Spionul lui Dumnezeu, Juan Gomez-Jurado

 ............................................

5.

           Criminalista era dezamăgită şi atât de îngreţoşată încât îi era rău fizic. Nu era capabilă să îl recunoască pe cel pe care îl avea în faţa ei, nu reuşea să îşi amintească nici cel mai mic lucru care a făcut-o să se simtă atrasă de el.

    Se întrebă cu tristeţe dacă nu cumva aventura lor fusese, într-o anumită măsură, motivul pentru care i-a luat cazul atât de repede. Poate din cauza înfruntării pe care o avuseseră cu o noapte înainte.
   - Este din cauza mea, Carlo?
   - Pardon?
   - Este din cauza a ceea ce s-a întâmplat aseară? Nu te credeam capabil de aşa ceva.
   - Ispettora, vă rog, nu vă credeţi atât de importantă. În cazul acesta, singurul meu interes era să colaboraţi eficient cu Vaticanul, lucru pe care dumneavoastră nu aţi reuşit să îl faceţi.
   În cei 34 de ani ai săi, Paola nu văzuse în viaţa ei o discordanţă atât de mare între cuvintele pe care le rostea cineva şi ceea ce se vedea pe faţa sa. Nu se putu abţine.
   - Eşti un porc inutil, Carlo. Serios. Nu mă miră că toată lumea râde pe la spatele tău. Cum ai ajuns în halul ăsta?
   Directorul Boi se înroşi până la urechi, dar reuşi să îşi reprime atacul de furie care îi tremura pe buze. În loc să se lase dominat de furie, îşi transformă ieşirea într-un atac calm şi rece.
   - Măcar eu am ajuns undeva, ispettora. Vă rog să lăsaţi insigna şi arma pe biroul meu. Sunteţi penalizată timp de o lună în care nu veţi lucra şi nu veţi primi salariu. Sper să fie suficient ca să vă revizuiţi atitudinea. Acum plecaţi acasă.
   Paola deschise gura ca să îi răspundă, dar nu ştia ce să spună.
   În filme, personajul pozitiv găsea întotdeauna o replică ce îi anticipa întoarcerea triumfală atunci când şeful îl priva de simbolurile autorităţii lor. Dar în viaţa reală, ea rămăsese fără cuvinte. Aruncă insigna şi pistolul pe masă şi ieşi din birou, fără să se uite înapoi.
   Pe hol, Fowler o aştepta escortat de doi agenţi de poliţie. Paola îşi dădu seama că preotul primise acel telefon fatidic.
   - Aşadar, acesta este sfârşitul, spuse criminalista.
   Preotul zâmbi.
   - A fost o plăcere să vă cunosc, dottora. Din păcate aceşti domni mă vor însoţi la hotel ca să îmi iau lucrurile şi apoi la aeroport.
   Criminalista îl apucă de braţ, cu degetele încovoiate pe mânecă.
   - Părinte, nu puteţi să chemaţi pe cineva? Să amânaţi cumva?
   - Mi-e teamă că nu, spuse înclinând capul. Sper ca într-o zi să mă invitaţi la o ceaşcă bună de cafea.
   Şi fără a mai adăuga nimic, se depărtă, urmat de cei doi gardieni.
   Paola aşteptă să ajungă acasă pentru a plânge.

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI
Silver Spring, Maryland
Decembrie 1999

   TRANSCRIEREA ÎNTÂLNIRII NUMĂRUL 115 ÎNTRE PACIENTUL NUMĂRUL 3.643 ŞI DOCTORUL CANICE CONROY.
   [...]
   DR. CONROY: Văd că citeşti ceva... Enigme şi ciudăţenii. Este vreuna bună?
   #3.643: Sunt foarte uşoare.
   DR. CONROY: Haideţi, spuneţi-mi una.
   #3.643: Sunt foarte uşoare, serios. Nu cred că vă plac.
   DR. CONROY: Îmi plac ghicitorile.
   #3.643: Bine. Dacă un om face o groapă într-o oră şi doi oameni fac două gropi în două ore, cât îi ia unui om să facă o jumătate de groapă?
   DR. CONROY: Este uşor... jumătate de oră.
   #3.643: (Râsete).
   DR. CONROY: Ce ţi se pare aşa amuzant? O jumătate de oră. O oră o groapă. O jumătate de oră, jumătate de groapă.
   #3.643: Doctore, nu există jumătăţi de groapă... O groapă este întotdeauna o groapă.
   DR. CONROY: Vrei să îmi transmiţi ceva cu asta, Viktor?
   #3.643: Sigur că da, doctore, sigur că da.
   DR. CONROY: Tu nu eşti o groapă, Viktor. Tu nu eşti iremediabil condamnat să fii ceea ce eşti.
   #3.643: Ba da sunt, doctore Conroy. Şi dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc pentru că mi-aţi arătat calea cea dreaptă.
   DR. CONROY: Calea?
   #3.643: Am luptat mult timp ca să îmi schimb înclinaţiile, să fiu ceea ce nu sunt. Dar datorită dumneavoastră acum mi-am asumat propria persoană. Nu asta doreaţi?
   DR. CONROY: Nu se poate. Nu se poate să mă fi înşelat atât de mult în privinţa ta.
   #3.643: Doctore, nu v-aţi înşelat, m-aţi ajutat să găsesc lumina. M-aţi făcut să înţeleg că pentru a deschide uşile care trebuie, trebuie să ai mâinile potrivite.
   DR. CONROY: Asta eşti tu? Mâna?
   #3.643: (Râsete) Nu, doctore. Eu sunt cheia.

APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI
Via Della Croce, 12
Sâmbătă, 9 aprilie 2005. 23:46

   Paola plânse o bună bucată de timp, cu uşa închisă dar cu rănile din inimă deschise.
   Din întâmplare, mama ei nu era acasă, se dusese să petreacă sfârşitul de săptămână în Ostia, la o prietenă. Pentru criminalistă a fost o uşurare: acela era un moment foarte prost şi nu l-ar fi putut ascunde doamnei Dicanti.
   Într-un anumit fel, dacă ar fi văzut-o îngrijorată şi încercând să o înveselească, ar fi fost şi mai grav. Avea nevoie de singurătate ca să se înece liniştită în eşec şi disperare.
   Se aruncă în pat îmbrăcată de stradă. Pe fereastră intrau în camera ei sunetele străzilor vecine şi razele timide ale serii de aprilie. Datorită acestui zgomot de fond şi după ce a rememorat atât conversaţia cu Boi de mii de ori cât şi toate întâmplările din ultimele zile, a adormit. Aproape nouă ore după ce căzuse frântă, un miros minunat de cafea proaspătă se strecură în visul său, obligând-o să revină la realitate.
   - Mamă, te-ai întors destul de repede...
   - Chiar aşa este, m-am întors repede, dar vă înşelaţi asupra persoanei, spuse o voce dură, educată, într-o italiană cadenţată şi nesigură: era vocea părintelui Fowler.
   Paola făcu ochii mari şi fără a-şi da seama ce făcea, îşi puse mâinile în jurul gâtului său.
   - Uşor, uşor, că vărsaţi cafeaua...
   Criminalista se retrase ruşinată. Fowler era aşezat pe marginea patului ei şi o privea amuzat. În mână avea o ceaşcă pe care o luase chiar din bucătărie.
   - Cum aţi intrat aici? Şi cum aţi scăpat de poliţişti? Pe dumneavoastră vă trimiseseră la Washington...
   - Liniştiţi-vă, câte o întrebare pe rând, spuse Fowler râzând. În ceea ce priveşte cum am reuşit să scap de doi funcţionari prost antrenaţi şi graşi, vă rog să nu îmi insultaţi inteligenţa. Cum am reuşit să intru aici? E simplu: cu un şperaclu.
   - Înţeleg. Antrenamentul de bază de la CIA, nu-i aşa?
   - Mai mult sau mai puţin. Vă cer scuze pentru intruziune, dar am sunat de mai multe ori şi nu mi-a răspuns nimeni. M-am gândit că aţi putea fi în pericol. Când v-am văzut dormind aşa profund, am decis să mă ţin de promisiune şi să vă invit la o cafea.
   Paola se ridică, primind ceaşca din mâinile preotului. A sorbit prelung şi lucrul acesta o linişti. Camera era luminată doar de lumina felinarelor de pe stradă, ce reflectau umbre mari pe tavan.
   Fowler contemplă camera în acea penumbră. Pe un perete erau agăţate diplomele de la şcoală, de la universitate, de la Academia FBI, la fel şi medaliile de nataţie, chiar şi nişte picturi în ulei care trebuie să fi avut cel puţin treisprezece ani. Simţi din nou vulnerabilitatea acelei femei inteligente şi puternice, dar care încă era agăţată de trecutul ei. O parte din ea nu renunţase niciodată la prima tinereţe. Încercă să ghicească ce parte a peretelui se vedea cel mai bine din pat şi atunci avu impresia că a înţeles.
   Conform liniei imaginare pe care a trasat-o de la pat la perete, se afla un tablou al Paolei alături de tatăl său într-o cameră de spital.
   - Cafeaua asta este foarte bună. Mama face o cafea groaznică.
   - Contează intensitatea focului, dottora.
   - De ce v-aţi întors, părinte?
   - Din diferite motive. Pentru că nu voiam să vă las baltă. Pentru că nu voiam ca nebunul ăla să îşi facă de cap. Şi pentru că bănuiesc că aici se ascunde ceva mult mai profund decât se observă la prima vedere. Simt că s-au folosit de noi toţi, de dumneavoastră şi de mine. Şi mai mult, presupun că aveţi un motiv personal ca să mergeţi mai departe.
   Paola îşi încruntă sprânceana.
   - Aveţi dreptate. Pontiero era prietenul şi colegul meu. Acum cel mai mult mă interesează să îl fac pe asasinul lui să plătească. Dar mă îndoiesc că putem face ceva acum, părinte. Fără insigna mea şi fără sprijin, suntem doar nişte norişori pe cer. La o simplă adiere de vânt suntem pierduţi. În plus, este posibil ca dumneavoastră să fiţi căutat.
   - Chiar aşa. Am scăpat de cei doi agenţi la Fiumicino. Dar mă îndoiesc că Boi o să ajungă până acolo încât să emită un ordin de căutare şi prindere pe numele meu. Cu nebunia care este în oraş, nu cred că ajută la ceva... nici nu s-ar justifica. Cel mai probabil va lăsa totul baltă.
   - Dar şefii dumneavoastră, părinte?
   - Oficial, mă aflu în Langley. Neoficial, nu au nicio problemă dacă mai rămân puţin aici.
   - În sfârşit o veste bună.
   - Ceea ce este mai complicat este să intrăm în Vatican, pentru că Cirin probabil este informat.
   - Păi nu văd cum am putea să îi protejăm pe cardinali dacă ei sunt înăuntru iar noi afară.
   - Cred că ar trebui să începem cu începutul, dottora. Cred că ar trebui să revedem toată nebunia asta de la început, pentru că este evident că ne-a scăpat ceva.
   - Dar cum? Nu am documentele necesare, tot dosarul lui Karoski este la UACV.
   Fowler îi zâmbi ştrengar.
   - Ei bine, câteodată Dumnezeu faci nişte mici minuni.
   Făcu un gest spre biroul Paolei aflat într-un colţ al camerei.
   Paola aprinse veioza care lumină teancul mare de hârtii care avea coperţi maro şi constituia dosarul lui Karoski.
   - Va propun un pact, dottora. Dumneavoastră vă ocupaţi de ceea ce ştiţi să faceţi mai bine: un profil psihologic al asasinului. Unul final, cu toate informaţiile de care dispunem acum. Eu, între timp, vă servesc cafeaua.
   Paola termină dintr-o sorbitură cafeaua din ceaşcă. Încercă să scruteze chipul preotului, dar faţa sa nu era în conul de lumină ce cădea pe dosarul lui Karoski. Iar Paola avu din nou bănuiala care o cuprinse şi când se afla în holul din Reşedinţa Sfânta Maria şi pentru care a aşteptat un moment potrivit ca să o dezvăluie.
   Acum, după multele întâmplări care s-au succedat de la moartea lui Cardoso, era mai sigură ca niciodată că bănuiala ei era îndreptăţită. Deschise computerul de pe biroul său. Selectă o fişă nouă de profil şi începu să o completeze compulsiv, cercetând din când în când foile din dosar.
   - Pregătiţi altă cafea, părinte. Trebuie să confirm o teorie.

   PROFIL PSIHOLOGIC AL ASASINULUI MULTIPLU
   Pacient: KAROSKI, Viktor.
   Profil realizat de către doctor Paola Dicanti.

