acesta devenise membru al Senatului. Nu-l văzuse niciodată atât de aprins sau iritat.
   - Ştii la fel de bine ca oricine ce se întâmplă în Guantanamo şi în locurile de tipul acesta.
   - Faci parte din Comisia de Informaţii a Senatului, replică Burdick, văzând cum Hart priveşte în toate direcţiile. Presupun că ştii mai multe decât mine.
   Hart îi aruncă o privire acră.
   - Probabil că ştiu mai puţin decât oricine - cel puţin până acum câteva zile. Uite ce vreau să ştiu: cât de greu ar fi de aflat cine lucra acolo - la Guantanamo - şi se ocupa de interogarea prizonierilor în urmă cu 1 an şi ceva?
   Burdick îşi încrucişă braţele. Un zâmbet reţinut şi gânditor, cum se întâmplă când eşti nevoit să-ţi recunoşti greşeala sau neştiinţa, i se întipări pe buze.
   - Mult prea dificil, aş putea spune imposibil pentru mine. Ce se întâmplă acolo, cine e implicat - sunt informaţiile cu gradul cel mai mare de secretizare. Tu nu poţi afla? Comisia poate trimite citaţii, desigur, „un privilegiu executiv”. Îi poţi chema la audieri, dar fără o luptă de durată în tribunal n-o să-i faci să răspundă.
   Hart nu avea de gând că cedeze.
   - Tu ai surse, oameni care vorbesc cu tine, chiar şi când nu ar trebui să o facă. Reportajele pe care le-ai scris despre închisori secrete şi extrădare nu se bazau pe informaţii pe care cineva ar fi dispus să le declare public.
   - Da, dar numele celor care conduc anchetele - unii dintre ei sunt membri CIA - şi ştii ce înseamnă să divulgi numele unui agent. Nimeni nu face asta. Şi chiar dacă ar face-o, nu cred că este momentul să tipărim o asemenea informaţie.
   - Nici dacă sunt implicaţi în organizarea propriei grupări teroriste, care este responsabilă pentru ce s-a întâmplat luna trecută în Los Angeles?
   Quentin Burdick arăta de parcă cineva i-ar fi spus că cel mai bun prieten al său a murit. Fiecare parte din el ar fi vrut să nege, dar ştia că e adevărat. Sau, cel puţin, că Hart credea că e adevărat.
   - De unde ştii? întrebă, vorbind încet şi cu efort. Ce te face să crezi că aşa ceva e posibil?
   - Te ocupi de zona de afaceri externe şi probleme de securitate naţională de mulţi ani. Te ocupai de asta acum douăzeci de ani, când Reagan era preşedinte, când a venit Gorbaciov la putere, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, când a căzut Zidul, când...
   - Da, eram la Berlin când s-a întâmplat, dar ce...
   - Ai auzit de un agent al serviciilor din Germania comunistă, pe nume Gunther Kramer?
   - În serviciul de informaţii est-german era un bărbat pe care-l chema Wolf. I se spunea „omul fără chip”, fiindcă nimeni din Vest nu ştia cum arată. Pe de altă parte, Kramer nu şi-a ascuns niciodată identitatea. Nu avea de ce. Şi-a petrecut cea mai mare parte din timp în Orientul Mijlociu, unde... Dar  de ce mă întrebi?
   - Pentru că el a fost primul care m-a avertizat că va urma un asasinat.
   - Gunther Kramer? S-a crezut că e mort din... înţeleg. Ştia ce urma să i se întâmple în noua Germanie. Deci, a fost în viaţă în tot acest timp.
   - Până când a fost ucis în timp ce încerca să-mi spună ce descoperise, ce se întâmpla, de fapt, atunci când a aflat de Rubicon. Kramer a fost primul. Apoi au urmat şi alţii: Raymond Caulfield...
   - S-a spus că a fost un accident.
   - Caulfield a fost omorât. Încerca să afle dacă numele Rubicon apărea în arhivele agenţiei.
   Burdick se ridică. Îl privi pe Hart cu o privire întrebătoare.
