Valea Raintree, Violet Winspear

 ....................................................

2-3

             Veni și sâmbătă dimineața, cu cer albastru ca o agată aurie și ciripit de păsări în arborii de cauciuc.

   Astăzi urma ca Vance să se întoarcă de la Once-Lonely și seara va fi dans în salonul cu podeaua de cedru, ceruită, de la cantonamentul oamenilor fermei, construit cu mulți ani în urmă din ordinul lui King Corraine.

   Joanna știa ca va fi o sursă de curiozitate pentru nevestele din vale, nu numai pentru că era englezoaică, dar și pentru că era singură și va fi supravegheată îndeaproape la dans ca să vadă ce burlac va favoriza. Ei bine, nu va favoriza pe niciunul, iar pe Vance cel mai puțin dintre toți. El era un Corraine și ar putea da naștere la speculații dansând mai mult cu el decât cu alt băiat.

   Ea zâmbi și cu mâinile pine de făină se duse la ușa deschisă a bucătăriei mari și se uită afară la grădina de legume împrejmuită cu pintenul-cocoșului galben. Se uită în parc și-l văzu pe Vance. Înalt, bronzat, Vance semăna într-un fel cu vărul său Adam.

   Pentru un moment, gândurile ei se fixară asupra lui Adam. Va veni el la dans? Ca șef al comunității, fără îndoială că va fi prezent, dar Joanna nu și-l putea închipui dansând.

   Deodată, prin grădină trecu o femeie tânără cu o fustă lungă și albastră și o bluză țărănească din dantelă. Ea ducea pe braț un coș și avea o pălărie de soare pe cap.

   - Bună ziua, signorina.

   Un zâmbet prietenos îi dezvălui dinții strălucitori.

   - Sunt Lenita, soția lui Boye Danson, și m-am gândit că este timpul să ne cunoaștem. Înainte de a mă mărita cu Boye, am stat în Italia și acolo întotdeauna aduceam câte un lucru mic când veneam să salutăm un nou-venit.

   Cu un gest fermecător, fata îi întinse coșul și în coș, înconjurat de funze verzi, era un ghiveci cu busuioc. Hrănit, păzit și crescut departe de Italia.

   Joanna își șterse repede mâinile de șorț și luă ghiveciul. Ea mirosi busuiocul și simți lacrimi în spatele pleoapelor.

   - Ce drăguț din partea ta, spuse ea emoționată. Nimic nu putea să-mi facă mai mare plăcere.

   - Fie ca busuiocul să crească cum o să crească și prietenia noastră.

   Ochii Lenitei erau cinstiți și fermecători așa cum se uita la Joanna.

   - M-am gândit din prima zi când te-am văzut că o să-mi placi. Vrusesem să vin să te salut mai demult, dar Boye a spus să aștept, s-ar fi putut să pleci.

   - Chiar toți credeau că o să plec?

   Zâmbetul Joannei era strâmb.

   - Ceilalți bărbați i-au spui lui Boye că Signor Corraine a fost uimit când te-a văzut coborând din avion. Ei se gândeau, Lenita râse ușor, că el te va urca în avion și-i va ordona lui Vance să aducă pe cineva mai mare pentru ajutor în casă.

   - Venisem atâta drum de la Sydney și nu putea să scape așa ușor de mine.

   Joanna mângâia ușor ghiveciul cu busuioc.

   - Aș vrea să vin să-ți văd copilul - se poate, Lenita?

   - Sigur.

   Lenita era încântată.

   - Sunt așa de mulțumită că vii să-l admiri pe micul meu Carlo. Ce copil! El crește așa repede și Boye este așa mândru de el. Bărbaților le place să aibă un fiu, și o să-mi amintesc mereu privirea soțului meu când l-a văzut pentru prima oară pe Carlo. Era ca și cum ținea în brațe tot universul.

   La aceste cuvinte un frison de emoție o străbătu pe Joanna, dar pentru nimic în lume nu ar fi putut spune de ce imaginea lui Adam Corraine îi trecu prin fața ochilor. Ei nici nu-i păsa și nici nu se gândea la așa ceva pentru viitorul apropiat.

CAPITOLUL III

   Soarele semăna cu topazul iar apusul era colorat în trandafiriu cu tente de violet. Colibri minusculi zburau printre ramuri, iar un șoim cu aripile întinse părea gravat pe cerul incandescent.

   Apusul soarelui părea să umple valea cu o frumusețe care nu poate fi descrisă în cuvinte și apoi un papagal scoase un țipăt, iar întunericul schimbă copacii în umbre negre și înalte. Acum aerul era răcoros, soarele apusese și valea era tăcută.

   Joanna, îmbrăcată pentru dans, coborî și se duse la coral, unde câțiva mânji aduși pentru a fi îmblânziți păreau niște statui în lumina apusului. Unul dintre ei necheză și-și înălță capul peste bârne. Joanna simți respirația caldă și botul cu nări de catifea în mâna întinsă. Zâmbi ușor. Așadar, caii de stepă sunt prea greu de mânat pentru ea, nu?

   Deodată, mânjii deveniră neliniștiți. Își ciuliră urechile și cel cu botul de catifea alerga în jurul coralului.

   Joanna ascultă și auzi un zgomot crescând de copite în timp ce călărețul se îndrepta spre casă. Ea se întoarse și privi când călărețul apăru, o salută. În timp ce calul lui împingea poarta, ea auzi un râs familiar.

   - Tu ești, Joanna?

   El sări din șa.

   - Am venit să te iau la dans.

   Ea simți un licăr de bucurie când mâini puternice și calde o strânseră cu putere și în timp ce ea ridica fața spre Vance, el se aplecă și o sărută pe buze înainte ca ea să-l poată opri.

   - Oh, spuse ea. Potolește-te!

   - Ți-am lipsit, Miss Dowling?

   El râse gutural.

   - Am fost prea ocupată.

   Era reconfortant să-l vadă din nou, cu privirea lui îndrăzneață și veselă, cu farmecul lui care te făcea să te simți bine cu el.

   El își mută mâna de pe umeri pe mijlocul ei.

   - Gata îmbrăcată pentru dans, el? Bun, grozav!

   Ea era foarte subțire în rochia ei de culoarea magnoliei albe, aleasă pentru simplitatea ei, dar când încercă să se desprindă din îmbrățișarea lui Vance, mâinile lui se strânseră mai tare pe mijlocul ei și o obligară să stea aproape.

   - Sfioasă? o tachină el.

   El își ridică privirea spre el și-i văzu ochii în lumina lunii.

   - Nu, dar pur și simplu nu vreau să apar la dans.

   El arătă spre lună.

   - Te iau pe cal până la capătul văii, unde este un pod spre pădure care pare potrivit pentru o pereche care vrea să se sărute.

   - Nu suntem noi ăia, Vance!

   Din nou speriată, pentru că el o vrăjea, încercă să se îndepărteze de el.

   Ea se zbătu puțin și el încă râdea, când o siluetă înaltă se îndreptă cu pași mari spre casă.

   - Bună, Vance. Trebuie să-mi spui cum merg lucrurile la Once-Lonely - bineînțeles, când nu o să mai fii așa ocupat.

   Silueta înaltă trecu cu pași mari, deschise poarta și o lăsă să se închidă cu o bufnitură.

   În lumina lunii fața lui arăta puternică și de nepătruns, dar Joanna era aproape sigură că nu-i scăpase rochia ei albă lipită strâns de Vance.

   - Acum uite ce ai făcut!

   Ea se desprinse din îmbrățișarea lui.

   - Vărului tău nu-i place că flirtezi cu fata din casă.

   - Adam nu mă poate opri să flirtez în afara programului.

   Vance zâmbi batjocoritor.

   - Nu toți am fost binecuvântați cu stăpânirea lui de sine. El este un burlac înrăit care va trebui să-și găsească o mireasă... sau să vadă Raintree condus de fiul meu.

   Mâna Joannei tremura în timp ce-și netezea părul.

   - Hai să mergem la dans...

   În pauza dintre dansuri toți mergeau pe pajiște să savureze cârnații sau friptura la grătar și paharele înalte cu bere rece sau limonadă.

   Joanna era în mijlocul unui grup care voia să audă de la ea noutăți despre bătrâna patrie. Multe dintre soții aveau părinții acolo și  era bombardată cu o mulțime de întrebări despre locuri de care nici nu auzise. A fost o adevărată ușurare când cineva își acordă chitara și începu să cânte un cântec.

