................................................
3.
Gabriel o urma la întâmplare pe fetiță prin grădina zoologică, aruncând priviri distrate animalelor din cuști.
Gabriel o urma la întâmplare pe fetiță prin grădina zoologică, aruncând priviri distrate animalelor din cuști.
Gândurile lui hoinăreau departe, prin preajma lui Maureen a cărei imagine îl obseda fără încetare.
- Tăticule, nici măcar nu te-ai uitat la cimpanzei! îi reproșă copilul aducându-l la realitate.
El afișă un aer încurcat.
- Gabriel, ești de neiertat! se certă singur, dându-și o palmă ușoară peste obraz. Să uiți tu cimpanzeii? Meriți pedeapsa cu moartea. Pe puțin.
- Ești cu mintea aiurea, îl acuză Bev pe un ton sever. La ce te gândești?
- La nimic, scumpo. La nimic...
- Nu te simți bine? Vrei să ne întoarcem acasă?
Perspectiva de a ajunge acasă și a o vedea pe Mo n-avea de ce să-i displacă, dar nu avea dreptul să treacă propriile lui dorințe înaintea celor ale fetiței lui.
- Glumești, sper? protestă el încruntându-se cu un aer comic și feroce totodată. Și ce-ar zice Mo? Probabil că nici n-a avut timp să pregătească surpriza.
- E adevărat, ai dreptate. Deci continuăm? Vrei să vezi girafele?
Salonul dispărea sub ghirlandele viu colorate. Baloane în culori fluorescente erau agățate pe toți pereții.
Maureen își termină opera instalând în cele patru colțuri ale încăperii niște postere uriașe reprezentând-o pe Beverly, pe care le comandase în secret și tocmai le primise. Prăjiturile se coceau în cuptor. Ca mai, era aproape gata.
Când Gabriel deschise ușa salonului, Bev, care se afla în spatele lui, scoase niște chiote de bucurie înainte de a se arunca în brațele lui Maureen.
- Oh, mulțumesc, mulțumesc! exclamă ea. E super, extra, genial!
- Uită-te la astea, scumpa mea! îi atrase atenția Gabriel aplecându-se spre un poster. Parcă ai fi un star de la Hollywood așa deghizată și cu unghiile pictate.
- Doamne! strigă fetița părăsind-o pe Maureen ca să se admire în fotografii. Îmi place la nebunie fotografia. Mo?
Se întoarse spre tânăra femeie.
- Pot să iau una cu mine?
- Poți să le iei pe toate, dacă vrei. Sunt ale tale. Și acum, dacă am trece la lucruri mai serioase? Cine vrea prăjitură?
- Eu! strigă fetița cu o privire pofticioasă.
- Și eu! nu se lăsă mai prejos tatăl ei privind-o cu un surâs recunoscător.
- Atunci, instalați-vă la masă. Vin imediat.
Ora 7! Sosise timpul ca Bev să-și facă bagajele înainte de a pleca spre aeroport.
Tânăra femeie strecură o privire în direcția lui Gabriel. Avea o expresie dureroasă, aproape disperată. Abia se abținu să nu izbucnească în lacrimi când Bev, cu umerii încovoiați, cu bărbia tremurând, părăsi masa și se îndreptă spre ușă.
Fiindcă nu știa nici ce să zică nici ce să facă, începu să strângă masa.
Gabriel ieși la rândul lui din încăpere, fără să scoată niciun cuvânt. Și dintr-o dată salonul păru trist și dezolant, în ciuda baloanelor și ghirlandelor.
Cu inima strânsă, Maureen dezlipi posterele de pe pereți și le aranjă într-o mapă pentru ca Beverly să le poată duce cu ea. Apoi urcă la primul etaj ca s-o ajute să-și termine bagajele.
Camera era goală.
Maureen împături cu grijă îmbrăcămintea fetiței și o aranjă în geanta de voiaj. Auzi ușa scârțâind în spatele ei. Se întoarse și îl zări pe Gabriel.
- Dar Bev unde este? întrebă ea.
- S-a dus să-și ia rămas-bun de la vecină.
O clipă nu-și putură desprinde privirile unul de la celălalt. Exista atâta suferință în ochii acestui bărbat încât Maureen simți că lacrimile îi ard pleoapele.
Ca să-și mascheze tulburarea, ea îi întoarse spatele și continuă împachetatul.
Ca să-și mascheze tulburarea, ea îi întoarse spatele și continuă împachetatul.
Gabriel rămase acolo, nemișcat și tăcut. Se auzi o ușă trântindu-se la parter.
- Ai face mai bine să pleci, șopti tânăra cu o voce sugrumată. Bev o să te caute.
- Probabil că ai dreptate, îi răspunse el.
Se întoarse și părăsi camera fără tragere de inimă.
Tânăra femeie îl privi îndepărtându-se, cu sufletul zdrobit. I-ar fi plăcut să-l consoleze, dar se simțea prea îndurerată ca să fie în stare de așa ceva.
După plecarea lui Bev, parcă și soarele părăsise St. John.
Zilele se scurgeau cu încetinitorul, una mai posomorâtă ca cealaltă. Gabriel pleca acum cu noaptea-n cap și revenea seara târziu, lăsând-o pe Maureen să rătăcească, derutată și singură, prin locuința imensă.
Lui Maureen nu-i mai rămăsese decât calculatorul căruia putea să-și încredințele gândurile. Dar inspirația îi lipsea complet.
Atunci, ca să-și ocupe timpul, se omora cu făcutul curățeniei, călcatul rufelor și alte sarcini domestice, pe care le relua deși abia le terminase, în cadrul unui perpetuu ciclu.
Niciodată nu-l simțise pe Gabriel atât de absent și rezervat ca acum, după plecarea fiicei lui. Prezența lui îi lipsea teribil.
Într-o dimineață, când spăla vasele, Gabriel dădu buzna pe ușă. Flutura în mână o scrisoare... și eveniment de necrezut, surâdea.
- Bev a scris! urlă el. Spune că maică-sa era să leșine când a văzut-o în posterul cu pălărie și unghiile violete.
Maureen nu se putu împiedica să zâmbească.
- Și ce mai spune? îl întrebă pe Gabriel care-și punea grijuliu scrisoarea în buzunar.
- Oh, o mulțime de lucruri! Bev n-o să se schimbe niciodată. Mereu dă sfaturi... nu întotdeauna potrivite, trebuie să recunosc, dar de data asta...
Își lăsă fraza în suspensie. Maureen așteptă cu răbdare să-și continue gândul, dar el tăcu.
- Și când mai vine Bev aici?
- Nu știu. N-am vorbit încă cu Nora.
Gabriel se apropie de ea, și Maureen simți că i se întețesc bătăile inimii.
- Va reveni în curând, spuse el punându-i mâna pe umăr. Pentru câteva zile, două săptămâni sau chiar o lună... Oricum e prea puțin.
O trecu un fior din cap până-n picioare când Gabriel o luă în brațe.
- Important e să revină, șopti ea.
- Să revină ca apoi să plece din nou... În sfârșit, trebuie să mă obișnuiesc cu asta.
Simțind în nări parfumul părului roșcat, Gabriel se gândea cu inima strânsă că și Maureen va pleca într-o zi, ca să nu mai revină niciodată.
Cum o să supraviețuiască fără ea? Se învățase să suporte absențele lui Bev, fiindcă orice s-ar fi întâmplat, ea rămânea pentru totdeauna fiica lui iubită, sânge din sângele lui. În plus, depărtarea geografică era îndulcită de numeroasele, interminabilele lor conversații telefonice. Dar Mo?
Maureen nu va fi niciodată pentru el o aventură. Refuza s-o privească în felul ăsta. În ochii lui reprezenta mai mult decât câteva nopți de pasiune împărtășite. Nu-și mai putea imagina viața fără ea: de acum înainte era o părticică din el, din trupul și sufletul lui.
Dar putea să-i ceară să-și petreacă restul zilelor alături de el, când ea nu căuta decât un bărbat care să-i facă un copil și de care să scape apoi ca de o batistă murdară?
- Gabriel? șopti Maureen, întrerupându-i șirul gândurilor și reamintindu-i că o ținea în brațe. Azi nu lucrezi?
Sunetul vocii ei calde îi pătrunse până în adâncul sufletului, aprinzându-i inima și simțurile. Instinctiv o strânse și mai tare în brațe.
- Să lucrez? repetă el distrat. Da, trebuie să plec. Uite, plec...
Se îndepărtă brusc de ea și, fără să-i mai arunce o privire, ieși repede din bucătărie.
Maureen îl privi depărtându-se, conștientă de disperarea lui. Probabil că Bev îi lipsea teribil de mult. De la plecarea fetiței, dispăruse și acel Gabriel destins și zâmbitor pe care-l descoperise în timpul acestor ultime săptămâni.
Ce bine ar fi fost dacă Bev ar veni să locuiască din nou la Sf. John împreună cu mama ei.
Tot ștergând masa, Maureen căuta un mijloc prin care ar fi putut fi convinsă Nora să se instaleze în Illinois. Ca să accepte să părăsească Florida, trebuia ca Harry s-o poată urma. Harry... Dar apropo... El tocmai își pierduse slujba! O idee se ivi în mintea tinerei femei. Poate că găsise soluția...
Cum să-l atragă pe Harry la St. John? Nu va putea rezista la niște oferte avantajoase. Nu, nici gând! Maureen își reaminti de micile anunțuri pe care le găsise în cotidianul local. Dacă i le-ar trimite tipului? Bineînțeles, anonim! Poate se va lăsa atras de un post prin împrejurimi?
Sigur, ea nu avea niciun drept să se amestece în viețile altora, dar privirea disperată pe care i-o aruncase Gabriel fetiței când pleca, și lacrimile care se rostogoleau pe obrajii lui Bev în acea zi, o împiedicau să-și găsească liniștea. Din dragoste pentru acest bărbat, ea trebuia să acționeze să încerce să-l apropie din nou de copilul lui.
Și asta nu însemna că se amesteca în treburile celorlalți. La urma urmei, se mulțumea pur și simplu să ajute șansa.
Găsindu-și o slujbă în împrejurimile orașului St. John, Illinois, Harry va face fericiți un tată și pe copilul lui și își va rezolva problema personală. Două muște dintr-o lovitură.
Pe deplin hotărâtă, Maureen se duse să ia ziarul din salon și decupă rubrica micii publicități pe care o puse într-un plic. Apoi, ca să nu se răzgândească, plecă imediat acasă.
Întorcându-se acasă, tânăra fredona veselă, simțindu-și inima ușoară. Trebuia ca trucul ăsta să meargă! Nu se putea altfel.
În restul după-amiezii, rămase cuibărită într-un fotoliu ronțăind prăjituri de ciocolată și imlorând cerul să-i îndeplinească cea mai scumpă dorință: să-i reunească pe Gabriel și Bev.
În acel fotoliu o descoperi pe Gabriel când se întoarse acasă.
Cu picioarele urcate pe măsuța joasă, cu capul rezemat de spătar, având întipărit pe chip un zâmbet ciudat.
Când intră în salon, Mo deschise ochii și sări în picioare. Gabriel nu se putu împiedica să râdă.
- Ce ți se pare atât de caraghios? îl întrebă ea buimacă de somn.
- Nimic. M-ai făcut să râd, asta-i tot. De altfel, nu ești numai caraghioasă, ești irezistibilă.
- Încântată să aflu acest lucru. Când ai descoperit asta? îl ironiză ea.
- Am știut-o din prima zi. Dar Bev m-a sfătuit să țin seama de asta.
- Fiica ta ți-a spus că sunt irezistibilă? întrebă Mo, făcând ochii mari.
- Într-un mod mai întortocheat, da. De fapt mi-a reamintit că nu te-am convins încă să mă însoțești la acel faimos bal de la primărie. Mi-a dat chiar niște sfaturi în privința rochiei pe care ar trebui să ți-o ofer.
Gabriel făcu să apară chiar în acel moment un pachet pe care-l ascundea la spate și i-l întinse.
- O să-mi faci onoarea să mă însoțești la balul de sâmbătă?
Maureen tăcea, luptându-se cu dorința de a accepta. L-ar fi urmat până la capătul lumii... Dar era o hotărâre înțeleaptă?
- Vino cu mine, insistă Gabriel cu o voce răgușită și senzuală, apropiindu-se de ea.
Inima lui Mo începu să bată nebunește. Cum să-i reziste?
- N-am deloc impresia că asta face parte din sarcinile unei menajere, șopti ea.
- Permite-mi să modific imediat termenii contractului nostru. De acum înainte ești obligată să mă însoțești la toate recepțiile la care voifi invitat.
Maureen schiță un surâs.
- Când se va întoarce Rose, va fi încântată să-și găsească contractul astfel îmbunătățit. Adoră dansul.
- Sunt sigur că mătușa ta nu s-ar lăsa rugată dacă ar fi invitată să mă însoțească la balul anual al guvernatorului.
- Ți se pare că mă las rugată?
- Glumeam, Mo. Pentru utima oară te întreb: accepți sau nu să fii invitata mea la această recepție?
- De ce eu?
El suspină.
- Mi-ar plăcea să dansez cu tine, să te strâng în brațe, să-ți conduc pașii într-un vals amețitor... Nu știu. Pur și simplu am chef să-mi petrec seara cu tine.
O trase spre el și o sărută ușor pe gură.
Maureen simți imediat că toate obiecțiile ei se topesc sub dulceața acestui sărut. Dacă în acest minut el i-ar fi poruncit să ia luna de pe cer, ar fi acceptat.
Nu avea nevoie să deschidă cutia mare, purtând sigla unui prestigios croitor italian, ca să știe că o să-i placă rochia pe care i-o alesese Gabriel. De altfel, ar fi putut conține o cămașă din pânză aspră sau costumul de scenă al lui Elvis, ei nu i-ar fi păsat. Răspunsul ar fi fost același.
- Da, șopti ea, lipindu-se de el. Merg cu tine.
Noaptea aceea va fi a lor. O noapte de care ea își va aminti mereu, o noapte care-i va rămâne gravată în memorie, după ce va părăsi această casă și nu-l va mai revedea niciodată pe Gabriel.
CAPITOLUL IX
Maureen se simți încântată când îmbrăcă rochia de seară.
Din lame auriu, ajungându-i până la glezne, ea se mula pe corp ca o mănușă și părea să prindă viață pe ea. Și era atât de frumoasă, mai ales că fusese aleasă de Gabriel special pentru ea.
Peste câteva minute va părăsi casa la brațul acestui bărbat. Ca și cum era cu adevărat tovarășa lui. Un val de bucurie îi curpinse inima.
În acea clipă, puțin îi păsa că acceptase să intre într-o lume pe care se jurase s-o evite întotdeauna, o lume unde banul și puterea erau singurii stăpâni, un club privat ai cărui membri o vor privi cu curiozitate... sau dispreț.
Maureen mai aruncă o ultimă privire înoglindă, își îndreptă spatele și trase aer în piept. La naiba cu gurile rele! Ea nu avea atenția să atragă atenția nimănui asupra ei, ci își dorea să fie lângă Gabriel. Pentru o seară. Măcar pentru o seară.
- Mincinoaso! șopti ea adresându-se imaginii din oglindă.
În adâncul inimii știa că dorea să-i ofere tot ce era mai bun în ea și că în seara asta voia să fie frumoasă doar pentru el, să fie femeia visurilor lui, femeia cu care împărțea patul... și viața.
O bătaie în ușă o smulse din visare. Își drese vocea.
- Intră, spuse ea, pe un ton pe care-l spera plin de siguranță.
Maureen se întoarse spre ușa pe care intra Gabriel. Își duse mâna la gură ca să-și rețină un strigăt de admirație.
Gabriel purta un smoching negru și o cămașă albă care-i sublinia bronzul tenului. Departe de a părea incomodat de „uniforma” mondenă, acest bărbat reprezenta însăși eleganța și rafinamentul. Era atât de frumos încât îi tăia răsuflarea.
- Ce naiba faci aici? o întrebă el intrând în cameră. De o jumătate de oră mă învârtesc prin hol. Te-ai răzgândit? Nu mai vrei să mergi cu mine la bal?
Îi zâmbea însă, dezmințind agresivitatea tonului. Mo se destinse imediat.
- Sunt gata.
El îi întinse mâinile.
- Cu atât mai bine. N-aveam niciun chef să te duc cu forța acolo.
- Cred că e timpul ca Cenușăreasa s-o cheme pe nașa ei în ajutor.
Fiindcă Gabriel făcuse ochii mari, Maureen se grăbi să adauge:
- Ne trebuie o mașină, ai uitat?
- Trebuie să-ți mărturisesc ceva, Cenușăreso. Nu există niciun dovleac în grădina mea. Dar permite-mi ca în seara asta să fiu eu prințul și îți promit să veghez asupra ta, așa cum ar fi făcut-o zâna ta cea bună.
Acesta era visul cel mai scump al lui Maureen.
Intrând în fastuoasa sală de bal, tânăra simți cum încrederea în sine o părăsește brusc și fu cât pe ce să facă stânga-mprejur.
Din fericire, Gabriel o ținea de cot, purtându-se cu ea extrem de curtenitor. O prezentă numeroșilor său prieteni, dar imediat ce unii din ei se aventurau să-i facă vreun compliment, el se grăbea să-și ia rămas bun, lipsind-o de omagiile lor și ducând-o departe de ei. Se părea că înțelegea să-și îndeplinească într-un mod ciudat rolul de cavaler!
Maureen auzi două femei care, în spatele ei, vorbeau pe șoptite mirându-se de absența Patriciei.
Gabriel surprinsese și el aceste insinuări veninoase? Da, fiindcă le închise pliscul, întorcându-se spre ele și explicându-le unde își întâlnise frumoasa însoțitoare.
- Maureen și-a oferit cu amabilitate ajutorul în ziua când menajera mea a trebuit să plece la fiica ei. Este o scriitoare, o scriitoare de talent și foarte cunoscută. De altfel, poate i-ați citit ultimul roman?
Bârfitoare îngăimară câteva cuvinte neinteligibile înainte de a se îndepărta.
- E normal ca toți să-ți pună întrebări, spuse Maureen făcându-se avocatul tuturor. Nimeni nu mă cunoaște.
Gabriel ridică din umeri.
- Cea mai mare parte a oamenilor sunt amabili, dar nu se pot împiedica să vorbească pe la colțuri. Pentru ei, ești ca o floare exotică. Nu le semeni deloc.
- În genul perechii împopoțonate de acolo? îl întrebă ea arătându-i un bărbat și o femeie care-și croiau drum printre invitați.
Femeia, cam la vreo 60 de ani, avea pe cap o diademă împodobită cu două pene de egretă și era îmbrăcată într-o rochie violet, garnisită cu strasuri și pene de struț. Bărbatul, care părea pe cale să explodeze în costumul de satin alb, o antrenă într-un dans în ritm de rumba. La trecerea lor, toți întorceau cu discreție privirea.
- Este familia Peterby, Lillian și Henry, îi explică Gabriel. Henry era regele dansului pe vremuri. Doar că a îmbătrânit puțin, ca și costumele lui de altfel. Iar soția lui nu se desparte de rochia ei cu pene, ca și cum în decursul ultimilor ani i-ar fi purtat noroc. Își fac apariția la majoritatea seratelor, fie că sunt invitați sau nu, și dansează până în zori tango sau rumba. Sunt excentrici, dar nu sunt oameni răi.
- Privește cu câtă delicatețe o conduce și felul în care ea îi zâmbește, ca și cum s-ar afla singuri pe lume! exclamă ea cu admirație, luându-l de braț pe Gabriel, dar neputând să-și desprindă ochii de la perechea care părea descinsă din trecut.
- Ți-am explicat că n-au fost invitați, Mo. Dar n-am zis niciodată că nu mi-ar fi simpatici. Familia Peterby este genul care-ți oferă inima în palmă. Când nu dansează, își consacră viața copiilor maltratați. Când orchestra va face prima pauză, o să ți-i prezint. Sunt sigur că Henry va insista să te învețe tangoul, în care în care nu știi încă să-l dansezi.
- Ca Jack Lemmon în „Unora le place jazzul”? întrebă ea râzând.
Maureen își imagina deja, careghoslâncul unei asemenea eschibiții. Ea, dansând în brațele lui Henry Peterby, cu un trandafir între dinți, în fața unei asistențe încremenite... Ar avea de ce să clevetească toate cațele astea bătrâne.
- Ar fi fără îndoială punctul de atracție al serii, spuse Gabriel, conducând-o spre ringul de dans. Mai ales pentru Henry. Sunt sigur că ar considera că e o onoare pentru el să danseze cu cea mai frumoasă femeie de la bal.
Se aplecă spre urechea ei.
- Poate nu ți-am spus încă, dar ești foarte frumoasă în seara asta, adăugă el, învârtind-o cu o mână sigură, în ritmul muzicii.
Maureen simți că se înroșește și își feri privirea.
- Doar grație rochiei tale, spuse ea pe un ton încurcat. Nu ți-am mulțumit încă pentru cadoul ăsta costisitor.
Gabriel rămase brusc pe loc, exact în mijlocul ringului.
- Nu făceam aluzie la rochie. Și știi perfect asta.
Ea își ridică timid fața spre el. El o învălui într-o privire arzătoare.
- Nu mă mai privi așa, Mo, dacă nu vrei să te sărut în fața întregii protipendade din Illinois.
Înainte ca ea să răspundă ceva, el o înlănțui din nou și o strânse cu putere la piept.
- Nu te-am mai sărutat de aseară, și am un chef nebun.
- Nu prea stai pe acasă, îi replică ea, surprinsă de propriul aplomb.
- Ei bine, m-ai prins! Dacă ai o memorie bună, amândoi am hotărât că e mai cuminte să ne ținem departe unul de celălalt. Ca să nu cădeam pradă tentației de a face dragoste. Cum ai vrea să rezist dacă aș sta mai mult acasă?
Ea dădu din cap, incapabilă să pronunțe vreun cuvânt. O căldură plăcută i se răspândi prin tot corpul, în timp ce fiori de plăcere o treceau din cap până-n picioare.
- În seara asta nu pot să mai fiu cuminte, Mo, continuă el, cu un ton aspru de data asta. Vreau să vii în patul meu. De mult timp visez să te văd goală. Dacă nu ești pregătită, va trebui să ai puterea să reziști pentru amândoi.
Maureen își mușcă buzele, lăsând capul în jos. Cum ar fi putut să-i explice că trecuse mult timp de când își pierduse orice urmă de discernământ? Că îl dorea din toată puterea sufletului?
Niciodată nu se simțise atât de tulburată de prezența unui bărbat. Niciunul nu o privise de parcă nu mai exista altă femeie pe lumea asta, ca și cum ea era unica oază într-un deșert nemărginit.
- Ești splendidă, șopti el mângâindu-i mâna peste masă. Îți place aici?
- Da, foarte mult. De mult n-am mai dansat. Îmi imaginam că sunt complet depășită, că...
Cuvintele îi rămaseră nerostite, fiindcă Gabriel o privea cu intensitate. Se aplecă spre ea să o sărute și ea știu că e pierdută.
- Gabe! exclamă în acea clipă o voce bărbătească din spatele ei. Bătrâne, au trecut secole de când...
Gabriel se ridică schițând un zâmbet politicos, în timp ce uriașul blond se instala foarte firesc la masa lor.
- Tom! Ce surpriză să te revăd...
Cum noul-venit o privea insistent pe Maureen, învăluind-o într-o privire uimită, Gabriel îți înăbuși un oftat și făcu prezentările, dar în mod vizibil prost dispus.
- Maureen! Ce nume frumos, comentă Tom cu o luminiță periculoasă în priviri. Dacă aș îndrăzni...
Tăcu o clipă, gratificând-o pe tânăra femeie cu un surâs zdrobitor.
- Ați avea amabilitatea să-mi acordați următorul dans, frumoasă domnișoară? reluă el fără s-o părăsească din ochi.
Gabriel se crispă. Tom Saynor era cunoscut drept un Don Juan obsedat, care nu se dădea înapoi de la nimic ca să obțină favorurile unei femei. Era inteligent, frumos și mai ales... avea mult farmec.
Un val de gelozie îl cuprinse pe Gabriel și abia se stăpâni să nu-l alunge de la masă pe cocoșul care se înfoia în pene. Dar își reaminti atunci că Maureen era liberă și că nu avea niciun drept asupra ei.
- Eu... Eu... Da, de ce nu? spuse ea ezitând.
Apoi se ridică.
Aruncă o privire tulburată spre Gabriel, înainte de a-și urma cavalerul pe ringul de dans.
Tom o strânse în brațe. O strângea prea tare, remarcă Gabriel. Apoi o învârti pe parchetul lustruit, sprijinindu-și palma de spatele ei gol. Și Gabriel regretă imediat că alesese această rochie cu o linie atât de îndrăzneață. Formau o pereche superbă, constată el strângând din dinți.
Chipurile lor nu se aflau decât la câțiva centimetri unul de celălalt. Tom vorbea și Maureen îi surâdea. Părea atât de fericită...
Degeaba își tot repeta Gabriel că era adultă și liberă să facă ce vrea, el nu se mai gândea decât cum să traverseze sala și s-o smulgă din ghearele acestui seducător nemernic. Nu putea să suporte ideea că ea se va îndrăgosti de Tom, că-l va alege să fie tatăl copilului ei.
Dar dacă așa stătea lucrurile, ce putea face? Nimic. În ultimele săptămâni, susținuse sus și tare că el nu mai are intenția să facă niciodată copii! Deci, nu putea să-i reproșeze că se adresează altcuiva.
Pe ringul de dans, Tom mângâia spatele gol al tinerei femei. Gata, se umpluse paharul!
Gabriel se ridică dintr-un salt. Niciodată - dar absolut niciodată - un altul în afară de el n-o va mângâia pe Maureen. Ea îi aparținea și el o va recupera din brațele idiotului ăsta.
Tânăra femeie privea peste umărul partenerului ei. Începea să se enerveze. Ce naiba o strângea atât de tare în brațe?
Tom Saynor era seducător, dar exagera. Câte femei în locul ei n-ar fi fost încântate, nu s-ar fi simțit în al nouălea cer să danseze cu acest Adonis? Totuși Maureen nu aștepta decât un lucru: să se termine odată muzica și să se ducă înapoi la masa lui Gabriel.
- S-a întâmplat ceva? o întrebă Tom când o simți că se îndepărtează.
Zadarnică încercare. El o strânse din nou cu putere la piept.
- Nu, nu, e perfect, spuse ea simțind că i se face greață.
Ca să treacă mai repede timpul, începu să-i cerceteze pe curioșii adunați în jurul ringului de dans. Nu i-ar fi venit deloc greu să găsească printre ei pe cel care ar fi acceptat să-i facă un copil, dar dintre toți acești bărbați bogați și distinși care o priveau cu admirație lacomă, niciunul n-o interesa.
„Trișezi!” se certă ea în gând.
Se găsea aici un bărbat care o captiva. Un singur bărbat. Gabriel! Și din vina lui nu simțea ea acum nimic în brațele lui Tom Saynor, din vina lui nu mai voia ea să facă un copil.
Fiindcă niciodată nu va legăna în brațe copilul visurilor ei... Îl iubea pe Gabriel din toată inima, nebunește, și nici nu se putea gândi că un altul ar putea s-o atingă... nici măcar să se apropie de ea.
Îl iubise din prima zi și locul ei era alături de el.
Această idee o făcu să se crispeze în brațele lui Tom.
- Îmi pare rău, șopti ea, smulgându-se din brațele lui.
Și, lăsându-și partenerul mască, se îndepărtă de el.
Din cealaltă extremitate a salonului splendid luminat, îl zări pe Gabriel venind în întâmpinarea ei, croindu-și drum prin mulțimea invitaților. Semăna cu un războinic medieval, un cruciat care înlătură obstacolele ridicate în calea lui, decimând liniile inamice pentru a obține victoria.
Judecând după expresia lui necruțătoare, era furios foc.
Contra cui? Contra ei, fiindcă se dăduse în spectacol dansând corp la corp, obraz lângă obraz, cu un adevărat Casanova? Probabil. Richard n-o acuzase și el că râde prea tare și flirtează cu toți prietenii lui?
Totuși, puțin îi păsa ce gândise Richard despre ea, azi nu voia să-l dezamăgească și să-l piardă pe bărbatul iubit.
Gabriel trecu în trombă prin fața ei fără să-i arunce nicio privire.
Ea își întoarse capul, și-l văzu ducându-se direct spre Tom. Îl prinse din urmă înainte să se arunce asupra rivalului său.
- Gabriel, nu vrei să dansezi cu mine? îl întrebă ea pe un ton ademenitor.
El aruncă o privire ucigașă în direcția lui Tom și, întorcându-se spre ea, o luă în brațe și o lipi de el. O strângea în brațe mult mai tare decât prietenului lui adineauri.
Maureen suspină ușurată. Evitase scandalul, dar mai ales gusta plăcerea de a se simți în brațele lui.
O ținu în brațe pe Maureen aproape toată noaptea, și ar fi putut continua așa o eternitate dacă balul nu s-ar fi termina la ivirea zorilor.
Gabriel își respectase hotărâre de a nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de Maureen... Nici măcar pe Henry Peterby.
Revenind la mașină își strecură mâna pe sub părul bogat și îi mângâie pielea mătăsoasă a cefei. Pe Maureen o trecu un fior de plăcere.
- Noaptea nu s-a terminat, îi șopti el cu o voce răgușită.
- Nu, e încă devreme... Ce facem?
Apoi, fără a-i mai lăsa timp să răspundă, se lipi de el și-i încolăci gâtul cu brațele. Buzele lor se contopiră cu pasiune.
Maureen surâse. În luminile magice ale zorilor, ea era mai mult decât o simplă menajeră în ochii lui Gabriel. Era Cenușăreasa lui. O Cenușăreasă îndrăzneață și provocatoare! Nu se mai punea problema să-și ascundă sentimentele. Îl dorea pe acest bărbat și îl va face să afle asta.
- Vino, spuse el împingând-o cu blândețe spre mașină.
- Unde vrei tu...
- Ne întoarcem acasă, Mo, îi șopti el la ureche.
„Acasă?” Nu „la mine”. Aceste cuvinte trădau oare o promisiune, speranța unui viitor comun? Maureen simți că i se taie răsuflarea și, de emoție, i se puse un nod în gât. Vor dormi amândoi în aceeași cameră, vor începe un nou capitol al vieții lor.
Poate într-o bună zi va regreta că a cedat impulsului de moment, dar acum asta era mai mică dintre grijile ei.
Când Gabriel parcă mașina în fața casei, Maureen inspiră profund.
Azi speranțele ei vor prinde viață. Și această idee o sperie brusc. Se temea că-l va dezamăgi pe bărbatul iubit.
- Nu-ți fie teamă, îi șopti el, deschizându-i portiera. Totul va fi în regulă.
Ea deschise ochii mari, uimită.
- Îmi citești gândurile?
- Poate, răspunse el pe un ton glumeț înainte de a-i întinde mâna.
Îl luă de mână și urcară împreună treptele.
Când Gabriel deschise ușa de la intrare, Maureen auzi robotul telefonic declanșându-se automat. Și brusc, vocea lui Bev umplu vestibulul. O voce rugătoare, o voce întretăiată de suspine.
- Tăticule, sună-mă, te rog. Sună-mă...
Gabriel împinse cu putere ușa și se repezi la telefon. Prea târziu, Bev închisese.
În timp ce forma numărul, Maureen remarcă faptul că beculețul roșu al automatului clipea încă. Mai erau și alte mesaje. Cine telefonase oare în plină noapte? Bev?
O clipă se gândi să părăsească încăperea. La urma urmei, asta nu o privea pe ea. Dar din pragul ușii se întoarse.
Presimțea că un eveniment grav survenise și voia să fie lângă Gabriel. Poate avea nevoie de prezența ei.
- Harry? spuse acesta. Aici e tatăl lui Bev. Pot să vorbesc cu fiica mea?
Cu receptorul lipit de ureche, el ascultă spusele interlocutorului său fără să scoată un cuvânt. Dar pe măsură ce minutele se scurgeau, chipul lui se descompunea.
- Ascultă-mă bine, spuse el în cele din urmă pe un ton furios. Iau primul avion spre Miami. Te rog, nu face nimic, ați traumatizat destul copilul ăsta!
Spunând asta, trânti receptorul. O tăcere grea se instală în încăpere.
Gabriel se întoarse spre ea.
- Mo, mi-ai făcut o figură urâtă, spuse el în cele din urmă cu o voce tăioasă. Nu-i așa că tu i-ai trimis ofertele de serviciu tipului ăsta infect?
Ea primi șocul acestei acuzații ca pe o lovitură de pumnal în piept și rămase un timp fără glas, până să-și vină în fire.
- Era... Harry, nu-i așa? îngăimă ea fără să-i răspundă la întrebare. Ce a... zis exact?
- Că nu are nicio intenție să lucreze la St. John și nici în altă parte. Nu vrea să audă nimic despre acest subiect.
Maureen ar fi vrut să riposteze, dar cuvintele îi rămaseră în gât. Avea senzația că întreaga lume s-a prăbușit pentru ea. Ce proastă fusese!
- Mai e ceva? reuși ea să pronunțe.
Bineînțeles, se mai petrecuse ceva. Beverly n-ar fi sunat numai fiindcă Harry era furios din cauza scrisorii cu anunțuri.
- Harry e nebun de furie. S-a gândit imediat că eu i-am trimis anunțurile. Și mă acuză că am vrut s-o montez pe Beverly împotriva lui.
Maureen închise ochii, fiindcă nu se simțea în stare să înfrunte privirea furioasă a lui Gabriel.
- M-a amenințat chiar că, dacă voi continua să-l hărțuiesc, o să mă împiedice s-o văd pe Bev.
Inima tinere femei se strânse dureros în timp ce Gabriel continua pe un ton supărat:
- A făcut-o pe Bev în toate felurile în timp ce vorbeam la telefon. A urlat că detestă copiii și că nu suportă prezența lui Bev decât din cauza Norei.
- Gabriel... șopti ea, atingându-l ușor pe braț. Eu nu...
Vocea i se frânse când acesta o împinse cu un gest brutal. Nu mai putea să spună nimic, nu mai putea să facă nimic ca să îndrepte răul pe care-l făcuse.
O clipă se gândi să-i telefoneze chiar ea lui Harry ca să încerce să-i explice totul, dar probabil că acesta va refuza s-o asculte. Și n-ar face decât să agraveze lucrurile. Ar fi vrut să se scuze, dar era prea târziu. Gabriel n-ar fi vrut s-o asculte. Strângea din pumni și se plimba prin vestibul ca un leu în cușcă.
- Și ce o să... faci? îndrăzni ea să-l întrebe cu o voce tremurătoare.
El rămase o clipă locului.
- Ce vrei să fac? O să iau primul avion spre Miami. Nu știu cum o să mă port odată ajuns acolo, dar un lucru e sigur, n-o să-l las pe tipul ăsta abominabil să-mi terorizeze copilul.
- Doar n-o să îndrăznească... s-o lovească, nu-i așa?
- Dacă o să se atingă de un fir de păr din capul lui Bev, îl omor.
Privirea lui se opri pentru o clipă asupra ei.
- Am face bine să sunăm imediat la aeroport. O să lămurim lucrurile la întoarcerea mea.
Maureen rămase încremenită. I-ar fi plăcut să-l însoțească, dar nu îndrăzni să facă vreo aluzie în acest sens. Oricum, cunoștea de pe acum răspunsul: Nu!
- Du-te să te culci, Mo. Odihnește-te. Nu pot face nimic în acest moment.
Dar ea nu se mișcă din loc.
- Du-te te rog și te culcă, repetă el pe un ton puțin mai blând. Nu-ți face griji. Mâine dimineață o să-l sun pe avocatul meu și o să-i cer să obțină custodia lui Bev. O să-ți telefonez de acolo.
După aceste cuvinte îi întoarse spatele.
Ca o somnambulă, Maureen se îndreptă spre scară.
Hotărârea ei era luată. Când el se va întoarce, ea nu va mai fi aici. Și când te gândești că ea trimisese acea scrisoare în speranța de a aranja lucrurile! Dar nu reușise decât să complice o situație și așa destul de încurcată.
Urcă în camera ei, își strânse lucrurile și își făcu valizele.
O să lase un bilet la vedere, în atenția lui Gabriel, prin care o să-și ceară scuze.
Niște scuze care nu vor repara nimic, gândi ea cu inima strânsă. Rănise ființa pe care o iubea cel mai mult pe lume.
Nu-i rămânea decât să dispară din viața lui și să se resemneze să-și trăiască restul zilelor... fără el.
CAPITOLUL X
Când Gabriel împinse ușa de la intrare, casa i se păru îngrijorător de tăcută.
De aseară încercase s-o prindă pe Mo la telefon ca s-o anunțe că se întoarce. Dar de fiecare dată, propria lui voce de pe automat îl ruga să lase un mesaj. De ce nu ridica Mo receptorul?
În ciuda tăcerii grele care domnea peste tot, el refuză să se neliniștească. Probabil că Mo era închisă în spălătorie, sau aplecată peste mașina de scris, dacă nu cumva trăgea un pui de somn.
Gabriel își lăsă valiza lângă ușa de la intrare, înainte să se lanseze pe scări. Dar, în mod ciudat, casa i se părea abandonată.
- Mo, ești aici?
Niciun răspuns. Repetă întrebarea mai sus. Nici acolo nimic.
- Mo! strigă el din nou, rupând tăcerea apăsătoare din casă.
Dar tânăra femeie nu era acolo. Probabil că ieșise după cumpărături.
Fără să-și dea seama de ce, teama îi cuprinse inima în timp ce o presimțire sumbră punea stăpânire pe el. Urcă mai departe scările din patru în patru și o luă la fugă până în camera lui Maureen.
Deschizând ușa, descoperi încăperea golită de obiectele personale aparținând tinerei femei. Nu mai rămăsese nimic nici pe etajere, în afara unor bibelouri aparținând lui Rose. Hainele lui Mo dispăruseră la fel și calculatorul sau teancurile de cărți.
Două scrisori erau așezate pe birou. Una îi era adresată lui Rose, cealaltă lui.
Încercând să-și stăpânească neliniștea, Gabriel o desfăcu pe a lui cu degete tremurătoare.
Și ghici conținutul biletului chiar înainte să citească cuvintele mâzgălite în grabă.
În câteva rânduri, ea îi mărturisea că este autoarea scrisorii adresate lui Harry, îl ruga să-i accepte scuzele și își termina mesajul printr-un număr de telefon al unei agenții specializate în personal casnic.
Gabriel scutură din cap. Nu s-a fi putut gândi nicio clipă s-o înlocuiască. Unde ar fi putut găsi o minune de frumusețe și veselie care, așa cum făcuse, i-ar fi răsturnat casa cu susul în jos, l-ar fi obligat să râdă când nu avea niciun chef, ar fi trezit în inima lui o dragoste nebună când credea că totul e mort în el, o tânără femeie generoasă care ar fi acceptat să-și petreacă timpul liber în compania unei fetițe disperat de singure?
Nu! Niciodată nu va găsi o ființă atât de rară, atât de prețioasă într-o agenție... și nici în altă parte în lumea asta mare.
Unde naiba era? În scrisoare nu menționase noua adresă și nu avea nici cea mai mică idee unde ar fi putut s-o caute.
Putea să fie oriunde, la New York sau San Francisco, pe o insulă pustie din mijlocul Oceanului Pacific sau pe un vapor de croazieră în căutarea unui tată pentru copilul ei.
- Doamne, de ce nu m-ai așteptat, Mo? strigă el adresându-se camerei goale, ca și cum tânăra femeie l-ar fi putut auzi.
Fără să se gândească, înșfăcă scrisoarea adresată menajerei. Rose era mătușa lui Mo, ea o crescuse, în ea avea încredere...
Desfăcu plicul fără nicio remușcare.
Dar biletul destinat lui Rose nu aduse nimic nou. Conținutul era scurt, Maureen se mulțumea să-i ceară iertare că nu putea să stea până la întoarcerea ei și făcea urările de vigoare pentru verișoara ei și noul-născut.
Gabriel începu să se plimbe prin încăpere ca o fiară în cușcă. În trecere trânti ușa cu un gest furios, înainte să lovească cu pumnul în perete.
Habar nu avea unde locuia Maureen... Nu dispunea de niciun mijloc s-o regăsească.
Habar n-avea unde fugise și nimeni nu știa mai mult decât el. Dacă nu cumva mătușa ei...
Rose. Iată soluția! Ea putea să-i dea adresa nepoatei sale și, de ce nu, vești despre ea. Poate Maureen îi telefonase.
Fără să mai aștepte nicio clipă, Gabriel coborî în goană scara și, repezindu-se la telefon, formă numărul menajerei sale, implorând cerul ca Rose să fie acasă și să știe ceva.
Sună de 10 ori. Nimic. Inima îi bătea nebunește. În sfârșit, cineva ridică receptorul. Era Rose.
Cu o voce spășită, el îi expuse motivele telefonului său. La celălalt capăt al firului, mătușa lui Maureen își exprimă surpriza, cam jenată.
- Îmi pare rău, domnule Bonner, îi spuse ea după ce el își termină toate explicațiile. Nu vă pot spune nimic. Mo este o persoană imprevizibilă. La ora asta se poate afla deja în celălalt capăt al lumii. Trebuie să-i vorbiți personal? Dacă este o problemă legată de gospodărie, poate mă reped eu până acolo...
- Nu, nu, Rose! o întrerupse el. Puțin îmi pasă de gospodărie. Trebuie însă neapărat s-o găsesc pe nepoata ta. Mă înțelegi?
„Am nevoie s-o știu în preajma mea, ar fi dorit el să adauge. Simt nevoia s-o strâng în brațe, s-o regăsesc în fiecare dimineață în patul meu. Nu mai pot să trăiesc fără ea.”
- Ei bine... rosti bătrâna. Da, cred că înțeleg. O iubiți, nu-i așa?
- Doamne, Rose, o ador!
Urmă un moment de tăcere la celălalt capăt al liniei.
- Nu sunt sigură... dar... începu Rose, ezitând. În sfârșit... poate că am o idee despre locul unde s-ar putea ascunde.
- Nu mă mai face să aștept! Te rog! Nu mai vreau să pierd nicio clipă. I-am făcut deja destul rău. Ar fi trebuit s-o ascult, să-i vorbesc, s-o iau cu mine. Dar eram cuprins de panică, nu mai reușeam să judec limpede. Spune-mi tot ce știi, Rose. Am atâta nevoie de ea.
- Sunteți un om bun, îi spuse menajera. Dar...
Rose suspină.
- Știu că sunteți patronul meu, domnule Bonner, și poate n-ar trebui să vă vorbesc așa, dar Maureen e ca și propria mea fiică și înseamnă foarte mult pentru mine. Așa că aș vrea să-mi promiteți că veți fi foarte răbdător cu ea. N-aș suporta s-o văd suferind.
- Îți dau cuvântul meu.
- Ei bine... Probabil că este la cabana ei din Wisconsin. Nu încercați să-i telefonați, nu are telefon. E la vreo 5 ore de mers pe autostradă de la St. John.
- Atunci ar fi bine să plec chiar acum, Rose. Îți mulțumesc pentru tot.
- Cu plăcere. Încă un cuvânt, domnule Bonner.
- Da?
- Nepoata mea afișează niște aere grozave de independență, dar o cunosc, e fragilă. Aveți grijă de ea.
După Cynthie, cumnata lui Maureen, era rândul lui Rose să-i ceară să o menajeze pe tânăra femeie. Ar fi bine să nu uite acest sfat.
Maureen puse deoparte creionul și inspiră profund, ca să-și impregneze mai bine plămânii cu mirosul de pin care intra prin fereastra deschisă.
La această oră a zilei, cabana era răcoroasă, chiar dacă se afla în bătaia razelor de soare. Auzi vântul care făcea să foșnească frunzele copacilor. Trebuia să facă focul în șemineu. Singurul ei tovarăș după căderea nopții. Fiindcă aici, în acest loc retras din Wisconsin, nu exista niciun suflet cu care ar fi putut schimba două vorbe.
Cabana asta ar fi putut fi un loc ideal pentru scris, dar inspirația fugea de ea și nu reușise să treacă de primele rânduri de pe prima pagină.
Puse creionul pe hârtie, probabil îl trânti, fiindcă vârful se rupse.
Maureen scoase un oftat de enervare, apoi începu să-și maseze tâmplele. Măcar de ar fi fost prima oară când i se întâmpla asta! Dar, nu. De când sosise în refugiul ei, creionul o trăda, ca și imaginația de altfel. Și totuși nu cunoștea un loc mai liniștit decât cabana ei pierdută de lume, din această pădure deasă. Aici era liberă să trăiască așa cum voia. Liberă, fără nicio legătură, nicio responsabilitate, nicio constrângere.
Nu așa își dorise întotdeauna să-și trăiască viața?
Bineînțeles. Atunci de ce mintea ei vagabonda la sute de kilometri de aici, prin St. John? Un chip nu-i dădea pace, un chip pe care nu-l va mai revedea niciodată.
Două săptămâni trecuseră de când fugise din casa lui Gabriel. Două săptămâni în timpul cărora nu încetase nicio clipă să se gândească la acest bărbat, să viseze la el, să și-l imagineze, în ciuda eforturilor pe care le făcuse ca să și-l alunge din minte.
Ultima oară când privirile lor se încrucișaseră, putuse citi în albastrul ochilor lui o nespusă suferință. Probabil că acum era singur în casa aia mare. Singur cu supărarea și furia lui.
Maureen simți că i se puse un nod în gât. Când se gândea că totul era din vina ei!
Într-o săptămână sau două, mătușa Rose își va relua serviciul. Își promisese că atunci va coborî până în cel mai apropiat sat și îi va telefona ca să afle vești despre Gabriel. Voia să se liniștească în privința lui, să știe dacă este bine.
Dar pentru moment nu putea să facă nimic altceva decât să aștepte.
Ca să-și înșele temerile, trebuia neapărat să se înhame la noul ei roman: doar o muncă înverșunată i-l va scoate din minte pe Gabriel. Ochii i se încețoșară când, pentru a nu știu câta oară, se aplecă asupra colii de hârtie care se încăpățâna să rămână albă.
Zgomotul îndepărtat al unei mașini o făcu brusc să pune deoparte creionul. De obicei nimeni nu se aventura până în mijlocul acestei păduri sălbatice.
Indiferent cine ar fi fost, mașina rula repede și frânele ei scrâșniră când luă ultimul viraj înainte de a se angaja pe cărare. Pe cărarea care ducea la cabană. Cine naiba era? Probabil vreun turist rătăcit care căuta drumul.
O ușă se trânti și niște pași se apropiară de ușa ei. Maureen își ținu respirația.
- Mo, ești acolo? Deschide-mi, te rog!
Inima fu gata să-i facă explozie în piept. Vocea asta... atât de familiară... Vocea lui Gabriel! Probabil că imaginația i-o luase razna. Ba nu, Gabriel era! Ce căuta la sute de kilometri de lumea civilizată? Și cum o găsise? Dacă nu cumva....
Rose!
O cvasicertitudine o cuprinse în timp ce se apropia în vârful picioarelor de fereastră. Inima îi stătu în loc când recunoscu Lincoln-ul alb parcat în fața cabanei.
Îi veni să leșine.
- Mo! Ești acolo? strigă din nou Gabriel de care o despărțea doar o azvârlitură de băț.
Maureen trase aer în piept. Nu putea să stea acolo fără să răspundă.
Își adună tot curajul, se îndreptă spre ușă, desfăcu lanțul de siguranță și o întredeschise.
Gabriel se afla în fața ei, mai impunător decât și-l amintea.
- Mo...
Vocea lui i se păru mai blândă decât o mângâiere.
- Mo... Am crezut că n-o să mai dau niciodată de tine. Te caut de ore întregi.
Se sprijini cu umărul de ușă. O trecu un fior... era de ajuns să întindă mâna ca să-l atingă, ca să se asigure că e vorba de el în carne și oase.
- N-ai putea să mă lași să intru, Mo?
Ea ezita. Dacă-i deschidea ușa, era obligată să răspundă la întrebările lui, să-l roage s-o ierte, iar ea nu reușise să găsească încă nici măcar o scuză. Dar dacă se întâmplase o nenorocire și el dorea s-o anunțe..
- De ce ai venit? îl întrebă ea cu voce tremurătoare. S-a întâmplat ceva? Bev? E bolnavă?
El dădu din cap.
- Mătușa Rose?
- Nu, nu-ți face griji. Bev e o scumpă. Casa n-a ars. Lenjeria pentru spălat și călcat a umplut spălătoria, dar puțin îmi pasă. Iar Rose nu cred că-și dorește prea mult să revină la St. John.
- Atunci...?
- Nu pot să-ți vorbesc așa, prin ușă. Deschide-mi! Sau spune-mi măcar de ce refuzi să mă primești în casa ta.
Maureen își drese vocea.
- Așa...
Era un răspuns de copil încăpățânat. Și Maureen știa că Gabriel nu era omul care să se declare satisfăcut de o asemenea justificare puerilă. Deci, rămase stupefiată când îl văzu pălind.
- Mo, șopti el pierdut, doar nu ești... Nu ești singură, asta e, nu-i așa?
Ea se simți înroșindu-se de mâine. Doar Gabriel nu credea că ea se refugiase aici cu un amant de ocazie, ca să conceapă un copil? Totuși, el era livid la față și expresia lui trăda o reală disperare.
- E cineva cu tine? insistă el în timp ce ea încerca să găsească o replică usturătoare.
- Nu te știam atât de vulgar, domnule Bonner! Sunt singură, bineînțeles!
- Atunci de ce nu-mi deschizi blestemata asta de ușă? Vreau să te țin în brațe în timp ce vorbim.
Maureen simți că privirea i se încețoșează. Distrusese viața acestui bărbat și nu mai avea, în consecință, dreptul la fericire. Nu putea să accepte o iertare atât de ușor consimțită.
Închise deci ușa încetișor, în timp ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji.
Gabrile înjură ca un birjar în timp ce bătea cu pumnii în ușă.
- Deschide, Mo! Imediat!
Rușinată de propria slăbiciune, ea își ascunse fața în palme, dând frâu liber hohotelor de plâns.
- Du-te acasă, Gabriel, reuși ea să articuleze. Ți-am stricat viața și nu pot să mi-o iert. Și pe urmă, nici n-am chef să mă vezi plângând. N-aș putea suporta nici reproșurile, nici mila ta.
- Lasă-mă să te consolez. Vreau doar să te strâng la piept.
Mâinile lui Maureen căzură pe lângă corp, descoperind un chip uluit.
- Te rog, Mo. Și te previn: dacă nu desfaci imediat lanțul, o să mă comport ca un imbecil. N-am spart niciodată o ușă, dar n-o să ezit să fac acest lucru. Vreau să fiu lângă tine.
Mo îl cunoștea destul de bine ca să știe că era capabil să-și pună în practică amenințarea.
De ce insista atât de mult s-o vadă? Probabil că o ura. Ea îi lăsase un bilet; știa deci că ea era autoarea scrisorii anonime expediate lui Harry.
De ce insista atât de mult s-o vadă? Probabil că o ura. Ea îi lăsase un bilet; știa deci că ea era autoarea scrisorii anonime expediate lui Harry.
- Te rog... Am atâta nevoie de tine.
Simți că toate reticențele i se topesc într-o clipă. Vorbele lui, senzualitatea vocii, se insinuau fierbinți, nespus de plăcute în locul cel mai secret al sufletului ei, lipsind-o de orice posibilitate de a judeca, de a rezista.
Și în fond, la ce bun să reziste?
Înghițindu-și lacrimile, desfăcu lanțul.
Ușa se deschise și Gabriel se repezi înăuntru, o strânse la piept, îi răsfiră părul bogat cu vârful degetelor.
- Deci aici te ascundeai? spuse el aruncând o privire de jur împrejur. Mi-a trebuit o groază de timp să te găsesc. M-ai speriat îngrozitor. Dacă nu te-aș fi găsit, cine știe ce s-ar fi întâmplat? Te-ai gândit la asta? Nu, bineînțeles. Totuși, știai că te iubesc.
Niciodată nu se simțise atât de fericită. Gabriel se aplecă spre ea. Lacrimi de ușurare se rostogoleau pe obrajii ei, dând sărutului lor un gust sărat. O strângea atât de tare în brațe încât credea că o să se sufoce.
Dar asta nu avea nicio importanță. N-ar fi vrut să se afle în altă parte.
- Gabriel, șopti ea când el îi dădu drumul, eu încercam doar să aranjez lucrurile între tine și Bev. Dar am stricat totul. Cum mai poți să mă iubești?
El o strânse și mai tare în brațe.
- N-ai stricat nimic, îi șopti el cu o voce mai blândă decât o adiere de primăvară. Din contră, poate. Nora l-a părăsit pe Harry. A acceptat chiar să se întoarcă la St. John pentru fiica noastră. Cred că anunțurile pe care i le-ai trimis în Florida au obligat-o să reflecteze. I-ai deschis ochii. S-a simțit vinovată văzând că o necunoscută se ocupă mai mult de fericirea copilului ei decât ea însăși.
Gabriel își însoți vorbele cu un surâs.
- Ai obținut custodia lui Bev?
- Nu. Dar poate e mai bine astfel. Viața lui Beverly e și așa destul de agitată. Nu e momentul să-i impunem o nouă schimbare. Și pe urmă, tu știi că eu nu cer decât un singur lucru. S-o pot vedea de câte ori doresc, și în fiecare zi, dacă se poate...
- Sunt fericită pentru tine, Gabriel, suspină Maureen.
- Te iubesc atât de mult! Promite-mi că n-o să mă părăsești niciodată.
Maureen simți că inima îi zvâcnește în piept. O iubea. Gabriel o iubea!
- Îți promit. Să știi că și eu te iubesc.
- Te rog, repetă ce-ai spus.
- Te iubesc, șopti ea frecându-și obrazul de al lui ca o pisicuță.
El o strânse puternic în brațe, sufocând-o aproape.
- Când m-am întors la St. John am crezut că te-am pierdut. Și am suferit îngrozitor. Nu-mi mai pot imagina viața fără tine, Mo. Accepți să te măriți cu mine?
Maureen își cufundă privirea în ochii albaștri ai lui Gabriel, bărbatul care dădea în sfârșit un sens vieții ei. Nu-și putea închipui că va mai putea petrece vreo clipă departe de el.
- O să avem o mulțime de copii, reluă el. Și o să se oferim toată dragostea noastră... dacă accepți să fii soția mea, bineînțeles.
Cel mai scump vis al lui Maureen se materializa acum, aici, sub ochii ei. Gabriel părea sincer. O iubea și, din dragoste, îi oferea cel mai minunat dintre daruri. Un dar a cărui valoare depășea de departe cel mai nebunesc vis al ei: să aibă copii cu bărbatul iubit, copii care-i vor semăna...
Ochii i se umplură de lacrimi.
- Nu doresc decât un singur lucru, Gabriel: să te iubesc. Bineînțeles că accept să devin soția ta.
- Atunci să plecăm din cocioaba asta sinistră. Nu mai avem niciun minut de pierdut. Ne întoarcem la St. John, acasă la noi, spuse el trăgând-o de mână peste prag.
Maureen aruncă o privire cabanei ascunse în mijlocul pădurii, această cabană în care suferise atât de mult în cursul ultimelor zile și, dintr-o dată, i se păru frumoasă.
- Da, să mergem acasă, Gabriel. Lasă-mă doar un minut să-mi strâng lucrurile.
Bărbatul pe care-l iubea îi eliberă mâna surâzând.
În timp ce ea își strângea rapid lucrurile, el se apropie de birou.
- Văd că nu te-ai plictisit. Cum merge noua ta carte? se interesă el cu ochii ațintiți spre fișele scrise mărunt, împrăștiate peste tot.
- Am stricat tone de hârtie, răspunse ea arătându-i coșul plin ochi.
- Undeva există o casă, citi cu glas tare Gabriel, o casă minunată unde trăiește un bărbat generos și bun. O locuință scăldată în soare unde miroase a vanilie și a zahăr caramel. În bucătărie se joacă o fetiță, ai cărei ochi strălucesc de veselie. Ea își ridică privirea și-i surâde tatălui ei care s-a oprit în prag. Un surâs vesel, un surâs luminos fiindcă știe că în casa tatălui ei... găsește dragoste. Și că așa va fi mereu.
Maureen se înroși.
Începutul primului capitol al viitorului ei roman! Singurele cuvinte pe care reușise să le scrie de când se refugiase aici.
Gabriel se întoarse spre ea. Se afla la celălalt capăt al încăperii, dar când privirea lui se opri asupra ei, la fel de tandră ca o mângâiere, Maureen avu impresia că întreg universul se oprise în loc.
- Îți promit că întotdeauna va exista dragoste în casa noastră, Mo. Întotdeauna.
EPILOG
Când Gabriel îi dădu asistentei telefonul pe care aceasta îl adusese în rezerva spitalului, Maureen îi aruncă o privire neliniștită.
- Ei? îl întrebă ea. Cum merg treburile acasă?
- După părerea Norei, totul e în regulă. Bev a început să picteze o frescă în camera gemenilor. Vrei mai multe detalii?
- Nu, mulțumesc, nu e cazul, răspunse ea izbucnind în râs. Sper doar că Nora și Rose vor avea destul timp să pună totul în ordine după Michelangelo al nostru, înainte să ne întoarcem acasă. Bev nu e supărată că am anulat întâlnirea?
- Ce întâlnire? Nu-mi spune că are deja intenția să iasă cu băieții, bombăni soțul ei.
- Nu te enerva, îl rugă Maureen luându-l de mână. Nora mi-a povestit că Beverly și prietenele ei voiau să-și petreacă după-amiaza de ieri la muzeul de artă contemporană. Numai că uite, din cauza gemenilor, a trebuit să rămână acasă.
- Draga de ea, nu mi-a pomenit nimic despre asta. Era prea surescitată când a auzit că mai are o soră.
Maureen râse din nou.
Își mai amintea încă de ziua când o anunțase pe fetiță că o să mai aibă un frate sau o soră. Numai că nu se dăduse peste cap de bucurie.
- Dar tu, tu ești fericit? șopti ea regăsindu-și tonul serios. Îți promit că Amanda e ultimul dintre copiii noștri.
Gabriel se aplecă deasupra pătuțului fetiței lor și o privi plin de dragoste.
- Adevărat? Eu credeam că tu vrei cinci. Ceea ce nu mi-ar fi displăcut. Ba din contră.
O sărută cu dragoste pe frunte pe frumoasa lui soție.
- Atenție, Gabriel, aș putea să te iau în serios.
Și surâse provocator.
- Nu glumesc, reluă ea. Patru copii pentru un bărbat care nu mai voia niciunul, este arhisuficient.
Gabriel cuprinse mânuța Amandei în palma lui.
- Nu mai voiam, e adevărat, dar asta era înainte să te întâlnesc, Mo. Azi nici nu știu cum aș fi putut trăi fără ei. Dragostea face în mod sigur miracole.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu