...........................................
3.
Era la micul dejun cu Jeff și Mandy când zgomotul unui avion sparse liniștea dimineții.
- S-a întors Adam!
Era la micul dejun cu Jeff și Mandy când zgomotul unui avion sparse liniștea dimineții.
Jeff se uita la ea cu recunoștință.
- Mi-ai fost de mare ajutor, Joanna, ai avut grijă de Mandy și de mine. Nu te îngriji de farfurii. Strânge-ți lucrurile și te conduc imediat la avion. Adam a spus că ne așteaptă acolo.
Cherry apăru și alergă plângând în brațele lui Jeff.
- Terry o să se facă bine! Doctorul crede că dacă o să fie destul de bine, o să vină acasă într-o săptămână. O să-l aducă aici cu avionul sanitar...
- Mămico, Mandy este aici.
Copilul vocifera să fie luat în seamă și Cherry se aplecă și o strânse în brațe.
- Ce mai face fetița mea cea mare? Ai fost cuminte cât am lipsit?
- Jo-Joanna mi-a spus o poveste despre o mașină cu un motor fermecat.
Mandy se uita în jur și-i zâmbi larg lui Adam, care stătea în lumina dimineții, în ochi jucându-i un zâmbet leneș.
- Unde este Terry? De ce nu l-ai adus înapoi cu avionul, unchiule Adam?
- Este rănit la braț, scumpo, și trebuie să stea la spital pentru un timp. Va veni curând.
Ochii mari și verzi ai lui Mandy se deschiseră larg când un gând îi trecu prin minte.
- A plâns Terry când s-a lovit la braț? întrebă ea.
- A fost foarte curajos, draga mea.
Cherry sărută părul strălucitor al micuței.
- În seara asta, sper să vorbim cu Terry la radio, nu?
- Da, mămico. Oh, sper să vorbim în seara asta.
Ca și cum ar fi subliniat trecerea timpului, Adam spuse:
- Mai bine ne-am vedea de drum, Joanna. Ia spune, ce ai în sacoșă?
- Un termos cu ceai și ceva mâncare.
Jeff îi întinse mâna lui Adam.
- Veți mânca în timpul zborului, amice.
- Joanna...
Cherry o privi cu ochii încă umflați de plâns și obosiți.
- Ai fost atât de drăguță cu toți... ce să mai spun?
- Ai spus totul acum câteva minute, zâmbi Joanna. Terry se va face bine.
După asta, saluturile au fost repezi parcă pentru a acoperi simțămintele ascunse și neliniștea, urmată de un sentiment de ușurare.
De pe locul ei din avion Joanna făcu cu mâna micului grup de pe marginea pistei. Mandy făcea cu mâna agitată. Joanna simți un nod în gât. Când va părăsi Raintree nu va mai vedea niciodată acest copil încântător.
De pe locul ei din avion Joanna făcu cu mâna micului grup de pe marginea pistei. Mandy făcea cu mâna agitată. Joanna simți un nod în gât. Când va părăsi Raintree nu va mai vedea niciodată acest copil încântător.
- Te superi dacă-mi dai o ceașcă de ceai acum că suntem sus? îi spuse Adam, câteva minute mai târziu, după ce plutiră peste un strat de nori pufoși.
Joanna turnă ceai și el bău cu sete. De asemenea, se desfătă cu două sendvișuri cu șuncă pe care le făcuse la conac. Jeff pusese în sacoșă și niște tartă și de asemenea niște ciocolată și biscuiți.
- Mmm, mă simt mai bine, spuse Adam. Cherry era atât de nerăbdătoare să se întoarcă la Jeff, cu toate amănuntele despre băiat, că nu ne-am oprit să luăm micul dejun...
Se opri brusc când motorul tuși și porni din nou.
- Ce este? Ce s-a întâmplat?
Ea se uită la el neliniștită.
El se încruntă.
- Motorul sună puțin cam ciudat. Ne putem întoarce, dar pe terenul acela deluros va fi dificil dacă va trebui să aterizez forțat. Cel mai bun lucru e să mergem înainte. Am putea zbura peste apă, dar după aceea o să aterizez pe o fâșie de plajă dreaptă. Nu voi zbura până nu văd ce are motorul.
- Vom naufragia, suspină Joanna.
- Vom fi țărmul drept al Mării de Corali, dar va trebui să răzbatem prin pădure până la Raintree. Joanna, îmi pare rău că această excursie a devenit un șir de incidente, dar așa cum spunem noi în această parte a lumii, trebuie să fii pregătit pentru orice.
Acum sub ei se putea vedea bariera de corali care se întindea pe o jumătate de milă de țărm, în timp ce motorul continua să tușească și să dea rateuri.
- Ține-ți ochii deschiși să găsești un loc unde să pot așeza avionul.
Acum, Adam conducea avionul cu greutate și ea avea senzația că botul avionului era tras în jos de gravitație tot mai mult.
Joanna fu străbătută de un fior când privirea i se opri pe o fâșie de nisip, de culoare alb-gălbuie în lumina soarelui, mărginită de palmieri verzi, părând ca o pistă de aterizare pentru ei... dacă Adam putea să ducă avionul jos fără să ruleze prea mult, altfel s-ar opri în mare.
- Privește....
Ea-l prinse de braț și-i arătă fâșia de nisip.
- Poți să-l pui acolo?
- Pariem?
Acum coborau cu repeziciune și părea că mare se grăbea să le vină în întâmpinare. Motorul se înecă și Joanna își simțea inima pulsând în gât. O singură scăpare, o singură greșeală și ea și Adam ar fi pierduți împreună sub crestele înspumate ale valurilor care se spărgeau de fâșia de nisip.
Ea nici nu îndrăznea să se uite la el, ca să nu-i atragă atenșia de la comenzi, orice clipă fiindu-i valoroasă. Dar văzu că fiecare linie a feței lui era încordată, când marea apăru strălucind în fața lor și roțile aproape atinseră vârfurile palmierilor.
- Ține-te bine! strigă la ea.
Roțile săltară pe nisip și merseră derapând nebunește spre mare. Era o luptă pe viață și pe moarte și deodată au simțit o zdruncinătură și un nor de nisip s-a ridicat în sus când botul avionului s-a afundat în el, la numai câțiva pași de apă.
Avionul tremură din toate încheieturile și apoi reveni înapoi cu o smucitură.
Strânsoarea centurii de siguranță tăie respirația Joannei. Când își reveni se uită buimăcită la Adam.
Câteva minute, niciunul nu scoase un cuvânt și apoi mirosul de alge și sunetul valurilor spărgându-se de bariera de coral de la țărmul mării pătrunseră în carlingă. Un șir zimțat de corali se vedea de la geamul carlingii și părea o minune că se opriseră înainte de a fi sfâșiați în bucăți de acei colți ascuțiți.
- La limită, Mr. Corraine, spuse Joanna cu un zâmbet tremurat.
- Meritul nu-mi aparține.
O privi în ochi.
- Așa a vrut soarta. Și acum să vedem cu stăm cu echipamentul pentru plajă.
El se ridică de pe locul lui și se deplasă spre coada înclinată a avionului.
- Trebuie să fie pe aici pe undeva o cutie pentru evenimente neprevăzute.
El o găsi și când o deschise dădu peste niște conserve de supă, conserve de fasole și o cutie cu cafea. Mai găsi o pătură, medicamente, o cutie cu chibrituri și un ceainic pe care Amad îl mângâie de parcă era cel mai prețios obiect din cutie.
- Dă-mi sacoșa, spuse el. Doar n-o să car cutia asta grea cu mine.
El transferă cutiile de conserve și cafeaua în sacoșă, băgă trusa de prim ajutor și chibriturile în buzunar și-i dădu Joannei pătura. Era moale ca blana și destul de mare.
- Lână de cangur, spuse el. Învelit în așa ceva, dormi la fel de bine ca acasă.
Cuvintele lui o făcură să se înfioare. Atâta timp cât a fost în avion, i-a fost mai ușor să facă față situației de a fi singură cu el... dar, aici pe plajă, la țărmul mării, cu pădurea ca o masă verde ce înainta până la nisipul bătut de soare, ea a devenit conștientă de ceva esențial.
