Cercul polar, Liza Marklund

 ............................................

4-5

          Wiking a privit-o cu atenție.

   - Nu cred că ați fost sincere la interogatoriu, a adăugat el. Cred că grupul vostru s-a întâmplat ceva. Toată situația a avut o dinamică de care niciuna dintre voi nu a fost conștientă. Cel puțin nu atunci când s-a întâmplat. Acum însă am putea avea o discuție fără niciun risc.
   Gitte a râs în hohote.
   - Crezi că niște secrete sunt văzute cu ochi mai buni după trecerea anilor?
   - Deci există secrete?
   - Știi prea bine că există! Despre cineva!
   - Trebuie să vorbesc cu tine despre asta, a spus el. Deși nu trebuie să o facem acum. Putem vorbi mâine-dimineață la secție, dacă preferi.
   Gitte râdea, în timp ce Wiking se ridica să plece.
   - Stai jos, i-a poruncit Gitte. M-a sunat. Agneta m-a sunat. Era în autobuz spre Luleå și sâmbătă seara mersese cu expresul Norrlandkusten până la Stockholm.
   Wiking a privit-o curios.
   - Sâmbătă seara? Agneta te-a sunat sâmbătă seara? Ce a spus?
   - Nu am vorbit cu ea. A lăsat un mesaj pe robotul telefonic. Era în Docksta într-o cabină telefonică dintr-o benzinărie.
   Wiking a mijit ochii.
   - Și ești absolut sigură că a fost sâmbătă seara? În 2 august?
   - Sau, mai bine zis, în noaptea de sâmbătă spre duminică, în 3 august. M-a rugat ca luni dimineața să las cheile de la barăcile de construcții în biroul municipal. Erau sub preșul ei în Trasket.
   - Ai făcut asta? Ai dus cheile la biroul municipal?
   Gitte s-a văzut nevoită să se țină de masă, pentru că avea impresia că, într-adevăr, toată camera se învârtea cu ea.
   - Nu. Gunilla m-a dus duminică seara cu mașina până la Pitea ca să cărăm bagajele mele. Am rugat-o pe Carina să ducă cheile în locul meu.
   - De ce a părăsit Stentrask atât de repede? V-a povestit care a fost motivul?
   - Nu cred că a fost în grabă. Plănuise asta de ceva timp. Mama ei fusese admisă la Furunaset, iar ea fusese acceptată la studii în Karlstad. Așadar, ce să o mai țină aici?
   Ea a râs din nou. Wiking părea atât de chinuit. Și când te gândești că fusese refuzat de o proastă bâlbâită. Mândria lui s-a dus pe apa sâmbetei. Și-a golit paharul și a încercat să își mai toarne unul, dar sticla era goală.
   - Carina este o psihopată, a spus ea cu o voce abia perceptibilă. O mincinoasă lipsită de empatie, care are o imagine foarte bună despre sine...
   A sughițat zgomotos și a fluturat sticla goală în direcția chelneriței.
   - Este un pericol pentru semenii ei, a adăugat ea.
   Chelnerița s-a apropiat, însă Wiking i-a făcut semn cu mâna să se îndepărteze.
   - Știu despre tine și Sofia, a spus Gitte, simțind că se prăbușește de pe scaun. Știu că ați făcut sex pe bancheta din spate a mașinii mamei tale...
   Wiking s-a ridicat și a aruncat o privire spre bărbatul care îl însoțise. Stătea la bar și bea o bere. Poate un coleg. Părea a fi polițist.
   - Conducerea poliției știe despre asta? a întrebat Gitte. Că ai făcut sex cu ea? Pentru că asta ai făcut, nu? A fost prea intens pentru tine? Ți-a cerut ceva? Sau a rămas însărcinată? Tu ești cel mai în măsură să fii vizat ca suspect, fostul iubit...
   - Putem vorbi mai multe mâine-dimineață la secție, a spus Wiking și a împins scaunul sub masă.
   - Ce s-a întâmplat cu soția ta cu adevărat? a întrebat ea cu o voce stridentă. Numai eu văd un tipar aici? Nevoia ta de control, agresivitatea...
   Wiking și-a încleștat maxilarele. S-a uitat în jur în sala de mese, ca și cum ar fi căutat o ieșire de urgență.
   - Birgitta, nu te face de rușine!
   - Toate astea se întorc împotriva ta. E vina ta. Vina ta!
   Wiking s-a întors pe călcâie și a plecat. A lăsat-o la masa ei, singură și fără posibilitatea de a se ridica.

