Cercul polar, Liza Marklund

 ............................................

5.

            Telefonul a început să sune.

   S-a uitat întrebătoare spre Wiking și se pregătea să se ridice.
   - Nu te grăbi, a rugat-o el. Care era, de fapt, relația ta cu Sofia?
   S-a oprit când era pe picior de plecare. Era însă în mod clar precaută.
   - Ce vrei să spui?
   - Ce s-a întâmplat între voi două în acea vară?
   Își imagina el sau ea pur și simplu se albea la față?
   - Nu înțeleg despre ce vorbești.
   - În vara anului 1980, după ce tocmai absolviserăți liceul şi te-ai mutat acasă la Hakan. Susanne era cu Krister. Care era locul Sofiei în toată treaba asta?
   - Nu-mi place deloc ce mă întrebi.
   Vocea lui Pekka Karlsson se auzea metalic pe înregistrare ca și cum microfonul fusese pus la distanță.
   Sofia și Carina s-au distrat de minune împreună în vara aceea, asta e clar.
   - Există date care confirmă că tu și Sofia ați făcut ceva împreună în vara anului 1980. Ce anume?
   Răspunsul a venit repede și fără ezitare. Poate prea repede?
   - Clubul nostru de carte. Ne întâlneam o dată pe lună. S-a întâmplat să o întâlnesc la pub, dar nu mergea acolo așa de des. Nu avea voie să își cumpere bere, pentru că nu împlinise optsprezece ani. La ce date faci referire?
   - Mai este ceva, a spus Wiking. Ceva ce nu vrei să îmi spui. Despre ce e vorba?
   Carina a înghițit în sec, s-a așezat și a început să se uite în pământ. Wiking a observat cum îi pulsează vena de pe gât. Carina ar fi preferat să nu răspundă, dar Wiking aștepta.
   - Există întotdeauna lucruri pe care le faci și de care nu ești foarte mândru, a spus ea într-un final.
   - Nu bate câmpii, a repezit-o el.
   Și-a ascuns fața în mâini pentru câteva secunde. Și-a dus mâna la buzunarul din spate şi a scos o hârtie mototolită. A netezit-o și a pus-o pe birou în fața lui.
   - Acum știi, a spus ea.
   Wiking a luat foaia de hârtie. Dactilografiată, nu tipărită. Arăta ca un interogatoriu vechi.
   - Ce este asta?
   - Citește rândurile de sus, a spus ea.

   FL: Poți enumera femeile pe care le-ai văzut dând o fugă la etaj atunci?
   KL: Carina Burstrand.
   FL: Pe nimeni altcineva?
   KL: Poate au mai fost și altele, dar eu nu am mai văzut pe nimeni.

   FL era prescurtarea numelui celui care efectua interogatoriul.
   - Cine este KL? a întrebat el.
   Carina a strâns pumnii.
   - Kerstin Lindgren, a spus ea.
   Proprietara pensiunii, în anii '80. Fosta șefă a Helenei. Zarurile fuseseră aruncate.
   - Dar asta provine din dosarul privind dispariția Sofiei, a spus Wiking. Cum naiba a ajuns în buzunarul tău de la pantaloni?
   - Eu am sustras-o, a recunoscut Carina.
   Atmosfera devenea tensionată. Wiking a privit-o insistent, iar Carina a închis ochii.
   - Știu, a spus ea. Sunt motive solide pentru a fi concediată.
   - Asta ca un prim pas. De ce ai făcut asta?
   A început să plângă. Wiking era complet dezamăgit, pentru că nu ar fi crezut-o capabilă de o asemenea faptă. Și-a pus mâinile pe față, iar umerii îi tremurau. El nu știa ce ar trebui să facă.
   - Hai acum, a spus el în cele din urmă. Spune-mi de ce.
   A respirat rapid și superficial pentru câteva secunde. Și-a coborât brațele, iar pe obrajii roșii i se scurgeau lacrimile.
   - De rușine, i-a răspuns ea. Teama că cineva va afla.
   - Că Hakan va afla?
   - Și el.
   - Ce să afle? Că te-ai culcat cu americanii?
   - Nu cu toți.
   - Ce legătură are Sofia cu asta? A fost și ea acolo?
   Carina a clătinat din cap.
   - Nu, din câte știu eu.
   S-a uitat la ea, aleasa poporului, foarte vocală mereu, o femeie inteligentă de vârstă mijlocie, a cărei viață profesională s-a rezumat la a răspunde la telefon, a face cafea și a elibera acte de identitate. La vară se împlineau 40 de ani de când fusese angajată la secție. Știa că a fost membră în Direcția pentru cultură din comitat și că s-a implicat în organizarea întâlnirilor cu autorii în cadrul evenimentelor organizate de municipalitate. Avea copii, un soț și nepoți.
   Să riște totul pentru ce?
   Cu siguranță, rușinea trebuie să fi fost un aspect foarte important.
   - Ai citit dosarul? În întregime?
   Ea și-a șters nasul.
   - Doar declarațiile.
   - Și ai decis să sustragi această pagină din dosar pentru că dovedea faptul că ai urcat cu americanii la etaj?
   A încuviințat.
   El i-a examinat pentru câteva secunde părul încărunțit. Doamne, în ce încurcături mai intră oamenii. A oftat adânc.
   - Hai să îți spun ceva, a zis el punând mâna pe hârtia mototolită. Acest lucru nu influențează ancheta legată de dispariția Sofiei.
   Carina a înghițit în sec clătinând din cap.
   - Așa că dispariția acestei hârtii nu are impact asupra activității desfășurate de poliție.
   Ea nu a răspuns.
   - Deși e bine că ai găsit-o, a spus el. Se pare că a căzut din dosarul de anchetă. E neplăcut când se întâmplă așa ceva.
   A ridicat privirea spre el mirată. A stat nemișcată pentru câteva secunde.
   - Mulţumesc, a spus ea foarte încet.
   Wiking s-a ridicat. La fel a făcut și ea. I-a ținut ușa deschisă și nu a slăbit-o din ochi când a trecut pe lângă el.
   Birgitta evident că greșise.
   Era, în orice caz, capabilă să simtă vină și rușine.
   Și acum îi era datoare pentru totdeauna.

   Pekka Karlsson a deschis ușa ținând o bere în mână. Wiking putea auzi în fundal binecunoscutul semnal sonor al emisiunii Bingo Lotto.
   - Măi să fie, Wiking. Haide, intră.
   - Crăciun fericit, a spus Wiking. Nu vreau să te rețin mult.
   - Vrei să bei ceva sau ești în timpul serviciului?
   Wiking a scuturat zăpada de pe ghete și a pășit în hol.
   - Voi bea cu drag data viitoare. În primul rând, aș vrea să îți mulțumesc pentru că ai păzit locul în care a fost descoperit cadavrul. Cred că a fost destul de frig.
   - Ei bine, măcar nu au fost țânțari. Dar ăsta e serviciul meu, doar știi. Și m-am mai încălzit în mașină.
   Soția lui, Lotten, a ieșit în hol și l-a salutat.
   - Am doar câteva întrebări scurte, i-a spus Wiking după ce soția lui Pekka s-a întors la emisiunea Bingo Lotto. Îți amintești acea perioadă din vara lui 1980 când Sofia Hellsten a dispărut?
   Pekka Karlsson a luat o înghițitură mare de bere și și-a șters gura cu dosul mâinii.
   - Ce dracu', Wiking, sunt suspect?
   - Vreau doar să te întreb ce știi despre relațiile pe care Sofia Hellsten le-a avut atunci. Cu cine socializa? A avut vreun iubit? Ai idee despre asta?
   Bărbatul s-a scărpinat în cap.
   - Eiiii, nu pot spune asta...
   - Ai fost împreună cu ea în acea primăvară, nu?
   Pekka a rămas mut.
   - Ei bine, dar nu...
   - La o petrecere în casa lui Susanne Schiltz, dar o chema Johansson la acea vreme. Ai făcut sex cu ea în baia de la subsol. Ați continuat să vă vedeți după aceea?
   Pekka Karlson a mai făcut un pas în hol și a tras ușa puțin în spatele lui. A aruncat o privire peste umăr, spre living. Se auzea publicul din emisiune râzând și aplaudând.
   - Ei, probabil mi-ar fi plăcut, dar nu era interesată.
   - Ți-a fost greu să accepți asta?
   Pekka a mai luat o înghițitură de bere.
   - Am cunoscut-o pe Lotten în acea toamnă...
   - Deci nu erai foarte îndrăgostit de Sofia Hellsten?
   - Nu, la naiba, Wiking...
   Wiking l-a examinat câteva secunde.
   - Sofia era mai apropiată de Carina Burstrand? Știi ceva despre asta?
   - Social-democrata?
   - Nu trebuie să-mi spui acum, a spus Wiking. Putem continua să vorbim la secție dacă vrei.
   Pekka Karlsson a privit în josul dealului.
   - La naiba, Wiking. Nu este necesar. Nu știu nimic. Am făcut sex cu Sofia la acea petrecere și atât a fost. Nu știu ce legătură a avut ea cu Carina Burstrand.
   - Legătură?
   - Au fost văzute uneori în oraș și erau bete. Păreau să se distreze.
   - Să se distreze?
   Bărbatul a început să se agite.
   - Nu știu, Wiking, acesta este adevărul. Nu mi-au povestit nimic.
   Da, probabil că acesta era adevărul. L-a bătut pe Pekka Karlsson pe umăr.
   - Înțeleg, a spus el. Este în ordine. Ai locuit lângă Agneta Makitalo la acea vreme, nu-i așa? Jos în Stentrask Alvstrand.
   Pekka a început să respire normal.
   - Poți să-i spui Trasket. Așa îi spune toată lumea. Da, am locuit. Agneta era o fată bună și drăguță. I-a mers bine după aceea.
   A lovit cu piciorul opritorul ușii. A încercat să zâmbească.
   - Îți amintești dacă ai văzut-o pe ea sau pe Sofia în acel weekend când Sofia a dispărut în august 1980?
   Pekka a băut ultima picătură de bere.
   - Da, dar m-am gândit la asta după aceea, a spus el. Le-am văzut afară în casa scării atunci când Sofia a plecat.
   Wiking a rămas încremenit.
   - Unde a plecat? Când?
   Pekka a agitat sticla, constatând că era goală.
   - Probabil era vineri. Lucrasem în Boden și am venit acasă destul de târziu. Poate pe la 11. Sofia tocmai se pregătea să plece. Avea cu ea o geantă sport.
   S-a aplecat mai aproape de Wiking și și-a coborât vocea. Respirația îi mirosea pregnant a bere.
   - Am vorbit puțin cu ea, dar doar despre vreme și alte nimicuri.
   - Ai vorbit cu Sofia? Ce a spus?
   - Ei bine, nimic special. Era cam plictisitoare de fapt...
   - Ai spus că „le-ai“ văzut în casa scărilor. Ai văzut-o și pe Agneta?
   S-a gândit câteva clipe.
   - Nu, doar am auzit-o.
   - Ce a spus?
   Sofia a strigat „Salut, ne vedem mâine“ sau ceva de genul acesta.
   - Și Agneta a răspuns din interiorul apartamentului?
   Iar s-a scărpinat în cap.
   - Da, a răspuns. Așa cred.
   - Dar nu ești sigur?
   A ridicat din umeri.
   - Au trecut atâția ani...
   Wiking a încuviințat.
   - Mulțumesc, Pekka, pentru că mi-ai permis să te deranjez. Să ai un Crăciun fericit...
   - Ei, la fel și ție...
   L-a lăsat pe gardian în urma sa, stând în picioare în pragul ușii, urmând să își găsească liniștea de Crăciun.
   A coborât dealul și a mers înapoi spre secție. Luminile erau stinse în întreaga clădire, cu excepția lămpii de pe biroul lui și a luminițelor de Crăciun care pâlpâiau ritmic la recepție.

