Cercul polar, Liza Marklund

 1-5

   VINERI, 20 DECEMBRIE 2019

            Trupul a fost găsit într-una dintre cele mai scurte zile ale anului, când soarele dispare pentru locuitorii din zona Cercului Polar și de-abia se mai sinchisește să schițeze vreo rază de lumină. Un trup gol, decapitat, zăcea în fundația podului care trecea peste râul Pite către Baza Robotică.

   Era al unei fete sau probabil al unei femei tinere, dar cine poate spune cu exactitate? Să fi fost la vârsta majoratului? Oricum se putea afla imediat și fără dubii cui aparțineau aceste oase.
   Erau ale Sofiei Hellsten, care încă nu împlinise 18 ani. Așadar, o fată.
   Era fiica lui Hilding Hellsten, fost consilier municipal. Dispăruse în drum spre casă, venind de la bibliotecă într-o după-amiază cu tunete asurzitoare, la sfârșitul verii anului 1980, adică în urmă cu aproape 40 de ani. Geanta sport în care erau cărțile de la bibliotecă a fost găsită chiar la câteva zile de la dispariție într-un șanț pe partea cu Gransel, însă fata nu era nicăieri.
   La sfârșitul acelei zile gri de decembrie lumea părea opacă și total lipsită de culoare. Geanta de școală a fetei, hainele și portmoneul erau așezate acolo unde ar fi trebuit să fie de fapt capul ei.
   Această descoperire ar fi putut însemna și o ușurare pentru toată lumea. Timp de aproape 4 decenii, vidul lăsat de Sofia Hellsten a fost pentru locuitorii orașului ca o rană deschisă care s-ar fi vindecat numai dacă fata ar fi fost găsită și adevărul ar fi ieșit la lumină. Toată lumea era de acord cu asta. Dar nu s-a întâmplat acum, din cauza stării în care a fost găsită. Tristețea nemărginită și furia neîmpărtășită aveau să fie elemente comune tuturor relatărilor din ziare. Chiar și televiziunea națională suedeză a trimis o echipă din Stockholm pentru a face transmisiuni de la fața locului.
   Pentru cele patru femei care împreună cu Sofia Hellsten formaseră odinioară clubul de carte intitulat „Cercul Polar“, descoperirea din fundația podului a reprezentat o adevărată răsturnare de situație. S-a declanșat ceva în fiecare dintre ele și, cu toate că sentimentele au fost ascunse cu grijă timp de mai multe decenii, au sfâșiat vieți care poate niciodată nu au fost complete.
   Unii ar putea afirma că totul a început cu Wiking Stormberg, colegul de clasă de care erau îndrăgostite mai multe dintre fete.
   Alții ar putea să indice ca motiv diferențele de statut social, și anume condițiile materiale diferite ale fetelor.
   Totuși, rămâne întrebarea dacă de fapt totul a început cu Lolita.

   LOLITA DE VLADIMIR NABOKOV
   ALEASĂ DE CARINA BURSTRAND

   VINERI, 18 APRILIE 1980

   APRILIE, CEA MAI NESIGURĂ dintre lunile anului.
   S-ar putea spune că mai jos, înspre valea râului, vremea era tare schimbătoare: zile euforice, cu soare, care păreau că ar putea dura o eternitate și nopți furtunoase, cu îngheț și grindină, care descurajau pe oricine.
   Acea dimineață de vineri era cenușie și foarte umedă. Parcă anunța despărțire și stări de anxietate.
   Treptele din fața porții erau acoperite cu un strat gros de gheață limpede precum cristalul, în nuanță albăstruie, acea nuanță pe care nu o remarci decât atunci când aluneci și cazi pe ea. Carina a mijit ochii şi a presupus că și trotuarul era cam în aceeași stare, dar mai departe pe stradă a observat o fâșie neuniformă de nisip de culoare maro-deschis. Așa că și-a făcut curaj și a sărit. Ghiozdanul a lovit-o puternic în spate, a alunecat și a căzut foarte tare. Una dintre mașinile de gunoi ale municipalității a trecut destul de aproape de ea, s-a auzit un claxon furios, iar Carina i-a arătat degetul mijlociu șoferului acelei mașinării gălăgioase. S-a ridicat și s-a frecat pe fesă în locul în care s-a lovit, dar a subestimat greutatea ghiozdanului. Acesta era plin cu cărți de la bibliotecă, pentru că era ziua când trebuia să le returneze. Doi băieți de gimnaziu au trecut pe partea cealaltă a străzii și râdeau prostește arătând cu degetul spre ea. Ce să spun, foarte distractiv. Le-a transmis un sărut. Niște idioți.
   Atentă, a mers șchiopătând ușor înspre strada Kvarndamm. Simțea cum breteaua ghiozdanului o taie între umăr și gât la fiecare pas pe care îl făcea cu piciorul stâng. Disconfortul era amplificat de alte senzații: furnicături precum cele dinainte de menstruație, durerea în locul în care s-a lovit, foame. Era pâine în cămară și lapte bătut în frigider, dar nu-i plăcea să mănânce cu Ulrika.
   - Ce vânătaie nasoală o să ai!
   Și-a simțit pulsul direct în gât când Wiking Stormberg a alunecat pe lângă ea pe stratul de gheață de pe trotuar. Băiatul și-a întins brațele ca un patinator pentru a-și păstra echilibrul și i-a zâmbit larg. Respira cu greutate. Și-a netezit părul și simțea că i-au înghețat urechile. S-or fi înroșit? Oare și-a amintit să se machieze?
   - Mă bucur că îți pasă de fundul meu.
   - Benny nu a fost acasă aseară, așa-i?
   A înghițit în sec și a ridicat din umeri.
   - Crezi că împărțim patul? Că suntem o familie de incestuoși?
   A încercat să grăbească ritmul pentru a ține pasul cu Wiking, dar o durea prea tare locul în care se lovise.
   - Tata și Lars-Ivar l-au luat aseară din față de la Swampen. Krister și cu mine am văzut asta.
   Cu căciula lui colorată precum un semafor, Wiking a înaintat alunecând în lungul străzii înghețate. S-a făcut din ce în ce mai mic până a dispărut din câmpul ei vizual, devenind o siluetă neclară pe un fundal gri.
   Acum era clar. Incompetentul ei frate mai mare nu murise. Tatăl lui Wiking era șef de poliție în Stentrask și i-a permis de multe ori lui Benny să-și revină din starea de ebrietate în camera de detenție.
   Wiking s-a oprit în stația de autobuz ca să vorbească cu niște persoane ale căror siluete erau la fel de neclare, dar ea le putea auzi râsetele. Știa că are nevoie de ochelari, pentru că putea să citească doar primele trei rânduri de deasupra de pe panoul iluminat de la școala de asistenți medicali. Atârna în același loc, cu aceleași litere, de când era în clasa întâi. Atunci era în stare să citească primul rând de jos: MRTVFUENCXOZD
   Deja în clasa a doua știa literele pe de rost, iar în clasa a treia, când a început să nu le mai vadă, stăteau nemișcate. Dar cărți citea fără nicio problemă, pentru că de aproape putea să vadă. Și nu trebuia să vadă ce era scris pe tablă la școală, pentru că își amintea ce spuneau profesorii.
   - Ai note bune, i-a spus consilierul școlar la ședința obligatorie de consiliere, când a absolvit clasa a noua. Dacă vei continua școala încă 3 ani, vei putea studia mai departe. Cred că ți s-ar potrivi științele sociale.
   De parcă tâmpita aia cu eșarfă din poliester la gât și probleme de incontinență avea vreo idee despre ce i s-ar potrivi ei.
   - Munca în domeniul logisticii mi s-ar potrivi, a spus Carina ridicându-se și ieșind.
   Poți lucra într-un magazin sau într-un birou oriunde în lume. S-ar muta de aici și s-ar întreține singură de îndată ce acest lucru ar fi posibil atât practic, cât și fizic.
   Primul lucru pe care l-ar face ar fi să-și cumpere lentile de contact, o ușă care s-ar închide sau, mai degrabă, o ușă care să o țină pe Ulrika afară. Doar atunci va începe să simtă că trăiește.
   Autobuzul se auzea coborând zgomotos din vârful dealului din spatele ei. A încetinit astfel încât gașca adunată în jurul lui Wiking Stormberg să aibă timp să urce înainte ca ea să ajungă în stație. Toți cei din învățământul profesional care își făceau specializarea în spații dedicate (mecanici, cei care se ocupau cu instalații sanitare sau prestau servicii de îngrijire) erau duși cu autobuzul de-a lungul coastei până la Alvsbyn, ca să-și îndeplinească visurile. Liceul din Stentrask era adiacent școlii gimnaziale și avea profil teoretic.
   Avea să susțină examenul de finalizare a studiilor în primăvară. Mai erau doar două luni până atunci. Sau poate nu va mai exista examenul de finalizare a studiilor și va fi suficient să promoveze doar cei 3 ani pentru a primi toca albă a absolvenților. De parcă i-ar păsa. Nu și-ar fi pus niciodată pe cap toca aceea prostească. Nici într-o mie de ani.
   - Salut, Carina! Clubul de carte e diseară!
   Susanne a strigat din mulțimea de oameni care încerca să urce în autobuz. A ales profilul științelor umaniste, varianta pe jumătate clasică, cu latină, care nu se studia la Stentrask. Carina nu o putea distinge în mulțime, dar și-a ridicat mâna deasupra capului în semn de salut. Desigur că nu uitase. La urma urmei, cartea aleasă de ea urma să fie discutată în seara aceasta.
   A ajuns devreme. Era mereu punctuală. Biblioteca era adiacentă Școlii Kvarndamm, Primăriei și secției de poliție. De fapt, biblioteca nu mai era deschisă, dar Astrid, bibliotecara, a lăsat-o să intre.
   - Am găsit o copie a cărții Lucruri transparente. Mai vrei să o împrumuți?
   Penultimul roman finalizat de Nabokov? Dacă era interesată?!
   - Da, mulțumesc, a răspuns Carina și și-a lăsat ghiozdanul să cadă zgomotos pe masa de lemn unde se returnau cărțile. Pot să păstrez Lolita până mai târziu în seara asta, când terminăm de discutat despre ea? O voi returna înainte să plecăm.
    Clubul de carte a primit numele Cercul Polar, dar nu la propunerea Carinei.
   Fetele se întâlneau vineri seara, o dată pe lună, în camera din spatele zonei cu cărți pentru copii. De obicei, camera era folosită pentru lecturarea basmelor și pentru serile de bricolaj. Decorul era format din mobilier în miniatură, pentru copii, și din afișe colorate cu cărți pentru copii, dar obișnuiau să completeze înăuntru cu niște fotolii de tip bean bags din zona pentru adolescenți.
   - Da, e în regulă. Dar fii drăguță și pune cartea direct pe raft la locul ei. O să notez că ai returnat-o deja.
   Astrid era aplecată peste un teanc de cărți. Carina a verificat ora la ceasul de la mână. Mickey Mouse arăta cu mâinile sau poate cu labele între 8 și 9. Mai erau trei sferturi de oră până să înceapă întâlnirea. A pus înapoi în geantă cartea Lolita.
   De fapt, credea că romanul lui Nabokov intitulat Ada sau ardoarea ar fi fost mai distractiv, dar nu găsise nicio traducere în suedeză și de aceea, când i-a venit rândul să aleagă titlul pentru clubul de carte, a optat pentru cea mai faimoasă operă a autorului. De fapt, Ada sau ardoarea era puțin prea complicată pentru unele fete, fără a da însă nume. Ar fi fost magic, de fapt, chiar amețitor, să îi urmărească pe cei doi frați, Ada și Van Veen, și povestea lor de dragoste în lumea paralelă Demonia sau Antiterra. Își dorea să fi putut discuta despre asta cu cineva, dar probabil nu mai era nimeni în Norrbotten care să o fi citit. În orice caz, Astrid a verificat și a aflat că nimeni altcineva din tot comitatul nu o mai împrumutase de la vreo bibliotecă. Cu siguranță, Lolita a fost o alegere mai bună, pentru că era disponibilă în cinci exemplare, chiar dacă traducerea era cam proastă. Frazele fluente și jocurile complexe de cuvinte ale lui Nabokov erau pur și simplu geniale, cu referiri detaliate la Franța și o mulțime de asocieri fără noimă: asta și pentru că povestea pare ca și cum ar fi fost scrisă într-o casă de nebuni. Normal că lucrurile au luat-o razna.
   S-a așezat la unul dintre birourile din zona de studiu aflată dincolo de literatura de referință. Și-a luat penarul și notițele. Nu mai avea alte examene scrise, cel de astăzi la matematică era ultimul. Avea deja asigurată slujba de vară, dar voia să termine cu notă maximă la toate materiile. Motivul pentru care a ales specializarea de doi ani în domeniul logisticii s-a datorat perioadei lungi de stagiu plasate chiar în mijlocul studiilor. A gândit pragmatic că așa va primi o slujbă chiar după finalizarea studiilor și așa a și fost. Avea să fie singura centralistă a primăriei pe timpul verii.
   În privința contabilității, s-a pus destul de mult accentul pe utilizarea mașinilor de calcul - atât electrice, cât și manuale - a calculatoarelor și aparatelor cu ajutorul cărora să țină contabilitatea pentru calculul impozitelor și deducerilor fiscale, salariilor și distribuției, dobânzilor, conversiei valutare, pentru facturare și inventariere. Toate i se păreau foarte ușoare.
   Trecând prin notițe, a realizat că știa totul foarte bine. Așa că a scos din geantă romanul, a închis ochii și s-a gândit la toate locurile pe care Lolita și Humbert le-au vizitat în călătoria lor prin Statele Unite: New Orleans, Poplar Cove, Lacul Little Iceberg, Coalmont, Tennessee... Le căutase deja pe toate în atlasul ei roșu, sau cel puțin încercase, pentru că unele localități erau atât de mici, încât nu puteau fi găsite.
   Într-o zi avea să meargă acolo. Curând, cât de curând, va scăpa din închisoare și va putea merge oriunde își va dori.
   A deschis cartea la întâmplare. A pus degetul în mijlocul paginii din dreapta și a deschis larg ochii. A început să citească paragraful pe care hazardul și subconștientul l-au ales.
   „Nu am intervenit, oare, în vreun fel în destinul ei prin a-l contopi cu pofta mea? Aceasta este și rămâne o sursă de mare și teribilă mirare.“
   Poate pofta să controleze soarta?
   Dacă ar ști.