Ea era singură cu Adam Corraine.
CAPITOLUL V
Joanna și Adam au părăsit avionul și au mers de-a lungul fâșiei de nisip până la plajă.
Era aproape de amiază și soarele strălucea cu putere deasupra plajei în formă de semilună, făcând să scânteieze nisipul alb, și a trunchiurilor brăzdate ale palmierilor. Era un peisaj de vis, ca o reclamă de la tropice, o imagine pe care să o păstrezi în suflet.
Dar inima Joannei era preocupată de teama față de bărbatul care mergea alături de ea. Niciodată până acum nu fusese atât de dependentă de o altă persoană, deoarece numai el știa secretele acestei păduri și putea să găsească drumul spre casă prin această junglă întunecoasă și plină de viață.
- Să ne odihnim un pic, spuse el. Găsește un loc umbros și să mâncăm. Ți-e foame?
Ea stătea pe nisipul argintiu și privea păsările mării care plonjau în apă după pește. Frumusețea și cruzimea lor înnobilaseră marea, de parcă era vrăjită.
- Încă puțin buimăcită?
Degetele lui o apucară de umăr și ea își ridică privirea. Părul îi cădea în ochi, gulerul cămășii era desfăcut și pielea lui era puternic bronzată. Sacoșa îi atârna pe umăr și arăta la fel de calm de parcă ar fi venit aici pentru un picnic.
- Avionul arată jalnic, părăsit acolo pe marginea apei. Săraca pasăre Bony.
- Așa a botezat Vance avionul?
- Da.
Ea zâmbi nervos.
- Sper să nu fie atât de stricat, încât să nu mai poată fi reparat, el ar fi foarte supărat.
- El ar fi mult mai supărat dacă s-ar fi întâmplat ceva cu tine, nu-i așa?
Zâmbetul lui Adam era ușor ironic.
- Acum, dacă ai fi un bun camarad și ai aduna niște resturi de lemne aduse de apă - dar să fie bine uscate de soare - eu o să fac focul și o să avem cafea, fasole și biscuiți. Cum ți se pare?
- Perfect, Mr. Corraine.
Ea aruncă pătura pe care o ținea în brațe pe nisip și era gata să plecă după uscături, când îl auzi spunând:
- O clipă.
Se uită la el întrebătoare.
- Vom renunța la conveniențe, spuse el. Nu este loc pentru ele. Îmi știi prenumele așa că te rog să-l folosești, Joanna.
- Tu ești șeful.
Ea se grăbi spre locul unde nisipul era plin de resturi de lemne uscate la soare. Adună un braț plin și încercă să nu se gândească la ceea ce ar putea însemna că aici nu era loc pentru păstrarea conveniențelor. Deși părea ciudat, ea prefera lucrurile așa cum erau între ea și Adam - era prea tulburată când el încerca să fie mai puțin autoritar.
Ea își luă un aer nepăsător când se întoarse la locul unde el stabilise tabăra. Aruncă lemnele la picioarele lui. Era cald și șuvițe de păr blond îi ieșiseră pe frunte pe sub borul pălăriei de soare.
Joanna se așeză la umbra copacului, brațele înconjurându-i genunchii. Își scoase pălăria și părul, urmând legile gravitației, îi căzu pe față, în timp ce-l urmărea pe Adam punând ceainicul pe foc, după ce-l umpluse cu apă din bidon.
El desfăcu conserva de fasole și o puse să se încălzească lângă foc, apoi scoase biscuiții din sacoșă. Se uită la Joanna cu un zâmbet în colțul gurii.
- Ce păcat că nu pot să-ți dovedesc ce îndemânatic sunt la pescuit. Marea aici este plină de pește, iar când se retrage, putem merge la capătul fâșiei de nisip să culegem scoici și crabi de coral. Ce mai loc, nu? Doi oameni pot trăi foarte bine cu pește, banane sălbatice, când se coc și cartofi dulci pe care să-i coci într-o groapă săpată în pământ.
- Nu cred că ai rezista mult timp în stilul ăsta de viață, spuse ea, în timp ce vântura nisipul fin printre degete. Pun pariu că în momentul ăsta ești nerăbdător să te întorci la fermă ca nu cumva să se fi întâmplat ceva neprevăzut cât ai fost plecat.
- Deci crezi că sunt o mașinărie, Joanna?
- Cred că ești crescut în spiritul muncii, Mr... adică Adam.
- Nu-ți place numele meu?
El ridică o sprânceană, râzând de ezitarea ei.
- Aparține celei mai renumite povești din Cartea Cărților - sunt sigur că ai citit-o.
- Am citit-o, dar sunt sigură că nu sunt nici șerpi stând la pândă pe această plajă și nici meri.
El zâmbi în timp ce punea cafeaua în apa clocotită din ceainic și mai adăugă uscături pe foc.
- Nu o să fie prea gustoasă fără lapte - fii atentă la ceainic. Există șansa să pot culege o nucă de cocos. Câteodată mai cad din copac sau sunt doborâte... Am mai multe șanse în partea aceea însorită a plajei.
Ea zâmbi și-l urmări cutreierând plaja, cu ochii căutând cocotieri și posibile nuci căzute. El putea fi atât de plăcut și asta era tulburător - ca un tigru dormitând la soare, dar gata în orice clipă să dovedească cât de neschimbat era.
El dispăru din vedere la un cot al plajei și ea era singură cu ceainicul clocotind și cu zgomotul surd al valurilor care se rostogoleau ca niște vârtejuri verzi-albăstrui de mătase aducând pe nisip resturi de corali.
Era un loc frumos și se trezi întrebându-se cum ar fi să împartă un astfel de loc - dacă ar fi naufragiat - cu un bărbat ca Adam. El era atât de descurcăreț, încât într-un timp extrem de scurt ar fi construit o colibă acoperită cu frunze de palmier, ar fi cultivat cartofi dulci în grădina pe care ar fi înconjurat-o cu cochilii de scoici culese de pe plajă.
Ce idilic... mai ales când stelele ar fi strălucit printre palmieri și marea ar fi susurat o muzică seducătoare.
Deodată zări cămașa lui Adam licărind printre palmieri și-și simți inima bătând cu aceeași putere ca a valurilor care se spărgeau de țărm.
Pantalonii lui gălbui erau strânși pe șolduri și pe picioarele lungi. Avea un mers de om obișnuit cu viața în aer liber, puternic și ușor. De cele mai multe ori, la Raintree, ea l-a văzut mai mult călare și-i părea puțin ciudat să-l vadă mergând pe jos.
- Avem noroc.
El aducea două nuci de cocos mari și păroase.
- Este chiar și o lăptărie pe acest țărm auriu.
- Niciun magazin, niciun coafor? întrebă ea cu obrăznicie.
El o privi în ochi și pentru un moment amândoi își amintiră prima lor întâlnire. El nu o cruțase, deoarece atunci o luase drept prietena lui Vance. Tipul de fată care nu se gândește la nimic altceva decât să se gătească, mai curând decât să se facă utilă.
El ridică din umeri și pentru o clipă păru jignit, ca și cum sperase ca ea să fi uitat sau să-l fi iertat pentru ce-i spusese în ziua aceea.
- Niciodată nu o să știi cum arătai, zise el, stând acolo sub soarele australian, ca o margaretă proaspătă, smulsă dintr-o grădină englezească și care sigur avea să se ofilească în mai puțin de o săptămână. Mă gândeam la toate fripturile de la prânz...
El râse și gemu.
- Nu are niciun rost să mă gândesc la friptură acum. Hai să spargem nucile astea și să o avem ceva lapte parfumat. Mai bine să nu le amestecăm, deoarece aroma nucii de cocos este încă puternică.
El a găsit o piatră și după ce a lovit nuca de câteva ori, coaja s-a spart.
Joanna a ținut nuca în timp ce el a luat ceainicul de pe foc cu un băț trecut pe sub mâner și a turnat cafeaua folosind drept cești bidonul de apă și capacul lui.
Și-au potolit setea în tăcere, sorbind din laptele de nucă de cocos, cele două arome amestecându-se delicios. După ce au mâncat fasole, s-au sprijinit de copaci și și-au terminat masa cu tartă de fructe.