   Primise un e-mail intern de la Carina Burstrand.
   Din geanta ei lipsește un obiect. Caietul de notițe. Îl avea mereu cu ea, peste tot. Nota absolut totul în acel caiet de notițe. Nu sta prea mult în seara aceasta.
   Crăciun fericit.
   / carina

   S-a întors în scaun astfel încât să poată privi afară spre parcare și spre lăcașul de cult care se înălța de cealaltă parte a străzii. Acolo avea loc un fel de concert de Crăciun. Ninsoarea încetase și putea să vadă stelele. Apoi a respirat puternic, și-a întors scaunul și și-a coborât privirea pe documentele de pe birou. S-a uitat la notițele pe care le luase și la săgețile pe care le desenase. A așteptat câteva minute.
   Apoi a scos rapoartele din cutia de pantofi a Carinei Burstrand. L-a ales pe primul.

AVENTURILE LUI TOM SAWYER DE MARK TWAIN
ALEASĂ DE AGNETA MAKITALO
VINERI, 4 IULIE 1980

   Simțea cum îi vâjâie capul și a fost nevoit să pună hârtia deoparte.
   Agneta, cartea pe care ea a ales-o, ziua în care mama ei a fost internată. Lapte și rulouri cu scorțișoară. Fumul provenit de la incendiu, părul ei moale. I-au dat lacrimile și și-a ascuns faţa în mâini şi a început să plângă în hohote.
   Ce naiba s-a întâmplat cu el?
   Când revenise acasă din tabăra de hochei pe gheață, găsise pe biroul lui o scrisoare dactilografiată cu text roșu. Și-a amintit cât de bucuros fusese când realizase că era de la ea și amețeala tulburătoare când deschisese plicul. Paralizia pe care o resimțise când a citit-o. Ea se mutase. Trebuia să plece de-acolo și să caute un nou început. Îl rugase să o înțeleagă. Pisica era cu ea. Îi trimitea salutări...
   A evitat să se gândească la Helena. A ascuns amintirea ei cât a putut de adânc, dar acum ieșea la iveală și îl răvășea: ce s-a întâmplat cu adevărat atunci când soția ta s-a înecat?
   El o avertizase să nu meargă la mlaștina Kallmyren. Oameni ai locului care cunoşteau zona mai bine decât ea se înecaseră.
   Plângea în palme, însă mai liniștit.
   A găsit un teanc de batiste de hârtie într-un sertar din birou. Și-a suflat nasul.
   Bineînțeles că o sunase pe Agneta, dar ea locuia într-un cămin studențesc şi nu avea un telefon al ei. Când în sfârșit a dat de ea, Agneta era stresată și se bâlbâia foarte tare, voia să fie lăsată în pace și nu îi plăcea să vorbească la telefon.
   Nu a mai sunat-o.
   Helena nu a fost găsită niciodată. Zăcea în continuare în mlaștina fără fund, scufundată pentru totdeauna în mâl.