   - Ești singură, Miss Joanna?

   Joanna se uită împrejur și întâlni pe Tye Jennings, unul dintre băieți, zâmbind în colțul gurii.

   - Vance s-a dus să vorbească puțin cu mătușa lui.

   Ea zâmbi și ochii ei sclipiră în strălucirea cărbunilor de sub grătar, iar dansul și bucuria îi făcură foame.

   - Am mai mânca un hot dog. Ce zici, Tye?

   El încuviință, se apropiară de masa unde se găsea coșul cu chifle și platoul cu cârnați fierbinți. Busley supraveghea grătarul și era prima oară când o făcea în aer liber.

   - Unde ai pus muștarul? vru să știe Tye.

   - Mai ai nevoie, tinere, cu o fată așa drăguță lângă tine? chicoti Busley. Este pe masă, cu pâinea și murăturile.

   Rânjind, Tye trecu pe lângă un scaun gol și se întinse după borcanul cu muștar.

   Joanna se duse la Busley să-i spună ceva, când se auzi o sfârâitură, săriră scântei din grăsimea căzută pe cărbunii încinști, iar în următoarea clipă se aprinse grăsimea de pe șorțul lui Busley. Ea ieși din amorțeală și acționă în aceeași clipă.

   Șorțul se lega la spate și pe când fața lui Busley era contorsionată de spaimă, Joanna era în spatele lui încercând, cu degete neîndemânatice, să îl desfacă. În același moment ca și Busley, fu învăluită de un val de spaimă și suspinând, văzu o figură înaltă stând lângă ei cu extinctorul în mână.

   - O, cerule!

   Ea se ștergea de spumă în timp ce geamătul lui Busley se transforma în chicot.

   - Pentru prima dată, o doamnă își riscă viața pentru pielea mea tăbăcită. Domnișoară, vă simțiți bine?

   - Da, cred că da - mă curăț.

   - Voi doi puteați să vă transformați în grătare, îi biciui o voce adâncă. De-a ce vă jucați, Busley?

   - N-a fost vina mea, șefule. Grăsimea a căzut în foc și mi-a aprins șorțul. Domnișoara era aici să-l ajute pe bătrânul „un braț”.

   - Joanna....?

   Ea a privit tot timpul fața aspră a lui Adam Corraine. Încă tremura și era uimită să-și audă numele rostit de el - nu cu blândețe, dar ca și cum ar fi fost foarte îngrijorat.

   - Ești rapid, șefule.

   Busley își băgase degetele prin gaura șorțului în timp ce oamenii se adunau în jurul lor punând întrebări și uitându-se surprinși la extinctorul pe care-l ținea Adam în mână.

   - Bun lucru să ai așa ceva pe vernadă.

   El arătă spre stâlpii din lemn și spaliere.

   - Tocmai veneam după ceva de mâncare când am auzit-o pe Miss Dowling strigând.

   - Am strigat?

   Joanna se uită la el cu ochii mari și se întrebă dacă într-adevăr strigase. Un nume poate... numele lui? Oricum, a fost util și el a venit cu repeziciunea să-i salveze.

   - Este bine că ești atât de prompt, Mr. Corraine.

   - Da, spuse el laconic.

   El se întoarse spre oameni.

   - Hai să ne întoarcem cu toții la muzică și la dans. Pățania a luat sfârșit și mai putem să ne distrăm încă o oră în seara asta.

   Mâini prietenoase o băteau pe Joanna pe umeri, când cineva aproape la fel de înalt ca Adam străbătu mulțimea ajungând la ea.

   - Joanna... ce s-a întâmplat?

   - Miss Dowling și Busley s-au hotărât să amâne petrecerea.

   Pe când se îndepărta luând cu el extinctorul, șeful zâmbea sardonic.

   - Vrei să mănânci ceva, șefule? întrebă Busley.

   - Un sendviș cu carne, Busley.

   - Ți-l aduc eu, șefule. Ceva muștar?

   Un râs batjocoritor străbătu până la el, în timp ce Vance punea întrebări cu voce joasă și muzica începuse să cânte pe verandă.

   - Da, o să-i pun puțin muștar, mormăi Busley și dintr-o dată Joanna simți că-i vine să plângă și să râdă în același timp.

   Șeful de la Raintree. Cum ar fi locul acesta fără el?

   - Rochia mea, spuse ea și deși spuma se scuturase, pătase materialul deschis. Nu te supăra, Vance, dar aș vrea să mă întorc acasă.

   - Sigur, scumpo. Te conduc.

   - Mi-ar plăcea să merg pe jos.

   Simțea nevoia să fie singură și în liniște.

   - Tu stai și distrează-te.

   - Nu fără tine, Joanna.

   - Vance!

   Era Bonney, alergând printre pajiști, lumina lanternei transformând-o în spiriduș.

   - Vance și Joanna, trebuie să veniți la dans. Și Busley, șeful își vrea sendvișul.

   - Îl duc imediat.

   Busley călca cu atenție, ducând farfuria cu sendvișul. El era mai puțin marcat decât Joanna, cu toată pățania prin care trecuse și sperietura care-i urmase. Ea se cutremura la gândul că trebuie să se întoarcă în holul strălucitor luminat, unde toți ochii vor fi îndreptați asupra ei... ca eroină a serii.

   - Du-te și dansează, Bonney, o îmboldi ea. Simt nevoia unei plimbări în liniște, Vance.

   - Joanna.

   - Te rog.

   Vocea ei era încordată.

   - Sunt la capătul puterilor, cu nervii întinși ca o pisică speriată. Bonney, dansează cu el!

   Ea se întoarse fără a mai spune ceva și se îndepărtă grăbită, luând-o pe drumul ce trecea pe lângă bungalowuri, spre dealul în vârful căruia era casa. Lăsase în urmă luminile, era liniște, numai ea singură mergea prin noapte.

   Contururile casei îi apăruseră în față și ea se opri lângă poarta albă și asculta un câine lătrând. Respira cu putere aerul nopții și dintr-o mișcare își desfăcu părul din coc și lăsă vântul să-l îndepărteze de pe tâmple. Se urcă pe poartă și se așeză pe bara de sus. O adiere trecu ca o șoaptă, apoi ceva o făcu să întoarcă capul și inima începu să-i bată repede în timp ce o siluetă înaltă venea tăcută spre ea.

   - Vance?

   Chiar în momentul în care rosti numele știu cu toată ființa ei că un singur om se mișca cu o asemenea siguranță, încât fiecare pas arăta dragostea ce o purta pământului de la Raintree. El veni alături și datorită înălțimii lui, ochii lui erau la același nivel cu ai ei, așa cum stătea cocoțată pe poartă.

   - Nu te-ai întors la dans - mătușa Charly era puțin îngrijorată pentru tine.

   - Mă întrebi dacă sunt bine, Mr. Corraine?

   Schiță un zâmbet, ca o chemare, ca măcar o dată să zâmbească și el.

   O măsură cu privirea cum stătea cu piciorul proptit de bara porții și-și sprijinea brațul de coapsă.

   - S-ar putea să fii rănită și să te retragi să-ți lingi rănile în secret.

   - Crezi că sunt o persoană secretoasă, Mr. Corraine?

   - Ești o fată șireată, Miss Dowling.

   Ea se uită la el. Niciodată nu fuseseră așa de singură și ea încercă să se ascundă după păvaza sarcasmului de puterea care o făcea să se simtă slabă.

   - Ai acționat prea repede ca să fie făcută vreo stricăciune.

   - Cu excepția rochiei mele. De aceea nu m-am mai dus la dans. Pură vanitate feminină.

   - Rochia este total compromisă?

   - A fost cea mai bună. Dar după un spălat bun o s-o pot purta ca rochie de fiecare zi.

   - Eu am provocat necazul, tot eu o să-l repar.

   - Nu, nu este nevoie. Sunt foarte mulțumită că Busley nu a fost rănit. Se străduiește din greu să fie util cu un singur braț. Îți este profund recunoscător că-l lași să stea la Raintree. Cred că trebuie să iubești valea ca să poți trăi aici.

   - Am crezut că femeile sunt mai interesate în a iubi un bărbat.

   - Sunt mai multe feluri de iubire în viața unei femei, decât în viața unui bărbat.

   - Ai mai cunoscut și alți bărbați în afar vărului meu?