- Nu-i prea rău pentru doi naufragiați, spuse Adam leneș. Mai vrei cafea sau te-ai săturat?
- Numai jumătate de cană, te rog.
- Arăți relaxată ca și cum ai aparține acestei plaje... un fel de sirenă în blugi.
Ea-și sorbi cafeaua, stând la soare, în liniște și conștientă de nevoia de a ști când vor porni spre casă. Se uită la el, întrebându-l din priviri.
- Ești chiar așa de nerăbdătoare să pleci de aici?
El se uita la ea cu o privire care tachina.
- Ți-e teamă că o să ne prindă noaptea singuri în pădure? Cred că așa va fi, Joanna, fie că plecăm acum, fie că ne odihnim o oră. Și te sfătuiesc să te odihnești, deoarece o să mergem prin pădure și nu va fi deloc ușor. Este un loc sălbatic, bogat în plante agățătoare și vegetație, ca să nu mai amintesc de insecte, fluturi și lilieci.
Ea se sprijini de copac, cu picioarele îngropate în nisipul alb și cald.
Aproape era gata să ațipească când Adam, luând-o prin surprindere, a tras-o brusc în picioare și ridicând-o în brațe o duse la câțiva metri mai departe de locul unde stătuse.
- Ce faci? se bâlbâi ea, simțind strânsoarea puternică a brațelor lui și eliberarea lor bruscă.
- Năpârcă.
El aruncă cuvintele peste umăr și ea privi năucită cum el aruncă o piatră și strivi ceva de trunchiul copacului de care ea se sprijinise. Își duse mâna la gât. Înghiți cu greutate.
- Încă un minut...
- Da, răspunse el scurt și începu să caute în echipament. Șerpii ăștia merg câte doi.
El scutură pătura, înțepă sacoșa și chiar se uită în sandalele ei, pe care ea și le lăsase ca să simtă mai bine moliciunea nisipului. Acum deveni conștientă de vulnerabilitatea lor și alergă spre el pentru a-și lua sandalele.
- Hai, vino, te închei eu.
Ea se sprijini cu mâna de umărul lui și-i simți mușchii puternici.
- Oh, spuse aproape râzând când degetele lui puternice îi atinseră pielea. Mulțumesc pentru ceea ce ai făcut, Adam.
- Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă omonimul meu ar fi strivit șarpele în grădina raiului?
Se uită la ea cu o privire veselă.
- Ai vreo teorie?
- Presupun că nu am mai fi aici, nu? Dacă povestea este reală și nu o ficțiune.
El râse și ea a simțit brațul lui înconjurându-i ușor mijlocul pe când se uitau spre fâșia de nisip, unde se găsea avionul abandonat.
- Când o să ajungem la Raintree o să iau legătura cu un atelier de reparații și o să-i rog să trimită un mecanic să-l aducă acasă. Șasiul este puțin stricat, dar o să-l repare.
- Adam...?
El se uita în jos la ea și ea nu-și putu defini sentimentele față de el. De ce această precauție în prezența lui, această încordare la o atingere care era numai ocrotitoare? Era ca și cum i-ar fi fost frică să nu-l placă și niciun moment ea nu avusese vreo îndoială că-l place pe Vance.
- Dacă cei de la Raintree iau legătura cu Jeff Brennan și el le spune că am plecat aproape de prânz? N-or să fie îngrijorați?
- Și ce ai vrea să fac?
El o privi zeflemitor.
- Suntem bine sănătoși și mâine vom fi acasă.
- Nu am putea merge la avion și să luăm legătura prin radio cu ei?
Chiar când vorbea talazurile s-au spart de istm, trimițând în aer vârtejuri albe de spumă și-l auzi pe Adam râzând.
- Aș putea înota până acolo, spuse el, dar probabil că golful este plin de rechini.
- Rechini?
- Apele astea sunt pline de ei și este mai util pentru mine să am ambele picioare când o să străbatem pădurea.
El zâmbi și apoi, uitându-se la ea și simțind cum tremură, o trase mai aproape de el. Ei i se făcu frig și el îi dădu drumul, își ridică jacheta, o scutură bine și i-o înfășură în jurul umerilor.
- Nu trebuia să-ți spun de rechini, o necăji el. Și știu că ești îngrijorată pentru mătușa Charly și ceilalți.
Ea înțelese sensul celor spuse de el, se referea la Vance și ce reacție va avea vărul lui la această excursie care se terminase cu o aterizare forțată. Apoi mai era și Bonney... cum va reacționa la ideea că Adam petrece o zi și o noapte singur cu altă fată? Și ce vor gândi oamenii din vale când vor auzi că englezoaica a avut o aventură cu șeful?
Nu se putea citi nimic pe fața lui Adam. Arăta calm și stăpân pe sine pe când se apucă să ruleze pătura încât semăna cu ruloul pe care văcarii îl prindeau de șa când plecau de a fermă și rămâneau peste noapte în tabără.
- Ești gata?
Se uită la ea.
- Știi, ar fi mai bine dacă ți-ai băga părul sub pălărie sau l-ai împleti. Doar nu vrei ca fluturii să se încurce în plete.
Obrajii ei se colorară și ea-și spuse că era soarele care-i cădea pe față.
- O să-mi fac o coadă, și cu degete mai îndemânatice decât de obicei - deoarece niciodată până atunci nu o privise un bărbat - își împleti părul.
Își legă coada cu o bucată de panglică pe care o găsi în poșetă și o lăsă să-i atârne pe umăr, pe sub pălărie. Știa că arăta caraghios după strălucirea din ochii lui Adam.
- Acum știu cum arătai când mergeai la școală, spuse el. Vino, codiță, hai să mergem.
Curând, cărarea deveni întunecată, plină de sunete, și un belșug de plante agățătoare șerpuitoare; rădăcini și liane și capcane neașteptate îți prindeau piciorul sau brațul de parcă erau vii. Erau copaci ale căror rădăcini se întindeau la mai mulți metri de trunchiuri și își înălțau spre soare coroanele ca niște umbre gigantice, acoperind cerul și formând un umbrar imens de culoare verde închis.
În ciuda umbrei, era cald; era un fel de căldură umedă care înmuia pământul făcându-l prielnic creșterii unei cascade de clopoței portocalii, cățărați pe trunchiurile copacilor din pădure și care răspândeau un parfum puternic când Adam îi dădea la o parte; era așa de cald încât cămașa Joannei i se lipise de piele.
Cu cât înaintau mai mult era mai obosită, iar parfumul florilor și căldura erau mai puternice.
Joanna începu să aibă senzația de beatitudine pe care o simți de obicei după un pahar de vin tare. Era pe jumătate amețită, pe jumătate fascinată și în întregime în puterea lui Adam și a cunoștințelor lui despre pădurea pe care o străbăteau. Dacă el se rătăcea, ea l-ar fi urmat și amândoi s-ar fi pierdut în această pădure sălbatică. Totul aici era neîmblânzit, cu florile de culoarea focului strălucind în lumina verde-aurie a razelor de soare.
Când Adam se întoarse să vadă dacă este bine, lumina aceea verde-aurie îi lumina fața și trăsăturile puternice și hotărâte ale feței lui îi tăiară respirația.
- OK? întrebă el. Nu ai obosit?
Pământul era accidentat și de câteva ori aproape s-a împiedicat de plantele agățătoare. Gleznele o dureau și căldura înăbușitoare părea că o apasă pe tâmple, dar ea a susținut cu încăpățânare că este bine și au mers mai departe prin labirintul de plante târâtoare, ferigi înalte și frunze verzi catifelate care se mișcau ca niște urechi când le dădeau la o parte ca să treacă. Era - în ciuda oboselii ei - o lume minunată. O pădure din Eden.
Pierdută în gândurile ei, nu a fost atentă și în următorul moment piciorul i s-a încurcat într-o plantă târâtoare și a alunecat. Din fericire, a căzut pe covorul de frunze moale și catifelate și Adam a ridicat-o în picioare cu ușurință.
- Ai obosit, spuse el, mâna lui caldă ținând-o încă de braț. În curând se va întuneca - aici în pădure se întunecă repede. Trebuie să găsim un loc unde să așezăm tabăra.
- Adam...