   Membrele clubului de carte fuseseră colege încă din clasa întâi. Trei dintre ele - Birgitta, Susanne și Agneta - se bucuraseră înainte de începerea școlii de acel mod de îngrijire a copiilor disponibil în orașul Norrbotten în anii '60: o bonă pe timpul zilei, pe numele ei Sigrid Kinnunen. Li se permitea să se joace în living, dar nu să urce la etaj.
   Clubul de carte Cercul Polar s-a înființat când fetele au început clasa a șaptea și au făcut cunoștință cu materia Activități opționale. Și-au ales ceea ce doreau să aprofundeze dintr-o gamă largă de discipline, de la Pescuit și Dans popular la Mâncare gătită rapid. De departe, cea mai frumoasă alegere purta numele de Cunoaștere literară. Din întreaga Școală Kvarndamm, doar cele cinci eleve optaseră pentru această materie. Avea o adevărată valoare simbolică. Ceilalți elevi, oferindu-se voluntar să se angajeze în discuții literare vinerea după-amiaza, la ultima oră, zăboveau cu privirea, la fel ca profesorii, asupra agrafelor fetelor, stabilind în funcție de ele cât erau de ambițioase și poate chiar de inteligente. Au ajuns la urechile fetelor câteva comentarii răutăcioase legate de studiul lor intensiv, chiar dacă în general s-au ferit de eticheta de tocilare.
   Motivul a fost, probabil, reputația unora dintre părinții lor, dar și frumusețea de care se bucurau la acea vârstă. Toate erau foarte atrăgătoare.
   Carina era de departe cea mai avidă cititoare. Devora cărți pe care alții doar le gustau.
   Birgitta, a cărei mamă era medic în Piteå și tatăl manager la Baza Robotică, era cea mai ambițioasă.
   Susanne participa pentru că Birgitta și Carina erau acolo.
   Agneta visa să devină scriitoare. Așadar, alegerea literaturii în toți cei 4 ani a fost una logică și firească.
   În cazul Sofiei, motivul a fost neclar. De ce a ales literatura în loc de, să zicem, materia Formă și Culoare, a fost un lucru de neînțeles pentru celelalte. Toate au crezut, deși nu au spus-o niciodată cu voce tare, că părinții au ales în locul ei. Tatăl era consilier municipal în Stentrask și, de asemenea, deputat în Partidul Social-Democrat, în Comitetul Executiv.
   Așa că era frumos să fii membru în clubul de carte Cercul Polar. Când acesta a devenit cunoscut și de ceilalți elevi ai liceului, care și-au dat seama că ar putea să își mărească notele participând la club, membrele Cercului Polar au refuzat categoric accesul acestora. Dacă alții vor să studieze literatură, atunci să își creeze propriul club de carte, nu să fie paraziți în al lor.
   Așa a început și așa a continuat.
   Fetele citeau câte o carte pe săptămână și o discutau conform câtorva criterii stabilite în ultima lecție a săptămânii și scriau pe rând scurte referate.
   Chiar de la început, au ales literatură de bună calitate, poate cu câteva mici excepții. Mai bine zis, erau selectate cărți scrise de Carolyn Keene1 şi Jackie Collins doar atunci când Susanne şi Sofia erau cele care alegeau.
   Cea care alesese cartea trebuia și să coordoneze întâlnirea din acea săptămână.
   Se începea cu o scurtă prezentare a cărții, cu propriile impresii generale, după care fiecare membră a clubului își spunea propria părere despre carte. Apoi urmau discuții despre diferite detalii sau perspective abordate în carte. De obicei era un roman, dar nu era obligatoriu.
   Fetele din clubul de carte Cercul Polar au primit astfel în timpul liceului note foarte mari, cu excepția Agnetei, care avea note maxime la limba suedeză, dar note medii în rest. Atunci când Astrid, bibliotecara, le-a propus să își continue întâlnirile chiar și după ce vor ajunge la liceu, fetele au fost de acord la unison, fără a ezita. Cu toate acestea, au ales să se întâlnească o dată pe lună în loc de o dată pe săptămână, gândindu-se că volumul de studiu la liceu va fi mai mare. În ce măsură asta s-a și întâmplat cu adevărat este discutabil, dar era o cu totul altă chestiune.
   Cu timpul însă, strălucirea care caracteriza odată clubul de carte Cercul Polar și pe membrele ei începea parcă să se risipească. Niciun alt elev nu mai dorea să devină membru. Profesorii lor erau noi, iar cei vechi aveau alți elevi pe care să îi aprecieze. Diferențele dintre fete au devenit mai vizibile. Legătura aceea pe care copilăria și izolarea o creaseră începea să slăbească.
   La începutul anilor '80, bibliografia era aceeași din anii trecuți. Două dintre membre, Carina și Agneta, aveau să termine studiile în vară și, probabil, să părăsească Stentrask, ceea ce provoca incertitudine în privința viitorului clubului de carte.
   Se aflau într-o perioadă care ducea inevitabil la schimbare.
   - Atunci închizi tu, Carina, și îi dai cheia paznicului după ce...
   Astrid a pus cheia cu calul mare de bronz în mâna pe care Carina o ținea întinsă, a închis ușa în urma ei și le-a făcut cu mâna fetelor prin peretele de sticlă. Carina i-a răspuns cu același gest. Aparatul de ventilație șuiera încet. Se simțea un aer uscat și înțepător și asta nu doar din cauza frigului de afară.
   Toate fetele erau prezente și aproape chiar la timp. Birgitta venea legănându-și părul ei negru strălucitor. Ca de obicei, a ajuns ultima. Carina și-a lăsat haina groasă pe holul mare, lângă zona cu cărți pentru adolescenți, dar celelalte fete își aduseseră toate lucrurile în camera mică de lectură: genți, bocanci, eșarfe, geci groase, jambiere, mănuși de lână. Carina simțea că acele grămezi de haine înșirate pe lângă perete păreau un zid de apărare. Era un sentiment pe care parcă îl sesiza și în limbajul nonverbal al fetelor, care stăteau pe fotoliile de tip bean bag. Birgitta își ținea aproape geanta ei mare Adidas, plină probabil cu hainele murdare adunate în timpul săptămânii. Părea obosită și avea părul cam nepieptănat. Locuia cu mama ei în Piteå în săptămânile premergătoare începerii specializării în Științe Sociale la Liceul Strombacka și apoi se ducea în weekenduri acasă la tatăl său, manager la Baza Robotică.
   Susanne a savurat un shake și mirosul de lemn-dulce a învăluit întreaga cameră.
   Și-a scos din gură guma de mestecat de culoare maro și a învârtit-o cu mișcări rapide în jurul degetului. Dezgustător! Sofia și-a scos și ea acadeaua din gură, a învelit-o în ambalaj și a pus-o înapoi în geantă - că tot veni vorba de lucruri dezgustătoare. Apoi a împărțit foile cu referatele din ultima săptămână, 5 pagini A4 multiplicate, capsate împreună, făcând totul să pară ridicol de detaliat.
   Toate fetele au luat foile fără însă să le citească. Sofia și-a tras părul prins în coadă ca să-i cadă pe un umăr, și-a fixat ochelarii la baza nasului și s-a așezat lângă eternul ei caiet de notițe. Agneta se uita afară pe una dintre ferestrele mici și părea distrasă.
   - Bine, Lolita, a spus Carina și s-a afundat într-un fotoliu de copii, pentru că erau doar patru de tip bean bag.
   A lăsat deoparte meticulosul referat realizat de Sofia, rezumatul discuției din martie despre Scrupule, de Judith Krantz. O, Doamne!
   - Nu știu cât de bine îl cunoașteți pe Vladimir Nabokov, a spus ea. Știți cu siguranță că s-a născut în Rusia, că a scris primele 9 romane în limba rusă și că mai târziu a emigrat în Statele Unite, unde a schimbat limba în care și-a compus operele. Dar știați că era pasionat de șah și fluturi?
   A aruncat o privire spre prietenele ei. Birgitta se foia iritată, iar Agneta părea absentă și se scărpina pe braț.
   - S-a născut într-o familie de nobili și a fost descendent al prințului Nabok Murza. Bunicul lui deținea o mină de aur. Pentru că a crescut într-un mediu cu trei limbi - rusă, franceză și engleză - faptul că a început să scrie în limba engleză poate să nu pară o realizare atât de mare pe cât s-ar crede...
   Fetele erau vizibil dezinteresate. Și-a dres glasul puțin.
   - Nabokov a fost forțat să fugă de nenumărate ori: departe de comuniștii din Rusia, departe de naziștii din Germania, a continuat Carina. La Berlin s-a căsătorit cu o evreică de origine rusă pe nume Vera, cu care a trăit toată viața. A locuit mult timp în Statele Unite, dar a murit în Elveția acum câțiva ani. În ceea ce privește scrierile lui recente...
   Niciuna dintre fete nu părea să asculte. Carina a simțit cum i se pune un nod în gât. Evident că nu mai avea niciun rost să continue prezentarea.
   - O scurtă rundă cu rezumate, a spus în schimb. Sofia, un referat?
   Sofia a dat din cap. Încetaseră să mai facă cu schimbul. De obicei, Sofia redacta aceste referate, dar totuși, de fiecare dată trebuia să-i amintească cineva. A întors pagina cu mișcări greoaie și și-a luat stiloul. Nimeni altcineva nu a schițat intenția de a începe. Se simțea cum crește tensiunea în încăpere.
   - Gitte...? a spus Carina cu vocea cam șovăielnică.
   Birgitta și-a dat la o parte părul de pe față, a oftat și a scotocit după exemplarul ei în geanta Adidas. A scos niște ciorapi groși și niște lenjerie intimă pătată.
   - De fapt, trebuie să..., a spus Birgitta împingând înapoi hainele murdare.
   A luat cartea în mâini, a strâns-o ferm și și-a fixat privirea asupra ei fără să continue însă.
   - Ce e? a întrebat Carina în cele din urmă.
   Birgitta a inspirat adânc. Vocea îi era joasă și gravă, cu o tonalitate pe care nu o mai folosise niciodată. Aparținea parcă cuiva care știa că trăiește într-o ființă umană cu convingeri adânc înrădăcinate.
   - Așadar, de ce ar trebui să citim această carte? Cum ai putut să o alegi? E o carte de rahat.
   Susanne s-a oprit din mestecat, iar Agneta s-a ridicat provocând foșnetul biluțelor din fotoliul bean bag. Carina și-a simțit pulsul în gât, la fel ca atunci când Wiking Stormberg trecuse în grabă pe lângă ea pe strada înghețată, de dimineață.
   Desigur, starea de spirit din cadrul clubului de carte suferise schimbări în ultimul an. Dar în toți acești ani în care s-au întâlnit nu a existat niciun conflict, cel puțin nu unul serios. În vâltoarea furiei care o cuprinse, căuta să se calmeze.
   - Ce vrei să spui cu asta?
   - Ei, stai puțin, a adăugat Susanne și s-a împins înainte cât pe ce să se lovească cu genunchii în măsuță. Gitte, spune de ce crezi că este o carte de nimic.
   Carina a simțit cum se înroșește și s-a uitat fix la Birgitta. Era nervoasă, dar a simțit doar că plutește ca și cum fotoliul pentru copii dispăruse de sub ea.
   - Acest Humbert, personajul principal, a spus Birgitta, este un bărbat dezgustător care se căsătorește cu o femeie doar pentru că se simte atras de fiica ei. Este atât de dezgustător, încât îți vine să scuipi pe toată cartea. Trebuie să fii bolnav mintal să te gândești că acesta este un comportament decent.
   Carina a simțit că îi țiuie urechile de la adrenalină când a auzit răspunsul lui Susanne.
