Cercul polar, Liza Marklund

 .........................................................

2-5

              Carina s-a dus la ușa din spate și i-a deschis criminalistului. Era o femeie tânără pe care nu o mai văzuse niciodată.

   - Sandra Hammarlund, s-a prezentat ea și a dat mâna cu o strângere cam prea puternică.
   Probabil că nu îi era ușor.
   Carina s-a prezentat și a primit-o pe Sandra Hammarlund în spațiul de la recepție. De fapt, ar fi trebuit să o trimită înăuntru, la stagiară, dar Snoaba încă vorbea la telefon în spatele ușii închise.
   - Șeful și procurorul sunt la fața locului, a informat-o Carina oferindu-i două hărți pe care le printase, una cu o privire de ansamblu și una mai detaliată cu coordonate. Zona este securizată și au fost amplasate corturi și reflectoare. Dacă vremea se înrăutățește, trebuie să vă opriți. Avem un paznic la fața locului pe timpul nopții. Am rezervat o cameră pentru tine la Swampen, pensiunea din centrul orașului. Acolo unde este inelul roșu...
   I-a indicat pe hartă.
   - Dacă îmi dai numărul tău de telefon, îți pot trimite datele de contact ale tuturor celor implicați în anchetă.
   Sandra Hammarlund a scos din buzunarul interior al jachetei o carte de vizită pe care i-a înmânat-o.
   - Cât de departe este podul?
   Carina a privit spre parcarea iluminată.
   - Nu atât de departe. Poate 1 kilometru dacă mergi pe jos și 3 sau 4 dacă mergi cu mașina.
   - Dacă am înțeles bine, aveți un caz de dispariție nesoluționat aici în sat de acum mult timp?
    Sat?
   - Șeful are dosarul pe masă, a spus Carina reușind să-și mențină un ton neutru.
   Stagiara a ieșit din birou auzind vocile din hol. Nu voia să rateze șansa de a-și face simțită prezența. A salutat-o cordial pe colega din Lulea și se pare că se cunoșteau. Normal.
   Carina a râs.
   - Ai reușit să contactezi pe cineva de la Departamentul Național de Operațiuni al Poliției?
   Nu se putea abține. Fatima s-a încruntat.
   - Nu, dar ofițerul de presă va lua legătura cu cineva.
   - Excelent, a spus Carina îndreptându-se spre camera din spatele recepției.
   A simțit înfipte în spate săgețile otrăvitoare pe care Snoaba i le trimitea. I-a trimis Sandrei Hammarlund un sms cu toate informațiile de care ar putea avea nevoie, inclusiv numărul de telefon al pensiunii Stone Swamp și numărul de mobil a lui Britt-Marie, actualul proprietar.
   Privea dincolo de parcare, departe spre râu.
   S-ar putea să nu fie 1 kilometru până acolo sus. Mai degrabă o jumătate dacă mergi pe pasarela din spatele școlii.
   Ea, personal, nu mersese niciodată pe acolo. Poteca era abruptă, întunecată și alunecoasă. Brazii străjuiau aleea și își întindeau brațele spre trecători. Se spunea că în zona aia se aflau diverse spirite rele care mâncau copii mici. Cine spusese asta? Oare Sofia?
   Nu își mai amintea.
   Nu mai făcea distincția între amintiri și elucubrații.
   Sandra Hammarlund a plecat cu mașina spre locul anchetei, iar Snoaba s-a făcut comodă în birou.
   Carina stătea în semiîntuneric și încerca să clarifice situația cu rudele Sofiei.
   RNEPA, Registrul Național de Evidență a Persoanelor și Adreselor, nu îi era de prea mare ajutor. Erau peste o mie două sute de persoane care se numeau Hellsten și care trăiau în Suedia, inclusiv cei care își scriau numele cu litera „ä“.
   Și-a luat o ceașcă de cafea din bucătărie.
   Sigur Sofia obișnuia să își sărbătorească Crăciunul cu vreun verișor? Pe undeva prin comitat? Mama ei era din sud. Oare care fusese numele ei de familie înainte de căsătorie? Carina habar nu avea. Dar tatăl era din nord, din zona minieră Malmfalt?
   Patrula de poliție s-a întors. A auzit ușa din spate trântindu-se, iar Wiking a intrat singur în biroul lui.
   Și-a restrâns căutarea și s-a concentrat asupra părții de nord a comitatului. A întocmit o listă cu toate numele Hellsten din Norrbotten, a căutat în diverse surse adresele lor și numerele de telefon. A printat lista, s-a îndreptat spre biroul lui Wiking și a bătut la ușă.
   Stătea cu dosarul în față, iar cutia fusese pusă pe un birou alăturat. Capacul era pe podea.
   - Sunt 24 de persoane cu numele Hellsten în Norrbotten, a spus ea punându-i lista pe colțul biroului.
   - Ia loc, a rugat-o el arătând spre scaunul aflat de cealaltă parte a biroului.
   S-a așezat forțându-se să respire cât mai calm. Lampa de birou se reflecta în ochelarii lui.
   - Tu și celelalte fete ați fost printre ultimele care ați văzut-o, a spus Wiking. Tu și celelalte din clubul de carte de vineri seara.
   Carina a ezitat. Da, poate că așa a fost.
   - S-a întâmplat ceva deosebit în seara aceea? Ceva de care îți amintești acum?
   Și-a mușcat buza. S-a gândit puțin.
   - S-a întâmplat acum 40 de ani, a spus ea. Ce te face sa crezi că...?
   - Nu cred nimic, doar te întreb, a spus Wiking.
   Și-a scos ochelarii. Privirea lui era ca o săgeată, iar Carina s-a uitat la ceasul de la mână.
   - Susanne va veni aici mâine înainte de amiază, a spus ea. Poate își amintește mai multe decât mine.
   - Deci nimic special? Chiar nimic? Nimic care dintr-un motiv sau altul să fi făcut acea seară diferită de celelalte?
   - Nu chiar. Poate doar faptul că am discutat despre o carte neobișnuit de plictisitoare.
   - Ce vrei să spui?
   La naiba. Nu și-a putut ține gura. A oftat.
   - Sofia a fost cea care a ales-o. Îi plăceau bestsellerele. Mie nu.
   Wiking a notat ceva într-o agendă de pe birou.
   - Mai ții legătura cu Agneta și Birgitta?
   - Da, mai vorbim uneori, a răspuns Carina. Avem un grup pe Facebook.
   Wiking s-a uitat la ea pentru câteva secunde, iar Carina nici nu a clipit când i-a întâlnit privirea.
   - Va trebui să vorbesc cu voi toate, a spus el și s-a aplecat din nou asupra dosarului.
   Carina s-a ridicat împingându-și scaunul în spate. A ieșit din cameră, liniștită și calmă.

   Stentrask este un oraș în comitatul Norrbotten, provincia Laponia. Orașul a fost supranumit Poarta către Aisberguri, o expresie care a fost documentată încă din timpul călătoriei lui Carl von Linnaeus în Laponia, în 1732.
   Stentrask este situat pe râul Pite și este limitat de Alvsbyn și Arvidsjaur în sud, Boden în est și Jokkmokk la nord.
   În ceea ce privește cadrul religios, orașul aparținea încă din 1809 parohiei Stentrask, iar înainte de aceasta, comitatului Nederluleå.
   Orașul a intrat în 1893 sub tutela tribunalului districtual Jokkmokk din Laponia, după care, începând cu 1928, a aparținut de tribunalul districtual Stentrask. Din 1971 până în 2002, Stenträsk a fost inclus în tribunalul districtual din Boden și, începând cu 2002, orașul a fost inclus în cel din Luleå.
   Comitatul are 9 031 de locuitori.
   În ultimele 4 decenii, sporul natural a fost negativ.
   (Din Informații despre municipalitățile din Suedia)

   RĂDĂCINI DE ALEX HALEY
   ALEASĂ DE SUSANNE JOHANSSON

   VINERI, 2 MAI 1980

   Luna mai în Stentrask. Întunericul își pierduse din putere, chiar dacă frigul nu dispărea în totalitate niciodată. Mormane de zăpadă murdară zăceau pe lângă case. Zilele le erau numărate. Flori purpurii s-au străduit să iasă din pământul înghețat şi își etalau petalele în lumină. Râul era pe cale să spargă pojghița de gheață și să se întâlnească nu doar cu cascadele care nu înghețau niciodată, ci să și măture totul din aval și până la mare. Gheața din Golful Botnic începea să se spargă, iar ultimii fulgi veniți din partea finlandeză se topeau.
   Venise anotimpul în care te puteai simți fermecat.
   Clubul de carte Cercul Polar a fost primul gând care i-a venit în minte lui Susanne când s-a trezit. Poate că visase ceva, dar nu-și amintea, deși totul părea să fi fost real. Era acolo în camera de lectură: mirosul, zgomotele, ferestrele mici de sub acoperiș. Carina s-a așezat chiar lângă ea. Putea să simtă căldura emanată de coapsele Carinei atingându-i-le pe ale ei. Își simțea gura uscată de frică și dorință, de pericolul de a se expune.
   Aproape că nu se mai întâlneau niciodată în afara Cercului Polar. Se îmbrățișau când se întâlneau, stăteau una lângă cealaltă și se priveau adânc în ochi atunci când vorbeau despre ceva.
   Frica și nerăbdarea îi întorseseră stomacul pe dos. Sau poate doar foamea pe care o resimțea dimineața.
   Dacă cineva ar înțelege.
   Trebuia să păstreze distanța, să nu dea de bănuit nimănui. Toată lumea știa ce a pățit Bog-Bengt, care a fost bătut crunt în parcarea Tempo. Sângele care i-a curs din gură a înghețat repede în zăpadă, unde a rămas la vedere toată iarna. Nimeni nu văzuse nimic, deși toată lumea știa. Discuțiile legate de toleranță care au urmat nu i-au fost de prea mare ajutor.
   A întins mâna și a pornit radioul de pe noptieră. Era pe canalul P1. Bineînțeles că tocmai ratase știrile cele mai importante ale dimineții, iar acum trebuia să asculte muzica plictisitoare de la radio până la următoarele informații despre vreme.
   A rămas acolo întinsă pentru câteva minute, în timp ce gândul la Carina și la Cercul Polar se estompau, pentru ca mai apoi să dispară. A auzit zgomotele făcute de mama ei în bucătărie. Tatăl ei plecase deja. Dincolo de zidul camerei ei era o tăcere deplină. Cu siguranță frate-său nu se trezise.
   Și-a făcut curaj și a părăsit căldura patului. A mers în vârfurile picioarelor până la toaleta mică dintre camera ei și a fratelui, ca să facă pipi. Aiiii, ce rece era podeaua. A băut câteva guri de apă din paharul pentru spălat pe dinți și s-a grăbit înapoi în camera ei. Cu picioarele goale a stat pe covor și a deschis dulapul cu haine. Se săturase de pantaloni de lână și jambiere. Îi plăcea să-și pună mai multe straturi de haine. Părea atât de boem, precum trezirea de dimineață, când părul îi cădea în bucle mari pe spate, nearanjate, și îi sălta în timp ce mergea pe coridorul școlii fără să fie atentă la propria grație și naturalețe. Să trăiești pentru tine și pentru clipa prezentă. Așa și-ar dori. Slabă, aranjată superficial, cu unghiile date cu sidef, mestecând nonșalantă gumă de mestecat...
   Și-a examinat corpul în oglindă. Chiloți și tricou de dormit. În ceea ce privea înălțimea nu prea avea ce face, pentru că nu se putea face mai mică. Nici mai slabă nu putea fi. Își spăla părul cu șamponul Timotei, dar nu l-a avut niciodată atât de lung și de buclat ca al Carinei...
   Simțea o arsură în piept. S-a întors cu spatele la oglindă și a privit fotografia cu colegii din clasa a noua. Era lipită pe panou, chiar deasupra fotografiei mici cu Carina. Aceasta era fixată pe margine. Era formatul acela de poză individuală făcută la școală și pe care puteai să o oferi la schimb prietenilor tăi. Carina primise la schimb una cu Susanna.
   Și-a pus mâna pe organele genitale și a simțit căldura prin chiloții de bumbac.
   Nu știa sigur cum făceau femeile dragoste una cu alta, dacă exista dorință. Dar, cu siguranță, puteai experimenta.
   La radio s-a auzit semnalul care anunța informațiile meteo. A închis uşa dulapului. Nu avea de ce să asculte. Întotdeauna dura o eternitate până ajungeau la Norrbotten.
   ... mulți nori și ploi în scădere, care vor fi urmate în timpul zilei de...
   S-a dus în fața panoului. Fotografia cu toată clasa fusese realizată în primăvara anului 1978, clasa a unsprezecea A la Școala Kvarndamm. Mulți dintre băieți erau îmbrăcați la patru ace, cu șepci și ochelari de soare. Petreceau timpul împreună și arătau bine. Ea și Carina una lângă alta, Wiking și Krister chiar în spatele lor. Carina îi petrecuse brațul pe după un umăr, iar ea îi cuprinsese Carinei talia. Susanne a zâmbit fulgerător către cameră, dar Carina era serioasă, cu privirea ei ciudată și misterioasă. Șoldurile și pieptul îi ieșeau în evidență.
   Agneta şi Sofia se îmbrățișau fericite lângă ele. Birgitta era singura din fotografie care nu privea spre cameră. Stătea în margine, în dreapta, și privea în lateral. I se observa doar părul negru și profilul bine conturat. Amplasat puțin mai jos, micul portret al Carinei era superb, în ciuda dimensiunii: părul, gura, ochii...
   Susanne a ascultat cu atenție la radio. Meteorologul vorbea ca o moară stricată și trăncănea ceva despre Svealand și Mälardalen. S-a îndepărtat de fotografii și s-a întors la dulap, de unde a luat o altă pereche de jeans.
   Era prea înaltă, avea sânii prea mici, șoldurile prea late. Dar putea compensa asta îmbrăcându-se bine. Era mai important să fii conștientă de tine însăți și să creezi o impresie bună. Știa cum trebuia procedat: să ai pantofi frumoși și eleganți, cu toc jos, și să eviți dungile, pentru că îți accentuează șoldurile. Erau lucruri evidente. Apoi tricouri largi, cu decolteuri frumoase. Momentan, preferatele ei erau unul galben-deschis Fruit of the Loom și un hanorac verde de culoarea mentei de la UCLA. Erau haine frumoase ale mărcilor la modă.
   ... în timpul zilei, norii se vor risipi...
   De ce zona de nord a regiunii Norrland trebuia să fie întotdeauna ultima în prognoza meteo? Din ce motiv începeau mereu de la sud spre nord, din Skane înspre nord? Nu era mai rezonabil să pornești de sus și să mergi în jos? Așa se făcea peste tot în lume. Nimeni nu începe să citească de jos în sus o pagină de carte.
   Și-a aruncat perechea de jeans pe pat și s-a dus la fereastră. Soarele era deja sus pe cer de câteva ore și răspândea o lumină slabă, timidă. Termometrul pe care îl fixase pe tocul ferestrei cu ajutorul fratelui ei, alintat Porcușor, indica un grad cu plus, dar totuși. Promițător!
   ... coasta și în zona de nord a regiunii Norrland. Cu fluctuații de cer înnorat. În principal, în sudul Laponiei pot apărea averse de ninsoare. De la un grad până la 9 grade cu plus. În seara aceasta și pe timpul nopții, câteva zone cu cer senin...
   Nouă grade cu plus. Așa trebuie! Fără jambiere, fără eșarfă, e suficientă o bentiță pe cap.
   S-a dus spre pat și a luat perechea de jeans. Ar fi putut alege unii mai deschiși la culoare, o pereche care să te ducă cu gândul la vară, la trunchiurile de mesteacăn, la susurul pâraielor de munte și la soarele de la miezul nopții. La naiba, pantalonii cei mai deschiși la culoare îi erau destul de mici. Nu s-ar simți confortabil în ei, dar ce să faci? Nouă grade! Avea culori pastelate din cap până-n picioare, in și lână.
   S-a grăbit în vârful picioarelor spre toaletă, a resimțit răceala podelei, s-a spălat pe față și la subraț. A stropit peste chiuvetă și a udat puțin podeaua, așa că a șters apa cu un prosop. Mama îi spusese că nu are voie să facă asta - prosoapele nu sunt cârpe! - dar cui îi păsa de un prosop pufos pătat, după ce fusese spălat cu o șosetă neagră? Da, da, ea fusese cea care îl spălase, dar nu ea lăsase șoseta neagră în mașina de spălat. Ci Porcușorul! În plus, podeaua chiar nu era murdară. S-a dat cu deodorant cu miros de trandafiri marca Mum și și-a mișcat energic coatele pentru a se usca. De jos o auzea pe maică-sa făcând zgomot în timp ce pregătea micul dejun în bucătărie. Pașii mamei anunțau că urma să-i cheme la masă.
   - Hakan, te-ai trezit?
   Bineînțeles că nu. Dar la ce te puteai aștepta? Susanne s-a grăbit să iasă din baie și a lovit cu pumnul în ușa camerei fratelui ei.
   - Porcușorule, sus cu tine!
   S-a auzit un mormăit și scârțâitul patului.
   S-a grăbit înapoi în camera ei și s-a aplecat puțin, ca să se poată vedea în oglinda mică de pe birou. Și-a luat șosete cu călcâi, nu dintr-acelea model tubular. I-a venit ideea să stea ghemuită ca un sac. A încercat să stea relaxată, dar nu a funcționat. Și-a îndreptat spatele, pentru că, atunci când ești înalt, ai tendința de a te cocoșa. Iar dacă faci asta, nu atragi decât și mai mult dispreț.
   Și-a întâlnit privirea în oglindă și frica a pus din nou stăpânire pe ea. Camera în care crescuse parcă se micșorase. Afișe cu ABBA și Viggenplanet, teancuri de reviste Starlet, cărți cu Kitty pe raft și colecția de discuri cu muzică și povești din filmele Disney. Mama nu înțelegea de ce nu voia să le adune și să pună deoparte toate lucrurile de când era mică. A întrebat-o de nenumărate ori dacă vrea să o ajute.
   Nu i-a putut explica mamei. Problema era că încă nu se descoperise pe ea însăși și nu știa nici ce avea să devină. Singurul ei sprijin se regăsea în tot ceea ce era vechi. Nu voia să mintă și nici să pretindă că este altcineva, dar nici nu putea fi sinceră.
   A închis ochii strâns. Nimeni nu știa, așa că nici nu prea conta.
   Și-a deschis larg ochii și s-a văzut din nou în oglindă. A respirat adânc.
   Dragostea și gândurile nu erau vizibile în exterior.
   Mama a trântit ușa cămării în bucătărie.
   - Sussi, vrei ciocolată cu lapte?
   - Nu, mulțumesc.
   A căutat rimelul Max Factor rezistent la apă. Era cel mai bun. Și-a periat părul, atât cât să arate puțin neîngrijit. Și-a făcut conturul ochilor cu creionul gri, pentru că negru contrasta foarte mult cu tenul deschis specific scandinavilor. A tras rapid cu creionul de ochi o linie de culoare bleumarin pe interiorul pleoapei inferioare și a dat pe sprâncene cu un pic de rimel gri doar pentru a le accentua.
   A clipit des uitându-se în oglindă. Ochii îi păreau mai luminoși în întuneric, mai mult verzi decât căprui. La sfârșit, a luat tubul cu cremă Clearasil și a dat puțină peste coșurile de pe frunte. Un strat nu prea gros, dar care să reziste. A expirat și a așteptat să i se usuce crema în timp ce la radio erau din nou știri. A fost o grevă de amploare sau un blocaj și oamenii nu s-au dus la serviciu. Era vorba despre mediatori și sindicate. L-a închis. Apoi și-a dat cu pudră în obraji. Nu în strat gros, dar suficient pentru a estompa roșeața de la tâmplă.
   - Sussi, vrei pâine prăjită?
   Mama știa că pâinea îngrașă.
   - Nu, mulțumesc, mamă. Vin imediat.
   A urmat luciul roșu-deschis cu aromă de căpșune, care făcea buzele să sclipească. Părul arăta destul de bine. Poate că ar fi trebuit să îl spele aseară.
   Unde era șamponul uscat?
   - Vei pierde autobuzul, Susanne.
   Așa era ea. A început să se streseze. S-a uitat din nou la ceasul de la mână, marca Swatch. O, ce fericită fusese când deschisese cadoul de Crăciun. Acum însă au apărut modele noi, mult mai frumoase. Cunoștea multe persoane care își cumpăraseră ceasuri noi în primăvară. Erau de vânzare la magazinul Holmgren's Watch din oraș. Așa că toată lumea le cunoștea și știa că al ei era un model mai vechi. Mama ei a purtat același ceas de când împlinise 25 de ani.
   Un Certina New Art din aur. Era clasic, nu se putea compara.
   Ei bine, nu intenționa să piardă autobuzul. A găsit șamponul uscat, și-a dat pe păr cu niște pudră albă și a făcut câteva mișcări rapide cu peria prin păr.
   Apoi și-a tras pe ea blugii, întinzându-se pe pat și sugându-și burta cât a putut de mult. A folosit cleștele pe care îl avea la îndemână pe noptieră pentru a trage fermoarul în sus. A tras pe deasupra tricoul și hanoracul. A ridicat geanta, a luat fotografia micuță cu Carina din colțul panoului și a îndesat-o în buzunarul interior. A coborât treptele puțin chinuit, pentru că pantalonii o cam strângeau.
   - Hakan s-a trezit?
   Mama stătea pe hol deja îmbrăcată și zornăia într-o mână legătura de chei de la parohie.
   - I-am bătut la ușă.
   A aruncat o privire la chipul și corpul lui Susanne și a încuviințat.
   - Azi vor fi nouă grade, a spus mama.
   Susanne și-a întins spatele. Mama și-a îndreptat privirea spre etaj cu o atitudine hotărâtă.
   - Hakan!
   Un strigăt ascuțit, parcă venit de departe, s-a auzit ca răspuns:
   - DA!
   Mama a oftat ușurată și și-a aranjat părul în oglinda de pe hol.
   - Sussi, am o întâlnire cu personalul în seara asta, poți să pui tu cartofii pe la ora 6?
   Of, iar a uitat!
   - Mamă, sunt la clubul de carte Cercul Polar!
   - Atunci o să-i pună tata. O zi bună!
   - De ce nu se ocupă Hakan? De ce el scapă mereu?
   Dar mama ieșise deja din casă și ușa s-a închis zgomotos. S-a făcut liniște.
   Porcușorul cu siguranță nu se trezise.
   A expirat profund. Ce bine că bucătăria era doar a ei acum. Putea alege din frigider orice și-ar dori de mâncare, ce tacâmuri și ce porțelan i-ar fi pe plac.
   Mamei nu-i plăcea când ea folosea serviciul Rorstrand, dar de ce să ții atâtea farfurii dacă nu le folosești?
   A luat rapid o farfurie, și-a pus iaurt cu fulgi de ovăz și o bucată de cârnat. „Nu carnea te îngrașă, ci sosul“, îi spunea maică-sa. Și când te gândești că a fost o vreme când ea nu înțelegea complexitatea acestei propoziții. Înainte să plece, a intrat în baia de oaspeți și s-a spălat pe dinți cu pastă Tatt, care îți face dinții albi și îți oferă o respirație proaspătă. Pasta avea o culoare roșie. Mamei nu îi plăcea, pentru că apăruseră pe tapetul de lângă chiuvetă niște puncte albicioase, semn clar că produsul făcea ceea ce promitea: albea ceea ce era galben.
   Ei bine, au mai rămas de luat ultimele decizii: a ales geaca roz cu umeri proeminenți și o pereche de pantofi comozi maro-deschis, pentru că azi era aproape vară.
   Ei bine, poate nu încă. Frigul i-a brăzdat obrajii. Și-a îndreptat bentița de culoare roz-deschis astfel încât să îi acopere urechile. Aleea era înghețată. Și-a întins brațele ca un echilibrist pe sfoară ca să nu cadă. Probabil că nu era o priveliște frumoasă, dar nu o vedea nimeni. Pe stradă nu era nimeni, slavă Domnului.
   Putea să se relaxeze puțin și să mărească viteza. Mergea cu spatele drept și cu umerii trași spre spate: asta însemna să fii înalt și să te disprețuiești, pentru că vrei să fii mai scund. A aruncat o privire la vechiul ei ceas de mână. Va ajunge la timp fără nicio problemă.
   Acolo era stația de autobuz. Era aproape goală, dar asta din cauză că ieri a fost 1 Mai, Ziua internațională a muncii, iar mâine e sâmbătă, ziua reducerilor.
   Oamenii treceau complet nestingheriți dintr-o extremă în alta. Asta indica natura duplicitară a ființei umane. Azi era ziua profesorilor și elevii erau liberi. Totuși, ea nu era, dar asta nu constituia o problemă. Oricum, ce ar fi făcut acasă? Și-ar fi făcut temele și s-ar fi uitat la fotografia veche a Carinei.
   Bentița era puțin prea mare și i-a alunecat în jos pe frunte. Uitase că asta roz-deschis era cam lăbărțată. Așa că a tras-o în jos pe gât. A văzut gașca de băieți.
   Krister Schiltz, cel mai bun prieten al lui Wiking, era acolo, împreună cu Pekka Karlsson și Stefan Alatalo, și alți câțiva. Anul trecut participaseră toți la specializarea de mecanic auto. Îi știa pe toți de o veșnicie. Chiar fusese împreună cu Stefan câteva luni la sfârşitul clasei a noua. Făcuseră sex de câteva ori, ce-i drept cam nereușit, în patul îngust al băiatului. Nu a durut, dar nici nu i-a plăcut.
   Băieții obișnuiau să se împingă mereu unul pe altul, să strige sau să îi șoptească ceva când o vedeau venind. Ea îi ignora mereu. Acum erau adunați în jurul lui Krister și citeau probabil dintr-o carte de benzi desenate, o revistă porno sau un ziar.
   Susanne a trecut pe lângă ei cu ochii pe jumătate închiși și s-a oprit în celălalt capăt al stației, unde a aruncat o privire spre vârful dealului.
   De acolo obișnuia să vină Carina.
   Oare de ce se ducea atât de devreme la școală? Cursurile de la Școala Kvarndamm nu începeau mai devreme de ora 8 şi 10. Mai putea să rămână acasă cel puțin o jumătate de oră.
   Oare din cauză că voia să treacă pe lângă stația de autobuz? Poate pentru a urmări pe cineva în mod deosebit? Poate pe ea? Acest gând a făcut-o să se îmbujoreze. A lăsat privirea în pământ şi s-a bucurat că se pudrase.
   Băieții râdeau în hohote, dar ea le-a întors spatele.
   Nu știa când anume s-a îndrăgostit de Carina. Poate dintotdeauna, încă de când erau mici. Carina nu semăna cu nimeni altcineva. Îi era aproape imposibil să o descrie. Nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, nici înainte, nici înapoi.
   Indiferent dacă trecea prin viață sau pe lângă grupuri de băieți zgomotoși. Avea părul la fel de lung ca al vedetelor de la Hollywood, sâni mari și gambe subțiri.
   Nu se preocupa niciodată de aspectul ei. Geaca groasă o avea din clasa a noua și deja nu mai era la modă. Purta pantaloni de camuflaj și cămașă de flanel și un pulover tricotat în casă. Parcă ar fi purtat hainele rămase mici fraților ei. Și mai erau și cizmele de iarnă. Și chiar și în condițiile astea reușea să fie electrizant de frumoasă. Era ceva unic în modul în care strălucea, ceva întunecat și incitant.
   Era fatală. Emana numai pericol.
   Iat-o! Vine! Susanne a răsuflat ușurată. Geaca groasă neîncheiată, geanta grea care i se lovea de șolduri, părul în vânt. Susanne și-a ridicat mâna în semn de salut, fără a fi cu adevărat conștientă că face asta. I-a făcut cu ochiul și a zâmbit larg. Carina nu o văzuse. Și-a lăsat mâna în jos. S-a uitat spre băieți, dar niciunul nu-i observase reacția.
   A analizat-o din priviri pe Carina. Cum se mișca legănându-se puțin într-un dans ritmic al șoldurilor. Simpla vedere a Carinei a făcut-o pe Susanne să îi tremure genunchii și i-a adus un ghem în stomac.
   Apoi a venit autobuzul troncănind peste deal, făcând zgomot la fiecare schimbare a vitezei, oprind în final în stație. Krister a ridicat privirea și a văzut-o. Susanne l-a simțit că se uită la ea, dar l-a ignorat. A încercat să o urmărească pe Carina cu privirea în timp ce ea se urca în autobuz, dar nu a făcut-o în mod ostentativ. Nu îndrăznea să o facă direct.
   Autobuzul era aproape gol. Susanne s-a dus undeva departe, în spate. Krister mergea chiar în spatele ei. Simpla lui prezență i-a creat un ușor disconfort. Fata a ales un scaun pe partea stângă la fereastră. Krister s-a așezat pe genunchi pe scaunul din faţa lui Susanne și s-a aplecat spre ea deasupra scaunului. Restul băieților s-au adunat în jurul lui, dar ea se uita pe fereastră.
   - Știi ce a făcut Hakan în Noaptea Valpurgiei?
   Era ceva malefic în vocea lui. Ce mai făcuse fratele ei idiot? A oftat, și-a scos un shake din buzunarul gecii și a rupt ambalajul unei gume pe care a început s-o mestece. S-a uitat la Krister cu o privire destul de plictisită.
   - Sincer, a spus ea mestecând, nu mă interesează câtuși de puțin ce face gașca cu mopedurile lângă chioșcul lui Dagge. Eu și Birgitta am fost la cinematograful din Alvsbyn în Noaptea Valpurgiei. Ai văzut filmul O viață decentă? Cu Stefan Jarls?
   - Și-a pierdut virginitatea. Știi cu cine?
   Aerul a început să devină ușor sufocant pentru ea. Dar a continuat să mestece.
   Atât Krister, cât și toți cei din jurul lui o priveau cu ochii scânteietori. A început să se îmbujoreze puțin. Ce noroc că se pudrase suficient de bine.
   A închis ochii și și-a luat geanta. A deschis-o. A găsit cartea împrumutată despre care vor discuta la clubul de carte din seara aceea. Rădăcini de Alex Haley. Ea o alesese. Așadar, era rândul ei să vorbească diseară. Aștepta cu imensă nerăbdare să fie cea care va modera conversația, pentru că așa se va apropia și va discuta cu Carina privind-o direct în ochi.
   A deschis cartea unde lăsase semnul. A răsfoit câteva pagini de parcă ar fi căutat ceva. A observat că mâinile îi erau foarte calme, nu tremurau deloc.
   - L-ai văzut? a întrebat ea ridicând privirea spre Krister.
   Băiatul a clipit de câteva ori.
   - Ce?
   - O viață decentă. Un film absolut excepțional, de fapt, un documentar. O incredibilă istorie a filmului. Prima parte a fost realizată acum zece ani, Ei ne spun curaj. Când Stoffe moare în metrou din cauza unei supradoze.
   A suflat un balon mare din guma de mestecat, apoi și-a coborât privirea și a început să citească.
   - Carina Burstrand! A făcut-o cu Carina Burstrand! Ce sâni!
   În momentul ăla, lumea ei s-a destrămat complet. A simțit cum tot sângele îi coboară în stomac și spre zona intimă, iar sunetele din jurul ei au devenit grave și de neînțeles. Respiră, respiră, ține-ți privirea pe pagină, își zicea. A mestecat gumă și a frunzărit absentă cartea, fără să-i acorde vreo atenție.
   - Ești gelos? a întrebat ea fără să ridice privirea.
   Krister a râs. Poate părea puțin nesigur pe el? Cel puțin, s-a așezat în poziție corectă pe scaunul din față. Restul găștii a lăsat-o în pace.
   Îi era greu să respire și a simțit cum lacrimile își vor face apariția în curând.
   Autobuzul huruia pe colină. A simțit un ghem mare în stomac și a început să i se facă rău. Dacă îi vine să vomite?
   Autobuzul prinsese viteză, dar a frânat brusc. Susanne a scăpat cartea pe jos. O durea încheietura mâinii, dar și-a întins gâtul să vadă ce se întâmpla. Se pare că se lucra la drum în fața lor. Probabil ceva legat de noul pod până la Baza Robotică. S-a întins după carte, dar aceasta se strecurase sub scaunul lui Krister.
   - Poți să-mi dai cartea, te rog? l-a rugat ea.
   Avea vocea caldă și plăcută, dar îi era teamă că totul se va schimba, că va izbucni în lacrimi.
   Krister s-a aplecat, a luat cartea și i-a întins-o. Atunci a pornit și autobuzul.
   Exact când a vrut să prindă cartea, băiatul a tras-o înapoi, astfel încât Susanne să nu o apuce.
   - Ce zice Hakan? Cum a fost să se culce cu ea?
   A simțit cum îi explodează capul și îi era greu să deslușească ce se întâmplă în jurul ei. Copacii parcă se prăbușeau și atingeau cu ramurile lor geamul autobuzului. Krister a zâmbit și s-a retras, astfel încât i-a fost imposibil să pună mâna pe carte.
   - Haide acum, povestește-mi. Cum a fost pentru ea?
   Susanne își înghițea lacrimile și i se făcuse greață. Durerea i-a coborât în vintre. Și-a înclinat puțin capul și l-a privit pe Krister drept în ochi.
   - Istoria spune că femeia era cea care alegea cu cine vrea să facă sex, iar rudele din partea viitoarei mame își dădeau consimțământul. Doar atunci când bărbații și-au dat seama de importanța de a fi tați au impus instituția căsătoriei pentru a controla sexualitatea femeii.
   Autobuzul a virat brusc la stânga, pe drumul 374, îndreptându-se spre Alvsbyn.
   - Femeile au o capacitate sexuală mult mai mare în comparație cu bărbații, a continuat ea. Voi o puteți face o singură dată, apoi trebuie să vă reveniți. Noi putem continua oricât.
   Krister i-a întins cartea, iar ea a luat-o cu o privire indiferentă.
   - Mulţumesc, a spus Susanne.
   Practic nu i se adresase lui Krister, ci Birgittei și monologurilor ei feministe.
   Și, în timp ce autobuzul cobora zgomotos spre Alvsbyn, a simțit cum își absoarbe lacrimile și le transformă în niște bile țepoase care prevesteau haosul.
   Autobuzul școlar a lăsat în urma sa sălbăticia. Și nu vorbim despre o descriere la figurat, metaforică, a peisajului, ci chiar era așa la propriu. Cu cei 8 000 de kilometri pătrați de suprafață aeriană și 3 300 de suprafață terestră, Baza Robotică era și încă este cea mai mare zonă de testare și evaluare a armelor de distrugere în masă din Europa. Vorbim despre un teritoriu puțin mai mare decât statul Rhode Island din SUA.
   Din motive evidente, teritoriul, care era de fapt alcătuit din munți joși, nu era folosit pentru nimic altceva în afară de scopul său specific. Oamenii care locuiseră aici înainte au fost evacuați în urmă cu mult timp. Ruinele clădirilor din satul Nausta au rămas ca niște umbre și încă se mai găsește ceea ce a fost cândva o cabană și fânul adunat într-o șură pentru iarnă. Trei sate populate de Sami foloseau terenul pentru pășunatul renilor, dar au fost avertizați din timp despre teste. Comunicarea dintre Baza Robotică și populația Sami părea să fie bună, la fel ca relația cu cetățenii zonei în general.
   Baza Robotică oferea multe joburi. Angajații din apărare relocați și angajați pentru a testa armele de distrugere în masă reprezentau o sursă în plus de venit pentru regiune. La început, s-a întâmplat adesea să existe localnici care și-au pierdut viața în accidente, dar, cu timpul, nivelul de siguranță a crescut.
   Baza a fost folosită de-a lungul anilor de multe naționalități: americani, germani, francezi, japonezi, elvețieni, olandezi. De fapt, chiar și de turci, care probabil nu mai sunt bineveniți. Permisiunea de a folosi facilitățile bazei era acordată doar de guvernul Suediei. Conducerea Bazei Robotice nu anunță niciodată CÂND se întâmplă ceva, CINE sau CE se testează. Acestea sunt secrete ce țin de apărare.
   Toate planificările orare sunt clasificate ca fiind secrete.
   Aveau, desigur, propriul lor aeroport. În general, ceea ce urma să fie testat era transportat direct acolo. Dar nu orice. Materiale pentru construirea unor diverse obiective, cum ar fi poduri, drumuri, clădiri, infrastructura, trebuiau adesea să fie transportate pe cale rutieră. Structura podului peste râul Pite trebuia să fie consolidată când s-a deschis baza, la sfârșitul anilor '70, pentru a fi utilizată de diverse țări străine.
   Urma să fie construit în timpul verii anului 1980 până lângă zona urbană Stentrask.
   Secretul privind identitatea celor care se aflau la Baza Robotică în luna august a acelui an a declanșat unul dintre conflictele care au persistat de-a lungul anilor între reprezentanții bazei şi locuitorii orașului.

   Distanța până în camera de lectură nu păruse niciodată atât de mare. Podeaua acoperită de linoleum te absorbea mai rău decât mlaștina din Kallmyren.
   Fata s-a îmbărbătat: voință de fier și armură.
   Agneta și Sofia sosiseră deja. Fiecare se instalase pe câte un fotoliu bean bag cu exemplarele din Rădăcini alături. Susanne a resimțit o urmă de dezinteres sau poate de dezamăgire. Voia să o confrunte direct pe Carina sau, cel puțin, să o vadă. Iar Sofia era atât de dificilă. Răspundea într-o doară, monosilabic, practic fără niciun pic de charismă. Îi aducea aminte de un bec spart: lucios și drăguț la exterior, dar întunecat și tăcut pe dinăuntru. Iar Agneta se bâlbâia. Era o situație destul de incomodă. Nu trebuia să îi ajuți sau să le completezi cuvintele celor care se bâlbâiau. Dar când erai moderator - așa cum era Susanne - totul devenea foarte frustrant.
   A încercat pe cât a putut să pară veselă atunci când a salutat. Și-a aruncat guma de mestecat în coșul de gunoi. Agneta a răspuns, dar nu și Sofia. Tipic pentru ea.
   S-a așezat și a scris ceva în eternul ei caiet de notițe. Dar stai, ce blugi erau ăia pe care îi purta? Erau o pereche Puss & Kram!?
   În capul lui Susanne s-a aprins o luminiță. Cum este posibil? De unde îi luase?
   - Ce blugi drăguți, a spus ea pe un ton care nu suna deloc apreciativ. De unde i-ai luat?
   Sofia a ridicat privirea spre ea.
   - Mulţumesc, a spuse Sofia.
   Apoi a continuat să scrie.
   Singurul loc despre care Susanne știa că vinde produse Puss & Kram era magazinul de pe strada Gamla Brogatan din Stockholm. Bineînțeles că nu fusese niciodată acolo, dar citise despre el. O stradă îngustă în centrul orașului. Găsise magazinul în Atlasul Rutier al Suediei. Când fusese Sofia acolo? Sau erau blugi care puteau fi cumpărați din altă parte, din vreun magazin pe care ea îl ratase?
   Da, se putea, dar unde? Puteau fi comandați prin poștă? Stăteau într-adevăr mulați, la fel de frumoși și strâmți ca hainele de scenă ale Agnethei de la ABBA.
   Tatăl Sofiei mergea mereu în capitală la conferințele Partidului Socialist, dar nu puteai cumpăra un astfel de model fără să îl probezi. Și cardiganul pe care îl purta Sofia părea nou. Un fel de material moale, de lână. Un material pe care ea nu îl știa. Ar putea fi lână merinos? Sau caşmir? Totul părea posibil, dar ce risipă! Pentru un bec spart.
   Susanne s-a așezat pe fotoliul pentru copii, cel pe care îl folosea întotdeauna moderatorul clubului de carte Cercul Polar.
   Unde era Carina? Ea venea întotdeauna mai devreme. Dacă nu apare?
   Agneta stătea și își rodea pixul: un obicei cu adevărat urât pentru alții, dar nu și pentru ea. Când își rodea creioanele, lăsa pe ele doar câteva urme de dinți, așa că, deși poate părea ciudat, acestea aveau o oarecare eleganță. Era de-a dreptul impresionant cum putea să fie atât de impasibilă într-un mod grațios. Era îmbrăcată, ca de obicei, în haine subțiri, bej sau roz, blugi cu buzunare care îi accentuau frumos silueta. Probabil că i se potriveau, pentru că avea șoldurile ca ale unui băiat, suple și osoase. Îi stătea bine chiar și cu părul acela rar, cu firul subțire. De fapt, era incredibil cum putea să transforme tot ceea ce era în neregulă în ceva potrivit. Totuși, bâlbâiala ei era plictisitoare și îi crea un dezavantaj.
   A văzut-o cu coada ochiului pe Carina cum se apropie de camera de lectură. A simțit cum i se pune o gheară în gât și îi era greu să înghită. Cum a fost în pat? I-a plăcut? Oare o va saluta pe Susanne în același mod apatic și indiferent cum făcea de obicei sau o s-o evite? S-a așezat pe jos pe o pernă de scaun, fără să-și scoată geaca, și a început să caute ceva în geantă. Nu s-a uitat nici măcar o dată spre Susanne. Însemna asta ceva?
   Birgitta a venit ultima, chiar dacă azi era zi liberă și nu venise direct de la autobuzul care o aducea din Pite. Avea părul negru, lucios și purta blugii prespălați cu dungi aplicate pe exterior. Erau cei mai buni blugi pe care îi avea.
   Ce să însemna oare asta? Urma să iasă în oraș! Își făcuse planuri pentru diseară, iar Susanne nu știa nimic despre ele!
   - De data asta chiar vreau să puneți pernele de scaun la loc când terminați, le-a rugat Astrid. Sper că nu va trebui să vin în camera de lectură sâmbătă dimineața și să fac curățenie după voi.
   I-a aruncat Carinei o privire pe furiș, iar fata a luat un aer ursuz, făcând pe victima. Ușa s-a închis din nou în urma bibliotecarei, care de obicei le făcea cu mâna, dar nu și de data aceasta.
   Susanne se pregătise cu atenție pentru întâlnirea de azi încă de la începutul săptămânii și fusese destul de solicitant pentru ea.
   Sofia a distribuit referatele de luna trecută. Erau foarte scurte. Cele mai scurte de până atunci. Și întâlnirea fusese scurtată.
   - Da, ce bine că ne-am putut întâlni, deși sunt zile de sărbătoare, grevă și altele, a început Susanne să spună pe un ton cât mai natural. Mai întâi câteva cuvinte despre autor: Alex Haley, autor american de culoare, decide să urmeze tradițiile de comunicare ale familiei sale și să își caute strămoșii în Africa. Acest roman este astfel o poveste adevărată despre istoria familiei sale, pe care o urmărim trecând prin iadul sclaviei. Gândiți-vă ce își pot face oamenii unii altora...
   A observat cu coada ochiului cum Carina s-a răsucit în fotoliul bean bag cu un aer indiferent. Stătea și dădea impresia că este interesată de carte, în timp ce de fapt se gândea doar la sex cu fratele ei mai mic - fratele ei mai mic!!
   Deodată și-a dat seama că era prea multă liniște în cameră și că celelalte o priveau surprinse. A tăcut. Ultimul cuvânt parcă atârna în neant, neterminat, chiar după zgomotul produs de ventilație. A răsfoit puțin cartea și a inspirat adânc.
   - Kunta Kinte, a spus ea, strămoșul lui Alex Haley, avea doar 17e ani când a fost răpit de comercianții albi de sclavi din Africa pentru a fi vândut ca un animal pe malul celălalt al oceanului. Când a încercat să scape, comercianții de sclavi i-au tăiat un picior...
   Simțea cum vocea i se blochează în gât. Nicio fată nu se mai uita la ea, dar a continuat cu un tremur în glas.
   - Iar Kunta Kinte primește numele de Toby și are o fiică pe nume Kizzy. Și ea este vândută când are șaisprezece ani, precum un animal, o vacă sau un porc. A fost chinuită şi violată și, și, și...
   Nu a mai putut să-și stăpânească lacrimile.
   - Dar nu este adevărat, a spus Carina așezându-se mai bine pe perna scaunului.
   Agneta i-a întins lui Susanne o batistă, pe care fata a luat-o fără să ridice privirea.
   - Toate am citit romanul acesta și știm că povestea ta este incorectă, a adăugat Carina. Kunta Kinte nu a fost capturat de către comercianții albi de sclavi, ci de comercianții negri de sclavi. Nu albii au inventat sclavia, ci negrii, acum multă vreme. Și nu comercianții de sclavi i-au tăiat piciorul lui Kunta Kinte, pentru că nu și-ar distruge propriile bunuri. Vânătorii de sclavi sunt cei care l-au mutilat. Dar ăsta nu este cel mai rău lucru care se întâmplă. Aceasta nu este o „poveste adevărată“.
   Încetase să mai plângă.
   - Ce vrei să spui? a întrebat Susanne, părând mai furioasă decât și-ar fi dorit.
   Carina a privit-o cu o expresie rece, fără niciun pic de emoție.
   - Nu exista niciun Kunta Kinte în satul Juffure din Gambia. Familia Waller, care l-a cumpărat pe „Kunta Kinte“, avea un sclav pe nume Toby, dar a murit în 1782, cu 8opt ani înainte de nașterea lui Kizzy. Deci Kizzy nu pare să fi existat deloc, și nici fiul ei...
   - Minți! a strigat Susanne puternic emoționată. Nu faci decât să distrugi, să strici.
   Carina a ridicat puțin din umeri.
   - Nu o spun eu, ci ziarul The Sunday Times. Au scris acum câțiva ani un articol detaliat despre Rădăcini și s-a scris despre asta și în ziarele suedeze. Că Alex Haley a furat bucăți din poveste dintr-un alt roman, numit Africanul, scris de Harold Courlander.
   Susanne simțea că o dor mâinile și își strânse pumnii ca să-i dispară durerea.
   - Nu este adevărat. Nimic din ceea ce spui nu este adevărat.
   Carina a făcut un gest în semn de resemnare.
   - Alex Haley i-a plătit lui Harold Courlander daune în valoare de multe sute de mii de dolari.
   - Te-ai culcat cu Hakan?
   S-a lăsat liniște deplină în cameră. Fetele se holbau la cele două. Se uitau când la Carina, când la Susanne. Carina și-a dat părul pe spate și nu părea deloc stânjenită.
   - De ce întrebi asta?
   Susanne a înghițit în sec ca să nu țipe.
   - Are 15 ani!
   - Tocmai. Poate face sex legal.
   Sofia a ridicat mâna de parcă ar fi vrut să pună o întrebare în sala de clasă.
   - Ar trebui să notez asta?
   - Nu e nevoie, a spus Carina. Poți continua. Spune de ce ți-a plăcut cartea.
   Susanne respira din ce în ce mai greu. Să o ia naiba pe Carina! Tâmpita naibii!
   Sofia a pus pixul jos și și-a îndreptat spatele. Părea mereu ca un robot când vorbea despre cărți, de parcă ar fi notat și memorat exact ce avea să spună.
   - Rădăcini este o poveste interesantă. E interesant să urmărești o familie de oameni de culoare din Africa până în perioada sclaviei din America.
   Sofia s-a gândit o clipă.
   - Nici nu contează dacă totul este adevărat. Ar fi putut fi adevărat, cred.
   Și-a luat pixul, și-a împins ochelarii pe nas și s-a uitat din nou în caietul de notițe.
   Susanne a luat o gumă de mestecat nouă, a băgat-o în gură, dar marginile dure ale lamei îi răneau gingiile. A simțit puternica aromă de lemn-dulce. Carina nu a mai spus nimic. Doar se uita la geamurile de sub acoperiș. Se pare că nu mai avea nimic de spus.
   Susanne s-a întors spre Agneta.
   - Ce părere ai despre carte?
   Agneta și-a scos hârtia dactilografiată cu acele rânduri roșii de text și a citit în tăcere pentru câteva secunde.
   - Este f-foarte bine scrisă, a spus ea. Nu este o importantă experiență literară, dar este ușor de citit și interesantă. Sunt de acord cu Sofia, nu contează dacă totul este „a-adevărat“, relevant este că ar fi putut fi adevărat. Și cred în poveste, chiar cred.
   S-a gândit puțin.
   - Deși este trist că Alex Haley a copiat de la celălalt autor. Asta face cartea să p-piardă ceva...
   A lăsat hârtia în jos și s-a uitat la Susanne.
   - Da, a-asta este pe scurt ceea ce cred eu.
   Obrajii lui Susanne ardeau. Nu era doar din cauza Carinei. De ce toate erau de aceeași părere și se certau în modul acesta? Nu s-a mai întâmplat asta niciodată. Citeau cărți amuzante și emoționante, râdeau și le discutau, iar uneori chiar plângeau împreună. Ea și Agneta cel mai mult, nu celelalte. Rădăcini era o carte foarte bună, o poveste absolut uimitoare, atât de captivantă, de credibilă și de emoționantă...
   Celelalte s-au uitat surprinse la ea. A spus asta cu voce tare?
   Și-a dres vocea.
   - Gitte?
   Birgitta s-a așezat pe perna scaunului, și-a răsucit părul lung și l-a așezat ca pe o frânghie groasă peste un umăr.
   - Alex Haley a adus prin această carte o contribuție imensă populației de culoare din Statele Unite ale Americii. Nu contează dacă a împrumutat câteva idei din alte romane...
   - Deci scopurile scuză mijloacele? a întrerupt-o Carina. Deoarece populația de culoare a fost în sclavie acum 120 de ani nu ne mai pasă astăzi de adevăr?
   Birgitta a închis ochii pentru o clipă, a oftat, și-a scuturat părul și s-a ridicat.
   - Știți ceva? a spus ea. Nu mă simt prea bine. Sunt teribil de obosită și cred că trebuie să plec puțin mai devreme și de data aceasta.
   Și-a luat geanta și ajunsese deja la ușă, moment în care Susanne s-a ridicat și ea în picioare.
   - Stai, i-a spus Susanne și a apucat-o de braț.
   Birgitta nu avea voie să plece fără ea, nu avea voie să o lase singură. S-a întors spre Carina.
   - Deci, chiar ai făcut sex cu fratele meu mai mic?
   Carina a căscat ochii mari, așa cum obișnuia s-o facă.
   - De ce este asta treaba ta?
   - Ai ales o carte murdară despre un nenorocit de bărbat care vrea să facă sex cu fete tinere. Tu însăți ești o cățea nenorocită care vrea să profite de cineva mult mai mic.
   Susanne a respirat profund. Nu-i venea să creadă că rostise acele cuvinte.
   Doamne, ce făcuse? Celelalte au privit-o, se înroșise la față. Carina rămăsese cu gura întredeschisă.
   - Dar, Susanne, a rugat-o Agneta, gândește-te la ce s-spui.
   Carina a înghițit în sec.
   - E în regulă, a spus ea. Pot fi cățeaua nenorocită din grupul nostru. Nu putem alerga toate după Wiking.
   S-a uitat la fiecare dintre ele, până ce ochii i s-au oprit asupra lui Susanne.
   - Știi bine că nu ai nicio șansă, așa că te orientezi spre următoarea cea mai bună partidă. Funcționează destul de bine, nu? Krister este interesat? El ți-a spus că m-am culcat cu Hakan?
   Susanne a încercat să spună ceva, dar și-a dat seama că nu mai avea aer ca să poată răspunde. Carina a ridicat geanta și a dat din cap spre Sofia.
   - Voi sunteți din aceeași clasă socială. Credeți că vreuna dintre noi are vreo șansă?
   Lămpile fluorescente se reflectau în ochelarii Sofiei. Era imposibil să interpretezi reacția ei.
   - Wiking este ca toți ceilalți băieți. Îi plac fetele drăguțe care-l apreciază și îi acordă atenție.
   Birgitta s-a întors pe călcâie, a deschis ușa și s-a grăbit spre zona cu cărți pentru adolescenți.
   - Nu a fost corect din partea ta, i-a spus Agneta Carinei.
   - Știu asta, a spus Carina și a părăsit camera.
   Susanne a rămas împietrită și nici nu știa cum să plece de acolo.
   - Eu sunt convinsă că una dintre noi are o șansă, a spus Sofia și dădea impresia că nu era conștientă de situația critică în care se aflau. În dragoste contează să fii comunicativ, cu cât ești mai comunicativ, cu atât mai bine. Însă este vorba și despre locul pe care îl ocupi în grup. Trebuie să fii drăguț și să arăți bine. Atunci atragi privirile celorlalți.
   S-a întors spre Agneta.
   - Vrei să mergem să bem o cafea la Lundbergs?
   - Trebuie să plec acasă. Mama se simte din nou rău, a răspuns Agneta și a fost chiar mai evazivă decât de obicei.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat-o Susanne.
   Agneta s-a înroșit la față.
   - N-neatentă cu medicamentele.
   Și-a luat eșarfa și a plecat.
   Susanne și-a luat geanta și a scotocit după o batistă în buzunarul interior. Când a scos-o din geantă, a luat din greșeală și poza cu Carina din clasa a noua, care a aterizat pe podea chiar în fața Sofiei. Susanne desenase cu pixul pe spatele pozei o inimă roz chiar în ziua în care făcuseră schimbul. Poza căzută pe linoleumul ce acoperea podeaua atrăgea privirea ca un magnet. O, Doamne! Poate Sofia nu observase nimic. Susanne a întins piciorul ca să calce pe poză, dar Sofia a fost mai rapidă. S-a aplecat grăbită, a ridicat poza, a întors-o și a mângâiat cu degetul buzele pline ale Carinei. Și-a ridicat ochii spre Susanne și a spus cu emfază:
   - Deci ești îndrăgostită de ea.
   Susanne a ridicat mâna și a plesnit-o direct peste față. Nu foarte tare, deși palma o ardea. Ochelarii Sofiei i s-au strâmbat pe nas și a făcut un pas înapoi clătinându-se. În spatele ochelarilor, privirea i s-a întunecat.
   - Să nu mai îndrăznești niciodată să spui așa ceva! a strigat Susanne.
   Vocea îi suna foarte ciudat.
   Nemișcate și nervoase, se uitau una la alta.
   - Și dacă spun, ce se întâmplă? a întrebat Sofia.
   - N-o să îndrăznești, a avertizat-o Susanne. Vorbesc serios.
   - O să regreți ce-ai făcut, a spus Sofia, așezându-și ochelarii pe nas și luându-și geanta.
   A pus hotărâtă poza Carinei în portofel, și-a luat hainele și a părăsit camera.
   Susanne a privit în urma ei până când ușa de la intrare s-a trântit din nou. Era o situație dezastruoasă, din care simțea că nu are scăpare. S-a așezat pe fotoliul pentru copii și s-a adâncit până ce a fost aproape înghițită de el. A închis ochii și a lăsat rușinea, tristețea și frica să o învăluie, de la degetele picioarelor până în creștetul capului. Ce a spus Håkan? Cum era la pat? Deci ești îndrăgostită de ea.
   Ar fi vrut să plângă, dar nu-i venea. Furia s-a transformat în suspine uscate. Ce naiba făcuse? Poza Carinei era acum la Sofia. Haosul devenise o certitudine. Nu mai avea cum să dea ochii cu lumea de-acum înainte. Acesta era sfârșitul. Și-a tras genunchii la piept, i-a cuprins cu brațele și a început să se legene cu mișcări scurte. Un camion a trecut pe partea cealaltă a drumului, iar geamurile de sticlă au început să tremure. A auzit voci, un râset. Era vineri seara, de Rusalii.
   Nu putea rămâne acolo. A făcut un efort să se ridice, iar corpul i se mișca mecanic. A apucat pernele scaunelor și le-a târât până în zona pentru adolescenți.
   A stins lumina și a închis ușa camerei de lectură, s-a îmbrăcat și a verificat dacă mai era ceva în incintă, apoi a plecat. A închis ușa de la intrare în urma ei, a predat cheia la recepția secției de poliție și a rămas pe trotuar.
   Temperatura coborâse din nou sub zero grade. Geaca roz era mult prea subțire pentru temperaturi negative. Rafalele de vânt rece păreau să o ajute să-și limpezească mintea.
   Trebuia să vorbească cu Birgitta. Trebuia să îi vorbească deschis. O să fie șocată, dar nu o va judeca. Simțea cum ceva din ea se rupea. În minte sau poate în inimă. Birgitta era cea mai bună prietenă a ei și trebuia să o înțeleagă.
   S-a îndreptat pe jos spre școală. A trecut pe lângă clădire și a mers pe drumul care urca spre podul care se construia. De obicei evita acest drum. Iarna era înghețat, pentru că nu era acoperit cu material antiderapant, iar vara era mereu noroios, dar nu voia să riște să întâlnească pe cineva. Sus, lângă șirul de case, a luat-o la stânga pe drumul spre Bergvagen către „Crema cremelor“. Da, nu se numea așa de fapt, dar oamenii i-au dat acest nume străzii cu priveliște frumoasă spre râul Pite. Era încă ziuă și soarele de-abia apunea. Dar cerul era înnorat și cenușiu, și era ceață. Geaca ei roz strălucea în această ceață lăptoasă. Blugii erau mult prea strânși ca să-i poată trage mai sus și o deranjau între picioare. A început să respire din ce în ce mai greu, până a ajuns în vârful dealului unde locuia tatăl Birgittei. S-a oprit să-și tragă răsuflarea. Ferestrele vilei din cărămidă străluceau și se putea auzi muzică înăuntru. Nu era nimic la televizor acum în afară de știrile legate de acea grevă despre care auzise dimineață și care monopolizase toată transmisia TV. Tatăl Birgittei, șef la Baza Robotică, își putea permite atât o casă cu vedere la lac, cât și un sistem stereo. Noua lui soție era medic, la fel ca mama Birgittei. Se zvonea că fosta și noua lui soție fuseseră cele mai bune prietene. Era un gând cu adevărat neplăcut: că cele mai bune prietene se pot trăda în așa măsură una pe cealaltă. Susanne nu știa însă dacă era adevărat.
    S-a dus la ușa din față și a apăsat butonul soneriei. În interior s-a auzit un scurt cântecel la pianină. A deschis unul dintre gemeni. Ceilalți frați se auzeau certându-se în fundal.
   - Salut. Birgitta e acasă?
   A omis în mod deliberat numele băiatului, pentru că nu putea face diferența între Hampus și Sebastian.
   - Nu. A ieșit.
   Băiatul a început să țină bine ușa împotriva vântului care o împingea.
   - Știi când vine acasă?
   - Salut, Susanne, a spus Gunilla, care și-a scos capul din bucătărie. Birgitta este la clubul de carte și va întârzia.
   Susanne a încercat să zâmbească.
   - OK, mulțumesc Gunilla, o seară bună...
   Băiatul a trântit ușa în urma ei. Și-a ridicat gulerul gecii și a mers puțin pe drum în jos, apoi s-a oprit. Pe ce drum venea Birgitta spre casă? De ce își luase blugii ăștia cu dungi? Cu cine petrecea timpul în Stentrask și Susanne nu știa? Sau poate luase ultimul autobuz spre Alvsbyn? Probabil că acolo plecase, pentru că la Forum era discotecă în seara aceea. Sau poate rula un film bun la cinematograful Folkets Bio. Nu, atunci cu siguranță ar fi întrebat-o și pe ea dacă vrea să meargă.
   O mașină a trecut pe lângă ea, iar un moped se auzea undeva în depărtare.
   Străzile erau pustii în rest.
   Ce naiba ar putea să facă? Trebuie să repare răul făcut. Fusese total nesăbuită când o pălmuise pe Sofia. Cum a putut face ceva atât de groaznic? Trebuie să-și ceară scuze cât mai curând posibil.
   Consilierul municipal locuia în aceeași zonă. Nu deținea o casă cu priveliștile uluitoare pe care le avea familia Landen. Probabil ar fi ieșit prea mult în evidență în ochii alegătorilor.
   A coborât puțin pe strada Bergvagen și a luat-o la dreapta. Casa de tip Alvsby Agir era unul dintre cele mai mari modele în format cu unghi drept. Era amplasată într-o fundătură care avea vedere înspre oraș. Felinarele de pe pod luminau, iar lustra cu abajur croșetat lumina la una dintre ferestre. În rest, casa era cufundată în întuneric. Și-a simțit inima bătând, și-a dres glasul, și-a îndreptat spatele și a sunat. Tatăl Sofiei, consilierul municipal, a fost cel care a deschis. Susanne s-a înclinat ușor în față, aproape ca o reverență.
   - Bună seara. Mă numesc Susanne și aș vrea să vă întreb dacă Sofia este acasă.
   Era puțin trist că consilierul municipal și soția lui o aveau doar pe Sofia. Erau destul de înaintați în vârstă când s-a născut Sofia și au încercat apoi mult timp să îi facă un frate sau o surioară. Soția lui împlinise patruzeci și patru de ani când a reușit. Dar băiatul a trăit doar câteva luni. Probabil a avut probleme de sănătate.
   După aceea, mama Sofiei a fost mai retrasă. Participa la evenimente publice și îl însoțea pe soțul ei când era necesar, datorită profesiei sale, dar părea întotdeauna închisă. Asta nu se potrivea foarte bine cu cariera soțului. Toți cei din Stentrask erau de acord. El ar fi putut deveni ministru dacă ar fi avut altă soție.
   - Nu, a spus consilierul municipal. Sofia are clubul de carte în seara aceasta. Jos la bibliotecă. Du-te acolo și verifică, sigur o vei întâlni!
   Nu venise acasă! Unde plecase? Oare reacția ei avea deja consecințe?
   A mulțumit și s-a abținut să nu facă din nou o reverență.
   Ușa s-a închis, iar ea a rămas pe veranda din față, în bătaia vântului. Sclipirea sticlei de pe ușa închisă de la intrare s-a transformat în frică și singurătate atât de palpabile, încât i-au cuprins tot trupul. Unde s-a dus Sofia? Și Birgitta? Poate s-au dus acasă la Agneta? Nu, asta nu era posibil. Agneta locuia cu mama ei ciudată într-un apartament cu două camere în Trasket, într-un complex de apartamente construit în anii '60. Toate casele arătau la fel și asta era într-adevăr foarte sumbru. Totuși, Susanne știa unde se află apartamentul. Fusese acolo la o cafea în liceu când mama ei avusese „o perioadă bună“.
   A părăsit reședința consilierului municipal și a pornit înspre Trasket. Furtuna de zăpadă tipică pentru sudul Laponiei își făcea simțită prezența. Și-a tras bentița, aranjând-o peste urechi.
   Oare cine ar putea să o creadă pe Sofia dacă ar pretinde că Susanne o iubește pe Carina?
   Nu ar trebui doar să nege? Poza care era acum la Sofia avea o inimă roz pe spate. Dar ce demonstra asta? Nu exista nicio dovadă că era chiar fotografia lui Susanne. Și a avut întotdeauna grijă să nu arate ce simțea. Dimpotrivă. Adesea se trezea că o critică exagerat și cu răceală pe Carina.
   Totuși, trebuia să îi ceară scuze Sofiei sau să renunțe? Să recunoască situația?
   Of, dacă ar fi Birgitta aici!
   A durat mai mult decât se aștepta până să ajungă în zona apartamentelor închiriate din acele complexe. Traficul de pe drumul 374 răzbătea ca un zgomot îndepărtat. Își amintea că apartamentul Agnetei, aflat la parter, era vopsit albastru.
   Zona era ca un labirint în bătaia vântului. Aproape toate încuietorile porților erau stricate. Era norocoasă. A trebuit să încerce mai multe porți înainte de a o găsi pe cea potrivită. În cele din urmă, a găsit ușa familiei Makitalo. A sunat la sonerie, dar nu s-a auzit nimic. Se pare că nu funcționa. A bătut la ușă.
   S-au auzit pași apropiindu-se și Agneta a deschis ușa. Părea foarte surprinsă. Din interiorul apartamentului și-a făcut apariția și un motan, care a ieșit pe casa scării.
   - Susanne! Măi să fie... ce m-mă bucur! Ce faci? Te pup, te pup, hai să îți dau niște f-frișcă.
   Se auzea cineva râzând tare în apartament. Nu putea fi televizorul. Greva sau blocajul. Deodată s-a simțit aiurea. Cum oare a putut să creadă că Birgitta stă și socializează cu cineva? Aici?
   - O, poate vă deranjez... Aveți musafiri?
   Agneta s-a uitat peste umăr.
   - Nu, e m-mama, are o criză. Durează de ceva vreme, așa că se va l-liniști de îndată... Așteaptă, aduc frișca.
   A dispărut înapoi în apartamentul întunecat. Susanne a așteptat în timp ce nivelul de panică tot creștea și o furnicau picioarele. Ce făcea ea în casa asta? Ce prostie să vină aici! Mirosea ciudat în casa scării: a detergent și a mâncare.
   - Hai, pisi, pisi, haide...
   Pisica s-a strecurat ca o umbră și a dispărut din nou în apartament. Agneta a ieșit în casa scării și a închis ușa de la intrare aproape complet. Nu părea fericită.
   Susanne nu știa ce era în neregulă cu mama Agnetei, dar nici nu-și dorea să afle asta chiar acum.
   - Înțeleg că Birgitta nu este aici. Știi unde s-a dus după clubul de carte Cercul Polar?
   - Nu a ajuns încă acasă?
   Susanne a clătinat din cap.
   - Vrei să intri pentru un m-moment? Am copt un pandișpan.
   Mama ei începuse să cânte înăuntru, tare și fals. Suna a finlandeză sau poate Meankieli.
   - Nu, trebuie să merg acasă.
   Cânta mult prea tare. A încercat să zâmbească.
   - Ne vedem la următoarea întâlnire a Cercului Polar, a spus ea. Sau poate până atunci.
   - Ai citit cartea Birgittei? a întrebat-o Agneta. Cea pe care o vom discuta data viitoare.
   Susanne și-a atins fruntea căutând parcă în memorie. Despre ce carte era vorba?
   Ah, da...
   - Ucigașul de polițiști, nu-i așa? Este bună?
   - Îmi place Sjowall Wahloo, a răspuns Agneta, dar a fost întreruptă de mama ei, care începuse să urle.
   Sau poate cânta joik-uri.
   - Trebuie să am grijă de ea acum.
   Susanne s-a dat un pas în spate, și-a luat rămas-bun și Agneta a închis ușa. Le-a auzit vocile înăuntru, dar nu și ce spuneau. Mama striga și părea furioasă.
   Susanne s-a grăbit afară și era cât pe ce să se împiedice. Când a ieșit, s-a uitat la ferestrele de jos și a văzut niște umbre înăuntru care parcă alergau.
   S-a îndreptat spre casă cât de repede a putut în blugii ei strâmți. Fulgii de zăpadă umezi i se lipeau de păr, aplatizându-l de tot. Nu putea să riște să se întâlnească cu cineva, așa că a luat-o înapoi prin spatele școlii, către centru. A mers pe străzile lăturalnice tot drumul spre casă. Era atentă la zgomote făcute de oameni și la mașini.
   A intrat pe aleea garajului. Era extrem de frig și îi înghețase fundul. Mopedul Porcușorului era parcat în celălalt capăt, destul de neobișnuit într-o zi de vineri.
   S-a scuturat de zăpada moale, observând că pantofii ei frumoși de culoare maro-deschis erau acum uzi și decolorați.
   - Tu ești, Susanne?
   Cine altcineva ar intra prin garaj la 9 și jumătate seara?
   - Da, mamă.
   - Ai mâncat ceva?
   Salată de creveți în lipie după ce am coborât din autobuzul școlii și până am ajuns la Cercul Polar.
   - Da, am mâncat.
   A întins mâna spre cuier pentru a-și agăța haina roz. Mama a ieșit grăbită din camera unde era televizorul. Era puțin rumenă în obraji. S-a aplecat spre Susanne, iar ochii îi sclipeau.
   - Știi, a șoptit ea, Hakan a venit cu o fată aici.
   Susanne a încremenit.
   - Ce? O fată? O prietenă?
   Mama a încuviințat.
   - A sosit acum o oră și au mers direct în camera lui. Părea ciudată, așa că...
   Susanne respira din ce în ce mai greu.
   - Care? Cine e?
   - Fosta ta colegă de clasă, cea cu părul lung și frumos.
   Rămăsese fără aer.
   - Carina?
   - Da, așa o cheamă. Am recunoscut-o.
   Mama se întoarse spre camera unde era televizorul.
   - Herbert, mai vrei o ceașcă de cafea?
   - Mulțumesc, dar nu mai vreau, a răspuns tatăl ei.
   Mama a mângâiat-o pe Susanne pe obraz.
   - Ce mari v-ați făcut!
   Susanne a urcat treptele în ciorapi și a evitat a treia și a șaptea treaptă, care scârțâiau. A închis ușa camerei ei în tăcere. L-a auzit pe Porcușor spunând ceva dincolo de perete, în camera lui. O fată râdea. Carina râdea privindu-se ochi în ochi cu el. Se auzea muzică la casetofon.
   S-au așezat pe patul lui. Sau poate erau deja întinși. Haine dezordonate, mâini reci pe corpuri fierbinți.
   Furioasă, a început să dea jos afișele de pe pereți.

SÂMBĂTĂ, 21 DECEMBRIE 2019

   A părăsit aeroportul Kallax pe întuneric. Gheața de pe carosabil trosnea sub anvelopele cu crampoane. Nu era obișnuită cu astfel de condiții. Krister era cel care conducea întotdeauna. Ținea strâns volanul. Gaddvik, Antnas și apoi drumul 94 spre nord-vest.
   Furtuna se mai calmase oarecum dimineață, dar zăpada era încă abundentă.
   Conducea încet. Își imagina că între piciorul ei și pedala de accelerație este un ou crud. Așa învățase la școala de șoferi Palsson din Stentrask acum 40 de ani.
   A fost întotdeauna destul de ciudat să se întoarcă în Norrbotten. Ea și Krister vorbiseră adesea despre acest subiect. Deceniile în care a locuit la Stockholm au trecut în plan secund de îndată ce a aterizat la Lulea. Viața de zi cu zi în Taby era de vis și puțini au avut privilegiul să o trăiască.
   Gândul la Krister i-a provocat o durere în stomac. A oprit mașina pe marginea drumului, chiar lângă drumul de ieșire spre Klovertrask. Și-a odihnit fruntea pe volan pentru câteva minute, până durerea s-a mai domolit.
   S-a bucurat de mașina închiriată, pentru că a fost mai mare decât cea pe care o rezervase: un BMW X5 cu transmisie automată. Deloc o alegere bună dacă aluneci pe drumul înghețat.
   A continuat drumul cu viteză și mai mică. A rămas pentru moment blocată în niște urme de gheață, apoi mașina a derapat.
   Fulgii străluceau în lumina farurilor SUV-ului, care forma o cale mărginită de conifere pline de zăpadă. Era deosebit de frumos.
   Cu siguranță, a fost decizia corectă să călătorească. Ambii băieți lucrau tot weekendul înainte de Crăciun, Emil ca polițist și Linus ca barman. Frații obișnuiau să glumească și să spună că slujbele lor erau în două tabere diferite. Totuși, în general, reușiseră în viață. S-au sprijinit și s-au ajutat reciproc atunci când tatăl lor a decedat. Au părut ușurați amândoi când le-a spus că va merge acasă, în nord, și că nu trebuiau să își facă probleme de conștiință că o lăsau să stea singură în ajunul Crăciunului.
   Era o mare consolare că ea și Krister s-au descurcat bine ca părinți. Dar nu le spusese adevăratul motiv pentru care își grăbise călătoria. Băieții nu știau nimic despre Sofia. Nu știuse cum să aducă în discuție acest subiect.
   Vestea că trupul ei ar fi fost găsit i-a tăiat răsuflarea. Inițiativa de a merge în nord fusese o decizie de moment, din instinct. Trebuia să fie acolo, trebuia să știe. Pentru Susanne din Taby, Sofia nu existase niciodată. Pentru Susanne din Stentrask, ea nu dispăruse niciodată cu adevărat. Trăia ca o amenințare pentru o viață fragilă ca sticla.
   A trecut de Alvsbyn. Susanne a ajuns în spatele unui utilaj de deszăpezire. Nu îi păsa. A mers cu o sută de metri în spatele camionului, pentru a evita zăpada răscolită. Trecea prin sate mai repede decât își amintea, și asta nu din cauza vitezei. În Norrbotten, totul parcă intrase la apă odată cu plecarea ei, inclusiv distanțele între localități.
   Pe scaunul din dreapta se afla laptopul ei. Funcția de înregistrare era pe pauză.
   Ocazional, când întâlnea un autovehicul mai mare, bâjbâia butonul pentru a porni înregistrarea și a obține zgomot ambiental din interiorul mașinii. Avea motive să întrebe, să afle ce știau oamenii cu adevărat. Nimănui nu i se va părea ciudat.
   Ninsoarea s-a oprit când mai avea aproape 1 kilometru până la Stentrask.
   La 11 și un sfert a parcat pe aleea casei mamei ei. Era îngrijită, iar zăpada înlăturată. Sigur folosise o suflantă. Când o fi avut timp pentru asta?
   Și-a scos geanta cu schimburi de dormit, a băgat computerul în rucsac și și-a luat geaca mare matlasată de pe bancheta din spate. Stătea lângă mașina închiriată și privea în jos, spre centru.
   Care ar fi fost viața lor - a ei și a lui Krister - dacă ar fi rămas aici?
   Simplul gând i-a provocat amețeală.
   Vecină cu Carina și cu Porcușorul, să socializeze zilnic și să se ajute unii pe alții cu copiii? Dacă sentimentele pentru Carina se estompaseră cu trecerea anilor? S-or fi transformat într-o melancolie tulbure sau o fi luat-o ea razna?
   S-a îndreptat spre garaj și a trecut pe lângă un buștean și stiva de lemne de foc.
   Și-a îndepărtat zăpada de pe cizme și a intrat fără să bată la ușă prin intrarea de la bucătărie.
   - Bună! a strigat ea din ușă și a lăsat geanta jos lângă cuier.
   Mirosea exact așa cum își amintea: a prăjeală, a pâine și vag a pin umed.
   Mama a ieșit grăbită direct în hol din camera unde era televizorul.
   - Susanne, draga mea, bine ai venit!
   I-a admirat silueta zveltă și a îmbrățișat-o rapid, lăsând în urmă miros de pudră de talc.
   - Am sunat-o pe Karin, așa cum m-ai rugat, a informat-o mama.

   Transcrierea podcastului:

   Realizatoarea: Mă aflu în bucătăria casei lui Siv Johansson, în localitatea Stentrask din sudul Laponiei. Este ora 4 după-amiaza și e deja întuneric afară. În această perioadă a anului, nu este niciodată cu adevărat lumină aici, lângă Cercul Polar. Alături de mine este Karin Stormberg, care a fost căsătorită cu Gustav Stormberg, șeful poliției în momentul când Sofia Hellsten a dispărut, și care este mama lui Wiking Stormberg, cel care conduce azi această anchetă. Vă mulțumesc că m-ați primit aici.
   Siv & Karin: Bine ai venit.
   Siv Johansson: Nu vrei niște cafea?
   Realizatoarea: Nu, mulțumesc, nu vreau.
   Siv Johansson: Dar, dragă, ești sigură că nu vrei nimic de mâncare? Au mâncare atât de proastă în avion.
   Realizatoarea: Nu, mamă, e în regulă. Bine?
   Siv Johansson: (inaudibil)

   --- NOTĂ! A se tăia aici! ---

   Realizatoarea: Dacă e să încep cu tine, Karin, ce îți amintești din vara aceea când Sofia a dispărut?
   Karin Stormberg: Daaa, sunt aproape 40 de ani de atunci. Parcă ar fi o altă viață. Nimeni nu a crezut vreodată că va fi găsită. Oricum, nu așa. Ce am mai căutat-o! Și când te gândești că ea a fost aici tot timpul. Zăcea acolo, lângă râu.
   Siv Johansson: Lasse Berghagen a fost cel care a vorbit în programul estival de la radio.
   Realizatoarea: Poftim?
   Siv Johansson: În ziua aceea, Lasse Berghagen a vorbit despre copilăria lui și despre ce muzică frumoasă cânta. O, ce minunat era! Mai vrei niște cafea, Karin? Și o prăjitură?
   Karin Stormberg: Da, mulțumesc, nu pot refuza.
   (se aude zăngănit de cești de cafea)
   Realizatoarea: Karin, să ne întoarcem la Sofia Hellsten. Ce îți amintești despre ea?
   Karin (molfăind o prăjitură): De fapt, nu atât de multe de pe vremea când trăia. Era o fetiță care își purta părul în coadă de cal și care a stat pe lângă fusta mamei până când a ajuns aproape majoră. Hilding, tatăl ei, a fost consilier municipal, iar Gustav a fost șef de poliție. Așa că familiile noastre se întâlneau, chiar dacă doar în numele profesiei, așa cum se spune. Era tăcută și slabă ca o scobitoare. Nimeni n-ar fi crezut că va sfârși astfel...
   Siv Johansson: În ziua de azi, vorbesc doar despre traumele lor, dar muzica nu poate fi ascultată.
   Realizatoarea: Mamă, lasă-ne cu programul de vară de la radio, bine?
   Siv Johansson: (inaudibil)
   Realizatoarea: Karin, acum 40 de ani erai foarte aproape de ce se întâmplase. Cum ai descrie atmosfera din oraș după dispariția Sofiei Hellsten?
   Karin Stormberg: Da, Doamne! Ce să spun? Gustav, care a decedat între timp, a fost cel care a condus ancheta. Ce am mai căutat-o toți! Toată lumea s-a implicat. Au căutat-o în pădure, în râu, cu câini și elicoptere, dar nu am găsit-o niciodată. Parcă dispăruse de pe fața pământului.
   Siv Johansson: A tunat în după-amiaza aceea, un tunet uscat fără ploaie. Ne era frică de incendii de pădure, pentru că luase foc ceva în urmă cu câteva zile. În Norrbotten, locuitorii fuseseră avertizați în legătură cu incendiile forestiere...
   Realizatoarea: Vă amintiți construcția podului din acea vară?
   Siv Johansson: S-a vorbit mult despre șomaj în acea perioadă, în special la începutul anilor '80. Dar apoi toți au primit un loc de muncă. Toate fetele care au fost în acel club de carte s-au descurcat în viață. În afară de Sofia, bineînțeles.
   Realizatoarea: Karin, construcția podului?
   Karin Stormberg: Păi, bineînțeles că ne amintim de construcția podului. A fost un lucru important aici, în oraș. Au început construcția imediat după ce a trecut gerul și au lucrat până târziu în toamnă. S-a construit al naibii de repede. Erau nevoiți să finalizeze până la Crăciun, pentru că atunci se întorceau americanii și trebuiau să transporte materiale pe șosea. Deși nu știai niciodată ce planuri aveau cei de acolo, de sus, de la bază...
   Siv Johansson: Carina nu trebuia să rămână în oraș în acea vară, dar Gustav i-a oferit posibilitatea să lucreze la centrala telefonică a poliției până în toamnă. De atunci a rămas acolo. Și pe cea care se bâlbâia cum o chema oare? M-a sunat și mi-a cerut să îi eliberez un pașaport în baza cărții de identitate. Studia economia la Karlstad. Da, numele ei era Agneta...
   Realizatoarea: Cum de a ajuns Sofia acolo? În fundația podului?
   Karin Stormberg: Nu vrem să ne dăm cu părerea. Dar cineva trebuie să știe ceva. Cum a ajuns ea acolo?
   Realizatoarea: Ai putea să îmi spui ce s-a întâmplat cu locuitorii orășelului după aceea?
   (tăcere)
   Karin Stormberg (încet): Ceva s-a întâmplat cu oamenii. Au început să-și țină ferecate ușile. Mulți și-au cumpărat draperii noi și le țineau trase. De parcă ar fi dispărut încrederea.
   (tăcere)
   Realizatoarea: Cine crezi că a făcut-o? Cine a ucis-o pe Sofia?
   (tăcere lungă)
   Siv Johansson: Da, păi... Trebuie să fi fost cineva din afară. Cineva de la bază. Cred că așa a fost. Nimeni de aici nu ar face așa ceva. Nu în Stentrask.
   Realizatoarea: Karin, tu ce crezi?
   (tăcere lungă)
   Karin Stormberg: Nu sunt deloc sigură că a fost cineva din afară. S-ar putea să fi fost cineva din oraș. Cineva cunoscut de toată lumea. Cineva care este încă aici.

   Carina s-a așezat de cealaltă parte a mesei de pin și a mâncat o specialitate suedeză la cuptor. Masa era atât de îngustă, încât genunchii li se apropiau uneori. Își scosese jacheta, care atârna acum pe jumătate pe spătarul scaunului, iar o mânecă atingea podeaua. Privea numai în farfurie și mesteca fără să se gândească la altceva, așa cum făcea întotdeauna.
   De cealaltă parte a mesei, Susanne mânca încet și reținut. Se concentra mai ales pe echilibrul interior. Era prima dată când se întorcea în Stentrask fără Krister și era parcă vulnerabilă în fața dezinteresului Carinei.
   - Mai vrei, Sussi?
   I-a zâmbit fratelui ei mai mic, întinzând mâna spre tarta cu cartofi.
   - Mulțumesc, a fost delicios. De mult timp nu am mai mâncat astfel de cârnați.
   Porcușorul gătise: specialitate suedeză de cârnat la cuptor, tăiat în jumătate, cu brânză de casă și muștar. Un borcan de roșii pasate amestecate cu carne într-un vas de ceramică. O ceapă feliată și sotată în unt topit. Cartofi fierți în coaja care acum se usca pe marginea farfuriei. Pâine uscată marca Husman, cu cremă de brânză Bregott. Firimiturile fuseseră adunate într-un singur loc.
   Au băut Jokk, o băutura tradițională concentrată din merișoare de munte, cumpărată de la magazinul Coop, și amestecată cu apă. Adam a băut lapte.
   Susanne a refuzat să bea Jokk, din cauza zahărului care ar fi putut să-i dea peste cap glicemia.
   De fapt, nu mai mâncase de foarte mulți ani astfel de cârnați. Nici nu mai știa de ce. Dar era adevărat că aveau un gust foarte bun, al copilăriei și nopților albe. Mama ei obișnuia să facă acest fel de mâncare. Găsise rețeta în revista Ica.
   Hakan a pus bolul cu cartofi la îndemână în cazul în care mai voia. A recunoscut vesela. Carina o primise drept premiu când a recrutat două persoane la clubul de carte Bonnier: pe mama ei și pe a lui Susanne. Mama lui Susanne a fost nevoită să cumpere un număr mare de cărți înainte de a-i putea fi reziliată calitatea de membru. Susanne a resimțit atunci o urmă slabă de iritare, perceptibilă totuși.
   Evident că romanele meritaseră sacrificiul, iar vesela era încă folosită, culorile nu păliseră și nici nu era ciobită.
   Carina terminase de mâncat. A împins farfuria și a băut Jokk.
   - Vrea cineva cafea?
   Și Hakan, și Susanne au refuzat.
   Păcat de părul Carinei. Se tunsese. Coafura ei se transformase după câteva experimente la salonul Ginei din centrul orașului într-o variantă ciufulită și vopsită în castaniu. Evident, trecuse ceva timp de la ultima vizită la coafor, pentru că i se vedeau rădăcinile încărunțite.
   Porcușorul și Carina nu se căsătoriseră niciodată. Susanne s-a întrebat dacă asta însemna ceva și, dacă da, ce anume.
   - După cum v-am povestit, m-am decis să realizez un podcast, a spus ea lăsând tacâmurile în partea dreaptă a farfuriei.
   Nu se pomenise nimic despre Sofia Hellsten în timpul cinei, dar parcă plutise ca o umbră prin bucătărie. Carina a luat o scobitoare, iar Porcușorul și-a întins mâna după telefonul mobil.
   - Ascultați de obicei podcasturi? i-a întrebat Susanne.
   - Nu în fiecare zi, a răspuns Hakan căutând pe telefon aftonbladet.se.
   A văzut că a apăsat pe titlul: SOFIA, 17 ani, GĂSITĂ UCISĂ.
   - Podcastul True crime a devenit extrem de popular, a spus ea.
   Carina a căscat ochii mari, ca întotdeauna când nu-i plăcea ceva.
   - Nu știam că ziarul Kommunal Ekonomi investighează crime, a spus ea ridicându-se și încercând să strângă masa.
   - Sărut mâna pentru masă, a spus Adam și s-a dus în camera lui.
   - Am văzut Making a Murderer pe Netflix, a spus Hakan.
   Carina debarasa masa făcând ceva zgomot în bucătăria ei cu mobilier vechi. Nu era de la Ikea, dar nu avea nicio importanță. Se potrivea. Totul în jur era la locul lui și strălucea. Carina se îngrășase, dar formele și proporțiile erau aceleași: coapse subțiri totuși, șolduri care dansau în timp ce se mișca, felul în care își ținea relaxat spatele și pieptul înainte. Dacă ar fi fost o sursă de energie, cu siguranță ar fi fost o centrală nucleară: colțuroasă, rece pe dinafară, cu un miez înăuntru care ar fi putut exploda cu rezultate devastatoare dacă ar fi fost manipulată incorect.
   Știa foarte bine că Susanne renunțase la slujba de la ziar și că acum lucra pe cont propriu pentru mai mulți clienți.
   - Le-am intervievat deja pe mama și pe Karin Stormberg. Încă își amintesc foarte bine acele zile din vara anului 1980. Construcția podului, echipa de căutare, tunetul...
   - Vrei vin sau altceva? a întrebat-o Hakan.
   - Dacă ai un pinot noir, nu te-aș refuza.
   - Este vin roșu jos în cămară, a spus Carina întoarsă cu spatele la ei, indicând direcția cu peria de vase.
   Hakan s-a dus în cămară, a deschis ușa, s-a aplecat și a scos o sticlă închisă la culoare cu capac cu filet și cu etichetă colorată. Era cu siguranță un vin bun. Carina a luat farfuriile murdare și le-a așezat în mașina de spălat vase. Unghiile ei erau neîngrijite, tăiate scurt și ciupite. Susanne nu o văzuse niciodată folosind ojă.
   - Mergem în living? a sugerat fratele ei.
   Susanne s-a ridicat ținând în mână paharul cu apă și s-a așezat pe canapeaua de piele din fața televizorului. Mobila era masivă, iar televizorul era de dimensiuni mari. Rula fără sunet emisiunea Pe pistă. Josefin Johansson și Johar Bendjelloul discutau cu Cecilia Hagen și Jonatan Unge.
   Hakan a pus un pahar de vin roșu pe jumătate plin pe măsuța de cafea din fața ei. Lui își adusese un pahar de bere. Susanne a dus paharul la nas și a inspirat aroma strugurilor. Ah, poate e shiraz? A agitat vinul de câteva ori în pahar pentru a elibera buchetul și aroma secundară, mai grea, formată în timpul maturării.
   Făcând asta, nu a schimbat însă deloc caracteristicile vinului, așa cum se așteptase. Era un vin tânăr și destul de nesofisticat.
   - Noroc! a spus Porcușorul ridicându-și paharul de bere.
   - Îți amintești de Sofia?
   Susanne a sorbit din vin. Se simțeau taninul, buchetul plin. Era destul de bun.
   Hakan a înghițit o gură și a pus berea pe masă.
   - Da, a spus el. Era puțin diferită. Era o nenorocită care jupuia veverițe.
   Susanne a oprit mâna cu paharul înainte să ajungă cu el la gură.
   - Le jupuia?
   - Avea o grămadă de capcane în pădurea din spatele casei unde locuiau ei, sus pe Backasvagen. Uneori, ne permitea să o însoțim atunci când le aduna. Era al naibii de pricepută cu cuțitul.
  A mai luat o înghițitură mare de bere.
   Susanne a pus pe măsuță paharul cu vin.
   - Ești sigur că vorbim despre aceeași persoană?
   Hakan s-a uitat lung la ea.
   - Fata consilierului municipal? Coadă de cal și ochelari?
   - Da, da.
   - Știi, a spus Hakan, așezându-se în colțul canapelei, îmi amintesc când ai venit acasă pentru prima oară împreună cu Krister. Ai stat în bucătărie și ați făcut goffre, îți aduci aminte?
   Ea a încuviințat.
   - Era complet nebun după tine, a spus Håkan. Niciodată nu am văzut pe cineva atât de îndrăgostit.
   Susanne a închis ochii și a simțit cum îi curg lacrimile. Le-a șters cu vârful degetelor.
   - M-a iubit cu adevărat, a spus ea. În toți anii aceștia.
   Carina a intrat ținând în mâini trei farfurii cu prăjitură cu frișcă. A așezat farfuriile în fața lor. Același porțelan de la clubul de carte.
   - Adam a făcut prăjitura, a spus ea cu mândrie. Vrea să devină patiser.
   Susanne s-a uitat la fratele ei. Nu i-a purtat niciodată pică, deși a fost ciudat pentru că el a ales-o pe Carina. Ea l-a ales pe Krister și a mers mai departe.
   A luat o înghițitură de vin.
   Oare poate povesti într-un podcast că victima unei crime obișnuia să prindă veverițe și să le jupoaie? Ce îndeletnicire ciudată. De ce făcea asta? Și ce făcea cu pieile? Trebuie să vorbească cu fratele ei, dar Carina era mai importantă.
   Cumnata ei nu vorbea prea mult, excepție făcând discuțiile despre cărți. De fapt, era o persoană retrasă, ca o carte închisă, așa cum e un politician. Deși o prietenă care a dispărut în copilărie acum patruzeci de ani putea fi un subiect destul de necontroversat de discuție, mai ales pentru că le unea pasiunea pentru literatură.
   - Vreți să fiți intervievați?
   Carina s-a așezat lângă soțul ei, a oftat și l-a sărutat pe buze.
   - Nu pot spune nimic altceva despre anchetă.
   - Înțeleg asta, dar despre Sofia? Ai cunoscut-o la fel de bine ca noi, toate celelalte.
   - Exista oare cineva care o cunoștea cu adevărat pe Sofia?
   Carina nu băuse deloc vin. Aștepta desertul. Iar Susanne nu mânca nimic cu zahăr, dar nici nu trebuia să fie radicală în privința acestei decizii, pentru că atunci devenea destul de enervantă. Așa că a gustat din prăjitură, un blat tare cu ciocolată delicioasă și lipicioasă deasupra, ornat cu frișcă și dulceață acrișoară de afine. Pur și simplu fantastică.
   - Încerc să mă întorc în timp, a spus ea lingând lingura. Caut o senzație, un sentiment. Zona cea mai nordică a Suediei anilor '80. Ce făceam noi, ce gândeam? La ce visam? Cum am influențat noi dispariția unei fete?
   - Te-ai gândit să vorbești și cu celelalte fete? Agneta și Birgitta?
   Carina a mușcat zdravăn din prăjitură.
   - Am discutat în această după-amiază în Cercul Polar, a spus Susanne. Gitte e pe drum, vine încoace. Știai?
   Cercul Polar era grupul lor de pe Facebook. După ce Sofia a dispărut, Birgitta s-a mutat în Umea, Agneta în Karlstad, iar ea la Stockholm. Corespondaseră o vreme trimițându-și scrisori. De fapt, își scriau adesea despre cărțile pe care le citeau. Apoi s-au înstrăinat, dar nu Gitte și ea. Ele au fost întotdeauna prietene apropiate. Cu celelalte nu au mai ținut legătura. Când a apărut Facebook-ul, s-au regăsit. A fost o adevărată șansă oferită de noile tehnologii. Erau deja adulte, chiar de vârstă mijlocie, dar, chiar și așa, fusese o reuniune cu adevărat distractivă. Timp de 10 ani, comunicaseră într-un grup închis pe messenger: Cercul Polar se numea, desigur. Singurul subiect controversat pe care îl dezbătuseră fusese alegerea Carinei din partea social-democraților. Gitte a cerut să o scoată pe Carina din grup, pentru că ea „nu vorbește cu naziștii“. Carina a refuzat să iasă și tot grupul risca să se destrame. Susanne a fost cea care s-a gândit la un compromis: Carina să folosească în grup profilul de Facebook al Porcușorului. S-a dovedit că nu Carina era problema, ci cineva de la Facultatea Sodertorn, care voia să afle dacă Gitte se asocia cu vreun social-democrat. Chiar și online. În ultimul timp, nu prea mai discutaseră și nici nu mai vorbeau atât de mult despre cărți, dar obișnuiau să-și facă recomandări de seriale Netflix și HBO.
   - Am auzit că tatăl Birgittei a suferit un accident vascular cerebral, a spus Carina. A fost externat de la Sunderbyn, dar nu se mai poate descurca singur și nu mai sunt locuri la Norrgården.
   Carina a refuzat să îi spună Gittei altfel decât Birgitta Landen, în ciuda faptului că și-a schimbat oficial numele în Gitte Landen Daglonare chiar înainte să-și susțină lucrarea de doctorat.
   - Până și Agneta se gândește să vină aici, a spus Susanne. Nu s-a mai întors de la înmormântarea mamei ei.
   - Era în Pitea, a spus Carina. Se pare că trebuie să moară cineva ca să fie nevoită să vină spre nord.
   Susanne a așezat lingura pe farfurie lângă jumătatea de prăjitură care rămăsese.
   - Mă întreb ce impact a avut asupra noastră dispariția Sofiei. Tot ce s-a întâmplat în acea vară...
   - Bineînțeles că poți să mă intervievezi, dacă vrei, a spus Carina, dar nu am multe de spus.
   - Acum?
   - Nu ai nevoie de reportofon?
   - Am echipamentul audio cu mine.
   - Atât de prevăzătoare, a spus Carina punând pe aceeași farfurie resturile de prăjitură.
   Susanne s-a ridicat și s-a dus în hol, unde avea rucsacul. De obicei, o interesau alte subiecte, nu crime vechi. Se preocupa de tendințele retro din design, dar lucrase și în redacția de știri a ziarului Expressen într-o vară, la sfârșitul anilor '80.
   Părea să-și fi petrecut cea mai mare parte a vieții profesionale în redacția unui ziar specializat, dar principiile de bază ale jurnalismului erau aceleași: întrebări legate de unde, ce, când, cine, cum și de ce. Importanța adevărului, loialitatea față de cetățeni, verificarea informațiilor, integritatea, crearea unui conținut de valoare și interesant, conștiința curată.
   Obișnuia să-și înregistreze interviurile direct pe computer, un laptop Macintosh.
   Partea dificilă din punct de vedere tehnic la aceste podcasturi era să obțină un sunet bun. Prin urmare, a investit în câteva microfoane: două cu membrană mare și un Blue Microphones Yeti USB care putea înregistra sunetele ambientale.
   Primele două aveau sensibilitatea potrivită și caracteristici pentru a reda fidel vocea persoanelor intervievate, cu condiția ca podcastul să fie înregistrat într-un mediu acustic adecvat. Microfonul Blue Yeti oferea celor doi interlocutori posibilitatea să vorbească simultan, ceea ce făcea mai ușor de realizat interviul.
   A ales microfonul Yeti pentru interviul cu Carina.
   De fapt, livingul oferea o acustică destul de bună: draperii groase în mai multe straturi la ferestre, covoare pe jos, pereții plini cu cărți. Hakan și-a luat berea și a plecat la subsol, în camera de recreere, unde avea computerul. Susanne s-a așezat pe canapeaua de piele și a sprijinit microfonul de perna aflată între ele.
   - Cu cine altcineva ai mai vorbit? a întrebat Carina.
   Susanne a făcut o pauză.
   - Toți cei care s-au ocupat de anchetă au decedat. Gustav, Lars-Ivar și cel cu semnul din naștere, cum se numea...?
   - Urban. Urban Granlund.
   - Exact. A murit în primăvara aceasta. L-am contactat pe Wiking și a promis că mă va ajuta. Tatăl lui Gitte era managerul Bazei Robotice, dar starea de sănătate nu îi permite să fie intervievat. E destul de ciudat. M-am plimbat prin oraș în această după-amiază ca să vorbesc cu oamenii și aveau destul de multe de spus, dar aproape nimeni nu își aduce aminte de ea. Știau doar ce a urmat, consecințele adică, discuțiile, starea de anxietate și frica.
   Carina s-a foit și s-a auzit foșnetul tapițeriei din piele.
   Susanne a conectat microfonul Yeti la computer, și-a pus căștile și a început să înregistreze.
   - Ce ai mâncat la micul dejun? a întrebat ea.
   - Ce legătură are cu Sofia Hellsten? a întrebat și Carina.
   - Bine, e de ajuns. Era doar un test de sunet. Să începem.
   Și-a scos căștile și s-a uitat la ceasul de la mână, vechiul ceas Certina New Art al mamei. L-a primit cadou la 25 de ani. S-a gândit pentru o secundă la introducerea pe care urma să o facă și a apăsat pe înregistrare.
   - Mă aflu la Carina Burstrand, în livingul ei din casa de la marginea orașului Stentrask. Este sâmbătă seara, 21 decembrie, și a trecut aproape o zi de la descoperirea trupului Sofiei Hellsten în fundația podului de lângă râul Pite. Carina, ai cunoscut-o bine pe Sofia. Vă întâlneați frecvent la clubul de carte. Ne poți oferi mai multe detalii?
   - Mai exact, cadavrul nu a fost încă identificat, a spus Carina. Nici nu știu dacă au scos-o din fundație. Trebuie să vină cei de la Medicină Legală din Umeå ca să examineze trupul...
   - Da, bine, a spus Susanne și a lăsat înregistrarea. Poți povesti despre Cercul Polar?
   Carina și-a pus în spate o pernă decorativă brodată și s-a făcut comodă pe canapeaua care devenise parcă un vas de război.
   - Ne întâlneam și vorbeam despre cărți. La gimnaziu, o dată pe săptămână, iar la liceu, o dată pe lună.
   A tăcut. Susanne aștepta, dar Carina părea să-și fi pierdut ideea.
   - Cum decurgeau întâlnirile? a întrebat Susanne pentru a porni din nou discuția.
   Carina și-a mușcat buza pentru câteva secunde.
   - A început ca un curs facultativ în clasa a șaptea. Noi îi spuneam „cunoaștere literară“. Erau persoane care credeau că trișam, că doar pierdem vremea, că vorbeam aiureli și că așa luam note bune. Dar nu a fost așa. Chiar vorbeam despre cărți și autorii pe care îi citeam. Nu erau laureați Nobel, nu la început, în orice caz, dar...
   A tăcut o vreme. Susanne aștepta să-și reia fraza.
   - Am rezistat mult timp, până ne-am înstrăinat.
   - Ce vrei să spui? a întrebat-o Susanne, deși știa foarte bine la ce se referă.
   - Asta are într-adevăr legătură cu corpul găsit în fundația podului? i-a replicat Carina.
   - Nu știu, a spus Susanne. De ce ne-am înstrăinat?
   - Ne-am destrămat. Ne-am schimbat, am devenit prea diferite. Am luat-o în direcții complet diferite.
   - Chiar am făcut asta? Am fost chiar așa de diferite și nu am luat-o toate exact în direcția în care ne așteptam? Sau, mai bine zis: în care se aștepta lumea de la noi? Cum ai descrie-o pe Sofia?
   Carina a tras adânc aer în piept și părea că se gândește profund la asta.
   - Puteai crede despre ea că era o adolescentă timidă dintr-o zonă nelocuită. Dădea impresia că era introvertită și inaccesibilă, dar eu cred că am catalogat-o greșit. Era mai îndrăzneață decât lăsa să se vadă. Mai provocatoare.
   - Ce te face să crezi asta? a întrebat-o Susanne în microfon, remarcând propriul scepticism.
   Carina și-a încrucișat atât brațele, cât și picioarele. O poziție clasică de defensivă.
   - Nu vreau să spun mai multe. Am doar motive să cred că așa a fost.
   Susanne a privit-o atent. Era o reacție destul de hotărâtă la o întrebare simplă.
   - Mai poți spune ceva despre Sofia?
   Din nou, câteva secunde de reflecție.
   - Uneori îmi dădea impresia că era puțin prostuță, a spus Carina, dar m-am înșelat. Altfel, era o persoană de încredere. Și chiar nu era prostuță. Era înzestrată cu abilități deosebite, un fel de inteligență aparte. În orice caz, avea note bune, deși s-ar fi putut spune că asta se întâmpla și pentru că era dintr-o familie deosebită. Era greu de înțeles. Nu am reușit niciodată s-o înțeleg.
   Se întreba cât de mult din ceea ce spusese Carina ar putea fi folosit în podcast. Va trebui să analizeze ulterior.
   - A avut dușmani? Cineva care să fi vrut să o ucidă?
   Carina a ridicat privirea și s-a uitat fix în ochii lui Susanne.
   - Nu știu, a spus ea. Tu ce crezi?
   - Cele mai multe dintre tinerele omorâte sunt ucise de iubiții lor sau de foști iubiți. Avea Sofia vreun iubit? Pe cineva pe care îl cunoșteai?
   Carina a privit spre televizor și a închis ochii pentru o clipă.
   - Nu prea ne petreceam timpul împreună, în afară de orele de la clubul de carte.
   Nu răspunsese la întrebare, dar Susanne nu a mai insistat.
   - Cum crezi că ar fi fost viața ei dacă ar fi avut șansa să ajungă la maturitate?
   - Poate că ajunsese la maturitate. Încă nu știm cu siguranță dacă ea a fost descoperită acolo sus, pe pod.
   Susanne a încuviințat.
   - Bine, hai să te întreb altfel: cum ai descrie-o pe Sofia ca adult?
   - Știu că vei monta astfel încât asta să sune de parcă aș fi răspuns la prima întrebare, a spus Carina, dar fie. Cred că ar fi devenit inginer, poate ceva legat de tehnologia materialelor. Investigații la nivel molecular. Cred că asta i s-ar fi potrivit. Un domeniu în care trebuie să fii foarte determinat și atent. Probabil și-ar fi luat doctoratul, dar nu în fizica moleculară. Ceva puțin mai simplu, mai palpabil. Poate că suferea de sindromul Asperger sau ADHD. Toți oamenii ar trebui să-și afle afecțiunile în ziua de azi... Dar nu era nimic în neregulă cu inteligența ei. A urmat cursurile și s-a specializat în științele naturii...
   Carina se gândea, privind pentru o clipă în altă parte.
   - În aceeași clasă cu Wiking Stormberg, a spus într-un târziu. Era colegă cu Wiking, care acum este șef de poliție aici, în Stentrask, și care conduce ancheta în cazul trupului descoperit. Se cunoșteau. Cred că Sofia era puțin îndrăgostită de el.
   Apoi a ridicat ochii și s-a uitat din nou fix la Susanne.
   - Nu ți-am spus asta niciodată, a zis ea, dar Sofia m-a căutat în primăvara aceea înainte să dispară. Mi-a spus că erai îndrăgostită de mine. Că ai pălmuit-o și ai avertizat-o să nu povestească niciodată cuiva despre asta.
   Susanne simțea că nu mai are aer, că nu mai poate respira. Știa că Sofia încercase să răspândească în acea vară zvonul despre dragostea ei pentru Carina, dar nu știa că aceasta din urmă aflase. A încercat să spună ceva, dar și-a simțit gura blocată.
   - Avea o poză pe care mi-a arătat-o, a continuat Carina. Un portret din acelea mici pe care le-am primit odată cu fotografiile de la școală. Mi-a spus că ai desenat o inimă pe spate.
   O, Doamne! Carina a știut în toți anii aceștia? Toate mesele de Crăciun și aniversările pe care le sărbătoriseră împreună. O fi crezut-o sau ce gândea? O, Dumnezeule...
   - Adevărul este, a spus Carina, că i-am zis să se ducă naibii.
   Mâna cu care ținea microfonul începuse să îi transpire. Susanne s-a văzut nevoită să și-o șteargă de pantaloni. A reușit să respire adânc.
   - Dar e total lipsit de sens, a spus Susanne. Vorbești serios?
   Carina a râs, deși suna puțin fals.
   - I-am spus că nici măcar nu mă placi. De-abia mă suportai.
   A ridicat o mână făcând un gest prin care își cerea scuze.
   - Nu îți reproșez nimic, dar erai ca o scorpie. Deși e o nebunie să cred că tu ai lovi sau ai amenința pe cineva.
   Susanne a înghițit în sec. Umbrele din ea urmau să iasă la suprafață.
   - Dar de ce a spus asta? Era mitomană?
   - Cred că i-am spus că toată lumea te-a văzut cum fugeai după Krister.
   Ochii lui Susanne au fost inundați de lacrimi. Respira sacadat.
   Carina s-a ridicat.
   - Mai vrei puțină prăjitură?
   Susanne și-a dat seama că nu va fi în stare să se ridice. Nu putea sta pe picioarele ei.
   - Nu, mulțumesc.
   - Altceva?
   A închis ochii pentru câteva secunde.
   - Poate încă un pahar cu vin?
   - Nu conduci mașina spre casă?
   - Mașina poate rămâne aici până mâine, nu-i așa?
   Ultimele cuvinte au făcut-o pe Carina să se oprească în pragul ușii.
   - E interdicție de parcare pe stradă. Pentru că se deszăpezește. Dar poți să duci mașina în garaj și o scot eu pe a mea pe alee. Nu pot bloca mașina de deszăpezire mâine-dimineață devreme, că apoi ajung pe prima pagină a ziarelor.
   Susanne s-a simțit copleșită de o senzație de amețeală profundă. Și-a dat seama de ce a ales să părăsească Stentraskul. Nu putea fi mai clar de atât. Motivul pentru care a căutat să se ascundă, dorința de a nu prinde rădăcini aici, efortul de a se recrea și de a alege cine vrea să fie.
   - Poate că ar trebui să merg spre casă totuși, a spus ea.
   Carina a ridicat din umeri și s-a dus în bucătărie.
   Susanne a oprit înregistrarea, a închis laptopul, microfonul și căștile. Hakan asculta jos, în camera de recreere, o selecție de colinde de Crăciun.

   Şunca noastră de Crăciun a dispărut, iar rudele vor ajunge într-o oră.
   Şunca noastră de Crăciun a dispărut, cum poate un porc să dispară pur și simplu.

   Susanne a închis ochii și și-a masat fruntea între sprâncene. Trebuia să se adune, ceea ce tocmai se petrecuse nu era bine. A încercat să se concentreze asupra interviului. Ar putea să folosească cel puțin o parte din el pentru podcast. Erau câteva declarații bune pe care le putea prelua. Carina vorbise bine în dialect, și ceea ce spusese despre dragoste era bine. Gândul că fosta ei iubire lucra acum pentru a rezolva crima Sofiei îi spunea că asta era de bun augur.
   A băut vinul rămas în pahar.
   Deși Wiking nu fusese niciodată interesat de Sofia, acesteia sigur îi plăcuse de el. Lui îi plăceau fetele drăguțe și prietenoase. Gitte, cu care a fost împreună o vreme, a fost vedeta din Stentrask, the IT Girl, cum s-ar spune azi. Cu părul lung și negru, era într-adevăr frumoasă, o fată bogată - ei bine, după standardele din Stentrask - și studia la Pitea. A adus un ventilator de la Stora Varlden când a venit odată acasă în weekend. Gitte era prea încăpățânată și lipicioasă pentru el. Cu Agneta s-ar fi potrivit mai bine, asta dacă nu ar fi fost bâlbâită. Toată lumea îi știa defectul și nu avea cum să scape de el. În orice caz, bâlbâiala ei nu deranjase pe nimeni în mod special în ultimii ani, când s-au întâlnit pe grup.
   - Mai vrei vin?
   Carina ținea în față două pahare de vin, câte unul pentru fiecare.
   - Crezi că pot să conduc după ce am băut două pahare? a întrebat-o Susanne.
   Carina a râs.
   - Nu vor fi controale în Stentrask diseară, a spus ea cu autoritate, încât Susanne a luat-o ca pe un răspuns.
   Știa programul de serviciu, pentru că era postat pe avizier. Carina s-a așezat din nou pe canapea și a oprit televizorul. S-a făcut întuneric în cameră. De la calculatorul din subsol al lui Hakan se auzea melodia It’s the most wonderful time of the year.
   - Cum îți e fără Krister? a întrebat Carina în întuneric.
   Susanne era devastată. Și-a pus mâinile pe față ca să-și oprească țipătul în palme.
   Au golit sticla de shiraz și apoi încă una la fel. Carina a ascultat-o și a ținut-o în brațe. A crezut-o. Sofia mințise și inventase tot ce spusese. Bineînțeles că Susanne nu ar fi putut niciodată lovi pe cineva. A plâns și a vorbit despre Krister, despre pierderea soțului ei, dar, de fapt, nu știa unde se termina o durere și unde începea o alta. Doliul și golul iubirilor pierdute aveau să rămână ascunse pentru totdeauna de Carina. Susanne nu știa cu adevărat dacă se simțea ușurată sau disperată. Carinei i se spusese, dar refuzase să creadă. I se păruse atât de nebunesc, încât refuzase să creadă.
   Acceptare și abis.
   Hakan a mutat, în cele din urmă, mașina lui Susanne în garajul lor și a parcat mașina Carinei pe alee, astfel încât utilajul de deszăpezit să poată trece. S-a oferit să o ducă acasă, dar ea a preferat să meargă pe jos. Nu era atât de frig și era îmbrăcată gros.
   Oricum, nu va putea adormi devreme.
   Înainte să plece, Carina a strâns-o la piept într-o îmbrățișare caldă.

..........................................................