AVENTURILE LUI TOM SAWYER DE MARK TWAIN
ALEASĂ DE AGNETA MAKITALO
VINERI, 4 IULIE 1980

   Incendiul a izbucnit în Torfjallet, deasupra orașului Gransel, la scurt timp după miezul nopții. Un bărbat care fusese în Kallmyren la cules de mure văzuse fumul ridicându-se ca un văl în jurul soarelui și sunase imediat la numărul de urgență.
   Noroc cu el. Serviciul de salvare din Stentrask a ajuns la fața locului într-un sfert de oră, dar șeful pompierilor de la acea vreme, Birger Gustafsson, a anticipat imediat că vor avea nevoie de ajutor suplimentar. A cerut întăriri și până dimineața orașele Alvsbyn, Vidsel și Jokkmokk au trimis echipaje, mașini de pompieri, mașini de pompieri cu scări extensibile, cisterne și transportoare. Atâta timp cât vântul nu se intensifica, elicopterul din Boden era pregătit să pornească dacă era nevoie. Însă, datorită faptului că incendiul a fost anunțat repede, se spera că va fi suficientă intervenția de la nivelul solului.
   Zona se numea de fapt Stentrask Alvstrand, dar toată lumea îi spunea Trasket.
   Aici, în partea de jos, locuia Agneta împreună cu mama și cu pisica lor.
   Agneta încă nu adormise când primele autospeciale pentru intervenții de urgență trecuseră pe drumul care urca. A alergat tiptil până în dormitorul mamei și a închis ușa. Camera era învăluită în întuneric, cu perdelele și jaluzelele trase. O fâșie de lumină din hol lumina patul îngust de o persoană. Mama ei dormea cu gura deschisă și sforăia ușor. Agneta a respirat ușurată. Părul deschis la culoare era răsfirat pe pernă, mâinile îi erau relaxate și părea aproape liniștită. A închis ușa cu grijă. Spera că nu vor mai trece alte mașini cu sirene.
   Nu a fost ușor să o convingă pe mama ei să ia somniferele. Nu se lăsa înduplecată sub nicio formă. Singurul lucru pe care Agneta putea să îl facă era să aștepte până când disperarea mamei va atinge punctul culminant și să anticipeze momentul când depresia acesteia avea să se transforme în criză și femeia să reacționeze necontrolat. În cele din urmă, îi zdrobise pastilele și le pusese într-o combinație de vodcă și suc de lămâie. De data aceasta, mama ei credea că autoritățile, deși nu era clar care mai exact, o căutau dorindu-i moartea și că toate medicamentele erau de fapt capsule letale care conțineau cianură.
   Agneta stătea la fereastra bucătăriei și a ridicat privirea spre drum. Auzea cum râul curgea de cealaltă parte a muntelui. Oare se întâmplase ceva la Baza Robotică? Ar fi rău dacă spusele mamei s-ar fi adeverit. Mama ei a susținut întotdeauna că ceva dubios se întâmplă acolo sus, experimente secrete și evenimente periculoase: doar văzuse ea când era copil ciuperca formată în urma detonării unei bombe atomice. Fusese ca o ciupercă uriașă, sus în pădurea Naustahall.
   Când Agneta a încercat să îi explice contextul simulărilor testelor nucleare din anii '50, mama s-a supărat foarte tare, a țipat și părea îngrozită și alarmată. Era inutil să îi explici.
   Dacă s-a întâmplat totuși ceva la bază, ce ar putea fi?
   O altă autospecială pentru intervenție a trecut pe drum, însă slavă Domnului că nu avea sirenele pornite. O mașină de pompieri. Atunci a înțeles. Se vorbise mult la radioul local despre pericolul izbucnirii unor incendii în păduri și pe câmpuri.
   A văzut mașina de pompieri îndreptându-se spre Gransel peste podul vechi. Dacă incendiul izbucnise pe partea de vest, probabil că ele nu erau în niciun fel de pericol. Focul se poate extinde repede, dar i-ar trebui destul de mult timp pentru a trece dincolo de râul Pite.
   Pisica a venit și s-a frecat de picioarele ei. A luat-o în brațe și a mers cu ea în living. S-a așezat pe canapea cu pisica lângă ea și a aranjat perna ca să se potrivească pe post de cotieră. Și-a tras cuvertura peste umeri și a privit umbrele din spatele televizorului. Canapeaua devenise deja prea mică încă din clasa a VI-a. Ce noroc că a crescut atât de lent. S-a obișnuit treptat cu ea.
   S-a gândit la nuvela pe care o scria.
   Era vorba despre o fată pe nume Diana care locuia într-un oraș mare. Avea un mic handicap, anume buza și vălul palatin îi erau despicate. Medicii îi cususeră buza când era mică, dar cicatricea și pliul erau totuși vizibile. Prietenii ei lăsau impresia că nu observau acest detaliu, nu făceau niciodată comentarii despre buza ei ciudată, dar fata știa că o priveau pe ascuns.
   Agneta crease diferite scenarii privind viitorul Dianei și anticipase modul în care acestea urmau să aibă impact asupra înstrăinării ei. În cele din urmă, avea să-l întâlnească pe băiatul de care se va îndrăgosti puțin, vor deveni prieteni, însă nu vor forma un cuplu. Nu se hotărâse încă. Era cam prea banal dacă cei doi ar fi rămas, până la urmă, prieteni. Poate că putea să lase finalul deschis. Poate că fata s-ar răni într-un fel și ar primi ajutorul băiatului. Poate dacă ar cădea sau ar avea un accident cu bicicleta...
   S-a întins pe canapea. A fost a bunicii. Un arc de oțel de dedesubt se desprinsese și o înțepa în coaste. Trebuia să își amintească să o repare a doua zi.
   Revistele care obișnuiau să îi publice textele erau Ung & Kar și Mitt Livs Novell. De fapt, publicaseră tot ceea ce le trimisese până atunci. Plăteau 400 de coroane pentru fiecare nuvelă. O nimica toată. Completase deja de mai mulți ani declarații de venit pentru remunerația oferită de editura Ahlén & Akerlund. Era ceva important. Se simțea grozav. Parcă ar fi fost o scriitoare adevărată.
   Pisica a sărit pe podea și s-a ghemuit sub măsuța de cafea. Așa adormea ea, cu degetele strecurate în blana caldă a pisicii.
   S-a trezit când mama a țipat ca nebuna în bucătărie.
   - Vin, vin! Mă vor arde pe rug!
   Fumul o trezise. Era un miros puternic de fum în casă. Agneta s-a împiedicat, iar pisica s-a strecurat sub biroul din hol. Mama stătea pe jos în bucătărie cu ochii ațintiți asupra străzii Alvsby, înlăcrimată și cuprinsă de groază. Depresia se transformase în psihoză, iar atunci situația devenea gravă.
   - Mamă, a spus ea pe un ton cât se poate de calm. Mamă, sunt eu, Agneta. N-nu este niciun pericol.
   Mama i-a aruncat o privire neîncrezătoare. S-a uitat la Agneta și s-a sprijinit de geam.
   - Nu veni aici, a șoptit ea.
   Agneta a rămas pe loc și a așteptat.
   - Mamă, a continuat ea, este un i-incendiu de pădure pe malul celălalt al râului. P-pompierii sunt acolo acum și sting incendiul.
   În ochii mamei s-a întrezărit parcă o urmă de rațiune.
   - Incendiu de pădure?
   S-a uitat pe fereastră.
   - Arde? a întrebat ea uitându-se la Agneta.
   Agneta a încuviințat.
   - Au trecut m-mai multe autospeciale de pompieri în acea direcție.
   - Trebuie să-l stingem! a strigat mama și s-a repezit la chiuvetă.
   A luat coșul de gunoi și a răsturnat conținutul pe podeaua din bucătărie. A împins găleata sub robinetul din chiuvetă și l-a deschis la maximum. Apa a început să stropească în toate direcțiile, peste marginea găleții și jos, pe podea.
   Agneta s-a apropiat precaută de chiuvetă și a închis robinetele.
   - Foarte bine că l-ai stins, a spus ea prinzându-și mama de brațe. Haide să bem n-niște cafea.
   Femeia a urmat-o în living. S-a așezat ascultătoare pe canapea.
   Agneta a mers în grabă în bucătărie și a pornit aparatul de cafea. A adunat gunoiul și a șters apa de pe podea cu o cârpă în timp ce cafeaua se scurgea prin filtru în vas. A luat vasul cu cafea și s-a dus în living, unde mama ei stătea exact așa cum o lăsase.
   - Poftim, mamă. Lapte și zahăr. M-am g-gândit să coc niște rulouri, v-vrei?
   Mama a luat cafeaua cu ambele mâini, dar nu a răspuns.
   La naiba cu fumul. Nu putea aerisi. Senzațiile senzoriale puteau declanșa psihozele mamei. Nu singure, ci asociate cu alcoolul și privarea de somn. Mirosurile provocau cel mai mult rău. Încerca să estompeze cumva mirosul de fum, iar rulourile proaspăt coapte obișnuiau să aibă efectul scontat. Dormise, la urma urmei, cel puțin 3-4 ore.
   Pisica a apărut din nou și s-a frecat de picioarele Agnetei. Era foarte flămândă.
   Agneta a deschis un borcan de mâncare pentru pisici. Un pateu maro care mirosea oribil, dar tot ce acoperea mirosul fumului era binevenit. A scos vasul ca să prepare aluatul pentru rulouri, o cratiță pentru a topi untul și a încălzi laptele. Nu avea drojdie proaspătă, dar și cea uscată era bună. Trebuia doar să încălzească mai mult ingredientele lichide. A făcut câțiva pași în lateral și s-a uitat la mama ei. Aceasta își bea cafeaua cu o privire absentă. Îi plăcea cafeaua, dar era sensibilă la cofeină. Nu va mai dormi azi.
   Agneta a înghițit în sec și a închis ochii.
   Intensitatea episodului trebuia să se estompeze în curând. În caz contrar, va trebui să încerce să o ducă din nou la psihiatru. Halucinațiile atât de serioase nu prevesteau nimic bun.
   A făcut rulourile fără să se gândească. A amestecat aluatul cu aparatul electric. S-a asigurat că mama ei face duș în timp ce aluatul era la dospit. I-a uscat părul cu fohnul. A pus rulourile la copt în timp ce mama asculta ultima oră din emisiunea de noapte de la radio, a presărat peste aluat multă scorțișoară, unt și zahăr înainte să îl ruleze. Întotdeauna rulouri mici, niciodată lungi. Mama credea că cele lungi erau „uscate“, deși erau făcute din exact aceeași cocă. Deasupra, mult zahăr perlat, să trosnească între dinți când le mănânci. A luat o cutie de lapte care avea desenate pe ambalaj flori de zmeură arctică. Rubus arcticus, o floare tipică a peisajului din Norrbotten. A umplut un pahar mare. A scos ultima tavă din cuptor exact când a început semnalul sonor pentru emisiunea de dimineață cu știrile și cu prognoza meteo.
   - Știi, mamă, a zis ea în timp ce punea pe măsuța de cafea paharul cu lapte și o farfurie cu rulouri. Mă duc un pic să fac c-curat. Stai aici și ascultă radioul și într-o clipă va î-începe emisiunea de dimineață. Când mă întorc, vom asculta împreună radioul local, bine?
   Mama a ridicat privirea spre ea cu ochi nesiguri.
   - Emisiunea cu vacanța de vară?
   - Locotenent Robinson, îți amintești? Îl ascultăm î-împreună, bine?
   A ieșit în hol și s-a îmbrăcat. Nopțile și diminețile erau reci. Deși soarele era jos și roșu, tot nu avea puterea să încălzească. A apucat ferm cheile, a ieșit în casa scării și a încuiat ușa, închizându-și mama în apartament.
   Pekka Karlsson, fostul ei coleg de clasă, ieșea din apartamentul alăturat chiar în acel moment. Familia lui avea un apartament cu patru camere și balcon.
   - Salutare, Agge, ce mai faci?
   Primise o slujbă de vară ca agent de securitate și purta uniformă. Era atât de mândru de ea. I-a zâmbit larg și și-a îndreptat spatele, scoțând pieptul în față. Ea i-a zâmbit înapoi.
   - S-sunt bine. Dar tu?
   - Știi, săptămâna aceasta lucrez la Boden. Va fi puțin de condus.
   Pekka era amabil, dar parcă voia să stea cam prea aproape de ea. Ea s-a întors.
   - Atunci o să-mi fie mai ușor.
   El a râs.
   - Da, îți place să stai la distanță. Ce nenorocit de incendiu de pădure! Jumătate din orașul Gransel a fost evacuat.
   - Doamne, a spus ea, cât de groaznic. Este cineva rănit?
   - Nu știu, dar au chemat acum elicopterul din Boden.
   Tatăl lui Pekka era gardian. Având în vedere că Pekka era informat despre situație, Agneta a presupus că gardienii fuseseră solicitați să ajute la stingerea incendiului.
   El i-a ținut ușa deschisă, iar ea s-a strecurat repede pe lângă el fără să îi mai dea șansa să o îmbrățișeze.
   - Vrei să te duc cu mașina?
   Fata a gesticulat fluturând din mână.
   - E mai rapid dacă mă duc pe jos.
   S-a chinuit să urce pe deal spre pod. Fusese angajată să curețe barăcile de acolo, de sus. Patru barăci și câte o oră pentru fiecare. Uneori reușea să își termine treaba mai repede, cel puțin când nu ploua.
   De fapt, trebuia să le curețe seara, dar nu voia să își lase mama singură atât de multe ore când avea episoadele de criză. Curăța ultima baracă dimineața, înainte de sosirea muncitorilor. Oricum nu prea conta pentru ei.
   De obicei, lăsa pentru dimineață baraca nr. 4. Nu prea era folosită și, prin urmare, era cel mai ușor de curățat. Aceasta era amplasată pe malul celălalt al râului. Așa că trebuia fie să treacă peste podul vechi, fie să se chinuiască să meargă peste podul de beton pe jumătate construit. De fapt, nu prea îi plăcea să facă asta, dar ajungea mult mai repede dacă mergea pe lângă construcția nouă.
   Oricum n-ar fi văzut-o nimeni, pentru că podul nu putea fi observat din oraș. Dar era cam înfricoșător. Dispunerea armăturii era vizibilă și uneori trebuia să își țină echilibrul peste grinzi (erau rezistente, dar totuși). Mai jos, râul curgea învolburat.
   În acea dimineață, pisoarul părea să fi fost puțin folosit. Totuși, l-a curățat cu detergentul de toaletă și l-a uscat astfel încât metalul să strălucească. De obicei mirosea a curățenie prin barăci, dar astăzi fumul generat de incendiu înghițise toate celelalte mirosuri. A șters masa, scaunele și mobilierul de bucătărie, a măturat podeaua și a dat cu mopul. S-a uitat la ceas. Trecuseră doar 40 de minute. A spălat repede ferestrele la exterior. Cârpa de piele s-a înnegrit imediat de funingine, apoi a clătit-o bine. Alta nouă era scumpă. S-a grăbit spre casă. A descuiat ușa apartamentului ținându-și respirația. Când a întredeschis ușa, a întâmpinat-o un miros de rulouri cu scorțișoară proaspăt coapte. Înăuntru era liniște deplină.
   În perioadele în care mama ei avea momente de luciditate, promitea întotdeauna că își va lua medicamentele și că ultima răbufnire avea să fie ultima. Și așa se și întâmpla câteva luni, dar apoi devenea din nou neglijentă cu tratamentul. Se simțea atât de bine, nu era nimic în neregulă cu ea. De ce să continue să înghită atât de multe substanțe chimice care o vor îngrășa și îi vor afecta pielea? Așa că a încetat să mai ia litiu și a început să bea alcool pentru a împiedica starea de anxietate care sosea pe neașteptate precum o scrisoare în cutia poștală. Apoi, în scurt timp, nu întârziau să apară și halucinațiile.
   În copilărie, mama ei era fericită și se distraseră. Făcuseră multe nebunii împreună. Au ieșit în natură și au campat în pădure ca indienii. Fusese fantastic până când li se terminase mâncarea. Echipele de căutare fuseseră nevoite să le caute două zile pentru a le găsi. Sau atunci când au făcut rafting pe râu și au avut noroc că s-au răsturnat cu barca lângă țărm înainte să ajungă la cascadă. Situația s-a înrăutățit de-a lungul anilor. Mama ei făcea curățenie la Primărie, dar în ultimii ani nu mai reușise să își păstreze slujba. Se pensionase anticipat și de atunci starea ei se înrăutățise. Munca fusese punctul ei de sprijin, care dispăruse în timp. Agneta mergea la școală și nu mai putea să o supravegheze. În episoadele de criză, mama ei lua adesea autobuzul spre diferite locuri din Norrbotten și își cumpăra cele mai ciudate lucruri. Asta nu conta atât de mult pentru Agneta cât mama ei se întorcea seara acasă. Uneori era chiar amuzant, ca atunci când a venit euforică din Lulea cu 47 de pachete de benzi roșii pentru mașina ei de scris.
   În timpul crizelor, lua identitatea unui poet sau a unui artist, unul cunoscut, celebru, admirat și iubit peste tot în lume. Agneta nu avea nicio problemă cu asta, pentru că scria mici note cu rime și texte care erau apoi ascunse în locuri diferite din apartament. Altele rămâneau în mașina de scris și Agneta le găsea când se întorcea de la școală sau de la serviciu. Cu identitatea de artist lucrurile se complicau, pentru că începea să creeze picturi murale pe ușa de la bucătărie sau pe peretele livingului. În ultima vreme, Agneta aștepta ca episoadele de criză să treacă și apoi zugrăvea. Uneori, erau mai multe picturi murale una peste alta. Depresia din cadrul bolii era pe de-o parte mai ușoară, dar mai severă în alt fel.
   Era mai ușoară dacă mama ei doar stătea întinsă și era liniștită. Așa era motivată uneori să reînceapă să ia tratamentul. Era mai dificilă dacă se declanșau psihozele, așa cum și-a dat seama Agneta în acea dimineață. În ultima săptămână, oscilase de mai multe ori între psihoză și depresie în decursul aceleiași zile. Nu părea că se va liniști.
   - Mamă?
   Niciun răspuns.
   Mașina ei de scris stătea pe masa din bucătărie cu o foaie în ea. S-a dus să citească.