   - Și eu cred că este o carte dezgustătoare, dar e foarte urât ceea ce ai spus. Trebuie să existe și cărți dezgustătoare.
   - Aceasta este o carte pornografică, a spus Birgitta. Pornografia ți se pare în regulă?
   Aceasta nu este pornografie, a vrut Carina să țipe, dar n-a scos niciun cuvânt.
   - Nu trebuia să o citești dacă credeai că este atât de îngrozitoare, a spus Susanne.
   Birgitta s-a întors spre Carina și a arătat spre ea cu cartea pe care încă o ținea într-o mână.
   - Ba da, a spus Birgitta, a trebuit să o citesc pentru că ea a ales-o. O carte a naibii de murdară.
   A aruncat cartea pe jos. Carinei i se părea că strălucea. Strălucea și țipa. Nu a înțeles ce spune, dar era ceva important. Birgitta s-a înroșit la față, iar asta o urâțea. Agneta s-a aplecat, a luat cu grijă cartea și i-a mângâiat coperta de parcă ar fi periat-o.
   - Am c-c-crezut că e bună, a spus Agneta discret în felul ei. Destul de ciudată și foarte tristă. M-am bucurat să citesc despre America anilor '50, dar toate personajele erau atât de t-t-triste și toate mor...
   S-a făcut liniște în cameră. Carina și-a recăpătat suflul. Sunetul aparatului de ventilație se auzea din nou.
   - Și dragostea, a spus Agneta luându-și din geantă comentariile scrise, ca întotdeauna, cu litere roșii la mașina de scris. Cine are cu adevărat dreptul să judece pe altcineva pentru ceea ce i-i-iubește? Atât timp cât nu faci rău nimănui, poți iubi pe cine vrei, nu?
   - Nu era vorba aici despre dragoste, a spus Birgitta. Bărbatul ăsta dezgustător vrea să își drogheze și să-și violeze fiica vitregă, iar asta este nebunie curată. Și ucide o altă ființă. Cum rămâne cu să nu ucizi...
   - Eu tot sunt de părere că trebuie să ai dreptul să citești ce cărți vrei, a spus Susanne.
   - Desigur, Humbert Humbert este dezgustător, a spus Agneta. Și e n-n-nebun. Dar nu toate personajele din cărți trebuie neapărat să fie drăguțe...
   - Cu siguranță îi poți răni pe alții prin iubirea ta sau iubind prea mult ori deloc, a spus Birgitta.
   Pentru o clipă, Wiking Stormberg și-a făcut simțită prezența în cameră, dar toate se uitau în pământ și se prefăceau că nu îl simt. Toată lumea știa că Birgitta se tăiase pe brațe când Wiking se despărțise de ea.
   - Sofia? a întrebat Carina pe un ton care aducea cât mai aproape de unul obișnuit. Ție ce ți-a plăcut?
   Sofia a pus pixul în caietul de notițe și a ridicat privirea.
   - Personajul principal a fost trist toată viața pentru că a pierdut un prieten în copilărie. Cred că e foarte ciudat. De ce nu și-a făcut un prieten nou?
   Și-a luat din nou pixul și s-a aplecat peste caietul de notițe.
   Birgitta s-a ridicat greoi din fotoliu, iar părul negru îi juca în jurul capului. Și-a aruncat geanta Adidas pe umăr, iar paltonul peste brațul stâng.
   - Îmi pare tare rău, a spus ea. Am venit direct aici, nu am trecut pe-acasă și avem multe teme la sfârșit de săptămână. Trebuie să plec acum.
   Clipea des, trădând o urmă de neîncredere. Birgitta a rămas nemișcată. Susanne s-a ridicat prima, apoi celelalte, și toate au îmbrățișat-o, poate un pic prea tare și prea prietenos.
    „O, draga de tine, trebuie să îți fie atât de greu cu toate călătoriile“, „ai puterea să faci asta“, „ne putem vedea mâine, e meci la ora 3, ne vedem atunci?“ Nu, bineînțeles, nu vrea să facă pe martira. Wiking Stormberg a fost vedeta echipei de hochei pe gheață, cel care practic a luat pe cont propriu Cercul Polar - da, echipa se numea așa, dacă se întreba cineva cum și-a primit clubul de carte numele - și a dus-o până în divizia a treia. Întregul oraș Stentrqsk a amuțit în după-amiaza aceea, când meciurile pe teren propriu s-au jucat la Școala Kvarndamm pe un patinoar acoperit și puțin încălzit.
   Carina și-a întors privirea spre Birgitta.
   - Chiar ai intenționat să te sinucizi când ți-ai provocat rănile alea sau ai vrut doar să ai parte de atenție?
   Birgitta a început să respire sacadat și a devenit complet palidă. Camera parcă înghețase. Carina a simțit cum mânia crește urmând să erupă, ca un curent de răutate fierbinte care o devora.
   - Trebuie să fie al naibii de greu să stai acolo la Graddhyllan, a spus ea. Săraca de tine, desigur că trebuie să mai cobori uneori și să ne mai trezești la realitate pe noi, muritorii de rând. Poți să ne spui că suntem dezgustătoare și proaste, chiar dacă tu de fapt nu înțelegi cu adevărat despre ce este vorba...
   Brigitta a respirat zgomotos.
   Apoi s-a întors și a fugit spre ieșire. Toată lumea se uita după ea. Ușa de la intrare s-a trântit din nou. Agneta și Susanne au rămas uimite de scena la care tocmai asistaseră. Carina simțea cum îi ard obrajii.
   Nimeni nu mai zguduise până atunci unitatea grupului: această comunitate fragilă care crescuse cu oportunități limitate. Au rămas pe loc până când Susanne s-a hotărât și ea să plece. S-a uitat la ceasul de la mână, un ceas de plastic elvețian, de care era teribil de mândră, și apoi a aruncat o privire spre Carina, care s-a întors cu spatele. Susanne a revenit în camera de lectură și și-a ridicat jambierele colorate. Sofia și-a închis caietul de notițe și l-a îndesat într-un compartiment interior al genții de piele croite la tăbăcăria Bolebyn. Apoi și-a luat din nou acadeaua. Ambalajul se lipise și s-a rupt când a tras de el. Susanne și-a înfășurat fularul de câteva ori în jurul gâtului. Agneta și-a pus foaia cu comentarii din nou în geantă. În momentul acela, sistemul de ventilație a scos un zgomot puternic.
   Susanne a venit în față chiar lângă Carina. Fularul îi acoperea jumătate din față. Și l-a tras mai jos și și-a coborât vocea până a sunat ca o șoaptă într-un act dramatic.
   - Gitte te-a văzut, i-a șoptit ea, însă destul de tare ca să audă toată lumea. Te-a văzut vorbind cu el. Ești îndrăgostită de Wiking?
   Carina a dat să spună ceva, dar s-a răzgândit. Nu înțelegea. Furia se dezlănțuise din nou.
   - N-ai decât să faci pe nevinovata, a spus Susanne și s-a îndreptat spre ieșire.
   Agneta s-a grăbit să o urmeze fără să-și mai ia la revedere printr-o îmbrățișare de la celelalte fete. În urma ei, a lăsat parfumul săpunului, iar Sofia s-a grăbit după ea ca un cățeluș ascultător.
   Era întuneric în toată biblioteca, exceptând zona pentru copii. Deși Carina nu vedea nimic, intuia că ceva este în neregulă. Stătea în prag, cu picioarele reci și amorțite. Și-a luat ghiozdanul cu mișcări stângace și a stins lumina. S-a pierdut în umbrele dense care au înghițit-o.
    Mașinile care treceau pe strada Foreningsgatan făceau ferestrele să se zguduie. În rest, doar sistemul de ventilație era cel care mai scotea zgomote.
   A închis ușa camerei de lectură și a fugit temătoare pe hol, spre ieșire. A tras după ea ușa bibliotecii doar cu cotul, a întors cheia cu nenorocitul ăla de breloc voluminos din bronz și i-a returnat-o paznicului de la secția de poliție fără să spună nimic.
   Sufla un vânt înghețat pe strada Foreningsgatan. Se auzea șuierând pe la colțurile caselor și ridica în aer așchii de gheață care se fixau apoi pe fațadele clădirilor sau îi înțepau obrajii. Și-a tras fermoarul jachetei matlasate și și-ar fi dorit să aibă cu ea o căciulă groasă. Ce mai conta dacă i s-ar fi turtit părul? Și-a îndesat capul între umeri ca să își afunde mai bine urechile sub guler, dar degeaba. Avea geaca aceasta de când era în clasa a noua și îi rămăsese, într-adevăr, prea mică. Mama îi promisese una nouă drept cadou de Crăciun, dar municipalitatea anunțase că serviciul de îngrijire la domiciliu va fi redus. Nu erau atât de multe ore câte ar fi sperat. Asistenții care ofereau îngrijire la domiciliu au dat vina pe noua Lege a serviciilor sociale care ar fi trebuit să intre în vigoare, dar nimeni nu mai credea în rezolvarea situației. În orice caz, nimeni din familia Carinei.
   Încă se mai putea observa în spatele norilor un fel de amurg gri. Norii denși erau deasupra acoperișurilor și își lăsau greutatea peste case și mașini.
   Gândul că se îndrepta spre casa cu 4 camere mici, fără balcon, a făcut-o să simtă arsuri în piept. Și-i imagina pe mama și pe tatăl ei în fața televizorului, iar pe Ulrika, cu receptorul telefonului lipit de ureche, pălăvrăgind despre băieți și băutură ieftină. I-a revenit în minte imaginea Birgittei, cu ochii ei negri și cu obrajii palizi, plângându-și de milă în vila care avea atâtea camere câți metri pătrați avea apartamentul familiei Burstrand.
   Știa că Susanne mințise. Birgitta nu asistase la conversația dintre ea și Wiking din acea dimineață. Ea locuia în Pitea în timpul săptămânii și nu mersese cu autobuzul la Alvsby. Susanne era, de fapt, cea care o văzuse și dusese vorba mai departe.
   Sau poate vorbise cu Wiking la un moment dat?
   A tras adânc aer în piept. Simțea cum frigul o sugrumă.
   De parcă ar fi uitat vreo secundă cum se simte.
   Se întreba dacă Wiking avea o nouă iubită. Ar putea s-o întrebe pe Sofia, s-ar putea ca ea să știe. Au fost în aceeași clasă, la cursul de Științele naturii.
   Își simțea picioarele grele în cizmele de iarnă și le târa până când s-au oprit singure, de la sine.
   Brusc și-a amintit că nu a returnat cartea împrumutată. Trebuia să pună Lolita la loc pe raftul cu cărți străine de beletristică traduse în suedeză.
   O, la naiba!
   Cauciucurile unui microbuz cu geamurile înghețate trosneau zgomotos în timp ce trecea peste pietrișul de pe jos. A încetinit și s-a oprit mai sus pe strada Storgatan. Motorul n-a mai tors, iar ușile vehiculului s-au deschis. Înăuntru se auzeau mai mulți bărbați care râdeau și vorbeau în engleză. Și-a tras răsuflarea și a mijit ochii ca să poată vedea ceva cât de cât. Trebuiau să fie americanii de la Baza Robotică în drum spre pensiunea Stone Swamp, unde erau cazați. Probabil pensiunea cu cel mai idiot nume. Desigur, în discuțiile obișnuite ale oamenilor, pensiunea nu a fost numită niciodată altfel decât Swampen. A auzit o ușă deschizându-se și închizându-se, iar vocile americanilor s-au pierdut. La naiba.
    Primul lucru pe care îl va cumpăra din primul ei salariu va fi cu siguranță o pereche de lentile de contact. Nu ar purta niciodată ochelari. Mai bine ar muri.
   Și-a scuturat părul și a început să urce spre strada Storgatan.
   Lumina complet aurie se vedea strălucind prin geamurile interioare ale barului de la pensiunea Stone Swamp. Era ca o pată de culoare într-un film alb-negru la cinematograf. Sticla era acoperită de brumă pe afară și aburită în interior. A auzit muzică înăuntru.
   Chiar acum, vreau să trăiesc, chiar acum...
   Era cântecul lui Tomas Ledin cu care acesta câștigase acum câțiva ani un festival de muzică. Suna extrem de bine.