Inima ei bătea cu repeziciune de când alunecase.
- Mai pot să merg o oră, o oră și ceva.
- Nu cred, spuse el hotărât. În ultimele 10 minute ne-am îndreptat spre apă...
- De unde știi? îl întrerupse ea.
- Din chemările păsărilor. Ascultă, le auzi fluierând și ciripind deasupra noastră? Întunericul se lasă și ele se adună la râu.
Ea și Adam au stat liniștiți un moment și ea a auzit ciripitul din copaci și bătăile inimi ei. Își ridică privirea spre Adam și-l găsi privind-o.
Arăta în întregime ca fiul unui explorator, un bărbat care avea dragostea pentru sălbăticie în sânge. Pielea lui bronzată strălucea de transpirație iar cămașa era larg deschisă, scoțând la iveală gâtul musculos. Era atâta putere și pasiune în el, și pădurea le scotea la lumină la fel cum extrăgea mireasma din copaci.
- Arăți puțin înspăimântată, spuse zâmbindu-i pe jumătate. Nu te-aș duce pe un drum greșit, Joanna.
Reacția ei la aceste cuvinte și la apropierea lui a fost de o tulburare așa de copleșitoare, încât a trebuit să se elibereze de atingerea lui.
S-a tras grăbită înapoi și brusc zâmbetul lui a dispărut, luându-i locul o încruntare și o privire întunecată.
- Femeile cred că un bărbat vorbește întotdeauna cu dublu înțeles, spuse el crispat. Ți-e frică că am să te sărut?
- Crezi că am să te las, fără să opun rezistență? răspunse ea.
- Bătăioase cuvinte, Joanna, o tachină el. Poate că dacă te sărut aici și acum, lucrurile s-ar simplifica. Chiar acum ești încordată, întrebându-te când o să mă năpustesc asupra ta, așa că uită tot și suportă.
El se apropie de ea un pas și ea se feri de ochii lui batjocoritori, umerii lui largi și brațele puternice.
- Oprește-te, te rog!
- Tu ai început.
- Eu... eu nu am făcut nimic!
- Ei, ei, Joanna, ai confundat intențiile mele cavalerești cu altceva. Nu de aia ai sărut un metri înapoi acum o clipă?
- Cred... cred că este timpul să mergem mai departe, zise ea cu disperare. Mi-e teribil de sete.
- Preferi cafeaua, unui sărut?
- Te rog, Adam, nu glumi.
Vocea îi tremura și ea nu știa de ce era așa de sigură că el nu ar fi sărutat-o doar ca să o chinuie.
- Nu glumesc, Joanna, sunt la fel ca orice bărbat. Numai tu îți închipui că joc rolul șefului tot timpului, în orice situație. Nu ți-a trecut prin minte nicio clipă că eram foarte îngrijorat dacă puteam să aduc avionul jos? Puteam foarte ușor să ne zdrobim de bariera de corali și nu voiam să fiu vinovat de rănirea sau de moartea ta. Nu sunt de piatră. Un sărut nu ți-ar fi lăsat nicio vânătaie!
- De ce ai vrut să... să mă săruți?
Abia putea șopti, deoarece încă o dată acest bărbat enigmatic o mișcase, o zdruncinase.
- Numai ca să simt că ești vie, să știu că nu te-am zdrobit de recif. Vance nu ar fi ezitat acolo pe plajă, dar asta ar fi fost altă poveste, nu?
El își înălță rucsacul care-i atârna de-a curmezișul pe spate, deoarece catarama curelei îi lăsase un semn adânc pe umăr.
- Hai, gură bogată, mai lasă vorba și hai să găsim un loc unde să punem tabăra înainte de a se întuneca... deoarece așa cum am mai spus, noaptea se lasă repede aici în pădure.
Ramurile plantelor agățătoare alcătuiau o boltă peste un mic luminiș unde Adam lăsă sacul să cadă și-și întinse brațele lăsând să-i scape un oftat de ușurare.
Joanna se uită cu respirația tăiată la răchitele ale căror ramuri se adunau lângă un râu ce curgea ca o panglică argintie prin pădure.
Pentru un moment, păsările tăcuseră, pe când ochii lor plini de curiozitate iscodeau din ramurile de deasupra. Aripi fâlfâiră nervoase, când Joanna, cu ochii strălucind la vederea râului, se întoarse spre Adam.
- Sunt transpirată și lipicioasă, gleznele sunt umflate și nu-mi doresc decât să mă scufund în apa aceea rece. Pot, Adam? Am voie?
- Sigur, dar nu știu ce poți folosi în loc de prosop. Nu poți sta udă. Poți răci.
- Ei bine, nu mă mai suport murdară nicio clipă. Jeff a învelit sendvișurile și tartele într-un șervet - nu aș putea să-l folosesc să mă usuc?
- Dacă nu-ți pasă de câteva firmituri.
Ea avea impresia că el zâmbea ușor pe când întindea pătura și aducea sacoșa cu mâncare.
- Ce te faci dacă mă hotărăsc să te urmez?
- Oh!
Ea-și ținu răsuflarea.
- Nu poți aștepta până ies?
- Nu am încotro. În acest caz șervetul nu mi-ar fi de folos la volumul meu.
Îi dădu șervetul și ea văzu o licărire de amuzament în ochii lui.
- O să aprind focul și o să fac cafeaua în timp ce tu te scalzi.
El merse cu ea până la malul râului, unde umplu ceainicul.
Acum păsărelele începuseră să ciripească din nou, sunetele melodioase răsunând prin labirintul verde al pădurii și Joanna zâmbi fără să vrea, deoarece într-un fel prezența păsărilor făcea izolarea ei și a lui Adam mai ușor de suportat.
Acum păsărelele începuseră să ciripească din nou, sunetele melodioase răsunând prin labirintul verde al pădurii și Joanna zâmbi fără să vrea, deoarece într-un fel prezența păsărilor făcea izolarea ei și a lui Adam mai ușor de suportat.
- Cheamă-mă dacă ceva nu este în ordine, zise el. Liliecii au aripi mari, dar nu fac rău.
Îl privi cum dispare printre copaci în timp ce-și desfăcea centura de la blugi. O pasăre țipă pe malul celălalt al râului, un strigăt lung și aproape singuratic ca și cum pasărea își chema perechea la cuib. Plutea un parfum puternic de flori necunoscute și orhidee.
Când Joanna intră în apă, aceasta se văluri ușor, și ea se gândea la ce ar face bunica și ce-ar gândi Viviana dacă ar putea-o vedea acum făcând baie așa - o nimfă într-un râu de pădure.
Adam era ascuns de copaci și ocupat să aprindă focul și să pregătească supa și biscuiții, dar era conștientă de prezența lui pe când se bălăcea în râu ș simți cum se înviorează din cap până în picioare.
Încercă să-și amintească de ea așa cum a fost, o Joanna călătorind ca drogată din Anglia să-și întâlnească sora, dar imaginea se tulbură și ea înțelese că se schimbase. Zâmbi. Era o mare diferență - o mare diferență.
Până când Joanna ieși din apă, noaptea devenise mai răcoroasă, așa că se șterse cu șervetul care era mai mult decât nepotrivit și fu mulțumită când se îmbrăcă.
Vârfurile părului erau ude și ea aștepta cu nerăbdare să se încălzească lângă foc. Își încălță sandalele și tocmai își încheia cataramele când un urlet puternic răsună dintre tufișuri și se stinse la fel de brusc, lăsând-o cu inima bătându-i puternic.
Pentru o clipă sau două nu se putu mișca, numai buzele ei murmurau un nume.
- ADAM.....
Ea o rupse la fugă croindu-și drumul spre foc.
- Adam, unde ești?
- Aici, Joanna.
Ea se întoarse albă la față când el apăru printre tufișuri spre luminiș, având ceva în mână.
- Ce... Ce a fost urletul ăla îngrozitor?
- Nu eram eu, scumpo.
Farmecul lui o surprinse din nou și ea nu știa dacă să răsufle ușurată că el nu pățise nimic sau să bată din picior în fața calmului lui de neclintit.
- Am... am crezut că ai fost omorât.