   - De asta sunt aici, spuse Hart. În fine, unul dintre motive. O să-ţi spun tot ce ştiu şi poţi folosi informaţiile - toate - însă nu mă poţi cita ca sursă - nu încă. Numele meu poate să apară în povestea ta, poţi spune ceva de genul „s-a aflat că” m-am întâlnit cu Mohammed al Farabi, însă nu mă poţi folosi drept sursă.
   Se mutară în sufragerie şi preţ de câteva ore, în timp ce Burdick lua notiţe detaliate, Hart îi povesti aproape tot ce se întâmplase. Nu îi spuse că Raymond Caulfield îi furniza informaţii de ani buni şi nu menţionă nimic legat de modul în care reuşise să iasă din ţară şi să ajungă la Roma. Ce făcuse Caulfield avea o justificare, însă era una care putea fi atacată cu uşurinţă; ce făcuse Charlie Ryan împreună cu soţia lui nu era treaba nimănui.
   - De ce te-au urmărit oamenii aceia? întrebă Burdick după ce Hart îşi termină povestirea. Erau nevoiţi să-i oprească pe Kramer şi pe Caulfield fiindcă existau şanse ca amândoi să fi aflat ce făceau şi ce plănuiau ei, dar te-au urmărit şi pe tine şi pe Dieter Shoenfeld.
   - Amândoi ştiam ceva despre Rubicon. Dieter se dusese la casa fratelui său din Damasc, găsise diagrama şi cartea. Ştia că e urmărit. Eu aş fi iscat probleme, aş fi pus întrebări în comisie. Nu-şi permiteau să afle cineva despre Rubicon şi semnificaţia sa.
   - Ai spus că Los Angeles a fost numai începutul, că vor urma şi alte asasinate şi alte atacuri. De ce?
   - E vorba despre acea diagramă, cele două paralele, toate detaliile sunt înşirate clar şi precis: un asasinat politic, un scenariu de război, alte asasinate. Mai multe asasinate! Dar cine şi din ce motiv? Ca să creeze teamă? Kramer ştia ceva, dar încă nu am reuşit să-mi dau seama ce.
   - Kramer pare să fi analizat situaţia din perspectivă istorică, comparând Imperiul Roman de acum două mii de ani cu imperiul american de azi. Probabil se gândea că, din momentul în care încep să se întâmple asemenea conspiraţii pentru asasinarea liderilor politici, lucrurile nu se vor opri aici, va fi ca pe vremea romanilor, după ce au trecut Rubiconul. Aminteşte-ţi, n-au fost mulţi împăraţi care să fi murit din cauze naturale.
   Burdick avea o altă întrebare. Dar, cu toate că lucrase atâţia ani ca reporter, îi era greu să întrebe. Puse jos creionul şi dădu deoparte carnetul.
   - Cât de sus crezi că merge afacerea asta? Crezi că sunt implicaţi şi oameni de la Casa Albă?
   Hart îşi prinse palmele la ceafă, meditând la întrebarea care nu-i dădea pace. După o pauză lungă, îşi puse mâinile în poală şi se aplecă în faţă.
   - Tatăl meu a murit acum 9 ani. E posibil să fi fost ucis chiar de unii dintre aceşti oameni. Făcea parte din ceea ce se poate numi „vechea şcoală” CIA, prima generaţie, cei care s-au înscris chiar după al Doilea Război Mondial. Nu ţi-am spus mai devreme, dar Gunther Kramer lucrase pentru Vest în anii de dinaintea căderii Zidului. Tatăl meu era persoana de legătură.
   Privirea lui Burdick se lumină. Dădu din cap nerăbdător.
   - Da, mă întrebam de ce te-ar fi ales Kramer tocmai pe tine, riscând să se întoarcă în Germania.