   El vrea să plece,
   poate până la Paris,
   și să simtă că trăiește într-un fel.
   Nu să stea aici,
   la patiseria orașului,
   și să își lase gândurile să treacă pe lângă el...

   A urcat cele 4 trepte până la ușă și a deschis-o.
   Mirosurile au lovit-o brusc în față: mucegai, fum și miros de bere. Lână umedă și alune. A lăsat ușa să se închidă în spatele ei frecându-se de pietriș și a mijit ochii în ceață. Murmurul vocilor era ca un covor murdar cu fir lung, dezgustător și plăcut în același timp. Cântecul lui Tomas Ledin, ce se auzea în fundal, a încetat și i-a luat locul o melodie de-ale lui Eddie Meduza care spunea că niciun nemernic nu-i va vorbi lui ca unui punkist. Foarte grăitor.
   - Este loc la bar, a spus o chelneriță stresată pe care nu o mai văzuse și care a arătat cu degetul undeva spre fum și niște umbre.
   Și-a scos mănușile. Cineva a șoptit ceva, dar nu a văzut cine și nici nu intenționa să afle. Privea atentă la bar și la barman, un băiat blond al cărui nume nu și-l amintea. În celălalt capăt erau două scaune libere. S-a așezat pe unul dintre ele și și-a pus ghiozdanul pe celălalt. Și-a tras în jos fermoarul jachetei matlasate.
   - O coca-cola, i-a spus ea blondului. Cu gheață, te rog.
   - Uite ce balcoane, a spus un domn în vârstă de la masa din spatele ei.
   Carina nu știa dacă se referea la ea, dar s-a întors ca să fie sigură. Chelnerița a venit gâfâind cu două pizza cu șuncă și sos bearnaise, pe care le-a trântit în fața bărbatului și a prietenului său.
   - Două beri și două pahare de tărie, a cerut bărbatul în vârstă.
   Chelnerița și-a scos din buzunarul din spate un carnețel, a repetat comanda și a dispărut.
   Carina și-a primit băutura. Eddie Meduza continua să înjure: toți punkerii sunt niște porci, toți pot merge în iad în cântecul îndrăgit de toți cei care făceau parte din curentul raggar apărut în Scandinavia în anii '50 și care își făceau veacul în Kyrkparkeringen. A privit în jur mijind ochii, dar nu a văzut pe nimeni cunoscut.
   Asta și pentru că nu vedea nimic, dar și pentru că lumina era slabă și era prea mult fum. Sau poate pentru că erau prea mulți oameni. Benny și prietenii lui aveau în față pahare cu tărie și Fanta. Mama nu îl mai lăsa să stea acasă la ei, așa că fie era la Ante, fie la Bobben. Carina și-a dat seama că trebuie să plece de-acolo înainte ca unul dintre aceștia să o observe.
   - This seat taken ?
   Fata a ridicat privirea și a dat cu ochii peste un american cu barbă.
   Bingo!
   - What? Nu.
   S-a grăbit să își ia ghiozdanul de pe scaunul de la bar și l-a lăsat să cadă pe podea lângă ea. A simțit dintr-odată cât de cald era în local și cât de lipicioasă era podeaua.
   Americanul era corpolent și purta blugi urâți de cowboy asemănători imitațiilor pe care le poți găsi la centrul comercial Domus. A comandat alune și o bere, pe care a băut-o direct din sticlă. A întins un pachet de țigări spre ea. Fata a luat una și l-a lăsat să i-o aprindă. Și-a aprins și el una și a expirat fumul.
   - So, you live here, or...?
   - In this pub? No.
   Bărbatul a râs în hohote.
   - You’re funny.
   Îl chema Bruce și venea din Arizona. Nu l-a întrebat ce face în Stentrask, pentru că știa deja. Tatăl ei lucrase ca paznic la Baza Robotică, dar nu de la el știa. Nici nu era nevoie să-i spună. Toate marile puteri care și-au testat armele de distrugere în masă în Stentrask erau găzduite la pensiunea Stone Swamp. Era suficient să treci de sala de mese, de bar sau doar să te uiți ce microbuze așteptau afară și îți dădeai seama de unde erau cei care se aflau în interior.
   După ce și-a băut cola, bărbatul a întrebat-o dacă mai vrea una. Da, voia. Așa că el a comandat o altă cola, dar cu rom de data aceasta. Băutura a fost atât de tare, încât aproape că a făcut-o să tușească. A luat un pumn mare din alunele aflate în fața lui, vrând să-l facă să simtă că împărțeau ceva.
   Barmanul a schimbat caseta cu muzică. A pus Boppers, cu albumul „Number 1“. Carina avea discul. Prima melodie a fost At the Hop și era despre cum să pierzi vremea într-un loc care aparent se numea The Hop. Americanul cânta și el, iar ea fredona puțin, pentru că știa că este afonă.
   Apoi bărbatul a întrebat-o ce face o fată drăguță ca ea în Stentrask, într-o seară de vineri. I-a răspuns fără ocolișuri: fusese cu prietenele ei la un club de carte.
   Americanul nu auzise niciodată de Vladimir Nabokov. Nu auzise niciodată nici de Boppers, ceea ce poate că nu era atât de ciudat, dar totuși era sigur că sunt americani. Și Pippi Șosețica era americancă, dar formația ABBA era suedeză.
   Ce bine că nu era complet prost. Locuia în Tucson lângă un teren de golf. Nu, ea nu juca golf. Aproape că era să se înece cu cola când a întrebat-o.
   Bărbatul voia să danseze, deși barul era mult prea aglomerat. Carina a râs și s-a prefăcut că se împotrivește, dar așa, doar pe jumătate. Americanul i-a înconjurat talia cu brațele, a tras-o de pe scaun și au început să se miște lipiți unul de altul în ritmul muzicii. Se mai loveau de oamenii care treceau pe lângă ei și Carina s-a împiedicat călcând pe propriul ghiozdan. A aruncat o privire la cartea împrumutată, pe care o călcase cu încălțările incomode de iarnă. Să te ia naiba, Lolita, asta meriți. A simțit cum o podidesc lacrimile și s-a întins după paharul ei ca să bea ce mai rămăsese din băutură. A dat din cap când americanul a întrebat-o dacă mai vrea unul.
   Era foarte cald, aproape insuportabil de cald. Boppers cântaseră tot discul și era pe punctul de a spune noapte bună acum, se potrivea cu ultima melodie.
   Goodnight, sweetheart.
   - Ce trist că trebuie să plec.
   - Dar ce faci? Poți rămâne!
   Ea a râs. Ce sete îi era!
   A tras-o aproape de el, astfel încât să-și lipească trupul mătăhălos de al ei.
   Mirosea a fum și a apă de colonie. O mână i-a alunecat pe spatele ei și a lipit-o de el apăsând peste vânătaia care i se formase după ce căzuse dimineață. A băut ce mai rămăsese în pahar.
   Ar vrea să meargă cu el în camera lui? Avea acolo mai multă băutură. Carina a închis ochii și a încuviințat. S-a aplecat să își ridice geaca și rucsacul, dar a observat că îi era greu să își păstreze echilibrul. Bărbatul voia să o țină de mână în timp ce traversau barul, dar ea s-a împotrivit pentru că nu voia să o vadă așa tot orașul.
   Camera bărbatului era la etajul întâi. Mocheta de pe hol era de culoare verde-închis și era cam uzată. L-a sărutat în timp ce el bâjbâia căutând încuietoarea. O înțepase barba lui, iar sărutul avea gust de bere și alune. A scăpat cheia pe jos, iar bărbatul a împins-o la perete ca un berbec care îi asalta muntele Venus. S-au auzit râsete și pași pe scări, așa că fata s-a eliberat din strânsoarea lui și a luat cheia. A băgat-o în încuietoare și a deschis ușa, apoi s-a repezit în cameră exact la timp ca să îi evite pe colegii americani care i-ar fi văzut și i-ar fi salutat. Ce mai conta? Și ei erau împreună cu o fată și evident urma o partidă de sex în grup.
   Și-a lăsat sacoul și ghiozdanul lângă ușă și a început să-i descheie cămașa americanului. Și-a dat jos puloverul cu guler înalt și a oftat profund. Nu purta niciodată sutien. S-a întins pe pat, iar bărbatul a sărit peste Carina înainte ca ea să aibă timp să își dea jos complet pantalonii. I-a tras doar chiloții în jos și a pătruns-o. Of, ce a mai gemut de durere și usturimi, dar el le-a interpretat ca fiind gemete de plăcere. Stătea deasupra ei și făcea mișcări scurte și rapide parcă fără să își dea prea mult interesul. Fata a privit spre tavan și totul a început să se învârtă încet. La naiba, băuse mult prea repede. Oasele genunchilor lui îi intrau în carnea de pe coapse. Cu fiecare împingere simțea o durere fulgerătoare în fese, în dreptul vânătăii. Din când în când, el își amintea că fata era întinsă pe pat și făcea o pauză ca să se joace cu sfârcul ei stâng. Nu tare, dar nici deosebit de plăcut. Când a ejaculat, a scos un mormăit și s-a lăsat cu toată greutatea peste ea, încât fata abia mai putea respira. A bălmăjit ceva în urechea ei, iar Carina a crezut că o întreabă dacă i-a plăcut. Dar nu era sigură că asta o întrebase. Apoi s-a rostogolit de pe ea, iar fata a putut să respire adânc.
    Bărbatul s-a dus clătinându-se în baie și a făcut un duș. Carina a mai rămas întinsă câteva secunde și se gândea cum ar trebui să se comporte în continuare. Să-și muște puțin buzele, ca să fie roșii și mai voluminoase? S-a ridicat și a aranjat pernele.
   Și-a dat jos pantalonii de denim și lenjeria intimă, care rămăsese undeva pe coapsă, s-a rezemat goală de tăblia patului și a încercat să pară relaxată.
   Zgomotul produs de apă la duș a încetat. Bărbatul și-a curățat gâtlejul și a scuipat. A ieșit dezbrăcat, cu penisul flasc, cu prosopul în mână și s-a oprit uimit când a văzut-o stând goală în pat și cu picioarele depărtate. Carina a încercat să zâmbească, dar simțea cum capul i se învârtea prea tare.
   - Are you hungry? a întrebat ea.
   - We’ve had dinner, a răspuns el.
   - How about that drink you talked about? a întrebat ea depărtându-și încă puțin picioarele.
   Bărbatul a privit în pământ, apoi s-a întors.
   - I`m sorry, but we have some work to do tonight, a spus el.
   Fata a înghițit în sec, pricepând unde bate. Acum, că o avusese, se putea descotorosi de ea. Și-a căutat chiloții. Bărbatul a intrat din nou la baie și a închis ușa în urma lui. Puloverul ei ajunsese sub pat și era plin de praf, așa că l-a scuturat bine. Era tricotat de una dintre doamnele cărora mama ei le oferea servicii de îngrijire la domiciliu. Era preferatul ei. Roșu, moale și nu provoca mâncărimi.
   - Plec, i-a strigat americanului din baie.
   Acesta nu i-a răspuns.
   Și-a luat ghiozdanul și geaca, și-a încălțat cizmele și a părăsit camera. Coridorul părea interminabil și trebuia să se rezeme de pereți pentru a opri senzația de amețeală.
   Ușa în spatele căreia se făcuseră nevăzuți colegii americanului era întredeschisă, lumina era aprinsă, iar partida de sex în grup era în plină desfășurare. Toți cei trei bărbați păreau să fie implicați.
   Scena asta a făcut-o să respire sacadat și a simțit cum începe să se excite. S-a aplecat din instinct să închidă ușa, dar nu a reușit, pentru că era blocată de o geantă. A dat cu piciorul în ea împingând-o în cameră și, când ușa a făcut încă o dată un clic, s-a făcut lumină în mintea ei: geanta din piele de la tăbăcăria Bolebyn.
   Afară se făcuse întuneric de-a binelea. Temperatura scăzuse, dar vântul se mai potolise. Ningea ușor. O senzație de frig și de ceva lipicios i s-a strecurat între picioare. Un grup de elevi de liceu erau cu mopedele în fața chioșcului Dagge.
   Auzind râsul unuia dintre ei, și-a dat seama că era Hakan, fratele mai mic al lui Susanne. Au fluierat și au strigat după ea când a trecut pe lângă ei. Nici măcar nu a putut să le arate degetul mijlociu. Dar frigul a reușit totuși să-i mai limpezească mintea. S-a uitat la ceasul de la mână. Mickey Mouse arăta ora 10 fără un sfert.
   Nu era chiar atât de târziu. Îi era puțin greață, dar nu se simțea foarte rău.
   Ghiozdanul era ușor, pentru că lăsase majoritatea manualelor în dulapul de la școală. Nu avea niciun rost să le care acasă ca să studieze la sfârșit de săptămână. Doar notițele și Lolita mai erau în ghiozdan. S-a oprit în stația de autobuz de pe strada Kvarndamm și a scos cartea ca să se uite la ea.
   Supracoperta pusă de cei de la bibliotecă nu prea reușise să-și facă treaba.
   Coperta din spate a cărții se rupsese atunci când călcase pe ea, iar câteva pagini desprinse din cotorul cărții s-au împrăștiat în zăpadă. Le-a ridicat, le-a șters de apă cu mănușile și a citit cu ochii mijiți în lumina felinarului.
   Nu am intervenit oare în vreun fel în destinul ei prin a-l contopi cu pofta mea?
   Aceasta este și rămâne o sursă de mare și teribilă mirare.
   A mototolit paginile și le-a aruncat în coșul de gunoi, unde cuvintele lui Nabokov aveau să stea laolaltă cu ambalaje de dulciuri și bilete de autobuz folosite. A ținut cartea în mână pentru câteva secunde, apoi a aruncat-o și pe ea.
   Pe trotuarul din fața casei ei nu fusese împrăștiat nisip. Stratul subțire de zăpadă care se așezase făcuse asfaltul și mai alunecos. A mers cu pași mici pe gheață, dar tot a alunecat. S-a lovit la genunchi și la șold, și i-au dat lacrimile de durere.
   La naiba, la naiba, la naiba. A stat nemișcată câteva clipe. Frigul și umezeala i-au pătruns prin pantaloni și își simțea pielea amorțită. Era în același timp ceva ispititor și reconfortant în acea senzație. Avea nervii întinși la maximum, dar era întotdeauna ca o portiță de ieșire.
   Gândurile astea nu prea o linișteau. S-a ridicat repede în picioare.
   Becul din casa scării nu funcționa, dar asta nu era o problemă, deoarece cunoștea fiecare colț al casei și a găsit imediat gaura cheii. Mirosul de mâncare a lovit-o când a ajuns în hol. I s-a întors stomacul pe dos. Sărise și peste masa de prânz de la școală.
   - Carina, tu ești?
  Din living s-a auzit un clinchet când mama ei a așezat pe măsuță paharul cu alcool și cuburi de gheață.
   - Mmm, a mormăit ea descălțându-se și agățându-și geaca.
   Stătea în pragul ușii cu ghiozdanul peste umăr.
   - La ce vă uitați?
   Tatăl a pufnit iritat.
   - Ingemar Bergman, a răspuns el. Ca vineri seara.
   - Ingmar, i-a zis Carina. Numele lui este Ingmar.
   - Unde ai fost? a întrebat mama.
   - La clubul de carte, a răspuns Carina. Am stat și am vorbit după aceea despre cărțile lui Nabokov, despre cum diferă de cele ale lui Brodsky...
   - Ai mâncat?
   - Mmm, a mormăit Carina, cred că iau un sendviș.
   - A mai rămas palt. Cum merge cu scrisul?
   - Bine.
   A intrat în camera pe care o împărțea cu sora ei mai mică și și-a pus ghiozdanul pe birou. Și-a pus referatul în cutia de pantofi unde erau și celelalte. Sora ei stătea întinsă pe pat și citea una dintre cărțile ei cu Kitty.
   - Cine ți-a spus că poți împrumuta asta?
   - Ieși afară și lasă-mă! i-a strigat Ulrika.
   Carina s-a dus înapoi în bucătărie. A găsit în frigider ce mai rămăsese de mâncare și și-a tăiat un palt în felii. Le-a uns cu unt și le-a mâncat în picioare, direct deasupra chiuvetei. Tatăl Carinei a intrat în bucătărie și s-a așezat la masă privind-o insistent.
   - Ai băut?
   Carina a început să bată din palme în replică la stupiditatea întrebării.
   - Benny a fost arestat ieri pentru băutură, a spus bărbatul.
   - Știu, i-a confirmat Carina.
   - De unde știi?
   - Toată lumea știe.
   Și-a mai tăiat o bucată de palt, una cu carne de porc de data aceasta.
   S-a concentrat să facă mișcări sigure și precise.
   - Hasse a primit un job, a spus taică-su. În Stockholm.
   Carina s-a oprit tocmai când își ducea mâncarea la gură. Un val de adrenalină i-a invadat corpul. Hasse era celălalt frate al ei, cel care nu avea obiceiul să bea.
   - La un spital de boli psihice, a spus tatăl cu o voce groasă. Asistent pentru cei care au probleme psihice.
   - La Beckomberga? a întrebat Carina. Se va muta? Unde va locui?
   Tatăl și-a privit mâinile în tăcere.
   - Pentru ce se duce acolo? a insistat Carina.
   Bărbatul s-a ridicat și s-a dus în living, unde Ingmar fusese schimbat cu un concert de muzică clasică.
   - Mă duc la culcare.
   Mama nu i-a răspuns. S-a auzit zgomotul cuburilor de gheață în pahar.
   Cu siguranță, la Beckomberga va merge. Citise în revista Platsjournalen că se căutau oameni și aveau locuințe pentru personal. Acolo s-ar putea muta și ea.
   - Hasse?
   A băgat capul în camera fraților ei, unde pe jos erau aruncate numai rufe murdare și reviste auto. Nu era nimeni.
   S-a dus la baie, s-a spălat pe dinți, și-a îndepărtat machiajul și s-a spălat între picioare. S-a dus direct în patul ei, fără să se uite la Ulrika, și a luat un atlas geografic care stătea pe noptieră. S-a uitat în indexul de la ultimele pagini.
   Tucson, Arizona.
   A căutat pagina corectă, sudul Statelor Unite, peisaj deșertic, destul de aproape de granița cu Mexic. A zăbovit cu degetul pe numele localității.
   A închis ochii și a căutat să simtă energia transmisă de punctul acela de pe hartă.
   Cum ar fi să locuiești acolo? Într-un loc în care nu erau niciodată temperaturi negative, într-o societate care nu constrângea oamenii în niciun fel?
   Americanii aveau să revină. Știa asta. De aceea au construit noul pod peste râul Pite.
   Yankeii aveau nevoie să-și poată transporta în siguranță mașinile morții peste apele repezi.

   VINERI, 20 DECEMBRIE 2019

   Dimensiunea, în general, pentru orice, reprezenta un fel de mândrie pentru locuitorii din Stentrask.
   Nu numai în cazul apelor repezi și al Bazei Robotice, ci și al podului peste râu: cel mai lat din toată valea râului Pite. Aproape cu 1 metru mai lat decât drumul 94, care ducea spre Alvsbyn, pentru că acela avea pistă de biciclete doar pe o parte. Timp de 40 de ani, podul a fost asociat de către locuitorii orașului cu paradoxul de pe malul celălalt al apei: acea zonă pustie, dar atât de tehnologizată.
   În octombrie 2019 au fost observate niște fisuri serioase în grinda de pe partea sudică. La Baza Robotică a fost o activitate intensă în această toamnă, iar podul era absolut necesar pentru ca activitatea să poată continua. De aceea era nevoie ca achizițiile publice de restaurare a podului să fie efectuate foarte rapid. Au existat și voci critice care au susținut că acestea nu au fost efectuate corect.
   Cu toate acestea, descoperirea cadavrului fetei a oprit imediat orice fel de discuții referitoare la pod.
   Nici condițiile pentru desfășurarea proiectului nu au fost optime. Asta dacă vrem să ne exprimăm mai elegant. Frigul și întunericul au îngreunat efectuarea reparațiilor și, din motive de siguranță, nu au fost acceptate alternative.
   Podul a fost construit pentru a face față transporturilor grele până la bază: tancuri, diverse tipuri de vehicule blindate, rachete care uneori erau transportate pe drumuri de țară. Pe scurt, toate tipurile de armament și echipamentele necesare desfășurării operațiunii. Cu toate acestea, s-a dovedit că această construcție, pe termen lung, nu a fost suficient de durabilă.
   Renovarea grinzilor este o măsură care se ia deseori în cazul podurilor pentru a asigura portanța și siguranța construcției. Aici însă s-a desfășurat în condiții extreme. Printre altele, constructorii au fost nevoiți să folosească diferiți aditivi, acceleratori și antigel pentru a împiedica înghețarea cimentului și a zidăriei la temperaturi negative extreme. De asemenea, au folosit produse pe bază de soluții de nitrați de sodiu, precum și produse care reduc punctul de înghețare, sare specială fără cloruri pentru îndepărtarea gheții și a zăpezii de pe suprafețele din beton și produse care nu deteriorează nici betonul, nici armătura. S-au folosit șuruburile de rocă, pentru că se potriveau, de asemenea, cu șuruburile din oțel, cu șuruburile pentru țevi și multe altele. Au folosit convectoare electrice și lămpi. La un moment dat, au închis pe pod un sens de mers. Le-au oferit muncitorilor barăci pentru a se încălzi și puncte sanitare. Compania care a câștigat achiziția era din sudul Suediei și nu era obișnuită cu aceste condiții de șantier. Asta a complicat situația.
   Pe scurt, era frig și întuneric, și al naibii de greu de lucrat. Și problema nu a constat doar în mărirea capacității de portanță. Adânc sub construcție, râul a năvălit înspre Storforsen, cascada cu cel mai mare debit din Europa.
   Construcția în sine se sprijinea pe patru fundații mari, patru picioare ridicate pe mal, de o parte și de alta a râului, care susțineau întreaga structură. Pilonii arătau masivi când te uitai la ei, dar, de fapt, în interior erau pe jumătate goi.
   În acea zi de vineri, muncitorii se ocupau de renovarea fundației podului pe partea de est. Se formaseră mici fisuri în partea de sus a fundației, ceea ce a determinat decopertarea carosabilului, pentru a avea acces la betonul turnat.
   Înainte de amiază au îngrădit fundația, iar după pauza de prânz au remediat fisurile pentru a consolida și izola fundația.
   Ea zăcea acolo.
   Sau, mai bine zis, acolo zăceau hainele și geanta ei.
   Bărbatul care folosea pickhammerul era din Ange. Avea multă răbdare și era un om cu experiență. Și-a dat seama imediat că era ceva în fundație, ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo. L-a chemat pe șeful de șantier. Nu era o gaură mare, ar fi putut intra cam un metru cub de beton și avea o formă dreptunghiulară. Au luat lopeți și au început să sape.
   S-au oprit însă când au văzut ieșind la lumină o mână și un umăr. Atunci au sunat la poliție.
   După o lungă așteptare și legături greșite, au reușit să vorbească cu dispecera de la secția de poliție din Stentrask. Șeful de șantier a fost atât de înspăimântat de descoperire, încât bărbatul din Ange a fost cel nevoit să discute cu ea și să-i explice situația: în fundația podului era un corp omenesc care părea decapitat, haine și o geantă de piele cu catarame. Dispecera secției de poliție din Stentrask a reacționat cu calm și direct, a pus întrebări pertinente, le-a spus să nu atingă probele, să blocheze zona și să aștepte echipajul de poliție.
   Apoi conversația s-a încheiat. Bărbatul din Ange și-a dat atunci seama că avea să plece mai devreme în concediul de Crăciun.

   Carina Burstrand s-a dus direct la Wiking Stormberg, care stătea în bucătărie și mânca împreună cu stagiara din Dalarna.
   - Trebuie să vorbesc cu tine, i-a spus ea.
   Wiking a ridicat privirea spre ea în timp ce mesteca.
   - Despre ce?
   Carina s-a uitat spre holul pe care trecea Ahmed cu căruciorul lui de curățenie.
   - Putem să discutăm în biroul tău?
   Stagiara, o femeie cu părul negru, pe numele ei Fatima Al-Aziz, a observat pentru prima dată că cineva i-a remarcat prezența. Wiking a ridicat din sprâncene.
   - Au găsit-o pe Sofia, a spus Carina.
   S-a întors pe călcâie și a plecat pe hol.
   Wiking a venit după ea cu furculița încă în mână.
   - Ce naiba vrei să spui?
   Carina a intrat în birou și a închis ușa în urma lor.
   O lampă de birou lumina teancurile de hârtii de pe masă, dar restul încăperii rămăsese în întuneric.
   - Constructorii care renovează podul ce duce la Baza Robotică au găsit un cadavru în fundația de est, a spus ea. Era și o geantă de piele acolo, cu închizătoare și buzunar, cu curele și catarame, lucrată la tăbăcăria Bolebyn. Sofia avea una identică.
   Carina a înghițit în sec.
   - Nu i-au găsit capul. Nu există craniul.
   Wiking s-a uitat la ea câteva secunde lungi, iar femeia a observat că era măcinat de o avalanșă de gânduri.
   - Hainele? Cum era îmbrăcată?
   - Erau aruncate peste ea.
   Șeful poliției și-a acoperit fața cu ambele mâini preț de câteva secunde. A mormăit ceva ce părea a fi o înjurătură.
   - Și acum s-a aflat ? a întrebat el răsuflând greu după ce și-a îndepărtat mâinile.
   Carina a încuviințat făcând semn spre dispecerat, de unde se auzeau telefoanele sunând încontinuu.
   - A sunat un bărbat de la Administrația suedeză a transporturilor sau poate de la compania aceea care a primit contractul. Pe cine contactăm? Procurorii de aici? Secția criminalistică din Lulea?
   - Ambele variante, a răspuns Wiking. Și comandantul secției de poliție din Gallivare.
   A ieșit din nou pe coridor, dar s-a oprit de data aceasta cu spatele la ea. Silueta înaltă a lui Wiking se putea distinge în lumina fluorescentă de la recepție. A rămas așa fără să se mai întoarcă.
   - Când s-a întâmplat? Când a dispărut?
   Deși știa răspunsul, tot a întrebat. Pentru că orice altă întrebare nu avea sens.
   - În 1980, a spus Carina. În 2 august 1980. Era o sâmbătă cu furtună.
   Wiking a continuat să meargă spre bucătărie, a luat-o și pe stagiară și au ieșit în parcare.
   Dispeceratul se liniștise, iar cetățenii care doreau să ia legătura cu forțele de ordine se mai potoliseră. La 12:30 avea programată o întâlnire, iar femeia ajunsese chiar în timp ce patrula de poliție se îndepărta și se afla în sala de așteptare. Era o femeie machiată exagerat, cu doi fii de vârstă școlară care se certau pe o figurină Batman.
   - Din păcate, trebuie să vă rog să așteptați câteva minute, a spus Carina.
   Femeia a oftat ostentativ.
   Carina a intrat în camera din spatele recepției și l-a sunat pe Roland Larsson, care era procuror în Stenträsk. De fapt, el era în concediu, dar ajunsese doar până la centrul comercial Smastaden din Pitea. Intenționa să serbeze Crăciunul alături de rudele soției sale.
   - Vin imediat, a răspuns el.
   În fundal se auzeau colinde de Crăciun. Carinei i s-a părut că era chiar încântat.
   Apoi a format numărul secției criminalistice din Lulea. Se auzea cu ecou. S-a întors cu spatele la peretele de sticlă și la zona de recepție și a privit spre parcare.
   Lumina licărea o oră în mijlocul zilei ca un număr de magie. Soarele se contura spre sud la orizont ca o fâșie roșie, iar zorii îndoielnici s-au transformat în amurg parcă într-o fracțiune de secundă.
   Cineva i-a răspuns la celălalt capăt al liniei. O tânără care era responsabilă de operațiuni. A ezitat să trimită oameni într-o zi de vineri după-amiază, chiar înainte de Crăciun. Nu ar fi posibil ca procurorul districtual să se ocupe de asta? Sigur erau rămășițe umane? Exista suspiciunea de crimă?
   Carina s-a abținut să o informeze pe tânăra din Lulea despre probabilitatea ca persoana decapitată și găsită în fundația podului să fi avut un accident sau să se fi sinucis. În plus, cu siguranță tânăra habar n-avea despre dispariția Sofiei Hellsten. Probabil că nici nu se născuse atunci când se întâmplase și, judecând după dialectul ei, probabil că nici nu era din Norrbotten. Carina i-a explicat în schimb clar și cu calm că, dacă poliția municipală nu ia în serios descoperirea cadavrului unei fete, care ar putea fi fiica adolescentă a unui consilier municipal, este ca și cum autoritatea instituției ar dispărea din punct de vedere politic.
   Tânăra nu era vreo începătoare și a înțeles situația. A decis să trimită imediat un criminalist.
   Deoarece comandantul secției de poliție din Gallivare era în oraș ca să cumpere șuncă pentru Crăciun, Carina l-a informat pe inspectorul Paananen despre cele întâmplate. Apoi s-a întors la recepție și la ghișeul unde se depuneau cereri pentru pașaport. L-a auzit în fundal pe Ahmed, care pornise mașina de spălat vase din bucătărie.
   Femeia din sala de așteptare era din Alvsbyn. Era nervoasă atât din cauza faptului că trebuia să aștepte, dar şi pentru că trebuise să conducă tot drumul până la Stentrask ca să-și reînnoiască pașaportul. Aceasta era situația actuală în zonele mai slab populate, unde taxele crescuseră, dar serviciile deveniseră mai proaste. Toți banii proveniți din prelucrarea lemnului, a fierului și din hidroenergie erau trimiși spre Stockholm, iar locuitorii de aici, din nordul țării, se simțeau jefuiți și înșelați. Carina era cumva de acord cu asta.
   Cu mișcări mecanice, Carina i-a indicat femeii cum să stea pentru poza tip pașaport la aparatul aflat în spatele paravanului de plexiglas. Copiii au început să se bată pe podea. Femeia și-a împrospătat machiajul și și-a dat cu luciu de buze înainte de a se așeza în fața aparatului. Era nemulțumită, i se părea că arăta prea bătrână. A întrebat dacă poate reface poza, dar, după aceea, tot nu era mulțumită de cum arăta.
   - Aceasta este o secție de poliție, le-a spus Carina cu voce tare băieților. Avem celule pentru scandalagii ca voi.
   Copiii au tăcut instantaneu, de parcă cineva le-ar fi oprit butonul de alimentare.
   S-au uitat mirați la ea, s-au ridicat și și-au aranjat căciulile. Mama a făcut o a treia încercare de poză.
   - E bine, a spus Carina uitându-se la imagine în computerul ei, înainte ca femeia să aibă timp să protesteze. Vă vom trimite un SMS când pașaportul este gata. Poate să dureze până la 5 zile lucrătoare, poate ceva mai mult acum, de sărbători. Plătiți când îl luați. V-ar plăcea să primiți și o carte de identitate națională?
   - Nu e cazul.
   Carina a ridicat din umeri. Băieții începuseră să se certe din nou pentru figurină, dar în șoaptă.
   - Oscar, Liam, haideți, le-a zis mama strângându-și produsele de cosmetică.
   Un beculeț de la telefonul de pe birou s-a aprins din nou. Era un reporter de la Norrbottens-Kuriren.
   - Avem o informație potrivit căreia a fost găsită Sofia Hellsten. E adevărat?
   Atunci s-a dezlănțuit iadul. Era puțin probabil ca Wiking să fi ajuns deja la pod.
   - Ați sunat în dispecerat. Aici nu putem oferi informații despre persoane găsite, a spus ea.
   - Pot vorbi cu anchetatorul-șef?
   - Locuiește în Gallivare.
   Carina a simțit frustrarea jurnalistului și a presupus că era înregistrată.
   - Cine e şeful poliţiei locale la voi? Stormberg?
   - Wiking Stormberg este şeful poliţiei, așa este, a spus ea cu amabilitate. E plecat acum, dar ar trebui să se întoarcă într-o oră. Puteți să sunați mai târziu.
   A încheiat apelul și l-a sunat pe Wiking pe telefonul mobil. Acesta a răspuns imediat.
   - S-a aflat deja, l-a informat ea. Au sunat de la ziarul Norrbottens-Kuriren. Care este situația?
   - Sunt rămășițe umane. Am găsit îmbrăcăminte, un cardigan și ceva care trebuie să fi fost o pereche de blugi.
   - Larsson și cineva de la secția criminalistică din Lulea sunt pe drum, a spus Carina.
   - Mai avem dosarul Sofiei Hellsten? a întrebat-o Wiking. Ar trebui să fie în arhiva din camera boilerului.
   Panica instalată direct în stomac a făcut-o să tresară. Dosarul cu toate informațiile, cu echipa de intervenție și investigațiile. Teribila vară a anului 1980.
   - Verific.
   - Și sună-l pe Soderlund la Firma de pază Bevakning și roagă-l să ne trimită doi paznici. Ai verificat cum va fi vremea? Spunea cineva că ar putea veni o furtună.
   Carina a intrat pe pagina de internet a Institutului suedez de meteorologie și hidrologie.
   - A fost emis un avertisment de gradul doi pentru seara aceasta, i-a confirmat ea. Zăpadă și vânt puternic cu rafale în regiunile muntoase descoperite.
   A suspinat profund, așteptând în liniște în timp ce vântul sufla în telefonul lui Wiking.
   - Am fost colegi de clasă, a adăugat el apoi. Cred că a fost puțin îndrăgostită de mine.
   - Toate fetele erau îndrăgostite de tine, Wiking, i-a spus Carina. Nu doar cele cu care ai fost împreună.
   A închis telefonul. Ahmed a băgat capul pe ușa de la recepție.
   - Eu plec.
   - Crăciun fericit, Ahmed! Salutări familiei!
   A zâmbit și a dispărut. Apropo, oare musulmanilor li se urează Crăciun fericit? Nu era sigură. Ușa din spate s-a închis în urma lui cu o bufnitură.
   Robotul companiei de pază și protecție oferea informații despre programul de funcționare al acesteia. Ce noroc că avea în lista ei de contacte numărul personal al lui Rickard Soderlund. I-a răspuns imediat.
   - Doi bărbați la pod? Ce s-a întâmplat?
   S-a uitat pe geam și fulgi de zăpadă ușori se vedeau dansând afară.
   Dosarul, cu toate investigațiile. Toate informațiile despre ceea ce s-a întâmplat, cu ce s-a ocupat toată lumea. Cu ce s-a ocupat ea.
   - Treci prima dată pe la secția de poliție și ia corturi și reflectoare, l-a sfătuit ea. Constructorii au cu siguranță lanterne, dar noi vrem să le avem pe ale noastre.
   - Trimit doi băieți până la ora 8 seara, apoi îl pot trimite acolo pe Pekka.
   - Am înțeles.
   Nu are cum să țină chestiunea asta secretă nici măcar alte 5 minute.
   Și-a pus telefonul mobil în buzunarul din spate și a scos legătura de chei de la subsol. A părăsit biroul și a închis ușa din față. Oficial, programul era până la ora 15, dar în situația aceasta nu putea să lase oamenii să intre în sala de așteptare. A stins și lumina. Luminițele din bradul de Crăciun pâlpâiau ritmic pe pereți.
   Când a deschis ușa de la subsol, a surprins-o bubuitul boilerului, care funcționa cu ulei. Din punctul de vedere al mediului, era o adevărată nebunie să încălzești astfel această clădire de beton. Dacă ecologiștii ar ști, s-ar înfuria la culme.
   Scările de la subsol erau înguste și abrupte. A simțit cum îi bate inima cu putere. A trebuit să caute puțin până a găsit cheia potrivită de la arhivă. Aerul din încăpere era uscat și rece și crea un sentiment vag de disconfort. Ca o cameră mortuară, s-a gândit ea, fără să știe însă cum te-ai simți într-una. Lampa fluorescentă din tavan s-a aprins și a pâlpâit de mai multe ori până s-a hotărât să lumineze ca lumea.
   Sertarele arhivei de metal erau înșirate unul lângă altul, pe rânduri dese.
   Doamne, trecuse o eternitate de când nu mai fusese aici. A tras de unul dintre sertare. Nu era închis. De unde să înceapă?
   Dosarele erau sortate în ordine cronologică în funcție de data înregistrării. Măcar atât știa și ea. Dar unde era intrarea în acest labirint? A găsit anul 2010 și a parcurs cu degetul însemnele de pe cutie. A căutat înapoi în timp: 2009, 2008, 2007... Simțea cum îi trosnesc pietricele sub picioare. Nu s-a mai făcut curat aici de multă vreme. Era întuneric beznă când a ajuns în dreptul anilor '90, pentru că lampa fluorescentă de deasupra anilor '80 era complet stinsă. Și-a luat telefonul mobil din buzunarul din spate și a pornit lanterna. 1985, 1984, 1983...
   1980, iulie–august.
   A respirat adânc și a scos sertarul.
   Era o cutie de carton, de culoare maro, cu capac.