PASĂREA-SPIN DE COLLEEN MCCULLOUGH
 ALEASĂ DE SOFIA HELLSTEN
VINERI, 1 AUGUST 1980

   Verile puteau fi toride în Stentrask. Când valul de căldură dinspre Rusia trecea prin estul țării peste calota nordică, pământul începea să se încingă. Fântânile secau, șinele de cale ferată se încingeau și drumurile de asfalt parcă se înmuiau.
   Urmau să vină temperaturi de peste 30 de grade.
   Verile însă puteau fi și friguroase. Dacă vânturile din zona arctică se intensificau, atunci temperatura putea scădea chiar cu câteva grade sub zero chiar și la mijlocul lunii iulie.
   Tocmai această zi de vineri, 1 august 1980 fusese prinsă între aceste două extreme. Fronturile de aer se ciocniseră. Urmau tunetele.
   Pe psihologă o chema Judith. Sofia se întreba dacă era evreică. Evreicele erau mai puțin predispuse la a face cancer de col uterin în comparație cu femeile creștine, deoarece soții lor erau tăiați împrejur. Poate era la fel și pentru femeile musulmane. Nu văzuse însă statistici legate de acest subiect.
   Călugărițele nu sufereau aproape niciodată de cancer de col uterin.
   În orice caz, Sofia a considerat că era o observație interesantă: femeile mor din cauza penisurilor nespălate.
   - Mă gândeam să vorbim azi despre durere, a spus Judith.
   Sofia a dat din cap și și-a privit mâinile. A închis ochii, genele atingându-i obrajii. Și-a împins puțin cuticulele unghiilor. Nu se simțea prea bine.
   - A trecut ceva timp de când am discutat despre moartea frățiorului tău. A fost, într-adevăr, o situație foarte nefericită.
   Părea să aștepte un fel de confirmare, așa că Sofia a încuviințat ținându-și privirea în pământ.
   - Crezi că ai putea să îmi povestești ce ai simțit în acea noapte când Niklas a fost găsit mort?
   Ea a ridicat privirea.
   - Ce am simțit?
   Judith a încuviințat.
   - Tristețe, a spus Sofia. Am fost foarte... supărată.
   - Unde ai putea localiza acest sentiment în corpul tău?
   A închis ochii pentru câteva secunde și apoi și-a ridicat mâinile spre inimă.
   - Aici, a şoptit ea.
   - Ce crezi că au simțit părinții tăi când a murit Niklas?
   A respirat adânc.
   - Cred că au fost foarte triști.
   - De ce crezi asta?
   - Pentru că își doreau foarte mult un băiat și erau foarte bucuroși că se născuse. De aceea au fost foarte triști când a murit.
   - Mama ta a plâns mult? Îți amintești?
   A încuviințat.
   - Cum te simțeai când o vedeai pe mama ta plângând?
   Sofia s-a gândit câteva secunde.
   - Am fost puțin îngrijorată.
   - De ce?
   - Am crezut că mama nu mă mai dorea. Că mă va trimite de acasă.
   - De ce ai crezut că mama ta intenționa să te trimită de acasă?
   A adresat întrebarea pe un ton neutru, pentru că, evident, nu voia să pună și mai multă presiune pe ea.
   - Poate că mamei i-a plăcut mai mult de Niklas.
   Psihologa a notat ceva în caietul de notițe.
   Și Sofia avea un caiet de notițe în care scria o mulțime de lucruri. Pe de-o parte, nota ceea ce trebuia să își amintească în timpul zilei, dar și întâmplări sau evenimente deosebite care o surprindeau. De exemplu, cazul gimnastului Aleksander Ditiatin, care câștigase opt medalii în timpul Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova. Luase câte o medalie la fiecare probă la care concurase. A fost o reușită fără precedent. Faptul că Statele Unite boicotaseră Jocurile Olimpice contribuise cu siguranță la acest succes, dar asta nu a schimbat cu nimic rezultatul.
   Psihologa a întrebat-o ceva, dar ea nu a înțeles ce anume. De ce ar chema-o Judith dacă nu era evreică? Parlamentul unicameral al Israelului tocmai adoptase o nouă lege și stabilise capitala la Ierusalim. Se dăduse la știri zilele trecute. Desigur, palestinienii se vor enerva. Cu siguranță Judith avea un cuvânt de spus în această chestiune.
   - Sofia?
   Ea și-a plecat capul.
   - Este greu să vorbești despre asta?
   Femeia părea plină de compasiune. Sofia a încuviințat privindu-și genunchii.
   După ce se întâmplase în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nu era de mirare că Israelul intenționa să-și apere teritoriul.
   - Cum te înțelegi cu prietenele tale? Veți avea o întâlnire la Cercul Polar diseară?
   Ea a ridicat privirea și a zâmbit.
   - Da. Eu sunt cea care a ales cartea. Pasărea-spin scrisă de Colleen McCullough. Ați citit-o?
   Judith nu a răspuns la întrebare. Ea nu răspundea niciodată la nicio întrebare.
   - Ți-a plăcut cartea?
   - Este tristă, a răspuns ea. Sunt multe personaje care mor, dar aceasta este și tema cărții: frumusețea apare în urma trăirii unei dureri imense.
   - Crezi că este adevărat? a întrebat-o Judith.
   Sofia a ridicat din umeri.
   - Există o veche legendă celtică, a continuat ea. Este vorba despre o pasăre-spin. Această pasăre caută toată viața spinul perfect, iar când îl găsește, se aruncă în el. În timp ce moare, pasărea cântă cel mai frumos cântec din lume.
   - Consideri că este o legendă frumoasă?
   A ridicat din nou din umeri și și-a privit cuticulele.
   Judith a oftat, în tăcere, astfel încât ea să nu audă. Cu siguranță a făcut asta. Sofia avea auzul foarte fin.
   - Aș dori să discutăm astăzi încă un aspect, a continuat Judith. Împlinești 18 ani în septembrie și vei deveni majoră. După cum bine știi, din acel moment, nu vei mai fi de competența departamentului de psihiatrie pentru copii și adolescenți.
   Sofia stătea complet nemișcată. Nu înțelegea la ce se referea Judith.
   - Ar trebui să... voi sunteți responsabilitatea mea?
   Psiholoaga s-a foit în scaun.
   - Nu, a spus ea. Probabil că m-am exprimat eu greșit. Nu mai ai dreptul să vii în acest departament după ce devii majoră. Nu este o limită stabilită clar, adică nu trebuie să te oprești azi sau săptămâna viitoare, însă luna viitoare ar trebui să ne gândim cum vom contura și finaliza întregul proces de terapie. Posibilitatea de a continua să faci terapie în cadrul psihiatriei generale este un aspect pe care trebuie să îl discuți împreună cu medicul curant de acolo. Înțelegi?
   Da, a înțeles foarte clar. Judith o dădea afară. Nu mai avea voie să vină aici.
   A dat din cap și iar și-a privit mâinile.
   - Vei deveni adult, i-a spus psihologa cu o voce mai blândă acum. Sofia, e timpul să mergi pe drumul pe care ți-l alegi. Vei decide ce vrei să faci și cine vrei să fii.
   Sofia ridică privirea spre Judith.
   - Cine vreau să fiu?
   Judith i-a zâmbit în colțul gurii. Asta nu se întâmpla foarte des.
   - Ești capabilă de asta, Sofia. Poți fi exact ceea ce vrei.
   - Știu ce vreau să fiu. Voi fi mamă.
   Psihologa părea puțin confuză.
   - Este un obiectiv bun, a răspuns aceasta.
   S-au îmbrățișat ușor și pe fugă în dreptul ușii.
   Orjan, cel care deținea firma de taxi în Stentrask, o ducea și o aducea cu mașina lui personală de la psihologa din Boden. Nu exista niciun motiv pentru a-i înfuria pe alegători. Ea nu știa exact cine anume achita factura: Protecția Copilului sau Consiliul Comitatului.
   - Puteți să o luați pe lângă farmacia de pe strada Kungsgatan? l-a rugat ea când a urcat pe bancheta din spate. Trebuie să iau o rețetă.
   Taximetristul s-a uitat la ea în oglinda retrovizoare cu sprâncenele ridicate. De fapt, el trebuia să o ducă doar până la psiholog și apoi acasă, nicăieri altundeva. Ea i-a întâlnit privirea și și-a înclinat puțin capul.
   - Trebuie să cumpăr penicilină, a spus ea. Am gonoree.
   Și-a încleștat maxilarul, a băgat mașina în viteză și a luat-o în jos spre centrul orașului Boden. Era atât de distractiv să îl provoci. Orjan era o persoană activă în cadrul parohiei, epitrop al bisericii și membru în consiliul bisericesc. A intrat cu mașina în parcarea de lângă strada Fargaregatan și s-a oprit fără să se uite la ea în oglinda retrovizoare.
   - Vin repede, a spus ea sărind din mașină.
   În farmacie, a stat câteva minute la coadă până să ajungă la tejghea. Avea voie să cumpere doar treizeci de comprimate de Valium o dată, ceea ce era enervant, dar mai bine decât nimic. Exista o piață neagră de desfacere pentru acest medicament și Hoovern nu le putea ține pe stoc. Așa că era nevoită să și le procure singură.
   - Mulțumesc foarte mult, a spus Sofia când a sărit pe bancheta din spate a mașinii.
   Orjan Elofsson nu a răspuns. Ca de obicei, au mers în tăcere tot drumul înapoi până la Stenträsk.

   Cerul era pe jumătate cenușiu cu nori negri ca funinginea sus pe creste, în partea de vest. Spre est, cerul era azuriu. Se putea auzi râul dincolo de vârful dealului.
   Un vânt rece cobora dinspre munți. Se simțea cum lovește.
   Mama ei stătea în hol, în fața șemineului gol, cu o pătură peste umeri.
   - Ți-e frig, mamă? Vrei să aprind focul?
   Mama nu i-a răspuns. Parcă nici nu o auzise.
   Sofia a ieșit și a adus un braț de lemne de foc. A aprins focul.
   - Uite așa, a spus ea. E mult mai bine.
   Apoi s-a dus în camera ei. S-a așezat pe pat cu mâinile pe burtă. Menstruația nu îi întârziase niciodată. Trebuia să îi spună lui Wiking. Calculase deja când s-a întâmplat. A fost ziua în care el și-a luat permisul de conducere. În ziua de 3 iunie, pe bancheta din spate a Golfului verde. Fusese foarte înghesuit, dar și foarte frumos.
   S-a uitat la ceasul de mână. Avea multe de făcut astăzi.
   Mai întâi, a luat raportul ultimei întâlniri a clubului de carte Cercul Polar. Întotdeauna le transcria pe curat imediat după întâlniri, pentru a le putea finaliza.
   De data aceasta, redactase părțile tipizate din referate la primărie, pentru că școala era închisă în timpul verii. Le-a capsat împreună și le-a pus în patru exemplare în geanta ei Bole. A luat și cutia cu Valium. A căutat dosarul de hârtie pe care scria Prietenii mei cu care corespondez, unde erau plicuri liniate. A ales unul de culoare roz și a scris pe el Către Birgitta de la Sofia. A luat o folie de medicamente, a învelit-o într-o batistă de hârtie și a pus-o în plic. A lipit un autocolant cu stele și sclipici acolo unde trebuia să fie ștampila. L-a pus în geantă și a ieșit din nou în hol.
   - Mamă, vrei ceva de la magazinul Konsum?
   Mama și-a luat pentru câteva secunde privirea de la flăcările care dansau în șemineu.
   - Nu, mulţumesc, a spus ea întorcându-și privirea înapoi spre foc.
   Sofia a mers la baie și și-a periat părul, analizându-se în oglindă. Și-a coborât apoi privirea spre stomac. Era plat ca o scândură.
   - Cât timp vei fi plecată? a întrebat mama îngrijorată când tocmai se pregătea să iasă.
   Sofia s-a oprit în ușă.
   - Depinde. Mă duc la cineva și apoi fac niște cumpărături.
   - Cu cine te întâlnești?
   Nu avea de gând să îi spună despre Wiking. Încă nu.
   - Cu Agneta, a răspuns ea.
   Mama era întotdeauna foarte îngrijorată când tata era plecat la întâlnirile comitetului executiv, dar faptul că se va întâlni cu Agneta o mai liniştea. Agneta era probabil cea mai drăguță și mai timidă persoană din întreaga lume.
   - Pa, mamă, ne vedem în curând.
   Sofia a urcat mai întâi dealul și a lăsat plicul pentru Birgitta în cutia poștală a familiei Landen. Plata fusese deja efectuată. Primise bani mulți. Apoi s-a îndreptat din nou spre deal, spre strada Kvarndamm, a trecut pe lângă chioșcul lui Dagge și a urcat spre vila familiei Stormberg.
   Se întreba cum va reacționa Wiking. Nu se întâlnise cu el atât de des în timpul verii, pentru că se antrenase destul de mult pentru meciurile de hochei pe gheață, dar și de fotbal.
   Nu va avea timp astăzi să asculte la televizor Programul de vară, dar nu conta. Nu era atât de interesată de cea care urma să fie intervievată astăzi la Convorbirile estivale: Margareta Stramstedt, jurnalist și realizator TV care scrisese câteva cărți pentru copii.
   Una dintre cele mai interesante persoane din acest an fusese Tage Danielsson.
   Vorbise despre ce înseamnă să fii chemat în fața comisiei de radiodifuziune și despre modul în care s-a zbătut să fie imparțial. Dacă afirma ceva pozitiv despre cineva, atunci era obligat să spună și ceva negativ pentru a contrabalansa. De aceea, a spus mai întâi că Ella Fitzgerald a fost o artistă bună, dar apoi a adăugat că era corpolentă, afirmații care însă nu se exclud neapărat. Tage Danielsson a mai spus despre un comediant pe nume Jimmy Durante că avea un nas uriaș și că l-a avut așa până iarna trecută, când, în sfârșit, și-a scos nasul lung în vremea de afară. A fost un pic distractiv.
   Totuși, cel mai bun program pe care îl auzise a fost difuzat anul trecut.
   Jurnalistul Jan Guillou a vorbit în emisiunea de vară și a dezvăluit că fostul prim-ministru Per Albin Hansson a primit mită de la propriul bunic. A fost cu adevărat spectaculos.
   Jan Guillou a fost obligat ulterior de către comisia de radiodifuziune să își dea demisia.
   Nu era nimeni acasă la familia Stormberg. Sunase la sonerie de mai multe ori. S-a uitat în jur. Trecuse pe acolo de multe ori, dar nu fusese niciodată în interiorul casei. Știa că pe mama lui Wiking o chema Karin și că Golful verde îi aparținea.
   Dar mașina nu era în curte. Așadar, Karin era plecată undeva. Tatăl său, Gustav, era probabil jos, la secția de poliție. Credea că Wiking mai are frați, pentru că i se părea că mai aude un copil în casă seara. Erau mai multe case în jur. Suprafața era destul de mică. O doamnă din casa vecină o privea de la o fereastră cu perdele de bucătărie. Sofia i-a făcut bucuroasă cu mâna. Femeia i-a făcut semn înapoi, dar cu o oarecare reținere.
   Sofia s-a dus repede în spatele casei și a urcat pe terasa din spate. Ușa nu era încuiată. A deschis-o și a intrat în living.
   Era liniște în casă. Nu erau aparate sau alte lucruri care să bâzâie. Perdelele erau agitate puțin de curentul de aer care venea dinspre ușa terasei. Un raft din nuc cu cărți. Un covor gros era întins pe podea în fața televizorului. Un tapet cu iarbă de mare. Ușa garajului era orientată spre stradă. Bucătăria și livingul erau orientate spre partea cu curtea deschisă, iar baia și cele trei dormitoare erau înșiruite unul după altul și aveau vedere spre gardul viu.
   În mod evident, Wiking nu era acasă.
   S-a așezat pe canapea și și-a pus picioarele pe măsuța de cafea. Confortabil. A remarcat un casetofon stereo în raft, s-a ridicat, s-a îndreptat spre el și a apăsat butonul de pornire. Era deja o casetă în aparat, așa că a apăsat pe butonul de redare. Era un cântec suedez, un bărbat care cânta cu o voce răgușită.