   - Kramer e cel care mi-a spus că tatăl meu descoperise ceva, o organizaţie, un grup în interiorul agenţiei care folosea, în mod deliberat, surse nesigure, oameni care fuseseră prinşi cu minciuni, surse dispuse să le ofere informaţiile pe care voiau să le audă. Căutau o cale prin care să nască suspiciuni, să discrediteze orice serviciu care ar fi încercat să demonstreze că Irakul nu reprezenta o ameninţare serioasă. Tatăl meu ştia ce se întâmplă şi era pe punctul de a o demonstra înainte să moară. Nu pot dovedi că a fost omorât, nu pot dovedi că aceşti oameni au făcut-o. Dar piesele se potrivesc. Au înţeles de la început cât de important e să preia controlul asupra informaţiilor. Trebuiau să se asigure că nimeni nu va pune serios sub semnul întrebării necesitatea planurilor lor. Şi au obţinut ce voiau, au obţinut războiul de care credeau că ţara are nevoie. Nu s-a dovedit a fi o victorie lipsită de sânge, aşa cum au crezut, dar sunt convinşi - poate chiar mai mult decât înainte - că, dacă nu ne învingem inamicul în Orientul Mijlociu, vom fi nevoiţi să ne luptăm cu el la noi acasă.
   Burdick luă creionul în mână. Lovi cu putere cu guma în lemnul mesei. Creionul ricoşa de câte ori se lovea de lemn. Repetă întrebarea.
   - Neoficial: cât de sus crezi că merg lucrurile? Casa Albă?
   Hart scutură din cap, în semn că respinge această posibilitate. Apoi se răzgândi şi îi spuse lui Burdick ce credea.
   - Cine sunt cei care susţin că ducem un război pentru supravieţuire, iar civilizaţia e în pericol? Cine a spus de nenumărate ori că trebuie să folosim toate mijloacele necesare, inclusiv tortura, dacă trebuie?
   - Crezi că vicepreşedintele...?
   - Cine ar fi putut face aşa ceva, cine ar fi putut organiza lucrurile la un asemenea nivel? Gândeşte-te la ce au făcut. Cineva trebuie să muncească luni sau ani întregi la Guantanamo ca să obţină mărturia câtorva terorişti. Cineva a pus la cale uciderea lui Gunther Kramer în Hamburg; cineva s-a ocupat de asasinarea lui Raymond Caulfield în Washington. Nu poate fi opera unui agent declasat care a lucrat pe cont propriu. A fost nevoie de planificare şi coordonare atentă.
   - Dar care e scopul? Ce au de câştigat?
   - Dacă nu ar fi fost atacul din Los Angeles, dacă Prentice Alworth nu ar fi fost ucis, Douglas nu avea nicio şansă. Acum e lider. De ce s-o facă? Pentru ca viitorul preşedinte să păstreze politica, aceea care - după cum insistă vicepreşedintele şi oamenii din jurul său, oamenii care au contribuit la fabricarea informaţiilor care ne-au adus în război - va salva ţara.
   Burdick ridică dintr-o sprânceană.
   - Cu preţul uciderii unui candidat la preşedinţie, a zeci de persoane şi rănirea altora? Nimeni nu va crede asta fără probe solide şi de necontestat.
    Îl privi pe Hart cu o expresie îngândurată.
    - Dar eu cred. De asta au încercat să te ucidă - să se asigure că nu vei dovedi nimic. Ai grijă. Fii sigur că vor încerca din nou.
   Era aproape 5 după-amiaza când au terminat conversaţia. Burdick îl conduse până afară. Trebuia să se întoarcă la birou.
   - Am un program încărcat în seara asta, remarcă în timp ce cobora în stradă şi fluiera după un taxi. Trebuie să dau o mulţime de telefoane înainte să mă apuc să scriu articolul, care, îţi garantez, va fi mâine ştirea zilei.

Capitolul 17

   Era o mulţime de oameni, mai mulţi reporteri decât văzuse vreodată David Allen la o conferinţă de presă pe Dealul Capitoliului. Toţi reprezentanţii programelor de ştiri TV, reţelele importante, inclusiv cele prin cablu, aveau acolo camere de luat vederi. Reporterii se călcau în picioare, se înjurau unii pe alţii, în încercarea de a obţine o poziţie mai bună.
    Începură bombardamentul cu întrebări chiar din momentul în care Hart intră pe uşă.
   Hart îi ignoră.
   - Am de făcut o scurtă declaraţie, apoi vă răspund cu plăcere la întrebări.
   Strigătele se transformară în murmure, apoi se făcu linişte. Citind dintr-un text scris dinainte, Hart explică motivul dispariţiei.