   Chiar dacă erau
   Printre flori și frunze
   Au băut și au înjurat
   Cred că înnebunesc

   Poetul crease.
   A mers în living. Cămașa de noapte a mamei era aruncată pe jos. Unul dintre rulouri era pe jumătate mâncat, celălalt, neatins.
   - Mamă, unde ești?
   Ușa dormitorului era deschisă, dar nu era acolo. Poate atunci o fi în baie. Agneta s-a dus și a bătut la ușă.
   - Mamă, aveam de gând să mănânc bruta la micul dejun. Vrei? Sau preferi blajta?
   Obișnuia să le prepare pe amândouă: prima era un amestec de fâșii subțiri de pâine, lapte și dulceață de merișoare de munte, iar pentru a doua fierbea pâine subțire în lapte sau supă și adăuga unt topit. De obicei, mama alegea una, iar ea o mânca pe cealaltă.
   Un murmur s-a auzit din baie.
   - N-am auzit, mamă, ce ai spus?
   Ușa s-a deschis larg. Mama stătea goală lângă chiuvetă cu un cuțit într-o mână și cu peria de păr în cealaltă.
   - Nu veni aici! a urlat citindu-i-se frica pe față.
   Agneta s-a dat în spate imediat, exact cum o învățase Gunilla.
   - Nu e niciun pericol, mamă.
   - Mă vor arde pe rug! Vin, vin după mine!
   Agneta a ieșit în hol fără să își piardă mama din priviri. A căutat grăbită telefonul pe măsuța din hol și a format numărul de urgență. Inima îi bubuia în tot corpul, în timp ce aștepta să i se răspundă.
   Mama a făcut un pas în hol, cu peria și cuțitul îndreptate în față. Agnetei i s-a răspuns.
   - Urgențele, ce s-a întâmplat?
   - Am n-nevoie de o a-a-ambulanță la Stentrask A-a-a-alvstrand 4b, a spus ea mergând înapoi atât cât i-a permis cablul telefonului. M-m-mama mea are o criză și mă a-a-amenință cu un cuțit.
   - Scuze, nu am înțeles, ce ai spus?
   - Nu au dreptul să mă ia! a strigat mama agitând prin aer cuțitul.
   Agneta a simțit un val de disperare cuprinzându-i tot corpul.
   - O a-a-ambulanță! a reușit ea să spună. R-r-r-repede!
   - Din ce oraș sunați?
   - S-s-s-s-stentrask.
   - Un moment.
   În telefon s-a făcut liniște. Mama a fugit în bucătărie și apoi înapoi în hol. A văzut-o pe Agneta și a țipat la ea. Apoi a luat peria de păr și a aruncat-o cu toată forța către fiica ei, lovind-o în braț.
   Agneta a lăsat receptorul, a descuiat ușa și a fugit pe casa scării. Mama s-a repezit după ea. Agneta a luat-o la stânga și s-a ascuns sub scările de la nivelul superior. Mama a căutat o sursă de lumină, împiedicându-se în drum spre ușa din dreapta. S-a ridicat și a ieșit dezbrăcată cu cuțitul în mână direct în fumul produs de incendiu.
   Agneta s-a furișat înapoi la telefon.
   - Alo? a spus operatorul.
   - S-s-sunt a-aici.
   - Din păcate, nu este nicio ambulanță disponibilă în Stentrask în acest moment. Putem trimite una de la Alvsbyn, dar durează cam o jumătate de oră.
   - P-p-poliție?
   - Din păcate, nu sunt mașini de poliție disponibile în Stentrask. Sunt ocupați cu incendiul de pădure...
   - La naiba! a strigat Agneta și a închis.
   A ieșit din nou în grabă din casa scărilor și a bătut la ușa familiei Karlsson. Eva-Lena, stăpâna casei, a deschis ușa larg.
   - Ce se întâmplă aici? a întrebat ea, deși știa răspunsul.
   Episoadele mamei erau cunoscute de întreaga clădire. Și Agneta știa asta.
   - E m-m-mamma. Trebuie să meargă la s-s-spital.
   Eva-Lena a lăsat ușa doar întredeschisă.
   - Nu am mașină. Henry este la lucru cu mașina lui și Pekka a luat mașina mea. Lucrează în Boden săptămâna aceasta.
   Agneta și-a auzit mama țipând în curte și a fugit până la poartă. Stătea goală lângă tufele de liliac și agita cuțitul. Pe cine să sune? Cine le putea duce? Krister Schiltz avea permis de conducere, dar nu avea mașină. Era o companie de taxi în Stentrask. Oare ce număr au? Dar stai, Wiking se plimba cu Golful mamei lui.
   A alergat înapoi în hol și a căutat lista cu numerele de telefon ale colegilor în sertarul de sus al biroului din hol. Degetul îi tremura în timp ce urmărea lista: Stormberg, Stormberg. Acolo! A format numărul, dar degetul i-a alunecat de pe disc și a trebuit să reia. A primit un răspuns direct de la capătul celălalt al firului, așa cum se obișnuia.
   - 19791.
   Adică numărul format.
   - W-wiking?
   A început să plângă tare, cu hohote și zgomotos.
   - A-ajutor, a reușit să spună. Am nevoie de ajutor. Cu m-m-mama. E n-n-nebună.
   - Agneta? Tu ești?
   Ea a dat din cap, chiar dacă el nu o putea vedea.
   - Mmmm.
   - Ești acasă? În Trasket?
   - Mmmm.
   - Bine, vin.
   A închis.
   A ieșit din nou în casa scărilor și a privit pe geam. Mama se îndrepta spre locul de joacă. Câțiva copii se dădeau în leagăne, alții se jucau la groapa cu nisip. Agneta a împins ușa și s-a grăbit să iasă.
   - Mamă, a strigat ea. Sonja! Sonja Makitalo! Trebuie să mă a-a-asculți acum!
   Mama s-a oprit și s-a întors încet. În privire i se citea frica.
   - Sonja Makitalo, a spus Agneta cu voce tare. Știu că ești îngrijorată, dar totul este în o-ordine.
   - O să mă ardă pe rug, a spus mama.
   Cât îți lua oare să conduci de pe strada Kvarndamm? Cinci minute? Zece?
   - Este o n-neînțelegere, a spus Agneta. Nu vei fi arsă pe rug. R-rulourile sunt cele care trebuiau puse la foc.
   Mama a clipit. Picioarele îi tremurau, iar părul pubian de culoare neagră lucea în lumină.
   - Rulouri?
   - Rulouri cu scorțișoară, a spus Agneta. Cu mult zahăr pe deasupra.
   Câțiva dintre părinții copiilor aflați pe terenul de joacă le-au văzut. Mai exact, au văzut-o pe femeia goală care ținea în mână un cuțit. S-au grăbit spre copii, i-au ridicat și au alergat care-ncotro spre case și spre mașini. Agneta respira repede și superficial, cu gura deschisă.
   - Crezi că miroase a ars? a întrebat-o ea. Ai d-dreptate. S-a ars o tavă. Chiar s-a ars, dar celelalte r-rulouri sunt frumoase și bune. Proaspăt coapte.
   - Cred că le e teamă de mine.
   Oh, oare cât timp a trecut?
   - Nu, mie mi-au spus că trebuie să îmi fac temele. Am un test la matematică mâine la școală.
   Mama a privit-o neîncrezătoare. Își muta privirea de la nori la câmpuri și peste podul care se construia.
   - Tot cerul arde, a spus ea. Nu voi ajunge niciodată acasă la Dumnezeu.
   - Ba da, a spus Agneta. Într-o zi, peste mult timp. Mai întâi trebuie să faci o pauză, să bei cafea cu lapte și să mănânci rulouri.
   Un Golf verde și-a făcut brusc apariția în curtea dintre case și a frânat brusc.
   Mama a țipat și a ridicat cuțitul.
   - Acum vin rulourile! a strigat Agneta. U-uite, proaspăt coapte!
   Wiking a coborât din mașină descheiat la camașă. Nu era îmbrăcat când îl sunase. Se uita când la Agneta, când la mama ei. A închis portiera.
   - Bună dimineața! a strigat el.
   - Vezi! a strigat Agneta. Acum vin rulourile!
   Wiking a făcut câțiva pași spre ele, zâmbindu-i mamei, care încă avea cuțitul în mână.
   - Exact, a spuse el. Rulouri.
   Mama a rămas locului, nesigură. Sfârcurile închise la culoare i se întăriseră de la frigul dimineții. Pielea căpătase o nuanță albăstruie, de la frig și pentru că nu stătea niciodată la soare.
   - Nu vreau, a spus ea. Nu vreau să fiu arsă pe rug.
   - Doar una dintre tăvi a fost arsă, a strigat Agneta. Trebuie să aerisim.
   Wiking s-a uitat la Agneta și a ridicat întrebător din sprâncene. Ea s-a mișcat încet spre el.
   - Urgențele psihiatrice, a spus Agneta abia șoptit când a ajuns lângă el. C-cum o urcăm în mașină?
   Wiking i-a arătat buzunarul din spate.
   - Am luat câteva perechi de cătușe de la tatăl meu.
   - Dă-mi o pereche.
   I-a dat pe ascuns una dintre perechile de cătușe, pe care ea și-a pus-o în buzunarul blugilor.
   - Mamă, a spus Agneta și s-a apropiat de ea. Ce bine că ai cuțitul la tine. Rulourile sunt atât de mari și nu reușesc să mănânc decât jumătate. Poți să îmi tai unul în două?
   Mama a făcut un mic pas înapoi.
   - Nu, a spus ea, nu, niciodată...
   - Ei bine, a intervenit Agneta, atunci o fac eu. Dă-mi cuțitul și înjumătățesc eu ruloul.
   Mama a ezitat, dar apoi i-a dat Agnetei cuțitul.
   Agneta l-a luat, l-a aruncat departe în spate și a pus-o la pământ pe mama ei. Nu putea fi ajutată altfel. Femeia a început să țipe, să se zbată și s-a lovit destul de tare de pietrele din curte. Agneta a căutat cătușele și a reușit să îi prindă încheietura unei mâini și apoi Wiking, care se apropiase și el, a apăsat-o puternic pe cealaltă. Apoi Wiking s-a răsucit și i-a pus femeii o pereche de cătușe și în jurul gleznelor.
   Femeia încetase să mai țipe. Stătea complet inertă cu fața în pământ și gâfâia. Îi curgea puțin sânge din gură.
   - Bine, a spus Wiking. Aduc mașina.
   Agneta o ținea strâns în brațe în timp ce Wiking aducea Golful mai aproape. Au împins-o pe bancheta din spate, Agneta așezându-se lângă ea. Wiking a condus repede spre oraș, pe lângă Școala Kvarndamm, secția de poliție, biserică și sus spre Kolåsen.
   Sonja Makitalo a fost internată imediat.
   De fapt, nu a mai fost niciodată externată. A murit la Spitalul de Psihiatrie Furunaset, de lângă Pitea, 2 ani mai târziu.
   Singura care a participat la înmormântare a fost fiica ei, Agneta.
   Dar să nu anticipăm evenimentele.

   În acea zi de iulie din anul 1980, cerul era senin, dar aerul era irespirabil din cauza fumului provocat de incendiu. Gunilla Landen, medic la unitatea de urgențe, s-a așezat lângă Agneta într-o sală de așteptare, după ce mama fetei fusese internată la psihiatrie. Nu era prima dată când stăteau așa.
   - Îmi pare atât de rău că a trebuit să treci prin așa ceva, i-a spus doctorița oferindu-i o ceașcă de cafea. Ai fi putut să ne suni mult mai devreme, atunci când ai văzut că starea ei se înrăutățește.
   - Dar de obicei r-reușesc să o liniștesc, a spus Agneta. Dacă nu mai bea și d-doarme, atunci se calmează.
   Gunilla Landen a încuviințat.
   - Știu ce vrei să spui, dar nu ar trebui să ai această responsabilitate. Trebuia să ne suni imediat. Știi că poate fi un pericol atât pentru sine, cât și pentru ceilalți.
   Agneta s-a uitat la mâinile ei. Împlinise 18 ani în martie, așa că acum nu mai era niciun risc.
   - O voi face, a confirmat ea. Data viitoare.
   Acum nu o mai puteau plasa într-un cămin, așa cum făcuseră când au fost căutate de echipa de salvare.
   Gunilla Landén s-a lăsat pe spate în scaun și a privit-o cald, analizând-o din priviri. Știa că Agneta era membră a clubului de carte Cercul Polar, la care participa și fiica ei vitregă.
   - Ai absolvit liceul în primăvara aceasta, așa-i?
   Agneta a încuviințat.
   - Specializarea e-economie. Doi ani.
   Spusese ultimele cuvinte cu un sentiment parcă de rușine. Toți cei care aveau note bune studiau 3 ani.
   - Ai un loc de muncă?
   A încuviințat din nou.
   - Lucrez pentru primărie și mai scriu.
   Nu a spus nimic despre faptul că lucra cu jumătate de normă ca femeie de serviciu în barăci.
   - Scrii? Ce interesant. Ai publicat ceva?
   Agneta și-a analizat din nou mâinile și a simțit cum se înroșește la față.
   - Câteva povestiri scurte, a răspuns ea.
   - Dar ce interesant sună.
   Doctorița s-a uitat la ceasul de mână.
   - Mama ta va avea nevoie de îngrijire pentru o vreme. Este destul de calmă acum, dar am cerut asistență poliției pentru a o transporta la Furunaset. Vom vedea când vor avea timp să o ducă. Promite-mi că îmi vei spune dacă ai nevoie de ajutor, indiferent cu ce.
   S-a ridicat și s-a scuzat.
   - Sunt multe de făcut astăzi aici. Incendiul de pădure...
   Agneta s-a ridicat și ea. Și-au dat mâna. Asta a făcut-o să se simtă adult. A trecut prin unitatea de urgențe și a ieșit în parcare. Wiking o aștepta sprijinit de Golful verde, iar vântul se juca prin părul lui.
   - Cum se simte?
   - Au i-internat-o. E bine.
   - La naiba. Ce lovitură pentru tine, a spus el. Dar i-ai luat cuțitul și apoi ai imobilizat-o. Impresionant...
   Agneta a privit în pământ.
   - Mulțumesc pentru ajutor, a spus ea. A-ambulanța și poliția nu au reușit să vină și nu mai aveam pe cine să sun...
   - E în ordine, a răspuns el. Vrei să te conduc acasă?
   A ezitat, dar apoi a încuviințat. S-a așezat pe scaunul din față. Wiking părea puțin prea înalt pentru mașina aceea deloc spațioasă. Capul mai că îi atingea tavanul.
   A condus din nou prin oraș, dar de data aceasta mai încet. Soarele lumina din sud-est. Nu era mai mult de ora nouă. Soarele nu urca niciodată mai sus și nici nu cobora mai jos.
   - A fost mereu așa? a întrebat Wiking.
   Agneta a dat din cap.
   - Mai mult sau mai p-puțin.
   - Cum naiba ai rezistat?
   Privea pe geam. Wiking n-avea de unde să înțeleagă alternativa pe care o avea Agneta.
   - Poate par nepoliticos acum, dar unde este tatăl tău? a întrebat el.
   Și-a ridicat privirea spre Wiking şi, poate pentru prima dată în viața ei, a spus lucrurilor pe nume.
   - Mama nu ș-știe cine e. Au fost mai mulți bărbați.
   A început din nou să plângă.
   - Totul s-a întâmplat în timpul primelor episoade ale crizelor. Făcea autostopul spre Stockholm și fusese luată de un grup de tineri aflați în drum spre o competiție de raliuri. Psihoza i s-a declanșat după ce a făcut sex cu toți, mai mult sau mai puțin împotriva voinței ei. S-a întors cuprinsă de rușine și gravidă.
   Wiking a oprit mașina în fața casei ei. Se lăsase tăcerea între ei, intensificată cumva de fumul produs de incendiu.
   - Vrei să intri puțin? Am copt rulouri de f-fapt...
   El a respirat adânc. O gură de aer încărcat cu fum. A zâmbit.
   - Bine, a spus el. Dar nu beau cafea. Ai suc?
   - Lapte. E bine?
   Cu ambalaj cu flori de zmeură arctică, Rubus arcticus.
   - O, da.
   Și așa a început.

   Ca să se pregătească pentru prezentarea romanului, încercase mai întâi să își expună gândurile pentru propriile urechi: încet, tare și clar. Se bâlbâia mai puțin când nu o asculta nimeni. De fapt, nu se bâlbâia deloc. Funcționa și atunci când cânta în cor sau singură. Cel mai rău era atunci când vorbea la telefon. Atunci era îngrozitor. Dar nu a cedat. S-a expus acestor situații, pentru că nu avea încotro. Bâlbâiala devenea mai gravă când era stresată sau nervoasă. Se ameliora când nu se gândea la asta. Știa că majoritatea celor bâlbâiți erau băieți, dar și că majoritatea fetelor încetau să se mai bâlbâie în adolescență. Dar nu era și cazul ei. Tipic. Nu se cunoaște motivul pentru care cineva se bâlbâie. Totuși, trebuie luați în considerare factorii ereditari. În cazul ei nu a venit pe linie maternă. E doar un cadou oferit din partea tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată.
   - T-tom Sawyer de Mark Twain, a spus ea, a fost, acum mai bine de o sută de ani, printre primele romane dactilografiate. A fost primul roman scris astfel de M-mark Twain sau, mai bine zis, de Samuel Langhorne Clemens, deoarece acesta era numele lui adevărat. Este o carte pentru adolescenți sau poate, mai degrabă, un bildungsroman despre maturizarea unui băiat care devine b-bărbat...
   Susanne stătea și se juca cu guma de mestecat. Sofia a lăsat deoparte acadeaua și nota concentrată tot ce spunea Agneta. Carina stătea confortabil lăsată pe spate pe una dintre pernele scaunului, cu brațele încrucișate, legănându-și puțin un picior. O privea puțin amuzată. Avea un fel de aură superioară, fără însă să emane o ostilitate directă. Părea preocupată la fel cum un om de știință este interesat de animalul care va face parte dintr-un experiment.
   Birgitta nu participa. Locuise toată vara în Pitea, în apartamentul mamei ei.
   - După părerea mea, a continuat Agneta, aceasta este o poveste despre e-excludere. Tom Sawyer este orfan și locuiește cu mătușa sa, Polly, care îl iubește, însă ea nu se d-descurcă cu el. Cel mai bun prieten al lui, Huckleberry Finn, se simțea și mai singur. Nu mergea deloc la școală, iar tatăl lui era bețivul orașului. Mark Twain îi transformă pe acești doi băieți în e-eroi, ceea ce aduce în discuție anumite probleme în contextul societății de acum mai bine de o sută de ani. Twain a fost jurnalist și autor de opere satirice. Se poate remarca acest lucru. Desconsideră Biserica, guvernul și societatea în a-ansamblul ei. Băieții încalcă o mulțime de reguli, dar totuși se descurcă și se îmbogățesc până la urmă. Consider că este un roman extraordinar...
   Cât timp Agneta a tăcut, Carina s-a aplecat puțin în față și și-a desfăcut brațele încrucișate.
   - Sunt de acord, a spus ea. Twain a creat personaje complexe și imprevizibile care provoacă și care tind să evolueze.
   Ochii îi străluceau. Carinei îi plăcea să discute despre literatură. Acum urma să vorbească destul de mult despre perspectiva naratorului și despre contextul bildungsromanului. Utiliza concepte pe care Agneta nu le prea înțelegea, intrigi dramatice și interpretări. Dar se putea observa ușor faptul că îi plăcea cartea care fusese aleasă.
   - Ce ți-a captat cel mai mult atenția din această carte? a întrebat-o Susanne pe Carina când aceasta terminase de vorbit.
   Carina a răspuns rapid.
   - Faptul că Tom mărturisește la final și îl salvează astfel pe Muff Potter. Că își asumă responsabilitatea, deși este extrem de neplăcut. Asta indică un curaj impresionant. După părerea mea, acesta este punctul culminant al cărții. A luat un shake pe care i l-a întins Susanne.
   - Dar ție?
   Susanne s-a gândit îndelung.
   - A fost un lucru pe care nu l-am înțeles, a spus ea după ce a văzut-o pe Carina că devine nerăbdătoare. De ce Huck Finn nu voia să locuiască în casa mare cu acea văduvă? I s-a permis să meargă la școală, să aibă haine frumoase, dar totuși s-a mutat înapoi în acel loc din spatele abatorului.
   - Ce nu înțelegi? a întrebat Carina.
   Susanne a gesticulat cu mâinile.
   - Să alegi mizeria și sărăcia în locul prosperității și al lipsei grijilor.
   - Mai bine bogat și sănătos decât bolnav și sărac? a întrebat Carina.
   - Da, cam așa.
   Carina a pufnit și s-a lăsat cu spatele pe perna scaunului.
   - Doar nu vorbești serios, a spus ea. Nu înțelegi critica adusă societății? Anume faptul că Huck Finn nu suportă normele impuse și ipocrizia? Că se revoltă împotriva falsității?
   Susanne a privit-o pe Carina ușor tristă.
   - Ba da, dar cred că personajul este inflexibil și nerecunoscător. Dacă poți alege între o viață bună și o viață rea, o alegi pe prima, nu-i așa? Știm prea bine că falsitate există peste tot.
   Carina a ridicat din umeri.
   - Sofia, tu ce zici? a întrebat ea.
   Sofia tocmai terminase de scris o propoziție în caietul de notițe și apoi s-a uitat către ele.
   - Și eu consider că este o carte foarte bună. A fost amuzantă și captivantă. Cel mai mult mi-a plăcut atunci când băieții au mers în biserica în care aveau să asiste la propria slujbă de înmormântare. Deși consider că ar fi trebuit să aștepte și să asculte mai întâi ce au de spus ceilalți despre ei înainte de a se da singuri în vileag. Ar fi absolut fantastic să poți lua parte la propria înmormântare, să asculți ce spun oamenii despre tine după ce mori. Și mai cred că s-a făcut dreptate când indianul cel rău a murit. Așa era corect să se întâmple.
   - Tocmai acest aspect, a adăugat Agneta, a fost p-probabil singurul lucru care mi-a creat probleme. D-descrierea indianului Joe era plină de prejudecăți. Se spune că este rău pentru că îi curge prin vene sânge indian. Acesta este de fapt r-rasism. Populația de culoare este, de asemenea, portretizată incorect...
   Carina s-a ridicat din nou, dar de data aceasta evident supărată.
   - Haide acum, a spus ea. Povestea are loc în 1840. Așa era atunci. Aceasta era mentalitatea.
   - Vreau să s-s-spun doar că nu este atât de frumos descris...
   - Și ce ar trebui să facem în privința asta? Să rescriem Tom Sawyer sau alte cărți din trecut? Poate ar trebui să repictăm anumite tablouri?
   Susanne și-a dat ochii peste cap, s-a ridicat și a aruncat guma de mestecat în coșul de gunoi de lângă uşă.
   - Ce te-a impresionat cel mai mult? a întrebat ea, privind-o pe Agneta.
   Agneta a tras o gură de aer pentru a-și mai domoli bătăile inimii. Exersase ceea ce urma să spună.
   - Becky r-rupe a-accidental cartea profesorului, dar Tom își asumă vina. Primește multe lovituri din partea profesorului și detenție, dar face asta pentru a o salva pe B-becky. A a-apăra în acest mod o altă ființă umană, a te sacrifica pentru a ajuta pe cineva. Asta m-a i-impresionat cel mai mult...
   - În orice caz, știu ce i-ar fi plăcut cel mai mult Birgittei, a spus Susanne şi s-a așezat. Faptul că au găsit o mulțime de bani și că au devenit foarte bogați. Ea ar fi spus că au devenit astfel liberi să își hotărască propriile destine.
   Carina a râs, iar Agneta a zâmbit. Era cât se poate de adevărat. Birgitta era întotdeauna de părere că este ușor să acționezi conform propriilor principii. Asta și pentru că știa întotdeauna să ofere argumente clare.
   Fără a exagera, întâlnirile clubului de carte erau mult mai interesante când ea lipsea. Vorbeau despre cărți, filme și lucruri pe care le-au văzut la televizor și râdeau așa cum făceau mai demult. În cele din urmă, Susanne s-a uitat la ceasul ei nou.
   - Auziți, fetelor, a spus ea, am ceva de rezolvat. Încheiem și ne vedem de treburi?
   S-au despărțit, iar Agneta și Sofia au rămas să facă ordine.
   - Vrei să vii să bem o cafea? a întrebat Sofia după ce au returnat cheia bibliotecii la recepția secției de poliție.
   - T-trebuie să lucrez, a răspuns Agneta. Îmi pare rău.
   Sofia a ridicat din umeri. Au mers împreună în tăcere pe drumul cel lung până la Backasen. Mirosul de fum produs de incendiu încă se mai simțea în aer, dar nu atât de pregnant ca dimineață. Ultimul lucru pe care îl auzise Agneta la radioul local înainte de a pleca de acasă fusese că focul era sub control, dar se preconiza că pompierii urmau să mai aibă de muncă alte câteva zile după stingerea incendiului. Nu fusese încă stabilită cauza incendiului, însă nu exista nicio suspiciune de infracțiune.
   - Am auzit că mama ta a fost internată, a spus Sofia brusc.
   Agneta a privit-o lung. Oare de unde auzise asta?
   - Da, a spus ea. A f-fost un pic prea mult...
   O mașină a venit în spatele lor și s-a apropiat de marginea trotuarului îngust. Mașina a încetinit și s-a oprit. Era Golful verde.
   Wiking a coborât geamul lateral.
   - Salutare, a strigat el. Ce faceți?
   Agneta a zâmbit prietenos.
   - B-bine, a răspuns ea. Am avut clubul de c-carte.
   - Vii acasă la Krister? Părinții lui sunt plecați.
   Ea a privit în pământ.
   - Îmi p-pare rău, a spus ea, dar trebuie să lucrez.
   - La barăci? Cât timp?
   Era o zi de vineri seara și de obicei ar fi putut chiuli. Putea merge, în schimb, duminică seara acolo. Dar lucrările la construcție erau în întârziere și muncitorii lucrau nonstop. Acum, că mama ei era internată la psihiatrie, putea să termine curățenia într-o singură etapă și nu mai trebuia să se trezească dis-de-dimineață pentru a curăța ultima baracă.
   - P-patru ore.
   - Pot să vin eu acasă la Krister, a spus Sofia.
   Wiking a dat din cap spre Agneta, ignorând-o pe Sofia.
   - Bine, a spus el. Mergi și acolo. Dacă te ajut, vei termina mai repede, nu-i așa?
   Agneta l-a privit cu ochii larg deschiși la auzul acestor cuvinte.
   - C-ce vrei să spui?
   - Dacă suntem doi, atunci probabil vom termina de două ori mai repede. Vom fi gata la ora 10.
   Nu s-a putut stăpâni să râdă în hohote.
   - Vrei să faci curat în barăci? Cu m-mine? Într-o vineri seara?
   Și-a ambalat motorul Golfului și a băgat mașina în viteză.
   - Da, la naiba, a spus el zâmbind. Hai, urcă și ajungem acolo într-o clipă.
   În mod normal, nu era permis să aducă străini pe șantier și în barăcile muncitorilor. Ideea aceasta era nebunie curată.
   Ea a zâmbit, pentru că efectiv nu se putea abține.
   - Bine, a spus ea și a înconjurat mașina pentru a ajunge pe partea pasagerului.
   Wiking a râs.
   - Ne vedem la Krister atunci! i-a strigat ea Sofiei.

PAGINA 5

   Diana mergea cu bicicleta spre casă și își simțea că-i ia foc gâtlejul din cauză că plângea. Henrietta nu era răutăcioasă, ci, mai degrabă, reacționa necugetat. În viață contau și alte lucruri, nu doar să ai un aspect perfect, așa cum considera Henrietta. Erau atât de multe alte lucruri care erau importante.
   Și ce vreme rea. Ploaie și vânt. Și-a șters stropii de ploaie de pe față cu mâneca bluzei.
   O mașină a trecut mult prea aproape. Diana a ezitat o secundă, roata din față a lovit o piatră și fata a căzut.
   A început să plângă, dar nu numai din cauza pantalonilor murdari și a zgârieturii din cot.
   Din cealaltă direcție venea un moped. Era Mattias!
   - Ce șofer nesăbuit! a strigat el și a mers cu mopedul până la marginea drumului, unde fata zăcea în ploaie. Te-ai rănit? a întrebat-o văzând-o că plânge.
   Ea a încercat să zâmbească.
   - Sunt mai mult picături de ploaie, a spuse ea trăgându-și brațul însângerat.
   - Dar sângerezi! a zis el.
   A început să plângă din nou.
   - Te doare ceva? a întrebat-o el îngrijorat. Trebuie să mergi la spital?
   Fata a clătinat din cap.
   - Doar că..., a spus ea ezitând.
   Băiatul s-a aplecat spre ea.
   - Am auzit că mama ta este bolnavă, a spus el încet. Cred că ți-e greu.
   Și-a ascuns fața în mâini.
   - Hai, te conduc acasă, i-a propus el.
   - Dar cu bicicleta mea cum rămâne?
   - Va sta aici până mâine. Ce tâmpit s-ar aventura afară pe o vreme ca asta ca să fure biciclete?
   A bufnit-o râsul chiar dacă suferea.

PAGINA 6

   A ajutat-o să se ridice. A mers șchiopătând până la mopedul lui și s-a urcat cât mai în spate pe șa. Mattias s-a dus apoi la bicicletă și a așezat-o jos în șanț, pentru a nu fi văzută din stradă. Apoi s-a urcat pe moped și au pornit.
   - Ține-te bine, i-a spus el.
   Trupul ei era atât de aproape de al lui. Spatele lui lat îi proteja fața de ploaie. Au ajuns în fața porții mult prea repede.
   - Mulțumesc că m-ai adus, a spus ea.
   A văzut apoi cât de înfrigurat era Mattias. Efectiv îi clănțăneau dinții în gură.
   - Dar ți-e foarte frig, a spuse ea. Intră să te încălzești și să te usuci puțin. Am ceai și ciocolată cu lapte.
   El a schițat un zâmbet.
   - Bine, a răspuns el. Nu poți refuza o așa ofertă.
   A oprit motorul mopedului, l-a așezat lângă perete și l-a securizat. Mâinile îi tremurau puțin când a deschis ușa. Apartamentul Dianei nu era chiar atât de bine aranjat. Nu aveau multă mobilă, dar făcuse curățenie toată dimineața și florile de câmp așezate pe birou emanau un miros plăcut.
   - Îți plac rulourile cu scorțișoară? l-a întrebat ea. Le-am copt azi-dimineață.
   - Iubesc rulourile cu scorțișoară, a răspuns el.
   A început să râdă involuntar, deși nu înțelegea de ce.
   Au stat față în față cu rulourile și cu ciocolata cu lapte între ei. Ploaia nu mai contenea afară. S-au simțit bine și au discutat, dar apoi el a devenit serios.
   - Am un frate mai mic, a spus el. Nu știu dacă știi asta...
   Nu, nu știa.
   - Numele lui este Hasse. S-a născut cu câteva probleme de sănătate, însă nu se știe cu siguranță care sunt acestea. E diferit de alți copii.
   El a ridicat privirea spre ea.
   - Și îl iubesc foarte mult.

FINAL
LUNI, 23 DECEMBRIE 2019

   Trupul fetei decapitate a fost autopsiat în cadrul Departamentului de Medicină Legală din Umeå începând cu ora 7:05. Examinarea a fost efectuată de către șeful departamentului, Sixten Polanski, medic legist. A participat la această expertiză medico-legală și Sandra Hammarlund, tehnician criminalist.
   Autopsia a fost realizată riguros, așa cum se întâmplă în cazurile în care există suspiciune de crimă. Mai întâi, trupul a fost examinat exterior, au fost notate înălțimea și greutatea, precum și alte caracteristici care puteau fi observate.
   Corpului i s-a făcut o scanare. Apoi a fost efectuată o autopsie detaliată a organelor interne. S-a studiat țesutul subcutanat în măsura în care acest lucru mai era încă posibil. Cadavrul în cauză era în întregime mumificat. S-a realizat o matriță a primei vertebre cervicale, acolo unde capul a fost separat de corp. Au luat probe pentru a căuta urme de droguri sau alcool. Alte probe pentru a determina ADN-ul decedatei, una musculară și una osoasă. Au luat și amprentele, însă nu au obținut niciun rezultat. Mâna dreaptă era rănită, iar cea stângă, mumificată în stare avansată.
   Imediat după finalizarea evaluării, Sixten Polanski a început să redacteze un raport preliminar care urma să fie trimis prin e-mail Evelinei Andersson, procurorul-șef din Lulea.
   Wiking Stormberg a ieșit din birou în recepție. Carina Burstrand stătea așezată pe scaunul ei și citea ziarul local Știri și Evenimente.
   - Poți să vii puțin la mine în birou?
   Femeia l-a privit peste ochelarii de citit.
   - De ce?
   Ea fusese angajată aici înaintea lui. Toată viața ei profesională. Așa că se considera îndreptățită să pună această întrebare.
   - Acum, te rog, i-a comunicat el ferm și a intrat în biroul lui.
   A pășit leneș în urma lui, încălțată cu pantofi comozi și cu telefonul mobil în mână. A închis ușa în urma ei, iar Wiking a poftit-o dintr-un gest să se așeze pe scaunul din fața biroului.
   - S-a întâmplat ceva? a întrebat ea.
   Citise cu atenție dosarul Sofiei în weekend. Importanța clubului de carte Cercul Polar devenise evidentă cu cât analiza dosarul mai mult. Reprezenta singura activitate recurentă din timpul liber al Sofiei, singurul context în care avea un contact permanent cu un anumit grup de persoane din afara școlii.
   - Este vorba despre faptul că la audieri s-a precizat că Sofia redacta rapoarte ale discuțiilor din timpul întâlnirilor voastre.
   Carina a încuviințat.
   - Mai există aceste rapoarte? a întrebat el.
   Ea a tras aer în piept și a oftat. Rămăsese cumva cu gura întredeschisă.
   - Le-am pus pe ale mele într-o cutie de pantofi, a răspuns ea. Nu cred că le-am aruncat. Probabil sunt în pod, la răcoare. Vrei să verific?
   - Ți-aș fi recunoscător. De preferat acum, repede.
   Carina s-a uitat la telefonul mobil.
   - De la 9:30 am program la pașapoarte și cărți de identitate.
   - Se ocupă Fatima de ele, i-a confirmat Wiking. Spune-i să facă asta când pleci.
   Carina a zâmbit și s-a ridicat.
   - Cu siguranță, a spus ea.
   - Încă un lucru. Cum ai aflat că Agneta s-a mutat la Karlstad?
   - Mi-a scris o scrisoare. Apoi am vorbit puțin la telefon. M-a sunat să mă întrebe ceva.
   - Ce?
   Carina s-a oprit gândindu-se.
   - Se grăbea și era în drum spre un curs. M-a întrebat dacă știu de unde poate să facă rost de o carte scrisă de Nabokov. Nu îmi amintesc acum care. I-am spus să o comande la bibliotecă. Se bâlbâia îngrozitor de tare.
   - Te-a sunat cumva Birgitta în weekendul acela în care era plecată din Stentrask? Referitor la cheile barăcilor de construcție. Acelea care erau ascunse sub preșul Agnetei în Trasket.
   - Am făcut eu curățenie în locul ei, a spus Carina. Am lucrat acolo până când tatăl tău a sunat și mi-a oferit un loc de muncă la secție.
   Wiking a ridicat din nou dosarul și și-a întins picioarele sub birou.
   - I-am promis lui Susanne că poate să mă intervieveze pentru podcastul ei, a spus Wiking oftând. Știi ce echipament folosește?
   - Un microfon și un calculator Macintosh, a spus Carina și s-a îndreptat spre ieșirea din spate.
   Probabil că Birgitta își făcuse bagajele cu o seară înainte, dar amintirea ei legată de întâmplarea cu cheile Agnetei era clar adevărată.
   A răsfoit dosarul și a găsit fișele medicale emise de Spitalul de psihiatrie infantilă din Boden. Sofia Hellsten începuse să meargă la terapie la vârsta de 10 ani, când fratele ei mai mic murise din cauza sindromului morții subite a sugarului. Nu i s-a pus un diagnostic psihiatric, dar s-a considerat că prezenta anumite simptome ale sindromului Asperger. Într-unul dintre rapoarte era descrisă ca fiind dezvoltată normal din punct de vedere intelectual, dar că motricitatea era puțin defectuoasă, motiv pentru care era un pic cam neîndemânatică. Medicii o încurajau să facă orice fel de activitate fizică.
   Psihologul preciza în subsidiar că Sofia avea unele dificultăți în a stabili relații de prietenie cu cei de vârsta ei. Avea un nivel redus de receptivitate față de sentimentele altor persoane și nu manifesta o dorință spontană de a împărtăși bucuria sau de a face diverse activități împreună cu ceilalți.
   A simțit o urmă de iritare. Exact același lucru s-a menționat și despre fiica lui Elin când aceasta era mică și nu a fost nimic anormal în privința ei. Normele din zilele noastre erau atât de stricte. Orice copil care nu se comporta exact ca toți ceilalți primea un diagnostic. De ce oamenii nu ar putea fi doar un pic diferiți?
   Evident, pentru Sofia a fost vorba despre o criză, pentru că frățiorul ei murise și avea nevoie de terapie ca să facă față acelei pierderi. Terapia nu era un lucru atât de obișnuit la începutul anilor '70. Totuși, a avut noroc să aibă părinți înstăriți care îi puteau oferi un astfel de ajutor.
   S-a uitat gânditor spre parcare. Apoi a tras un sertar, a cotrobăit și a scos un stick de memorie USB, pe care l-a băgat în buzunarul din spate. S-a ridicat, și-a luat haina și a ieșit în recepție. Fatima s-a uitat la el îmbufnată.
   - Ies puțin, i-a zis el.

   Susanne era acasă la mama ei, Siv Johansson, în casa lor din spatele școlii.
   - Sunt recunoscătoare că ai venit, a spus ea, mergând să aducă microfonul și calculatorul.
   Wiking a aruncat o privire prin bucătărie. Nimic nu se schimbase de când fusese aici și băuse o cafea cu Krister la începutul anilor '80. Acum parcă ochiurile geamurilor erau mai întunecate. Era aprins un sfeșnic de Advent cu patru lumânări. Perdelele de Crăciun, în carouri roșii cu franjuri, se mişcau uşor deasupra pervazului.
   - Am o singură condiție, a spus el și a zâmbit.
   Susanne i-a răspuns cu același zâmbet radiant cu care îl cucerise pe Krister.
   - Spune, a zis ea.
   - Să ascult toate celelalte interviuri pe care le-ai înregistrat.
   Zâmbetul i-a dispărut de pe chip. A tras microfonul spre ea.
   - Nici nu intră în discuție. Acesta este materialul meu de lucru. Nu îl dezvălui sub nicio formă.
   A tresărit, semn că era furioasă. El a oftat și și-a pus din nou mănușile.
   - Bine. Pot obține o percheziție la domiciliu în cazul ăsta.
   Apoi a râs și și-a scos din nou mănușile.
   - Haide, Sussi, doar glumesc cu tine. Hai, putem începe. Întreabă-mă.
   Ea a ezitat, nesigură de intențiile lui, dar a decis să continue cu ceea ce își propusese. Și-a pus o pereche de căști, a testat dacă înregistrarea funcționează, și-a lăsat căștile în jurul gâtului și a început.
   - Cel care conduce ancheta în cazul Sofiei Hellsten este Wiking Stormberg, șeful poliției din Stentrask, a spus ea în microfon. Stăm amândoi la o masă din bucătăria unei case pline de amintiri. Ai fost aici cu Sofia odată, îți amintești?
   A fost complet luat prin surprindere de întrebare.
   - E, nu. Când?
   Susanne și-a încleștat maxilarele.
   - Bine, vorbesc eu. Ai fost odată aici la o petrecere împreună cu Sofia Hellsten. Îți amintești?
   - Petrecere? a întrebat el, uitându-se în jur, de parcă răspunsul plutea pe sub lambriurile de lemn ale tavanului.
   Ei da, la naiba. La petrecerea când Krister și Susanne au devenit un cuplu. A fost prima dată când el și-a dat seama că și Carina și Hakan erau împreună.
   - Da, așa e, a spus el. Ai dreptate. A fost și Sofia aici?
   Susanne a oprit înregistrarea.
   - Sofia a fost aici, nu-ți amintești? A făcut sex cu Pekka Karlsson în baia de la subsol. Krister a intrat direct peste ei!
   - Sofia a făcut sex cu toată lumea, a spus Wiking.
   - Nu cu tine și nu cu Krister, a spus Susanne.
   A rămas tăcut.
   Sussane a început din nou să înregistreze.
   - Poți răspunde despre petrecere doar dacă vrei.
   A înghițit în sec.
   - Sunt multe amintiri aici, a spus el. Cred că am fost la o petrecere aici în primăvara anului 1980, cu câteva luni înainte ca ea să dispară.
   - Ce îți amintești din acea vară?
   S-a uitat pe fereastră și și-a văzut reflexia în ochiul întunecat al geamului. Ce își amintea din vara anului 1980?
   Agneta.
   Trupul zvelt și părul deschis la culoare, lacrimile ei sărate și râsul blând.
   Determinarea puternică de a rămâne în viață și de a avea grijă de sufletul ei, de a face bine celor din jur. Modul nesăbuit de a aborda viața și faptul că acum era în sfârșit liberă. Mama ei era internată la Furunäset, iar ea putea lucra, respira și scrie așa cum își dorea. A scăpat de responsabilitatea față de un părinte bolnav și putea acum, pentru prima dată în viața ei, să iubească, să râdă și să se joace cu pisica fără teamă sau griji.
   A fost ceva unic să o poți însoți, să îi poți fi alături în acest proces de transformare. Să te apropii atât de mult de ea.
   Susanne a gesticulat cu mâna și a ridicat din sprâncene.
   - Îmi amintesc cum am căutat, a spus el. Cu echipele de căutare. Toți prietenii s-au alăturat, unul câte unul. Ne era frică de incendiile de pădure, pentru că fusese deja unul deasupra podului care ducea spre Gransel. Poliția din Lulea a fost aici și a demarat acțiuni de căutare în apa râului, dar a fost dificil din cauza apelor repezi.
   - Localnicii se temeau?
   A stat să se gândească pentru câteva clipe.
   - Da, erau îngrijorați, a spus el. Lumea s-a speriat când au fost găsite cărțile de la bibliotecă lângă podul care duce spre Gransel. Se gândeau că i s-a întâmplat ceva groaznic.
   - Tatăl tău a condus ancheta atunci, iar acum tu ești cel care face investigația. Care e părerea ta referitor la asta?
   Susanne a tăcut, dar l-a încurajat din priviri să vorbească.
   - Am văzut cum responsabilitatea devenise pentru el apăsătoare atunci. O am și eu acum. O simt.
   - Este grea?
   Wiking a tras aer în piept.
   - Da, este... grea. E complicat. Este o infracțiune care cel mai probabil s-a prescris. Dar trebuie să investigăm ce s-a descoperit. Procedăm sistematic.
   - Cum a ajuns acolo?
   A schițat un zâmbet spre Susanne.
   - Asta încercăm să aflăm, i-a răspuns el.
   S-a auzit melodia unui telefon mobil, cântecul lui Edith Piaf Je ne regrette rien.
   Susanne a ridicat telefonul, a citit pe ecran cine o apelează și a respins apelul. Și-a pus apoi căștile pe cap, a apăsat o tastă pe calculator și a ascultat. Le-a dat jos din nou.
   - Se aude bine, a spus ea și a pornit din nou înregistrarea. Povestește ce fel de relație ai avut cu Sofia.
   A simțit cum zâmbetul îi devine crispat. Și-a amintit de discuția de cu o zi în urmă avută cu Birgitta în stare de ebrietate. Cât de multe detalii știa Susanne? Ştia oare cum Sofia se ținea după el, cum îl tachina, se agăța de el și îl provoca? Cum, până la urmă, a lăsat-o să vină de câteva ori? Era convins că asta nu era suficient. Părerea ei era alta și credea că sunt împreună. Presupunea că formau un cuplu. Nu accepta să fie altfel. Privirea ei atunci când nu obținea ceea ce își dorea era deranjantă.
   A examinat modul în care Susanne îl urmărea. Susanne se pricepea la a-și masca intențiile. Dar făcea asta și acum? Nu. A spus nu cu tine și nu cu Krister. Așadar, nu știa. Birgitta nu ar fi bârfit niciodată.
   - Eram colegi de clasă, a spus el pe un ton neutru. Am fost colegi din clasa întâi și până la liceu. Era talentată și ambițioasă. Nu era prea vorbăreață, în schimb.
   - Femeile sunt adesea ucise de cineva apropiat, a spus Susanne. Sofia avea vreun iubit?
   Simțea cum transpirația îi alunecă pe spate.
   - Nu știu, a spus el.
   Ea s-a gândit pentru câteva clipe.
   - Cum consideri că a gestionat orașul dispariția Sofiei?
   S-a gândit bine înainte de a răspunde.
   - Era destul de tânără și modestă ca persoană, a spus el. E ciudat, într-un fel, că golul lăsat de ea a devenit atât de mare. Hilding a demisionat din funcția de consilier municipal în acea toamnă și funcția lui a fost preluată de Birger Gustafsson. Şeful pompierilor, după cum bine ştii, avea un stil de management complet diferit. Nu exista consens și acționa așa cum îl ducea capul. Ori erai cu el, ori împotriva lui. Din această cauză, socialiștii au pierdut aproape toate mandatele la alegerile municipale din 1982. Toți analiștii au fost de acord cu acest lucru. Așadar, dispariția Sofiei a avut clar consecințe politice...
   - Societatea s-a schimbat? a întrebat Susanne.
   - Da, practic da, a răspuns Wiking.
   - Au existat vreodată suspecţi?
   - Nu se știa dacă a fost comisă vreo infracțiune, a spus Wiking. A fost doar declarată dispărută.
   - A fost multă activitate la Baza Robotică în acel weekend. Ar putea fi o legătură între acest fapt și dispariție?
   - Se știa că americanii erau acolo în acel weekend. Era a treia sau a patra oară când veneau în acel an. Dar tot ceea ce s-a întâmplat acolo sus este clasificat ca fiind confidențial și, prin urmare, dificil de investigat.
   - Dar cărțile ei au fost găsite în drum spre Baza Robotică...
   - Geanta cu cărți a fost găsită în fața podului pe drumul care duce spre bază, a spus Wiking. Nu s-a găsit niciun indiciu care să dovedească implicarea angajaților de acolo.
   - Cineva să fi aruncat-o, atunci?
   Wiking nu a răspuns.
   - Cadavrul era mutilat atunci când a fost găsit, a continuat Susanne. Ce crezi că sugerează asta?
   - Nu pot intra în detalii privind ancheta în sine, a spus Wiking. Sper că înțelegi.
   - Dar dacă criminalul se află în continuare în oraș? Dacă face cumpărături pentru Crăciun, se uită la meciuri de handbal și cântă în corul bisericii?
   Wiking nu zicea nimic. Susanne a oprit înregistrarea în cele din urmă.
   - Poți spune ceva neoficial?
   - După ce Agneta s-a mutat, a mai ținut legătura cu voi? a întrebat-o Wiking.
   Susanne și-a pus jos microfonul și căștile.
   - Da, la început. A scris mai multe scrisori cu acel text roșu ciudat.
   - I-ai luat interviu pentru podcastul tău?
   - Nu încă, dar se gândește să vină aici. Ar vrea să ia parte la slujba de comemorare.
   - Și Birgitta? Pe ea ai intervievat-o?
   - Nu, pentru că nu vrea.
   Siv Johansson a intrat în bucătărie la fel de drăguță și elegantă ca întotdeauna.
   Wiking s-a ridicat și a salutat-o.
   - Dar stai jos, l-a rugat ea. Ai băut cafea?
   - Mulţumesc, nu beau. Ai fost și tu intervievată, Siv?
   Siv Johansson a râs.
   - Da, și eu, și mama ta! Vom deveni faimoase!
   - Aș putea să vă ascult interviul?
   Ea a râs încântată.
   - Bineînțeles că poți! Asta dacă am avut ceva interesant de spus...
   A zâmbit către Susanne, care a clătinat din cap.
   - Nu, mamă, materialul meu de lucru nu este public.
   - Dar, Susanne, a repezit-o Siv Johansson, lasă-l pe șeful poliției să asculte. Doar nu există secrete în conversația noastră, nu-i așa? Poate fi difuzată și la radio! Toată lumea ar trebui să o asculte.
   - Nu, mamă, a spus Susanne.
   Siv Johansson și-a încruntat sprâncenele. Telefonul lui Susanne a sunat din nou, dar ea a respins apelul.
   - Nu ești deloc de ajutor, a spus Siv. Șeful poliției a venit de bunăvoie aici și l-ai intervievat...
   Susanne a oftat zgomotos.
   - Da, bine, fie, a spus ea cu ochii ațintiți pe ecranul telefonului mobil. Numai pe mama și pe Karin...
   A pus telefonul jos și a luat calculatorul. A făcut clic de câteva ori și l-a întors către Wiking. I-a înmânat căștile.
   - Acolo, fișierul 01, a spus ea și a început redarea.
   El și-a pus căștile.
   - Cum măresc volumul? a întrebat el.
   I-a arătat. Vocea lui Susanne a început să se audă în căști.

   ... în localitatea Stentrask din sudul Laponiei. Este ora patru după-amiaza și e deja întuneric afară. În această perioadă a anului nu este niciodată cu adevărat lumină aici, lângă Cercul Polar. Alături de mine este Karin Stormberg, care a fost căsătorită cu...

   Siv i-a oferit o ceașcă de cafea. Wiking a zâmbit și a dat din cap. Susanne și-a luat telefonul mobil, a sunat pe cineva, s-a ridicat și a ieșit în hol.
   Pe ecranul calculatorului din fața lui erau 11 fișiere înregistrate într-un folder intitulat: UCIDEREA SOFIEI. În căști auzea vocea lui Siv.

   ... ești sigură că nu vrei nimic de mâncare? Au mâncare atât de proastă în acele avioane...

   A aruncat o privire pe furiș spre hol. Susanne stătea cu spatele spre bucătărie și vorbea la telefon. A luat repede stickul din buzunarul pantalonilor, l-a pus într-unul dintre porturile USB ale calculatorului, a selectat cele 11 fișiere de înregistrare și le-a copiat. Își auzea propria mamă în căști.

   ... Hilding, tatăl ei, a fost consilier municipal, iar Gustav a fost șef de poliție. Așa că familiile noastre s-au întâlnit, chiar dacă doar în numele profesiei, cum se spune. Era o ființă tăcută, slabă ca o scobitoare...

   Susanne a revenit în bucătărie. A acoperit cu mâna stickul, iar Susanne a ridicat din sprâncene întrebătoare. Găsise înregistrarea interesantă? A făcut un semn aprobator cu degetul mare al mâinii libere. Susanne a oftat teatral și s-a dus să își toarne încă o ceașcă de cafea.

   ... pe cea care se bâlbâia cum o chema oare? M-a sunat și mi-a cerut să îi eliberez un pașaport în baza cărții de identitate. Studia economia la Karlstad. Da, numele ei era Agneta...

   A scos stickul USB și l-a băgat înapoi în buzunar. A avut noroc că toate fișierele fuseseră transferate.

   Ceva s-a întâmplat cu oamenii. Au început să-și închidă ușile. Mulți și-au cumpărat draperii noi și le țineau trase. Parcă încrederea ar fi dispărut.

   Și-a amintit acest lucru, era adevărat. Au început să își zăvorască ușile după aceea. Chiar și ușa de la terasă.

   Nu sunt deloc sigură că a fost cineva din afară. S-ar putea să fi fost cineva din oraș. Cineva cunoscut de toată lumea. Cineva care este încă aici.

   Înregistrarea s-a terminat. S-a făcut liniște.
   A verificat pe ecran să nu fi lăsat vreo dovadă a faptului că a copiat fișierele.
   Și-a scos căștile și le-a așezat pe masa din bucătărie.
   - Mulțumit? l-a întrebat Susanne.

   Wiking a bătut la ușa biroului procurorului-șef din cadrul Departamentului Juridic din Lulea. Era ora unu și jumătate după-amiaza.
   Soarele fusese sus pe cer, dar acum se vedea doar pe linia orizontului și dispărea din nou. Evelina Andersson i-a deschis și i-a făcut semn cu mâna să poftească înăuntru. Avea telefonul mobil lipit de ureche.
   - De cât timp au nevoie? Nu înainte? Întregul departament este... Bine. Bine, înțeleg.
   Ea i-a întins un teanc de hârtii și l-a invitat să se așeze pe scaunul din fața biroului. S-a uitat pe prima pagină. Era raportul Centrului Național de Criminalistică din Linkoping.
   Evelina Andersson se plimba prin cameră. O voce masculină se auzea în receptor vorbind încontinuu.
   - Atunci, în laboratorul din Marea Britanie. Este deschis de Crăciun? a întrebat ea.
   Vocea masculină a continuat. Stătea la fereastră. Wiking îi vedea reflexia în geam. Se uita jos, spre stația de autobuz. Și-a mușcat buza inferioară.
   - Nu, a răspuns ea, e clar că nu e așa de urgent, dar nu vom avansa dacă... Ce vrei să spui?
   Wiking s-a așezat și a răsfoit hârtiile. Nu erau multe. A sărit peste formalitățile legate de timp și loc și s-a uitat direct la descriere. Lucrurile care erau în locul unde ar fi trebuit să fie capul.

   Portofel din plastic, complet conservat.
   Conţinut:
   • 120 SEK în bancnote, 3,50 SEK în monede.
   • Carte de identitate eliberată în decembrie 1979 pe numele Sofia Katarina
   Hellsten.
   • Cheie cu breloc.
   S-au prelevat mai multe amprente de pe portofel, monede, bancnote și cheie. Se crede că amprentele aparțin mai multor persoane, ceea ce e oarecum normal, pentru că monedele sunt atinse de regulă de mai multe persoane.
   ADN-ul urmează să fie investigat.

   - Da, bine, așa facem. La revedere.
   Și-a lăsat telefonul mobil în dezordinea de pe birou, a întins mâna și l-a salutat.
   Evelina Andersson era angajată la Parchet de mulți ani. În ultimii 5 ani devenise șef. S-a așezat de cealaltă parte a biroului, s-a descălțat și și-a așezat picioarele peste grămezile de hârtie.
   - Ești foarte prinsă, a spus Wiking făcând un semn din priviri către telefon.
   Wiking a zâmbit în colțul gurii, iar ea i-a răspuns la fel.
   - Într-adevăr, a spus ea. Nu știu de ce, dar se simte o anumită urgență. E agitație. Această descoperire a cadavrului a pus lucrurile în mișcare, lucruri care sunt interconectate.
   Wiking a fluturat hârtia.
   - În niciun caz nu a fost jaf, a constatat el.
   - Dacă asta credem acum, a spus Evelina apăsându-și pe nas ochelarii de citit.
   A luat un alt document.
   Wiking a citit mai departe.

   Haine:
   • Jeans, marca Puss & Kram, decolorați. Urme de material seminal pe interior în cracul pantalonilor.
   • Jachetă din lână, cașmir, albastru (?) decolorat.
   • Lenjerie din acril, culoare violet, complet conservată.
   • Pantofi sport, Puma, mărimea 36, verde cu alb (?), decolorați.
   • Șosete, albe cu puncte verzi (?), bumbac, decolorate.
   • Chiloți, acril, mărimea 34, roz-somon, complet conservați. Cantitate mare de spermă în cracul chiloților. Sânge la aproximativ 5x5 cm în spatele cracului.
   • Sutien, bumbac, mărimea 65A, alb (?), decolorat.
   Amprente păstrate pe pantofi și pe jeans. ADN-ul urmează să fie investigat.

   - Totul pare să fie foarte bine conservat, a spus el.
   - Am vorbit adineaori cu șefa, a spus Evelina. Ea a efectuat autopsia. Nu era pământ în acel spațiu din pod, așadar au lipsit microorganismele. Nimic care să acționeze. Doar puțină umezeală, ceea ce explică și decolorarea materialelor naturale. Corpul însă este foarte uscat, ca o mumie.
   Wiking a dat din cap. Văzuse părți ale corpului atunci când acesta încă nu fusese scos din fundație.

   Geanta din piele de culoare naturală, parțial decolorată.
   Conţinut:
   • Manual de matematică pentru liceu. Specializarea științe naturale, 4 ani linia tehnică, alte cursuri. Bergendal, Gustav, Rade, Lennart și Haåstad, Matts (1975). Stockholm: Editura Bibliotecii. Bine conservat. Pe copertă este indicat textul: „Aparține Sofiei Hellsten“.
   • Caiet de notițe pentru exerciții de matematică, „Aparține Sofiei Hellsten“.
   • Pix marca Bic.
   • Fular lung, tricotat, de acril, culoarea roșie.
   • Tampoane, OB Mini (ambalaj sigilat).
   • Acadea, mâncată pe jumătate (căpșune), învelită în ambalajul de plastic.

   - S-a putut extrage saliva de pe acadea?
   Evelina a zâmbit larg.
   - Da.
   - Are legătură cu conversația ta de mai devreme? a întrebat-o indicând cu capul înspre telefonul mobil.
   Femeia a oftat cu putere și a răsfoit teancul de hârtii.
   - Și se pare că a făcut sex intens chiar înainte de a muri. Până acum au fost găsite în materialul seminal din chiloți trei tipuri diferite de ADN.
   Wiking a închis ochii pentru câteva secunde. Asta mai lipsea.
   - Viol în grup?
   - Nu neapărat. Unora le place cu mai mulți băieți.
   A trebuit să respire cu gura deschisă câteva secunde.
   - Dar pare că a fost violată în grup și apoi decapitată?
   Evelina Andersson nu a răspuns.
   - Avea pete de sânge, a spus Wiking.
   - Este posibil să fi fost la menstruație.
   - Cutia cu tampoane era sigilată.
   - Oricum putea fi la menstruație.
   A mers mai departe.
   - Ce alte răni mai erau pe corp?
   - Niciuna, a spus procurorul-şef întinzându-i un teanc subțire de foi. O analiză a raportului de autopsie. E preliminară. Ce înălțime avea atunci când era în viață?
   El a pus deoparte hârtiile și le-a luat pe celelalte.
   - Era scundă, a răspuns el.
   - Toată lumea este scundă în comparație cu tine.
   - Cred că în dosar scria că avea 1,63 m.
   Wiking s-a uitat rapid peste raport. Era fragmentat și scurt.

   Corp de sex feminin, mumificat.
   Corpul este fără haine și fără cap.
   Greutate: 15,3 kg. Lungime: 149 cm.
   Greutatea și înălțimea estimate la momentul morții: aproximativ 50-55 kg, 163-167 cm.
   Leziuni la umărul stâng și la mâna dreaptă produse în momentul descoperirii corpului (probabil un hârleț).
   Fără daune interne.
   Fără lac de unghii.
   Fără cicatrici chirurgicale.
   Fără urme de droguri sau alcool.
   Conținutul stomacului: posibil pâine, eventual brânză și carne.
   Amprentele: greu de determinat. Mâna dreaptă distrusă. Mâna stângă mumificată.
   Capul a fost îndepărtat cu ajutorul unei arme ascuțite. Suprafață netedă în jurul tăieturii.
   Cauza morții: Nu poate fi determinată.

   I-a înmânat raportul Evelinei.
   - „Nu poate fi determinată“, a spus el.
   - Corpul a fost întreg, a spus ea, și nu era foarte mult sânge în groapă. Sunt urme doar în partea de jos. Deci nu a sângerat.
   - Așadar, capul ar putea elucida cauza morții.
   Procuroarea a luat un teanc de hârtii de la autopsie.
   - Sau decapitarea. L-am sunat pe Sixten și am vorbit cu el. Nu se poate spune dacă era în viață sau deja moartă atunci când i s-a tăiat capul. Și este vorba despre o tăietură rapidă, probabil cu un topor sau o macetă. Luând în considerare locul și regiunea, cu siguranță este vorba despre un topor...
   Wiking și-a dus mâna la frunte.
   - Și ție ce îți spune intuiția?
   La mijlocul anilor '90, Evelina Andersson studiase pentru o perioadă în Statele Unite. În plus, a urmat timp de șase luni cursurile Academiei FBI din Quantico, Virginia. A devenit specialist în realizarea profilului criminalilor. Trecea cu grijă prin imagini, lăsându-și mâinile să zăbovească pe hârtia subțire.
   - E cineva violent, a spus ea. Cu o oarecare masă musculară, dar nu neapărat puternicul Hulk. Cineva care e obișnuit să taie lemne.
   - Cineva care i-a tăiat capul în timp ce alții o țineau?
   - Ai rămas blocat în informațiile legate de spermă. Nu, e suficientă o lovitură în cap cu toporul. Apoi îți rămâne doar să tai gâtul. S-ar putea să fi fost un singur criminal.
   Da, desigur. S-a uitat peste raportul autopsiei timp de câteva minute fără să poată citi ceva. Avea nevoie de acest răstimp pentru a se putea aduna. Evelina a răsfoit fotografiile autopsiei.
   - Și care este părerea ta, a fost ceva personal? a întrebat-o Wiking la final.
   Evelina a pus pozele deoparte pe birou, cu fața în jos.
   - Într-un fel, da, cu siguranță.
   - Doar ca să excludem toate celelalte piste, a spus Wiking, putea fi sinucidere?
   - Au mai avut loc sinucideri prin decapitare, dar, în acest caz, capul ar fi fost lângă corp.
   - Un accident?
   - Ar putea fi motivul capului care lipsește.
   - Ar fi putut cădea peste margine, jos în râu?
   Evelina a făcut o grimasă.
   - Posibil, a spus ea. Dar ar fi plutit.
   - Serios?
   - Îți amintești de tinerii din Gallivare care stăteau și făceau un grătar când un cap plutea pe lângă ei în pârâu?
   - Tineri?
   - Da, erau tineri atunci. Cred că s-a întâmplat acum 10 ani.
   Wiking a clătinat din cap.
   - Deci ucigașul a luat capul cu el ca trofeu?
   - Sau pentru a face identificarea mai dificilă.
   - De ce și-ar dori să facă identificarea mai dificilă? A lăsat la locul crimei hainele victimei, portofelul și cartea de identitate.
   - E adevărat, a spus Evelina.
   - Ar fi putut să îl mănânce un urs? Un jder sau un lup?
   Evelina a oftat, apoi a clătinat din cap.
   - La Capitală se poate verifica printre toate cazurile nerezolvate, a spus ea notând ceva într-un carnețel.
   - Uciderea aceasta prin dezmembrare este destul de frecventă, a spus Wiking. Deși de data aceasta probabil că este altceva.
   - Da, în acest caz nu este vorba despre o dezmembrare defensivă, adică pentru a putea transporta corpul, sau despre o dezmembrare agresivă, vizibilă, din pofta de a ucide pur și simplu. Sânii și organele genitale sunt intacte.
   - Dar de ce era goală? Nu a fost decapitată imediat după terminarea partidei de sex, pentru că sperma s-a scurs în chiloți și pe jeanși. A fost violată, s-a îmbrăcat, s-a dezbrăcat și a fost ucisă.
   Evelina și-a mușcat buza.
   - Sau ucigașul a dezbrăcat-o după crimă.
   - De ce?
   Procurorul și-a pus deoparte ochelarii de citit și și-a întins picioarele pe podea.
   - Mi-e o foame de lup, a spus ea. Ai mâncat?

   Se spunea adesea că strada Storgatan din Lulea era cel mai rece loc din Suedia.
   Era situată pe un promontoriu înspre râul Lule, iar vântul care bătea dinspre Marea cea Roșie, pe de o parte, și Hamnen, pe de altă parte, crea curenți care accentuau frigul, făcând temperatura să fie similară cu cea din Siberia. Marea cea Roșie, care făcea, de fapt, parte din Skutviken, și-a primit numele după evenimentele socialiste care avuseseră loc în orașele de pe coastă: Consiliul Comitatului, Social Democrații din Norrlandska și Uniunea consumatorilor industriali de petrol deținută în sistem cooperatist. Wiking considera că toate astea erau doar prostii. Era mult mai frig în Stentrask.
   Evelina a vrut să evite restaurantul din incintă, așa că au străbătut locul despre care se spune că este cel mai rece din Suedia până la restaurantul thailandez de la colțul străzii Kungsgatan. Era gălăgie, de la clopoței și de la aglomerația din interior. Luminițele intermitente concurau cu întunericul de afară.
   - Faci Crăciunul cu familia? a întrebat ea când au fost serviți cu ce comandaseră, pui cu caju.
   A dat din cap și a mestecat.
   - Markus locuiește în oraș, dar Elin, fiica mea, vine din Stockholm. Am un frate care locuiește într-o casă cu mai multe apartamente la Vidsel. Vine și el. Ne vom aduna acasă la mama. Dar tu?
   Ea a încercat să zâmbească, dar semăna mai mult cu o grimasă.
   - Ce s-a întâmplat cu adevărat când soția ta s-a înecat? a întrebat ea.
   S-a înecat pentru că tocmai atunci încerca să înghită puțin orez. A tușit și și-a dres glasul.
   - S-a înecat în mlaștina Kallmyren. Este situată dincolo de zona urbană din Stentrask, la o jumătate de milă spre nord. O mlaștină fără fund. Incredibil de multe mure pitice în zonă.
   A mai luat o înghițitură.
   - Și nu era din oraș? l-a întrebat Evelina.
   El a clătinat din cap.
   - Din Stockholm sau, mai bine zis, din Solna. Ne-am cunoscut când urmam studiile Academiei de Poliție.
   A tăcut o clipă.
   - Helena. Numele ei era Helena Stormberg. Am locuit împreună mai întâi și apoi s-a născut Markus. Ne-am căsătorit atunci când a rămas însărcinată cu Elin.
   A băut apa minerală din pahar și l-a umplut din nou.
   - Nu ai răspuns, a insistat el. Cum vei sărbători Crăciunul?
   Femeia a tras adânc aer în piept.
   - Cred că nu îmi pasă de Crăciunul de anul acesta. Filippa este cu tatăl ei.
   Wiking a schimbat subiectul.
   - Baza Robotică, a spus el. Americanii erau prezenți acolo când Sofia a dispărut. Personalul suedez a fost interogat, însă nu și americanii. În plus, este posibil ca 3 sau 4 dintre ei să fi plecat acasă mai devreme decât trebuia. Și-au eliberat camerele prea repede. Poate că au fost trimiși cam în aceeași perioadă când și-au început echipele de căutare activitatea. Cel puțin așa credea proprietarul pensiunii.
   - Ai vorbit cu el?
   - Proprietara, de fapt. Cu Kerstin Lindgren. A murit în toamna anului 1990, la scurt timp după dispariția Helenei. Era angajată acolo.
   - Soția ta? A lucrat la pensiune?
   - Era șefa chelnerilor și administratorul recepției. Avea studii în domeniul serviciilor hoteliere pe care le-a făcut în Elveţia. Nu sunt atât de multe oportunități în Stentrask.
   - Uau, a spus Evelina Andersson. Te-a urmat până aici sus, în nord? Înseamnă că trebuie să fii foarte special. De ce nu au fost interogați americanii?
   - Nu știam cine erau. Nu existau liste cu nume. Toate activitățile de acolo sunt și acum în mare parte necunoscute. Multă lume din oraș era convinsă că la Baza Robotică se afla răspunsul căutat. Chestiunea ar fi fost rezolvată dacă știam că răul a fost provocat de ei.
   - Tu unde ai fost în acel weekend? l-a întrebat Evelina Andersson privindu-l drept în ochi.
   - În Boden, a spus el, la o tabără de hochei pe gheață.
   Ea a ridicat din sprâncene.
   - Deci ai ratat evenimentele?
   - Am ajuns acasă doar când și-au început activitatea echipele de căutare.
   - Ce distanță este între Boden și Stentrask?
   Wiking mesteca legumele rumenite și s-a uitat atent la ea.
   - Nu faci dus-întors într-o seară de vineri pentru a tăia capul cuiva, i-a răspuns el.
   - Dar dacă mergi cu mașina? a întrebat ea și apoi a băut din paharul cu apă minerală.
   - Da, desigur, a spus el. Călătoria durează acum cam o oră și jumătate, dar dura un pic mai mult în anii '80.
   - Nu știu dacă să merg pe pista cu Baza Robotică, a spus ea fluturând nota de plată. Casa în care a crescut mai există?
   - Da, deși a fost renovată de câteva ori de atunci. Nu mai există nimic acolo care să îi fi aparținut Sofiei.
   - Dar ați găsit în sat vreo rudă care să mai trăiască? Să prelevați de la aceasta o probă de salivă pentru testul ADN?
   - Oraș, a punctat Wiking. Oamenii din Stentrask sunt destul de atenți ca terminologia folosită să fie cea de oraș. Sofia era singurul copil, dar am găsit un verișor în Malmfalten.
   Una dintre propunerile Carinei Burstrand de pe lista cu posibile rude în comitat era Henrik Hellsten, șofer pe ambulanță în Gällivare. În plus, ca referinţă, a solicitat o probă ADN de la Sigrid Kinnunen din Stentrask, bona fetelor.
   - Aș vrea să te întreb ceva, a adăugat el punând telefonul deoparte.
   - Răspunsul este nu, a zis ea. Sunt ocupată.
   Wiking a zâmbit.
   - Sunt democrații din Suedia mai predispuși la infracțiuni decât alții?
   Ea a ridicat din sprâncene.
   - În comparație cu cine?
   Se gândea la Birgitta. Fusese beată, dar încă lucidă.
   - Sau mai degrabă sunt mai insensibili? Mai psihopați?
   - Dintre toți politicienii care candidează pentru alegeri în diferite consilii, ei se regăsesc în fruntea listei ca acuzați, a spus ea. Nu știu dacă asta îi face mai puțin empatici. De ce întrebi?
   - E doar ceva ce a spus cineva, a răspuns el.
   Ea s-a ridicat.
   - Hai să plecăm de-aici.
   Au plecat și au plătit la tejghea.

   - Am găsit cutia de pantofi, a spus Carina Burstrand când Wiking a revenit la secție. E pe biroul tău.
   Începuse să ningă și să bată vântul din nou. Fusese un drum dificil până în Lulea. Wiking și-a scuturat zăpada de pe jachetă.
   - Vei găsi toate rapoartele întâlnirilor noastre, cu excepția ultimei seri de vineri, 1 august 1980, a spus Carina. Primeam întotdeauna raportul de la întâlnirea anterioară atunci când urma să ne întâlnim din nou.
   I-a înmânat un teanc de mesaje de la persoane care voiau să fie contactate.
   - Ești amabilă să vii puțin? a rugat-o el și s-a îndreptat spre birou fără a aștepta un răspuns din partea ei.
   Ea l-a urmat fără să protesteze. S-a așezat, fără să o mai roage, pe scaunul din fața biroului lui.
   - Sunt câteva întrebări pe care aș vrea să ți le adresez, a spus el și a luat un teanc de hârtii din servietă.
   - Acesta este un raport preliminar al Centrului Național de Criminalistică din Linköping, a spus el și i-a întins actele. Obiectele care au fost găsite în fundație. Vreau să te uiți prin ele după ce terminăm aici și să vezi dacă nu găsești ceva care să îți atragă atenția.
   - Cum ar fi? a întrebat ea luând teancul subțire de hârtii.
   - Nu ştiu, a spus el. Orice. Ceva ciudat. Ceva care nu ar trebui să fie acolo. Ceva ce lipsește.
   Flutură mesajele telefonice primite.
   - Trebuie să mă ocup de ele?
   - E doar presă.
   Pe drumul spre Lulea și înapoi ascultase în întregime interviurile și înregistrările lui Susanne. Erau în mare informații nefolositoare, dar a găsit niște pasaje interesante. S-a așezat brusc jos și s-a uitat la ea.
   - Am o altă întrebare, a spus el. A existat vreodată între voi, în cadrul clubului de carte Cercul Polar, orice fel de violență?
   Ea s-a oprit din a citi raportul, l-a lăsat pe genunchi și și-a ridicat privirea spre el.
   - Absolut deloc.
   Vocea ei de pe înregistrare era clară și distinctă:
   Sofia m-a căutat în primăvara aceea înainte să dispară. Mi-a spus că erai îndrăgostită de mine. Că ai pălmuit-o și ai avertizat-o să nu povestească niciodată cuiva despre asta.
   - A existat vreo amenințare sau violență împotriva Sofiei? a întrebat el. Oricând și în orice formă? Din partea uneia dintre voi?
   - Nu, din câte știu eu.
   - A afirmat ea acest lucru vreodată? Din ce-ți amintești?
   Carina și-a mușcat buza de jos.
   - A spus odată că Susanne a lovit-o, dar cred că doar vorbea prostii.
   - Prostii?
   - Susanne nu ar lovi niciodată pe nimeni. E de-a dreptul absurd.
   - Și de unde știi asta?
   Carina nu i-a răspuns.
   - Ce s-a întâmplat cu veverițele?
   - Veverițele?
   Înregistrarea lui Susanne, vocea ei și a lui Pekka: Te gândești la treaba cu veverițele?? Veverițele?
   - Ştii ceva despre asta?
   Ea părea confuză.
   Nu putea să o întrebe pe Susanne, pentru că așa va afla că i-a furat înregistrările.
   - Știi dacă Pekka Karlsson locuiește încă pe Kolasvagen? a întrebat el în schimb.
   Ea a clipit de câteva ori.
   - Da, așa cred. De ce?

............................................