   Situaţia pacientului: In absentia.
   Data redactării: 10 aprilie 2005.
   Vârsta: 44 ani.
   Înălţime: 178 centimetri.
   Greutatea: 85 kilograme.
   Descriere: Părul şaten, ochii gri, conformaţie puternică, inteligent (IQ de 125).
   Antecedente familiale: Viktor Karoski se naşte într-o familie de emigranţi, de clasă medie, cu o mamă dominatoare, având profunde probleme de integrare în realitate, datorită influenţei religioase. Familia emigrează din Polonia şi încă de la început este evidentă dezrădăcinarea la toţi membrii săi. Tatăl reprezintă genul tipic de eşec profesional, alcoolism şi accese violente, la care se adaugă grave abuzuri sexuale repetate şi periodice (înţelese ca pedeapsă) atunci când subiectul ajunge la adolescenţă. Mama este conştientă tot timpul de situaţia acestor abuzuri şi de incestul comis de soţul ei, deşi aparent nu pare că îşi dă seama. Un frate mai mare fuge de acasă, datorită abuzurilor sexuale. Un frate mai mic moare abandonat, după o lungă convalescenţă cauzată de meningită. Subiectul este închis într-un dulap, izolat de lume, perioade îndelungate de timp, după ce mama „descoperă” abuzurile cauzate de tată. Când el este eliberat, tatăl părăsise deja domiciliul conjugal iar mama este cea care îşi impune personalitatea asupra subiectului, accentuând figura catolică ce se teme de infern, acolo unde se ajunge, fără îndoială, datorită exceselor sexuale (conform spuselor mamei). Pentru asta mama îl îmbracă în hainele ei şi îl ameninţă că îl castrează. În subiect are loc o distorsionare gravă a realităţii, cum ar fi o tulburare serioasă a sexualităţii neintegrate. Încep să apară primele accese de mânie şi trăsături ale personalităţii antisociale, cât şi un puternic sistem de răspuns nervos. Atacă un coleg de la institut, şi din acest motiv este internat într-o şcoală de corecţie. După ce iese de acolo, dosarul lui este curat ceea ce îl determină să se înscrie la un seminar atunci când avea 19 ani. Nu i se face niciun control psihiatric anterior şi reuşeşte să îşi atingă ţelul.
   Perioada adultă: Indiciile pentru sexualitatea neintegrată a subiectului sunt confirmate la nouăsprezece ani, la puţin timp după moartea mamei sale, manifestată prin atingerea unui minor, exteriorizări care devin mai frecvente şi mai grave. Superiorii săi ecleziastici nu i-au pedepsit agresiunile sexuale, care iau o întorsătură mai delicată atunci când subiectul are propriile parohii. Conform dosarului său, există dovezi pentru cel puţin 89 de agresiuni asupra minorilor, dintre care 37 au fost acte totale de sodomie, iar restul, atingeri sau constrângeri ale victimelor să îl masturbeze sau să practice felaţie. Din şedinţele de psihologie reiese că, oricât de straniu ar părea, era un preot convins în totalitate de vocaţia lui de sacerdot. În alte cazuri de pederastie, la unii preoţi, impulsul sexual a fost motivul pentru care s-au hirotonit, intrând ca lupul între oi. Dar în cazul lui Karoski, motivul alegerii sale era foarte diferit. Mama sa l-a împins în această direcţie, ajungând chiar să îl constrângă. După un incident cu un nefericit pe care l-a agresat, scandalul Karoski nu a mai putut fi ocultat iar subiectul ajunge, într-un final, la Institutul Sfântul Matei, un loc de reabilitare a preoţilor catolici cu probleme. Aici descoperim un Karoski foarte ataşat de Biblie, mai ales de Vechiul Testament. La câteva zile de la internarea sa, are loc un episod de violenţă spontană împotriva unui angajat al Institutului. În aceste circumstanţe se deduce disonanţa cognitivă între impulsul sexual al subiectului şi convingerile sale religioase. Atunci când cele două intră în conflict, au loc crizele de violenţă, cum ar fi episodul de agresiune asupra expertului.
   Perioada recentă: Subiectul are un profil care include mânie, reflectată în agresiunea neintegrată. A comis câteva crime, în care se observă un grad înalt de sadism sexual, inclusiv ritualuri simbolice şi necrofilie.
   Profilul caracteristicilor mai importante, manifestate în acţiunile sale:
   • Personalitate plăcută, inteligenţă medie spre mare
   • Minciuni frecvente
   • Lipsă totală de remuşcări sau sentimente faţă de victimele sale
   • Egocentrism total
   • Indiferenţă afectivă şi personală
   • Sexualitate impersonală şi impulsivă, concentrată pe satisfacerea necesităţilor egolatre
   • Personalitate antisocială
   • Înalt nivel de obedienţă.
   INADVERTENŢE
   • Gândire iraţională integrată în acţiunile sale
   • Nevroze multiple
   • Comportament criminal înţeles ca mijloc, nu ca scop
   • Înclinaţii spre sinucidere
   • Orientat spre îndeplinirea unei sarcini, a unui ordin.

APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI
Via della Croce, 12
Duminică, 10 aprilie 2005. 04:45

   Fowler termină de citit raportul pe care i-l dăduse Dicanti. Era foarte surprins.
   - Dottora, sper că nu vă supăraţi dar acest profil este icomplet. Aţi scris doar un rezumat a ceea ce ştiam deja. Dar, sincer, nu aduce informaţii noi.
   Criminalista se ridică în picioare.
   - Dimpotrivă, părinte. Karoski are un profil medical foarte complex, din care putem deduce că această creştere a agresivităţii sale l-a transformat dintr-un prădător sexual, castrat prin intermediul medicamentelor, într-un asasin multiplu.
   - Într-adevăr, aceasta este baza teoriei noastre.
   - Ei bine, nu e bună de nimic. Priviţi primele caracteristici ale profilului, la sfârşitul raportului. Primele 8 definesc mai degrabă un asasin în serie.
   Fowler îl consultă şi confirmă.
   - Există două tipuri de asasini în serie: dezorganizaţi şi organizaţi. Nu este o clasificare perfectă, dar, destul de coerentă. Primii corespund criminalilor care comit acte spontane şi impulsive, expuşi riscului să lase dovezi în urma lor. De-abia dacă îşi cunosc victimele, care de obicei se află în zona lor geografică. Folosesc arme care le sunt la îndemână: un scaun, o curea etc. Sadismul sexual apare post mortem.
   Preotul se încruntă. Era foarte obosit, căci de-abia dacă dormise câteva ore.
   - Mă scuzaţi, dottora. Continuaţi, vă rog.
   - Cel de-al doilea tip, cel organizat, este un asasin cu o mobilitate ridicată, care îşi capturează victimele înainte de a folosi forţa. Victima este un străin care îndeplineşte un criteriu specific. Armele şi conexiunile folosite corespund unui plan stabilit anterior de la care nu se abat niciodată. Cadavrul este abandonat într-un loc neutru, fiind pregătit dinainte. Iar acum, căruia dintre cele două grupuri credeţi că îi aparţine Karoski?
   - În mod clar celui de-al doilea.
   - Asta ar putea observa oricine. Dar noi putem să mergem mai departe. Avem dosarul său. Ştim cine este, de unde vine şi cum gândeşte. Uitaţi tot ce s-a întâmplat în ultimele zile. Concentraţi-vă asupra lui Karoski, cel pe care l-aţi cunoscut la Institut. Cum era?
   - O persoană impulsivă, care în anumite situaţii exploda ca un butoi cu dinamită.
   - Şi după 5 ani de terapie?
   - Era o persoană diferită.
   - Aţi spune că acesta schimbare s-a produs în mod gradual sau deodată?
   - S-a produs destul de brusc. Eu aş semnala schimbarea în momentul în care doctorul Conroy l-a pus să asculte înregistrările cu terapiile lui prin regresie.
   Paola respiră adânc înainte de a continua.
   - Părinte Fowler, nu vă supăraţi, dar după ce am citit zecile de întâlniri dintre Karoski, Conroy şi dumneavoastră, cred că faceţi o greşeală. Iar această eroare ne-a îndreptat spre un drum greşit.
   Fowler a dat din umeri.
   - Dottora, nu mă pot supăra din cauza asta. După cum ştiţi deja, deşi am o diplomă în psihologie, am ajuns la Institut doar accidental, căci adevărata mea profesie era cu totul alta. Dumneavoastră sunteţi experta criminalistă şi avem mare noroc că pe putem baza pe opinia dumneavoastră. Însă nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi.
   - Uitaţi-vă din nou la raport, spuse Paola, arătându-i-l. Sub titlul „Inadvertenţe” am notat cele 5 caracteristici care nu ne permit să îl considerăm pe subiectul nostru un asasin în serie organizat. Cu o carte de criminalistică în mână, orice expert ar spune că de la un anormal organizat, Karoski a evoluat pe baza unei traume, în acest caz aceasta fiind înfruntarea cu propriul trecut. Sunteţi familiarizat cu termenul disonanţa cognitivă?
   - Este acel stadiu al minţii în care faptele şi credinţele intime ale subiectului prezintă mari discrepanţe. Karoski suferea de o disonanţă cognitivă acută: el se credea un preot exemplar, în timp ce 89 de victime afirmau că este un pederast.
   - Perfect. Atunci, conform celor spuse de dumneavoastră, subiectul, catolic convins, nevrotic, impermeabil la orice interferenţă din exterior, se transformă în câteva luni într-un asasin multiplu, rece şi calculat, fără trăsături nevrotice, după ce ascultă câteva casete din care înţelege că a fost maltratat când a fost mic?
   - Din această perspectivă... pare ceva complicat, spuse Fowler inhibat.
   - Este imposibil, părinte. Acest fapt iresponsabil al doctorului Conroy i-a cauzat cu siguranţă mult rău, dar nu a putut să-i provoace o schimbare radicală. Preotul fanatic care îşi acoperă urechile atunci când dumneavoastră îi citeaţi cu voce tare lista victimelor sale, nu se poate transforma într-un asasin organizat la doar câteva luni mai târziu. Şi să ne amintim că primele două crime în care se respectă ritualul au avut loc chiar în Institut: mutilarea unui preot şi asasinarea altuia.
   - Dar, dottora... asasinarea cardinalilor este opera lui Karoski. Chiar el a spus lucrul acesta, amprentele lui s-au găsit la 3 crime.
   - Sigur că da, părinte Fowler. Nu pun în discuţie comiterea acestor asasinate de către Karoski. Este mai mult decât evident. Ceea ce încerc să vă spun este că motivul pentru care a făcut-o nu este acela pe care îl credem noi. Caracteristica cea mai importantă a profilului său, ceea ce l-a condus spre preoţie în ciuda sufletului său chinuit, este cea care l-a obligat să comită aceste fapte oribile.
   Fowler a înţeles. Ameţit, a trebuit să se aşeze pe patul Paolei ca să nu cadă.
   - Smerenia, supunerea.
   - Exact, părinte. Karoski nu este un asasin în serie. Este un asasin plătit.

INSTITUTUL SFÂNTUL MATEI
Silver Spring, Maryland
August 1999

   În celula izolată nu se auzea niciun zgomot. De aceea, şoapta care îl chemă pe Karoski urgent, exigent, i-a invadat urechile ca o maree.
   - Viktor.
   Karoski coborî grăbit din pat, ca un copil. Venise din nou. Mai venise o dată ca să îl ajute, ca să îl ghideze, să îi arate drumul spre lumină. Pentru a da un sens şi un scop forţei lui, necesităţii lui. Era sătul de intervenţiile pline de cruzime ale doctorului Conroy care îl studia ca pe un fluture prins cu un ac sub microscopul său. El era de cealaltă parte a uşii de oţel, dar aproape că îl simţea în cameră, aproape de el. Pe el putea să îl respecte, să îl urmeze. El putea să îl înţeleagă, putea să îi arate calea. Vorbiseră ore în şir despre ceea ce trebuia să facă. Despre cum trebuia să facă. Despre cum trebuia să se comporte, despre cum trebuia să răspundă interesului repetitiv şi agasant al doctorului Conroy. Noaptea îşi repeta rolul şi aştepta sosirea lui.
    Venea doar o dată pe săptămână, dar îl aştepta cu nerăbdare, numărând minutele. În timp ce repeta rolul în minte, ascuţea foarte uşor cuţitul, încercând să nu facă zgomot. El i-a ordonat asta. I-ar fi putut da un cuţit ascuţit, chiar un pistol. Dar voia să pună la încercare curajul şi forţa sa. Iar el făcuse ce îi ceruse. Îi arătase dovezi ale devoţiunii şi loialităţii sale. Prima dată l-a mutilat pe preotul sodomist. La câteva săptămâni diferenţă îl omorâse pe preotul pederast. Trebuia să elimine buruienile aşa cum îi ceruse el şi apoi îşi va primi, în sfârşit, premiul. Premiul pe care îl dorea mai mult decât orice pe lume. El i-l va da pentru că nimeni altcineva nu i l-ar putea da. Nimeni altcineva nu îi putea da aşa ceva.
   - Viktor.
   El îi cerea prezenţa. A străbătut camera cu pas grăbit şi a îngenuncheat lângă uşă, ascultând vocea care îi vorbea despre ceea ce urma să se întâmple. Despre o misiune departe de acel loc.
   În inima creştinătăţii.

APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI
Via Della Croce, 12
Duminică, 10 aprilie 2005. 02:14

   Liniştea se lăsă în urma cuvintelor lui Dicanti ca o umbră obscură. Fowler îşi duse mâinile la faţă, cu un sentiment incert de uimire şi disperare.
   - Cum am putut să fiu atât de orb? Omoară pentru că cineva i-a spus să facă asta. Doamne, Dumnezeule... Dar mesajele şi ritualul?
   - Dacă te gândeşti în profunzime nu are niciun sens, părinte. Acel „Ego te absolvo” scris pe jos şi apoi pe pieptul victimelor. Mâinile spălate, limba tăiată... Toate acestea sunt echivalentul ritualului sicilian de a pune o monedă în gura victimei.
   - Este ritualul mafiei de a arăta că mortul a vorbit prea mult, nu-i aşa?
   - Exact. La început am crezut că acei cardinali erau judecaţi pentru ceva anume de către Karoski, poate din cauza unui rău pe care i-l făcuseră lui însuşi sau ceva împotriva demnităţii de preot. Dar direcţiile indicate pe ghemotoacele de hârtie nu aveau niciun sens. Acum cred că aceasta a fost contribuţia personală, propriile lui influenţe la un scenariu dictat de altcineva.
   - Dar ce rost avea să îi omoare în acest mod, dottora? De ce să nu îi elimine pur şi simplu?
   - Mutilările nu sunt decât un paravan absurd al unui singur lucru fundamental: cineva dorea să îi vadă morţi. Priviţi veioza, părinte.
   Paola arătă spre veioza de pe masă, care lumina dosarul lui Karoski. În camera întunecată, tot ceea ce nu se afla în raza luminii rămânea în obscuritate.
   - Am înţeles deja. Ne obligă să privim doar ceea ce vedem. Dar cine ar dori aşa ceva?
   - Întrebarea de bază pentru a afla cine a comis o crimă este: cine are de profitat? Un asasin în serie şterge automat nevoia acestei întrebări pentru că cel care profită este el însuşi. Motivul său este cadavrul. Dar în cazul său motivul este o misiune. Dacă ar fi vrut să îşi verse furia şi frustrarea asupra cardinalilor, în cazul în care acestea ar fi existat, şi-ar fi putut alege alt moment când aceştia ar fi fost mai vulnerabili. Mult mai puţin protejaţi. Dar acum? Ce este atât de special acum?
   - Pentru că cineva doreşte să influenţeze conclavul.
   - Acum, gândiţi-vă, părinte, cine doreşte să influenţeze conclavul? Dar pentru asta este esenţial să ştim pe cine au omorât.
   - Acei cardinali erau figuri importante ale Bisericii. Persoane de calitate.
   - Dar unite de ceva comun. Iar sarcina noastră este să aflăm acel ceva.
   Preotul s-a ridicat şi a făcut câteva ture prin cameră, cu mâinile la spate.
   - Dottora, am o idee despre cine ar fi dispus să îi elimine pe cardinali folosind această metodă. Există o pistă căreia nu i-am acordat atenţia cuvenită. Lui Karoski i s-a făcut o reconstrucţie facială totală, după cum am putut observa în portretul făcut de Angelo Biffi. Operaţia aceasta este foarte scumpă şi este nevoie de o convalescenţă complexă după ea. Dacă este bine făcută şi în condiţii discrete şi de anonimat, poate costa mai mult de o sută de mii de dolari, vreo optzeci de mii de euro. Aceasta nu este o sumă de bani de care un preot sărac cum este Karoski, să poată dispune cu uşurinţă. Nici în Italia nu ar fi putut intra uşor sau nu ar fi reuşit să obţină camuflarea pe care a avut-o de la sosirea sa. În tot acest timp, acestea au fost întrebările pe care le-am lăsat în plan secund, dar deodată ele devin cruciale.
   - Şi întăresc teoria conform căreia o mână ascunsă este în spatele asasinatelor cardinalilor.
   - Cu siguranţă.
   - Părinte, eu nu am cunoştinţele pe care le aveţi dumneavoastră cu privire la modul de funcţionare a Bisericii catolice şi al preoţiei. Care credeţi că este numitorul comun care îi uneşte pe cei trei cardinali morţi?
   Preotul se gândi câteva momente.
   - Ar putea să existe un element comun. Unul care ar fi fost mult mai evident dacă doar ar fi dispărut sau ar fi fost executaţi. Toţi aveau ideologii liberale. Erau parte din... cum să spun? Aripa de stânga a Sfântului Duh. Dacă mi s-ar fi cerut numele a cinci cardinali consideraţi cei mai partizani ai Concilio Vaticano II, aceştia trei ar fi fost în această listă.
   - Vă rog să îmi explicaţi.
   - Vedeţi, odată cu sosirea Papei Ioan XXIII, în 1958, s-a observat clar că era nevoie de o schimbare radicală a Bisericii. Ioan XXIII a convocat Concilio Vaticano II, o chemare a tuturor cardinalilor la Roma pentru a dezbate cu Papa situaţia Bisericii în lume. Două mii de cardinali au răspuns acestui apel. Ioan XXIII a murit înainte ca acest Concilio să se finalizeze, dar Paul VI, succesorul său, a finalizat această sarcină. Din păcate, reformele iniţiale care fuseseră scopul acelui Concilio nu au ajuns atât de departe cu ar fi vrut Ioan XXIII.
   - Ce vreţi să spuneţi?
   - Au avut loc mari schimbări în Biserică. A fost poate una din cele mai mari pietre de temelie ale secolului XX. Dumneavoastră poate nu vă mai amintiţi pentru că eraţi mică, dar până la sfârşitul anilor 60 o femeie nu putea fuma, nici nu putea purta pantaloni pentru că era păcat. Iar acestea sunt doar nişte exemple haioase. Este de ajuns să spun că schimbarea a fost mare dar totuşi insuficientă. Ioan XXIII pretindea ca Biserica să îşi deschidă pe alocuri uşile pentru a primi inspiraţia proaspătă a Duhului Sfânt. Iar acestea doar s-au întredeschis puţin. Paul VI s-a dovedit a fi un papă destul de conservator. Ioan Paul I, succesorul său, nu a rămas în funcţie nicio lună. Iar Ioan Paul II a fost un papă apostolic, puternic şi mediatizat, care a făcut mult bine omenirii, cu siguranţă; dar în politica sa de actualizare a Bisericii a fost un conservator drastic.
   - Aşa că marea reformă a Bisericii încă nu s-a realizat?
   - Încă sunt multe de făcut, cu siguranţă. Când s-au publicat rezultatele de la Vaticano II, părţile catolice mai conservatoare aproape că au luat armele. Iar Concilio încă mai are duşmani; oameni care cred că cei care nu sunt catolici vor ajunge în iad, că femeile nu au dreptul să voteze şi chiar mai rău. Clerul aşteaptă ca la acest conclav să se aleagă un papă idealist şi puternic, un papă care să îndrăznească să apropie Biserica de oameni. Fără nicio îndoială, cel care ar fi fost potrivit pentru această sarcină era cardinalul Portini, un liberal convins. El niciodată nu ar fi obţinut voturile părţii ultraconservatoare. Un alt candidat ar fi fost Robayra, un om din popor, dar foarte inteligent. Şi Cardoso era din aceeaşi categorie. Amândoi erau apărătorii săracilor.
   - Iar acum sunt morţi.
   Faţa lui Fowler se întunecă.
   - Dottora, ceea ce vă voi povesti acum este un secret total. Risc atât viaţa mea cât şi viaţa dumneavoastră şi, credeţi-mă, chiar îmi este frică. Acest raţionament mă conduce într-o direcţie spre care nu îmi place să privesc şi cu atât mai puţin să merg.
    Făcu o pauză scurtă ca să îşi tragă sufletul.
    - Ştiţi ce este Sfânta Alianţă?
   Din nou, la fel ca în casa groazei, criminalistei îi reveniră în minte poveştile cu spioni şi asasinate. Mereu le-a considerat a fi poveşti spuse la un pahar de băutură, însă la ora aceea, însoţită de acel om, posibilitatea ca totul să devină realitate luase alte dimensiuni.
   - Se spune că este serviciul secret al Vaticanului. O reţea de spioni şi agenţi secreţi care nu se dau înapoi să omoare atunci când este cazul. Sunt poveşti de groază pentru noii cădeţi. Aproape nimeni nu le crede.
   - Dottora Dicanti, puteţi să credeţi povestea Sfintei Alianţe pentru că ea există. Există de 400 de ani şi este mâna stângă a Vaticanului pentru acele treburi pe care nici măcar Papa nu trebuie să le afle.
   - Îmi este foarte greu să cred asta.
   - Deviza Sfintei Alianţe, dottora, este „Crucea şi sabia”.
   Dicanti şi-l aminti pe Dante la hotelul Raphael cu arma îndreptată spre ziaristă. Acelea au fost exact cuvintele pe care le-a rostit atunci când i-a cerut ajutor lui Fowler, şi atunci a înţeles ce vroia preotul să spună.
   - Oh, Dumnezeule. Atunci dumneavoastră...
   - Am fost, acum mult timp. Slujeam două scopuri, al ţării mele şi al religiei mele. Apoi a trebuit să renunţ la unul.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nu vă pot povesti, dottora. Nu îmi cereţi să fac asta.
   Paola nu dori să insiste asupra acestui subiect. Aceea era o parte ascunsă din viaţa preotului, din durerea rece care îi cuprindea sufletul cu gheare de gheaţă. Suspecta că se întâmplase mult mai mult decât îi povestea el.
   - Acum înţeleg ostilitatea lui Dante faţă de dumneavoastră. Are legătură cu trecutul, nu-i aşa, părinte?
   Fowler nu spuse nimic. Paola trebuia să ia o decizie rapidă pentru că nu mai aveau mult timp şi nici nu îşi puteau permite să facă vreo greşeală. Îşi lăsă inima să vorbească, inimă care ştia că este îndrăgostită de preot; de întreg şi fiecare parte a sa, de căldura aspră a mâinilor sale şi de durerile sufletului său. Ar fi vrut să le poată absorbi, să îl elibereze de acele dureri, să îi redea râsul pur al unui copil. Ştia că îşi dorea imposibilul: în acel om erau oceane de amărăciune, apărute cu mult timp în urmă. Nu era doar acest paravan de netrecut simbolizat de preoţie. Dacă voiai să ajungi la sufletul său trebuia să usuci acele oceane şi cu siguranţă te înecai în ele dacă încercai să faci asta. În acel moment înţelese că niciodată nu va putea fi lângă el, dar mai înţelese că acel om mai degrabă murea decât să îi permită cuiva să îi facă ei vreun rău.
   - Bine, părinte, voi avea încredere în dumneavoastră. Continuaţi vă rog, spuse suspinând.
   Fowler se aşeză din nou şi povesti o întâmplare cutremurătoare.
   - S-a înfiinţat în 1566. Pe vremurile acelea tulburi, Papa Pius V era preocupat de eretici şi de amploarea pe care o lua anglicanismul. Fiind conducătorul Inchiziţiei, era un om dur, limitat şi pragmatic. Pe vremea aceea Statul Vatican în sine avea un înţeles mai teritorial decât acum, deşi acum se bucură de mai multă putere. Sfânta Alianţă s-a format recrutând tineri preoţi şi uomos di fiducia, laici de încredere a căror credinţă catolică era confirmată. Scopul ei era acela de a apăra Vaticanul ca ţară şi Biserica în sens spiritual, iar numărul celor recrutaţi a crescut odată cu trecerea timpului. Ajunseseră la câteva mii în secolul IXX. Unii dintre ei erau simpli informatori, fantasme, trecuţi pe lumea cealaltă. Alţii, care nu aveau nici 50 de ani, reprezentau elita: Mâna Sfântului Arhanghel Mihail, grupul de agenţi speciali care, împrăştiaţi în toată lumea, puteau executa un ordin în mod precis şi rapid. Se investeau mulţi bani într-un grup revoluţionar, se făcea trafic de influenţă, se obţineau informaţii cruciale capabile să schimbe cursul războaielor. Muşamalizau, trădau şi, când era cazul, ucideau. Toţi membrii acestui grup erau antrenaţi în tehnici de luptă şi erau buni trăgători. În trecut, erau instruiţi în ceea ce priveşte controlul populaţiei, coduri, camuflare şi luptă corp la corp. O Mână putea să taie în două un bob de strugure cu un cuţit aruncat de la cincisprezece paşi distanţă şi vorbea patru limbi străine. Puteau decapita o vacă, apoi să îi arunce hoitul într-un puţ cu apă bună şi să dea vina pe un grup rival. Făceau toate astea cu o măiestrie absolută. Erau antrenaţi ani de zile pe o insulă din Marea Mediterană, al cărui nume nu vi-l dezvălui. Antrenamentul a evoluat în secolul XX, dar Mâna Arhanghelului Mihai a fost tăiată de la rădăcină în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost o perioadă însângerată când au căzut mulţi. Unii au apărat cauze foarte nobile iar alţii, din păcate, nu atât de bune.
   Fowler a făcut o pauză pentru a lua o gură de cafea. Umbrele din cameră deveniseră şi mai întunecate iar Paola simţi o frică fizică. Se aşeză invers pe scaun şi îmbrăţişă spătarul în timp ce preotul continuă.
   - În 1958, Ioan XXIII, însuşi Papa de la Vaticano II, a decis că timpul Sfintei Alianţe a trecut, că nu mai era nevoie de serviciile ei şi, în plin Război Civil, a distrus reţelele de legătură ale informatorilor şi a interzis în mod categoric ca vreunul dintre membrii Alianţei să ducă la bun sfârşit vreo misiune fără a primi aprobarea sa. Şi, timp de 4 ani, aşa s-a întâmplat. Mai erau doar 12 Mâini din cei 52 de membri în anul 1939 iar unii dintre ei erau foarte bătrâni. Li s-a ordonat să se întoarcă la Roma. Locul secret unde se antrenau a luat foc în mod misterios în anul 1960. Iar Capul Sfântului Mihai, şeful Sfintei Alianţe, a murit într-un accident de maşină.
   - Cine era?
   - Nu vă pot spune, dar nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu ştiu. Identitatea Capului rămâne mereu secretă. Ar putea fi oricine: un înalt prelat, un cardinal, un uomo di fiducia sau un simplu preot. Trebuie să fie bărbat şi să aibă peste 45 de ani. Astea sunt singurele cerinţe. Din 1566 şi până astăzi s-a aflat numele unui singur Cap: preotul Sogredo, un italian de origine spaniolă care a luptat cu toate forţele împotriva lui Napoleon. Iar numele lui a fost cunoscut doar în cercuri restrânse.
   - Nu mă miră că Vaticanul nu recunoaşte existenţa unui serviciu de spionaj dacă foloseşte astfel de metode.
   - Acesta a fost unul dintre motivele care l-au determinat pe Ioan XXIII să pună sfârşit Sfintei Alianţe. Spunea că nu este corect să omori, nici măcar în numele Domnului, iar eu sunt de acord cu el. Ştiu că unele dintre acţiunile Mâinii Arhanghelului Mihai au fost foarte dure împotriva naziştilor. Unii dintre ei au salvat sute de mii de vieţi. Dar a existat şi un grup, foarte redus, care după ce s-a văzut exclus de către Vatican, a comis nişte orori atroce. Nu voi vorbi despre asta aici şi cu atât mai puţin la ora asta.
   Fowler agită o mână, ca şi cum ar fi dorit să alunge fantasmele.
   La cineva ca el, a cărui economie de mişcări era aproape supranaturală, un astfel de gest indica o nervozitate foarte mare.
   Paola înţelese că voia să sfârşească povestea.
   - Nu trebuie să mai spuneţi nimic, părinte. Doar ceea ce consideraţi că este necesar ca eu să aflu.
   El îi mulţumi cu un zâmbet şi continuă.
   - Dar acela nu a fost sfârşitul Sfintei Alianţe, după cum cred că vă imaginaţi deja. Sosirea lui Paul VI pe scaunul lui Petru în 1963 s-a făcut în cel mai îngrozitor context internaţional din toate timpurile. Cu doar câţiva ani înainte, lumea fusese la câţiva paşi de un război atomic. După doar câteva luni, Kennedy, primul preşedinte catolic nord-american, era împuşcat. Atunci când Paul VI a fost informat, a cerut ca Sfânta Alianţă să fie din nou creată. Reţelele de spionaj, deşi reduse datorită trecerii timpului, s-au reîntregit. Era mai greu să se reconstruiască Mâna Arhanghelului Mihai. Din cele 10 Mâini chemate la Roma în 1958, 7 puteau fi folosite în cadrul serviciului în anul 1963. Uneia dintre ele i s-a cerut să reconstruiască baza pentru formarea a noi agenţi de teren. Sarcina a durat aproape 15 ani, dar a reuşit să facă un grup de 30 de agenţi. Unii au fost luaţi de la zero, iar alţii au fost aduşi de la alte servicii secrete.
   - La fel ca dumneavoastră: un agent dublu.
   - În realitate, celor ca mine li se spune agent potenţial. Este acela care lucrează în mod normal pentru două organizaţii aliate, dar în care cea principală nu ştie că organizaţia secundară modifică anumite directive în sarcinile din cadrul fiecărei misiuni. Eu am acceptat să îmi folosesc cunoştinţele pentru a salva vieţi, nu pentru a omorî oameni. Aproape toate misiunile pe care le-am avut au fost misiuni de recuperare: pentru a salva preoţi aflaţi în pericol în locuri dificile.
   - Aproape toate.
   Fowler plecă faţa.
   - Am avut o misiune complexă în care lucrurile s-au încurcat. Din ziua aceea nu am mai fost o Mână. Nu mi-a fost uşor, dar iată-mă aici. Am crezut că voi fi psiholog toată viaţa, dar vedeţi unde m-a adus unul dintre pacienţii mei.
   - Dante este una dintre Mâini, nu-i aşa, părinte?
   - La câţiva ani după ce eu am plecat, a avut loc o criză. Acum au mai rămas puţini, din câte am auzit. Toţi sunt implicaţi în misiuni departe de aici şi nu erau disponibili. Singurul disponibil era el şi este un om fără scrupule. În realitate, este perfect pentru această treabă, dacă bănuielile mele sunt corecte.
   - Atunci, Cirin este Capul?
   Fowler privi în faţă, impasibil. După un minut Paola şi-a dat seama că nu îi va răspunde, aşa că a încercat cu o altă întrebare.
   - Părinte, spuneţi-mi, de ce Sfânta Alianţă ar dori să facă un astfel de scenariu?
   - Lumea se schimbă, dottora. Ideile democratice îşi fac loc în multe inimi, inclusiv în cele ale membrilor mai flexibili ale Bisericii. Sfânta Alianţă are nevoie de un papă care să o sprijine cu fermitate pentru că, în caz contrar, va dispărea. Dar Sfânta Alianţă este o idee apărută înainte de Vatican II. Ceea ce aveau în comun cei trei cardinali era faptul că erau nişte liberali convinşi; cât poate fi de liberal un cardinal. Oricare dintre ei ar fi putut să desfiinţeze din nou acest serviciu secret, poate pentru totdeauna.
   - Prin eliminarea lor dispare şi această ameninţare.
   - Şi deodată este nevoie de o întărire a securităţii. Dacă aceşti cardinali ar fi dispărut pur şi simplu, s-ar fi ridicat multe semne de întrebare. Nici nu puteau să însceneze nişte accidente: alegerea papei este un proces paranoic în sine. Dar dacă dumneavoastră ştiţi cu siguranţă...
   - O camuflare a asasinatului. Doamne, am ameţit. Mă bucur că m-am îndepărtat de Biserică.
   Fowler se apropie de ea şi se aplecă peste scaun, apucându-o de ambele braţe.
   - Dottora, să nu faceţi o greşeală. În spatele Bisericii, construită din sânge şi noroi pe care dumneavoastră o vedeţi, există altă Biserică, infinită şi invizibilă, ale cărei standarde se ridică puternice spre cer. Această Biserică trăieşte în sufletele a milioane de fideli care îl iubesc pe Hristos şi mesajul său. Va renaşte din propria cenuşă, va umple toată lumea, iar porţile iadului nu o vor doborî.
   Paola îl privi în ochi.
   - Chiar credeţi asta, părinte?
   - Cred, Paola.
   Amândoi s-au ridicat în picioare. El a sărutat-o, tandru dar ferm iar ea l-a acceptat aşa cum era, cu toate cicatricele sale.
   Teama ei s-a diluat în durerea lui şi timp de câteva ore au descoperit fericirea împreună.