   Dispariție
   Sofia Hellsten
   2 august – '80

   Cutia era prăfuită și grea ca un bolovan. A ridicat-o și a împins sertarul înapoi cu cotul. A așezat cutia de carton deasupra dulapului cu documente de arhivă. Și-a pus ambele mâini pe capac. Inima îi bătea cu putere și simțea cum, prin cutia de carton, secretele aveau puterea să ardă.
   Ce se știa? Ce nu se aflase la interogatoriu?
   A ridicat capacul și a suflat praful care se așezase peste hârtii. A ținut telefonul deasupra ca să poată citi la lumina lanternei.
   Raportul dispariției fusese întocmit luni, 4 august 1980 de către șeful poliției, Gustav Stormberg.
   În acel moment, s-a auzit de sus o bătaie în ușa din spate. Doamne, veniseră paznicii.
   A tras capacul înapoi peste dosar, a luat cutia sub braț și a urcat scările.
   - Vin! a strigat ea punând cutia lângă chiuveta din bucătărie.
   S-a grăbit spre ușa din spate pentru a-i lăsa pe paznici să intre. Erau un bărbat și o femeie. I-a primit așa cum îi era firea, adică în tăcere și fără să se agite prea mult.
   Paznicii erau tineri sau ea era cea care îmbătrânise?
   Le-a arătat magazia unde se aflau corturile și echipamentele de iluminat. Au fost nevoiți să rabateze bancheta din spate a mașinii și să facă mai multe drumuri până au reușit să încarce tot ce era nevoie.
   - Va fi o vreme al naibii de urâtă, a spus tânărul.
   S-a întors la dosar abia când mașina de pază și protecție a dispărut în spatele plugului de zăpadă. A luat cutia cu dosarul Sofiei Hellsten în camera din spatele recepției și a tras draperiile.
   Cu mâinile tremurându-i puțin, a ridicat capacul și a luat primul document din stivă.

   Dispărută: Sofia Elisabeth Hellsten
   Născută: 19620909
   Adresă: Backasvagen 11
   Adresă poștală: 975 90 Stentrask
   Semnalmente: Păr castaniu. Ochi albaștri.
   Înălțime: 163 cm

   A început să-i sune telefonul mobil. A sărit speriată ca și cum cineva i-ar fi țipat în urechi.
   A pus repede la loc foaia de hârtie și a apăsat capacul.
   Era Hakan.
   - Poți trece pe la magazinul de băuturi? Eu voi întârzia puțin azi.
   A respirat superficial, cu gura deschisă, pentru ca Håkan să nu își dea seama de pulsul ei accelerat. Știa că cercetătorii elvețieni sunt acolo sus, la bază, pentru a patra oară în ultimii ani. S-a uitat apoi la ceasul de la mână.
   - Va fi cam greu, a spus ea. Nu știu cât voi mai sta aici.
   - S-a întâmplat ceva?
   A închis ochii strâns timp de două secunde.
   - Mă duc eu la magazinul de băuturi, nicio problemă.
   El a tăcut la telefon, așa cum obișnuia să facă atunci când lucra la ceva.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat ea.
   - A sunat Karolina. Nu vor veni.
   Dezamăgirea aproape că i-a tăiat răsuflarea.
   - Dar am cumpărat mâncarea de Crăciun! Totul este pregătit!
   - Da, da...
   - Ce motiv a mai găsit acum ?
   - Vreme rea, durere de picior, știi cum e...
   La naiba, nu ar trebui să fie atât de afectată. A scrâșnit dinții.
   - Ei bine, a spus Carina, cu atât mai multă mâncare pentru noi, ceilalți.
   - Te iubesc, a spus Hakan.
   - Și eu te iubesc.
   Se gândea cu ce au greșit oare atât de mult în privința primului lor copil.
   Karolinei îi plăcea tot ce ea și Hakan disprețuiau. Exista o genă care îi făcea pe oameni să-și dorească să fie pe placul tuturor cu orice preț?
   Dialogul interior i-a fost întrerupt de farurile albe care se reflectau pe pereți prin perdele. S-a dus la fereastră și a aruncat o privire în parcare. Tocmai venise patrula de poliție. La naiba. A tras jaluzelele și s-a uitat la cutia de carton.
   Conținutul cutiei îi crea o stare de disconfort și de tensiune. Fără să mai stea pe gânduri, a pus cutia cu dosarul Sofiei pe scaunul ei și l-a împins sub birou.
   Sunetul motorului s-a oprit, iar farurile s-au stins. Ușa din spate s-a auzit deschizându-se. S-a dus la recepție și a ascultat mesajele înregistrate în ultima oră. Toată presa din comitat aflase despre descoperire, inclusiv unul dintre ziarele de seară.
   - Trebuie să transmitem un comunicat de presă, le-a sugerat ea lui Wiking și stagiarei, în timp ce aceștia se scuturau de zăpadă în foaier.
   - Cel mai bine ar fi să așteptăm criminaliștii și procurorii, a spus Wiking. Te-ai gândit bine în privința cortului și a reflectoarelor.
   Ea s-a întors cu spatele la ei, iar cei doi polițiști au dispărut în biroul lui Wiking.
   Stagiara a trântit în mod ostentativ ușa în urma lor.
   Trebuia să cumpere băuturi de Crăciun. Dar trebuia să vadă și ce era în dosar. La naiba.
   - Ies să fac niște comisioane! a strigat Carina spre ușa închisă.
   S-a întors în camera din spatele recepției. Într-unul dintre sertarele biroului avea o sacoșă de pânză. A tras scaunul de la birou și a îndesat dosarul Sofiei în ea.
   Încăpea aproape în întregime. Și-a schimbat încălțările, și-a luat haina, și-a pus geanta pe umăr și punga de pânză sub braț.
   S-a dus prin spatele clădirii în parcare. A aruncat o privire peste umăr când ușa s-a închis în urma ei. În biroul lui Wiking era lumină generată de plafoniera dreptunghiulară care se putea observa de afară. Dar nu a reușit să îl vadă nici pe el, nici pe stagiară.
   Cheia de la mașină nu se afla în geantă acolo unde se aștepta să fie. Pentru a o găsi, a trebuit să pună sacoșa de pânză pe jos, pe pietrișul înghețat. Sunetul care indica deschiderea mașinii a răsunat între pereții de cărămidă. A deschis portiera pe partea pasagerului și a pus sacoșa pe scaun. A închis portiera, apoi mașina. A privit spre ușa din spatele clădirii și la fereastra lui Wiking. Nicio reacție. A răsuflat ușurată și i-a mulțumit lui Dumnezeu.
   Cerul albastru-închis de dinainte ca lumina polară să apară și să dispară era acum înlocuit de întuneric. Și-a ridicat geanta pe umăr și s-a îndreptat spre Storgatan.
   Febra cumpărăturilor de Crăciun o cuprinsese și pe ea. Totul era așa cum trebuia.
   Era un funcționar public plătit din banii contribuabililor pe cale să cumpere băutură pentru sărbători și care aștepta cu nerăbdare să se bucure de Crăciun alături de familie. Erau chestiuni care, culmea, acum i se păreau potrivite.
   Sunetul clopoțeilor se auzea în difuzoarele de slabă calitate. Ar trebui să candideze pentru noul consiliu. Pulsul i se calmase. Cu siguranță, nu era niciun pericol. Ce s-ar putea întâmpla acum, după 40i de ani?
   Mergea mai departe, călcând apăsat în zăpadă. Genți, pachete și cărucioare pentru copii concurau pentru peticele de trotuar neacoperite de gheață. Noile utilaje de îndepărtat zăpada nu-și croiseră drum până în zona magazinelor comerciale. Probabil capitalismul și consumerismul sunt prea masculine.
   - Salut, Crăciun fericit! i-a urat cerșetorul într-o suedeză stâlcită în fața intrării în mall.
   Magazinul de băuturi alcoolice nu mai avea cărucioare pentru cumpărături. A înhățat repede ultimul coș de mână. Se simțea sufocată de oameni în geci groase care se repezeau la sticlele de vin roșu și diverse sortimente de bere. Și aici se auzeau în difuzoare colinde de Crăciun. A găsit Shiraz din Africa de Sud și a luat ultimele șapte sticle rămase pe raft. Era îngrozitor de cald în magazin. Și-a făcut loc cu eleganță la raionul vinurilor spaniole spumante și a luat patru sticle de cava, marca Anna. Ar trebui să le ajungă până după Anul Nou. S-a uitat spre coș și a văzut că era deja plin. S-a decis să pună și câteva doze de bere Norrlands Guld. Hakan n-avea decât să facă alte cumpărături între Crăciun și Anul Nou, dacă vrea. Doar el bea bere.
    Transpirația îi curgea deja pe piept și sigur i se pătase cămașa. Era bucuroasă că în ziua aceea își luase sacoul și că cei mai dificili ani în care avusese parte de bufeuri erau pe terminate. A mai luat în ultima clipă o sticlă de vodcă Absolut de la raionul de băuturi spirtoase, nemaifiind în stare să meargă și să aleagă și o sticlă de coniac. Cine va dori un păhărel de tărie la heringul preparat de Crăciun o să bea vodcă. Din câte știa ea, era în regulă să bei mai multe tipuri de băutură la o masă. Mama ei voia și acum să își bea grogul în fața televizorului. Carinei nu-i plăceau băuturile spirtoase și i se părea că toate au același gust. Gândul la Sofia Hellsten i-a activat gusturile din adolescență, când băuse tot ce se putea bea. La naiba!
   - Ce bine că voi, politicienii, sunteți cu adevărat modele pentru noi, ceilalți, i-a spus un bărbat îmbrăcat într-o haină de culoarea cămilei și a dat din cap în timp ce se uita la coșul ei plin de alcool.
   În comparație cu sudoarea care i se prelingea lent pe spate, disprețul din vocea bărbatului a venit rapid, ca o avalanșă.
   - Crăciun fericit și ție.
   - Cum te poți suporta? Cum? Cum de te mai poți uita în oglindă? Mare te mai dai!
   Ultimele cuvinte le-a pronunțat cu voce tare, așa că oamenii din magazin s-au oprit și s-au uitat în direcția ei.
   - Vedeți cine este? a continuat bărbatul cu haină de culoarea cămilei în timp ce privea în jur roșu la față de furie.
   A arătat spre ea, justiția în persoană.
   - Carina Burstrand! Vouă, celor care ați votat cu ea, ar trebui să vă fie rușine!
   Toate casele erau deschise, iar ea s-a îndreptat spre cea unde era coada cea mai scurtă. A început să-și așeze sticlele pe banda rulantă.
   - Rasisto!
   Comentariul a venit de undeva din dreapta, din partea unei femei cam de aceeași vârstă cu ea și care stătea la coadă. Femeia era frumos machiată și purta genul acela de colier de designer care ar aduce mai mulți urmăritori vedetelor pe Instagram.
   - Crăciun fericit, a răspuns Carina.
   - Și urarea e tot suedeză, atunci? Oameni înguști la minte ce sunteți, a spus femeia.
   Vorbea puțin mai tare acum și se înroșise în obraji.
   - Auzi, cică Moș Crăciun ar fi de fapt din Turcia și că tradiția bradului de Crăciun ar veni din Germania, a spus femeia. Habar nu aveți.
   Carina a simțit privirile oamenilor ațintite asupra ei când a plătit și a pus sticlele în pungi de plastic. Nu se mai întâmplase ca oameni care nu o cunosc să o atace. În mod normal, aversiunea față de ea era vărsată doar pe internet.
   Erau 5 pungi în total. Poate cumpărase totuși prea multă băutură. Erau atât de grele, că de abia le putea căra. După ce a parcurs 10 metri de la ieșirea din magazin, a fost nevoită să le lase jos și să se odihnească. În difuzoare, sunetul clopoțeilor a fost înlocuit de cântecul suedez A janta a ja18. Oamenii treceau pe lângă ea din toate părțile. Murmurul vocilor se amesteca cu muzica, cu zgomotul produs de pietriș și cu scârțâitul zăpezii moi sub tălpi, ca o peliculă peste tot ce înseamnă omenire.
   Trebuia să fie de acord cu asta. Sofia nu a avut șansa aceasta.
   A apucat pungile de plastic și s-a îndreptat în grabă înspre parcarea din spatele secției de poliție.
   Vântul se intensificase și ningea mai puternic. A condus spre casă imaginându-și că zboară pe o mătură.
   La naiba, la naiba. Credea că vara anului 1980 aparținea trecutului pentru totdeauna, cufundată, din fericire, într-o mlaștină rece a milei, dar acum se pare că ieșea la iveală ca un loc împuțit, necurățat de mult timp. A strâns puternic mâinile pe volan în timp ce conducea.
   Casa din Alvsby era situată la marginea orașului, pe porțiunea de mlaștină secată care a fost exploatată și pe care s-au construit vile cu un singur etaj la începutul anilor '70. Casa lor era verde, singura astfel colorată din acel ansamblu.
   Karolinei îi fusese mereu rușine de asta: casa lor nu era ca ale celorlalți.
   Karolina promisese că va veni acasă de Crăciun. Anul trecut ea și soțul ei au fost în Thailanda. Cu un an înainte în Africa de Sud, iar sărbătorile de iarnă din 2016 le petrecuseră cu părinţii soţului, în Bollnas.
   Problema Karolinei era politica, mai bine zis implicarea Carinei în Partidul Democrat din Suedia. Nu era o persoană care să se comporte conform normelor din Stockholm și se pare că nici ale celor din magazinul de băuturi alcoolice. Karolina a vrut să arate prietenilor că stă departe de situația asta și că așa este în regulă. Carina știa asta. Când a candidat pentru consiliu, știa că fiica ei se va împotrivi, și așa a și fost. Întrebarea era dacă nu se va mai lupta pentru principiile în care credea doar pentru a-și mulțumi fiica aflată la o mie de kilometri în sudul țării.
   Asta e. N-ai decât să fii lașă. Stai și uită-te la știrile zilei în apartamentul tău scump cu sobă de teracotă.
   Deși ar fi putut să spună dinainte că nu va veni. A dovedit lipsă totală de respect.
   În orice caz, Linnea ar trebui să vină. La fel și mezina Alicia. Serghei era încă pe platforma petrolieră. Evident, era mai bine plătit dacă muncea în timpul sărbătorilor.
   A virat pe strada lor, pe Bredvagen, o stradă nu foarte lată. În timp ce se îndrepta spre numărul 43, a observat luminile gălbui care răzbăteau prin ferestre și făceau să strălucească zăpada care cădea. Apropiindu-se, a simțit o senzație de căldură în stomac. Îi plăcea Crăciunul. Era o perioadă de odihnă pentru toată lumea, în lipsa soarelui, puteau sta împreună. Era o sărbătoare frumoasă. Se spunea că oamenii consumau prea mult alcool din cauza întunericului, că deveneau deprimați și că aveau căderi nervoase.
   Ea nu observase așa ceva. Mai bine zis, nu mai observase aceste lucruri.

   Adam stătea cu căștile pe urechi și se juca pe calculator în camera lui. I-a făcut semn să plece când a vrut să îl îmbrățișeze. A pus două beri și o sticlă de vin spumant în frigider, vodca în congelator, iar restul sticlelor de alcool, jos în cămară. A scos telefonul mobil și i-a trimis un mesaj lui Hakan: „Am cumpărat băuturile pentru Crăciun“. S-a întors în camera lui Adam și a ridicat una dintre căștile de pe urechile lui.
   - E vineri, știi care e înțelegerea. Adună-ți hainele murdare.
   - O, nu, m-ai făcut să pierd!
   S-a dus la mașină, a luat sacoșa de pânză cu dosarul Sofiei și s-a întors în casă.
   Adam stătea cu spatele la uşă, cu căștile pe urechi, bătând isteric în tastatură. A intrat în dormitor și a închis încet ușa în urma ei. A pus cutia pe pat, a tras draperiile și a aprins veioza. S-a așezat pe marginea patului fără să-și scoată hainele. Cutia se deformase ușor de la greutatea hârtiilor. A ridicat capacul.
   A strâns pumnii preț de câteva secunde și a respirat adânc.

   Tatăl fetei, Hilding Hellsten, a fost cel care a raportat dispariția fetei.
   Sofia Hellsten se dusese la bibliotecă pentru a împrumuta cărți în după-amiaza de sâmbătă, 2 august, dar nu s-a mai întors niciodată acasă. Părinții au așteptat-o toată noaptea. Probabil că fata purta o pereche de jeans și sandale, un pulover și un cardigan tricotat. Tatăl nu era sigur ce marcă sau culoare avea.

   A pus raportul deoparte, întors pe cuvertura patului. Trebuia să respecte ordinea în care fuseseră puse actele.

   Apoi urmau niște liste și alte formalități legate de anchetă. Audierile.
   Documentele imprimate păreau să fie puse în ordinea în care fuseseră întocmite.
   Astrid, bibliotecara, era ultima care o văzuse pe Sofia înainte să dispară.
   Audierea fusese redactată și înregistrată marți, 5 august. Aparent, nu s-a luat nicio măsură și nu s-a efectuat nicio acțiune în prima zi când a dispărut fata. Și-a adus aminte că a existat după aceea un oarecare scandal legat de chestiunea asta.
   Poliția fusese criticată pentru că nu luase în serios sesizarea dispariției. Se pierduse timp prețios.
   S-a uitat rapid peste textul audierii.
   Sofia Hellsten mersese la biblioteca Școlii Kvarndamm și împrumutase și returnase niște cărți în ziua de sâmbătă, 2 august. Cărțile pe care le returnase:
   De cealaltă parte a miezului nopții de Sidney Sheldon
   Scrupule de Judith Krantz
   Pasărea-spin de Colleen McCollough

   Carina a înghițit în sec. Era cea despre care discutaseră în ultima întâlnire a clubului de carte, chiar cu o noapte înainte ca Sofia să dispară.

   Cărțile pe care le împrumutase:
   Ultimele cazuri ale lui Miss Marple de Agatha Christie
   Oglinda spartă, tot de Agatha Christie
   Vânturile războiului, partea 1 și partea 2, de Herman Wouk.

   Se poate spune orice despre preferințele literare ale Sofiei, dar nu că erau sofisticate.
   Astrid Berglund credea că Sofia purta pantaloni, probabil jeans, și un cardigan. Se prea poate să fi fost albastru. Nu își amintea de vreo geantă sau vreun ghiozdan. Fata părăsise biblioteca înainte de a se închide, chiar înainte de tunet.
   Astrid a sfătuit-o să se grăbească spre casă înainte să înceapă ploaia. Conform bibliotecarei, Sofia Hellsten se comportase normal, ca de obicei. Nu părea stresată sau tristă, dar, pe de altă parte, nici foarte fericită:
   - Mereu am avut impresia că era o fată tăcută.
   „Tăcută“, da, ai putea spune asta. De fapt, Carinei i se păruse întotdeauna că Sofia era un pic cam prostuță. Trebuie să fi fost ceva în neregulă cu ea, dar pe vremea aceea nu se făceau astfel de investigații medicale. Mergea în mod regulat la un doctor din Boden, dar nimeni nu știa de ce.
   A răsfoit rapid documentele. Erau câteva notițe și informații decupate din ziare, dar nu i s-au părut importante. În august 1980, dispariția Sofiei a captat atenția întregii țări timp de câteva zile. Surprinzător, pentru că din punctul de vedere al știrilor, zilele de vară sunt cam anoste. Dar după doar câteva săptămâni, viața a revenit la normal: un club de noapte incendiat, un vulcan care a erupt sau un adolescent care nu a venit acasă. Acestea erau subiectele presei locale.
   A căutat printre audierile redactate numele Carina Burstrand, în data de 6 august 1980.
   Aproape că i s-a oprit inima. A apucat documentul cu ambele mâini. Își aducea aminte de asta, la naiba. Respirația i se accelerase, mâinile îi transpirau și panica îi ardea stomacul. Știuse că urma să fie luată la întrebări și se gândise bine ce avea să spună. Lars-Ivar fusese cel care venise la casa părinților lui Hakan, unde ea se mutase. Era prima ei săptămână liberă după jobul de vară total inutil, de la centrala telefonică a municipalității. O întrebase dacă putea să discute cu ea despre Sofia. Doar dăduse din cap, pentru că nu putuse să scoată niciun cuvânt.
   Erau în camera ei și a lui Hakan. El aștepta în bucătărie. Lars-Ivar era îmbrăcat în civil și stătea pe scaunul de la birou, iar ea stătea pe pat. Ce putea să spună despre ultima dată când o văzuse pe Sofia?
   Se uitase fix în ochii lui, fără să clipească sau să tremure.
   Citind acum tot ce declarase, și-a dat seama că își amintește totul, cuvânt cu cuvânt.
   Ca de obicei, s-au întâlnit la clubul de carte, într-o seară de vineri la începutul lunii. Citiseră o carte pe care o alesese Sofia, Pasărea-spin de Colleen McCullough, și discutaseră despre ea așa cum obișnuiau să facă. Sofia scrisese un referat. Mereu făcea asta, dar, de fapt, nimeni nu le mai citea ulterior. Nu s-a întâmplat nimic special. În seara aceea, au vorbit despre operele lui McCullough.
   A spus Sofia ceva ieșit din comun, ceva referitor la faptul că urma să plece undeva?
   Nu, chiar deloc.
   Nu, nu s-au întâlnit sâmbătă.
   Așadar, ultima dată când o văzuse pe Sofia fusese în seara clubului de carte?
   Da, răspunsese Carina, care avea 18 ani la momentul audierii.

   Carina cea de 57 de ani a închis ochii. Amintirile i-au revenit în cascadă.
    Era acea seară când se certaseră la întâlnirea clubului de carte. Susanne o comparase pe Colleen McCullough cu Vladimir Nabokov, fiind de partea lui McCullough totuși. Ea se enervase. Sofia, care era de obicei tăcută și expeditivă, strigase la ele. Agneta începuse să plângă, iar Birgitta, ca de obicei, le studiase cu un aer de superioritate, pentru ca mai apoi să se ridice și să plece acasă prima.
   Ce tâmpită! Fusese ultima oară. Amintirea ardea ca un foc. Bărbatul care nu se mai întorsese, plecase, o părăsise. Nu a mai auzit niciodată de el și nici nu știa unde să îl caute.
   - Daaa! a strigat Adam, semn că a câștigat jocul ăla al lui în care masacrase un număr mare de oameni.
   Carina a pus deoparte hârtiile cu audierea ei. A închis ochii pentru câteva clipe înainte să răsfoiască audierile celorlalte membre ale clubului de carte Cercul Polar.
   Niciuna dintre ele nu vorbise vreodată despre ceea ce declarase poliției.
   Adevărul e că nici nu se mai întâlniseră vreodată. Niciodată toate, ca grup.
   Acum, când a citit pe sărite documentele, Carina și-a dat seama că declaraseră cam același lucru. Toate au spus că vorbiseră despre cartea Pasărea-spin și autoarea Colleen McCullough. Că nu se întâmplase nimic deosebit. Sofia nu spusese nimic la plecare, că ar fi fost amenințată sau ceva despre vreun iubit. Carina dădea foaie cu foaie, iar ochii îi alunecau pe diverse rânduri. Cel mai mult vorbise Susanne. Declarația ei avea opt pagini. Cea mai scurtă a fost a Agnetei. Fusese luată prin telefon de la Karlstad.
   Apoi a urmat audierea personalului de la Baza Robotică.
   Carina s-a uitat repede peste prima declarație. Era a șefului companiei, Evert Landen, tatăl Birgittei.
   Marina SUA fusese acolo și evaluase daunele aduse infrastructurii în acele săptămâni. Au fost construite în acest scop clădiri, poduri și viaducte în jurul Nausta. Evert Landén nu putea să ofere informații despre lucrările care fuseseră efectuate la bază în acel weekend. În ceea ce privește muncitorii suedezi, avea liste cu lucrările care trebuiau efectuate. Poliția nu a fost împiedicată să-i contacteze pe aceștia. Nu putuse oferi, din păcate, alte informații în ceea ce privește persoanele care vizitau baza. Nici cine participase la lucrare și nici câte persoane fuseseră. În principiu, nu existau liste cu nume.
   Carina a înghițit în sec.
   A răsfoit rapid documentele tipărite ale oamenilor de la bază. Apoi a ajuns la declarația lui Kerstin Lindgren, care era atunci proprietara Pensiunii Stone Swamp. Fusese redactată în 18 august 1980, la aproximativ două săptămâni după dispariția Sofiei.
   A încetat să mai respire pentru câteva secunde. Care era pericolul? Oare poliția nu ar fi contactat-o atunci dacă s-ar fi aflat ceva?
   A citit repede, dar cu atenție.

   Aproximativ 10 americani fuseseră cazați la Stone Swamp în acel weekend. Unsprezece camere fuseseră închiriate americanilor de la Forțele Armate, dar cel puțin una dintre ele fusese folosită pentru a stoca echipamente speciale. Kerstin Lindgren era sigură de asta.
   Ea nu știa cu exactitate câte persoane stătuseră la hotel și nici nu le știa numele.
   Angajații de la Baza Robotică nu se trecuseră niciodată în registrul pensiunii.
   Era o regulă și toată lumea făcea asta, dar nu și ei.
   Remarcase ceva neobișnuit, ceva ieșit din comun?
   Da, câteva camere nu fuseseră folosite în ultimele zece zile. Probabil că trei sau patru bărbați părăsiseră pensiunea în noaptea dinspre marți, 5 spre miercuri, 6 august. Era vorba despre camerele 5, 7, 10 și 11. Camerele erau plătite până în 16 august, așa cum se convenise. Pentru ea, acest aspect privind camerele nefolosite nu avea nicio importanță. Doar observase acest lucru.
   În afară de ceea ce era evident, știa cine erau acești bărbați?
   Da, îi recunoscuse. Mai fuseseră la bază de nenumărate ori, primăvara și vara. Activitatea americanilor se prelungise până iarna, dar acești patru bărbați nu se mai întorseseră.
   Care era părerea ei? Fuseseră trimiși acasă mai devreme?
   Kerstin Lindgren nu voise să facă speculații referitor la acest aspect. Ea putea doar să confirme că fuseseră în Stenträsk de patru ori, că fuseseră camere rezervate cu alte trei ocazii, dar se cazaseră alte persoane.
   Cei care veneau la Baza Robotică intrau de obicei în contact cu localnicii?
   Deloc, cu excepția unor situații legate de câteva fete tinere.
   Carina a început să transpire. Doamne!
   Putea să ofere câteva nume? Fete care obișnuiau să se întâlnească cu angajații de la bază? Cineva în mod deosebit în acel weekend?
   Fuseseră atât de multe de făcut la pensiune, răspunsese Kerstin Lindgren. Erau zile libere pentru localnici, turiști care voiau să se uite la soarele de la miezul nopții, plus americanii. Dar cu siguranță remarcase că unii dăduseră fuga sus la etaj.
   „Fuga sus la etaj“, deci așa se zicea. Carina a pus hârtia deoparte. Declarația continua pe pagina următoare.
   Kerstin Lindgren fusese rugată să enumere femeile pe care le văzuse dând fuga sus la etaj în acea zi. Un singur nume fusese menționat.
   Carina Burstrand.
   Numele Sofiei Hellsten nu fusese pomenit.
   A amețit de-a binelea. A crezut că va leșina.
   A ezitat câteva secunde, apoi a luat hârtia, a făcut-o ghemotoc și a pus-o în buzunarul hainei. A respirat prelung. Adam striga „la naiba, la naiba, rahat“.
   Probabil cineva l-a împușcat. S-a uitat la ceas. Chiar trebuia să se întoarcă. A răsfoit repede următoarele 20-30 de pagini rămase, dar nu mai avea niciun rost. Nu putea accepta ceea ce era scris.
   A pus documentele în cutie în ordinea corectă și a închis capacul. A pus apoi cutia înapoi în punga de pânză.
   A ieșit în hol și s-a ciocnit de Adam.
   - Ești încă acasă? a întrebat el surprins.
   Cutia de sub braț era grea și mai că o scăpase pe jos.
   - Da, am pus în frigider și în cămară băutura de Crăciun a tatălui tău, a spus Carina. Să nu bei totul acum.
   L-a mângâiat pe păr și a ieșit din casă.

   Nu era nimeni în stația de autobuz din spatele școlii și parcă fusese părăsită. S-a oprit chiar lângă coșul de gunoi, dar a ezitat. Ce s-ar întâmpla dacă cineva ar scotoci după sticle goale în perioada Crăciunului? Amintirea cerșetorului văzut în fața intrării în magazin i-a revenit în minte: „Bună ziua, Crăciun fericit“.
   A păstrat hârtia în buzunar și a mers mai departe.
   Tocmai ce ajunsese cu mașina în parcare, când și-a făcut apariția Roland Larsson. Cu siguranță că nu întâlnise multe limite de viteză pe drumurile alunecoase dinspre Pitea.
   Era nevoită să lase dosarul în mașină.
   S-au salutat în viteză, Carina a deschis ușa din spate și au intrat împreună. El și-a dat jos căciula și chelia i-a strălucit în lumina lămpii.
   - Cafea? a întrebat ea.
   - Ar fi bună una.
   Carina a arătat spre biroul lui Wiking, iar Roland a intrat fără să mai închidă ușa după el.
   Le-a auzit vocile acoperite totuși de zgomotul făcut de aparatul de cafea. Simțea cum hârtia mototolită cu declarația aceea îi ardea buzunarul hainei.
   - Am blocat cea mai mare parte a drumului, a spus Wiking. Putem coborî pe partea stângă. Elvețienii sunt acolo, dar e ceva trafic.
   - Sunteți siguri că este un cadavru?
   - Nu poate fi altceva. O mână și un umăr se zăresc prin pietriș. Există urme de răni pe corp, dar am impresia că au fost produse când a fost turnat betonul prin partea superioară.
   - Și capul lipsește?
   - Pe umeri nu este.
   - Ar fi putut să-l mănânce vreun animal?
   Carina s-a dus în camera din spatele recepției și și-a agățat hainele în cuier. Și-a schimbat încălțările. A mers înapoi în bucătărie și a pregătit două căni de cafea, un pahar de suc, lapte și o carafă mică cu apă.
   - Să mă duc să cumpăr ceva de mâncare? a întrebat ea în timp ce le așeza pe birou.
   - Mulțumesc, pentru mine e suficient, a spus Wiking și apoi a tăcut.
   Au așteptat până când ea a terminat de așezat toate băuturile, apoi au continuat.
   - Care este locul, mai exact?
   Carina a mers pe coridor spre bucătărie, a scos o cană din dulap și a apăsat butonul aparatului de cafea. Apoi s-a postat chiar lângă ușa coridorului. Simțea cum îi curge sângele prin vine.
   - Vârful fundației podului pe latura de est, sub carosabil...
   - ... sau, mai exact, sub pista de biciclete, a spus stagiara întrerupându-i.
   - ... sub pista de biciclete...
   - Acolo unde betonul s-a crăpat, a adăugat stagiara.
   - Este un spațiu puțin adânc, a zis Wiking. Plin cu pietriș. Corpul a ieșit la iveală când s-a încercat îndepărtarea unui stâlp de beton...
   - ... și o parte de asfalt, a adăugat stagiara.
   S-a făcut liniște, o liniște care s-a amplificat și care a cuprins întregul coridor.
   Carina a reușit să-și țină respirația.
   - Ei bine, continuă atunci, i-a spus Wiking stagiarei în cele din urmă. Informează, te rog, și secția de criminalistică.
   - Nu, îmi cer scuze, s-a scuzat stagiara. Îmi pare rău... Scuze.
   Carina și-a mușcat buza, dar era bucuroasă că fusese pusă la punct. A sorbit din cafea.
   - Pot fi observate niște fisuri în grinzile de pe margine. Întreaga fundație trebuie să fie întărită.
   - Hm, a mormăit Roland Larsson. În ce stare este corpul?
   - Este atât piele, cât și țesut, cel puțin pe mâna care iese.
   - Hm, a mormăit din nou investigatorul local, de parcă își lua notițe.
   - Din păcate, muncitorii au mutat obiectele găsite în acea cavitate, a spuse Wiking. Să sperăm că nu le-au contaminat în întregime.
   - Haine și o geantă? a întrebat Roland Larsson.
   - Și un portofel.
   - În ce stare erau obiectele?
   - Destul de bună. Cardiganul părea aproape intact. Perechea de jeans era mucegăită și decolorată, la fel și geanta. Nu le-am examinat, pentru că te-am așteptat pe tine și pe cei de la criminalistică.
   - Cu siguranță, în acea cavitate nu a existat aer, a spus Roland Larsson. Cel puțin până de curând... Niciun material organic în jur care să fi descompus țesuturile sau obiectele...Când a fost sigilat acel spațiu?
   Wiking a oftat zgomotos.
   - De cât timp este podul acolo? Patruzeci de ani?
   - Acest lucru este important, a adăugat Snoaba, după cum o poreclise deja Carina pe stagiară. Toate crimele care au avut loc înainte de 1 iulie 1985 s-au prescris...
   - Dar a fost vreun...? a început Roland să spună, dar Snoaba nu terminase.
   - ... din cauza crimei lui Olof Palme, a continuat ea energică. Legislația s-a modificat în 2010. Crimele comise după această dată nu se mai prescriu. Toate crimele care au avut loc înainte de această dată sunt prescrise.
   Doamne! Carina nu s-a putut abține să își dea ochii peste cap. De parcă nu toți știau acest detaliu.
   - Amprente? a întrebat Roland. S-a păstrat ceva din momentul dispariției?
   - Nu știu, a spus Wiking, nu am avut timp să verific dosarul.
   Carina tocmai voia să ia o gură de cafea.
   - Cum ne descurcăm cu vremea? a întrebat Roland.
   - Du-te acolo și fă o evaluare, i-a sugerat Wiking. Dacă e cazul, poți să închizi și să securizezi zona. Avem paznici puși acolo.
   S-a auzit zgomotul scaunelor trase pe podea. Se pare că vor pleca.
   - Trebuie să o identificăm, a spus Wiking. Fatima, încearcă să contactezi persoana responsabilă cu registrul disparițiilor de la Departamentul Național de Operațiuni al Poliției. Trebuie să verifici toate rapoartele de dispariții din comitat, să zicem, începând cu 1975 până azi. Probabil vom verifica și împreună cu Interpolul, dar acesta este pasul următor. Dacă va fi necesar.
   Carina s-a grăbit înspre recepție ca să asculte mesajele vocale înregistrate în centrala telefonică. A întocmit rapid o listă a ziarelor care doreau informații despre descoperirea făcută la pod. I-a predat-o lui Wiking când acesta era gata să iasă din secția de poliție.
   - La naiba, a spus el trecându-și mâna prin păr. Poți tu redacta un comunicat de presă?
   - Ți-l voi trimite pe e-mail înainte să-l fac public, a spus Carina.
   - Și dosarul... Unde l-ai pus?
   - Pe bancheta din spate în mașina mea. Îl voi pune pe biroul tău, a spus Carina.
   - Știi cumva dacă Sofia a avut rude în oraș? a întrebat el.
   - Nu știu, a răspuns Carina. Nu cred.
   - Trebuie să existe niște verișori. Poți să verifici?
   Și-a notat repede: comunicatul de presă, o rudă pentru a compara ADN-ul.
   - Roagă-l pe cel de la criminalistică să vină direct la noi când sosește, a spus Wiking.
   Roland Larsson și Wiking au ieșit. Fatima a rămas într-o altă cameră și a sunat la Departamentul Național de Operațiuni al Poliției. Avea ușa închisă. Ce deșteaptă! Carina a așteptat până când mașina poliției a dispărut pe strada Kyrkogatan, apoi a ieșit să aducă sacoșa de pânză. O rafală de vânt cu zăpadă a lovit-o direct în față. După ce a ajuns înăuntru, a dus cutia în biroul lui Wiking.
   Era întuneric, doar lampa de birou era aprinsă. A pus cutia fix pe mijlocul biroului, chiar lângă un pahar de suc pe jumătate gol.
   Apoi s-a dus în camera din spatele recepției, a făcut niște rezervări de cazare și a printat hărți și niște mențiuni. Apoi a redactat un scurt comunicat de presă. De obicei, comunicatele erau publicate pe site-ul poliției la rubrica de știri și evenimente, unde jurnaliștii puteau să le acceseze și să le citească. Și-a strâns mâinile puternic pentru a se putea concentra. Farurile mașinilor de-afară se plimbau pe pereți. S-a răsucit în scaun, pentru că nu îi plăcea să facă asta nici în situații obișnuite. Nu reușise niciodată să se exprime foarte bine în scris. Agneta era bună la astfel de lucruri, ea fusese autoarea grupului. Agneta avea o mașină de scris portabilă de culoare albastru-deschis, marca Facit, la care a scris nuvele pentru Ung & Kar, Starlet și Mitt Livs Novell1 . O folosea, de asemenea, când își scria comentariile pentru clubul de carte. Nimeni altcineva nu își mai scria gândurile în acest mod. Dar Agneta simțea nevoia să se raporteze la ceva. Poate și pentru că se bâlbâia puțin... Nici Susanne nu era chiar pricepută la scris, deși ajunsese jurnalist independent. Practic, șomeră dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume. Lui Susanne îi plăcuse întotdeauna mai mult să vorbească decât să scrie și să reflecteze.
   - Nu răspunde nimeni la Departamentul Național de Operațiuni al Poliției, a spus Fatima stând în uşă. Ai niște contacte acolo?
   Măi să fie, trebuie să fie rău pentru ea, după ce a fost cu mașina de patrulă, acum să se coboare la nivelul angajaților civili.
   Carina a ridicat privirea spre stagiară. Putea fi cineva mai scorțos decât ea?
   Probabil că și șefii Departamentului Național de Operațiuni al Poliției aveau altceva mai bun de făcut decât să stea în birourile lor în vinerea dinaintea Crăciunului. Evident că nimeni nu răspundea la telefon.
   Să nu uite să scape de hârtia din buzunarul hainei.
   - Din păcate, noi, operatorii de centrală, nu avem un club secret unde să putem schimba numere de telefon secrete, i-a răspuns ea.
   S-a așezat mai bine pe scaunul de birou în timp ce Snoaba părea că va izbucni în curând.
   - Dar dacă într-adevăr nu găsești pe cineva în Stockholm, a continuat Carina, poți apela oricând la serviciul lor de presă. Cineva răspunde mereu acolo. Am numărul de mobil al ofițerului de presă de la poliția din Stockholm și poate fi contactat oricând. Sună-l și trimite-i salutările mele. Îți trimit prin sms datele lui de contact.
   Carina și-a luat telefonul mobil, l-a căutat în agenda telefonului pe colegul din Stockholm și i-a trimis    un sms stagiarei. Apoi a revenit la comunicatul de presă.
   Fatima a rămas în prag câteva secunde, năucită și umilită. A plecat doar atunci când telefonul ei, care rămăsese în birou, a emis un semnal sonor de confirmare a primirii mesajului.
   Ofițerul de presă al poliției din Stockholm scria romane polițiste. Carina aranjase pentru el primăvara trecută o vizită la bibliotecă. Probabil că ofițerul de presă o uitase deja, dar replica „trimite-i salutările mele“ nu era deloc nepotrivită. Snoaba ar prefera să moară decât să transmită salutări din partea unei dispecere.
   De fapt, el chiar o ajutase de câteva ori să dea de anumite persoane.

   Comunicat de presă al Poliției din Stentrask

   Descoperirea de lângă Stentrask ar putea fi rămășițe umane
   Polițiștii au fost anunțați vineri la ora 12:15 despre o posibilă descoperire a unor rămășițe umane pe un șantier din oraș.
   Zona se află lângă râul Pite, până la drumul 374. Instalarea barierelor poate îngreuna traficul spre și dinspre Gransel.
   Poliția și tehnicienii sunt la fața locului pentru cercetări.
   Informații oferite de poliție
   Publicat în 20 decembrie 2019, la ora 18:23.

   Nu e ca și cum ar urma să primească un premiu Nobel pentru comunicatul de presă, dar i l-a trimis lui Wiking pe WhatsApp pentru confirmare. I-a răspuns.
   Nu ar trebui să scriem „traficul spre și dinspre Baza Robotică“?
   Se gândise la asta.
   Mi s-a părut inutil să trimit indicații precise despre loc. Gransel mi se pare mai neutru. Oricum, cei care știu înțeleg despre ce e vorba.
   A mai așteptat o jumătate de minut.
   Așa este. Trimite-l.
   A transmis comunicatul presei. Nu spunea nimic nou în afară de ceea ce era oricum evident: că a fost blocată o mare parte din drumul peste pod. Totuși, toată lumea va suna. A auzit-o pe stagiară vorbind cu cineva la telefon chiar dacă ușa de la birou era închisă. Poate reușise să îl contacteze pe ofițerul de presă.
   Și telefonul ei mobil a sunat. Era Hakan din nou. Și-a dat seama că telefonul lui era activat în mașină, pe difuzor.
   - A sunat Susanne, a spus el. A zis că a fost găsită Sofia. Este adevărat?
   S-a ridicat și a închis ușa de la recepție. Stătea lângă birou și privea în întuneric.
   - Ești singur în mașină?
   - Da.
   - O femeie moartă a fost găsită într-o fundație a podului care duce înspre Gransel. Ar putea fi ea.
   - O, la naiba! Tocmai am trecut pe-acolo și era multă poliție.
   A tăcut. Patruzeci de ani era o perioadă lungă. Hakan avea doar 15 ani când s-a întâmplat, dar totuși și-a amintit.
   - Informația e deja publică în ziarele din Stockholm, a spus Carina.
   - Ambele ziare de seară au preluat știrea și deja sunt multe comentarii pe Flashback. Susanne a spus că vine mai devreme, cu primul avion de dimineață. O să facă un podcast.
   - Doamne! a exclamat Carina și s-a lăsat în scaunul de birou.
   - Știu, a zis Håkan. Deși ar putea fi bine pentru ea să aibă ceva care să-i capteze atenția. Va fi primul Crăciun fără Krister. Va fi copleșită oricum.
   Carina a văzut mașina secției de criminalistică din Lulea intrând în parcare.
   - Tocmai a venit criminalistul și voi mai sta aici o vreme.
   - Am vorbit cu Adam și l-am rugat să pregătească el cartofii.
   - A aflat despre cadavru?
   - Nu a întrebat nimic. Ne vedem în curând.

...........................................