   Ea se uită uimită la Adam și dintr-o dată vântul deveni rece. Întrebarea lui a fost pusă în mod intenționat, nu întâmplător. Spuse:

   - Era băiatul care curăța la porci, și bătrânul Jack care curăța pomii din livară. Mai erau apoi băcanul, brutarul...

   Ea se întrerupse brusc când Adam o prinse de încheietură cu o mână de fier.

   - Nu fă pe deșteapta cu mine, spuse el, și ea simți bubuitul tunetului și ascuțimea fulgerului din vocea lui. Vance nu este pentru tine și tu nu ești pentru el.

   - Niciodată nu am spus...

   - Ai spus că te-a cerut în căsătorie.

   - Am glumit.

   - Ciudată glumă. Nu privești căsătoria ca un lucru serios, Miss Dowling?

   - Bineînțeles.

   - Atunci te avertizez că nu o să te căsătorești cu vărul meu.

   - Aroganța ta este de neconceput, suspină ea. Nu poți să conduci oamenii din preajma ta ca pe vite.

   - Pot să mă asigur că nu o iau în direcție greșită.

   - Adică?

   - Adică Vance a luat-o în direcție greșită și nu-mi place.

   I-a tăiat respirația când i-a spus-o așa direct... sângele lui rece făcând-o să se mire pentru o clipă înainte de a se înfuria.

   - Toată lumea poate vedea că ești pătruns de mândria familiei și a averii și asta te face să crezi că orice femei străină nu dorește decât să facă parte din ilustra ta familie. Tot ce-mi doresc este o slujbă, atât cât să-mi permită să câștig destul ca să-mi plătesc drumul până în Noua Zeelandă. De asta am venit, să-mi văd sora, Mr. Corraine, nu să-mi găsesc un australian bogat ca soț.

   Pentru un moment, pe când vorbea, degetele lui se încordară în jurul încheieturii ei, provocându-i durere și ea realiză că aproape se atingeau.

   - Mi-am făcut și eu planurile, Mr. Corraine. Îmi economisesc leafa, ca să pot să mă întâlnesc cu sora mea cât mai repede posibil.

   - Miss Dowling!

   - Ți-am simțit antipatia din momentul în care ne-am întâlnit, Mr. Corraine. La început m-ai luat drept o aventurieră, acum ești îngrijorat ca nu cumva vărul tău să se însoare cu fata de la bucătărie. Trebuie să mă consideri cam proastă dacă crezi că nu-mi dau seama când un bărbat glumește.

   Ea râse jumătate supărată, jumătate amuzată.

   - Pari foarte încurcat în privința asta. Pur și simplu sunt o fată obișnuită, care pentru nimic în lume nu vrea să-ți corupă servitorii sau să-ți schimbe planurile pentru Vance.

   - Nu chiar așa de obișnuită, spuse el tărăgănat. Chiar Busley ar putea fi impresionat puțin, așa bătrân și cu un singur braț, trăind în trecut.

   - Este mai degrabă singur și despărțit de familie - întâmplător înțeleg ce simte.

   Simțind că Adam a slăbit strânsoarea, ea și-a tras mâna, a sărit de pe poartă și a fugit spre casă.

   A durut-o că a fost judecată greșit și în ciuda afecțiunii ei crescânde pentru Raintree ar fi dorit să fi avut destui bani ca să poată pleca la Viviana. Deodată a simțit că se înăbușă. A fost adevărat ce a spus despre singurătate și despre despărțirea de cei dragi.

   Fu copleșită de discuția cu Adam Corraine, ochii i se umplură de lacrimi și se lovi de un copac pe care nu-l văzu.

   - Au!

   Fu picătura care a umplut paharul și când întrezări silueta lui Adam, țipă:

   - Nu mă atinge! Nu mai suport!

   - Te-ai lovit?

   Vocea lui era foarte nervoasă și tăioasă.

   - Nu.

   Ea a fugit în casă și când a ajuns în camera ei se aruncă în pat și plânse amintindu-și de acasă.

   De ce părăsise tot ceea ce-i era familiar și îndrăgit? De ce nu ținuse seama de sfatul bunicii să se ducă să lucreze pentru Jan Maclean la întreținerea cailor?

   - Tânărul te place, spusese bunica. Câștigă bine cu școala de călărie și o tânără nu-și poate dori mai mult decât bunătate și puțină drăgălășenie.

   Oare așa o fi? se întrebă Joanna. Puțină siguranță și drăgălășenie i se păru puțin în comparație cu dragostea visată, puternică, plină de viață și de nezdruncinat care înconjoară o fată ca o aură și nimic din afară nu o poate atinge. Erau gânduri neobișnuite pentru ea și începu să asculte zgomotul pașilor din casă. Totul era liniștit și dintr-o pornire, s-a dus la fereastră și a deschis-o mai mult, cu grijă.

   Acolo, în aerul nopții, plutea aroma de tutun și ea știa că șeful stătea pe veranda din spatele casei, fumându-și pipa și privind munții care înconjurau valea.

   Era copleșitor, se gândi, că tot pământul pe mile împrejur îi aparținea lui Adam Corraine, moștenit de la bunicul lui, iar el la rândul lui să-l...?

   Inima Joannei bătu mai repede decât ar fi trebuit.

   - Vărul meu este burlac convins, spusese Vance. Trebuie să-și găsească o mireasă... sau să vadă Raintree condus de fiul meu.

   Ăsta era oare răspunsul pentru purtarea arogantă a lui Adam? Hotărâse să rămână singur și de aceea dorea să aleagă o mamă pentru fiul lui Vance?
   Părea medieval, dar totuși, ideea se potrivea cu atmosfera de la Raintree. Locul era departe de civilizație iar Adam fusese educat aproape în întregime de un om puternic, mândru și exigent pe care toți îl numeau King. Nu era chiar așa de necrezut ca Adam să-și facă planuri în care o fată străină din Anglia să nu se potrivească.

   Oricare ar fi fost sentimentele lui Adam Corraine, el și-a ținut promisiunea de a-i da Joannei un ponei și Brindle era disponibil oricând ar fi fost liberă o oră.

   I-a plăcut Brindle de cum l-a văzut. Șaua era una ușoară, dar scările din piele erau mai lungi și Adam a fost cel care a venit și le-a potrivit pentru ea.

   El s-a uitat în sus la ea, o privire lungă, serioasă.

   - Acum poți călări mai comod.

   - Mulțumesc.

   Ea a zâmbit cu timiditate.

   - Știu să călăresc... nu e nevoie să te uiți la mine ca și cum aș fi gata să mă rostogolesc din șa.

   Satin, poneiul lui Bonney, se frământa de parcă fata ar fi strâns frâul.

   - Trebuie să am grijă de Joanna? întrebă ea. O, Doamne, credeam că ea trebuie să se ocupe de mine.

   - Nu te speria, Bonney, o să țin pasul cu tine.

   Joanna își ridică capul.

   Adam spuse:

   - Gata, acum plecați. Și Bonney, dacă ai de gând să călărești prin pădure, nu mergeți prea repede.

   - Va trebui să vii să ne cauți, șefule, dacă ne rătăcim.

   Bonney îi aruncă o privire cochetă.

   - Nu o să fii prea supărat dacă o să fii răpit de la munca ta dragă, nu-i așa? Sau să-l trimiți pe Vance?

   - Ai prefera să  te salveze Vance?

   El  prinse de frâu poneiul lui Bonney și-l scoase din grajd. Joanna o urmă pe Brindle. Afară era cald și mirosea a cal și fân. Ea auzi râsul ușor la lui Bonney.

   - Dacă ar fi să prefer, nu aș prefera pe nimeni altcineva decât pe tine, Adam. Tu ești primul pe listă!

   Joanna simți privirea lui urmărindu-le cum se îndepărtează de fermă și știa că era un zâmbet în ochii lui adânci, o scânteiere și o căldură produse de pupila lui drăguță și imprudentă, care părea puțin îndrăgostită de el.

   Bonney se întoarse în șa să se uite la Joanna întrebător.

   - Vrei să vezi pădurea? întrebă ea.

   - Aș vrea să văd măcar o parte, dar mai bine să nu mergem prea departe.

   - Ți-e frică de șef?

   - Nu. Dar decât să ne pierdem în pădure este preferabil să nu ispitim destinul.

   - Ar fi ceva să-l ispitim, râse Bonney. Pentru asta sunt făcute femeile, altfel ar fi numai gătit și robotit. Nu-mi place să fac ceea ce faci tu.

   - O să ai parte destul când o să te măriți, sublinie Joanna.