- Păi, poți să știi că ceva asemănător s-a petrecut. Am văzut un curcan sălbatic ciugulind printre tufe și l-am urmărit, dar ceva, un fel de pisică sălbatică, îl văzuse înainte. Oricum, și-a părăsit prada pentru mine. Îl vom gusta fript bine pe jar.
El ridică o pasăre jumulită.
- Păi, un zâmbet jucă pe buzele Joannei, pare cam slab.
- Poftim, comportament de femeie, o tachină Adam, după ce că-i aduc de mâncare ca un vânător din timpuri preistorice.
Ea râse, dar în timp ce mergeau spre foc, pe care Adam îl aprinsese în mijlocul unui cerc de pietre, își simți picioarele tremurând.
Se speriase pentru el și nu pentru ea. Și realiză că, dacă ceva i s-ar fi întâmplat vreodată acestui bărbat mare, îndemânatic, neobișnuit de ocrotitor, cerul s-ar întuneca pentru ea, pentru totdeauna. Îl iubea așa de mult!
- Ai mai dormit în vreo tabără ca asta, înainte?
- Numai cu alte fete și cu ghid, zâmbi ea.
- Hmm, acum va fi puțin diferit, să împarți pătura și să stai la foc cu un bărbat.
Zâmbetul pe care i-l aruncă era puțin răutăcios.
- O să-i scrii și o să-i povestești bunicii tale despre noua ta viață din Queensland?
- O să-i scriu numai lucruri care să n-o îngrijoreze - și uiți că sunt numai temporar aici. Nu am plănuit să mă stabilesc pentru totdeauna aici.
- Adică o să te întorci în Anglia după ce o s-o vizitezi pe sora ta?
- Eu... probabil că da.
- Și dacă cineva încearcă să te oprească?
Ea se uită repede la el.
- Niciodată nu am luat cererea lui Vance în serios, dacă la asta te referi. Și nu ai spus că o să faci tot ce-ți stă în putință să-l oprești să se căsătorească cu mine?
- Tot ce-mi stă în putință, aprobă el cu o voce joasă. Mai degrabă te-aș vedea plecată în țara ta, decât să te măriți cu vărul meu.
- Nu-ți irosești cuvintele, nu-i așa?
Și deoarece îl iubea, se simți rănită și mânioasă că el era așa de categoric în a nu dori ca ea să devină o Corraine. Sări în picioare.
- Ești cel mai arogant bărbat pe care am avut norocul să-l întâlnesc, spuse ea cu aprindere. Fii atent, Adam! Ai început să devii la fel de dur ca bunicul tău și din câte se pare soția lui a tânjit din lipsă de dragoste.
Adam o privi și cu o voce periculos de liniștită, spuse:
- Stai jos, Joanna. Ești la capătul puterilor, altfel m-aș supăra că ai spus așa ceva.
- Dar este adevărat, nu-i așa? Adevărul doare întotdeauna.
- Încerci să mă înfurii, Joanna?
Ea nu-i răspunse, dar își ridică provocator bărbia.
- Acum stai jos, îi ordonă el. Tocmai sunt gata să împart curcanul și nu vreau ca o ceartă să ne strice digestia Vezi, este tocmai bun.
Cu ajutorul unui băț el luă pasărea aburindă de pe jar și o puse pe o farfurie de frunze și folosindu-și cuțitul curăță cenușa și tăie picioarele. Apoi se uită la Joanna și ea știu din sclipirea din ochii lui că dacă nu se așază pe butuc de bună voie, el ar lua-o și ar face-o să stea lângă el.
Dacă ar atinge-o după toate câte i le-a spus, ea ar putea face ceva prostesc. Ar putea să-și îngroape fața în umărul lui și să-i șoptească că nu-i păsa dacă este arogant; îl iubea în ciuda tuturor; profilul lui puternic era luminat de foc, umerii lui largi. Îi plăcea felul în care el știa să se descurce în orice situație.
Ea se așeză și, resemnată, luă piciorul de curcan pe care i-l întinse pe una din acele frunze verzi.
- Ți-e foame, zise el. Te vei simți mai puțin nervoasă după ce mănânci ceva substanțial.
Flăcările dansau în jurul lor, dar în spate se întindea întunericul pădurii plin de zgomote și foșnete tainice.
- Îți place Australia? o întrebă el brusc.
Ea se gândi la valea Raintree pe care începuse s-o iubească. Apoi își aminti de saivanele uriașe, suprafețele pline de tufișuri, marile orașe și se simți mică și pierdută.
Toate acestea el i le văzu în priviri.
Toate acestea el i le văzu în priviri.
- Cred că Noua Zeelandă ți se potrivește mai bine.
Era o notă de nerăbdare în vocea lui. Vrei să fii cu sora ta, asta e?
- Suntem gemene și a trecut atâta timp de când n-am mai văzut-o pe Viv. Ea este atât de veselă și strălucitoare și consideră viața ca pe un joc amuzant. Eu sunt cea serioasă. Ei îi plac hainele moderne și frumoase și restaurantele scumpe. Dacă ea ar fi aici acum, s-ar fi aștepta la curcan umplut cu castane și la șervețele la masă. Mi-a teamă că niciodată nu ai fi crezut că sora mea a fost crescută la țară. Chiar mă întreb ce ai fi zic dacă Viv și-ar fi făcut apariția la Raintree pentru slujba de fată în casă?
- Sigur aș fi expediat-o pachet înapoi, rânji el. Dacă ea este chiar așa frumoasă cum spui, atunci văcarii mei și-ar fi făcut tabăra pe scările bucătăriei. Așa cum stau lucrurile, tânără domnișoară...
Ea se uită la el când el se opri în mod semnificativ și atunci în năvăli în minte amintirea ostilității lui. El fusese gata să o expedieze înapoi cu avionul, cu o etichetă lipită pe spate.
- Nu mă puteai opri, râse ea, apoi i se puse un nod în gât. Voiam să-ți spun să-ți păstrezi slujba.
- Joanna...
Orice ar fi vrut să spună, a fost întrerupt de o fâlfâire de aripi venită din întuneric. Ființa se năpusti cu aripile larg întinse și Joanna sări în picioare speriată că se îndreaptă direct spre ei.
- Nu-i nimic!
Adam o prinse în brațe și o trase înspre el până când capul i se odihni pe umărul lui. Creatura nopții se roti în jurul lor și dispăru în întuneric.
- Ce-a fost asta? suspină ea, îndepărtându-se de el.
- Un liliac care se hrănește cu fructe. Scot un sunet ciudat, nu-i așa? Joanna, tremuri!
Era răspunsul la apropierea de el, la plăcerea pe care i-o produsese și la negarea acestei plăceri.
- Sunt la fel de rea ca Viv cu târâtoarele.
Se forță să râdă.
- Mai bine am curăța resturile. Nu-mi face plăcere să văd din nou vampirul ăla.
S-au dus la râu să spele ceainicul și cănile și apoi s-au întors lângă foc. Un animal adulmeca pe lângă sac, dar fugi când apărură ei.
- O pisică sălbatică, zise el. Dau târcoale, dar nu atacă. O să mențin focul aprins ca să îndepărtez intrușii.
El îi aruncă o privire în timp ce flăcările dansau deasupra vreascurilor.
- Ți-e frică în pădure noaptea?
Ea se gândi la întrebare.
- Tu ești aici, spuse ea veselă, deși simțea ca pe un pericol plăcut să fie singură cu el aici. Aș fi un car de nervi dacă nu ai fi aici.
El zâmbi ușor, pe când pășea spre ea, dinții lui strălucind albi când focul îi lumină fața.
- Ai avut partea ta de curaj - și acum ne vom face culcușul pentru noapte. Îți voi arăta ce fel de frunze de ferigă să culegem pentru saltea.
- Frunze de ferigă? repetă ea ca un ecou.
- Da. Doar nu vrei să dormi direct pe pământ, nu? Țin de cald noaptea și avem nevoie de pătură ca să ne acoperim.
- Să ne acoperim?
- Micuță domnișoară Ecou.
El își aplecă capul și răsuflarea lui îi mângâie obrazul.
- Să ne fie cald la noapte este mai important decât să păstrăm conveniențele.
Ea îl privi fix și el izbucni în râs pe când se îndrepta spre copaci.