   Suntem copii ai timpului nostru
   Suntem copii ai timpului nostru
   Ți-e frică pentru propriul tău copil
   Dragă mamă...?
   Distracția noastră
   Distracția noastră
   Este să batem pensionari
   Sau cum
   Dragă mamă...?
   Firma de securitate vine în curând
   Atunci vom prinde viteză
   Au plătit să vâneze copii...

   L-a lăsat pe bărbat să cânte în timp ce ea a inspectat restul casei. A început cu dormitorul din capătul îndepărtat. Era al părinților. S-a întrebat oare de câte ori făceau sex. Nu atât de des, s-a gândit. A deschis ușile noptierelor. Lubrifiant pe partea ei. Atunci poate că făceau sex uneori. Camera alăturată trebuia să fie a fratelui mai mic. Acolo erau mașini de pompieri, mașini de poliție și mai mulți ursuleți diferiți. Așadar, un frățior.
   Camera lui Wiking era cea mai apropiată de baie și avea intrare din hol. Nu avea postere pe pereți, dar erau câteva tablouri vechi și plictisitoare în rame de lemn. Probabil că mama lui le agățase. S-a întins pe patul lui. Salteaua era destul de tare. Muzica și-a schimbat ritmul, intensitatea crescuse și se auzeau multe chitare.

   Haide, micuțule Svensson
   Pune greul în fața greului
   Acesta este stilul nostru
   Ne urăști?
   Atunci te urâm și noi
   Ce sentiment plăcut!
   Barăci umile
   Care se înclină în fața guvernului
   Trimiți polițiștii după copii
   Apoi dormi bine
   În burghezie

   A început să râdă în hohote. A fost o melodie grozavă. S-a ridicat și s-a așezat la biroul lui Wiking. Avea un scaun pe rotile și un sertar pe partea dreaptă.

   Ți-e frică acum, lașule,
   De propriul tău copil???

   S-a învârtit de câteva ori cu scaunul până când a amețit puțin. Apoi a tras de primul sertar de sus. Creioane, radiere și rigle. Al doilea sertar. Caiete de școală de la matematică și fizică. Le-a răsfoit pe câteva dintre ele. Erau aceleași exerciții pe care și ea le făcuse. Wiking era un băiat de încredere și conștiincios.
   Inteligent și frumos. Era potrivit pentru ea. Le va fi bine împreună.
   A tras al treilea sertar. Era înțepenit puțin. Ce era aici?
   Text roșu, dactilografiat. Era al Agnetei. N-avea cum să greșească. Un mic teanc de hârtii. L-a luat și l-a răsfoit.

   Diana merse cu bicicleta spre casă și simțea cum gâtul îi ardea din cauza faptului că plângea. Henrietta nu era deloc răutăcioasă, ci, mai degrabă, reacționa necugetat. În viață contau și alte lucruri, nu doar să ai un aspect perfect, așa cum considera Henrietta. Erau atât de multe alte lucruri care erau importante.

   Aparent era o poveste. Dar ce căuta aici, în sertarul lui Wiking?
   Ea a citit finalul.

   - Îți plac rulourile cu scorțișoară? l-a întrebat ea. Le-am copt azi-dimineață.
   - Iubesc rulourile cu scorțișoară, a răspuns el.
   A început să râdă involuntar, deși nu înțelegea de ce.
   Au stat față în față cu rulourile și cu ciocolata cu lapte între ei. Ploaia nu mai contenea afară. S-au simțit bine și au discutat, dar apoi el a devenit serios.
   - Am un frate mai mic, a spus el. Nu știu dacă știi asta...
   Nu, nu știa.
   - Numele lui este Hasse. S-a născut cu câteva probleme de sănătate, însă nu se știe cu siguranță care sunt acestea. E diferit de alți copii.
   El a ridicat privirea spre ea.
   - Și îl iubesc foarte mult.

   Agneta obișnuia să coacă rulouri cu scorțișoară pentru mama ei. Sofia știa acest lucru. Mâncase de mai multe ori rulouri cu scorțișoară în bucătăria lor din Träsket.
   Dar despre ce era vorba aici?
   Era ceva scris pe spate. A întors hârtia.
   A recunoscut scrisul lui Wiking.

   O nuvelă grozavă. Chiar se înțeleg sentimentele personajului principal. Și cred, de altfel, că arată foarte bine.
   Și Mattias pare a fi un tip cu adevărat drăguț!
   Parcă recunosc finalul...

   Și apoi trei inimi.
   Se uita la ele.
   Trei inimi?
   Trei inimi?!
   A simțit cum o cuprinde frigul, se revărsa din interior spre exterior.
   A mototolit hârtiile alea tâmpite scrise cu roșu într-un ghemotoc, s-a dus la baie și le-a aruncat în toaletă. S-a uitat prin baie și a deschis dulăpiorul. A văzut 4 căni cu periuțe de dinți aliniate pe raftul de sub dulap. Una îl avea desenat pe Bamse, un personaj de desene animate. Trebuia să fie a fratelui mai mic.

   S-a născut cu câteva probleme de sănătate, însă nu se știe cu siguranță care sunt acestea. E diferit de alți copii. Și îl iubesc foarte mult.

   A luat cana cu ursulețul Bamse și a făcut pipi în ea până la jumătate. A pus-o apoi înapoi pe raft.
   S-a întors în camera lui Wiking și a așezat scaunul așa cum l-a găsit. Apoi a aranjat cuvertura de pat. A oprit muzica în timp ce se auzea un solo puternic de chitară.
   A ieșit pe ușa terasei, a închis în urma ei și a mers direct spre casa Agnetei.
   - Salut, a spus Agneta destul de surprinsă. Intră.
   Pisica voia să se strecoare în casa scării, dar Agneta a prins-o la timp și a luat-o în brațe. A început imediat să toarcă.
   - Știi unde este Wiking? a întrebat Sofia.
   A intrat în bucătărie și s-a așezat la masă.
   - E într-o tabără de hochei pe gheață, undeva în Boden. Vine acasă marți. Tocmai am copt un pandișpan. Vrei?
   Sofiei îi plăcea mult pandișpanul.
   - Da, mulțumesc.
   - Lapte?
   - Ai ciocolată cu lapte?
   - Da.
   - Și poate rulouri?
   Agneta a râs.
   - Da.
   Cât de fericită părea. A luat pandișpanul, a încălzit laptele și a pus muzica lui O’boy. Chiar a și început să cânte puțin. I was made for loving you baby, you were made for loving me.
   - Nu te mai bâlbâi?
   Întrebarea a făcut-o imediat să se bâlbâie.
   - N-n-nu, e d-doar un pic mai bine atunci când e mai l-liniște.
   - De ce e mai liniște?
   - M-mama, a spus ea. O vor ține în spital pentru o vreme.
   Așa deci, au internat-o cu forța pe mama ei ciudată.
   - E frumos să fii singur acasă?
   Agneta a dat din cap. Și-a simțit obrajii calzi.
   - Mmm, a spus ea în timp ce turna ciocolată caldă aburindă în cana ei.
   S-a așezat de cealaltă parte a mesei. Pisica i-a sărit pe genunchi.
   - Aș vrea să îți povestesc ceva, a spus Sofia, dar te rog să promiți că nu vei spune asta nimănui pentru nimic în lume. Promiți?
   Agneta a făcut ochii mari.
   - Da, desigur. Nu am de gând să spun nimănui.
   - Sunt însărcinată.
   De uimire, Agneta a scăpat ruloul pe masă.
   - Vai, a exclamat ea, și părea că nu știe dacă să fie fericită sau supărată. Ce vei face? Vrei să îl păstrezi?
   În acel moment a sunat telefonul de pe biroul din hol. Agneta a tresărit, pisica a sărit de pe picioarele ei. Fata s-a grăbit să ajungă pe hol, ca să răspundă la telefon. Era entuziasmată.
   - Ai febră musculară?
   Apoi a râs în hohote. Se auzeau clopoței care sunau.
   - Așa îți trebuie! Dacă pleci de lângă mine ca să te antrenezi, atunci vei fi supus la chinuri!
   S-au auzit râsete din nou.
   - Nu, î-încă nu a plouat aici, deși bate vântul azi. Se simte de parcă ar fi sulf în aer.
   A tăcut pentru un timp.
   - Nu, nu a primit postul. O să caute unul în Vidsel, mecanic auto... Sussi nu este de acord ca el să se mute înainte ca ea să fie gata cu... Da, așa e!
   Agneta a râs din nou. Ce amuzant părea să fie.
   Sofia a ciulit urechile încercând să deducă ce se transmitea de la celălalt capăt al firului, dar a auzit doar vocea, nu a deslușit însă și cuvintele.
   - D-da, foarte distractiv, știu, și eu... Mulțumesc că ai sunat.
   A urmat o scurtă tăcere. Apoi încet:
   - Și mie mi-e dor de tine.
   Apoi a închis.
   A început să-și dea seama încet, pas cu pas. Sofia s-a ridicat.
   - Mulţumesc pentru rulouri, a spus ea.
   - Dar n-ai mâncat niciunul! a adăugat Agneta.
   - Trebuie să fac cumpărături pentru mama. Mă așteaptă.
   Agneta a zâmbit.
   - Ne vedem la clubul de carte în seara aceasta. Și felicitări pentru copil! Când vei naște?
   - În februarie. Trebuie să muncești în seara aceasta sus în barăcile muncitorilor?
   Agneta a oftat.
   - Ei lucrează și la sfârșit de săptămână acum, așa că trebuie să merg atât sâmbăta, cât și duminica seara.
   Nu a întrebat cine este tatăl.
   Sofia a ieșit din apartament și a urcat dealul spre râu. A urmat poteca în jos, în jurul curbei, astfel că putea vedea construcția podului.
   S-a așezat pe o stâncă în bătaia vântului care venea dinspre munte și a studiat construcția pentru o perioadă lungă. Auzea vag în depărtare mașinăriile care săpau și făceau zgomot acolo jos. O macara și diverse tractoare. O mulțime de bărbați în salopete și căști de construcție mișunau alene ca niște furnici. Un pod era o legătură. Un simbol puternic. Ceva ce leagă înseamnă împreună. Lucruri care s-au unit și au devenit un tot unitar.
   Judith avea dreptate. Ea avea astfel de capacități și putea fi oricine își dorea.
   Acum câteva săptămâni primise în cutia poștală un pliant intitulat Studii superioare în Suedia 1980-1981. Îl răsfoise deja puțin. Erau atât de multe universități și colegii în toată țara care ofereau diferite specializări. Putea alege orice își dorea. Era alegerea ei să își trăiască viața așa cum își dorea ea. Mai rămânea doar să se decidă.
   S-a gândit puțin, apoi s-a dus la magazinul Konsum. Familia ei făcea mereu cumpărături acolo. Acum avea banii ei de buzunar. Era o binecuvântare că nu trebuia să le ceară părinților bani. Avea chiar și un mijloc de transport personal.
   Hoovern îi împrumutase una dintre mașinile lui uzate. Era parcată pe un drum forestier lângă poteca iluminată din afara orașului Gransel. Trebuia să fie atentă când ieșea în oraș, pentru că nu avea permis de conducere. Era interzis să circule cu mașina, pentru că nu erau plătite impozitele și nu era asigurată. Cu toate acestea, riscul de a fi oprită era mic, mai ales dacă mergea pe drumurile lăturalnice. Lui Hoovern nu-i convenea niciodată să-i ceară mașina împrumut.
   Trebuia să îi aducă aminte că era nevoie doar să ridice telefonul, să sune acasă la Gustav Stormberg și să îi povestească despre stocul pe care îl ținea la subsolul casei care aparținea Bisericii Evanghelice Luterane Suedeze. Apoi îi dădea cheile. De fapt, chiar o întrebase dacă o mai putea ajuta cu ceva. Ce bine era să ai prieteni loiali.
   A luat un cărucior roșu de cumpărături din incinta magazinului și a început să se plimbe printre raioane. Îi plăceau noile produse cu alb și albastru marca Konsum. Aveau mereu un preț mic. Și-a luat un tub de pastă de dinți și o cutie de piure de cartofi. A mai cumpărat două pachete de vopsea de păr de nuanță blond-cenușiu deschis. Și 10 acadele cu aromă de căpșune.

   Birgitta a fost punctuală. Acesta a fost singurul aspect puțin ciudat. În rest, totul părea să fie ca de obicei. Astrid i-a lăsat Sofiei cheia în mână și le-a spus să curețe și să închidă după ce termină. Sofia a înmânat tuturor raportul ultimei întâlniri și apoi s-a așezat în fotoliul pentru copii, cu pixul și caietul de notițe lângă ea. Și-a dres glasul.
   - Bine ați venit la clubul de carte Cercul Polar, a spus ea. Toate am citit Pasărea-Spin scrisă de Colleen McCullough. Cartea relatează povestea familiei Cleary, care se mută la ferma Drogheda din Australia la începutul secolului XX. Personajul principal se numește Meggie și are patru ani atunci când începe acțiunea cărții. Este singura fiică din familie și are cinci frați mai mari. Frank, cel mai mare, este favoritul ei. Este un băiat extrem de rebel. Pe tată îl cheamă Paddy, iar pe mamă, Fee. Meggie este un copil foarte frumos, cu bucle aurii. Tatăl are o soră bogată pe nume Mary, ea fiind cea care deține Drogheda, dar e văduvă. Toată familia locuiește în New South Wales...
   - Scuze, Sofia, a întrerupt-o Carina, care s-a așezat mai bine în fotoliu. Toate am citit cartea, așa cum ai spus. Știm toate aceste lucruri. Poate ne poți spune, în schimb, impresiile tale?
   Sofia s-a uitat la Carina, pe care și-o închipuia ca fiind reprezentanta perfectă a clasei muncitoare. Mulți din această clasă erau șomeri perioade lungi. Mulți dintre membrii familiei Carinei erau în această situație. Oamenii obişnuiau să-i numească rebuturi pe cei care nu aveau un serviciu, iar tatăl Carinei dezaproba vehement acest termen. Deși el însuși considera că erau niște oameni care puneau probleme, deoarece era greu pentru ei să se implice atât în sindicat, cât și politic. Nu aveau capacitatea de a înțelege ce era bine pentru ei.
   - Bine, a spus Sofia. Este o carte foarte bună și are la bază o veche legendă celtică. Este vorba despre o pasăre-spin care caută toată viața spinul perfect, iar când îl găsește, se aruncă în el și se înțeapă. Chiar înainte să moară, pasărea cântă cel mai frumos cântec din lume. Acest lucru simbolizează faptul că frumusețea se naște în urma trăirii unei dureri imense.
   - Sunt de acord cu tine, a spus Susanne. Este un roman fantastic, o poveste care te acaparează cu totul. Este un exemplu de literatură cu adevărat magnifică, plină de descrieri detaliate ale unui teritoriu îndepărtat, relații stabilite între oameni provenind din medii diferite, o poveste fantastică despre modul în care iubirea poate învinge tot...
   - Măi să fie, a spuse Carina. Vorbești serios?
   Susanne a privit-o oarecum ofensată.
   - Doar pentru că ceva este frumos și autentic nu trebuie să fie și banal.
   - Autentic?
   - Că o legendă veche pune bazele unei povești complet noi.
   Carina și-a lăsat privirea în jos.
   - Dar să nu îmi spuneți că voi credeți în legenda păsării-spin! Este menită doar să creeze un impact sentimental. Voi considerați că există o astfel de legendă?
   - Nu ai de unde să știi asta, a spus Susanne supărată.
   Carina a oftat apăsat și și-a dus mâna la frunte.
   - Colleen McCullough scrie despre durere și frumusețe chiar înainte ca romanul în sine să înceapă. Se întoarce la această idee și apoi repetă practic acest aspect în fiecare moment esențial al întregii povești. Este, de fapt, destul de enervant să îi oferi fragmentat cititorului informațiile și să îl lași apoi să umple cu propriile păreri aspecte incerte din carte. Autoarea o lasă pe Meggie să spună asta chiar la final: „Dar noi, noi cei care ne implantăm singuri spinii în piept, noi ştim! Noi înţelegem! Şi totuşi o facem. Şi totuşi o facem!“ Doamne...
   - Sincer, acesta este un roman mult mai bun decât Lolita, a repezit-o Susanne.
   În cameră s-a făcut liniște deplină. Sofiei i s-a părut că până și sistemul de ventilație se oprise. Simțea că i se face greață. Carina stătea perfect nemișcată, în timp ce Susanne mesteca în tăcere, însă destul de intens o gumă. Agneta răsfoia atentă o carte, iar Birgitta dădea impresia că este destul de încântată de liniște.
   Agneta a fost cea care a rupt tăcerea.
   - Nu c-cred că cele două romane pot fi comparate, a spus ea. Este ca și cum ai discuta despre ce este mai bun, somonul arctic sau Coca Cola. Sunt bune amândouă, dar nu sunt la fel. Pasărea-spin este o poveste captivantă, într-adevăr, sentimentală, dar mi s-a părut amuzant să o citesc. Lolita este o capodoperă clasică, mult mai el-elaborată din toate punctele de vedere.
   Sofia se uita la Agneta, la părul ei blond, la hainele tricotate, la mâinile subțiri și umerii ei osoși. Ochii îi străluceau limpezi, însă avea o oarecare ezitare în privire. Avea dinții perfect drepți, pentru că purtase în copilărie aparat dentar.
   - Bineînțeles că asta este părerea ta, a spus Sofia. Întotdeauna vrei să se ajungă la un consens. Nu vrei ca nimeni să se enerveze. Ești o persoană complet inutilă. Nu ai niciun rol.
   Agneta a suspinat, iar Carina s-a ridicat brusc foșnind perna scaunului.
   - La naiba, ce vorbe urâte poți să spui, a zis ea în timp ce-și punea jacheta pe genunchi.
   Birgitta s-a ridicat și și-a pus pe umăr geanta ei scumpă.
   - De fapt, eu am venit doar să restitui cărțile împrumutate și să vă salut, a spus ea. Ne-am întâlnit prea mult timp, așa că vreau să vă spun că plec. Azi am participat pentru ultima dată la Cercul Polar.
   Toată lumea s-a uitat la ea.
   - Unde? a strigat Susanne cu un glas profund rănit. Unde te muți?
   - În Pitea. Voi fi aici doar în weekend ca să îmi adun lucrurile.
   - Dar de ce nu ne-ai spus nimic? a întrebat-o Susanne în timp ce se ridica și ea. Nu poți pur și simplu să pleci!
   - De parcă ai fi câtuși de puțin interesată că plec, a spus Birgitta. Nu mă suni niciodată.
   - Dar totuși ai fi putut să ne spui! Și de ce doar eu trebuie să te sun?
   - Mai devreme sau mai târziu, toate vom pleca de aici, a spus Birgitta. Nu-i așa? Cred că nimeni nu vrea să rămână captiv în văgăuna asta.
   Agneta a început să plângă și Sofia a considerat că atunci e momentul să pună piciorul în prag.
   - Eşti o persoană rea! a strigat ea către Birgitta. Vei rămâne toată viața o persoană singură, ursuză și părăsită de toată lumea, pentru că nimeni nu este suficient de bun pentru tine.
   - Acum plec, a spus Birgitta și s-a îndreptat spre ieșire.
   Agneta s-a ridicat în picioare cu ochii în lacrimi. Și-a luat geaca și geanta și s-a grăbit după ea.
   Carina s-a dus spre Sofia și s-a apropiat de ea.
   - Care e problema ta? a întrebat-o cu o voce abia perceptibilă. De ce naiba ai spus asta?
   - Pentru că e adevărat, a spus Sofia.
   Susanne nu a mai zis nimic. Pur și simplu a plecat.
   Carina a pufnit zgomotos și a ieșit din camera de lectură.
   Persoana care organiza întâlnirea trebuia să facă și curățenie la final, așa că nu avea ce comenta.
   Lucrurile ei erau deja în geantă, iar geanta de sport era pregătită.