   - Mâine se împlinesc două săptămâni de când doi bărbaţi înarmaţi au pătruns în locuinţa mea din Georgetown şi l-au ucis pe Dieter Shoenfeld. Veniseră acolo cu gândul să mă omoare şi pe mine. Domnul Shoenfeld fusese urmărit din Germania şi, înainte de asta, din Orientul Mijlociu. Din câte se pare, şi eu mă aflam sub supraveghere de ceva vreme. Motivul pentru care cineva avea interesul să ne vadă morţi pe amândoi se datorează faptului că fiecare din noi intrase în posesia unor informaţii despre atacul din Los Angeles. Dieter Shoenfeld descoperise cu ajutorul propriilor surse că evenimentele din Los Angeles făceau parte dintr-un plan mai amplu şi că acest plan avea un nume. Se numea Rubicon. În seara în care a fost ucis, urma să-mi spună tot ce aflase. Am plecat din Washington în aceeaşi noapte, pentru că trebuia să mă întâlnesc cu cineva, o persoană pe care ar fi trebuit să o contacteze Dieter Shoenfeld, pentru că deţinea ceea ce el numea „piesa lipsă dintr-un puzzle”.
    Hart împături hârtia de pe care citise şi o puse în buzunar.
   - Acolo am fost şi asta e ceea ce am făcut; din acest motiv nu am spus nimănui ce intenţii am şi când am să mă întorc. Acum vă ascult cu plăcere întrebările.
   Reîncepu bombardamentul cu întrebări.
   - Am să răspund pe rând.
    Făcu semn unui reporter care se afla în spate, unul dintre cei care participau des la şedinţele Senatului.
   - New York Times relatează astăzi că v-aţi întâlnit cu o persoană numită Mohammed al Farabi, iar acesta susţine că evenimentele din Los Angeles nu fac parte dintr-un plan terorist, ci dintr-o conspiraţie pusă la cale în ţara noastră. Prima întrebare este v-aţi întâlnit cu al Farabi?
   - Da, m-am întâlnit, iar ceea ce declară Times - că teroriştii închişi la Guantanamo sunt folosiţi pentru a recruta şi pregăti alţi terorişti pentru atacurile de pe teritoriul SUA - este exact ce mi-a spus al Farabi.
   O clipă rămaseră cu toţii muţi de uimire, apoi mulţimea explodă. Strigau cu toţii în acelaşi timp.
   - Dar, domnule senator, problema reală este dacă îl credeţi. Casa Albă a dezminţit deja categoric informaţiile. Insistă că...
   - A dezminţit categoric? De unde ştiau ce se întâmpla la Guantanamo? Nu ştiau nimic nici despre Abu Ghraib, cel puţin aşa au declarat, ripostă Hart. Şi acum, fără să se deranjeze să facă o investigaţie, fără să încerce să afle dacă cineva din interiorul guvernului sau care avea legături cu guvernul putea fi implicat, îl neagă fără drept de apel şi îl dezmint categoric?
   - Să lăsăm puţin Casa Albă, interveni reporterul unei televiziuni prin cablu. Ce v-a făcut să credeţi că acest al Farabi este o sursă credibilă? Ce v-a făcut să credeţi că nu e doar o încercare de a detrona responsabilitatea pentru evenimentele din Los Angeles de la teroriştii care le-au înfăptuit? De unde ştiţi că nu sunteţi folosit, domnule senator Hart?
   Hart îl surprinse pe reporter cu sinceritatea sa.
   - E o întrebare corectă şi foarte importantă. Este prima întrebare pe care i-aş fi adresat-o dacă el m-ar fi căutat pe mine. Însă eu am fost cel care l-a căutat. El nu ştia că voi veni. Stabilise o întâlnire cu Dieter Shoenfeld. Dacă era vreo istorie, o ficţiune pe care ar fi vrut s-o vândă, nu părea să facă prea mult efort să-şi găsească publicul. Nu acesta e singurul motiv. Lucrurile pe care mi le-a spus au fost, pur şi simplu, cele pe care le auzise. N-a pretins că ştie cine e în spatele afacerii şi nici motivul. La momentul când a aflat aceste informaţii, nu credea să însemne prea mult - un alt zvon care putea fi adevărat sau nu. Acesta putea fi sfârşitul, după atacul din Los Angeles, dacă nu ar fi auzit nişte zvonuri despre un plan numit Rubicon, cu un an înainte, când era la Guantanamo. Pentru el n-a însemnat nimic, însă a avut o mare importanţă pentru cineva care auzise acelaşi nume în legătură cu un posibil plan de asasinare a cuiva din SUA.