- Vino încoace, colega. Am nevoie de mai multe brațe.
El îi umplu brațele cu ferigi plăcut mirositoare și le-au așternut pe pământ lângă foc, făcând mai multe drumuri, până când el a fost mulțumit de moliciunea acestei canapele rustice sub bolta copacilor din pădure.
Apoi el s-a asigurat că focul arde în cercul de pietre și Joanna a fost cuprinsă de nervozitate când s-a uitat la ea și când i-a zis:
- Este timpul să te întinzi, Joanna. Scoate-ți pantofii. Picioarele se vor încălzi mai bine învelite în pătură.
Cu inima bătând, ea și-a scos sandalele și s-a întins pe salteaua de ferică. El o aranjase la un capăt ca o pernă, care era moale și avea miros de frunze verzi proaspete.
Atingerea lui Adam în timp ce o învelea îi provocă un șoc care se răspândi ca un curent electric în tot corpul.
- Stai confortabil? o întrebă el.
- Da.
Genele ei fluturară ca aripile unui fluture când ea-și ridică privirea spre el și se întrebă la ce se gândește.
- O să dormi bine și o să fii pregătită pentru ultima etapă de mâine. Picioarele sunt în regulă?
- S-au încălzit.
El era de aproape încât atunci când s-a aplecat s-o acopere mai bine, umerii lui s-au conturat largi și puternici asupra ei.
- Eu o să mă întind lângă foc, spuse el. Sunt obișnuit cu asta. Când mergeam călare pentru a inspecta turmele făceam cu rândul ca să păstrăm ceainicul fierbinte încât văcarii să aibă o cană de ceai când o doresc.
- Dar ai spus...
Apoi ea văzu licărirea din ochii lui și realiză că el o necăjise sugerându-i că ar putea împărți cu ea patul de frunze de ferigă. Ca și cum ar fi putut - chiar și într-un mod cât mai dezinteresat - când la Raintree îl aștepta fata pe care el o alesese ca viitoare soție.
Noaptea trecu fără probleme și Joanna se trezi când razele soarelui, străbătând prin frunziș, îi jucară pe față.
Se întinse leneș, auzi ciripitul păsărilor din copaci și strigătul unei păsări ascunse în frunziș. Un papagal stacojiu scoase un țipăt strident care o trezi complet. Dădu la o parte pătura, își întinse brațele pe care se lipiseră frunzulițe de ferigă. Avea ferigă și în păr și apoi sări brusc în picioare când o furnică uriașă cu picioare subțiri ca firul de păianjen traversă pătura.
Scutură cu putere pătura și apoi se în jur după Adam. El pusese ceainicul pe foc, agățase sacul cu mâncare de o ramură și îi lăsase un bilet sub o piatră.
„Miss D. M-am dus să caut ceva de mâncare pentru micul dejun. Nu-mi place friptura de curcan rece - ce-i cu tine? Mr. C.”
Gândul la friptura rece de curcan nu era prea tentant, dar uitându-se în jur la copacii înalți, la mulțimea tufișurilor cu frunzișul de un verde mai deschis, la lanțul de plante târâtoare care se agățau de trunchiurile lor, se neliniști la gândul că Adam s-ar putea rătăci.
Se va duce să se spele în loc să-l aștepte.
Când a ajuns la râu văzu păsări verzi și albastre planând deasupra apei ca niște săgeți strălucitoare și frumoase. Și mai erau o mulțime de flori de lotus plutind pe malul apei. Această frumusețe sălbatică nu o va putea uita niciodată și culese o floare pe care și-o prinse în părul proaspăt împletit.
Răcorită după ce s-a spălat, cu cămașa ei roz băgată în blugi, se întoarse. De cum apăru dintre copaci, Adam se întoarse spre ea zâmbind de ceea ce ea adăugase la biletul lui.
„Mr. C. Nu mă poți mânca la micul dejun - protestez, Miss D.”
El se uita la ea și ochii lui erau limpezi, uimitor de gri pe fața lui nebărbierită.
- Trebuie să recunosc că arăți destul de proaspătă ca să fii mâncată. Este aproape nedrept că un bărbat trebuie să se bărbierească dimineața ca să arate cât de cât prezentabil.
El își trecu mâna peste obraz și zâmbi jalnic la zgomotul neplăcut.
- Ce ai adus de la vânătoare? întrebă ea.
- Fructe de mango. Am găsit un pom încărcat și am adus câteva și pentru micul dejun, iar restul o să-l luăm cu noi la drum. Va fi înăbușitor când soarele se va ridica pe cer și aceste fructe sunt zemoase.
Au avut un mic dejun care le-a reîmprospătat forțele, dar Joanna tot timpul era conștientă că această ciudată idilă cu Adam era începutul sfârșitului.
Se uita împrejur, întipărindu-și în memorie florile sângerii, păsările în culori țipătoare care zburau în jurul lor. O pasăre era de un verde-bronz, un încântător păun cu o coadă lungă, bătută în pietre prețioase.
Ea suspină.
- O să-mi amintesc mereu pădurea.
- O să-ți amintești și de mine, Joanna?
Inima i se zbătu în piept.
- Cum să nu, spuse ea degajată. Mi-ai spus unul sau două lucruri de care merită să-mi amintesc.
- Ai hotărât să-ți întâlnești sora, cât de curând?
El goli ceainicul peste foc și aburii se ridicară.
- Am strâns destul pentru călătorie, dar desigur o să stau până găsești o persoană care să mă înlocuiască.
- Nu vrei ca mătușa Charly să rămână fără niciun ajutor, remarcă el scurt.
- Păi, Bonney nu-i este chiar de ajutor.
Cuvintele-i scăpară înainte de a le putea opri și privi cum își ating ținta.
El se ridică de unde stătea, de cealaltă parte a focului fumegând. Ochii lui aveau o privire tăioasă pe fața lui arsă de soare.
- Adică, sugerezi ca Bonney să te înlocuiască? ceru el explicații.
- Sunt sigură că nu i-ar strica dacă ar ajuta la treburile casei, spuse Joanna împăciuitoare. Ar putea arde câteva fripturi - am făcut-o și eu la început - dar cred că este bine pentru o fată să știe să gătească și să țină o casă. Chiar tu ai spus că toată lumea trebuie să pună umărul la treabă la Raintree și Bonney nu mai este un copil. Ei bine, și tu ai recunoscut asta.
- Nu, nu mai este un copil, fu de acord, dar știi din ce motiv o răsfăț puțin mai mult.
- Da.
Joanna simți cum i s-a înfipt un cuțit în inimă.
El a vrut să spună că este fata care-i deveni soție, așa că era justificat să facă atâta caz pentru ea - dar ce fel de soție va fi pentru el, dacă e așa răsfățată și mângâiată și așteaptă să fie servită ca o prințesă?
Un om ca Adam avea nevoie de o femeie. Cineva care să-l iubească cu pasiune și căldură și să consimtă să împartă cu el și binele și răul.
- Mai bine să mergem, spuse Adam. Timpul trece și avem un drum lung de străbătut.
Și așa a început prima parte a drumului prin pădure, o orgie de verdeață și rădăcini care se agățau și te împiedicau, de insecte care bâzâiau în aerul umed.
Joanna își trecu o mână grea peste ochii încețoșați de oboseală și transpirație și merse în urma lui Adam.
- Nu mai avem mult de mers, îi zâmbi el și își îndepărtă o muscă verde de pe obraz. Vezi, cărarea se lărgește și se luminează, ceea ce înseamnă că pădurea se rărește. Cum stai cu picioarele? Parcă mai ai puțin și cazi.
- Deoarece sunt obosită... numai puțin.
- Așa deci, acum nu o să te mai poți lupta cu mine.
Un braț de oțel o înconjură și o ridică. Ea murmură un protest, dar el îi puse capul pe umăr astfel că simți vigoarea corpului lui și ea nu mai putu să zică nimic chiar dacă ar fi dorit.
Treptat, lumina verde-aurie de pe fața lui se îndepărtă și pământul deveni mai puțin alunecos. Lumina soarelui deveni mai puternică și razele mai strălucitoare, iar bolta de verdeață se deschidea deasupra capetelor lor descoperind un cer de amiază de un albastru viu.