   Petrecerea de vineri atinsese punctul culminant la barul Stone Swamp. Zarva și muzica se auzeau din stradă. Sofia a recunoscut cântecul de la festivalul de muzică. Te schimbi, salut, salut, salut, conectează-te... Basul și vocea lui Janne Lucas Persson făceau geamurile să tremure.
   A trecut de intrarea în pub fără să încetinească pasul. A mers drept în față cam 10 metri și apoi a luat-o la dreapta. Acolo, lângă fronton, era o intrare laterală pentru angajații pensiunii. De fapt, ușa trebuia să fie mereu închisă, dar era întotdeauna pusă o bucată de lemn care o ținea întredeschisă.
   Ea a tras de ușă, însă a lăsat acolo bucata de lemn. S-a strecurat într-un hol mic cu linoleum uzat și cu tapet șters. A ascultat ce se petrecea la recepție. Erau niște bărbați care vorbeau și râdeau. Erau suedezi, nu americani. A așteptat până au plecat pe la intrarea principală. Apoi s-a furișat sus pe scări prin holul mic. Știa care era ușa camerei lui Rick. Era închisă.
   Se pare că nu se întorseseră încă. Era nevoită să mai aștepte.
   A înaintat repede câțiva metri pe coridorul hotelului spre toaleta pentru femei, care era dotată cu oglinzi mari şi cu un fotoliu din catifea roșie. Era întuneric în toaletă, așa că a aprins luminile. A rămas uimită după ce a trecut de ușă. Pe fotoliul din catifea roșie din interior stătea Carina Burstrand. S-a ridicat brusc când Sofia a intrat.
   - Salut, a spus Sofia. Îl aștepți pe Bruce?
   Carina Burstrand a înghițit în sec.
   - Nu s-au întors încă, a răspuns ea.
   - Știu, a spus Sofia.
   - De unde știi că îl aștept pe Bruce?
   - Știi bine că vorbesc între ei, a adăugat Sofia.
   Carina s-a așezat din nou în fotoliu. Purta aceleași haine ca la întâlnirea de la Cercul Polar. Așadar, nu fusese acasă să se schimbe. La picioarele ei era o sticlă de coniac din care mai rămăsese un sfert. Aparent, stătea aici de ceva timp și băuse singură.
   - Dar tu nu ești împreună cu Hakan Johansson? a întrebat-o Sofia. Nu te-ai mutat în casă la ei, la mama și la tatăl lui?
   Carina Burstrand a închis ochii, și-a dat capul pe spate teatral și a oftat adânc.
   - Doamne, dar are 15 ani. Desigur, are un penis mare, dar m-aș culca cu Satana însuși doar ca să evit să mă întorc acasă la ai mei.
   Vorbea puțin neclar. Plafoniera s-a stins, lăsând în semiîntuneric toaleta pentru femei. Singura sursă de lumină din încăpere era lampa de veghe de culoare roşie care strălucea lângă uşă.
   Sofia a bâjbâit peretele și a apăsat din nou întrerupătorul. Lumina a revenit.
   Carina Burstrand a băut ce mai rămăsese în sticlă, apoi a aruncat-o în coșul de gunoi și s-a uitat atent la Sofia.
   - Nu-mi spune că vrei să mai rămâi în oraș. În văgăuna asta nenorocită?
   - Cred că e destul de frumos în Stentrask, i-a răspuns Sofia.
   Carina s-a ridicat în picioare cu o oarecare nesiguranță și și-a dat părul lung peste cap.
   - Bruce se gândește să mă ia cu el în Statele Unite. Vom locui în vila lui de lângă Tucson, unde are și o piscină. Mi-a arătat poze.
   - Unde se află Tucson?
   Carina i-a aruncat o privire ursuză.
   - În Arizona, în sudul Statelor Unite. Aproape de granița cu Mexic. Este un peisaj deșertic unde soarele strălucește aproape mereu. Acolo nu vor fi niciodată grade cu minus.
   - Cum vei obține un permis de ședere?
   - Ne vom căsători, a spus Carina. Data viitoare când va veni aici, va aduce actele cu el.
   - Și tu îl crezi?
   - Am început să îl cunosc. Nu a mai întâlnit niciodată pe nimeni ca mine.
   S-a întors spre oglindă, și-a luat o perie din geantă și și-a tapat părul. I-a zâmbit Sofiei și s-a uitat pieziș la ea în oglindă.
   - Tu ce vrei de la Rick?
   Deci și ea îl știa.
   - E interesant să cunoști oameni diferiți, a spus Sofia.
   - „Să cunoști“?
   - Da, îți lărgești perspectivele.
   Carina a început să râdă în hohote.
   - Da, a zis ea după ce s-a mai liniștit puțin. Poate fi și acesta un fel de a spune lucrurilor pe nume.
   S-a făcut din nou întuneric în încăpere. În acel moment, i-au auzit pe americani tropăind pe scări, vorbind și râzând.
   Erau veseli, așa cum trebuie să fii într-o zi de vineri.