   - Nu eu. Servitorii pot avea grijă de casă. Eu nu vreau să mă obosesc și să nu mai fiu frumoasă pentru... pentru bărbatul meu.

   - Bănuiesc că trebuie să fie bogat.

   Joanna era amuzată de fata care credea la fel ca Viviana, sora ei frumoasă și sigură pe ea.

   - Nu vreau să fie sărac. Nu-mi doresc asta pentru nimic în lume.

   - Ce se va întâmpla dacă omul pe care-l iubești ar pierde toți banii?

   - Nu m-aș mărita cu el. Este așa de rău să-ți dorești lucruri drăguțe?

   - Este perfect natural, Bonney, dar bunătatea inimii trebuie să facă un chip frumos să strălucească, altfel își pierde strălucirea ca floarea la căldură prea puternică.

   Bonney se uită lung la Joanna și își strânse gura încăpățânată.

   - Vornești ca o profesoară și chiar arăți ca o profesoară așa cu părul strâns. Nu mă prostești tu e mine că nu ai venit în Queensland să-ți cauți un bărbat. Toți din vale așa cred.

   - Atunci, toți din vale greșesc. Îmi economisesc banii ca să pot să plec în Noua Zeelandă.

   - Chiar vrei să-ți întâlnești sora?

   - Abia aștept.

   Joanna întâlni privirea fetei și văzu lucirea din ea. Așadar, încă un membru al familiei Corraine care se va bucura să o vadă plecată. Strânse frâul și Brindle porni în galop.

   Înainte de a-și da seama ce se întâmplă, poneiul se îndreptă spre dealuri, pline cât vedeai cu ochii de vite în mișcare și deoarece el nu o știa bine pe Joanna, nu se supuse când ea strânse frâiele. Menținea direcția și copitele sale loveau puternic pământul ducând-o în goană spre poalele dealului, încât pălăria îi zburase de pe cap și ea vedea coarnele ascuțite și maronii ale vitelor conturându-se tot mai aproape.

   Deodată o pereche de coarne îi apăru în față și unul dintre văcari se îndreptă călare, în plină viteză, spre un taur care plonjase spre Joanna. Era o creatură mare și fioroasă, cu ochii înroșiți, venind drept spre ea și ponei, dar în ultimul moment a fost deviat de celălalt călăreț.

   Joanna a văzut toate astea în timp ce Brindle galopa și apoi a simțit cum poneiul se poticnește. În clipa următoare ea a zburat din șa și repirația i se opri în timp ce ateriza pe o grămadă de iarbă aspră.

   - Au!

   Se ridică în picioare simțindu-se năucită și fără respirație. Își frecă spatele și își ridică privirea încet, în timp ce o umbră se aplecă spre ea. Aproape că se aștepta să vadă taurul și a fost și mai tulburată să-l vadă pe șef uitându-se în jos la ea.

   Profilându-se în lumina soarelui, Adam rămăsese în șa uitându-se la Joanna.

   - Ți-a plăcut plimbarea călare? întrebă el cu fața înșelător de serioasă.

   - Mă simt înviorată.

   A simțit cum roșește și și-a plecat capul în timp ce se scutura pe pantaloni. Brindle, calul ei, stătea puțin mai încolo, păscând iarba și fluturându-și coada cu indiferență. Își mușcă buzele... îi venea să turbeze că Adam fusese martor la căderea ei.

   - Cum de-ați ajuns așa departe, trecând prin tufele de mărăcini? întrebă el scurt. Și unde este Bonney?

   Bineînțeles că este mai îngrijorat pentru tânăra domnișoară!

   Joanna îl privi în ochi și uită de roșeața din obraji.

   - Bonney mă ducea să-mi arate pădurea când poneiul meu a luat-o la goană și m-a adus direct aici. Ca toți ceilalți de la Raintree, m-a luat drept idioată, dar continui să învăț, Mr. Corraine.

   Ochii lui alunecară peste părul ei ciufulit. Îi scăpase din coc și soarele îl făcea și mai blond. În cădere, cămașa îi ieșise pe jumătate din pantaloni și avea o pată de noroi pe tâmplă acolo unde își dăduse părul din ochi. Zâmbetul din colțul gurii lui îi spuse cum arăta.

   - Ai dreptate, ești novice, spuse el, dar una curajoasă.

   Era un compliment din partea lui și ea se simți plăcut tulburată când sosi un călăreț în care Joanna recunoscu pe cel care îndepărtase taurul. El privi fix la Joanna și apoi vorbi cu șeful.

   - Am înlăturat taurul care se îndepărtase de turmă. Domnișoara aproape că era să intre în el.
   Era de la sine înțeles ce i s-ar fi putut întâmpla dacă el nu ar fi fost prompt în îndepărtarea taurului.

   - Mulțumesc pentru tot ce ai făcut, spuse Joanna recunoscătoare, dar rece, strângându-și părul.

   - Cu plăcere, domnișoară.

   El a zâmbit timid.

   - Perfect, Boye, spuse Adam, să mergem la ceilalți și să bem ceva cald. Crezi că poți să bei o cană cu ceai, Miss Dowling, după mica ta aventură?

   - Te rog.

   Ea răspunse din toată inima, deoarece întotdeauna o cană de ceai îndepărta o supărare și în ultimul timp intra în încurcături de parcă era o școlăriță și nu o fată de nădejde.

   Adam sări din șa și agăță frâiele de o creangă în așa fel că Blaze putea să pască în compania poneiului Joannei. Joanna mergse împreună cu Adam și Boye spre foc, unde într-un ceainic mare fierbea apa în care fuseseră puse două mâini de ceai, și lichidul maro aburea deasupra focului.

   Adam se rezemase de un copac, cu o mână sprijinită de centura pantalonilor, cu picioarele încrucișate. Părea că aparține peisajului, puternic și atent, privirea trecând de la oamenii săi, la vite, la pământul însorit care se întindea până la munți.

   Joanna sorbi cu nesaț din ceai și știu că dragostea pentru Raintree pătrunsese adânc în inima ea. Ea simți privirea ochilor gri-albaștri asupra ei și lăsă capul în jos. Privirea aceasta o tulbura. Îi amintea de seara în care-i spusese tăios că ea nu este pentru Vance.

   Își amintea și Adam de seara aceea, așa cum stătea sprijinit de copac? Părea că este o strălucire în ochii lui, dar, ca întotdeauna, era imposibil să știi ce gândește. Își termină ceaiul și înapoie cana.

   - Este mai bine să mă întorc la fermă, spuse ea.

   Simți o ușurare când s-a întors la fermă și la munca ei, să intre în atmosfera anostă a bucătăriei.

   Dintr-odată liniștea a fost întreruptă când ușa a fost deschisă brusc de o siluetă înaltă care părea că umple bucătărie.

   - Am nevoie de puțin ajutor!

   Era Vance, cu mâna dreaptă înfășurată într-un fular înroșit de sânge.

   - Adu cutia cu medicamente, Peg!

   Joanna și-a condus pacientul la chiuvetă unde a desfăcut pansamentul improvizat. I s-a tăiat respirația când a văzut crestătura din palmă.

   - Este adâncă, Vance?

   I-a ținut mâna sub apă rece, dar sângerarea nu se oprea și s-a uitat neliniștită la el.

   - Cum ai făcut-o?

   - Sârma ghimpată. Dă-mi o bucată de vată să țin apăsat pe ea.

   - Perfect.

   Ea a luat cutia de prim ajutor de la Peg, fata aborigenă, care privea cu ochii mari cum Joanna a luat pachetul cu vată, a rupt o bucată mare pentru Vance, ca să apese rana cu ea. L-a văzut strâmbându-se de durere și a sugerat uneia dintre fete să facă o cană de cafea.

   Cât ai clipi din ochi, el era așezat pe scaun, cu fetele învârtindu-se în jurul lui.

   - Arată mai rău decât pare, spuse el calm. Îți amintești că sunt un tip viguros.

   Îi făcea cu ochiul Joannei, care nu era dispusă să o trateze ca pe o glumă.

   - Nu vrei să-ți pierzi brațul ca Busley, nu? Te rog să stai liniștit.

   - Două mâini sunt mai bune decât una singură, murmură el, strecurându-și mâna sănătoasă pe mijlocul ei.

   - Vance, fii cuminte.