Joanna își ținu respirația și se opriră în fața unui pod rustic ce se arcuia peste o râpă îngustă.
- Trecem podul și suntem în sfârșit acasă, zise Adam.
Ea se aștepta ca el să o pună jos, dar el merse până în mijlocul podului înainte să o facă și ei i se păru un gest simbolic ca și cum până aici se întindea ciudata intimitate din timpul aventurii pe care o avuseseră.
Au ajuns prin spatele casei, o pereche de călători obosiți, transpirați, însetați, dorind o băutură rece, un duș și să se odihnească în paturile lor pentru câteva ore.
Cineva stătea pe verandă, o voce strigă numele lor și o siluetă de fată veni în fugă peste gazon și-și aruncă brațele dornice în jurul gâtului lui Adam.
- Adam... dragă Adam.
Fata îl îmbrățișă.
- Când nu ai venit ieri acasă, mătușa Charly a luat legătura cu familia Brennan și ei ne-au spus că ai plecat de dimineață spre casă. Vance și câțiva oameni au plecat în căutarea voastră...
- Am avut necazuri și am aterizat forțat.
Obrazul său era brăzdat de un zâmbet adânc când se uita la Bonney. Fata se uita la Joanna.
- Adică... v-a trebuit atâta ca să ajungeți acasă?
- Mă tem că da.
el râse forțat.
- Hai să lăsăm explicațiile pentru mai târziu. Joanna abia se ține pe picioare, iar eu abia aștept să beau o bere mare și rece.
- Fug să-i spun mătușii Charly că v-ați întors teferi.
Bonney se îndepărtă și Joanna simți privirea lui Adam ațintită asupra ei. Ea sfidă privirea lui și văzu că un mic zâmbet îi juca pe buze.
- Nu ar trebui să-ți pese dacă devin puțin curioși, spuse el tărăgănat. Tu ești o blondă atrăgătoare și unul sau altul o să se întrebe dacă m-am purtat ca un gentleman tot timpul.
- Cei care te cunosc cu adevărat nu se voin îndoi, Adam.
Se înroși și când ajunseră pe treptele verandei ea adăugă cu sinceritate:
- Vreau să-ți mulțumesc pentru toată răbdarea și considerația pe care ai avut-o pentru un novice.
- A fost o plăcere pentru mine, Miss Dowling, să-mi fii parteneră la o aterizase forțată.
O spuse ca și cu ar fi numit-o „Dragă” și confuză, dorind să fie singură, ea se grăbi să intre. Auzi zgomotul făcut de bastonul mătușii Charly și când trecu de coridor se pomeni în fața ei.
- Joanna... draga mea!
- Totul este bine.
Joanna o îmbrățișă.
- Amândoi suntem bine.
- Am fost atât de îngrijorată pentru voi amândoi, deși știindu-l pe Adam...
Mătușa Charly o privi pe Joanna în ochi ca și cum ar fi simțit că Joanna se îndrăgostise de el.
- Sărman copil, trebuie să te odihnești.
Era pe la apus când ea se trezi, simțindu-se mult mai odihnită.
Încă era singură, Peg nu venise să-i spună că era timpul să se pregătească pentru petrecere. Se dădu jos din pat și se duse să privească cerul în culorile apusului și valea Raintree colorându-se în violet. Era pământul lui Adam, făcând parte din ființa lui, cu o frumusețe nelămurită ascunsă de ținutul acesta aspru.
În timp ce privea pe fereastră văzu o grupă de călăreți galopând spre casă, călărețul înalt din frunte fiind, fără îndoială, Vance.
Când călăreții se apropiară, ea îi auzi râzând și glumind și ghici că Adam trimisese un sol să-i aducă înapoi din căutările lor. Nu ar fi fost niciun zâmbet dacă i s-ar fi întâmplat ceva șefului.
Ea aprinse lumina și își peria părul când Peg băgă capul pe ușă.
- V-ați trezit, Miss Jo!
Fata zâmbea cu toată gura când intră în cameră aducând cu ea o cutie cu o carte de vizită cu litere aurii prinse de ea.
- Trebuie să o deschideți imediat, fără comentarii.
Joanna lua cutia cu ochii măriți de curiozitate.
- Cine a trimis-o, și cine a spus așa?
- Un bărbat, Miss Jo.
Peg chicoti.
- Un bărbat?
Joanna se uită la cartea de vizită de pe cutie.
- Madame Jean, citi ea. Modistă și croitoreasă.
Cu mâini al căror tremur nu-l putea controla, Joanna ridică capacul și despături hârtia de mătase și i se tăie respirația. Descoperi o roche fermecătoare dintr-un șifon de un bleu argintiu ca un clar de lună pe suprafața apei. Într-un plic mic era o carte de vizită.
„Miss D. Această urmează să înlocuiască rochia pe care am stricat-o cu spuma stingătorului. Nu admit niciun argument englezesc! Mr. C.”
Joanna rămase fără grai. Ea nici nu-ș închipuise că Adam se va ține de cuvânt și va înlocui rochia pe care o purtase la petrecere.
- Rochia a venit odată cu darurile pentru Bonney, cu avionul, îi spuse Peg. Culoarea se potrivește cu ochii tăi, Miss Jo.
După ce Peg plecă, Joanna se îmbrăcă pentru petrecere. Ea mângâie faldurile de șifon mătăsos ale frumoasei rochii pe care Adam i-o cumpărase. I se potrivea perfect, iar corsajul era ușor larg, cu mici steluțe strălucitoare pe cordon și pe tiv.
În timp ce se studia în oglindă, se întrebă dacă Adam o va observa în rochia ei nouă și se simți mulțumită că-i venea așa de bine.
Când coborî, nu era nimeni în salon. Nici în sufragerie.
Trebuie că membrii familiei se îmbrăcau și mai era aproape o jumătate de oră până când urmau să sosească oaspeții. Pe masa lungă acoperită cu o față de masă din damasc, străluceau paharele de cristal, tacâmurile de argint și trandafirii mari roșii din grădina directorului școlii, așezați în boluri împreună cu frunze de ferigă.
Cum stătea și se uita la masă, auzi un zgomot ușor la ușă și se întoarse brusc ca să înfrunte bărbatul înalt și frumos, îmbrăcat în jachetă de seară albă și pantaloni negri.
- Ești frumoasă, spuse el. Îmi pare bine că vărul meu a avut grijă de tine în timpul încercării prin pădure. Dar Adam cunoaște locurile ca pe propria lui mână și este un cavaler curajos înnăscut.
El veni spre ea și o luă de umeri și o ținu cu blândețe, dar hotărât.
- Îți amintești când am zburat printre stele, Joanna? A fost foarte plăcut, nu-i așa? Era gata să ne îndrăgostim și apoi încet, încet ne-am trezit prieteni, în loc de îndrăgostiți.
Ea se uită la Vance și văzu că zâmbetul lui era nostalgic, ca și cum ar fi realizat că dragostea e ceva serios și pasionat și nu un joc.
- Am fost foarte neliniștit din cauza ta și a lui Adam, continuă el, și apoi începu să râdă prietenește. Dar nu vreau să stricăm petrecerea lui Bonney, nu-i așa?
Ea râse și se liniști.
- Mătușa Charly a aranjat masa superb. Privește trandafirii, Vance.
- Grozavi, nu-i așa?
El zâmbi.
- Aș vrea să te sărut, numai ca să-ți arăt ce mulțumit sunt că ești întreagă și că ești aici la Raintree.
Ea nu se opuse pentru că știa că acest sărut era cel al unui prieten. În timp ce el își înclină capul și buzele lui îi atinseră fața, altcineva pătrunse în cameră și se opri brusc în prag.
Peste umărul lui Vance, ochii Joannei întâlniră o privire care părea că adunase tot cerul în ea. Severi și calmi, ochii aceștia se uitară fix la ea și apoi el se întoarse brusc pe călcâie.
- Scuză-mă! spuse el sarcastic Ies și intru din nou.
- Adam!
Vance se îndreptă râzând și se întoarse spre vărul său.
- Nu vreau decât...
Adam se întoarse din nou, iar privirii lui severe îi luă locul una amuzată.