APARTAMENTUL FAMILIEI DICANTI
Via Della Croce, 12
Duminică, 10 aprilie 2005. 08:41

  De data aceasta Fowler a fost cel trezit de mirosul de cafea proaspăt făcută.
   - Poftiţi, părinte.
   El o privi, uimit că îi spunea din nou dumneavoastră. Ea îi răspunse cu o privire fermă iar el înţelese. Speranţa pălise în faţa răsăritului de soare, care deja umplea camera. Nu spuse nimic, pentru că ea nu aştepta nimic, iar el nu putea să îi ofere decât durere. Se simţea, totuşi, uşurat de faptul că amândoi învăţaseră ceva din această experienţă, obţinuseră forţă datorită slăbiciunii celuilalt. Ar fi uşor să judeci că Fowler îşi trădase vocaţia în dimineaţa aceea. Ar fi uşor, dar ar fi greşit. Din contră, el era recunoscător că ea mai liniştise puţin demonii din interiorul său, cel puţin pentru un timp.
   Ea s-a bucurat că el înţelesese. Se aşeză pe marginea patului şi zâmbi. Nu a fost un zâmbet trist pentru că ea depăşise limita disperării în noaptea aceea. Dimineaţa proaspătă nu aducea siguranţă dar cel puţin mai risipea din confuzie. Ar fi uşor să crezi că ea se îndepărta pentru că nu voia să sufere. Ar fi uşor, dar ar fi greşit. Dimpotrivă, ea îl înţelegea şi ştia că acel om se dedicase promisiunii pe care o făcuse şi că avea de dus propria-i cruce.
    - Dottora, trebuie să vă spun ceva şi nu va fi ceva uşor de acceptat.
   - Cum spuneţi, părinte.
   - Dacă vreodată renunţaţi la cariera în psihiatrie judiciară, vă rog, să nu deschideţi o cafenea, spuse el, făcând o grimasă spre cafeaua ei.
   Amândoi au râs şi, pentru o secundă, totul a fost perfect.

   După o jumătate de oră, erau învioraţi şi proaspeţi, discutând asupra detaliilor cazului. Preotul era în picioare lângă fereastra din camera Paolei. Criminalista era aşezată la birou.
   - Ştiţi, părinte, la lumina zilei, teoria conform căreia Karoski ar putea fi un asasin plătit de Sfânta Alianţă devine ireală.
   - Este posibil. Totuşi, la lumina zilei, mutilările sunt la fel de reale. Şi dacă avem dreptate, noi suntem singurii capabili să le împiedicăm.
   Acele cuvinte au furat toată strălucirea dimineţii. Paola simţi cum sufletul i se strânge ca o coardă. Acum era mai conştientă ca niciodată că prinderea monstrului era responsabilitatea ei, de dragul lui Pontiero, al lui Fowler şi al ei însăşi. Când îl va avea în mâinile sale, nu se va putea abţine şi îl va putea strânge de gât cu mâinile ei.
   - Vigilanza este compromisă, de asta îmi dau seama. Dar garda elveţiană?
   - Uniforme frumoase dar puţină utilitate practică. Probabil că nici nu ştiu că au murit deja trei cardinali. Eu nu m-aş baza prea mult pe ei: sunt doar nişte jandarmi.
   Paola îşi duse mâna la ceafă, îngrijorată.
   - Ce facem acum, părinte?
   - Nu ştiu. Nu ştim de unde ar putea ataca monstrul de Karoski, iar începând de ieri îi va fi mai uşor să ucidă.
   - Ce vreţi să spuneţi?
   - Cardinalii au început slujbele de 9 zile. Este un parastas de 9 zile pentru sufletul defunctului Papă.
   - Doar nu vreţi să spuneţi...
   - Exact. Slujbele vor avea loc în toată Roma. Sfântul Ioan Lateran, Sfânta Maria cea Mare, Sfântul Petru, Sfântul Paul... cardinalii spun că sunt slujbele din 2 în 2, în cele mai importante 50 de biserici din Roma. Aceasta este tradiţia şi nu cred că o vor schimba pentru nimic în lume. Dacă Sfânta Alianţă este implicată în asta, va fi ocazia ideală pentru un asasinat. Încă nu s-a aflat nimic, aşa că toţi cardinalii se vor răzvrăti în cazul în care Cirin le va interzice să ţină slujbele. Nu, slujbele vor avea loc, orice s-ar întâmplă. La naiba, un alt cardinal ar putea fi deja mort fără ca noi să ştim.
   - La dracu’, am nevoie de o ţigară.
   Paola căută pe masă pachetul lui Pontiero, îşi verifică haina.
   Introduse mâna în buzunarul interior al jachetei şi găsi un cartonaş mic şi rigid.
   „Ce e asta?”
   Era o iconiţă a Fecioarei din Carmen. Cea pe care i-o dăduse părintele Francesco Toma atunci când şi-a luat la revedere de la ea când erau la Sfânta Maria din Traspontina. Falsul călugăr carmelit, asasinul Karoski. Purta aceeaşi haină neagră pe care o avea în acea dimineaţă de marţi, iar iconiţa era încă acolo.
   - Cum am putut să uit de asta? Este o dovadă.
   Fowler se apropie intrigat.
   - O icoană a Fecioarei din Carmen. E ceva scris pe spate.
   Preotul citi cu voce tare, în engleză.
   „If your very own brother, or your son or daughter, or the wife you love, or your closest friend secretly entices you, do not yield to him or listen to him. Show him your pity. Do not spare him or shield him. You must certainly put him to death. Then all Israel will hear and be afraid, and no one among you will do such an evil thing again.”
   Paola traduse, albă de furie şi ură:
   - „Dacă propriul tău frate, fiul sau fiica ta, ori soţia pe care o iubeşti sau cel mai apropiat prieten încearcă să te ispitească pe ascuns, să nu îi ierţi şi nu-i asculta. Nu le arăta îndurare, nu-i cruţa şi nu-i apăra. Trebuie neapărat să îi omori. Şi tot Israelul când va afla, se va teme, şi nimeni dintre ai tăi nu va mai face un astfel de rău”.
   - Cred că este Deuteronomul, capitolul 13, verstele 7-13.
   - La dracu’! răcni criminalista. A fost tot timpul în buzunarul meu! La dracu’, trebuia să îmi dau seama că era scrisă în engleză.
   - Nu vă mai chinuiţi, dottora. Un călugăr v-a dat o iconiţă. Având în vedere lipsa dumneavoastră de credinţă, nu este ciudat că nu i-aţi acordat prea mare atenţie.
   - Poate, însă după aceea am aflat cine era acest călugăr. Trebuia să îmi amintesc că mi-a dat ceva. Eram mai preocupată să îmi amintesc faţa lui în întunericul acela. Dacă până...
   „A încercat să îţi ţină o predică, îţi aminteşti?”
   Paola se abţinu. Preotul se întoarse, cu iconiţa în mână.
   - Ascultaţi, dottora, este o reprezentare religioasă obişnuită. Pe partea din spate a lipit o hârtie adezivă printată...
   „Sfânta Maria din Carmen.”
   - ...Cu multă grijă pentru ca tot textul să încapă. Deuteronomul este...
   „Să o purtaţi mereu cu dumneavoastră.”
   - ...sursă foarte rar folosită pentru iconiţe, ştiţi? Cred că...
   „Vă va arăta calea în aceste vremuri tulburi”.
   - ...dacă trag puţin de un colţ, aş putea să o dezlipesc...
   Paola ridică braţul; vocea i se transformă într-un ţipăt ascuţit:
   - NU O ATINGEŢI!
   Fowler clipi, surprins. Nu mişcă niciun muşchi. Criminalista îi luă iconiţa din mână.
   - Mă scuzaţi că am ţipat, părinte, spuse Dicanti, încercând să se liniştească. Tocmai mi-am amintit cum Karoski mi-a spus că iconiţa îmi va arăta calea în aceste vremuri tulburi. Şi cred că există un mesaj pe ea, conceput ca să îşi bată joc de noi.
   - Poate. Sau ar putea fi o manevră ca să ne sperie.
   - Singurul lucru sigur este că suntem departe de a avea toate piesele din puzzle. Sper să găsim ceva aici.
   Întoarse iconiţa pe toate părţile, o privi în lumină, mirosi cartonul.
   Nimic.
   - Pasajul din Biblie ar putea fi mesajul. Dar ce înseamnă?
   - Nu ştiu, dar cred că este vorba de mult mai mult. Ceva ce nu se poate observa la prima vedere. Şi cred că am pe undeva exact uneltele necesare pentru astfel de cazuri.
   Criminalista căută printr-un dulap din apropiere. Într-un final, scoase o cutie acoperită de praf. O aşeză cu grijă pe birou.
   - Nu am mai folosit-o de pe vremea când eram la Institut. A fost un cadou din partea tatălui meu.
   Deschise cutia uşor, cu gesturi reverenţiale. Încă îi mai era proaspătă în memorie avertizarea asupra acelei unelte de lucru, că era foarte scumpă şi că trebuia să aibă grijă de ea. O scoase şi o puse pe masă cu grijă. Era un microscop obişnuit. Paola lucrase la universitate cu echipamente de o mie de ori mai scumpe dar pe niciunul dintre ele nu îl tratase cu atâta respect. Se bucură să descopere acel sentiment: era o legătură frumoasă cu tatăl ei, ceva rar la ea, care încă suferea în urma morţii lui. Se întrebă în grabă dacă nu cumva ar fi trebuit să păstreze amintirile minunate, în loc să se plângă mereu că plecase prea devreme.
   - Aduceţi-mi iconiţa, părinte, spuse, aşezându-se în faţa microscopului.
   Hârtia în care fusese împachetat şi plasticul protejaseră aparatul de praf. Puse iconiţa sub lentilă şi focaliză. Cu mâna stângă dezlipi cartonul colorat pentru a putea studia atent imaginea Fecioarei. Nu găsi nimic. Întoarse iconiţa pentru a o putea studia pe spate.
   - Un moment... Aici e ceva.
   Inspectoarea îi făcu loc preotului să privească prin microscop.
   Mărite de 15 ori, literele de pe iconiţă apăreau ca nişte linii negre mari. Pe unele dintre ele, totuşi, era un cerc albicios.
   - Par a fi perforate.
   Inspectoarea reveni la microscop.
   - Aş putea jura că sunt făcute cu un ac. Oricum, au fost făcute intenţionat. Sunt aproape perfecte.
   - Pe ce literă apare primul semn?
   - Pe F din If.
   - Dottora, vă rog, verificaţi dacă mai sunt şi alte perforaţii la celelalte litere.
   Paola se concentră pe primul rând din text.
   - Mai este una aici.
   - Mergeţi mai departe, mergeţi mai departe.
   După 8 minute, criminalista reuşi să descopere un total de unsprezece litere perforate.
   IF youR very own brother, or your son or dAughter, or the wife you love, or your closest frieNd secretly entiCes you, de no yield to hIm or listen to him. Show him your pity. Do not spare him or shield him. You muSt certainly put Him to death. Then All Israel Will hear and be afraid, and no one among you will do such an evil thing again.
   Când se asigură că nu mai erau şi alte caractere perforate, criminalista le-a scris în ordine pe cele pe care le găsise. Când au citit ceea ce ieşise, amândoi s-au cutremurat iar Paola şi-a amintit.
   Dacă fratele tău încearcă să te ispitească pe ascuns.
   Îşi aminti rapoartele psihiatrilor.
   Să nu îl ierţi, nici să nu ascunzi,
   Scrisorile către familiile victimelor abuzului sexual al lui Karoski.
   Ci să îl omori.
   Îşi aminti numele care apărea la semnătură.
   Francis Shaw.

   (TELETEXT REUTERS, 10 APRILIE 2005. 08:12 GMT)
   CARDINALUL SHAW OFICIAZĂ ASTĂZI SLUJBA DE POMENIRE ÎN CATEDRALA SFÂNTUL PETRU
   ROMA (Associated Press) – Cardinalul Francis Shaw va oficia astăzi la ora 12 slujba de pomenire în biserica Sfântul Petru. Cardinalul nord-american se va bucura astăzi de onoarea de a prezida ceremonia în cea de-a doua zi a slujbelor de nouă zile pentru sufletul lui Ioan Paul II.
   Anumite grupuri din Statele Unite nu au văzut cu ochi buni participarea lui Shaw la această ceremonie. Mai concret, este vorba de AVAP (Asociaţia Victimelor Abuzate de Preoţi) care a trimis la Roma pe doi dintre membrii săi pentru a protesta în mod formal împotriva faptului că i s-a permis lui Shaw să oficieze în cea mai importantă biserică a Creştinătăţii. „Suntem doar două persoane, dar vom face un protest oficial, pacifist şi disciplinat în faţa camerelor de luat vederi”, a informat Barbara Payne, preşedinta AVAP.
   Organizaţia menţionată este principala asociaţie pentru victimele abuzate sexual de către preoţi catolici şi are mai mult de patru mii cinci sute de membri. Activitatea sa de bază este să ofere sfaturi şi sprijin victimelor, dar şi să organizeze terapii de grup pentru înfruntarea celor întâmplate. Mulţi dintre membrii săi vin pentru prima oară la AVAP când sunt deja la o vârstă adultă, după ani întregi de tăcere.
   Cardinalul Shaw, în acest moment prefectul Congregaţiei pentru Cler, a fost compromis într-un scandal, legat de abuzuri sexuale din partea unor preoţi, care s-a declanşat în Statele Unite la sfârşitul anilor nouăzeci. Shaw, în calitate de cardinal al Arhidiocezei din Boston, era cea mai importantă figură a Bisericii catolice din Statele Unite, şi după spusele multora, cel mai sigur urmaş al lui Karol Wojtyla.
   Cariera lui a suferit un regres după ce s-a descoperit că timp de mulţi ani a ascuns opiniei publice mai mult de 300 de cazuri de abuzuri sexuale care s-au petrecut sub jurisdicţia lui. Pe o perioadă îndelungată, a transferat de la o parohie la alta preoţii acuzaţi de a fi comis delicte de acest gen, sperând că astfel va evita scandalul. În aproape toate cazurile, se limita să recomande „o schimbare de aer” acuzaţilor. Doar în cazuri foarte grave îi trimitea la un centru specializat pentru a fi trataţi.
   În momentul în care s-au făcut primele denunţuri mai serioase, Shaw ajungea la o înţelegere financiară cu familiile victimelor, cumpărându-le tăcerea. Într-un final, scandalurile au ieşit la iveală în toată ţara, şi „înalte figuri de la Vatican” au impus demiterea lui Shaw. Acesta s-a mutat la Roma, unde a fost numit prefect al Congregaţiei Clerului, o funcţie de o anumită importanţă, dar care după toate aparenţele, părea să fie încununarea carierei sale.
   Unii, totuşi, încă îl consideră pe Shaw un sfânt care a apărat, cu toate forţele, Biserica. „A fost persecutat şi calomniat pentru că a apărat credinţa”, afirmă secretarul său personal, părintele Miller. Dar conform eternelor pronosticuri ale mass-media, referitoare la cine va fi următorul Papă, Shaw are puţine şanse.
   Biserica romano-catolică este formată, în general, din persoane prudente, care nu sunt adepte ale extravaganţelor. Deşi se bucură de sprijin, Shaw poate câştiga multe voturi doar în cazul în care se întâmplă o minune.

   04/10/2005/08:12 (AP)

SACRISTIA VATICANULUI
Duminică, 10 aprilie 2005. 11:08

   Preoţii care vor oficia slujba alături de cardinalul Shaw îşi vor pune veşmintele preoţeşti în sacristia de lângă intrarea catedralei Sfântul Matei, unde, alături de ministranţi, îl vor aştepta pe cardinal 5 minute înainte de a începe ceremonia.
   Până în acel moment, muzeul era gol, cu excepţia celor două călugăriţe care îl ajutau pe Shaw şi pe celălalt oficiator, cardinalul Pauljic, plus soldatul din garda elveţiană care păzea uşa sacristiei.
   Karoski s-a liniştit când a simţit cuţitul şi pistolul ascunse în haină. Calculă în minte ce posibilităţi avea.
   În sfârşit îşi va primi premiul.
   Clipa aceea se apropiase.

PIAŢA SFÂNTUL PETRU
Duminică, 10 aprilie 2005. 11:16

   - Accesul este imposibil pe la intrarea Sfânta Ana, părinte. Plus că este foarte bine păzită, şi nu lasă pe nimeni să intre. Doar pe aceia care sunt autorizaţi de Vatican.
   Ambii au inspectat, de la o anumită distanţă, locurile de acces în Vatican. Au făcut-o separat, pentru a fi mai discreţi. Mai rămăseseră mai puţin de 5 minute până la începerea slujbei din catedrala Sfântul Petru.
   Cu doar 30 de minute în urmă, descoperirea numelui cardinalului Francis Shaw pe iconiţa Fecioarei din Carmen a generat o căutare frenetică pe internet. Agenţiile de ştiri indicau locul şi ora unde va fi Shaw, aceste date fiind la îndemâna tuturor celor care erau interesaţi.
   Şi iată-i acolo, în piaţa Sfântul Petru.
   - Va trebui să pătrundem prin intrarea principală a bisericii.
   - Securitatea a fost întărită în toate punctele, mai puţin în acesta care este deschis publicului larg, aşa că ei ne aşteaptă chiar aici. Şi chiar dacă reuşim să intrăm, nu ne vom putea apropia de altar. Shaw şi cel care îl ajută să oficieze vor pleca din sacristia bisericii Sfântul Petru. De acolo drumul este drept până la biserică. Nu vor folosi altarul lui Petru pentru că este folosit doar de Papă. Vor folosi unul dintre altarele secundare, şi vor participa 800 de persoane la ceremonie.
   - Oare Karoski va îndrăzni să acţioneze în faţa atâtor oameni?
   - Dottora, problema noastră este că nu ştim ce reprezintă această hârtie în toată povestea asta. Dacă Sfânta Alianţă îl vrea mort pe Shaw, nu ne vor permite să oprim slujba. Dacă vrea doar să îl vâneze pe Karoski, nu ne vor permite să îl prevenim pe cardinal pentru că reprezintă o momeală excelentă. Sunt convins că, orice s-ar întâmplă, acesta va fi ultimul capitol al acestei poveşti.
   - Ei, bine, noi nu prea vom avea vreun rol în acest moment. Este deja ora 11 şi un sfert.
   - Nu. Vom intra în Vatican, îi vom evita pe agenţii lui Cirin şi vom ajunge la sacristie. Trebuie să îl împiedicăm pe Shaw să celebreze slujba.
   - Cum, părinte?
   - Vom folosi un drum pe care Cirin nici nu şi l-ar închipui.
   Cinci minute mai târziu sunau la uşa unei clădiri sobre de 5 etaje. Paola îi dădu dreptate lui Fowler. Cirin nu şi-ar imagina nici într-un milion de ani că Fowler ar bate la uşa palatului Sfântul Oficiu din proprie iniţiativă.

   Una dintre intrările în Vatican se afla între palat şi columna lui Bernini. Consta într-un gard negru şi o gheretă. În mod normal, era păzită de două gărzi elveţiene. În duminica aceea erau 5, la care se mai adăuga un poliţist italian. Acesta avea un dosar în mână, iar în interiorul său (deşi nici Fowler, nici Paola nu ştiau asta) se aflau fotografiile lor. Acel bărbat, membru în Corpo di Vigilanza, a văzut trecând pe trotuar o pereche care se asemăna cu descrierea. I-a văzut doar un moment că au şi dispărut şi nu mai era foarte sigur că fuseseră ei. Nu era autorizat să îşi părăsească postul aşa că nu a încercat să îi urmărească pentru a verifica. Ordinele erau să se raporteze în cazul în care acei indivizi încercau să intre în Vatican şi să îi reţină un timp, chiar cu forţa dacă era nevoie. Dar era evident că acele persoane nu erau importante. A apăsat butonul de apel de pe walkie-talkie şi a comunicat că îi văzuse.
   Aproape de colţul cu Porta Cavalleggeri, la mai puţin de 20 de metri de acea intrare unde poliţia primise instrucţiunile prin walkie, se afla uşa palatului, o uşă încuiată, dar cu sonerie. Fowler ţinu degetul apăsat în sonerie până când de partea cealaltă se auziră zgomote care arătau că uşa era descuiată. Prin deschizătură a apărut chipul unui preot bătrân.
   - Ce doriţi? spuse acesta urâcios.
   - Am venit să îl vedem pe cardinalul Haner.
   - Din partea cui?
   - Din partea părintelui Fowler.
   - Nu am auzit de dumneavoastră.
   - Sunt un bătrân cunoscut.
   - Cardinalul Haner se odihneşte acum. Astăzi este duminică iar Palazzo este închis. Bună ziua, spuse făcând nişte gesturi molatice cu mâna, ca cineva care vrea să alunge nişte muşte.
   - Vă rog, îmi puteţi spune la ce spital sau cimitir se află cardinalul, părinte?
   Preotul îl privi surprins.
   - Poftim?
   - Cardinalul Haner a spus că nu va închide un ochi până când nu mă va face să plătesc pentru multele mele păcate, aşa că trebuie să fie bolnav sau mort. Altă explicaţie nu există.
   Privirea preotului se schimbă puţin, de la dezinteresul ostil la o uşoară iritare.
   - Se pare că, într-adevăr, îl cunoaşteţi pe cardinalul Haner. Aşteptaţi aici afară, spuse închizându-le uşa în nas.
   - De unde ştiaţi că Haner ăsta va fi aici? întrebă Paola.
   - Cardinalul Haner nu s-a odihnit nicio zi în viaţa lui, dottora. Ar fi fost o coincidenţă tristă să o facă tocmai astăzi.
   - Este un prieten de-al dumneavoastră?
   Fowler tuşi.
   - Bine, în realitate este persoana care mă urăşte cel mai mult pe lumea asta. Gonthas Haner este persoana însărcinată cu buna funcţionare a curiei. Este un bătrân iezuit german care se încăpăţânează să distrugă toate fărădelegile din politica externă a Sfintei Alianţe, o versiune bisericească a Afacerilor Interne. El a fost cel care a creat dosarul împotriva mea. Mă detestă pentru că nu am spus niciun cuvânt referitor la misiunile care mi-au fost încredinţate.
   - Cum a reacţionat când aţi fost absolvit?
   - Destul de prost. Mi-a spus că avea o anatemă pe numele meu şi că mai devreme sau mai târziu tot o va semna un papă.
   - Ce este o anatemă?
   - Un decret solemn de excomunicare. Haner ştie că de asta mă tem cel mai mult pe lume: ca Biserica pentru care am luptat să mă împiedice să ajung în rai atunci când mor.
   Criminalista îl privi preocupată.
   - Părinte, pot să ştiu ce facem aici?
   - Am venit să mă spovedesc.

SACRISTIA DIN VATICAN
Duminică, 10 aprilie 2005. 11:31

   Soldatul gărzii elveţiene a căzut ca o cârpă, tăcut, singurul sunet care s-a auzit a fost impactul armei sale la contactul cu marmura podelei. Tăietura de la gât i-a secţionat complet traheea.
   Una dintre călugăriţe a ieşit din sacristie datorită zgomotului care i-a atras atenţia. Nu a avut timp să ţipe. Karoski a lovit-o brutal în faţă. Călugăriţa a căzut cu faţa în jos, ameţită. Asasinul îi dădu cu răbdare la o parte veşmântul negru, folosind piciorul drept. Îi căuta ceafa. A ales punctul exact şi se lăsă pe el cu toată greutatea. Gâtul i se rupse surd.
   Cealaltă călugăriţă scoase, încrezătoare, capul pe uşa sacristiei.
   Avea nevoie de ajutorul colegei sale.
   Karoski îi băgă cuţitul în ochiul drept. Era deja moartă când asasinul trăgea de ea ca să o aşeze pe micul hol al sacristiei.
   Privi cele trei cadavre. Privi spre uşa sacristiei. Privi ceasul.
   Încă mai avea 5 minute ca să îşi pună semnătura caracteristică pe operele sale.

EXTERIORUL PALATULUI SFÂNTUL OFICIU
Duminică, 10 aprilie 2005. 11:31

   Paola rămase cu gura deschisă când a auzit cuvintele lui Fowler, dar nu a avut timp să îi dea nicio replică pentru că uşa s-a deschis brusc.
    În locul preotului în vârstă care le deschisese înainte, a apărut un cardinal slab, cu barba şi părul blond, atent îngrijite. Părea să aibă 50 de ani. Vorbi cu Fowler, dispreţuitor, cu un accent german.
   - Ei, hai, după toţi aceşti ani apăreţi aşa la uşa mea. Cărui fapt datorez această onoare neaşteptată?
   - Cardinale Haner, am venit să vă cer o favoare.
   - Mă tem, părinte Fowler, că nu vă aflaţi în poziţia să îmi cereţi nimic. Acum 12 ani v-am rugat ceva dar dumneavoastră nu aţi declarat nimic timp de câteva zile. Zile! Comisia a considerat că sunteţi nevinovat dar eu nu. Acum, plecaţi.
    Degetul său arătător indica spre Porta Cavalleggeri. Paola se gândi că degetul acela era atât de ferm şi drept încât aveai impresia că l-ar fi putut spânzura pe Fowler de el.
   Preotul îşi construi singur spânzurătoarea.
   - Încă nu ştiţi ce vreau să vă ofer în schimb.
   Cardinalul îşi încrucişă braţele.
   - Spuneţi, Fowler.
   - Este posibil ca în mai puţin de jumătate de oră să aibă loc un asasinat în biserica Sfântul Petru. Ispettora Dicanti, aici de faţă, şi eu am venit să oprim acest lucru. Din păcate nu putem pătrunde în Vatican. Camilo Cirin ne-a interzis accesul. Vă cer voie să putem trece prin Palazzo până la parcare pentru a putea intra în Citta fără a fi văzuţi.
   - Şi în schimb?
   - Voi răspunde la toate întrebările dumneavoastră referitoare la El Aguacate. Mâine.
   Haner se întoarse spre Paola.
   - Arătaţi-mi legitimaţia.
   Paola nu avea la ea permisul de la Polizia. I-l luase Boi. Din fericire, avea o cartelă magnetică de acces în UACV. O ridică hotărâtă spre cardinal, sperând să fie de ajuns ca să o creadă.
   Cardinalul a luat cartela din mâinile criminalistei. I-a studiat faţa şi fotografia, insigna de la UACV şi chiar banda magnetică de pe cartelă.
   - Ei, deci este adevărat. Credeam, Fowler, că pe lângă multele dumneavoastră păcate, l-aţi mai adăugat şi pe cel al concupiscenţei.
   Când auzi aceste cuvinte, Paola îşi îndepărtă privirea pentru ca Haner să nu vadă surâsul de pe buzele sale. A respirat uşurată când a văzut că Fowler era foarte serios. Cardinalul scoase un sunet de dezgust.
   - Fowler, acolo unde apăreţi, vă înconjoară sângele şi moartea. Convingerile mele sunt foarte ferme în ceea ce vă priveşte. Nu vreau să vă las să intraţi.
   Preotul dori să îi răspundă lui Haner, dar acesta i-a făcut semn să tacă.
   - Totuşi, părinte, ştiu că sunteţi un om de onoare. Accept propunerea dumneavoastră. Astăzi veţi intra în Vatican dar mâine îmi veţi povesti tot adevărul.
   Acestea fiind spuse, se dădu la o parte. Fowler şi Paola intrară.
   Holul de la intrare era elegant, crem şi fără tablouri sau decoraţiuni. Era linişte în toată clădirea, cum îi stătea bine unei zile de duminică. Paola credea că singura persoană care mai rămăsese în acea clădire era acea figură tensionată şi slabă ca o floretă. Omul acela se vedea pe sine însuşi ca fiind judecata lui Dumnezeu. I se făcu frică doar să se gândească la ce ar fi putut face acum 400 de ani o minte atât de obsedată.
   - Ne vedem mâine, părinte Fowler. Aşa voi avea plăcerea să vă arăt un document pe care îl păstrez pentru dumneavoastră.
   Preotul o conduse pe Paola prin holul de la subsolul din Palazzo fără să privească măcar o singură dată în urmă, poate de teamă să nu vadă că Haner se afla în acelaşi loc, lângă uşă, aşteptându-l să se întoarcă ziua următoare.
   - Este ciudat, părinte. În mod normal oamenii ies din cadrul Bisericii prin Sfântul Oficiu, nu intră prin el, spuse Paola.
   Fowler făcu o grimasă pe jumătate tristă, pe jumătate ironică.
   - Sper că odată cu prinderea lui Karoski, nu voi ajuta la salvarea unei potenţiale victime, care, mai târziu să-mi semneze excomunicarea drept recompensă.
   Au ajuns la o ieşire de urgenţă. O fereastră din apropiere dădea spre parcare. Fowler apăsă pe bara de pe mijlocul uşii, apoi îşi plecă discret capul. Garda elveţiană, la distanţă de 30 de metri, urmărea atent strada. Închise uşa la loc.
   - Să ne grăbim. Trebuie să vorbim cu Shaw şi să îi explicăm situaţia înainte să îl atace Karoski.
   - Spuneţi-mi care este drumul.
   - Ieşim în parcare şi mergem în continuare cât mai aproape de zidul clădirii, în şir indian. Imediat vom ajunge la sala de audienţe. Continuăm să mergem lipiţi de perete până ajungem la colţ. Va trebui să traversăm în grabă, pe diagonală, având capul îndreptat spre dreapta noastră, pentru că nu ştim dacă cineva păzeşte zona aceea. Eu voi merge primul, de acord?
   Paola dădu din cap afirmativ şi s-au pus în mişcare, mergând repede. Au reuşit să ajungă la sacristie fără incidente. Era o clădire impunătoare, lipită de biserica Sfântul Petru. Pe parcursul anului era deschisă turiştilor şi pelerinilor, pentru că era şi muzeu şi conţinea unele din cele mai frumoase comori ale creştinătăţii.
   Preotul puse mâna pe uşă.
   Era întredeschisă.

SACRISTIA VATICANULUI
Duminică, 10 aprilie 2005. 11:42

   - Semn rău, dottora, şopti Fowler.
   Inspectoarea îşi duse mâna la talie şi scoase un revolver calibrul 38.
   - Să intrăm.
   - Credeam că Boi v-a luat pistolul.
   - Mi-a luat pistolul automat, care este armamentul din dotare. Jucăria asta o am pentru orice eventualitate.
   Au trecut amândoi pragul. Zona muzeului era goală; vitrinele stinse. Marmura care acoperea podeaua şi pereţii reflecta puţina lumină care intra prin ferestre. Deşi era miezul zilei, sălile erau aproape întunecate. În linişte, Fowler o ghida pe Paola, blestemând în gând scârţâitul pantofilor săi. Au străbătut patru săli ale muzeului. Când erau într-a şasea, Fowler se opri brusc.
   La mai puţin de o jumătate de metru, ascuns parţial de peretele care forma coridorul pe unde treceau, se afla ceva extrem de neobişnuit: o mână albă şi un braţ acoperit de o stofă colorată viu cu albastru, galben şi roşu.
   După ce au trecut de colţ, şi-au dat seama că braţul era al unui membru al gărzii elveţiene. Încă mai ţinea spada cu mâna stângă iar în locul ochilor acum se aflau două deschizături sângerânde.
   La o distanţa mică Paola văzu două călugăriţe întinse, îmbrăcate în veşminte negre, prinse într-o ultimă îmbrăţişare.
   Nici ele nu mai aveau ochi.
   Criminalista îşi armă pistolul. Se uită la Fowler.
   - Este aici.
   Erau în holul scurt care ducea spre sacristia principală a Vaticanului, protejată de obicei de un lanţ, dar cu uşa dublă deschisă pentru ca publicul curios să poată contempla de la intrare cum se pregăteşte Sfântul Părinte să celebreze liturghia.
   În acel moment uşa era închisă.
   - Pentru Dumnezeu, să nu fie prea târziu, spuse Paola, cu privirea fixată pe cadavre.
   Calculându-le şi pe acelea, Karoski avea deja 8 victime. Îşi jură ei însăşi că acelea erau ultimele. Nici nu s-a gândit bine la asta, că alergă cei doi metri ai coridorului până la uşă, ferindu-se de cadavre. Trase de una dintre uşi cu mâna stângă în timp ce cu mâna dreaptă ţinea revolverul, trecând pragul camerei.
   Era o sală octogonală foarte înaltă, de 12 metri lungime, învăluită într-o lumină aurie. În faţa ei, un altar susţinut de coloane în care se afla o pictură în ulei: Coborârea de pe cruce.
   Sfintele veşminte se aflau în 10 dulapuri din lemn de tec şi lămâiţă agăţate de frumoşii pereţi de marmură gri. Dacă Paola s-ar fi uitat la tavan, ar fi văzut cupola ornată cu fresce superbe prin care intra lumina inundând locul acela. Dar criminalista nu avea ochi decât pentru cele două persoane care erau în cameră.
   Una dintre ele era cardinalul Shaw. Cealaltă era tot un cardinal. Paolei i se părea cunoscut până când într-un final îl identifică. Era cardinalul Pauljic.
   Amândoi se aflau lângă altar. Pauljic, în spatele lui Shaw, tocmai îl ajutase să îmbrace epitrahilul când criminalista se năpusti înăuntru, cu pistolul îndreptat spre ei.
   - Unde este? strigă Paola, iar ţipătul ei rezonă cu ecou în cupolă. L-aţi văzut?
   Nord-americanul vorbi foarte rar, fără a-şi lua privirea de la pistol.
   - Unde este cine, domnişoară?
   - Karoski. El i-a omorât pe soldatul din garda elveţiană şi pe călugăriţe.
   Nici nu termină bine de spus acestea că Fowler şi intră în cameră. Se puse în spatele Paolei. Îl privi pe Shaw şi, pentru prima dată, îşi încrucişă privirea cu cea a cardinalului Pauljic.
   Pauljic îl recunoscu imediat iar în privirea lui erau scântei.
   - Bună, Viktor, spuse preotul, cu voce joasă, răguşită.
   Cardinalul Pauljic, cunoscut mai precis sub numele Viktor Karoski, îl apucă pe cardinalul Shaw de gât cu braţul stâng, în timp ce cu dreptul scotea pistolul lui Pontiero şi îl îndreptă spre pieptul cardinalului.
   - Uşor! strigă Dicanti, iar ecoul se propagă într-o succesiune de ooorrr.
   - Nu mişcaţi niciun deget, ispettora Dicanti sau îi împrăştii creierii.
    Vocea asasinului o lovi pe Paola cu forţa urii şi a fricii, pe care le simţea sub forma adrenalinei din tâmple. Îşi aminti de furia pe care o simţise atunci când acel animal o sunase pe telefon după ce văzuse cadavrul lui Pontiero.
   Îl ochi cu atenţie.
   Karoski se afla la mai mult de 10 metri, şi era ascuns în spatele scutului uman format din cardinalul Shaw. I se mai vedeau doar o parte din cap şi din antebraţe. Ar fi fost o tragere imposibilă.
   - Aruncaţi arma pe jos, ispettora sau îl omor chiar aici.
   Paola îşi muşcă buza de jos ca să nu ţipe. Îl avea chiar acolo pe asasin, în faţa ei, şi nu putea să facă nimic.
   - Nu îl luaţi în seamă, dottora. Niciodată nu i-ar face vreun rău cardinalului, nu-i aşa, Viktor?
   Karoski îl strânse şi mai tare pe Shaw de gât.
   - Ba o voi face. Aruncă arma la pământ, Dicanti. Arunc-o!
   - Vă rog, faceţi ce vă spune, gemu Shaw cu o voce sfârşită.
   - Eşti un actor excelent, Viktor.
    Vocea lui Fowler tremura de furie.
    - Vă amintiţi că ni se părea imposibil ca asasinul să poată ieşi din camera lui Cardoso, care era încuiată? La naiba, a fost foarte uşor. Nu ai ieşit deloc din ea.
   - Cum? spuse Paola uimită.
   - Noi am rupt uşa. Nu am văzut pe nimeni. Şi apoi ni s-a distras atenţia şi am pornit într-o urmărire închipuită pe scări. Viktor, cu siguranţă, era sub pat, în dulap?
   - Foarte isteţ, părinte. Acum aruncă arma, ispettora.
   - Dar, sigur, această distragere şi descrierea agresorului veneau din partea unui om de bună credinţă, un om în care te puteai încrede în totalitate. Un cardinal. Complicele asasinului.
   - Tăceţi!
   - Ce ţi-a promis în schimbul eliminării competitorilor săi, căutând o glorie pe care nu o mai merită demult?
   - Ajunge! Karoski era înnebunit, cu faţa plină de transpiraţie.
   Una dintre sprâncenele artificiale pe care le purta, îi cădea pe ochi.
   - Te-a căutat la Institutul Sfântul Matei, Viktor? El a fost cel care ţi-a recomandat să mergi acolo, nu-i aşa?
   - Terminaţi cu aceste insinuări absurde, Fowler. Spuneţi-i femeii dumneavoastră să arunce arma, pentru că în caz contrar nebunul ăsta mă omoară, ordonă Shaw, disperat.
   - Care era planul Eminenţei Sale, Viktor? spuse Fowler ignorându-l. Trebuia să te prefaci că îl ataci chiar în biserica Sfântul Petru? Iar el te va ierta pentru asta chiar acolo, în văzul credincioşilor şi al camerelor de luat vederi?
   - Terminaţi sau îl omor! Îl omor!
   - Tu ar fi trebuit să mori. Iar el ar fi fost un erou.
   - Ce ţi-a promis în schimbul cheilor împărăţiei, Viktor?
   - Raiul, nebunul naibii! Viaţa fără de moarte!
   Karoski îndepărtă arma de capul lui Shaw. O îndreptă spre Dicanti şi trase.
   Fowler o împinse înainte pe Dicanti iar aceasta scăpă arma.
   Glontele lui Karoski trecu la câţiva milimetri de capul inspectoarei şi ricoşa în umărul stâng al preotului.
   Karoski îl îndepărtă de lângă el pe Shaw iar acesta se ascunse între două dulapuri. Paola, care nu mai avea timp să caute revolverul, se aruncă asupra lui Karoski având capul aplecat şi pumnii strânşi. Îi lovi stomacul cu umărul drept. Împingându-l în perete, dar nu reuşi să îl doboare: îl protejau hainele pe care le purta pentru a părea un bărbat mai gras. În urma impactului, arma lui Pontiero căzu pe jos cu un zgomot metalic şi răsunător.
   Asasinul o lovi pe Dicanti în spate, iar ea urlă de durere, dar se ridică şi reuşi să îi dea un pumn în faţă lui Karoski. Acesta se zăpăci şi era pe punctul de a-şi pierde echilibrul.
   Paola comise atunci singura ei greşeală.
   Se uită în jur, căutând pistolul. Iar atunci Karoski o lovi în faţă, în stomac şi în rinichi. Şi în final o imobiliză cu braţul, la fel cum făcuse cu Shaw. Doar că de data asta avea în mână un obiect ascuţit cu care mângâia faţa Paolei. Era un cuţit pescăresc obişnuit, dar foarte ascuţit.
   - Oh, Paola, nici nu-ţi dai seama ce plăcere o să îmi facă, îi şopti la ureche.
   - Viktor!
   Karoski se întoarse. Fowler se sprijinea în podeaua de marmură pe genunchiul stâng, umărul stâng era rănit, cu braţul plin de sânge atârnând inert în jos.
   - Nu veţi trage, părinte Fowler, spuse asasinul batjocoritor. Nu suntem aşa diferiţi. Amândoi am trăit acelaşi infern în copilărie. Iar dumneavoastră aţi jurat pe calitatea dumneavoastră de preot că nu veţi mai ucide niciodată.
   Cu un efort teribil, trădat de durere, Fowler reuşi să ajungă cu mâna stângă până la guler. Îl scoase cu un singur gest din cămaşă şi îl aruncă în aer, în spaţiul care era între el şi asasin.
   Gulerul, croit dintr-o stofă dură de un alb imaculat, având o singură pată roşie de la degetul arătător al lui Fowler, zbură prin aer. Karoski îl privi hipnotizat cu privirea, dar nu îl văzu căzând.
   Fowler trase o singură dată, perfect, între ochii lui Karoski.
   Asasinul căzu. În depărtare auzea vocile părinţilor săi, care îl strigau, şi se duse la ei.
   Paola fugi spre Fowler, care era palid şi cu privirea pierdută. În timp ce alerga, şi-a scos jacheta pentru a tampona rana de la umărul preotului.
   - Întindeţi-vă, părinte.
   - Ce bine că aţi venit dumneavoastră, prietenii mei, spuse cardinalul Shaw, care îşi revenise brusc pentru a se ridica în picioare. Monstrul ăsta mă sechestrase.
   - Nu mai aşteptaţi aici, cardinale. Mergeţi să anunţaţi pe cineva ... spuse Paola care îl ajuta pe Fowler să se întindă pe jos.
   Deodată, realiză către ce se îndrepta cardinalul: spre pistolul lui Pontiero, care căzuse lângă cadavrul lui Karoski. Şi înţelese că ei erau acum nişte martori foarte periculoşi. Întinse mâna spre revolver.
   - Bună seara, spuse inspectorul Cirin, intrând în cameră, urmat de trei agenţi din Vigilanza, imobilizându-l apoi pe cardinalul care deja se lăsa în jos ca să apuce pistolul.
   Deodată înţepeni.
   - Începusem să cred că nu mai apăreţi, domnule inspector general. Trebuie să arestaţi imediat aceste persoane, spuse arătând spre Fowler şi Paola.
   - Mă scuzaţi, Eminenţă. Imediat vin la dumneavoastră.
   Camilo Cirin aruncă o privire împrejur. Se aproprie de Karoski, luând din mers pistolul lui Pontiero. Atinse faţa asasinului cu vârful pantofului.
   - El este?
   - Da, spuse Fowler, fără să se mişte.
   - La naiba, Cirin, spuse Paola. Un cardinal fals. Cum s-a putut aşa ceva?
   - Avea referinţe bune.
   Cirin punea totul cap la cap, repede ca gândul. În spatele acelui chip de piatră se afla un creier care funcţiona ca un calculator. Îşi aminti instantaneu că Pauljic fusese ultimul cardinal numit de Wojtyla, cu 6 luni în urmă, când Wojtyla de-abia se mai dădea jos din pat. Îşi aminti că le spusese lui Samalo şi Ratzinger despre numirea unui cardinal in pectore, al cărui nume i-l dezvăluise doar lui Shaw, pentru ca acesta să îl anunţe la moartea sa. Nu îi fu greu să îşi dea seama cine îl influenţase pe Suveranul Pontif referitor la Pauljic, sau cine îl condusese pe „cardinal” la Domus Sancta Marthae prima dată, pentru a-l prezenta colegilor săi curioşi.
   - Veţi avea multe explicaţii de dat, cardinale Shaw.
   - Nu ştiu despre ce vorbiţi...
   - Cardinale, vă rog.
   Shaw începu din nou să se umfle în pene. Începea din nou să îşi recupereze eterna lui mândrie, cea care îl dusese la pieire.
   - Ioan Paul II m-a pregătit timp de mulţi ani pentru a-i continua lucrarea, inspectore general. Dumneavoastră, mai mult decât oricine, ştiţi ce se poate întâmpla dacă Biserica ar cădea în mâinile uşuraticilor. Mă bazez pe faptul că veţi lua hotărârea care să fie în avantajul Bisericii dumneavoastră, dragul meu prieten.
   Ochii lui Cirin luară o hotărâre într-o jumătate de secundă.
   - Sigur că aşa voi face, Eminenţă. Domenico?
   - Domnule inspector, spuse unul dintre agenţii care veniseră cu el, îmbrăcaţi în negru.
   - Cardinalul Shaw va merge acum să oficieze slujba de pomenire în biserică.
   Cardinalul zâmbi.
   - Apoi, dumneavoastră şi celălalt agent îl veţi escorta până la noua sa destinaţie: mânăstirea Albergradz, din munţii Alpi, unde cardinalul va putea să reflecteze în singurătate asupra faptelor sale. De asemenea, va avea ocazia să practice alpinismul.
   - Un sport periculos, din câte am auzit, spuse Fowler.
   - Cu siguranţă. Presărat cu accidente, adăugă Paola.
   Shaw tăcea, şi în acea linişte se putea vedea cum se prăbuşea.
   Capul i se pleoştise; bărbia îi căzuse în piept. Nu şi-a luat la revedere de la nimeni atunci când a ieşit din sacristie, însoţit de Domenico.
   Inspectorul general se lăsă în genunchi lângă Fowler. Paola îi susţinea capul, în timp ce îi apăsa pe rană cu haina.
   - Daţi-mi voie.
   Îi îndepărtă mâna criminalistei. Bandajul improvizat de ea era deja plin de sânge iar acesta îl înlocui cu propria lui haină mototolită.
   - Staţi liniştiţi, este o ambulanţă pe drum. Îmi spuneţi cum aţi reuşit să intraţi la acest spectacol?
   - Am evitat să o luăm pe la casa dumneavoastră de bilete, inspectore Cirin. Am preferat să le folosim pe cele ale Sfântului Oficiu.
   Acel om imperturbabil ridică o sprânceană. Paola înţelese că acela era felul lui de a-şi exprima uimirea.
   - Ah, desigur. Bătrânul Gonthas Haner, un muncitor incorigibil. Văd că, în ceea ce vă priveşte, s-au mai relaxat criteriile de acces în Vatican.
   - Iar preţurile sunt mai ridicate, spuse Fowler, gândindu-se la teribila întâlnire care îl aştepta a doua zi.
   Cirin dădu din cap, înţelegând la ce se referea şi apăsă şi mai tare haina sa pe rana preotului.
   - Presupun că asta se poate aranja.
   În acel moment sosiră doi infirmieri cu un pat pliant.
   În timp ce asistenţii medicali îl îngrijeau pe rănit, în interiorul bisericii, lângă uşa care ducea spre sacristie, 8 ministranţi şi 2 preoţi, cu diferite obiecte de cult, îi aşteptau pe două rânduri pe cardinalii Shaw şi Pauljic. Ceasul arăta 12 şi 4 minute. Slujba trebuia să fi început deja. Cel mai în vârstă dintre preoţi era tentat să îl trimită pe unul dintre ministranţi să vadă ce se întâmplă. Probabil călugăriţele însărcinate să aibă grijă de sacristie nu ştiau care erau hainele potrivite pentru ceremonie.
   Dar protocolul cerea ca ei să rămână acolo, fără să se mişte, aşteptându-i pe cei doi.
   Într-un final, a apărut doar Shaw pe uşa care ducea spre biserică. Ministranţii l-au escortat până la altarul Sfântului Ioan, unde trebuia să se oficieze slujba. Credincioşii care, în timpul ceremoniei, se aflau mai aproape de cardinal au spus că Shaw trebuie să îl fi iubit foarte mult pe papa Wojtyla: cardinalul a plâns pe tot parcursul slujbei.
   - Uşor, vă aflaţi în afara oricărui pericol, spuse unul dintre asistenţii medicali. Vom merge imediat la spital ca să vă cureţe rana mai în profunzime, dar hemoragia s-a oprit.
   Patul în care se afla Fowler a fost ridicat, şi în acel moment Paola a înţeles deodată totul: îndepărtarea lui de părinţii săi, respingerea moştenirii, resentimentul teribil. Îi reţinu pe asistenţi cu un gest.
   - Acum înţeleg. Infernul comun pe care l-aţi trăit. Dumneavoastră v-aţi dus în Vietnam ca să vă omorâţi tatăl, nu-i aşa?
   Fowler o privi, surprins. Atât de surprins încât uită să vorbească în italiană şi îi răspunse în engleză.
   - Pardon?
   - Au fost ura şi resentimentul cele care v-au dus acolo.
    Paola i-a răspuns tot în engleză, în şoaptă, pentru ca asistenţii să nu înţeleagă ce vorbeau.
    - Ura profundă faţa de tatăl dumneavoastră, respingerea rece a mamei dumneavoastră. Refuzul de a primi moştenirea. Voiaţi să rupeţi orice legătură de familie. Şi întrevederea dumneavoastră cu Viktor referitoare la infern, care se află în dosarul pe care mi l-aţi dat. Totul a fost chiar sub nasul meu în tot acest timp...
   - Unde vreţi să ajungeţi?
   - Acum înţeleg, spuse Paola, înclinându-se peste pat şi punând o mână prietenoasă peste umărul preotului, care, deşi suferea, se abţinu să se plângă. Înţeleg de ce aţi acceptat să lucraţi în Institutul Sfântul Matei şi înţeleg ceea ce v-a determinat să fiţi ceea ce sunteţi acum. Tatăl a abuzat de dumneavoastră când eraţi copil, nu-i aşa? Iar mama dumneavoastră a ştiut tot timpul. La fel ca în cazul lui Karoski. Din acest motiv vă respecta Karoski. Pentru că eraţi amândoi la poluri opuse ale aceluiaşi orizont. Dumneavoastră aţi ales să deveniţi un om, iar el a ales să devină un monstru.
   Fowler nu răspunse, dar nici nu era nevoie. Asistenţii au reluat pasul, dar Fowler şi-a adunat forţele pentru a o privi şi a-i zâmbi.
   - Aveţi grijă de dumneavoastră, dottora.
   În ambulanţă, Fowler era în agonie, între inconştienţă şi realitate, închise ochii pentru un moment, dar o voce cunoscută îl aduse la realitate.
   - Bună, Anthony.
   Fowler zâmbi.
   - Bună, Fabio. Ce-ţi face braţul?
   - Destul de rău.
   - Ai avut mult noroc pe acoperişul ăla.
   Dante nu răspunse. El şi Cirin stăteau pe o băncuţă din cabina ambulanţei. Inspectorul menţinea o faţă cinică în ciuda faptului că avea braţul stâng în ghips iar faţa plină de răni; celălalt avea acelaşi chip misterios ca dintotdeauna.
   - Ei bine? Cum aveţi de gând să mă omorâţi? Îmi puneţi cianură în punga cu ser, aşteptaţi să am o hemoragie sau îmi veţi trage glontele clasic în ceafă? Aş prefera ultima variantă.
   Dante râse, dar fără bucurie.
   - Nu mă tenta. Poate într-o zi, dar nu de data asta, Anthony. Drumul ăsta este dus întors. Voi găsi o ocazie mai bună.
   Cirin, imperturbabil, îl privi pe preot drept în ochi.
   - Vreau să îţi mulţumesc. Ne-ai fost de mare ajutor.
   - Nu am făcut-o pentru tine. Nici pentru gaşca ta.
   - Ştiu.
   - De fapt, credeam că tu erai în spatele a tot ce s-a întâmplat.
   - Şi asta ştiu, dar nu te condamn.
   Cei trei au tăcut timp de câteva minute. Apoi Cirin vorbi din nou.
   - Există vreo posibilitate să te întorci la noi?
   - Niciuna, Camilo. M-ai păcălit deja o dată. Nu se va mai întâmpla.
  - Ultima dată. De dragul vremurilor trecute.
   Fowler se gândi câteva secunde.
   - Cu o singură condiţie. Ştii deja care este.
   Cirin îi confirmă.
   - Ai cuvântul meu. Nimeni nu se va atinge de ea.
   - Nici de cealaltă. De spaniolă.
   - Asta nu îţi pot garanta. Încă nu suntem siguri că nu are o copie a DVD-ului.
   - Am vorbit cu ea. Nu are şi nici nu va vorbi.
   - Bine. Fără disc, nu poate dovedi nimic.
   Din nou se lăsă un moment de tăcere, chiar mai lung, întrerupt doar de bipăitul intermitent al electrocardiogramei care era conectată la pieptul preotului. Puţin câte puţin, Fowler se relaxă.
   Prin ceaţă auzi ultima frază a lui Cirin.
   - Ştii, Anthony? Un moment am crezut că îi vei spune tot adevărul. Tot adevărul.
   Fowler nu-şi auzi propriul răspuns, deşi nici nu era nevoie. Nu toate adevărurile te fac liber. Ştia că nici el nu putea să trăiască în propriul său adevăr. Cu atât mai puţin să-l pună pe umerii altei persoane.

   RATZINGER ESTE NUMIT PAPA APROAPE ÎN UNANIMITATE
   ANDREA OTERO
   (Trimis special)

   ROMA – Conclavul reunit pentru alegerea unui succesor pentru Ioan Paul II s-a terminat ieri, cu alegerea fostului şef al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Joseph Ratzinger. În ciuda faptului că s-a jurat pe Biblie păstrarea secretului în ceea ce priveşte alegerile, au început să apară primele zvonuri furnizate mass-media. Cardinalul german se pare că a fost ales cu 105 voturi din cele 115 posibile, mult peste cele 77 necesare. Cei de la Vatican asigură că numărul de voturi Obţinut de Ratzinger este neaşteptat, mai ales că acest conclav s-a terminat în doar două zile.

   El Globo, miercuri, 20 aprilie 2005, pagina 8

   Experţii au considerat că cele două caracteristici principale ale alegerilor: neaşteptate şi rapide, s-au datorat lipsei unui contracandidat care, oricum, nu avea prea multe şanse. Surse din Vatican au indicat că principalii rivali ai lui Ratzinger (Portini, Robayra şi Cardoso) nu au obţinut în niciun moment voturi suficiente. Aceleaşi surse au comentat că aceşti cardinali au fost „puţin absenţi” pe durata alegerilor lui Benedict XVI...

Epilog
BIROUL PAPEI BENEDICT XVI
Palazzo del Governatorato
Miercuri, 20 aprilie 2005. 11:23

   Persoana îmbrăcată în alb o primea la etajul 6.
    Cu două săptămâni în urmă şi la un etaj inferior, Paola aşteptase nervoasă pe un hol asemănător, fără să ştie că în acele momente prietenul său murea. Două săptămâni mai târziu, frica sa, legată de faptul că nu ştia cum să se comporte, era deja de domeniul trecutului iar prietenul său fusese răzbunat. Se petrecuseră multe întâmplări în acele 15 zile, iar cele mai importante se întâmplaseră în sufletul Paolei.
   Criminalista observă că uşa încă era sigilată cu ceară roşie, folosită pentru sigilarea biroului de la moartea lui Ioan Paul II până la alegerea succesorului său. Suveranul Pontif urmări direcţia privirii ei.
   - Am cerut să mai fie folosite un timp. Mă vor ajuta să înţeleg că această slujbă este temporară, spuse cu voce obosită, în timp ce Paola îi săruta inelul.
   - Sanctitate.
   - Ispettora Dicanti, bine aţi venit. V-am chemat pentru a vă mulţumi personal pentru curajul dumneavoastră.
   - Vă mulţumesc, Sanctitate. Mi-am făcut doar datoria.
   - Nu, ispettora, dumneavoastră v-aţi făcut mai mult decât datoria, spuse arătându-i nişte scaune dintr-un colţ al biroului, sub un frumos tablou al lui Tintoretto.
   - De fapt, mă aşteptam să mă întâlnesc cu părintele Fowler aici, Sanctitate, spuse Paola, fără să îşi poată ascunde emoţia din glas. Nu l-am văzut de 10 zile.
   Papa o luă de mână şi îi zâmbi, liniştind-o.
   - Părintele Fowler se odihneşte într-un loc sigur. Am avut ocazia să îl vizitez în această seară. M-a rugat să îmi iau la revedere din partea lui şi mi-a transmis un mesaj: „Este momentul când amândoi, şi dumneavoastră şi eu, ne detaşăm de toată durerea pe care ne-au pricinuit-o cei care nu mai sunt.”
   Auzind această frază, Paola simţi un fior interior iar lacrimile îi ţâşniră din ochi. A mai rămas o jumătate de oră în acel birou, deşi cuvintele pe care Sfântul Părinte şi ea şi le-au spus, rămân între ei.
   Mai târziu, Paola ieşi în lumina din piaţa Sfântul Petru. Soarele strălucea, era trecut de doisprezece. Scoase pachetul de ţigări al lui Pontiero şi aprinse ultima ţigară. Ridică ochii spre cer, scoţând fumul.
   - L-am prins, Maurizio. Aveai dreptate. Iar acum du-te în lumina aceea blestemată şi lasă-mă în pace. Ah, şi salută-l pe tata.

   Madrid, ianuarie 2003
   Santiago de Compostela, august 2005

SFÂRȘIT