   - Aşadar, îl credeţi şi consideraţi că există o organizaţie secretă aici, în Statele Unite, care a planificat atacul de la Los Angeles pentru a-şi pune în practică propria agendă? întrebă corespondenta unei televiziuni, cu o strălucire cinică în ochi.
   Hart se uită lung la ea.
   - Înţeleg de ce există o reticenţă legată de această posibilitate. Nici eu n-am fost dispus să o cred. Să luăm în considerare faptele, ceea ce ştim. Niciun grup din Orientul Mijlociu n-a revendicat evenimentele din Los Angeles. Din momentul în care am început să ne interesăm de Rubicon, să înţelegem ce semnificaţie are, au început să moară oameni. Directorul adjunct al CIA a fost chemat în faţa Comisiei de Informaţii a Senatului şi i s-a cerut să afle dacă numele Rubicon apare în înregistrările agenţiei. Câteva zile mai târziu Raymond Caulfield a fost omorât...
   - Maşina lui a derapat de pe carosabil, obiectă cineva. Poliţia a declarat că moartea lui a fost un accident.
   - Caulfield a fost omorât, insistă Hart. Dacă vreţi să credeţi că nu a fost, nu e nicio problemă; dar cum se explică moartea lui Dieter Shoenfeld şi tentativa de a mă ucide pe mine? I-am văzut şi i-am auzit vorbind. Erau americani, asasini plătiţi. Cine credeţi că i-a angajat? Al Qaeda? Nu, Rubicon a fost conceput şi pus în practică aici, în ţara noastră. În SUA, cineva încearcă să schimbe politica ţării şi nu-i interesează cine trebuie să moară pentru asta.
   - Vreau să revenim la Mohammed al Farabi, strigă un reporter hotărât, care-şi croise drum până în al doilea rând. Surse din cadrul CIA declară că nu a fost niciodată înregistrată o persoană cu acest nume la Guantanamo sau în alt loc unde au fost închişi prizonieri prinşi în urma atentatelor teroriste.
   Un zâmbet reţinut şi caustic apăru pe buzele lui Hart.
   - Mă bucur să aud că CIA deţine asemenea înregistrări precise. Sunt sigur că nu vor avea obiecţii să permită unui grup de reporteri - sau câtorva membri ai Senatului - accesul la informaţii privind numele tuturor prizonierilor închişi acolo odată cu Mohammed al Farabi. Sunt sigur că, în felul acesta, se va dovedi care este situaţia şi dacă domnul al Farabi spune adevărul.
   Alt reporter se arătă interesat cum i-ar răspunde Hart vicepreşedintelui, citat într-un articol din Times, care pretindea că aceste acuzaţii nu erau nimic mai mult decât - reporterul citi din notiţele sale - o încercare condamnabilă şi disperată de a distrage atenţia de la incapacitatea candidatului democrat la preşedinţie de a avea o poziţie fermă în favoarea războiului împotriva terorismului.
   - Prentice Alworth a fost ucis în Los Angeles. Eram acolo. Am văzut cu ochii mei. Au fost ucise şi alte persoane ca să ne împiedice pe noi, ceilalţi, să descoperim cine se află în spatele acestui plan şi ce urmăreşte. L-au ucis pe prietenul meu Dieter Shoenfeld, au încercat să mă omoare şi pe mine. Dacă vicepreşedintele crede că greşesc, atunci să nu se mai ascundă în spatele privilegiilor executive şi să răspundă la întrebarea care ne poate ajuta să aflăm adevărul. Ori e posibil ca vicepreşedintele să ştie mai multe decât e dispus să declare? Încerc chiar să-l provoc să iasă în faţă şi să ne spună ce ştie. Dovediţi că greşesc, domnule vicepreşedinte, şi am să demisionez din Senat!

.........................................................