   Ea-l îngrijea cu aceeași atenție pe care ar fi acordat-o oricui la necaz, dar când s-a aplecat spre el, el nu și-a luat mâna de pe mijlocul ei. Ea a văzut o umbră și a știut că erau urmăriți și degetele i-au tremurat în timp ce-i lega bandajul.

   Șeful stătea în cadrul ușii cu o expresie batjocoritoare pe față, privind la haoul produs în rutina zilnică de chipeșul său văr.

   Niciun cartof nu fusese pus la prăjit și într-un vas ceapa aștepta să fie tăiată. În locul ordinii domestice era o harababură de vată, antiseptice și cești de cafea.

   - De fapt ce s-a întâmplat? întrebă tărăgănat Adam. Ți-ai lăsat un deget în sârmă sau toată mâna?

   Joanna își ridică repede privirea spre el.

   - Nu este cazul să glumești, răspunse ea înțepată în locul lui Vance. A trebuit să muncim ceva ca să oprim sângele.

   - Așa de rău?

   Adam se uită întrebător la vărul său.

   - O vacă și-a încurcat copitele în sârmă și mi-a sfâșiat mâna când am eliberat-o.

   - Observ că e mâna dreaptă.

   - S-ar putea să meargă dacă-mi pun o mănușă.

   Zâmbetul lui Vance era curajos.

   - Nu, odihnește-ți mâna o zi sau două.

   Adam se întoarse să plece din bucătărie.

   - O să-l pun pe Boye să însemne cu fierul încins vitele și, Miss Dowling, dacă pacientul dumitale este destul de bine și poate să meargă, vrei să-l dai afară și să pregătești masa?

   - Imediat, domnule.

   El îi aruncă o privire lungă, peste umăr și apoi ieși - dar ea ar fi putut să jure că fusese o sclipire de amuzament în ochii lui.

   În următoarele zile, Vance a făcut mare caz de rana sa.

   Joanna trebuise să-l ajute la îmbrăcat - spunea că mâinile ei reci și atingerea lor mângâietoare făceau minuni - și se lăuda în fața mătușii Charly sau se certa cu Bonney.

   Aniversarea lui Bonney era la sfârșitul săptămânii și urma să se dea o petrecere pentru ea.

   Mătușa Charly i-a suferat lui Adam să folosească argintăria familiei și el a fost de acord, cu un zâmbet indulgent, să facă totul în stil mare.

   Joanna primise sarcina să curețe argintăria și din cauza frumuseții ei, nu găsise munca plictisitoare.

   Adoniah, directorul școlii din vale, promisese trandafiri pentru vazele de argint și un tort de înghețată și alte bunătăți urmai să fie aduse cu avionul vineri - și, nicio îndoială, un cadou special de la Adam va fi printre pachete.

   El spusese cu fermitate că Bonney nu era pregătită să aibă un automobil al ei. Raintree era la multe mile depărtare de  principala autostradă și ea s-ar putea rătăci sau ar putea avea un accident sau se putea împotmoli pe undeva.

   Nu, el era responsabil pentru ea și cu o întoarcere bruscă de la cerere la modestie afectată, fata l-a mângâiat cu mâna pe obrazul bronzat și a cedat.

   - Șeful Adam, spuse ea, ochii ei căprui privindu-l fix și toți ochii din încăpere urmărindu-i fascinați. Ce soț hotărât o să fii!

   Joanna curăța argintăria în sufragerie și-l auzea pe Vance vorbind alene și tachinând-o pe Bonney pe verandă.

   - Bănuiesc că speri într-o pradă bogată sâmbătă, nu? Ce ai vrea să-ți fac cadou?

   - Adică nu ai comandat din oraș un cadou pentru mine? exclamă ea. În acest caz, mă lipsesc. Nu vreau lucruri vechi pe care ai uitat să le dai numeroaselor tale prietene.

   - Stai puțin, nu am chiar un harem, zise el. Au fost cunoștințe trecătoare care au adăugat sare și piper vieții.

   - Același lucru este valabil și pentru Joanna Dowling?

   Joanna se opri din lucru, când își auzi numele rostit de Bonney și aștepta încordată răspunsul lui Vance. Va glumi sau va răspunde ceva ce mai bine nu ar trebui să audă?

   - Cred că ești geloasă pe Joanna, spuse el tărăgănat.

   - Îți place de ea pentru că are părul blond și vocea melodioasă. Cred că este o încrezută.

   - Nu fi copil, râse el. Joanna este o fată drăguță. Nu este o păpușică lacomă și egoistă ca tine - au, dacă mai arunci cu altă piersică în mine, îți tăbăcesc...

   Deodată se auzi un  zgomot de scaune date brusc la o parte, o îmbrânceală, un chicot, și apoi râsul se auzi în depărtare în timp ce Vance o alerga pe Bonney pe pajiște și printre copaci.

   A fost o plăcere invitația în seara petrecută cu Lenita și soțul ei.

   Când îi vedeai împreună îți dădeai seama cât de mult țin unul la celălalt și Joanna a căzut victima privirii catifelate a lui Carlo, copilul lor. Să-l șină în brațe a fost o plăcere și o noutate deoarece după ce l-a îmbăiat, Lenita i-a dat voie Joannei să-l șteargă, să-l pudreze și să-l pregătească pentru noapte.

   Când a venit timpul ca Joanna să plece, Boye s-a oferit cu amabilitate să o conducă până acasă.

   Lenita stătea pe verandă și îi făcea cu mâna, în timp ce Boye deschidea poarta spre drum, când pietrișul scârțâi sub apăsarea unui pas greu și cineva se opri în umbră.

   - Avem același drum, spuse o voce de bărbat.

   Joanna își ridică privirea spre cel ce vorbea, dându-și părul la o parte, cu ochii mari și uimiți.

   - Nu mă supăr că-ți predau însărcinarea șefule, zâmbi Boye. Noapte bună, Joanna, și-ți mulțumesc că ai venit să iei masa cu noi.

   - Eu vă mulțumesc că m-ați invitat.

   Inima îi bătea puțin mai repede și-și flutură mâna către bungalow și apoi îi părăsi, alături de Adam Corraine.

   - Sunt o pereche potrivită, spuse el.

   - Da, îmi plac foarte mult.

   - Au un copil grozav. Îți plac copiii, Miss Dowling?

   - La fel ca oricărei fete care este singură în ziua de azi, presupun.

   - O tânără este preocupată mai mult de romantism, nu?

   - Nu tot timpul.

   Un zâmbet îi juca pe buze.

   - Sunt momente când toată atenția mea este acaparată de pregătirea unei tarte cu fructe gustoasă.

   - Da, am observat că tartele cu fructe sunt mai bune.

   - M-am gândit la ceva special pentru mâine. Mătușa Charly a cultivat niște dovlecei grozavi și mi-ar părea rău să-i las să se strice.

   - În zilele noastre, dovlecii sunt gătiți în loc să fie vrăjiți?

   - Cenușăreasa poate lua un taxi până la sala de bal.

   - Sau un avion, spuse el tărăgănat.

   Inima îi tresări... ce prostie să presupună că Adam Corraine era prietenos pentru că noaptea era înstelată și părul ei auriu și bogat i se revărsa pe umeri. Ea era o fată care strica planurile ce și le făcuse pentru Vance. Nu dorea ca ea să uite că avionul care o dusese acolo o putea duce înapoi la fel de ușor.

   În timp ce el deschidea poarta, ea păși pe lângă el, când vântul, făcându-i în necaz, îi zbură părul pe fața lui Adam.

   - De obicei îl porți strâns într-o coadă, spuse el.

   Ea ridică bărbia.

   - Când sunt la bucătărie, dar acum sunt în orele libere și pot să-mi port părul cum îmi place. Îmi pare rău că ți-a venit în ochi.

   - Este parfumat.

   - Spălat cu șampon. Eu... eu cred că fata de la bucătărie are dreptul să-și îndepărteze mirosul din părul îmbâcsit?

   - Miss Dowling...

   Iar suna ciudat, ca „dragă”, dar totodată mânia și durerea îi aduseră lacrimi în ochi. Ea clipi de câteva ori.

   - Crezi că sunt plină de vicleșuguri, Mr. Corraine. Chiar crezi că încerc să folosesc unul dintre ele împotriva ta?

   - În ce scop? întrebă el tărăgănat.

   - Păi, ești stăpânul de la Raintree. Ești prada cea mare.

   - Ar trebui ceva mai mult decât un păr auriu ca să mă prindă.

   - Atunci ce ar mai trebui? întrebă ea cu îndrăzneală. Aș risca să mă rănească și altceva.