   Sofia a aprins becul, iar Carina și-a lăsat jos peria. Au așteptat până când s-a făcut liniște și toată lumea a dispărut în camere.
   - Hai, a spus Carina, să mergem să aflăm câteva perspective, cum spui tu. Poți verifica să nu ne vadă cineva?
   Sofia a deschis ușor ușa. Coridorul era gol. Scările care duceau înspre hol erau cufundate în întuneric.
   - E liber înainte, a spus ea.
   Au părăsit toaleta împreună. S-au strecurat repede și în liniște pășind peste covor. Carina s-a oprit în fața camerei lui Bruce.
   - Nu spune nimănui nimic, a zis Carina înainte să deschidă ușa, și a dispărut în camera cu numărul 7.
   Sofia a mers mai departe, în camera cu numărul 5. A intrat fără să bată la ușă. Știa ca era așteptată.
   - Hello everybody, a spus ea.
   Doi dintre colegii lui Rick erau și ei acolo. Fiecare avea o bere în mână și păreau că așteaptă ceva. Nu-i de mirare. Ea putea să le îndeplinească toate visurile.
   S-a așezat la birou. A făcut loc printre vrafurile de diagrame și calcule stivuite lângă perete.
   Nu ar trebui să-și păstreze în altă parte rezultatele testelor efectuate? A luat din geanta de școală o folie în care era împachetată turta cu hașiș și punga cu marijuana. Le-a pus lângă evaluările diferitelor bombe.
   Rick a venit lângă ea și a sărutat-o cu poftă vârându-și limba pe jumătate în gura ei. L-a lăsat să continue. A simțit cum penisul lui se întărea lipit de coapsele ei.
   - Douăzeci de grame de haşiş şi cincizeci de grame de iarbă, a spus ea. Exact cum ați cerut. Zece mii de coroane pentru tot.
   S-a dezlipit de Sofia și a luat marfa în mână.
   - Zece mii? a întrebat el. În moneda voastră ciudată nu e al naibii de scump?
   Sofia a ridicat din umeri.
   - Atât costă.
   El a început să râdă pufnind ușor.
   - Glumeşti, a spus el. Dar asta e ridicol. În Statele Unite nu ar costa mai mult de...
   - Du-te și cumpără-ți-le de acolo, a spus ea și a început să strângă produsele.
   - Stai, a spus unul dintre bărbați. Cu siguranță și Bruce vrea. Le putem împărți în patru, nu?
   Și-a luat portofelul și a răsfoit printr-un teanc de bancnote maro cu Gustav al II-lea Adolf. La fel a făcut și celălalt bărbat. Nu a trecut mult și lângă turta cu hașiș s-a format un teanc destul de mare de bancnote de o sută. Rick s-a furișat lângă ea și a sărutat-o pe gât. Ea a luat banii și i-a pus în geanta de școală.
   - Acum trebuie să plec.
   Rick a apucat-o mai tare de brațe.
   - De ce te grăbești? a întrebat-o el, punându-și genunchiul între picioarele ei. De obicei ești o fată amuzantă.
   Ceilalți bărbați se postaseră în fața ei cu ochii roșii și umezi.
   - Nu pot rămâne. Trebuie să mă întâlnesc cu o prietenă.
   - Nu poți să-i spui să vină aici? Ne-am putea distra împreună.
   - Lucrează, a spus Sofia. Până la miezul nopții.
   - Dar, în cazul ăsta, înseamnă că ai destul timp, a zis Rick și a început să-i desfacă nasturii cardiganului.
   - Oprește-te, a spus Sofia. Nu vreau. Nu în seara asta.
   El s-a oprit.
   - Dacă vreți sex, vă costă. Încă zece mii.
   - What the fuck, a spus Rick. Ultima dată...
   Și-a pus mâna pe părul prins în coadă de cal și și-a fixat ochelarii pe nas.
   - Zece mii, a spus ea.
   - Ce ai de gând să faci cu atâţia bani?
   - Vreți sau nu?
   Bărbații au pus din nou mâna pe portofele.

   Geanta de sport se afla în interiorul magaziei cu lemne și era deja pregătită, cu excepția banilor și a caietului de notițe. S-a așezat pe butucul pe care se tăiau lemnele şi a răsuflat adânc.
    Simțea o durere între coapse și sângera puțin din anus. Soarele dispăruse dincolo de linia orizontului chiar înainte de ora 10. La miezul nopții se întuneca pentru câteva ore, dar nu trebuia să aștepte atât de mult. Nu se mai simțea rău.
   Și-a pus geanta de școală pe genunchi, a luat caietul de notițe și teancul de bancnote de o sută și le-a mutat pe toate în geanta sport. Apoi a lins de câteva ori acadeaua cu gust de căpșune și a pus-o la loc în geanta de școală.
   Niciodată drumul cel mai ușor nu e neapărat și cel mai bun. Carina Burstrand a ales să devină cetățean american, deși probabil că nu era atât de convenabil. Cine a spus oare că o viață este mai bună decât alta doar pentru că este mai puțin complicată?
   Putea deveni orice și-ar dori. Ce perspectivă uluitoare.
   S-a ridicat și a pus geanta de școală și geanta de sport încrucișate peste piept. A luat-o în direcția unde se construia podul.
   Era lumină într-una dintre barăci. A pus gențile lângă fundația podului și a deschis fermoarul celei de sport.
   Apoi s-a dus către singura baracă luminată.
   Agneta îşi prinsese părul într-o coadă de cal. Stătea în genunchi și curăța unul dintre WC-uri când Sofia a bătut la ușă. A ridicat privirea foarte surprinsă.
   - Sofia, a spus ea ridicându-se cu tot cu peria de toaletă în mână. C-ce faci aici?
   Era cu adevărat drăguță, amabilă și plăcută. Și-a scos mănușile roz cu care curăța.
   - Îmi pare rău, a spus Sofia. A fost o adevărată prostie să vorbesc așa la Cercul Polar. Cred că te-ai supărat. Nu asta a fost intenția mea.
   Agneta a lăsat privirea în pământ. Stătea și tot foșnea mănușile de cauciuc.
   - Da, a spus ea, m-am supărat...
   - Poți sa mă ierți?
   Agneta a ridicat privirea și a încercat să zâmbească.
   - Nu am vorbit serios când ți-am spus acele lucruri, a adăugat Sofia. Eram doar... supărată și puțin nervoasă.
   - Cu toții ne mai ieșim din fire uneori, a spus Agneta. Poate e ceva hormonal, acum, că mai ești și însărcinată.
   Ea vedea întotdeauna ceea ce era mai bun în oameni. Era de necrezut că cineva ar putea fi atât de drăguț.
   - Pot să te îmbrățișez? a întrebat-o Sofia.
   Agneta și-a pus mănușile de cauciuc pe o masă și a venit spre ea. S-au îmbrățișat cu blândețe.
   - Apropo, ai văzut pisicuțele? a întrebat Sofia atunci când s-a desprins din îmbrățișare.
   - Pisicuțele?
   Sofia a arătat cu degetul.
   - Este afară o cutie de pantofi plină cu pisicuțe. Le-am auzit când am venit. Mieunau foarte tare. Sunt 3 pisicuțe foarte drăgălașe...
   Agneta și-a întins gâtul încercând parcă să scruteze întunericul cu privirea.
   - O cutie de pantofi? A pus-o cineva acolo?
   - Nu știu, a spus Sofia.
   - Unde anume?
   Și-a dat jos șorțul pe care îl purta mereu când făcea curățenie și a luat-o spre ieșire.
   Sofia i-a arătat cu degetul.
   Agneta s-a îndepărtat grăbită spre fundația podului.
   Sofia a urmat-o privind cum rafalele de vânt fluturau părul de culoare deschisă al prietenei ei. A lăsat-o să meargă până la fundație. A văzut-o aplecându-se și privind în jos în acel spațiu gol în formă dreptunghiulară.
   Ea a mers spre geanta sport.

MIERCURI, 25 DECEMBRIE 2019

   Dimineața de Crăciun nu era senină, ci întunecată și rece. Ninsoarea și vântul se opriseră în același timp în seara de Crăciun, dar lăsaseră întregul oraș de lângă Cercul Polar sub o plapumă de zăpadă înaltă de câțiva metri. Orașul se cufundase în liniște. Temperatura scăzuse brusc în timpul nopții, ceea ce îi făcuse pe localnici să stea în casele lor. Fumul se ridica din hornurile caselor, respirația se pierdea în ger, iar tălpile pantofilor scârțâiau.
   În ciuda orei matinale, prin case s-au aprins lumini.
   Slujba de la biserică din dimineața zilei de Crăciun este un eveniment la care participă, de departe, cei mai mulți oameni. De aceea, nu evenimentul comemorativ în amintirea adolescentei ucise a fost cel care a influențat numărul mare de participanți. Biserica avea să fie plină până la refuz. Toate scaunele libere disponibile din biroul pastorului, din sălile de adunare și din cele de rugăciune fuseseră deja amplasate în holuri și pe părțile laterale, dar, și așa, multe persoane vor rămâne în picioare.
    Șeful pompierilor, domnul Sverker Bergstrom, nu fusese de acord să modifice, din motive de siguranță, numărul maxim de persoane care pot să participe la slujbă. Așa că Wiking Stormberg s-a hotărât, pur și simplu, să nu mai numere persoanele după ce urma să fie atinsă capacitatea maximă.
   Astăzi toți trebuie să aibă loc în casa Domnului.
   Wiking s-a privit în oglindă. Avea 57 de ani. Cât de mult se schimbase de la 18 ani? Dacă s-ar fi întâlnit cu el, cel din viitor, oare s-ar fi recunoscut? Cum ar putea ști asta? Și în ce se băgase?
   Și-a fixat tocul peste cămașă și a verificat pistolul, un Sig Sauer P226 calibrul 9x19 cu cincisprezece gloanțe în încărcător. Probabil cea mai sigură și mai de încredere armă fabricată vreodată. A introdus pistolul în toc și l-a fixat în husa din piele. Și-a pus sacoul și s-a uitat în oglindă. S-a încheiat la nasturi. Prezența armei sub axila stângă îi provoca un oarecare disconfort și un sentiment neobișnuit, dar măcar nu era vizibilă.
   A tras puternic aer în piept. A închis ochii.
   Elin, fiica lui, a intrat în dormitor. Era încă adormită și avea părul zburlit. S-a uitat cu ochi critici la sacoul și la pantalonii lui groși.
   - De ce te-ai trezit? Pleci undeva?
   - La slujba de Crăciun, i-a răspuns el.
   A sărutat-o pe frunte, apoi a părăsit camera și s-a pregătit să iasă pe ușă.
   Elin a alergat după el.
   - Stai, vreau să vin și eu!
   - Nu, a spus el scurt și tăios în timp ce-și lua haina. Nu azi, Elin. Nu la această slujbă de Crăciun.
   A închis ușa în urma lui.