- ...un ajutor ca să-mi fac nodul la cravată. Sunt foarte neîndemânatic în seara asta - nu pot face bine blestematul ăsta de nod.
- Lasă-mă pe mine.
Joanna se îndreptă spre el și era foarte conștientă de înălțimea și masculinitatea lui în timp ce-și ridica mâinile ca să-i lege cravata.
- Mulțumesc.
El o spuse formal.
- Sunt mulțumit să văd că rochia comandată îți vine bine, Joanna. Arăți cu totul alta în seara asta, față de călătorul obosit din junglă din seara trecută.
- A fost foarte drăguț din partea ta că mi-ai cumpărat rochia.
Ea-și elabora apărarea și-și îndrept spre el un zâmbet curajos. Apoi conștientă că Vance le privea pantomima cu o licărire de curiozitate în ochi, ea se întoarse spre ușă.
- Mă duc să văd dacă mătușa Charly are nevoie de mine.
În timp ce ieșea din cameră, auzi vocea lui Vance.
- Este o fată foarte bună, spuse el.
Adam nu spuse nimic.
Când invitații se îndreptau spre camera ce fusese pregătită pentru dans, Adam propuse un toast pentru ziua ne naștere și ei se opriră pentru o clipă.
Bonney arăta ca o boboc în rochia ei galben pal, cu o floare pusă în părul ei negru și mătăsos. Ochii îi străluceau de emoție când suflă lumânările de pe tort și își puse o dorință. Ea îi zâmbi lui Adam în timp ce el o privea învârtind între degetele lui lungi paharul de vin. Se uită fix la perlele care străluceau la gâtul ei tânăr și ea ridică mâna și le atinse și Joanna observă că pentru o clipă ea păru timidă.
Cineva pusese un disc și o pereche începu să danseze.
Tye era lângă Joanna și cu un zâmbet, ea acceptă și începură să danseze.
- Sărbătorita noastră este foarte fericită, spuse Tye. Uite, Ada își ridică mâna, vrea să ne oprim și să-l ascultăm.
Muzica se opri și discuțiile încetară. Toate privirile erau îndreptate în așteptare spre Adam, în timp ce el păși spre mijlocul camerei conducând-o pe Bonney.
- Vreau să vă anunț un eveniment fericit, spuse el cu un zâmbet. Unii dintre dumneavoastră au ghicit din strălucirea din ochii lui Bonney că ea este foarte fericită în seara asta...
El ridică mâna stângă a fetei la buze și toți suspinară când văzură inelul cu diamant care strălucea pe degetul ei. Vance stătea lângă Adam, în timp ce mătușa Charly se aplecă în scaunul ei cu lacrimi de fericire în ochi.
Joanna îi dori lui Adam toată fericirea, dar nu avea puterea să stea și să privească. Adunându-și tot curajul, ea se retrase tăcută din cameră, o umbră albastră care grăbea spre verandă. O luă la fugă și nu se opri până nu ajunse în colțul cel mai îndepărtat.
Se auzeau strigăte de felicitare din casă, apoi muzica începu din nou.
Mâinile reci ale Joannei se încleștară de balustrada verandei și trase puternic în piept parfumul tare al florilor din jur și se uita la fâșia de lună argintie ce strălucea pe cer. Era o noapte perfectă pentru îndrăgostiți și șoapte de dragoste, dar ea stătea singură și auzea frânturi de muzică și rar câte un ciripit al vreunei păsări fără odihnă.
- Joanna?
O voce de bărbat o strigă și ea se întoarse brusc.
- Joanna, de ce ai plecat de la petrecere? De ce ai fugit? îi ceru el să explice.
Ea se sprijini cu coatele de balustradă, neînțelegând de ce el era acolo, când Bonney era înăuntru.
- Am... Am simțit nevoia de aer proaspăt, șopti ea.
- Nu ai putut suporta să-l vezi pe Vance logodindu-se cu Bonney?
- Ce?
Ea se holba la el, nevenindu-i să creadă.
- Vance... Bonney?
- Da, draga mea.
Dintr-odată el era lângă ea, rochia ei de șifon atingându-i jacheta neagră. Ea-i văzu fața clar, strălucirea din ochi, nervul care zvâcnea în colțul gurii.
- Nu am putut, niciodată nu am putut accepta ideea ca tu să iubești pe altcineva în afară de mine.
- Adam...
- Da, Adam!
Acum glumea, acum o atingea, acum o trase de lângă balustradă și o ținu strâns ca să nu poată să se îndepărteze.
- De ce ai fugit chiar atunci? Ai crezut că mă logodesc cu Bonney?
- Da...
- Chiar ai crezut, Joanna?
El râse ușor și ea simți mâna lui pe păr și mângâierea din ochii lui, care nu se mai fereau ci îi arătau ce simțea.
- Atât eu cât și mătușa Charly am sperat ca Vance să se îndrăgostească de Bonney. Se pare că și-a dat seama ce simțeam unul pentru celălalt în timpul cât el a fost rănit. Se potrivesc, Joanna. O pereche ar trebui să arate ca ei... și noi știm din pădure, că farmecul sălbăticiei înseamnă ceva pentru noi, nu-i așa? Am vrut să ți-o spun, am vrut să-ți spun ce mult însemni pentru mine, dar era prea periculos. Am vrut ca nimic să nu strice clipa când veneam la tine și te ceream de soție pentru mine.
- Adam, ești sigur?
Ea-i studie fața, voia să fie foarte sigură că acest om ciudat nu-i declara dragostea doar pentru că ei petrecuseră o zi și o noapte singuri în pădure.
- Nu aș putea suporta dacă ai face-o din obligație.
- Obligație?
Cu tandrețe aspră el o lipi de el.
- Nu mi-am dorit nimic pe acest pământ așa cum te-am dorit pe tine, draga mea. Ți-am spus mai demult că nu o să te căsătorești nici cu Vance nici cu altcineva. Te vei căsători cu mine! Și dacă îți dorești atât de mult să mergi în Noua Zeelandă să o vezi pe Viviana, ei bine, atunci o să mergem acolo în luna de miere. Ce zici?
- Mă bucur.
Tremurând în vârtejul unei imense bucurii, ea-și îngropă fața în umărul lui și gustă puterea bărbătească a brațelor ce o înconjurau.
- Te iubesc, Adam. Te iubesc așa de mult. Chiar când ne certam. Chiar când credeam că o vrei pe Bonney, te iubeam.
- Bonney este pupila mea, spuse el cu tandrețe. Tu ești iubita mea. Chiar de la început, din momentul când te-am făcut să te lupți ca să rămâi la Raintree. Am vrut să aflu dacă firea ta se potrivește cu fata drăguță Joanna și am avu dreptate. Chiar și în avion, cu reciful de corali arătându-și colții sub noi, tu ai susținut moralul tău și al meu și am știut că dacă supraviețuim aterizării,, nu voi mai pierde timpul și te voi cere de soție. Nu puteam spera că ții la mine. Mi-am spus că dacă nu, atunci o să te fac să mă iubești.
Ea zâmbi la ideea că nu putea să-l iubească și apoi i se opri respirația când el o strânse lângă inima lui și o sărută lung și cu dragoste.
Era o predare minunată a buzelor și a inimii și a viitorului ei lui Adam Corraine.
Era o predare minunată a buzelor și a inimii și a viitorului ei lui Adam Corraine.
- Un preot va veni în vale ca să-l căsătorească pe Vance cu Bonney, îi șopti el. Ce-ar fi să facem o nuntă dublă?
- Da! Oh, da!
- Scumpă Joanna.
El o sărută ușor pe păr.
- Știi, eu am o denumire proprie pentru dragoste. Este dezmierdare. Doresc să te dezmierd toată viața aici, în valea Raintree.
- Nici nu-mi doresc altceva decât să fiu dezmierdată de tine, Adam, aici, în această vale a copacilor care aduc ploaia.
Apoi ea se ridică pe vârfuri și-i sărută drăgăstos obrazul prelung, cald și bătut de soare.
Ea venise în vale ca să rămână și zâmbetul ei de fericire i se reflecta în privire când Adam o lipi de el și o sărută ca și când nu ar mai fi vrut să se oprească.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu