Cercul polar, Liza Marklund

 ........................................

3-5

              Noaptea polară era întunecată.

   Nu mai ningea, dar cerul era acoperit de nori compacți. Stelele încă nu apăruseră și luna era destul de joasă. Departe de oraș, se simțea în întuneric o urmă de poluare. Deasupra Bazei Robotice, cerul era la fel de întunecat ca în oricare altă parte unde nu se desfășura nicio activitate în timpul nopții. Dar pe drumul 374, chiar acolo unde podul spre Gransel se întindea peste râul Pite, a remarcat o lumină de un albastru strălucitor.
   Vila lui Hakan și a Carinei era la periferia comunității, dar totuși nu îți lua mai mult de un sfert de oră sau 20 de minute pentru a ajunge la Școala Kvarndamm. Casa copilăriei ei era poziționată chiar în centru, la doar câteva sute de metri de strada Gagatan.
   Nu a simțit gheață. Nici nu era alunecos. Zăpada scârțâia sub pașii ei. Gerul îi înțepa obrajii, dar îi și limpezea gândurile.
   A trecut pe lângă vile cufundate în întuneric, cu steluțe luminoase de Crăciun și lumânări electrice cu șapte brațe pentru Advent în ferestre. Multe aveau acoperișuri metalice, rareori întâlnite în partea sudică a țării. Țiglele îngheață în zona de nord și apoi cad când se topește zăpada. Cel puțin jumătate din case erau marca Alvsby, case modulare lipsite de farmec și produse în serie.
   Avea un ritm constant de mers în lumina dispersată a felinarelor. S-a decis să-și regândească pentru o clipă viața. Dacă ar fi locuit într-o Elsa, Eva sau Alexander sau într-o altă casă de tipul celor Alvsby? Toate purtau nume de origine suedeză.
   Ar fi refuzat instituții de formare profesională sau nici nu i-ar fi trecut prin cap să frecventeze astfel de centre? Ar fi plecat și s-ar fi mutat de acasă după susținerea acelor examene? Poate că ar fi putut să lucreze ca jurnalist în Stentrask, însă aici exista deja un atelier faimos de anvelope, încă de la sfârșitul anilor '70, anume Gummicentral, al familiei Samuelsson. Krister ce ar fi făcut? A fost un bun antreprenor. Ar fi putut să-i facă concurență acestui atelier de anvelope și să pună bețe în roate familiei Samuelsson.
   Poate ar fi putut pune bazele unei alte companii în domeniul tehnologiei vehiculelor. Bineînțeles că ar fi funcționat, dacă și-ar fi dorit asta. Dar niciunul dintre ei nu își dorea. Cu siguranță, nu a fost doar decizia ei, evadarea ei. Și Krister își dorea să plece departe. Probabil ca să nu mai stea în umbra lui Wiking, prietenul care a fost întotdeauna puțin mai drăguț, mai de gașcă, mai bun atât la hochei pe gheață, cât și la fete și la învățătură.
   Și-a scos telefonul mobil din rucsac, a apăsat pe funcția de înregistrare și l-a pus în buzunarul jachetei. Spera să capteze puțin zgomot ambiental pe drum.
   Scârțâitul zăpezii, foșnetul ritmic al hainelor, respirația ei în timp ce mergea pe drumul care urca. Poate ar putea folosi toate acestea pe fundalul podcastului.
   O mașină tunată a bubuit când a trecut pe lângă ea în dreptul secției de poliție. Nu știa că încă se mai făceau astfel de autovehicule reconstruite. Erau cel puțin cinci tineri în habitaclul cu geamurile aburite. Putea auzi muzică pe care însă nu o știa și vocea unui bărbat beat care cânta. A cotit pe lângă chioșcul cu cârnați, închis pe timpul nopții. A mers înspre strada „Crema cremelor“. Tăcerea lăsată în urma acelui vehicul a fost parcă și mai profundă decât înainte.
   Întrebarea era cât putea într-adevăr cineva să aleagă? Cât de mult contau genele și mediul? Băieții ei și ai lui Krister crescuseră amândoi la oraș. Nu erau familiarizați cu altceva. Vorbeau dialectul din Stockholm, cu un ușor aer de apartenență la o clasă superioară, își aveau originile în suburbiile de nord și în centrul orașului. Cunoșteau și le plăcea suburbia Norrbotten și percepeau peisajul ca pe un paradis exotic de vacanță. În lumea lor, a adulților, soarele de la miezul nopții strălucea mereu în Stentrask.
   Amândoi își jeliseră tatăl cu disperare, dar ea simțea că reușiseră să depășească momentul. Linus intenționa să își cumpere un apartament mai mare în care să locuiască cu iubita lui, poate chiar să plece din centrul orașului și să se mute într-o casă din suburbie. Probabil se gândeau să aibă copii. Nu i-a întrebat nimic, dar așa simțea ea.
   Emil era polițist și burlac acum, din câte știa ea. Intenționa să își continue studiile și să devină criminalist, ca să poată fi polițist-anchetator.
   Susanne a grăbit pasul. Își simțea picioarele ușoare și respira fără probleme.
   Mersul pe jos fusese o decizie bună, chiar dacă rucsacul era destul de greu. A călcat ferm prin curtea înghețată a școlii și a trecut prin zona fumoarului, pentru a retrăi o dulce amintire. Cum stătea gașca de băieți acolo și fumau împreună așa cum ea niciodată nu reușise.
   Dar stai, ce a fost aici? S-a oprit. Înspre nord-vest șerpuia un drum în întuneric care era curățat de zăpadă, dar complet cufundat în întuneric.
   Aceleași brazde drepte de zăpadă ca pe aleea mamei. Poate aceleași suflante de zăpadă. O pasarelă sau poate o pistă de biciclete. Scurtătura peste Backasen. Se mai plimbase pe acolo demult, dar nu de foarte multe ori. Deasupra crestei a remarcat din nou lumina pâlpâitoare alb-albăstruie.
   A urcat peste deal. Panta a devenit rapid mai abruptă și simțea efortul fizic în mușchii coapselor. Și-a scos telefonul mobil din buzunar și a pornit lanterna pentru a nu se împiedica. Cercul de lumină a creat o atmosferă strălucitoare de siguranță într-un spațiu înghețat. Ce cuvinte frumoase, s-a gândit ea. Le-a spus cu voce tare ca să-și amintească. Funcția de înregistrare era încă activată pe telefon.
   Sus pe creastă, s-a oprit. Aburii pe care îi scotea pe gură formaseră o ceață în jur. Sursa luminii alb-albăstruie era chiar sub ea, la câteva sute de metri mai încolo.
   Fundația podului peste râul Pite. Opusul a ceea ce însemna siguranță. Era un perimetru delimitat de reflectoare imense. Mișunau oameni, câteva mașini erau parcate. Criminaliștii erau încă acolo. Să fi fost oare și Wiking acolo? Nu, era trecut de miezul nopții. Probabil plecase acasă.
   Picioarele o ghidau înspre acel loc. Când s-a mai apropiat, a putut distinge diferite persoane care se deplasau pe pod. Un cort mare fusese ridicat acolo unde trebuia să fie locul crimei, adică fundația podului. Era zăpadă pe el după ninsoarea de mai devreme. Pereții cortului erau ridicați pentru ca lumina reflectoarelor să ajungă înăuntru. O femeie destul de tânără și un bărbat mai în vârstă lucrau ghemuiți și concentrați sub acoperișul cortului. Își făceau meseria.
   Un bărbat în uniformă de paznic stătea lângă barieră și se uita spre ea. Probabil că observase lanterna de la telefon.
   Pulsul i-a crescut ușor când s-a apropiat de locul crimei. Paznicul și-a aprins propria lanternă, una puternică, pe care a îndreptat-o direct spre fața ei. Susanne s-a oprit pe loc complet orbită. A ridicat instinctiv mâna către sursa de lumină pentru a-și proteja ochii.
   - Sussi? Tu ești?
   Lumina s-a stins. Și-a lăsat jos mâna, dar încă nu putea vedea bine. Doar cerul cu stele, însă i s-a părut că recunoaște vocea.
   - Pekka?
   - Ei, ce naiba, ce cauți aici?
   Susanne a clipit des. Paznicul s-a apropiat de ea tocmai când a început din nou să poată distinge ceva. A îmbrățișat-o puternic și a bătut-o peste umăr cu mâinile în mănușile lui groase.
   Pekka Karlsson fusese mereu îndrăgostit de ea, dar era cam fustangiu. Susanne încerca să se elibereze din strânsoare.
   - Pekka, ce mă bucur să te văd! a spus ea, oprindu-și telefonul mobil din buzunarul jachetei.
   - Îmi pare rău că nu am venit la înmormântare. Știi, era perioada de depunere a declarațiilor și Lotten, soția mea, nu era liberă. Nenorocitul de cancer.
   Susanne a încercat să zâmbească.
    - Înțeleg, a spus ea. Intenția contează.
   - Ai primit coroana?
   Coroana? Habar n-avea.
   - Da, a fost foarte frumoasă, mulțumesc.
   - Și? Ai ieșit să te plimbi?
   - Am fost la fratele meu și am băut câteva pahare de vin. În situația aceasta, cel mai bine e să mergi pe jos. Nu vreau să fiu un șofer beat la volan.
   Pekka Karlsson a râs. Era un bărbat masiv. Rezultatul îmbinării traiului bun cu antrenamentul de forță. Susanne a arătat cu un gest din cap spre oamenii care lucrau lângă fundația podului.
   - Ce nenorocire!
   Paznicul s-a întors către criminaliști, s-a scărpinat sub căciulă și a oftat.
   - Da, așa e. Probabil că trebuia să fie găsită, dar nu în acest mod și pe vremea asta nenorocită. Au fost nevoiți să securizeze locul crimei și aseară.
   Au rămas tăcuți o vreme. S-a uitat la criminaliștii care căutau prin pietrișul și nisipul prelevate din interiorul bazei podului, depozitate într-o movilă pe carosabil. Râul de sub ei se revărsa peste drumul care duce spre cascada Storforsen câțiva kilometri mai jos în aval. Susanne auzea zgomotul puternic făcut de întinderile de apă prin întuneric. Storforsen nu îngheța niciodată, nici măcar când erau patruzeci de grade cu minus. Vântul sufla ușor, purtând cristale de gheață prin aer. Obrajii îi înghețaseră.
   Pekka își întoarse din nou privirea spre ea.
   - Dar spune-mi, ce mai faci? Ai venit în nord ca să îți vezi mama?
   Se bucura că și-a vărsat lacrimile pe canapeaua urâtă de piele a Carinei.
   - Primul Crăciun fără Krister. Va fi greu.
   A îmbrățișat-o din nou, dar de data aceasta s-a lăsat cuprinsă în brațele lui pentru mai mult timp.
   - Știi, se zice că tot ce experimentezi pentru prima dată e perceput ca fiind mai dificil. Prima aniversare după ce a murit, prima sărbătoare a solstițiului de vară, prima vacanță. Totuși, le-ai trăit pe toate.
   Pekka era unul dintre băieții din gașca lui Krister și stătea pe drumul spre autobuzul școlar. Era căsătorit de mai bine de 30 de ani cu Lotten și aveau trei copii deja adulți. Părinții încă îi mai trăiau. Așadar, nu știa ce înseamnă să pierzi pe cineva.
   - Mulţumesc pentru susținere, a răspuns ea. Apreciez. Dar tu nu îngheți aici?
   A râs puțin și a tropăit involuntar.
   - Păi, la naiba, m-am obișnuit.
   Susanne și-a întors privirea spre locul crimei.
   - Oare vor termina curând, ca să poți pleca și tu acasă?
   - O, nu, oricum eu voi sta aici peste noapte. Uite perimetrul delimitat.
   Pekka a făcut un pas mai aproape de ea și i-a spus încet, aproape șoptit.
   - Reușesc să ia cadavrul de acolo în seara asta. Criminalistul din Lulea a sunat cu ceva timp în urmă după o mașină care să-l transporte. Ar trebui să ajungă dintr-o clipă în alta. Preiau trupul și apoi vor termina aici.
   O mică targă era pe pământ unde lucrau criminaliștii, lângă cavitatea formată. Lămpile generau o lumină albă-albăstruie.
   - Cine ar fi crezut că se va termina așa, a spus Susanne. Cine i-ar fi putut face așa ceva Sofiei? Nu a făcut niciun rău nimănui.
   Pekka s-a legănat puțin pe picioare. S-a gândit câteva secunde înainte să răspundă.
   - Ea era altfel, a spus Pekka.
   Aceeași expresie o folosise și Hakan. Să fie o coincidență?
   - Te gândești la treaba cu veverițele?
   El a privit-o extrem de surprins.
   - Veverițele?
   O presupunere greșită. A încercat să salveze situația ridicând din umeri.
   - Poate că nu era așa cum o credeam noi.
   Pekka a ignorat comentariul legat de veverițe și a încuviințat.
   - Dar mințea despre lucruri atât de ciudate. Ca de exemplu când i-a spus lui Krister că îl lasă să îi conducă Lamborghiniul dacă vrea. Ai auzit o tâmpenie mai mare?
   Susanne a simțit cum sângele îi urcă la cap și apoi coboară până în vârful degetelor de la picioare. Ce naiba?
   - I-a spus asta lui Krister? De ce?
   - Pe toți băieții pusese ochii, dar în special pe Krister și Wiking. Eram cu ei. Cert e că Sofia și Carina s-au distrat de minune împreună în vara aceea. Dar cine naiba a avut vreodată un Lamborghini? În Stentrask?
   Nu credea nici măcar o secundă că Sofia Hellsten ar fi putut obține orice mașină își dorea. Dar ce făcuseră ea și Carina împreună vara aceea încât Pekka Karlsson chicotea despre asta 40 de ani mai târziu?
   - Ce vrei să spui? Ce a făcut împreună cu Carina?
   Pekka Karlsson a privit-o cu atenție.
   - A spus că tu o iubești pe Carina, că ție îți plăceau de fapt fetele. Ai auzit ceva atât de deplasat? Și credea despre ea că arăta foarte bine. Patetică.
   - Dar asta cu Sofia și Krister, ce te face să...
   - Ea a spus singură că este cea mai frumoasă fată din Stentrask, că așa credea toată lumea. Și că va studia la o universitate americană. Chiar i-a spus numele, dar nu-mi mai aduc aminte...
   O mașină s-a apropiat din direcția orașului. Mai întâi au văzut farurile, ca mai apoi, după câteva secunde, să audă și zgomotul motorului. Pekka s-a îndepărtat de ea și a mers cu pași hotărâți spre șosea cu lanterna aprinsă. Cu umerii drepți și lați, cu capul drept, în uniforma de paznic.
   Era mașina care urma să transporte cadavrul. Pekka s-a îndreptat spre portiera șoferului, s-a aplecat și a vorbit cu el. I-a arătat cum poate da cu spatele ca să ajungă cât mai aproape de targă.
   - Stai, e bine! a strigat Pekka.
   Mașina s-a oprit.
   Susanne a făcut câțiva pași înapoi. Era întuneric.
   Sofia fusese îndrăgostită de Krister? Sau de Carina? Au fost împreună? Dar Carina a fost cu Hakan în vara anului 1980. Chiar au stat împreună în camera lui în weekendul ce a urmat după solstițiu. Și care era legătura dintre Sofia și Krister? De ce nu i-a spus niciodată Krister despre asta?
   Șoferul a coborât din mașină și s-a îmbrăcat cu un echipament de protecție de unică folosință, și-a pus mănuși și încălțăminte de protecție, și a înaintat salutându-i pe criminaliști.
   - Sandra Hammarlund, a spus tânăra.
   - Roland Larsson, s-a prezentat și bărbatul mai în vârstă.
   Nu a înțeles numele șoferului.
   - Ne poți da o mână de ajutor? l-a întrebat Sandra Hammarlund. Corpul este liofilizat, așa că nu e nimic scârbos.
   - Și nu ați găsit capul? a întrebat șoferul.
   - Cel puțin nu aici, în fundație, a răspuns Roland Larsson.
   Susanne a făcut un pas în lateral ca să nu cadă. Nu făcuse prea multe mișcări ca să vadă dacă criminaliștii o vor remarca, dacă îi vor spune să plece. Dar nimeni nu a băgat-o în seamă. Probabil că nu au văzut-o sau nu le păsa. A rămas acolo, împietrită.
   Roland Larsson și șoferul mașinii au pășit cu grijă jos în cavitatea din interiorul fundației podului. După câteva minute, le-a văzut căciulile ivindu-se deasupra marginii de beton. Se legănau ușor. Păreau să discute ceva. Le auzea vocile, însă nu putea desluși cuvintele. Probabil discutau despre modalitatea prin care să ridice corpul din groapă cât mai eficient. Apoi s-au ridicat amândoi în același timp. Se pare că stătuseră ghemuiți. Cărau ceva ce avea o formă subțire și o culoare maronie. Era, fără îndoială, un corp mic de femeie. Susanne s-a auzit pe ea însăși cum gâfâia. A simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Ea era acolo. Ea era. Bărbații au așezat cadavrul pe targa din față. Era atât de mic și de maroniu, în contrast cu albul puternic scos în evidență de reflectoare. Nu avea cap. Brațele erau ca niște ramuri subțiri, ușor îndoite și lipite de corp. Sânii se uscaseră, pielea era întinsă peste coaste. Iar picioarele au stat îndoite la nouăzeci de grade timp de 40 de ani. O femeie sau, mai degrabă, o fată îngropată într-un sicriu de beton.
   Susanne simțea că nu mai are aer. Minciuna se prelingea ca un noroi gri în plămânii ei.
   S-a întors și a fugit.

   UCIGAȘUL DE POLIȚIȘTI DE SJOWALL WAHLOO
   ALEASĂ DE BIRGITTA LANDEN
VINERI, 6 IUNIE 1980

   Era iunie. Era lumină și ziua și noaptea în Stentrask. Râul traversa sălbăticia până spre coastă și mare, dar și jos, spre Pitea, acolo unde se amesteca cu apa salmastră din Golful Botnic. Abia îți dădeai seama când se trecea de la asfințit la zorii zilei. Natura s-a trezit la viață. Plante, păsări și toate speciile de insecte împânzeau cerul și pământul.
   Era perioada când totul prindea viață.
   Când Birgitta s-a trezit, mama ei plecase deja la serviciu, la Spitalul Pite. Un bilet o aștepta pe masa din bucătărie.

   Draga mea, îți doresc o vară frumoasă. Ne vedem în august. Știi că poți suna pe telefonul lui Svante oricând vrei tu.
   Îmbrățișări de la mama.
  PS: Aruncă laptele dacă nu îl bei, pentru că eu plec direct la țară după muncă. Golește și gunoiul. Pornește-o pe Inga.

   Inga era mașina de spălat vase. Svante avea o cabană în Trundon, pe malul mării.
   Mama avea să își petreacă vacanța acolo cu el și cei doi copii ai lui, Linda și Fredrik, care aveau 12 și, respectiv, 7 ani. Groaznic. Nu întrebase, nu direct, cel puțin, dar știa că nu era binevenită. După numeroasele descrieri care vorbeau despre cât de frumoase erau apusurile și cât de minunat era să faci baie dimineața direct de pe dig, venea întotdeauna un comentariu fad care suna cam așa: „totuși, e cam aglomerat cu doar două dormitoare mici, unul pentru noi și unul pentru copii“.
   Nici măcar nu era luată în calcul.
   Deși nu făcuse nimic.
   Chiar nimic, de fapt.
   Nu conta. Oricum, tot nu voia să se ducă. Golful Botnic era rece ca gheața, iar Svante, cam imatur.
   S-a dus în baie și s-a uitat în oglindă. Ochii îi erau la fel de negri precum părul. A deschis dulapul din baie. A găsit Salubrin, plasturi Salvequick, ulei Jungle împotriva țânțarilor, tifon și role de bandă adezivă de culoarea pielii, o cutie de Magnecyl, dar unde erau pastilele de Valium ale mamei? Birgitta se uită pe toate cele trei rafturi. Le luase cu ea.
   Îi era indiferent, până la urmă.
   În Stentrask nu ar fi avut nevoie de nicio pastilă. Și dacă avea nevoie neapărat de câteva pastile, putea întotdeauna merge la tipul ăla, Hoovern. Primise porecla aceasta pentru că se spunea că uneori își mai călărea aspiratorul.
   A ieșit în hol și a privit în jur cu atenție.
   Ultima dimineață în acest apartament oribil. A locuit aici în fiecare săptămână, timp de 2 ani, ca să-i mulțumească pe părinții ei divorțați sau, mai degrabă, ca să-i facă mai puțin nemulțumiți. Dar acum s-a terminat. A închis ochii și s-a bucurat de acest gând. A simțit vibrațiile tuturor oamenilor din bloc, captivi în propria lor frustrare acumulată.
   A expirat.
   Camera ei era de dimensiunea unei garderobe. Un pat îngust, un birou și un dulap pe hol. Etajul al șaselea dintr-un ansamblu de 3 blocuri de sine stătătoare, cu vedere spre acoperișul spitalului.
   Ziua ei era pe 14 iulie, aceeași zi ca a micuței prințese moștenitoare a Suediei. De obicei, nu prea dădea atenție aniversării, așa făcuse cu aproape toate până acum, dar nu și de data aceasta.
   Nu și anul acesta, din simplul motiv că în 1980 avea să devină majoră.
   Optsprezece ani.
   De acum înainte avea să ia deciziile singură, să fie stăpână pe propria soartă.
   Azi avea loc festivitatea de absolvire a școlii și, prin urmare, era ultima dată când avea să mai pună piciorul la Liceul Strombacka, acest grotesc colos denumit instituție de învățământ. Oden, clădirea principală a Liceului Strombacka - exact, toate au fost numite după vechii zei vikingi, orice comentariu ar fi redundant - avea un sistem de ventilație care tușea ca un bolnav de tuberculoză. Se zvonea că furnizarea oxigenului funcționa atât de prost, încât aveai la dispoziție doar o oră să evacuezi clădirea dacă sistemul electric ar fi cedat. Toți cei care ar fi rămas blocați în clădire după aceea ar fi decedat din lipsă de oxigen. Poate că era doar o glumă sau poate nu, ce știa ea?
   Probabil că durerea de cap cu care s-a confruntat mereu avea de-a face cu asta. Sau a fost doar o reacție psihosomatică, așa cum a spus mama. Cu alte cuvinte, o boală închipuită. Mama știa asta, doar era medic primar la spital.
   Exista o specializare de științe sociale la Școala Kvarndamm, iar în Stentrask erau oameni cărora le păsa de ea. Prieteni, familia, și mai era și Wiking.
   A fost complicat cu Wiking.
   Era la curent cu bârfele care spuneau că el o părăsise, iar ea încercase apoi să-și ia viața. Deși nimeni, nici măcar Susanne, nu știa povestea adevărată. Tăietura aceea nu a fost o tentativă de sinucidere, pentru că nu își dorea deloc să moară. Nu era un strigăt după ajutor. Voia doar să își simtă durerea amorțită. Să conștientizeze că există cu adevărat, că este reală. Când presiunea arterială îi scădea și creierul era invadat de dioxid de carbon, simțea un val de căldură în zona picioarelor și a abdomenului. Nu fusese prima dată când își provoca singură o rană, dar de data aceea exagerase și fusese nevoită să meargă la urgențe pentru a-i fi cusută. Așa s-a născut zvonul în oraș. Dar a încetat să mai facă asta. Nu și-a mai provocat nicio tăietură de atunci.
   Și nu Wiking a fost cel care a pus punct relației lor. Nimeni nu știa că era extrem de gelos. Multe întrebări cu subînțeles, priviri piezișe și conversații obișnuite care degenerau în adevărate interogatorii i-au creat o senzație de disconfort. Ce a făcut ea în Pitea? Cu cine s-a întâlnit în Pitea? Cum de avea atâtea semne pe corp? Nu a întrebat-o niciodată direct, dar simțea că el de fapt o întreba cu cine se culcase ea în Pitea. A depășit însă limita când a strâns-o de umeri cu mâinile lui grele, când a săgetat-o din priviri și când a țipat la ea. Multă vreme, Wiking a refuzat să-și ceară scuze spunând că totul a fost din vina ei, că acțiunile Birgittei îl făcuseră să reacționeze așa. Totuși, weekendul trecut a căutat-o și și-a cerut scuze în mod oficial. A sunat-o la telefon în casa din Stentrask. A cedat și și-a cerut iertare, dar ea știa că Wiking nu va înțelege niciodată ce a greșit.
   Conversația a fost total neașteptată, precum o furtună într-o zi senină. Stătea în pat și mânca înghețată cu trei arome. A uitat paharul pierdut printre cearșafuri și înghețata s-a topit murdărind toată salteaua. Wiking a recunoscut că a exagerat. Se comportase urât cu ea. Dar voia să se întâlnească și să îi vorbească. O rugase să îi permită să vină acasă la ea și să discute despre ce s-a întâmplat. Wiking nu se putea lăuda cu abilitățile lui de comunicator, dar ea știa ce înseamnă ceea ce îi cerea. Wiking intenționa să cedeze pentru că o voia înapoi. În cele din urmă, l-a încercat sentimentul de remușcare, ceea ce l-a determinat să se comporte mai uman. Birgitta a ezitat la telefon și a amânat să-i dea un răspuns. I-a oferit mai multe argumente, i-a spus că s-a gândit mult, că nu voia să-i facă rău, că au împărtășit atâtea lucruri frumoase împreună. În cele din urmă, s-a lăsat înduplecată și a fost de acord să se întâlnească. Era pregătită să-l asculte, dar numai după festivitatea de absolvire. Se puteau întâlni următoarea dată când ea urma să vină în Stentrask. Încerca să nu pară prea interesată. Wiking s-a mulțumit cu această înțelegere.
   El urma să vină la ea acasă la ora cinci în acea după-amiază.
   Dar prima dată trebuia să supraviețuiască modestei ceremonii de absolvire de la Liceul Strombacka. În sala mare de evenimente a fost planificată dimineața un fel de adunare generală, dar ea nu avea de gând să participe. Clasa ei, S2a, se va întâlni într-o sală de clasă de la etajul al treilea din clădirea Oden. Acolo își vor primi mediile, și asta era tot. Apoi putea părăsi pentru totdeauna acel colos de beton.
   Se va muta acasă, în Stentrask, iar viața ei va lua o direcție bună și va deveni din nou suportabilă.
   La începutul studiilor liceale, încercase să discute de câteva ori cu mama ei, dar nu a vrut să-i asculte intențiile argumentând că traseul ei educațional fusese deja stabilit. Brigitta își va face studiile la Liceul din Strombacka, acolo educația era mai bună în comparație cu cea oferită la Școala Kvarndamm. Tatăl nu a răspuns deloc când a încercat să îi vorbească. El era mereu ocupat, însă Gunilla îi spusese că era întotdeauna binevenită să rămână cu ei oricât dorea.
   Era un sentiment plăcut.
   Deoarece toți prietenii ei din Stentrask au urmat studii de 3 trei ani și, la fel ca ea, aveau să meargă toți la facultate în același timp. Toți cei care erau ambițioși alegeau să meargă în sudul țării, la o universitate mai bună. Urmau să alcătuiască un grup care fusese împreună de multă vreme, în care se cunoșteau și se respectau unii pe alții și urma să stea atât cu Susanne, cât și cu Wiking. Pentru ea nu conta unde avea să ajungă sau ce avea să studieze.
   Mama credea că fata ei va deveni medic specialist în chirurgie toracică, ceva ce ea nu reușise să devină. Nu-i spusese asta în față, pentru că mama ei nu a fost niciodată deosebit de clară în exprimare, dar existaseră semnale nu tocmai subtile.
   „Știi ce măriri de salarii au primit chirurgii specializați în chirurgie toracică anul acesta?“ sau „Da, este medic cu specializare în chirurgia toracică, de aceea“. Îi prezenta totul la superlativ. Tatăl avea o poziție mai fermă în puținele dăți în care s-a arătat interesat de viitorul ei: inginer proiectant în construcții civile, asta va deveni, la fel ca el. De preferat, în domeniul fizicii nucleare, pentru că era domeniul în care el nu reușise să se afirme.
   Simțea că viața ei este ca o cutie cu ambiții neîmplinite. Nu e de mirare că avea atacuri de panică.
   A împachetat lucrurile în geanta Adidas. Haine murdare, medicamente, creme pentru piele și manuale școlare. Și Ucigașul de polițiști, de Sjowall Wahloo, cartea pe care aveau să o discute la clubul de carte din acea seară. Un clasic, iar cartea era destul de recent publicată. Era penultima carte din seria „Roman despre o crimă“. Le citise pe toate.
   Ce bine de Maj Sjowall și Per Wahloo. Formau un cuplu, trăiau și lucrau împreună. În cărți, ofereau o perspectivă care punea accentul pe societate și pe oamenii dezavantajați. Per murise în urmă cu câțiva ani. Ce trist.
   Geanta era abia pe jumătate plină. Cele două geamantane grele fuseseră duse de săptămâna trecută, când i s-a permis să meargă cu tatăl ei cu mașina. El fusese la o conferință în Havsbadet.
   A tras fermoarul. Ultima dată. În sfârșit. De acum înainte nu va mai trebui să se legene în acel autobuz îngrozitor spre Alvsbyn, Vidsel și Stentrask sau să vadă stopurile din spate cum dispar spre Jokkmokk.
   Simțea solemnitatea acestui moment și îl trata cu respect.
   Ultima zi, ultima oră.
   A preferat tăcerea. Fără radio, fără muzică.
   A făcut duș și s-a îmbrăcat. A aruncat laptele. A pornit-o pe Inga. A aruncat gunoiul în toboganul din casa scării.
   S-a hotărât să nu își mai facă patul. Mama se va enerva, dar oricum s-ar enerva. A închis ușa în liniște.
   Ultima, ultima, ultima.
   A urcat în sala de clasă fără să întâlnească pe cineva care ar fi putut-o bârfi. S-a așezat pe jos cu spatele spre peretele exterior al clasei și a așteptat cu walkmanul pornit. Căștile erau pe urechi, ținea ochii închiși și dădea ușor din cap în ritmul muzicii: de neatins.

   Dacă cineva se naște printre proletari
   Și face afaceri cu droguri
   Și a fost deja pedepsit o dată
   Este ușor să fie prins
   Înainte și după...

   Formația de rock progresiv Nationalteatern era pentru ea o divinitate, un far în întunericul nopții. Îi oferea confort și îndrumare. Nu știa să cânte, dar le știa toate cântecele. Albumul lor din 1978, „Copiii timpului nostru“, este probabil cel mai bun LP lansat vreodată. Eventual în competiție cu „Rockormen“, scos anul următor, apoi Japp Co Co! Japp Co Co pigalle pigalle!
   Revista Veckorevyn publicase un articol despre ei în ultimul număr. Urmau să scoată un nou album în curând, intitulat „Rovarkungens o“. Nu era încă disponibil în Pitea, dar comandase discul la Tempo. Îl cunoștea pe tipul care lucra acolo. Se întâlniseră la o petrecere a frățiilor și s-au sărutat toată noaptea.
   El urma să îi trimită albumul în Stentrask întrucât acolo avea pick-up și casetofon pentru a face copii decente pe casete. Susanne și-ar fi dorit să-i placă și ei o trupă pe care să o venereze. Putea să caute una. De fapt, lui Susanne nu îi prea păsa de formația Nationalteatern sau de ceea ce reprezenta aceasta, dar Krister și Wiking considerau că era foarte bună. Birgitta a fost cea care i-a vorbit lui Wiking de muzica celor de la Nationalteatern și pentru că lui îi plăcea, însemna automat că și lui Krister îi plăcea. Și era mai bine ca Susanne să asculte ceva bun, nu doar Chic cu „Le Freak“.

   La fel de bine conduc direct în râu
   Când vin de aici
   Într-un Amazon furat...

   O lovitură ușoară în coapsă a făcut-o să se uite în sus. Ușa clasei era larg deschisă, iar elevii intrau rapid, ca o cascadă. Nu a realizat cine a lovit-o. S-a ridicat, s-a șters de praf pe fund, și-a scos căștile și le-a îndesat în buzunar, iar casetofonul în geanta Adidas.
   Torsten, dirigintele clasei, calcula mediile la catedră. Nu ar trebui să se pensioneze în curând?
   Cineva a închis ușa, pentru că în clasă era un zgomot asurzitor. Grupul de muzicieni, băieții care făceau parte dintr-un fel de trupă rock, avuseseră concert, așa că acum discutau despre asta. A reușit să afle diverse detalii despre cât alcool băuseră cei care participaseră la concert și ce discuții fuseseră. Torsten a încercat să vorbească de câteva ori, fără succes, înainte ca Mats Jonsson, jucătorul de hochei, să răcnească și să restabilească liniștea în clasă.
   Dirigintele părea epuizat. Nici măcar nu avea puterea să spună cele mai banale lucruri despre importanța studiului. A început, în schimb, să împartă mediile în ordine alfabetică. Era ultima dată când îi mai vedea pe acești oameni. Dar era ceva ce doar ea știa. Era un sentiment magnific, deși era un fel de meschinărie.
   Când a venit rândul ei, cam pe la mijlocul catalogului, elevii al căror nume începea cu litera A plecaseră deja în vacanța de vară și, astfel, și din viața ei.
   - Landen, Birgitta, a spus Torsten Olsson uitându-se surprins la ea. Tu chiar ai fost elevă în această clasă?
   Și-a luat mediile trădând o oarecare nesiguranță în privința propriului nume.
   Dirigintele nu dădea drumul plicului. Ochii lui roșii și umezi se mișcau vioi. Stăteau amândoi în picioare ca într-o luptă cu un odgon, încercând să se agațe de realitate. Birgitta a simțit cum câmpul vizual i se îngustează. Nu, Dumnezeule, nu aici, nu un atac de panică acum. Ce bine că a dat drumul plicului.
   - Toți arătați la fel, mormăi el luând următoarea medie.
   S-a luminat și a ridicat vocea.
   - Magnus Markstrom, vino aici, băiete! Să ai o vară plăcută!
   Unul dintre băieții din trupa de rock s-a împins pe lângă ea și l-a îmbrățișat cordial pe diriginte. A mers clătinându-se înapoi la locul ei, unde a deschis plicul. Și-a îndreptat ochii spre coloana din dreapta: cinci, cinci, cinci, cinci, doi - doi?
   A urmărit cu degetul rândul din stânga. Istorie. Istorie? A luat doi la istorie?
   Simțea cum pulsul o ia razna. Orele de istorie erau ultimele două în orar vinerea după-amiaza. De obicei, absenta pentru a prinde mai devreme autobuzul spre Stentrask. Nu credea că își va da cineva seama. Finalizase cele trei teme din timpul semestrului și sperase ca profesorul să nu-și mai amintească de ea. La naiba, la naiba, la naiba.
   Mama se va înfuria. La fel și tata. Asta dacă își vor aduce aminte să întrebe. Dar putea și să mintă. N-o să verifice nimeni.
   A părăsit sala de clasă când Torsten ajunsese la numele de familie care începeau cu litera R. Îi mai rămânea timp să ajungă la stația de autobuz. Și-a croit drum printre grupurile de tineri euforici de venirea verii și care păreau să se îndrepte pe un drum către nicăieri. A urmat valul până la pasarela de jos înspre strada Sundsgatan. A văzut câteva grupuri de absolvenți purtând tocă și fluturând isteric steaguri. Oare ce îi determina pe oamenii normali să dea dovadă de sentimentalism și să preia cu ardoare un comportament de superioritate, deși asta nu se mai preta în ziua de azi?
   A traversat spre trotuar. Odată ajunsă la parcarea Kyrkparkering, a încetinit ritmul. A expirat.
   O luase pe drumul spre casă în direcția bună.
   Îi era total indiferent ce avea să devină din punct de vedere profesional. Putea face orice atâta timp cât ea sau convingerile ei nu aveau de suferit. În domeniul drepturilor omului, ale femeilor, al relațiilor internaționale. Doar să fie ceva care să aibă însemnătate. Slujba nu avea nicio relevanță.
   Susanne își dorea să devină jurnalist. Se hotărâse deja, iar Susanne obișnuia să obțină ceea ce își dorea.
   Într-un fel, era de invidiat că avea o percepție atât de obtuză asupra realității.
   Hainele potrivite, încălțămintea potrivită, profesia potrivită și compania potrivită. Atunci totul ar fi fost grozav. Conștientizarea scopului și uniformitatea o atrăgeau.
   Câți din jurul ei știau cu adevărat ce vor?
   Agneta visa să devină scriitoare, dar puțin probabil că se va întâmpla asta.
   Săracii oameni. Își scria acele lungi referate la mașina de scris de proastă calitate cu margini roșii. Cât de trist. Probabil va ajunge casieriță la Gulf sau la cantina Școlii Kvarndamm. Nu dădea deloc dovadă de inițiativă. Poate avea să își citească poeziile cu voce tare la vreun eveniment cultural organizat în localitate.
   Cam până aici ar propulsa-o abilitățile ei scriitoricești.
   Sofia, în schimb, se va descurca. Așa fac cei din grupul social-democraților. O slujbă bună, la o companie de stat, obținută prin pilele tatălui ei. Plictisitoare și complet birocratică.
   S-a apropiat de stația de autobuz. A văzut cum un autobuz Norrbottens Trafik semnaliza pentru a intra pe strada Sundsgatan. Dar, hei, ce a fost asta? Citi: Alvsbyn — Vidsel — Stentrask... o, la naiba! Era autobuzul ei! A apucat grăbită geanta cu o mână și a început să alerge. A fluturat sălbatic cu cealaltă mână și a țipat.
   - Opriți, opriți, așteptați!!
   Wiking urma să ajungă la ea acasă la ora 5, așa că nu putea întârzia. Următorul autobuz nu pleca înainte de 4 fără un sfert.
   - Hei, stai...
   Nu observase piatra de pavaj de pe trotuar. De fapt, nu observase nimic din ce era în jurul ei până să cadă, întinzându-se cât era de mare pe asfalt. A auzit pe cineva țipând și și-a dat seama că era chiar vocea ei. Geanta Adidas îi trecuse peste cap și aterizase în stradă. Autobuzul s-a oprit. Ușa autobuzului s-a deschis.
   Ce tare o dureau capul și mâinile. De fapt, resimțea durerea peste tot.
   - Ești bine? a întrebat-o șoferul.
   Gâfâia, respirând cu întreruperi. Blugii i se rupseseră și sângera. La fel și mâinile, pentru că se sprijinise în palme. O dureau rău. Lacrimile i-au invadat ochii. La naiba, la naiba, la naiba.
   - Vrei să urci? a întrebat șoferul.
   A încuviințat. S-a ridicat cu grijă. Alți pasageri, un bărbat în vârstă și o femeie care probabil era soția lui, au coborât din autobuz și au ajutat-o să se ridice.
   Femeia i-a luat geanta, iar bărbatul a ajutat-o să urce treptele.
   Șoferul a uitat să o taxeze pentru bilet.
   Și au pornit zgomotos spre nord.
   Domnul mai în vârstă a luat o sticlă de Desivon și câteva comprese din trusa de prim ajutor care se afla în autobuz. Fusese paramedic în timpul stagiului militar. I-a suflecat blugii înainte ca ea să poată protesta.
   - Dar, fată dragă, spuse el și se uită extrem de mirat la pielea de pe pulpele ei. Ai fost victima unui incendiu?
   - Da, când am fost mică, a spus ea, așa cum obișnuia să zică.
   I-a curățat genunchii și palmele cât a putut de bine.
   Iar doamna i-a dat un analgezic bun.
   Adormise înainte să ajungă la Arnemark și asta nu i se mai întâmplase aproape niciodată. Abia după aceea și-a dat seama că ar fi trebuit să întrebe ce fel de pastile i-au dat.
   Când s-a trezit, cuplul în vârstă coborâse deja din autobuz. S-a uitat confuză în jur. Autobuzul a oprit lângă podul peste râul Pite. Era aproape de casă.
   A tras adânc aer în piept. Simțea furnicături în stomac din cauza emoțiilor.
   Gunilla fusese în tura de noapte la urgențe și ar fi trebuit să fie acasă acum. O va certa că nu a fost atentă și va insista să curețe și să panseze rana corespunzător. Iar Birgitta va râde. În schimb, îi va spune că s-a gândit să se mute definitiv cu ei. Gunilla va fi foarte fericită, o va îmbrățișa și poate că ar merge la magazinul de țesături din Sandstrom ca să cumpere draperii noi pentru camera ei. Nu că ar fi fost ceva în neregulă cu cele vechi, dar Gunilla va insista oricum. Apoi vor cumpăra pentru acasă cafea și dulciuri de la Lundberg, budincă de cartofi și îl vor aduce pe Joakim mai devreme de la grădiniță.
   La ora 5 urma să ajungă Wiking.
   A respirat adânc, dar ușurată.
   Doar ea a coborât în Stentrask. Genunchiul o durea destul de tare. Autobuzul a plecat, lăsând-o într-un nor de fum.
   Mergea spre Strandgatan șchiopătând, respirând aer curat care venea dinspre râu și munți. Știa că locuitorii numeau strada aceea „Crema cremelor“. Nu conta asta, pentru că era oarecum adevărat. Cele mai frumoase case din Stentrask erau pe strada lor, iar a lor era probabil cea mai frumoasă dintre toate.
   Desigur, în casă se putea intra și prin spate, dar aproape întotdeauna folosea intrarea din față. Ușa era închisă, așa că a descuiat-o, și-a lăsat geanta Adidas lângă raftul de pantofi și a strigat „Salut!“
   Niciun răspuns.
   - Gunilla?
   În casă era liniște deplină, cu excepția unui șuierat slab care venea de la o fereastră întredeschisă. Lumina soarelui era palidă și rece. A observat o pânză de păianjen atârnând într-un colţ. Era sigură că tatăl ei era la o conferință, iar Jocke la grădiniță. Dar Hampus și Sebastian terminaseră școala miercuri. Ar trebui să fie acasă. S-a dus la fereastră și a privit spre terasă. Nu era niciun copil la leagăne.
   - Gunilla?!
   A mers în bucătărie. Pe masă a găsit un bilet.

   Salut, Gitte,
   este lasagna în frigider.
   Îi duc pe băieți la mama. Vor dormi acolo. Apoi mă duc direct la muncă.
   Ai putea să îți faci curat în cameră acum, că a început vacanța de vară. Alege ce vrei să iei cu tine, iar pe restul le voi duce la gunoi. Vei găsi o cutie goală de carton în garaj. Poți împacheta în ea. Poți să îți lași câteva lucruri aici, la noi, dacă le pui în cutii și le etichetezi (este un marker lângă congelator, unde e centrala). Le putem depozita pentru mult timp. Poate niște manuale școlare mai vechi și altele. Animalele tale de pluș. Când te întorci în Pitea?
   Gunilla

   Un țiuit abia perceptibil începu să îi sune într-o ureche.
   Bunica fraților locuia în Moskosel, iar ei dormeau adesea acolo. O chema Vera și era artistă. Birgitta considera ca este foarte cool. Dar Vera nu era bunica ei, așa că nu a dormit niciodată la ea.
   Și de ce să facă curat în cameră? Doar aveau o doamnă care îi ajuta la curățenie.
   Și-a dat jos blugii. Poate că puteau fi reparați. Avea de gând să o întrebe pe Sussi, pentru că ea se pricepea la astfel de lucruri. S-a spălat pe mâini, palmele o usturau foarte tare. Mai avea nisip și niște pietricele sub piele, pe care le-a scos cu un ac de cusut.
   Apoi a mers prin fiecare cameră a casei de pe strada „Crema cremelor“ și a tras draperiile în liniște fără să pornească muzica. Jos, în depărtare, râul Pite cobora în grabă spre cascada Storforsen și se pregătea pentru salt adunându-și puterea pentru a se elibera.
   A intrat în dormitorul tatălui și al Gunillei. S-a așezat pe partea de pat a tatălui ei, acolo unde era telefonul. A ezitat cu o clipă înainte să ridice receptorul. A închis ochii cu receptorul într-o mână și cu cealaltă apăsând furca. A format numărul lui Hoovern. Locuia în Vidsel și avea un stoc decent de diferite medicamente și alte substanțe.
   - Nu, Valiumul s-a terminat, a spus el când i-a spus ce caută. Mai am doar niște canabis dacă vrei.
   Se dusese în Vidsel într-o vineri seară, acum câteva săptămâni, chiar după ultimul cerc de carte, și își cumpărase zece tablete. Mai erau acum doar câteva în recipient. Ce indolent că nu reușea să-și refacă stocul de substanțe.
   - Caut-o pe Sofia Hellsten, a sfătuit-o el. A fumat destul de mult ultima dată când yankeii au fost pe aici. După părerea mea, a consumat și narcotice.
   Birgitta a clipit.
   - Sofia? Hellsten?
   - Ai numărul ei?
   - Ce fel de... narcotice?
   Hoovern a gemut și părea că-i pare rău că-i spusese.
   - Păi, a fost un fel de benzodiazepină, chiar nu-mi amintesc. Știi doar că pastilele nu sunt domeniul meu. Ești sigură că nu vrei niște hașiș? Pot să-ți fac câteva țigări.
   A refuzat și a închis.
   A rămas pe patul tatălui și a ascultat șuieratul ferestrei sau poate era zgomotul cascadei. Simțea ace precum o sârmă ghimpată trecându-i prin vene și sporindu-i anxietatea. Wiking avea să vină în curând. Era complet singură pe lume, nimeni nu o vedea, nici măcar Dumnezeu. Putea face orice își dorea, pentru că nimeni nu va ști vreodată.
   A respirat adânc. Apoi a tras sertarul noptierei tatălui ei și a luat câteva ziare și reviste Fib aktuellt și Lektyr. Coperte netede cu femei pe jumătate goale și titluri incendiare despre mașini și crime. Erau câteva numere noi. S-a așezat pe jos lipită cu spatele de perete și a răsfoit din revista Lektyr. La mijloc era o femeie goală, destul de urâtă, cu buzele umflate și cu ochi de căprioară. Titlul putea fi perceput ca un citat: „Poți face ceea ce vrei cu tine“. Per total, textul și imaginea își atinseseră scopul și au făcut-o să simtă o senzație de excitație între picioare.
   Asta nu pentru că se simțea atrasă de femei, ci pentru că se identifica cu ele.
   Cum era ca tu să te simți complet exclusă, iar, în același timp, să poți face ce vrei cu tine însăți? Cumva ar fi fost oribil, dar ca fantezie o atrăgea. A răsfoit mai departe „Obișnuințele sexuale ale poporului suedez“ și a căutat mărturisirile făcute de cititori. „Am făcut-o la cinema“, „Sex de vară în grajdul vacilor“, „A înghițit tot“, „Am satisfăcut o prostituată“. Unele mărturisiri erau ale unor femei. A ales „Instalatorul m-a luat pe la spate“. Și-a scos chiloții, și-a desfăcut picioarele și s-a așezat pe parchetul rece. A scuipat pe vârful degetelor și a început să își mângâie încet clitorisul în timp ce citea. De fapt, nu ar fi trebuit să scuipe, pentru că putea să facă o infecție, dar nu îi păsa. Când orgasmul s-a declanșat, și-a apropiat picioarele și a simțit cum totul în corpul ei se strânge și se închide. A stat rezemată de perete până i s-a calmat respirația. O poziție foarte incomodă. Genunchiul o durea foarte tare. S-a ridicat și și-a mirosit degetele. Ce bine că făcuse duș în acea dimineață. Și-a pus din nou chiloții și a mers șchiopătând până la toaleta pentru oaspeți, unde s-a spălat pe mâini. Și-a observat obrajii roșii și ochii scânteietori. S-a întors și a pus la loc revistele pentru bărbați în aceeași ordine în care le luase. A îndreptat noptiera, pentru că era puțin strâmbă.
   Sârma ghimpată din vene era mai acută și mai prezentă decât înainte. Neliniștea nu dispăruse deloc.
   Era doar 3 și jumătate. Mai era o veșnicie până să ajungă Wiking. Chiar mai mult timp până la întâlnirea clubului de carte Cercul Polar.
   „Nu ar trebui să mănânci atât de mult zahăr“, îi spunea mama, dar exact asta urma să se întâmple acum. A luat din congelator o cutie de înghețată cu trei arome, a împărțit-o în jumătate și s-a dus în living. A pornit televizorul. Pe primul canal era un meci de tenis de la Roland Garros. A mâncat cu o lingură direct din cutie, mai întâi prima jumătate, apoi a doua. Se părea că va câștiga Bjorn Borg. Tatălui ei îi plăcea tenisul. La fel și lui Wiking. A încercat să se concentreze, dar jocul nu i se părea interesant.
   A câștigat Bjorn Borg. Nu a înțeles care era numele adversarului.
   A oprit televizorul, apoi a mers în camera ei, dar era la fel de neliniștită încât îi venea să plângă. Dar stai, robotul telefonic! Pâlpâia luminița! A trecut-o un fior. Poate că sunase Gunilla sau Wiking! Dacă nu va veni?
   S-a grăbit să ajungă la aparat.
   Era un mesaj nou.
   - S-salut Gitte, sunt A-agneta. Te-am văzut coborând din autobuz și te-am strigat, dar nu m-ai a-auzit. Eu și mama suntem la Lundberg dacă vrei să vii să bei o cafea. Dacă nu, atunci ne vedem la bibliotecă... Pa.
   Biiip.
   Finalul mesajului.
   A șters mesajul apăsând un singur buton. Numele de familie al Agnetei era Makitalo. Maki însemna „deal“ în finlandeză, iar talo „casă“. Așadar, casa de pe deal, care nu era tocmai așa în cazul Agnetei. Deloc. Dimpotrivă, de fapt. Locuia cu mama ei maniaco-depresivă într-o casă cu două etaje în partea de jos a Trasket. Să își bea cafeaua cu amândouă era printre ultimele lucruri pe care voia să le facă pe lumea asta. La fel și să o sune pe Sofia și să cerșească niște Valium.
   Aia era limita.
   S-a aruncat direct pe pat și și-a pironit privirea în tavan.
   Poate ar trebui să se machieze puțin înainte să sosească Wiking.
   Dar totuși, de ce? Nu era bine cum era?
   S-a întins spre noptieră după o pungă de jeleuri de zmeură.

   - Intră, l-a invitat ea și a deschis larg ușa de la intrare.
   Wiking zornăia în fața ei un mănunchi de chei de mașină. Părul îi crescuse și îi ajungea până aproape la umeri. Dacă cineva s-ar fi uitat doar la capul lui, cu trăsăturile acelea frumoase și genele lungi, l-ar fi putut confunda cu o fată.
   Corpul însă era cu totul altceva. Era înalt, robust și lat în umeri, un jucător de hochei pe gheață.
   - Ce? a întrebat ea.
   - Am condus luni, a spus el zâmbind șăgalnic.
   La naiba, ce frumos era. A făcut un pas înapoi pentru a-l lăsa să intre.
   - A, ce mașină ți-ai cumpărat?
   Zâmbetul i s-a stins ușor de pe buze în timp ce intra cu pași lenți în camera ei.
   - Am împrumutat-o pe a mamei, a răspuns el.
   Karin, mama lui, avea un Golf. Sau poate un Passat? Birgittei îi plăcea de ea. Karin era asistent social în oraș. Lucra cu jumătate de normă pentru a putea sta acasă mai mult timp cu Sven, frățiorul lui Wiking, care avea un ușor retard mintal. Stătuse și băuse cafea la masa lor din bucătărie când îl aștepta pe Wiking. Vorbiseră despre cât de important era ca oamenii să primească o educație și să le fie oferite condițiile optime. Karin vorbea cu ea de parcă ar fi fost un adult.
   - Ce ai pățit la picior?
   Compresa mare era vizibilă prin gaura blugilor. I-a arătat și palmele.
   - Am căzut.
   Wiking s-a aplecat și s-a uitat mai bine.
   - O, a murmurat el.
   A închis ușa de la camera ei. S-a făcut puțin întuneric în încăpere, pentru că soarele nu ajungea jos până la subsol. Wiking s-a așezat în fotoliu, iar ea pe pat.
   - Poate că înțelegi că mi-e destul de dificil să te primesc aici, acasă.
   El și-a privit mâinile.
   - Mi-a fost frică de tine, a continuat ea. M-ai speriat foarte tare. Nu am fost niciodată tratată așa. De către nimeni.
   El a încuviințat și a înghițit în sec, dar și-a privit în continuare mâinile.
   - Înțeleg asta. A fost... complet greșit din partea mea. Chiar vreau să îmi cer scuze.
   - Și am avut vânătăi pe brațe. Mama m-a întrebat ce am făcut.
   Ultima remarcă era o minciună pentru că nu avusese nicio vânătaie, dar nu s-a putut abține.
   Atunci el a ridicat privirea. Avea ochii mari și o privire defensivă.
   - Nu știu ce m-a apucat, a recunoscut el. Înțeleg că ți-a fost frică, pentru că și mie mi-a fost teamă pentru mine. A fost dificil. M-am gândit mult la ceea ce am făcut și nu există nicio scuză. Dacă vrei să fii cu Stefan, poți fi, bineînțeles. Am fost atât de... da, furios și trist.
   - N-a însemnat nimic, a spus Birgitta. Tu știi asta. Și n-o spun doar așa.
   - Da, sigur că nu, a spus Wiking.
   Făcuse sex cu Stefan Alatalo la o petrecere. Toată lumea era foarte beată, atât ea, cât și Wiking. Ea amestecase băutura cu niște pastile greșite și își pierduse complet mințile. Wiking o căuta, în timp ce ea făcea sex cu Stefan într-un dormitor de la petrecere. O luase complet razna când aflase.
   - Cât de aproape ai fost totuși ca să mă lovești? a întrebat ea.
   Wiking a dat din cap.
   - Nu aș face asta niciodată. N-aș răni niciodată o fată.
   - Nu ai de unde să știi acum. Probabil că ai fi putut să mă lovești. Chiar foarte rău.
   Băiatul nu a răspuns.
   - Cred că nu ai nici cea mai vagă idee de cât de violent poți deveni, a spus ea. Bineînțeles că ți-a fost greu să realizezi că poți fi un adevărat pericol pentru alții. De aceea ai venit aici, ca să te bat pe umăr și să spun că ești cu adevărat un tip drăguț? Că a fost doar o simplă greșeală?
   A închis ochii și a oftat adânc.
   - Categoric nu.
   - Și întrebările tale constante despre ce am făcut și cu cine am fost cum să le interpretez?
   Wiking și-a ridicat privirea și a părut cu adevărat surprins.
   - Ce vrei să spui?
   Ea a preluat controlul.
   - „Ce ai făcut marți?“, „A fost bine la test?“
   A dat din mâini.
   - Doar am întrebat! Făceam conversație!
   - „Ce ai pe gât?“
   - Era o vânătaie!
   Da, a fost băiatul de la discuri de la Tempo.
   - Atunci ce vrei, de fapt? a întrebat ea.
   Și-a dres glasul și s-a așezat mai bine, lucru cam greu într-un fotoliu. S-a uitat din nou la podea sau poate la pantofii lor.
   - Vreau doar să-mi cer iertare, a spus el. Nu mi-ar plăcea să știu că mă consideri un porc. Mi-ai plăcut sau da, încă îmi place de tine, și aș vrea să fim prieteni.
   - Prieteni?
   El a încuviințat și a ridicat privirea spre ea.
   - Vrei să fim în continuare împreună? l-a întrebat Birgitta.
   A ridicat puțin din umeri mușcându-și buza.
   - Nu știu. Tu vrei?
   - Nici eu nu știu, a spus ea. Depinde.
   - Depinde de ce?
   - Dacă îmi mai doresc.
   Wiking a zâmbit în colțul gurii și a privit-o fix. Chiar era cel mai drăguț băiat pe care îl întâlnise vreodată. Era ceva care te atrăgea la el, ceva ca o lumină. Radia bunătate, dar era de fapt o iluzie. Cât de trist, cât de distorsionată era lumea.
   S-a uitat la ceas și s-a ridicat.
   - Trebuie să plec, a spus ea. Avem clubul de carte în seara asta.
   Wiking s-a ridicat cu greu din fotoliu.
   - Vă mai întâlniți? Încă?
   - Nu pentru mult timp.
   - Te duc cu mașina?
   - Într-un Passat?
   - Este un Golf.
   Birgitta și-a dat ochii peste cap.
   - Bine atunci.
   S-a dus la dulap, și-a tras un pulover peste cap și și-a luat o cămașă. A simțit privirile lui Wiking în spate. Îi plăceau sânii ei. A îmbrăcat o jachetă pentru bărbați cu umeri proeminenți pe care o cumpărase la mâna a doua din Pitea. Și-a luat cartea și portofelul și le-a îndesat în geantă. Wiking a ezitat o clipă la uşă de parcă ar fi vrut să-i dea o îmbrățișare.
   Dar s-a răzgândit și a mers în fața ei spre mașină.

   Celelalte fete se așezaseră deja pe perne, așa că ea a trebuit să se mulțumească cu fotoliul pentru copii.
   - Cum se face că întârzii mereu? a întrebat-o Carina chiar înainte ca ea să aibă timp să-și ia cartea. De ce ar trebui să stăm și să te așteptăm? Timpul tău valorează mai mult decât al celorlalți?
   - Ah, a spus Susanne, calmează-te. Nu contează. Nu-i așa că e minunat că e vacanță de vară? Nu, Gitte?
   Ar fi vrut să se ridice, să părăsească încăperea și să nu se mai întoarcă niciodată. Dar nu era o soluție să cedezi la fiecare impuls, așa îi spunea mama tot timpul. Nu totul e ușor din prima, trebuie să lupte.
   Când coborâse din mașină, văzuse profilul conturat al lui Wiking în spatele volanului.
   - Ai grijă de tine, îi spusese el.
   Ea nu îi răspunsese.
   Și-a luat cartea cu ambele mâini, încercând să caute un sprijin.
   Copia ei din Ucigașul de polițiști avea coperta cartonată și cam uzată. De fapt, era a lui Svantes. Pe copertă era un desen alb-negru al unei tinere. Birgitta se întreba pe cine descrie de fapt acel desen. Sigbrit Mard, cea care fusese ucisă în carte, avea în jur de patruzeci de ani. Nu putea fi ea. Poate era mai simplu decât atât: pozele cu tinere vând mai bine decât cele care prezintă femei de vârstă mijlocie. Este posibil ca autorii să nu fi avut niciun cuvânt de spus în ceea ce privește coperta cărții. Cu siguranță editura doar vrea să vândă.
   - Seria „Roman despre o crimă“, a spus Birgitta, a fost ceva cu totul nou când a fost publicată. Autorii Maj Sjowall și Per Wahloo nu au scris doar despre hoți și crime, ci și despre societate în general. Regimul afirmă mereu că Suedia este o țară fantastică, dar toată lumea știe că nu sunt decât minciuni. Ni se spune mereu că ne pricepem la orice, că facem lucrurile nemaipomenit, chiar dacă avem șomeri. Femeile sunt bătute și violate. Copiii sunt abandonați, oamenii sunt singuri. Conceptul de bunăstare socială este plin de lacune, iar Sjowall Wahloo le pune sub lupă.
   A respirat profund și s-a făcut complet liniște în cameră. Susanne molfăia de zor guma de mestecat. Agneta se juca cu părul. Sofia scria concentrată idei în caietul ei vechi de notițe. Doar Carina o privea fascinată.
   - Răufăcătorii din cărțile lui Sjowall Wahloo nu sunt personaje negative, a continuat ea, sunt doar neputincioși. A numi ceva „negativ“ este de fapt doar una dintre modalitățile prin care regimul își maschează propriile abuzuri.
   Carina s-a îndreptat de spate pe perna scaunului.
   - Dar scuze, a spus ea, acum ai spus „regim“ de două ori. Ce înseamnă acesta? Te referi la guvernul suedez? „Regimul“ nu înseamnă, de fapt, o dictatură?
   Ei bine, acum ați fost și voi atente la cuvinte.
   - Poți spune și „autoritățile“. E același lucru.
   Dar Carina nu a cedat, pentru că acum avea ceva de dovedit. Propria ei imagine era a unui copil care s-a descurcat în ciuda tuturor greutăților, a unui potențial savant în domeniul rachetelor care totuși curăță cartofi într-un centru de îngrijire.
   Dovada finală că lumea a fost nedreaptă și nu a exploatat abilitățile cetățenilor săi mai puțin norocoși. S-a aplecat puțin, zornăind biluțele de plastic din pernă.
   - De fapt, am avut impresia că autorul Sjowall Wahloo cataloghează guvernul ca fiind un „regim“ în toate cele zece cărți ale sale. Au fost scrise între 1965 și 1975, atunci când social-democrații erau la putere. Credeți că Suedia ar fi devenit o dictatură sub conducerea social-democraților?
   Birgitta i-a aruncat o privire Sofiei, dar aceasta era concentrată să își ia notițe.
   Nu părea să ia în nume de rău cele auzite. Și ea s-a abținut cu greu să se ridice și să părăsească întâlnirea. De fapt, făcuse asta în ultimele dăți.
   - Popularitatea seriei de cărți s-a datorat abilității autorilor de a descrie atât de bine activitatea polițiștilor, de a crea personaje interesante și de a descrie contextul crimei...
   - Ba investigația polițiștilor nu este deloc bine descrisă, a întrerupt-o Carina. Dimpotrivă. Este descrisă foarte neglijent. Polițiștii adevărați nu lucrează deloc așa.
   - Și de unde știi tu asta?
   Carina și-a lăsat încet pleoapele să coboare, ca să pară mai interesantă.
   - Păi, luați prima crimă din prima carte. Aflăm că numele victimei este Roseanna McGraw, dar nu este niciodată identificată cu adevărat. Martin Beck oferă doar o descriere a ei prin intermediul unei telegrame trimise peste Atlantic și astfel toată situația se clarifică.
   Birgitta și-a strâns mâinile. Trebuia măcar să încerce.
   - Și ce e în neregulă cu asta? a întrebat ea pe un ton neutru.
   - Să luăm exemplul bărbatului care a fost găsit într-un apartament din Solna anul trecut, în vară. A fost ucis de doi finlandezi. S-a numit „crima cu ciorapi“. L-au sugrumat cu ciorapii lor de nailon. Ați citit despre asta? Deși era în propriul lui apartament, au fost nevoiți să îl identifice medico-legal după amprenta dentară, pentru că avea corpul foarte umflat și era într-o stare avansată de descompunere.
   Sofia și-a ridicat mâna de parcă stătea în banca școlii.
   - Despre ce carte vorbim acum?
   - Despre nicio carte. E un caz real, a spus Carina. A fost pe prima pagină a ziarelor vara trecută.
   - În ziarele de seară vrei să spui, a adăugat Birgitta fără să poată să își țină sarcasmul în frâu.
   Clasa muncitoare era cea care citea presa de cancan. De fapt, nu voia să arate că are prejudecăți.
   - Dinții sunt precum amprentele, a spus Carina. Sunt unici. Un expert poate identifica persoanele decedate după amprenta dentară. Se vorbește despre dinții Roseannei, dar autorii cărții nu explorează deloc acest aspect. Ca povestea să fie credibilă, ar fi trebuit să identifice în mod corect victima.
   Birgitta își amintea foarte bine povestea Roseannei și știa că ea a fost identificată, deși poate nu prin amprente sau fișă dentară. S-au găsit fotografii cu ea, iar prietenii ei și rudele din Statele Unite au recunoscut-o și identificat-o. Dar asta nu avea nicio importanță. Adevărata întrebare era legată de motivul pentru care Carina alegea să o contrazică aproape la orice. De ce se hotărâse să o provoace tocmai pe ea, și nu doar azi, ci și în timpul tuturor întâlnirilor precedente ale clubului de carte din acea primăvară? Era doar gelozie sau altceva mai profund? Era vorba despre Wiking? De aceea căuta Carina să o împungă mereu? Nu îi ajungea frățiorul lui Susanne? Toată situația era de-a dreptul grețoasă. Susanne nu putea face nimic ca să îi pună capăt. Carina stătea în camera lui Hakan. Susanne auzea prin perete cum făceau sex.
   Devenise cât se poate de evident că întâlnirile clubului de carte Cercul Polar urmau să se sfârșească. Chiar dacă avea să locuiască definitiv în Stentrask, nu mai răbda să stea și să fie umilită în serile de vineri.
   Și-a întors în mod ostentativ privirea de la Carina și s-a aplecat spre Susanne, de la care primea mereu susținere.
   - Ție ce ți-a plăcut în carte?
   Susanne a învârtit de câteva ori guma de mestecat în jurul degetului arătător, stropind cu câteva mici picături de salivă.
   - Mi-a plăcut foarte mult. Descrie cât de incomodă poate fi realitatea. Poliția este coruptă, iar răufăcătorii sunt doar neputincioși. Așa stau lucrurile. A fost, de asemenea, interesant să citesc despre modul în care lucrează mass-media. Se vede că autorii au fost jurnaliști. A fost totul foarte bine descris.
   Susanne s-a lăsat pe spate pe pernă și și-a răsucit iar guma de mestecat. Părea foarte mulțumită de ea. Evident că nu s-a deranjat să facă o analiză mai detaliată a textului sau a faptelor din carte. Din cauza lui Krister, bineînțeles. El și Susanne aveau adesea convorbiri telefonice lungi. Când Susanne nu se simțea speriată de Carina, vorbea despre Krister. Un viitor mecanic auto. Da, da, e nevoie și de ei.
   - Sofia? a întrebat Birgitta. Tu cum ai descrie romanul?
   Sofia și-a îndreptat spatele, a lăsat pixul și caietul de notițe jos și a început să se joace cu părul prins în coadă de cal. Privirea din spatele ochelarilor îi era fixă și limpede.
   - Autorii descriu în carte multe crime diferite, a spus ea. Nu toate sunt lămurite. De exemplu, sunt descrise furtul și faptele de corupție legate de construirea Aeroportului Sturup. Se spune că locuitorii au fost „deportați“, ceea ce ar trebui să fie ilegal. În plus, anumiți factori decizionali, fără să se precizeze care, „ar fi putut pune deoparte câteva milioane în conturile din Elveția. Era vorba de cei care dețineau funcții înalte și pe care cetățenii de rând îi disprețuiau pentru implicarea redusă și complet formală în pseudo-democrația suedeză care va fi distrusă în scurt timp de un faliment total“.
   Birgitta s-a uitat la Sofia. Nu mai vorbise niciodată atât de mult la întrunirile clubului, de când începuse el în toamna anului 1974. Ce efort! Cu siguranță memorase părți din text, pentru că le-a spus pe de rost.
   - Este puțin neclar cine spune asta, a continuat Sofia. Vocea naratorului sau chiar autorii? E cam dificil de spus. Carina s-ar putea să aibă dreptate în privința „regimului“. Nu se potrivește.
   Aha, deci asta o deranja. Nu era voie să critici partidul, pentru că altfel mica prințesă social-democrată se enerva.
   Sofia și-a fixat ochelarii pe nas, și-a luat din nou pixul și și-a mutat atenția în caietul de notițe. Ar fi interesant de știut ce diagnostic i-ar pune prințesei Siri, colega mamei, care era psiholog. Nu era întreagă la minte.
   - Agneta? a întrebat Birgitta întorcându-se spre cea a cărei părere putea fi anticipată.
   Agneta și-a dat părul după ureche înclinându-și puțin capul.
   - De fapt, pot fi de acord cu voi t-toate, dar în diferite moduri, a spus ea. Așa cum spui, Sofia, se poate remarca o voce a naratorului care este destul de obositoare. Și investigația poliției nu este cu siguranță atât de bine descrisă. Deși c-consider că asta nu contează. Sjowall Wahloo scrie într-adevăr m-magnific. Creează un dialog incredibil de bun. Unele personaje sunt total dezagreabile. Nu aș vrea să le fiu prietenă, dar e amuzant să citești despre...
   A căutat cu privirea peste literele roșii scrise la mașina de scris.
   - Deși mă intrigă modul în care gândesc autorii, a continuat ea. Nu sunt atât de drăguți când îi descriu pe s-străini. Îl știți pe doctorul acela care lucrează la Spitalul General Malmo? Este prezentat ca fiind mai degrabă un t-ticălos de culoare, cu cămașa descheiată până la buric, cu un nume greu de pronunțat și incapabil să vorbească o limbă de circulație internațională. Chiar de-a dreptul rasist. N-niciuna dintre voi nu a remarcat asta?
   S-a uitat la toate, dar privirea i-a rămas ațintită asupra Birgittei.
   Cine naiba se crede? Stă în bârlogul ei din Trasket și are tupeul să critice viziunea lui Sjowall Wahloo despre oameni?
   Gâtul i se încleștase și panica a lovit-o cu putere direct în piept.
   Nu hiperventila. Nu îți pierde calmul. Este doar anxietate.
   Birgitta și-a înfipt cu putere tălpile în podea. A conștientizat pe moment tot disconfortul. Nu fugi, nu riposta. Nu vei muri, nu vei leșina. Mama avea dreptate.
   - Sunt de acord cu tine, a auzit-o pe Carina din umbra panicii care o cuprinsese. Sunt scriitori talentați. Există critici care spun că l-au imitat pe Ed McBain. De fapt, i-au tradus câteva cărți, dar asta după ce au început să își publice propria serie, și eu cred că...
   Simțea cum vocea Carinei se scufundă în ceață, cum îi trosnesc degetele și cum îi vâjâie capul. Dacă nu se stăpânește, cât de curând va avea o criză adevărată, un atac de panică profund. Nu era nimic periculos, nimic rău. Se hiperventilase.
   Totul se întâmpla doar în mintea ei, nicăieri altundeva. Își va pune o mână pe stomac, își va simți propria respirație, se va comporta ca și cum ar fi complet calmă, își va relaxa umerii, va relaxa maxilarul...
   - Gitte, ce faci? Ești bine?
   Agneta și-a pus mâna pe brațul ei și o privea cu ochi temători.
   Fără respirații adânci, controlează-te.
   - Mi-a scăzut glicemia, a reușit ea să spună. Probabil că nu am mâncat suficient.
   - Să mă duc să-ți cumpăr ceva? Cartofi prăjiți cu sos?
   Birgitta a înghițit în sec. Toată lumea se uita la ea. Susanne era nervoasă, Carina curioasă, iar Sofia rămăsese încremenită.
   - Nu, a răspuns ea, nu e nicio problemă. Iau ceva pe drum spre casă. Poate ar trebui să încheiem aici...
   De fapt, de-abia începuseră. De ce nu își mai suporta prietenele? Ce se întâmplase cu ele? Sau ea era problema?
   - Mai este un lucru pe care mi-aș dori totuși să-l discutăm, a intervenit Carina.
   Cine altcineva? Dacă putea să chinuie pe cineva, ea era mereu pregătită.
   - Ceea ce ai spus despre răutate, a continuat ea, se referă oare doar la neputință? Nu este adevărat.
   Birgitta și-a eliberat mâna de pe stomac. Senzațiile s-au domolit pe cât de repede izbucniseră. Mai distingea mișcări intermitente în câmpul ei vizual ca niște dovezi ale unei realități destrămate. Un avertisment sau, mai degrabă, o conștientizare a faptului că totul era vulnerabil.
   - Atunci ce crezi că este răutatea?
   Vocea își pierduse din intensitate, dar a reușit să se facă auzită.
   - Ai dreptate că din neputință se naște răutatea, dar poate fi neputință imaginată. „Dacă nu faci cum spun eu, atunci te rănesc. Și dacă în continuare nu faci ceea ce vreau eu, atunci te voi omorî.“ E valabil atât pentru agresorii femeilor, cât și pentru dictatori. Aceștia asupresc și umilesc prin violență și amenințări. Ar trebui să fie catalogați ca răutatea întruchipată și să nu fie interpretați greșit.
   - Luptător pentru libertate sau t-terorist, a spus Agneta. Depinde cine oferă definiția.
   - Mâncăm animale omorâte în fiecare zi, dar pentru asta nu credem că suntem răi, a adăugat Sofia, care tocmai se trezise din starea ei de adormire. Omorâm o mulțime de țânțari, dar nu avem probleme de conștiință pentru asta. Nu aici, în Stentrask. Dar în alte zone, cum e India, de exemplu, nu ai voie să mănânci animale sau să omori țânțari. Ești considerată o persoană rea dacă faci asta.
   - Ce idee interesantă, a spus Agneta, care nu prea avea capacitatea de a vedea lucrurile așa cum erau ele. Vrei să spui că răul nu e-există? Că este vorba doar despre moralitate?
   Dar Sofia se retrăsese înapoi în cochilia ei și avea din nou acea privire goală.
   - Bineînțeles că există răutate, a adăugat Susanne. Acesta este unul dintre lucrurile care ne fac oameni, anume să deosebim binele de rău și ceea ce este corect de ceea ce este greșit.
   Acum nu mai suporta. S-a ridicat din fotoliul pentru copii.
   - Strâng eu, a spus ea. Trebuie să vă mulțumesc pentru seara aceasta și ne vedem în 4 iulie. Atunci e rândul tău, Agneta. Toată lumea are cartea Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain?
   Celelalte s-au ridicat, probabil puțin surprinse de încheierea bruscă. Toate au început să vorbească în același timp, să se îmbrățișeze, să-și ia gecile și să vorbească despre weekend. Lucruri obișnuite. Le-a auzit vorbind despre Wiking, mereu despre Wiking.
   - Mama lui l-a ajutat să conducă, dar Gustav a refuzat, a spus Susanne râzând. A spus că s-a enervat. Nu e amuzant? Tatăl, în calitate de șef al poliției, nu reușește să stea lângă fiul lui în timp ce acesta conduce...
   - Are mașină? Propria mașină?
   - Ziua de naștere a lui Krister este de solstițiu și începând de luni va putea merge cu mașina.
   - Ce pantofi drăguți. De unde i-ai cumpărat?
   Birgitta s-a întors cu spatele și a închis ochii. Euforia adrenalinei se risipise, lăsând-o amețită, tremurând puțin. Avea să fie doar ea în casă diseară. O avea pe toată la dispoziție doar pentru ea. Gândul la umbrele întunecate ascunse prin cotloane îi crea o stare de disconfort și îi dădea senzația de usturime a mâinilor.
   - Mergem în oraș în seara aceasta? a întrebat-o ea pe Susanne.
   Sussi era o prietenă adevărată. În seara aceea era îmbrăcată cu geaca roz cu umeri proeminenți și avea în picioare pantofii maro care îi erau puțin cam mici. Era ținuta pe care o purta doar la ocazii speciale.
   Susanne a ezitat.
   - O scurtă ieșire de data asta, a răspuns ea. Mergem acasă la Krister.
   Privirea ei călătorea deja departe, dincolo de uşă, peste străzi și magazine cu noi reduceri, traversa o lume scăldată într-un fel de lumină emanată de un soare care nu apune niciodată: deformat, de culoare galben-închis.
   - Dar putem să ne auzim și mâine, a spus Susanne. Pot să trec înainte de amiază să ne uităm la un film?
   Gunilla cumpărase un aparat video, care devenise foarte popular în cartier.
   Aveau acasă în total patru casete video cu filme pentru copii, la care se uitau băieții. Însă Susanne se descurca să facă rost de filme interzise copiilor. De fapt, avea la dispoziție o colecție cu filme de groază foarte violente. Văzuseră două filme în cele două zile când taică-su și Gunilla plecaseră cu băieții în Insulele Canare. Ucigașul cu unelte și Masacrul cu drujba. Ambele prezentau, practic, mutilarea a cât mai multor oameni folosind diferite tipuri de echipamente. De exemplu, o femeie dezbrăcată a fost ucisă cu un pistol cu cuie. Acea scenă fusese incendiară. Femeia stătea moartă pe un fel de masă de lucru, cu ochii deschiși și picioarele depărtate, cu un cui înfipt în mijlocul frunții. Asta în Ucigașul cu unelte.
   - Nu știu dacă filmul e o idee bună, a spus Birgitta. Gunilla este la Urgențe în seara asta și trebuie să doarmă.
   În noaptea Valpurgiei a mers împreună cu Susanne la cinematograful din Alvsbyn. Dar lui Susanne nu-i plăcea să meargă la cinema. Deloc. Dacă o va lăsa pe Susanne să aleagă, atunci se vor uita doar la filme de groază sau la comedii romantice.
   - Bine, te sun când mă trezesc, a răspuns ea cu gândul la mirajul unei întâlniri.
   Celelalte se făcuseră deja nevăzute în acea seară care preceda începutul verii.
   Părea frumos când erai în casă și priveai afară, dar Birgitta știa mai bine. Nopțile de iunie erau reci în Stenträsk. Prognoza meteo avertizase că noaptea va veni înghețul.
   Wiking era pe undeva pe afară în Golful verde al mamei lui. Birgitta s-a cufundat în fotoliul pentru copii și și-a ridicat piciorul rănit pe una dintre perne.
   A luat o ciocolată Kex din geantă, a tras de ambalaj, a desfăcut staniolul și a ronțăit cu grijă, dar tot au căzut firimituri pe fotoliul pentru copii. A încercat să le îndepărteze, dar mai mult a mânjit și a făcut lipicioasă țesătura fotoliului. La naiba.
   Wiking părea să regrete cu adevărat. Dar ce a fost real, faptul că și-a dat seama ce a făcut sau agresivitatea lui? Se întreba dacă ar putea să îi ofere o a doua șansă. Ar fi o greșeală? Dacă de data aceasta i-ar face rău?
   Dar, pe de altă parte, nu era nimeni altcineva pe care să dorească aici. Totuși, va locui în oraș de-acum înainte.
   A îndesat hârtia de ciocolată sub canapea, a mutat pernele în zona cu cărți pentru adolescenți, a stins lumina, a închis și a predat cheia la recepția de la secția de poliție. Apoi a ieșit în vântul care șuiera, ca să-l găsească pe Wiking.
   Erau destul de mulți oameni în oraș. Mașini care își ambalau motoarele, voci care se auzeau cu intensitate și care apoi se estompau, bărbați care răcneau.
   Emisiunea Fetele de la TV2 era la volum maxim. All and all, it’s just another brick in the wall.
   - Hei, Gitte, vii?
   Un grup de băieți într-un Volvo vechi. De fapt, nu voiau să o ia și pe ea, ci doreau mai mult să se dea mari.
   Era multă lume în oraș. Traficul se oprise pe strada Storgatan și mai multe grupuri își instalaseră difuzoare pe plafoanele mașinilor. It’s fun to stay at YMCA, se striga Hey there people I’m Bobby Brown, alții dansau Born to be Alive. Niciun Golf verde. Dar i-a văzut pe Krister Schiltz și grupul lui stând adunați în jurul unui Ford Taunus cu acoperiș de vinilin. Susanne stătea în spate și mesteca gumă. Birgitta s-a apropiat de ea.
   - Să vezi ce îngrozitor a fost, a spus Susanne. Îl știi pe Per-Ola Nilsson, Pelle, prietenul lui Hakan, cel cu motoreta galbenă Puch Dakotan, nu? Cel roșcat? În fine, a băut prea mult alcool și a vomat până a leșinat și s-a făcut complet albastru la față. Wiking a trebuit să-l ducă la Urgențe ca să i se facă spălături stomacale. Păcat de mașina mamei lui...
   Wiking era la Urgențe. I-a răspuns ceva, părând doar interesată.
   - Au făcut o întrecere și Pelle a câștigat, a spus Susanne. Ce să le faci? Să nu le mai dai alcool? Wiking nu s-a întors, pentru că a trebuit să stea cu el la spital. Vai, sigur e plin de vomă.
   Poate că Gunilla îi va oferi asistență medicală acelui băiat în comă alcoolică.
   Poate că astfel l-a întâlnit pe Wiking, a strigat să i se aducă o targă și o sondă pentru lavaj gastric. Locul întâi la această întrecere.
   - Sussi, vii?
   Krister i-a făcut cu mâna din afara Fordului Taunus. Susanne și-a așezat mai bine geanta pe umăr.
   - Atunci ne auzim mâine? a spus ea și a dispărut împreună cu Krister.
   Birgitta s-a întors. A ieșit de pe strada Storgatan și a urcat spre spital. Vântul sufla foarte tare acum. Nu erau multe grade peste zero.
   Mama îi spunea întotdeauna că are o viață de trăit, nu un război de câștigat.
   Bineînțeles că putea ierta. Wiking greșise, dar poate că, până la urmă, asta îi va apropia mai mult. De fapt, erau multe motive pentru ca ei să fie împreună. Erau unul pentru celălalt prima și cea mai mare iubire. Iubirea de la început se transformase în ceva mai profund. Le plăcea să facă sex împreună. Mai mult decât atât, se potriveau perfect în grupul mai mare de prieteni din care avea să facă și ea parte.
   Cât de fericit și uşurat va fi când îl va anunța că se gândise să se împace cu el.
   Și-a închis fermoarul bluzei. Soarele îi bătea direct în față, roșu ca un cheag de sânge. Dealul înspre Kolberget era greu de urcat și parcă nu se mai termina.
   Gunilla obișnuia să meargă cu bicicleta la serviciu atât vara, cât și iarna. Acesta era singurul efort fizic de care avea nevoie. Dacă urcai și coborai spre Backasen și, respectiv, Kolberget, cu siguranță nu aveai cum să devii vreodată supraponderal. Spitalul Stentrask era amplasat de cealaltă parte a crestei.
   A văzut imediat Golful verde. Era parcat puțin mai departe de intrarea la Urgențe, sub un felinar aprins, în ciuda luminii roșiatice de afară. O ușă din spate era larg deschisă. Poate că Wiking a trebuit să o lase așa când l-a târât pe băiat în spital. Dar de ce a parcat atât de departe de Urgență? Lumina din interiorul mașinii era stinsă, dar totuși parcă mișca cineva acolo. Nu îl scosese încă pe băiat? Avea nevoie de ajutor?
   S-a grăbit spre mașină și a luat-o pe o scurtătură prin crângul de deasupra parcării. Da, o pereche de picioare ieșea de pe bancheta din spate. Wiking avea nevoie de ajutor. Cu siguranță. Dar, stai. Erau două persoane acolo. Nu putea să-și dea seama exact ce vedea.
   S-a oprit la mijlocul treptei. Brusc devenise nesigură. S-a ascuns în spatele unui copac, iar cu jacheta ei de culoare închisă și cu blugii negri era practic invizibilă.
   A mai făcut în liniște câțiva pași spre dreapta și înainte. Și alți câțiva pași apoi.
   Wiking stătea pe jumătate întins pe bancheta din spate. Coapsele lui albe și musculoase ieșeau afară. Între picioarele lui era o persoană ghemuită, iar dungile aplicate pe partea exterioară a blugilor străluceau în lumina felinarului. Erau marca Puss & Kram. Capul persoanei se mișca ritmic înainte și înapoi între picioarele lui. Birgitta vedea cum sărea părul prins în coadă de cal. Sărea, se legăna și dansa. Imaginea tot nu se contura complet. Nu la început. Apoi a auzit strigătul care a precedat ejacularea lui Wiking.
   Realitatea aceasta i-a străpuns tot corpul cu o forță care i-a scos tot aerul din plămâni. Ea făcea sex cu el. Sofia făcea sex cu el în parcarea spitalului, pe bancheta din spate a mașinii mamei lui.
   Simțea cum îi fuge pământul de sub picioare. Era doar un gol imens.

   Casa o aștepta cuprinsă în umbre. Era o tăcere mormântală. A închis ușa către lumea exterioară și s-a îndreptat spre adâncul unde oxigenul ajungea greu.
   Dacă ar fi putut să țipe, ar fi făcut-o. Vocea ei ar fi întâlnit tablouri și covoare pufoase, ar fi spart oglinzi și dărâmat draperii. Dar n-a țipat. Știa ce trebuie să facă.
   S-a dus la bucătărie și s-a uitat la cutia de cuțite. Vocea Carinei care se auzea din spatele pereților: chiar ai intenționat să te sinucizi când ți-ai provocat rănile alea sau ai vrut doar să ai parte de atenție?
   Încetase să mai folosească cuțite.
   S-a dus prin camera de serviciu direct în spălătorie. Poate că trebuia să vomite. Îi era greu să înghită. Lavete, dulapuri cu produse de curățenie și masa de călcat. A luat fierul de călcat și l-a băgat în priză. A întors termostatul pe funcția pornit. L-a așezat deasupra mașinii de spălat și și-a dat jos blugii. Voia să țipe cu tot corpul ei. Rana de la genunchi se deschisese și compresa era toată plină de sânge. Nu simțea însă nimic. S-a așezat pe masa de călcat. Mintea îi era cuprinsă de panică.
   A încercat să își dea seama care buton al fierului de călcat indica dacă temperatura a crescut. Întreaga lume era de un roșu-sângeriu. Undeva, profund, în interiorul ei, formația Nationalteatern începuse să cânte.

   Dar numai dacă iubitul meu așteaptă
   Dacă îi aud inima bătând încet
   Doar dacă stătea întins aici, aproape de mine
   Pot să fiu cine am fost ieri.

   Ledul de pe fierul de călcat s-a stins, semn că a atins temperatura programată. A scuipat pe talpa fierului de călcat, care a sfârâit.
   A respirat adânc și a ridicat fierul de călcat spre tavan. Era greu, dar stabil. A închis ochii și a respirat de câteva ori până când a simțit sângele zvâcnindu-i în urechi.
   Apoi a coborât fierul de călcat și l-a apăsat pe interiorul coapsei stângi.
   Și, în cele din urmă, a eliberat țipătul.
   Ce a urmat a îndepărtat toată durerea.

   Gitte Landen Daglonare își susținuse teza de doctorat în aprilie 1999 la Universitatea Sodertorn. Masacrul de la Liceul Columbine avusese loc în aceeași zi. Ar fi putut fi interpretat ca un semn rău.
   Teza ei de doctorat a analizat primul experiment politic desfășurat la scară largă în întreaga lume în contextul perspectivei egalității de gen în deciziile politice.
   Studiul în sine a fost realizat ca parte a programului asociației suedeze a autorităților locale intitulat „Municipiile și egalitatea de gen“. Nouă consilii suedeze din 6 municipalități au fost evaluate timp de 1 an și jumătate pentru a investiga modul în care femeile și bărbații erau influențați în decizii politice.
   Dacă, de exemplu, sunt lărgite trotuarele pe o stradă, acest lucru are o serie de consecințe diferite.
   Consecințe legate de mediu: se va îmbunătăți calitatea aerului, deoarece vor fi mai puține mașini pe stradă? Sau se va înrăutăți, deoarece se vor forma blocaje?
   Consecințe economice: va crește cifra de afaceri a magazinelor stradale, deoarece se va plimba mai multă lume? Sau se va diminua, deoarece nimeni nu va putea parca?
   Consecințe legate de gen: cine beneficiază mai mult de trotuarele mai largi? Femeile sau bărbații? Vor avea acces unii mai mult decât alții la acele spații publice?
   Pentru a putea măsura consecințele legate de gen trebuia mai întâi să identifice condițiile specifice femeilor și bărbaților. De aceea a fost creat un instrument pentru a măsura și evalua gradul de egalitate între femei și bărbați. Instrumentul s-a numit 3R, denumire care înglobează concepte precum reprezentarea, resursele și realitatea.
   Gitte nu a participat la experimentul propriu-zis, dar a parcurs retrospectiv datele și s-a concentrat în primul rând pe dezvoltarea instrumentului 3R.
   Studiul în sine a fost inovator și teza de doctorat a lui Gitte s-a bucurat de atenție. Într-o zi de joi dimineața, la finalul unei emisiuni difuzate pe canalul TV4, studiul ei a fost oferit ca exemplu. Era extrem de emoționată înainte de transmisie și după ce s-a terminat nu și-a amintit nici măcar un singur cuvânt din ceea ce prezentase. Doi dintre colegii de departament i-au trimis SMS-uri după aceea scriindu-i că au văzut-o la televizor și că „s-a descurcat bine“.
   Noul nume de familie al lui Gitte nu pare a fi doar o coincidență. A fost o decizie politică. Gitte a ales să-și arate deschis solidaritatea față de clasa muncitoare punând în contrast numele ei, Landen, reprezentând clasa de mijloc. Și-a păstrat numele Landen, pentru că nu îi era rușine de cine era, cel puțin nu acum.
   Și-a dorit însă un nume care să cuprindă și persoana care a devenit.
   La momentul susținerii tezei de doctorat încă nu începuse să resimtă problemele grave de la genunchi care aveau să îi limiteze semnificativ mobilitatea. Era așadar într-un moment când se putea bucura de viață.
   Adevărul este că studiile legate de egalitatea de gen au reprezentat pentru Gitte o experiență lungă și neîntreruptă, care i-au oferite multe momente de satisfacție.
   Au făcut ca lumea ei să fie, în sfârșit, explicată și înțeleasă, iar anxietatea cu care se luptase în adolescență s-a risipit pentru prima dată în viața de adult. Momentul studiilor ei coincidea cu cel în care medicii i-au prescris Cipramil. Acest medicament poate fi motivul îmbunătățirii stării ei psihice. Dar și faptul că l-a întâlnit pe Olov, cu care s-a căsătorit ulterior.
   Prin intermediul cercetării ei, Gitte a avut acces la analize care au vizat modul în care băieții și fetele au acces în cadrul sistemului suedez de învățământ. Pentru Gitte, aceasta a fost o experiență care a făcut-o să vadă lucrurile mai clar și care a ajutat la limpezirea realității pe care mai demult doar și-o imaginase. În copilărie se confruntase cu imagini distorsionate și cu fragmente de sentimente și adevăr, însă analizele de gen aveau să îi arate realitatea.

   Câteva aspecte importante din cadrul perspectivelor ei inițiale:
   • Băieții care aveau note slabe atrăgeau practic toată atenția din clasă, în timp ce fetele silitoare nu erau deloc remarcate.
   • De multe ori, profesorii de liceu nu puteau face diferență între fete, dar băieților le cunoșteau atât numele, cât și trăsăturile (imaginea dirigintelui Torsten încă îi lăsa un gust amar).
   • Specializările oferite la liceu băieților costau dublu comparativ cu cele destinate fetelor. Situația era similară și în privința măsurilor de prevenție a șomajului în cazul bărbaților, de două ori mai multe comparativ cu cele care vizau femeile.

   Cineva care realizează acest adevăr dezvăluit de studii cu greu poate reveni la starea anterioară de inconștiență și lipsă de claritate. Sentimentul că ți-a fost împărtășită o informație care îți era menită tinde să eclipseze circumstanțe precum toleranța și compromisul, care își găseau justificare în trecut.
   Acest lucru este valabil pentru majoritatea convingerilor, indiferent de domeniul lor: politică, religie sau echipa de fotbal.

DUMINICĂ, 22 DECEMBRIE 2019

   Iluminatul public era întrerupt și nu a văzut nicio sonerie, așa că a ciocănit.
   Taxiul dispăruse în spatele ei. Becul de pe perete s-a aprins și s-a auzit încuietoarea.
   Ușa i-a fost deschisă de o femeie de vârstă mijlocie care semăna vag cu Carina Burstrand. Avea părul tuns scurt și vopsit într-o nuanță castanie cu tentă artificială. Cu o pereche de ochelari de citit pe frunte, aștepta cu privirea întrebătoare.
   - Da, ce este?
   - Carina?
   Carina a strâns ferm tocul ușii cu o mână și mânerul cu cealaltă. Și-a coborât privirea. În fundal se auzeau cântece de Crăciun: aprinde o lumânare și las-o să ardă, nu lăsa niciodată speranța să dispară.
   - Dacă este vorba despre moțiunea mea pentru interzicerea cerșetoriei în Stentrask, atunci trebuie să protestezi la fel ca toți ceilalți. Scrie online, demonstrează, organizează întâlniri în centru, adună liste cu nume...
   - Ce...?
   - Îți respect dreptul de a-ți exprima opinia, dar aceasta este casa mea.
   Carina Burstrand se pregătea deja să închidă ușa.
   A simțit totul ca o palmă. Nu mă mai recunoaște.
   - Susanne a venit? Mi-a spus că ne vom întâlni aici...
   Carina Burstrand a înlemnit. Au trecut câteva secunde până a răspuns.
   - Sigur, a spus ea deschizând ușa. Sussi este aici de azi-dimineață, de fapt. Intră.
   S-a întors și a dispărut în casă. Gitte a trebuit să intre singură și să închidă cu cârja ușa în urma ei.
   Disconfortul de a reveni în oraș îl resimțea fizic. Sentimentul de deja vu străbătuse deceniile care trecuseră. Ciudata lumina polară de afară, cerul albastru și înnorat, frigul rece ca gheața. Uitase cât de tăios era totul. Și Carina Burstrand, care îmbătrânise urât. Slavă Domnului că plecase de aici.
   Și-a scos haina, pentru că deja transpirase cuprinsă de căldura din casă. Simțea miros de șuncă la grătar, preparat tradițional de Crăciun.
   Aprindeți o lumânare pentru tot ceea ce credeți, pentru această planetă în care trăim.
   Un bărbat înalt cu părul rar a ieșit în hol afișând un zâmbet larg.
   - La naiba, Birgitta, ce mult timp a trecut de când nu ne-am văzut, a spus el și a îmbrățișat-o.
   A reușit cu greu să o cuprindă în brațe, dar s-a eliberat repede din strânsoarea lui.
   - Salut, Hakan. Mă numesc Gitte acum. În mod oficial.
   - Gitte. Intră. Vrei cafea?
   - Mulțumesc, dar nu voi sta mult. Trebuie să mă întâlnesc cu Susanne să o ajut cu un text, doar...
   Susanne a apărut și ea în holul care deja devenise neîncăpător. Hakan a plecat înapoi la bucătărie ca să se ocupe de mâncarea pentru Crăciun.
   S-au îmbrățișat în grabă, pentru că lui Gitte nu prea îi plăceau îmbrățișările.
   - Ne putem așeza pe canapea, a invitat-o Susanne.
   Gitte nu s-a descălțat. S-a întors cu ajutorul cârjei, dar a alunecat puțin din cauza apei și firișoarelor de nisip care erau pe talpa pantofilor. Apoi, îndreptându-se spre living, și-a sprijinit toată greutatea în cârjă. Înăuntru era amplasat cel mai mare televizor pe care îl văzuse vreodată. La fel de imensă i s-a părut și canapeaua din piele. Susanne i-a întâlnit privirea și și-a dat ochii peste cap.
   - Cel puțin încăpem, a spus ea încet fără să realizeze cât de nepoliticoasă fusese.
   Nu era vina lui Gitte că era supraponderală. Genunchiul era cauza.
   Susanne și-a apropiat gura de urechea ei.
   - Crezi că au cumpărat suficiente cadouri de Crăciun?
   Bradul de Crăciun era în colț și puțin cam prea înalt pentru casa asta, steaua din vârf atingea tavanul. Stive de cadouri împachetate în hârtie colorată erau sub el.
   - De ce nu ne-am putut întâlni acasă la Siv? a întrebat Gitte în șoaptă.
   Susanne a oftat și s-a trântit pe canapeaua din piele. Pe măsuța de cafea din fața ei era un caiet de notițe și telefonul mobil.
   - Are întâlnirea de scris versuri și rime pentru Crăciun azi. Îți amintești că am participat și noi într-un an? Câți ani aveam oare, poate șaisprezece?
   Gitte s-a gândit un pic, dar nu și-a adus aminte.
   - Deși nu a fost o experiență prea reușită, a continuat Susanne. Doamnele care erau acolo nu s-au simțit în largul lor și nu au putut vorbi liber cât am fost noi acolo, așa că nu ne-au mai invitat anul următor. Și nici nu cred că fac prea multe rime. Mai mult e o scuză pentru a bârfi și a bea vin fiert cu mirodenii.
   - Și vor să facă asta toată vacanța de Crăciun?
   Susanne a râs.
   - Așa se pare. Și acum, că am primit sarcina de a vorbi despre Sofia la slujba din prima zi de Crăciun, vreau să mă pregătesc corespunzător. Consider că este o idee bună să ținem o slujbă de comemorare acum, când oamenii merg la biserică. Trebuie să ne întâlnim și să o plângem. Așa e normal.
   „Să ne întâlnim și să o plângem“... Poate, mai degrabă, oamenii simțeau nevoia să își exteriorizeze propriile frici și pofta de senzațional, să aibă certitudinea că ceva atât de oribil nu li se va întâmpla tocmai lor și apoi să se bucure că au televizor. Seara vor sta cu ochii pe știri și se vor uita atenți: „Ați văzut! Acolo! În spatele stâlpului, acolo stăteam...“ Faptul că Susanne „a primit sarcina“ era mai degrabă o modalitate elegantă de a spune lucrurilor pe nume. De fapt, mai aproape de adevăr ar fi faptul că ea se oferise sau vorbise cu mama ei. Siv Johansson era încă foarte activă în congregație după toţi anii petrecuți în cadrul parohiei.
   Un nou cântec de Crăciun l-a înlocuit pe cel precedent, Feliz Navidad cu Jose Feliciano, prospero ano y felicidad.
   - Cu ce te pot ajuta? a întrebat Gitte.
   Carina a intrat în cameră cu o tavă plină cu căni de cafea și cu produse de patiserie specifice Crăciunului. Le-a așezat pe măsuța de cafea chiar în fața lor.
   - Ce mai face tatăl tău? a întrebat Carina uitându-se la Gitte.
   Gitte și-a dres puțin glasul. Nu venise pentru conversație.
   - Rău, a răspuns ea.
   - Îmi pare rău. Am auzit că a avut un accident vascular cerebral.
   Gitte a mușcat dintr-un pateu.
   - Aproape și-a pierdut vocea, este paralizat pe o parte și nu primește niciun ajutor. De-asta îmi pare rău.
   - Sunt de acord, a spus Carina mușcând apoi dintr-o gogoașă. Și cu toții știm unde se duc banii.
   Susanne a oftat.
   - Te rog, Carina, nu începe acum...
   - Doisprezece solicitanți de azil au evadat săptămâna trecută din tabăra de refugiați din Vidsel, a spus Carina. Ce credeți că vor face în continuare?
   Gitte a simțit cum un fulger îi străpunge corpul. Credea că nu a auzit bine.
   - Dar încetează, a spus Susanne. Vorbim despre Sofia acum.
   Carina s-a cufundat într-un fotoliu uriaș.
   - Criminaliștii nici măcar nu au voie să aibă o evidență a imigranților din închisorile noastre, care sunt din ce în ce mai numeroși. Oare voi înțelegeți cât costă acești oameni societatea noastră?
   - Parcă ești o bandă stricată care s-a repornit, a spus Susanne.
   - Știi cât de mult din bugetul de stat este cheltuit pentru a finanța imigranții?
   Nu, gata. Gitte și-a apucat cârja încercând să se ridice de pe canapea.
   - Nu am de gând să stau și să ascult asta.
   - De ce nu? a întrebat Carina. Știi măcar cât este bugetul de stat?
   Canapeaua era mult prea adâncă, așa că Gitte nu a reușit să se ridice. Simțea însă cum tot sângele i se urcase la cap.
   - Ce-ar fi să discutăm despre motivul pentru care suntem aici, a intervenit Susanne împingând din fața ei gogoașa neatinsă. În primul rând cui ne adresăm? Sofia nu mai are rude în viață. Toată lumea a auzit de ea, dar nu sunt multe persoane care să își mai amintească de ea. Nu așa cum era. O mai fi avut și alte prietene în afară de noi?
   - Am fost cu adevărat prietenele ei? a întrebat Carina. Dacă s-a alăturat clubului de carte doar pentru a crește numărul și, implicit, importanța?
   Gitte a închis ochii.
   - Talmudul spune că acela care salvează o viață salvează întreaga lume. În același mod, o parte a lumii se stinge când un tânăr moare. Golul lăsat în urmă de Sofia Hellsten este etern și nu va putea fi niciodată umplut. Nimeni nu-i poate lua locul. Stentrask a devenit un alt oraș după dispariția ei. Niciodată nu a mai arătat la fel.
   - E foarte bine, a spus Susanne scriind concentrată în caietul de notițe. Dar ce este Talmudul?
   - Sfintele scripturi ale iudaismului, a spus Carina înainte ca Gitte să poată răspunde. Este colecția scrisă a Torei orale.
   - Interesant, a spus Susanne. Dar nu ar trebui să fim puțin mai personale? Adică să arătăm că am cunoscut-o cu adevărat?
   Gitte și-a întors privirea. S-a gândit la picioarele albe în lumina verii, la coada de cal care se legăna.
   - Sofia a fost o piatră de temelie în toate acele seri când ne adunam să discutăm despre cărțile pe care le citeam, a început să povestească ea cu o voce abia perceptibilă. De când eram copii și până la terminarea liceului, adică în toți anii aceia care modelează o ființă umană. În fiecare vineri redacta rapoartele, mereu cu punctualitate, mereu prezentă și citea toate cărțile. Îi plăcea mult literatura, știa multe lucruri și îi aprecia atât pe Nabokov, cât și pe Judith Krantz...
    - De fapt, nu cred că cineva în ziua de azi mai știe de Nabokov, a adăugat Susanne în timp ce scria.
   - Glumești? i-a replicat Carina.
   - Era tăcută, dar nu timidă, a continuat Gitte cu ochii ațintiți asupra stelei de Crăciun agățate în fereastră. Când vorbea, își alegea cu atenție cuvintele și se exprima limpede. Avea o trăsătură puțin neobișnuită: nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni. Niciodată. A fost o prietenă...adevărată.
   Acum se auzea Carola cu cântecul Stilla natt, heliga natt, allt ar frid, stjarnan blid.
   - Hakan, a strigat Carina spre bucătărie, poți să dai mai încet puțin?
   Imediat, melodia s-a auzit mai încet.
   - Ne-a lăsat pe toate, celelalte, într-un haos, a spus Gitte. Am căzut din înaltul cerului printre nori și ne-am bușit când am aterizat. Cicatricile au rămas încă vizibile. Am trăit fără ea atât de mult timp, ca apoi să o regăsim în modul acesta. Este inuman.
   Ziarele de seară erau pline de detalii macabre. Nici măcar Gitte nu le făcuse față.
   Susanne avea o sursă cu care vorbise, iar discuția o înregistrase și salvase în telefonul mobil.
   - Cât timp vei vorbi? a întrebat-o Carina adunând cu degetul arătător ultimele firimituri din gogoașă de pe farfurie.
   - Doar câteva minute. Ce am discutat aici este aproape suficient. Dacă găsim și o încheiere, atunci am terminat.
   - Poate ceva despre siguranța din societatea noastră? a sugerat Carina. Încrederea între oameni și cum nu ar trebui să lăsăm violența să preia controlul?
   Susanne a gesticulat cu mâinile.
   - Trebuie să aduci mereu vorba despre imigranți?
   - Ce vrei să spui? a întrebat Carina. Ce te face să asociezi violența cu imigrația?
   - Dacă ai ști cât de limitată și naivă pari, i-a reproșat Susanne Carinei și a ridicat în mod ostentativ telefonul mobil, s-a rezemat pe canapea și a început să navigheze pe Facebook.
   Gitte și-a simțit transpirația șiroindu-i pe spinare și bluza largă i s-a lipit pe interior de haina neagră de blană. Și-a încleștat maxilarele.
   - Primirea imigranților care vin aici, chiar acum, a continuat Carina pe un ton monoton, costă cumulat cât toate fondurile alocate pentru întreaga justiție, tot sprijinul financiar acordat culturii și învățământului și toate împrumuturile pentru studenții din întregul regat al Suediei.
   - Unde ai citit asta? a întrebat Susanne fără să își ia privirea din ecranul telefonului. Pe Flashback?
   - Nu, pe site-ul guvernului. Și aici nu punem la socoteală costurile reale pentru societate, adică cele care survin când imigranții trăiesc mai multe decenii din subvenții sau când niciodată nu se descurcă financiar pe cont propriu.
   Deși trecuseră mulți ani de la ultimul atac de panică, Gitte a simțit cum o cuprinde un sentiment de anxietate. Îl putea auzi pe Hakan cântând în bucătărie Șunca noastră de Crăciun a dispărut.
   - Între un sfert și o cincime din impozitele noastre ajung la imigranți, a spus Carina luând o gură de cafea. Consider că ar trebui să folosim banii mai bine. De exemplu, să îl ajutăm pe tatăl Birgittei.
   Susanne și-a aruncat telefonul mobil pe măsuța de cafea și și-a fluturat mâinile în aer.
   - Povestea aceasta este veche și imorală, a răspuns ea. Incită grupurile dezavantajate unele împotriva celorlalte. E un nonsens să spui că un sfert din bugetul de stat este alocat imigranților.
   - Din impozite, a spus Carina.
   Gitte simțea că o ia amețeala. Situația era complet insuportabilă. Parcă ajunsese în iad.
   - Cu siguranță imigranții muncesc, a spus Susanne. Cum poți să ai astfel de prejudecăți?
   Carina și-a lăsat privirea în pământ.
   - Există o diferență între a munci și a-ți câștiga existența. Majoritatea celor născuți în străinătate și care nu au studii superioare nu reușesc niciodată să își câștige existența. Nu este părerea mea, ci a unui studiu al Asociației antreprenorilor.
   - Parcă ai fi un ecou din Germania anilor '30, îți dai seama de asta, nu? a spus Susanne. În cazul în care casa vecinului arde și sună la ușa ta ca să-ți ceară ajutor, tu îi închizi ușa în nas?
   - Nu, a răspuns Carina, dar nu îl las să se mute cu mine în pat, să îmi mănânce mâncarea și să locuiască pentru totdeauna în casa mea fără să plătească pentru asta. Și probabil primul lucru pe care l-aș face ar fi să sun pompierii.
   - Îl cunoști pe Robert D. Hare? a întrebat Gitte.
   - Pe mine mă întrebi? a spus Carina.
   - Cercetător canadian, profesor de psihologie criminalistică, a spus Gitte. El este cel care a oferit definiția psihopaților. Ești sigură că nu ai auzit de el?
   Carina și-a coborât privirea. Gitte stătea pe canapea uitându-se drept în ochii ei.
   - El îi descrie pe psihopați drept prădători umani. Le lipsește conștiința și empatia, acceptă doar ceea ce le convine și fac doar ceea ce doresc. Provoacă și folosesc violența fără a afișa nici cea mai mică dovadă de vinovăție sau remușcare.
   - Ce vrei să spui cu...?
   - Sunt manipulatori, adesea inteligenți, promiscui din punct de vedere sexual și nu se pot vindeca prin psihoterapie. De multe ori terapia îi face și mai periculoși, pentru că așa învață cum ar trebui să se comporte. Le este mai ușor să își ascundă tulburarea pe care o au.
   Carina s-a lăsat pe spate în fotoliu și și-a încrucișat brațele și picioarele.
   - În plus, a continuat Gitte, femeile psihopate par să sufere mai rău de alexitimie. Au adesea trăsături narcisiste, o imagine de sine foarte bună, sunt lipsite de conștiința de sine, au o stimă de sine excesivă, sunt mincinoase patologice, dar, la fel ca bărbații, pot fi foarte periculoase pentru semenii lor și societate...
   A tăcut. Respira greu, sacadat. Carina s-a uitat la ea foarte mirată.
   - Extrem de periculoase pentru semenii lor și pentru societate, a repetat Carina. Prădători promiscui, fără scrupule, cu o imagine de sine prea bună și mincinoase patologice. Și ce vrei să spui cu asta? Care e ideea?
   În acel moment s-a deschis larg ușa de la intrare.
   Carina s-a ridicat grăbită, iar Hakan a ieșit din bucătărie.
   - Buni! a strigat un copil.
   - Alicia, draga mea!
   S-au auzit persoane salutându-se și zgomot de încălțări scuturate de zăpadă.
   Susanne a ieșit în hol să salute. Gitte a rămas pe canapea, deoarece îi era imposibil să se ridice. A bâjbâit după cârjă. Afară vocile erau pline de entuziasm.
   - Pot să vă ajut cu cizmele? Vă e foame?
   - Foame de lup! Suntem rupți!
   Râsete la unison.
   - O, Doamne, ce frig e!
   - A fost bun drumul?
   - Așteaptă să iau cadourile de Crăciun...
   Susanne a intrat ținând în fiecare mână două pungi uriașe de hârtie pe care le-a lovit de mobilă în drum spre brad.
   - Vrei să stai și să iei prânzul de Crăciun? a întrebat în timp ce aranja muntele de cadouri sub brad.
   - Nu, mulțumesc, a zis Gitte. Nu mănânc carne.
   - Au și salată de somon și hering.
   - Nu mănânc somon de crescătorie.
   Susanne s-a apropiat de canapea și s-a așezat mai aproape.
   - Karolina și Christoffer nu vor veni aici de Crăciun, a șoptit ea. Nu o suportă pe Carina și ideile ei rasiste. Închipuie-ți cum poate asta să divizeze o familie. Și asta doar ca să o ții una și bună cu ideile tale xenofobe.
   Gitte a încercat să-și controleze ritmul cardiac.
   Un copil a venit în fugă și s-a minunat când a văzut muntele de cadouri.
   - Uau, câte cadouri! Mamă, uite, uite!
   Apoi s-a întors și a văzut-o pe Gitte. A făcut fără să își dea seama un pas în spate.
   - O, ce doamnă mare! Mamă, ai văzut?
   În living și-a făcut apariția o femeie de aproape 30 de ani. I-a zâmbit lui Gitte. A făcut doi pași spre canapea și i-a întins mâna.
   - Linnea, a spus ea. Încântată de cunoștință.
   - Gitte Landen Daglonare, a răspuns Gitte.
   - Daglonare, a repetat Linnea. Cât de interesant.
   Carina a intrat ducând în mână un platou cu prăjituri pe care l-a pus pe măsuța de cafea.
   - Bunico, când vine Moș Crăciun?
   - În ajunul Crăciunului. Asta dacă ai fost cuminte.
   Copilul și-a înclinat capul.
   - Deși nu există cu adevărat. Bunicul se îmbracă în Moș Crăciun.
   - Ba da, Moș Crăciun chiar există, a spus Carina. Sau, mai bine zis, el a existat. În engleză se numește Santa Claus...
   A luat copilul în brațe și s-a așezat într-unul dintre fotoliile mari.
   - ... în realitate îl chema Nicolaus și a fost un episcop grec din orașul Myra, care se află astăzi în Turcia. Era vecin cu trei fete care erau foarte sărace, iar el le-a aruncat cadouri prin fereastră ca să le ajute să nu devină prostituate...
   Carina s-a oprit și a tușit.
   - ... hai să nu răbdați de foame. A făcut multe minuni și a devenit un sfânt până la urmă, adică saint, și, pornind de la el, Occidentul a creat mitul lui Moș Crăciun.
   Fetița a căzut pe gânduri.
   - Ce cadouri au primit acele fete? a întrebat ea.
   - Mulți spun că au fost pungi cu aur.
   Ochii copilului s-au fixat pe cadourile de sub brad.
   - Sau poate un telefon mobil.
   Gitte a închis ochii. Carina se credea cu adevărat o intelectuală pentru că citise despre Crăciun pe Wikipedia.
   - Susanne, a spus ea, mă poți ajuta să mă...?
   Hakan era deja acolo și a prins-o de mână, i-a sprijinit cotul și a ajutat-o să se ridice. Toată lumea se uita la ea.
   - Poate cineva să cheme un taxi?
   - Nu e nevoie, a spus Hakan. Te duc eu.
   - Nu, l-a repezit Gitte. Susanne, suni tu?
   S-a sprijinit cu putere în cârjă, și-a pus haina și a ieșit în frig ca să aștepte mașina.

   Casa era încă în vârful „Cremei cremelor“, impozantă. După perioada de glorie a zonei din anii '70 nu s-au mai construit cartiere rezidențiale și nicio casă nu reușise să fie mai mare și mai impresionantă decât a lor. În amintirile ei, vila strălucea ca un far în întuneric, cu o lumină care emana din spatele ferestrei care oferea o vedere panoramică.
   În seara aceasta însă totul era înghețat și întunecat. Contururile casei lăsau să se întrevadă un munte neregulat de beton în contrast cu cerul nopții. Ambii întunecați, dar cu intensitate diferită.
   Obișnuia să se amuze verificând prețul de vânzare a casei prin intermediul acelor servicii online de căutare. Valoarea era în prezent de aproximativ 1,7 milioane de coroane suedeze. Casa ei din sud era evaluată la aproape trei.
   - Să te ajut? a întrebat Erik Elofsson, taximetristul care preluase afacerea tatălui său.
   - Nu e nevoie. Poți să-mi dai și un bon fiscal, te rog? a întrebat Gitte.
   Și-a scos mai întâi cârjele din mașină, dar una a alunecat. Taximetristul a ridicat-o, i-a dat-o și a ajutat-o să se ridice de pe bancheta din spate, sprijinind-o până în dreptul verandei.
   - Crăciun fericit! i-a urat el când a lăsat-o la intrarea din față, unde era aprinsă o lumină.
   Tatăl ei stătea în semiîntuneric în fața televizorului oprit, aplecat în față, în scaunul cu rotile. O veioză cu bec economic amplasată pe una dintre măsuțele de cafea alunga umbrele din cameră. A aprins lustra din tavan și câteva dintre lămpile ornamentale ale Gunillei amplasate la ferestre.
   Toate emoțiile o cuprinseseră la vederea tatălui ei. I-a văzut o dâră de salivă care i se prelingea încet spre bărbie. Vărsase un pahar cu suc pe covorul artizanal cumpărat de la bazarul din Izmir. Lipsa aceasta de demnitate a făcut-o să-i fie din ce în ce mai greu să respire, pentru că simțea cum i se contractă gâtul. Nu era nimic periculos, nimic grav. Doar un mecanism de apărare. Nimic magic, nimic rău. Inspirase prea mult dioxid de carbon. Totul era în mintea ei și nicăieri în altă parte.
   - Când a fost aici asistenta care îngrijește la domiciliu? a întrebat ea în timp ce ridica paharul.
    A luat o batistă de hârtie și i-a șters bărbia.
   El a încercat să o fixeze cu privirea.
   - Famfus? a întrebat el.
   - Hampus e încă în Slovenia.
   A observat cateterul, care părea să curgă. Poate punga era plină.
   - Azi nu a fost deloc pe aici asistenta? a întrebat ea.
   - Famfus? a întrebat din nou tatăl.
   Și-a scos telefonul mobil și a sunat la numărul de urgență al serviciului de îngrijire la domiciliu. Simțea că nivelul de panică crește cu cât sunetul de apelare răsuna ca un ecou mai mult. În curând nu va mai putea stăpâni un atac real de panică. Tocmai voia să renunțe, când o femeie stresată i-a răspuns într-o suedeză stâlcită. Gitte i-a expus fără menajamente starea în care și-a găsit tatăl și a cerut ca cineva să vină imediat și să aibă grijă de el. I-a amenințat că în caz contrar le va face o sesizare. Nu era clar unde anume. Femeia de la celălalt capăt mai avea puțin și plângea. A promis că va veni personal.
   Gitte s-a așezat lângă tatăl ei și i-a strâns mâna firavă. Era rece și uscată.
   - Famfus? a șoptit el.
   - Nu va veni acasă de Crăciun, a spus Gitte. Lucrează.
   Tatăl obținuse ceea ce își dorise. Fratele ei se specializase ca inginer civil în fizică tehnică și locuia acum în Philadelphia, în Statele Unite. Lucrase pentru o companie multinațională de energie și fusese responsabil cu încărcarea reactoarelor nucleare din întreaga lume. Chiar acum era relocat pentru un proiect în cadrul căruia analiza extinderea unei unități cu o mie de megawați în centrala nucleară din Krsko, în Slovenia.
   Sebastian devenise medic specialist în boli infecțioase și se implicase prin organizația Medici fără Frontiere în focare Ebola.
   - Sebbe este încă în Congo, a spus ea. Ultima dată când am auzit de el era în Ituri, dar acum sunt cazuri confirmate și în provincia Sud-Kivu. Nu va veni acasă pentru o perioadă lungă.
   Joakim se sinucisese când avea 22 de ani. Gunilla nu s-a putut împăca cu gândul ăsta niciodată și s-a stins de durere. A decedat în săptămâna în care tatăl ei se pensionase. De atunci a stat singur în casa de pe strada „Crema cremelor“ și și-a așteptat atacul cerebral.
   Birgitta a început să tremure. Era destul de frig și umed în casă. Tatăl câștigase și pe acest plan. Casa era încălzită cu ajutorul unui cazan cu electrod care e, desigur, o nebunie. În copilărie înghețase de frig pentru a economisi energie electrică. Gunilla protestase mai ales când băieții erau mici. Acum tatăl ei putea foarte bine să stea în frig.
   - Știi că au găsit-o pe Sofia Hellsten? a spus ea uitându-se la tatăl ei. Fiica lui Hilding, care a dispărut, îți amintești? A fost ucisă. Decapitată. S-a turnat beton peste ea în podul care duce spre Gransel.
   Tatăl a ridicat capul și i s-a părut că privirea îi strălucește.
   Ea s-a ridicat și s-a dus până în șopron.
   Gunilla donase tot ce s-a putut dona până a murit Joakim. Asta făcea ca stilul și mobilierul casei să fie cel de la începutul anilor 2000. Tatăl ei nu gătea și, de aceea, bucătăria strălucea, era albă ca zăpada și avea un luciu radiant, ca după renovarea completă din toamna anului 1998. Toate băile aveau podele din travertin și pereți cu mozaic de sticlă de culoare albastru-închis. Parchetul din stejar era mat.
   Fără să își dea seama, a ajuns pe scări în jos spre camera ei din subsol. A deschis ușa. Balamalele scârțâiau.
   Era extrem de rece, poate doar câteva grade peste zero. Chiar și așa, a aprins becul, a pășit înăuntru și a rămas nemișcată. Nimeni nu mai făcuse curățenie în camera aceea. Arăta exact ca atunci când a părăsit casa, în vara anului 1980. A închis ochii și s-a resemnat.
   Casa va trebui scoasă la vânzare când tatăl va merge într-un azil de bătrâni. Nu mai putea să fie păstrată. Ceea ce însemna că trebuia să golească toate mizeriile din toată acea casă mare de câteva sute de metri pătrați, pentru că niciunul dintre fiii lui nu s-ar ocupa de asta.
   De fapt, ar putea păstra ce își dorea, dar doar dacă mai găsea ceva care merita. Restul putea fi luat de asociația creștină Erikshjalp. Asta făcuseră ea și Olov când au vândut vila din Enskede. Trebuie să existe o soluție similară și aici, în nord.
   S-a dus la birou și a tras sertarul de sus.
   În vârful grămezii de pixuri cu mine uscate și caiete de notițe pe jumătate scrise era un plic roz rupt în grabă. Către Birgitta de la Sofia. Avea un autocolant sclipitor în locul unde trebuia să fie ștampila.
   A ridicat plicul cu degetele înțepenite de frig.
   O, își amintește de scrisoare. Era ultimul weekend din august 1980.
   A auzit soneria de la intrare. A aruncat plicul de parcă ar fi ars-o și a împins cu o mică smucitură sertarul biroului. Doamna de la serviciul de îngrijire la domiciliu se sinchisise să apară. Ar trebui să deschidă? Nu, pentru că avea cheie.
   A încercat să urce, dar era mult mai greu decât i-a fost să coboare. Durerea resimțită în genunchi era groaznică.
   Când a intrat în living, a văzut o femeie mică cu șorț și păr scurt și negru care îi schimba sonda tatălui ei. Întreaga scenă era atât de respingătoare, încât s-a întors imediat cu spatele.
   - Fameri-fanerna, a spus tatăl.
   S-a oprit și și-a întors privirea spre el. El s-a uitat la ea și a reușit să-i mențină privirea.
   - Fofia, a spus el. Fameri-faner. Fakertsrifk.
   - E bine acum, Evert, a spus asistenta aranjându-i tatălui hainele și bătându-l pe umăr.
   - Mă duc să încălzesc niște mâncare, bine?
   Tatăl s-a uitat insistent la Gitte.
   - Fakertsrifk. Fofia.
   Gitte și-a scos telefonul mobil din buzunar și l-a sunat din nou pe Erik Elofsson.

CERCUL POLAR
Grup privat - 4 membri
Duminică, ora 20:43

   Susanne
   Salutare tuturor! Slujba de comemorare a Sofiei începe la ora 7:00 în prima zi de Crăciun. Va fi inclusă în secțiunea destinată cântecelor de Crăciun. Am întrebat dacă putem aduce flori, dar Hermansson a refuzat.

   Agneta
   O, ce trist. Ar fi fost frumos cu flori.
   A spus de ce?

   Hakan
   Din motive pur practice, bănuiesc. Dacă toată lumea ar aduce flori, ne-am simți sufocați în biserică.

   Susanne
   Participi, Agneta?

   Agneta
   Am alte planuri, dar e posibil să vin.
   Nu m-am hotărât încă. Veți fi cu toții acolo?

   Gitte
   Da, din păcate.

   Agneta
   Există airbnb în Stentrask?

   Gitte
   Nu știu. Eu m-am cazat la Swampen.

   Susanne
   Poți veni să stai cu mine și cu mama mea, Siv, @agnetasonjamakitalo, dacă vrei.

   Uneori, modul în care se desfășurau lucrurile o dispera pe Gitte.
   În viața de zi cu zi încerca să alunge aceste gânduri. Putea să se concentreze pe cercetarea pe care o făcea, dar chiar și în cazul acesta motivația era greu de găsit. Atât de multe persoane superficiale și vulgare se autointitulau în zilele noastre feministe. Femei, dar și bărbați, fără pregătire academică luau parte la dezbateri și își prezentau cu convingere opiniile neancorate în studii științifice.
   Foarte mult era influența din online.
   Internetul a adus în multe privințe o schimbare pozitivă. Cum ar fi oportunitatea extraordinară de a face schimb de informații relevante cu cercetătorii și colegii din întreaga lume. Dar să oferi oamenilor de rând accesul la o platformă globală poate genera anumite probleme. Gitte nu știa ce să creadă nici despre acest aspect. Oamenilor care nu au nimic important de spus nu ar trebui să li se ofere o scenă sau un microfon. Pot fi indicate multe puncte slabe în media obișnuită, însă măcar acolo exista evaluare în funcție de calitate.
   Astfel de gânduri i se perindau prin minte în acea duminică seară de decembrie.
   Se afla în sala de mese a pensiunii Stone Swamp. Primise o cameră la parter cu vedere la curtea din spate. Nu era lift și a evitat scările. Mâncase o salată mixtă cu brânză de capră, nuci, smochine și avocado ca aperitiv. Apoi a continuat cu paste cu ciuperci și brânză topită la felul principal. Pensiunea avea la desert un mousse de ciocolată foarte bun. A băut și un pahar de Castano Dulce de Monastrell, un vin roșu intens cu un buchet generos de fructe, puternic aromat.
   Sala de mese era aproape goală. Erau câteva persoane ușor amețite de băutură într-un separeu, la perete, în spate, dar nu o băgaseră în seamă. Era o femeie de vârstă mijlocie care nu ieșea din tiparele banale de atracție și, astfel, era ca și invizibilă. Mai bine așa.
   Senzația de anxietate se potolise odată ce își astâmpărase foamea. S-a lăsat pe spate în scaun. Avea nevoie de perspectivă asupra acestei zile îngrozitoare. A comandat o sticlă de Château Musar Hochar Père et Fils Rouge 2016 și și-a dat frâu liber gândurilor. Un cuplu tânăr a trecut prin fața ferestrei rezemându-se unul de celălalt în timp ce mergeau pe trotuarul plin de gheață și accidentat.
   Se întreba dacă va mai face vreodată dragoste cu un bărbat. Femeile nu erau o variantă din acest punct de vedere. Încercase și asta, dar nu i se potrivise.
   Căsătoria cu Olov fusese furtunoasă, scurtă și fără copii. A rămas doar fiul lui, Robin, dintr-o relație anterioară. Încă vorbea destul de des cu el. Și mai erau amintirile din perioada în care făceau schimb de parteneri cu alte cupluri, pentru sex, un stil de viață la care încercase să se adapteze, dar cu care nu s-a simțit niciodată confortabil. Îi plăcuseră cu siguranță ceilalți bărbați cu mâinile lor pricepute și limbile lor calde, dar când îl vedea pe Olov pupându-se și făcând sex cu alte femei, îi dispărea tot cheful.
   Așa că el a părăsit-o.
   Nici ea n-a mai vrut să fie împreună.
   Și-a turnat mai mult vin în pahar. A vărsat puțin și pe fața de masă.
   Și iată cine tocmai a intrat pe ușă. Wiking Stormberg împreună cu un bărbat chel se scuturau de zăpadă pe mocheta din interiorul pensiunii și priveau țintă barul.
   Wiking a aruncat o privire prin încăpere și a văzut-o. I-a spus ceva bărbatului cu care venise și s-a îndreptat spre ea.
   Ea a încercat să-și adune gândurile.
   - Salut, Birgitta. Pot să mă așez? a întrebat el stând în picioare de partea cealaltă a mesei.
   Ea și-a îndreptat spatele. Wiking i-a întins mâna și și le-au strâns. Același păr rebel ca înainte, puțin cam prea lung, aceeași intensitate în privire.
   - Sigur, a răspuns ea. Vrei un pahar de vin?
   Wiking s-a așezat pe scaunul din fața ei.
   - Da, a răspuns el, de ce nu?
   Gitte i-a făcut semn chelneriței, care ar fi putut totuși să-și schimbe meseria. I-a mai cerut un pahar și o altă sticlă.
   - Ce mai faci? a întrebat el analizându-i chipul.
   - Bine, mulțumesc, a spus ea luând o gură de vin. Mă dor articulațiile, dar deocamdată mintea e încă brici.
   - Ai venit cu avionul azi?
   - Nu zbor cu avionul.
   I-a privit mâinile, așa cum ea obișnuia să facă.
   - Ai venit pentru tatăl tău? Am auzit că starea lui de sănătate s-a înrăutățit.
   - Trebuie să meargă la un azil de bătrâni. Mă voi întâlni mâine-dimineață cu un reprezentant de la asistența socială.
   Wiking a ridicat sceptic din sprâncene.
   - Aha, bine. Succes.
   A gustat din vin, dar nu a făcut nicio remarcă la adresa gustului.
   - Tu ce mai faci? l-a întrebat ea. Copiii? Și ce mai fac Sven și Karin?
   A înghițit vinul și a dat din cap.
   - Bine, a spus el. Toată lumea este bine. Markus locuiește aici, în oraș, lucrează la Baza Robotică. Este logodit cu Josefin și au doi copii.
   - O, ești bunic!
   - Sven este într-o locuință comună în Vidsel. Mama este exact la fel cum a fost întotdeauna. Elin este în Stockholm. Singură, din câte știu eu.
   - Unde locuiește? a întrebat Gitte.
   - În Soder.
   - Aha, la fel și eu.
   - Este totuși ceva ce vreau să vorbim. Este vorba despre ceea ce s-a găsit la pod.
   Desigur. La ce era să se aștepte?
   - În acea seară de vineri, înainte ca Sofia să dispară în august 1980, ați avut o întâlnire a clubului de carte, a zis el. S-a întâmplat ceva deosebit în noaptea aceea? A spus cineva ceva ieșit din comun?
   - Te referi la Sofia? Adică, dacă Sofia a spus ceva ce...
   Wiking a ridicat mâna întrerupând-o.
   - Nu, a spus el. Dacă vreuna dintre voi a spus ceva neobișnuit.
   - La cine te referi? La Agneta?
   El a privit-o fix.
   - Da, de exemplu.
   Un fulger de furie a săgetat-o. Toată lumea era mai importantă decât ea.
   - Ai fost destul de speriată când a dispărut, nu?
   O privea inexpresiv.
   - De aceea locuiești singur? l-a întrebat Gitte golind paharul. Pentru că Agneta nu te-a vrut?
   Pentru o secundă a părut surprins de faptul că ea își adusese aminte.
   - Locuiesc singur, a spus el, pentru că soția mea s-a dus în zona mlaștinii Kallmyren și s-a înecat.
   Camera începuse să se învârtă cu ea. Gitte și-a înclinat capul ușor ca să se îndrepte.
   - Ah, soţia ta. Cum o chema, Helena?
   El a încuviințat.
   - Exact. Dar poate îți amintești ceva deosebit legat de seara din august 1980. Ar putea fi important.
   - Tatăl tău m-a interogat acum 40 de ani, a răspuns ea. Crezi că îmi amintesc mai multe azi decât am făcut-o atunci? Ați pierdut dosarul?

..........................................