   - Ești mai deosebită, deoarece în ziua când ai sosit la Raintree am crezut că nu vei avea puterea să reziști la felul nostru de viață.

   - Tocmai vrei să spui că-ți pare rău că te-ai îndoit de mine?

   - Nicidecum.

   - Adică vrei să spui că nu am trecut toate obstacolele?

   - Cu siguranță că nu există obstacol în calea unui om de spirit ca dumneavoastră, Miss Dowling. Mă întreb ce ar trebui să se întâmple ca să rămâi fără replică.

   El o prinse de mijloc și mâinile lui se strânseră în jurul ei în timp ce ochii lui râdeau de încordarea de pe fața ei.

   - Ți-ai pierdut vicleșugurile? râse el.

   Ea era conștientă cu toată ființa ei de puterea magnetică ce făcea să nu se poată mișca sau vorbi. De la distanță, fiecare era conștient de puterea acestui om... dar lipită aproape de el, abia putea să respire datorită agitației care-i prinsese inima.

   „Dă-mi drumul!” Cuvintele îi veneau pe buze, dar nu putea să le rostească. „Te rog.”

   El îi citea rugămintea tăcută pe buze și cu un râs ușor violent, îi dădu drumul.

   Acum se priveau în ochi și ea a știut că el era la fel de neîmblânzit ca valea și ca pădurea copacilor de ploaie din mijlocul ei. El nu era posesiv cu ele, deoarece ele erau moștenirea lui. El le aparținea... ele erau raiul lui.

   - Tu ar trebui să-ți dai seama cât pot fi de periculos. S-a întâmplat ca eu să aflu cât ești de inocentă. Cred că amândoi am învățat ceva, nu-i așa?

   - Cel puțin tu știi că mâine la desert va fi plăcintă cu dovleac.

   El râse și se sprijini de stâlpul porții în timp ce Joanna îi aruncă un noapte bună grăbit și alergă spre casă. Îl lăsă singur - el aparținea frumuseții sălbatice a acestui pământ așa cum poate că nu va aparține niciodată unei femei.

   Miercurea era o zi liniștită, ca și cum fiecare își trăgea sufletul pentru agitația ce urma să vină.

   Mătușa Charly discutase cu Joanna despre meniu când Bonney nu fusese prin apropiere.

   - Este bine ca o fată să  aibă de ce să-și amintească petrecerea de aniversare.

   Charlotte zâmbi cu nostalgie.

   - Încă îmi pot aminti de emoția pe care am simțit-o când am împlinit 18 ani. Înghețată și căpșuni, o orchestră și tineri măgulitori care credeau că ești de zahăr caramel și te țineau de vârful degetelor, să nu te topești.

   Joanna zâmbi, dar parcă simțea din nou atingerea aceea de mâini care-și cunoșteau puterea - mâini care puteau repara și conduce o mașină, care puteau ajuta un mânz sau un vițel să vină pe lume, a căror asprime nu ar conveni mătăsii rochiilor de seară.

   Dimineața trecu și prânzul era aproape când Joanna căsi un plic cu numele ei, sprijinit de cutia de ceai. Oricine l-ar fi lăsat, știa sigur că ea totdeauna își făcea o cană de ceai după ce termina treaba.

   Totul era foarte liniștit când ea a deschis plicul și a citit mesajul - fusese bătut la mașină de birou și era scurt și la obiect.

   „Miss Dowling, trebuie să zbor cu avionul până la niște vecini. Ai putea să te bucuri de excursie, care ne va lua câteva ore dus și întors. Vino să mă întâlnești la pista de aterizare, dacă dorești să mergi. Mr. Corraine.”

   Un zâmbet ușor depărtă buzele Joannei.

   Ea ghici din felul cum era scris biletul, adresat și semnat, că Vance era cel care o invita să-și petreacă o după-amiază zburând cu el. Mâna era vindecată. Perspectiva era plăcută. Ar putea purta bluza ei de mătase ciclamen și blugii ei cei bun... și Adam Corraine poate să gândească ce i-o plăcea!

   Cerul era de un albastru pur și copacii de-a lungul pistei stăteau nemișcați, fără ca o frunză să se miște. Totul părea calm. Aerul era cald și pătrunzător.

   Joanna a parcat jeepul în umbra hangarului și apoi merse spre avionul care stătea ca o pasăre mare și strălucitoare pe pistă. Pălăria ei de soare era trasă băiețește peste ochi și părul legat într-o coadă atârna liber pe spate. Strălucea ca aurul pe bluza ei roz, blugii ei erau aspri, albastru-închis și era încălțată cu sandale ușoare cu două barete.

   Ea putea vedea silueta înaltă stând rezemată de aripa avionului și privind alene cum ea traversează fâșia de iarbă spre el. El se îndreptă în timp ce ea grăbi pasul și avu un sentiment straniu de emoție.

   - Ți-a luat ceva timp să te gătești.

   Ochii pilotului nu pierdură niciun detaliu din înfățișarea ei în timp ce o măsurau încet și pătrunzător.

   - Încă 5 minute și mi-aș fi luat zborul.

   El ieși din umbra aripii avionului și Joanna rămase fără respirație când îl văzu. Rămase fără grai, uitându-se la bărbatul din fața sa cu ochii măriți.

   - Tu? exclamă ea. Am crezut că era Vance cel care mi-a lăsat biletul să ne întâlnim aici.

   - Chiar așa? spuse Adam în felul lui tărăgănat. Vrei să renunți la zborul cu mine la „Dealul copacilor maimuță”?

   Buzele lui se strâmbară când îi văzu expresia.

   - Jeff Brennan îi crește în acel loc. Soția lui, Cherry, a botezat casa așa când s-au mutat de la oraș acum 5 ani, din cauza sănătății ei. A avut probleme cu  plămânii, dar acum este bine, datorită aerului bun de la noi.

   - Ei bine, Joanna se simțea încă puțin tulburată, cum aș putea rezista la un astfel de nume pentru o casă?

   - Bravo, fato.

   Zâmbetul său era zeflemitor.

   - Brennanii au un băiat și o fată. Amanda s-a născut aici în Queensland. O s-o găsești drăguță. Eu sunt nașul ei.

   Porni motorul și au zburat de-a lungul pistei.

   I se părea că zvâcniturile avionului pornesc din ea, sau erau numai bătăile nebunești ale inimii deoarece acest bărbat o îmbrobodise făcând-o să creadă că era Vance? Ea nu putea înțelege rațiunea lui de a juca un astfel de joc și îi aruncă o privire piezișă mai degrabă dezorientată.

   El era atent la comenzi, profilul lui conturându-se clar în lumina puternică în timp ce se ridicau în aer și pământul se depărta repede sub ei. S-au ridicat mult deasupra văii și Joanna a avut senzația de pericol să fie singură cu acest bărbat imprevizibil.

CAPITOLUL IV

   Joanna s-a întors către Adam Corraine în timp ce avionul se înălța în aer.

   - De ce această mascaradă? întrebă ea cu bruschețe.

   - Ai fi venit în această excursie, dacă te-aș fi invitat în mod normal?

   - De ce m-ai fi invitat tocmai pe mine?

   - Ei, acum nu fi prea modestă, râse el.

   Privirea îi alunecă peste profilul lui și văzu licărirea de umor de pe fața lui.

   - Adevărul este că trebuie să discut afaceri cu Jeff și m-am gândit că Cherry și copiii s-ar bucura de compania ta. Vezi, Cherry era originară dintr-un loc din Anglia numit Leigh-on-Sea. Bănuiesc că ai auzit de el.

   - Am auzit.

   Joanna îl privi uimită.

   - Leigh este la numai câteva mile distanță de satul unde locuiam.

   - Vezi, tu și Cherry o să găsiți o mulțime de subiecte din moment ce cunoașteți locul ei de baștină.

   Joanna se uita la priveliștea ce se vedea prin hublou.

   - Deja știai că eu locuiam la câteva mile de orașul de baștină al lui Cherry Brennan.

   - Sunt vinovat, m-am uita pe o hartă a Angliei.

   - De ce folosești cuvântul vinovat, Mr. Corraine? Crezi că mi-e dor de casă și că vreau să mă întorc?

   - Uite ce este.

   Ea se uită la el și văzu că buzele lui erau strânse.

   - De fiecare dată când suntem singuri, ne certăm, spuse el cu asprime. Am încercat să fiu delicat. Îmi pare rău că nu am reușit.

   - Delicat?

   Dintr-o dată, fără motiv, ea începu să râdă. Se uita la Adam, care arăta oricum numai delicat nu. Chiar și mâinile lui arse de soare care țineau manșa aveau ceva dur în ele.

   - Nu cred că faci vreodată ceva din impuls, spuse ea. Ești cea mai circumspectă persoană pe care am întâlnit-o vreodată. Niciodată nu ochești o țintă decât dacă știi sigur că o lovești. Îți place să controlezi evenimentele, nu să te ia prin surprindere.

   - Mă faci să par arogant.

   - Este ceva aroganță când crezi că poți să conduci destinele oamenilor.

   - Te referi la tine și la Vance?

   Ea aprobă din cap și se feri de privirea lui, despre care știa că era dură și periculoasă.

   - Zburăm peste apă, exclamă ea.

   Urmă o pauză lungă în timp ce înaintau în spațiu și ea se simți foarte emoționată. De la această înălțime marea barieră de corali semăna cu un șarpe imens și sinuos, părând că se mișcă odată cu valurile albastre-verzui care se revărsau peste creasta de coral.

   - Zburăm peste o porțiune din Marea de Coral, îi spuse Adam. Îți dai seama câte mile ne despart de prietenii și vecinii noștri în această parte de lume. Convorbirile prin radio-telefon nu pot înlocui o strângere de mână și de asta am vrut să-i întâlnești pe Brennani, tânără domnișoară. Cherry rar vede o altă femeie, lăsând la o parte faptul că ești din Anglia.

   - Simți nevoia să mă intimidezi. Dar a fost un șoc pentru mine să te găsesc pe tine așteptându-mă.

   - Când te așteptai să-l vezi pe Vance? Erai atât de grăbită!

   - Îmi pare rău că te-am dezamăgit. Te rog, nu putem încheia un armistițiu?

   Pe buzele lui a jucat un zâmbet ciudat.

   - Sunt de acord. Brennanii se întâmplă să-mi fie cei mai buni prieteni. Jeff obișnuiește să conducă prelucrarea cărnii acolo unde livrez juncanii. Nu vreau ca Cherry să afle că farmecul  meu a suferit o înfrângere în fața celei mai drăguțe angajate.

   - Nu... roșeața i-a colorat obrajii - nu trece în cealaltă extremă, Mr. Corraine.

   - Numele meu este Adam.

   - Nu... nu pot.

   - Nu?

   El ridică din sprâncene.

   - Nu poți să-mi spui pe nume și ești speriată că aș putea flirta cu tine pentru că suntem singuri aici în cer?

   - Tu ești șeful.

   - Ah, da.

   Albastrul cerului i se reflecta în ochi, astfel că expresia lor nu putea fi citită, dar zâmbetul lui era batjocoritor.

   - O anume conveniență trebuie păstrat, nu? Ești așa de englezoaică, Miss Dowling.

   Ochii lui alunecară peste părul ei bălai și fața albă care era perfectă chiar în lumina aceea puternică.

   Când ea s-a uitat pe hublou a văzut că valurile verzi-albăstrui rămăseseră în urma lor și umbra aripilor trecea peste dealuri, arse de soare.

   - Pământul lui Jeff, îi explică.
   Au început să coboare, pista se întindea ca o panglică înaintea lor și centura din jurul mijlocului ei se strânse. Ea-și ținu respirația în timp ce zgomotul motorului umplu carlinga, roțile atinseră pista și apoi se opriră.

   Pe o margine a pistei staționa un vehicul deschis. Un braț cu o pălărie salută și ceva mic și strălucitor se sculă în picioare și apoi sări de pe platforma din spatele mașinii.

   Adam râse.

   - Au venit să ne întâmpine și au adus-o și pe Mandy cu ei.

   Joanna se simți foarte sfioasă. Acești oameni erau prieteni foarte buni cu Adam și deodată ea realiză că el avea un motiv foarte personal să o aducă la „Dealul copacului maimuței” să întâlnească această familie de care el era legat.

   O privea cu o căldură care se regăsea în zâmbetul lui care o surprinse cu puterea și farmecul lui. Apăruse o rază puternică de soare ce fusese ascunsă de un nor și-i tăie respirația, în timp ce-l urma afară din avion, în aerul cald și-l văzu ridicând în brațe copilul lui Cherry și Jeff Brennan.

   - Unchiul Adam... ah, mămica a spus că vii să ne vezi și ai venit cu avionul, nu-i așa?

   Ea-l sărută și se lipi de el clipind din gene lungi lângă obrazul lui surâzător în timp ce mâinile ei mici îl căutau în buzunare.

   - Mandy, nu mai fi un mic săpător.

   O tânără femeie venea în fugă spre Adam, cu un zâmbet larg de bun venit sub borul pălăriei de soare. Un val de păr roșu îi căzu pe ochi, iar nasul ei cam în vânt și obrajii fini erau stropiți cu pistrui.

   - Ce bine îmi pare că te văd din nou, Adam. Așa de bine - ți-ai adus-o și pe Bonney - oh, îmi pare rău.

   Ochii de culoarea alunei o priviră pe Joanna cu o surpriză sinceră și curiozitate.

   - Mămico, uite!
   Mandy găsi cadoul surpriză pe care-l căutase.

   - Apune mulțumesc unchiului Adam.

   Cherry Brennan nu-și lua ochii de la Joanna, când soțul ei se alătură grupului.

   - Bună, ce mai faceți?

   Adam schimbă copilul pe brațul stâng și el și Jeff Brennan își strânseră mâinile.

   - Jeff, Cherry, amândoi arătați grozav. Și am adus cu mine un oaspete surpriză - cineva din ținutul tău natal, Cherry. Fă cunoștință cu Joanna Dowling, care lucrează la noi la Raintree. ste un fel de aghiotant al mătușii Charly și înainte de a venit în Australia a locuit în Essex.

   Cherry zâmbi la Joanna, dar avea o privire întrebătoare și Joanna ar fi vrut să-i spună deschis că ea nu-și făcuse planuri în privința lui Adam Corraine. Deja ea știa că familia și prietenii lui se așteptau ca el să se căsătorească cu Bonney Ryan.

   Ea spuse în treacăt:

   - Mr. Corraine mi-a spus că ai locuit la Leigh, Mrs. Brennan. Cunosc bine locul.

   - Broadway și stâncile și hanul „Corabia” acolo jos lângă chei, unde bărcile plutesc odată cu fluxul și refluxul?

   Cherry dorea să afle mai mult și pentru moment părea că uitase bănuielile în legătură cu Joanna.

   - Oh, la început, când am venit să muncesc în Brisbaine, mi-a fost tare dor de locul acela. Era gata să mă întorc acasă când... când l-am întâlnit pe Jeff.

   Ea-i aruncă un zâmbet soțului ei, care era un bărbat subțire, ars de soare, cu o voce moale și cu părul grizonat. În mână avea o pălărie ponosită și era îmbrăcat într-o cămașă în carouri și pantaloni kaki.

   - Ce face Terry? întrebă Adam când se îndreptară spre mașină iar Mandy, cocoțată de umărul lui, sufla în muzicuța pe care i-o adusese.

   - Își pierdea vremea cu niște aparate electrice când am plecat de acasă ca să venim în întâmpinarea voastră, zâmbi Jeff. Adam, am presimțirea că băiatul meu nu este făcut pentru viața de la țară.

   Se urcară în mașină, Jeff la volan cu Adam și copilul alături de el. Joanna stătea în spate cu Cherry, în timp ce Mandy, aplecată peste umărul lui Adam, se uita la ea cu ochii ei poznași de culoare verde.

   - Bună spuse după un timp. Tu ești iubita unchiului Adam?

   - Bună și ție, zâmbi Joanna și spera ca Adam să fi fost destul de adâncit în conversație cu prietenul lui pentru ca să nu audă întrebarea. Eu lucrez pentru unchiul tău.

   - Deci vii din Essex, spuse Cherry din nou. Îmi pare bine că Adam mi-a făcut o astfel de surpriză. Ne bucurăm să primim musafiri și nu am mai avut ocazia să vorbesc despre casă de mult timp. De cât timp ești aici, Joanna? Auzisem că este un nou angajat la Raintree, dar niciodată nu mi-am închipuit că ești atât de tânără. Îți place să lucrezi pentru familia Corraine?

   Părea că pe Cherry nu o deranja deloc că întrebarea pusă cu glas tare putea fi auzită de Adam și ea se amuză când Joanna se uită ezitând la spatele lui lat

   - Ăștia doi sunt așa de adânciți în discuția lor despre vite, încât discuția femeilor este mai mult un fulg în vânt pentru ei. Povestește-mi despre tine, Joanna.

   - Nu este prea mult de spus...

   - Oh, și eu eram la fel ca tine când am ajung aici, râse Cherry. Rezervată, înclinată să cred că australienii sunt duri și cu aere de șefi. Dar în inima lor ei sunt atât de buni și calzi... și atât de înalți, nu crezi?

   Joanna întâlni privirea celeilalte femei și din nou știu că Cherry Brennan era foarte curioasă în ceea ce privește relația dintre ea și Adam. Lângă avion, având soarele în ochi, Cherry crezuse, văzându-l cu o fată, că a adus-o în vizită cu el pe Bonney. În loc de asta, el adusese fata din casă. Un râs irezistibil o cuprinse pe Joanna.

   - Da, acești oameni sunt greu de supus! Mr. Corraine s-a gândit că ar fi bine pentru tine dacă ai întâlni pe cineva din Anglia, care a locuit atât de aproape de orașul tău. Abia acum 3 luni am plecat de acasă ca să vin aici. Am înțeles de la Mr. Corraine că tu ești aici de niște ani, Mrs. Brennan.

   - Trebuie să-mi spui Cherry. Ei bine, l-am întâlnit pe Jeff la 6 luni după ce ajunsese în Brisbane ca să muncesc și băiatul nostru are 13 ani. Mandy are numai 3 ani și jumătate, nu-i așa, maimuțico?

   Mandy chicoti și se aplecă peste umărul lui Adam, o mână înconjurând gâtul său bronzat, în timp ce el își continua conversația cu Jeff.

   - Tu nu ești deloc bronzată, îi spuse ea Joannei. Parcă ai fi de aur.

   Această remarcă pătrunse prin discuția despre vite de pe scaunul din față, deoarece Adam întoarse capul brusc și privirea lui o întâlni pe a Joannei.

   Joannei îi plăcea deschiderea largă și frumoasă din fața casei, copacii maimuță crescând pe pantă, pe care o și protejau.

   Era o verandă adâncă și răcoroasă sprijinită de stâlpi de lemn în jurul cărora se prinseseră mănunchiuri de flori agățătoare. Scaune mari de trestie erau așezate în jurul a două măsuțe și lămpile atârnau de grinzile din cameră. Era o casă luminoasă, cu o dezordine care trăda prezența unor copii. Jucăriile erau îngrămădite într-un colț și un căluț de lemn scârțâi când Mandy se urcă în șa și începu să galopeze.

   - Uită-te la mine, unchiule Adam, uită-te la mine!

   Ei se așezară în scaunele de trestie și Cherry se duse după o carafă cu suc de fructe și aduse felii de pepene cu gheață. Mandy descălecă de pe căluț și se așeză lângă scaunul Joannei. Păsări verzi ca smaraldul se învârteau în jurul acoperișului verandei.

   Un băiat dădu colțul casei. Purta blugi, dar nu avea cămașă. Părul lui avea culoarea grâului copt și fața lui pistruiată era luminată de doi ochi ca ai tatălui său.

   - Bună, Adam!

   El urcă scările verandei și înaintă cu un zâmbet larg.

   - Am auzit avionul venind, dar am fost ocupat cu repararea dinamului pentru a umple piscina. Vrei să înoți? Apa vine de la izvor și e răcoroasă.

   - Ți-ar plăcea să înoți, Joanna?

   - Da, foarte mult.

   Ea se uită de la Adam la băiat, care clipi puțin stânjenit când văzu un străin.

   - Acesta este fiul meu, Terry, spuse Jeff cu o notă de mândrie în voce. Piscina a fost ideea lui, Joanna. Împreună cu băieții am cărat pietre și le-am cimentat pentru a căptuși bazinul.

   - Joanna, Terry își trecu mâna prin claia de păr. Nostim nume.

   Cherry merse cu Joanna în dormitor și-i dădu un costum de baie galben-pai ca să se schimbe și cele două fete râseră de contrastul dintre pielea albă a Joannei și cea puternic bronzată a lui Cherry.

   Au jucat volei în piscină și la urmă, obosiți, s-au alăturat lui Mandy și Jeff sub copaci.

   Joanna savură căldura plăcută și studia printre gene fața relaxată a lui Adam în timp ce Mandy adormise în brațele lui.

   El avea grijă de oamenii de la Raintree și ținea mult la prietenii lui, deși ea avea sentimentul că se simțea singur, ca și cum ar fi fost mereu prea ocupat să se îndrăgostească.

   Era posibil ca drăguța și egoista Bonney să umple golul din inima acestui bărbat? Probabil că tot ce-și dorea el era un fiu ca Terry și o fetiță a lui care să-i adoarmă pe umăr.

   Cum soarele apusese și se lăsase răcoarea, au intrat în casă să se schimbe de costumele de baie și să ia o cină rece. În salon se întunecase și când Cherry aprinse lumina, becurile pâlpâiră slab.

   - S-a întâmplat ceva cu generatorul!

   Terry sări în picioare, își șterse frișca de pe buze cu șervețelul și se grăbi afară să repare lucrurile.

   - Este la îndemână să ai un electrician în casă, zâmbi Jeff. Lumina noastră este produsă de un generator diesel. Din când în când își face de cap și Terry îl repară. Din partea mea, mă mulțumesc cu lămpile cu gaz. Sunt mult mai sigure.

   - Mai vrea cineva o ceașcă de ceai?

   Cherry ținea ceainicul ridicat când izbucni o flacără, se auzi un zgomot surd și totul rămase în întuneric.

   - Terry!

   - Lămpile cu gaz, aprinde-ți-le.

   Masa se zgudui când Jeff se ridică brusc și Joanna, alarmată, își simți inima bătând mai repede. Mandy începu să plângă și ea luă copilul în brațe.

   - Taci, iubito. Într-o clipă o să avem lumină și vom afla ce a fost cu zgomotul.

   Jeff a aprins lămpile și Adam a luat una, au iești pe verandă și au fugit pe scări, Cherry urmărindu-i cu o privire îngrozită. Joanna o ținea pe Mandy și încerca să nu tremure.

   Adam s-a întors primul, ținând în brațe cu mare grijă băiatul leșinat. Jeff îl urma susținând-o pe Cherry, care plângea.

   - Ei, hai, dragă, este șocat și are arsuri, dar respiră. O să vedem ce avem de făcut, după ce discutăm cu doctorul prin radio.

   - Dar, Jeff, brațul!

   - Știu, draga mea, o calmă Jeff, în timp ce Mandy începu să plângă iar Joanna încerca să o liniștească cum putea.

   Adam întinse băiatul pe sofa și-i examină cu atenție întinderea zonei arse. Își întoarse o față fără expresie spre Jeff și Cherry.

   - Vom bandaja rănile și zbor cu el în cel mai apropiat oraș. Da, Cherry! Arsurile nu le putem trata aici, așa cum trebuie. Acum, fii fată bună și adu-mi cutia de prim-ajutor. Și Jeff, dă-mi câteva pături să-l înfășor în ele.

   - Terry...

   - Cu cât mai repede vom primi ajutor medical calificat, cu atât mai bine pentru el, Cherry, îi spuse clar Adam.

   - Eu... eu știu. Dar Terry este atât de mic și rănit.

   Cherry își duse mâna la gură și se grăbi în camera alăturată, unde ceva căzu și se sparse în timp ce ea scotea cutia de prim-ajutor din dulap.

   Joanna intui privirea lui Adam care se uita la copilul speriat din brațele ei.

   - Cherry va merge la spital cu băiatul.

   - Da.

   El dădu la o parte părul blond de pe ochii închiși ai băiatului.

   - Tu stai aici și ai grijă de Mandy. Am să-l rog pe Jeff să ia legătura radio cu Raintree să le spună că o să întârziem sosirea acasă. Nu fi îngrijorată, Joanna. Terry se va face bine. Este șocat și care câteva arsuri urâte pe braț, dar în aproximativ 2 ore ajungem la cel mai apropiat spital. Nu te superi dacă rămâi aici? Mandy are nevoie de o prezență feminină și să-i ții companie lui Jeff.

   - Bineînțeles că rămân. Îmi pare rău că excursia plăcută s-a terminat așa.

....................................................