   Fatima Al-Aziz și Roland Larsson erau deja prezenți în fața porții bisericii, îmbrăcați în uniformă. Evelina Andersson li se alăturase după o noapte petrecută la pensiunea Stone Swamp. Administratorul bisericii a venit cu cheile.
   - Nu a stat la pensiune? a întrebat Wiking în șoaptă.
   Procurorul a clătinat din cap.
   Wiking s-a asigurat că intrările laterale urmau să fie închise pe durata slujbei. Oamenii începuseră să sosească. Erau îmbrăcați gros, cu pantaloni termoizolanți și căciuli îmblănite. Ar trebui să fie cald în biserică.
   Wiking s-a dus în sacristie pentru a-l saluta pe preot, vicarul Hermansson. Era un bărbat chipeș de aproximativ șaizeci de ani, nu cu mult mai în vârstă decât el. Era un preot foarte competent. De mai mulți ani, trăia împreună cu Leonard Komorowski, manager IT în cadrul Prefecturii. La mijlocul anilor '70, un tânăr homosexual fusese bătut într-o parcare în mijlocul orașului Stentrask.
   Dezbaterile care au urmat privind violența și toleranța au schimbat societatea în mod semnificativ. Calle Hermansson și soțul său au fost întotdeauna acceptați fără rezerve de comunitate.
   Wiking și-a dat jos haina groasă și a pus-o pe canapeaua preotului.
   - Sper să găsești ceea ce cauți, a spus vicarul.
   - Dacă nu găsesc, atunci voi face așa cum am stabilit. Urc la amvon după ultimul psalm.
   - După cântecul de Crăciun Nar juldagsmorgon glimmar, a spus Calle Hermansson. Să sperăm că evităm asta.
   Wiking a încuviințat și a ieșit. L-a salutat pe cantor în timp ce urca spre orgă.
   Oamenii au început să intre în biserică. A încercat să urmărească pe fiecare dintre cei care intrau, însă era imposibil. A început să dea din cap și să salute în dreapta și în stânga. Aproape toată lumea știa cine este, dar erau multe persoane pe care nu le cunoștea. Erau niște tineri care crescuseră și se maturizaseră, și pe care nu îi cunoștea, dar majoritatea celor care intrau erau mai în vârstă. Multe erau femei. La naiba.
   Nu putea să stea lângă uşă, așa că s-a retras printre rândurile de bănci. De obicei, băncile puteau fi folosite de 500 de enoriași, dar în curând aveau să intre dublu.
   A început să transpire. Simțea arma la subsuoară.
   Nu găsiseră nicio fotografie cu Agneta Makitalo pe internet, cu excepția pozei de profil de pe Facebook. Fusese făcută într-o zi de vară, avea ochelarii de soare și părul deschis la culoare răvășit de vânt. Avea o expresie serioasă, puțin melancolică, așa cum era ea.
   Nu era deloc sigur că o va recunoaște, deși era singurul dintre colegii săi care putea să facă acest lucru. Roland Larsson era din zonă, dar era cu 7 ani mai tânăr. Avea doar 11 ani când ea a plecat. Asta e o eternitate din perspectiva unui copil.
   Asta dacă va veni.
   Carina Burstrand a sosit împreună cu mama și cu familia ei, cu Susanne Schiltz, Siv Johansson și Gitte Landen Daglönare. Gitte şchiopăta teribil de tare, dar se sprijinea de Susanne. Aveau locuri rezervate în primul rând, pentru că Susanne urma să spună câteva cuvinte. L-a zărit pe deasupra capetelor enoriașilor și i-a fluturat energic cu mâna. El i-a răspuns la salut ridicând mâna.
   Aerul din interiorul bisericii, de obicei rece și puțin umed, era deja încărcat cu miros de lână, de pantofi de piele și devenise greu de respirat.
   La ora 7 fix, porțile bisericii au fost închise și clopotele au început să bată. Zgomotul a răsunat în interiorul bisericii și a făcut totul să se cutremure pentru câteva minute.
   În liniștea care a urmat, parcă și aerul încremenise.
   Orga a început să cânte și enoriașii s-au ridicat, într-o mișcare comună, cu un zgomot produs de ghete, murmure și tuse. Muzica s-a lăsat peste toți participanții. Fără nicio excepție.

   Fii binevenită, frumoasă dimineață
   Așa cum ne-ai fost prevestită
   prin gura sfântă a prorocilor

   Wiking s-a ridicat pe un scaun care era parțial ascuns în spatele unui stâlp, nu departe de altar. Pastorul a intrat în amvon, a băut puțină apă dintr-un pahar și a început Sfânta Evanghelie de Crăciun.
   - La acea vreme, împăratul Augustus a dat o ordonanță ca toată lumea să fie impozitată. A fost primul act fiscal și s-a întâmplat când Quirinius era guvernator în Siria...
   Wiking avea o privire de ansamblu destul de bună asupra bisericii, cât de bună se putea în condițiile date. Interiorul era slab luminat, iar întunericul de afară încă persista. A observat câțiva fotografi poziționați de-a lungul pereților cu aparatele de fotografiat ridicate și două echipe TV care filmau. Și-a luat din buzunar binoclul de teatru al mamei lui Karin și s-a uitat peste fețele obosite. Persoană cu persoană, rând cu rând. S-a uitat și la femei de vârsta lui: căuta o femeie blondă, cu ochi albaștri, slăbuță.
   - Când îngerii s-au ridicat spre cer, păstorii și-au spus unii altora: „Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut“...
   Dar cine a spus că este încă slăbuță? Și Birgitta a fost.
   Au început să îi transpire mâinile, își simțea vena de la gât cum pulsează. O, Dumnezeule, cât de mulți oameni erau. Preotul a ajuns la sfârșitul predicii din Biblie și a început un nou psalm.

   Un trandafir răsărit din rădăcina și tulpina lui David.
   Cântat de părinţi, un trandafir în Iudeea.

   A coborât de pe scaun și s-a deplasat încet în lungul șirurilor de bănci. Oamenii i-au făcut loc, cu răbdare. Le-a recunoscut pe majoritatea femeilor de vârstă apropiată lui. Erau din cartier, așadar le putea exclude. Cu cei tineri era mai complicat, dar ei nu aveau nicio importanță în acest context. Două posibile femei care meritau atenția s-au dovedit a fi jurnaliste. Aveau agende și aparate de înregistrare pe genunchi. S-a uitat la o femeie cu o haină bej și ghete de iarnă.
   Nu, nu era. Prea tânără.
   Preotul și-a început predica.
   - Mesajul Crăciunului este despre dragoste. Este o poveste despre noi, oamenii, despre cum Dumnezeu se lasă să fie născut dintr-o femeie, ca oricare dintre noi. Maria dă naștere unui fiu, așa cum toate mamele din toate timpurile și-au născut copiii, cu suferința și fericirea pe care aceasta o presupune...
   Conform evaluării făcute de Evelina, persoana era înarmată și nu avea de gând să se lase prinsă. Noaptea trecută, destul de târziu, au reușit să intre în contact cu un angajat al poliției din Copenhaga care le-a confirmat suspiciunea: Agneta Makitalo era membră a unui club de tir și avea permis pentru cel puțin 3 arme diferite.
   Aerul devenea din ce în ce mai greu de respirat în interiorul bisericii. Cel puțin așa se simțea. Se contura o tensiune interioară care creștea precum cea cauzată de claustrofobie.
   Exista posibilitatea să fie arestată chiar dacă era foarte aglomerat, credea Evelina.
   Nu voiau să își dezvăluie intenția. Nu doreau o baie de sânge.
   - Sinele nostru adevărat este creat de Dumnezeu. Este omul generos, cel care îndrăznește să simtă dragoste sinceră și onestă, cel care poate ierta că a fost înșelat, cel care este îndeajuns de credincios să se încreadă în bunătatea interioară a omului. Profetul Isaia ne vorbește nouă, celor care ne mișcăm prin întuneric...
   Broboane de transpirație îi acoperiseră fruntea. O căuta cu privirea pe Evelina. Ea stătea în spate, la capătul îndepărtat al culoarului. L-a privit întrebătoare, dar el a clătinat din cap.
   - Este nevoie de putere și curaj pentru a lăsa această lumină să strălucească. Frica este o calitate rară în societatea de astăzi. Ne lăsăm reduși la tăcere din cauza incertitudinii existenței...
   S-a oprit lângă una dintre intrările laterale. Epitropul bisericii, Orjan Elofsson, stătea pregătit cu săculețul pentru colecta din biserică.
   - Crezi că putem deschide puțin? Doar un moment, ca să intre puțin aer? l-a întrebat Wiking încet, făcând semn din cap către ușa laterală.
   Epitropul a încuviințat, a scos cheia din buzunar, a deschis ușa și a lăsat-o întredeschisă. Un vârtej de zăpadă se învârtea în fața ușii. Roland Larsson, care tocmai își făcea rondul pe afară, și-a băgat întrebător capul înăuntru. Wiking a clătinat din cap. Nimic încă.
   A stat în curentul de aer și a inspirat profund. A simțit frigul în care s-a născut și pământul înghețat. Probabil că acestea i-au influențat viața, dar nu știa cum anume. Karin, mama lui, făcuse genealogia familiei. Strămoșul lor, Olof Nilsson Rehn, se născuse în Ojebyn în 1460. Era un negustor și un fel de colector de taxe. La naiba, a rămas blocat aici, ancorat puternic în stratul de permafrost.
   Preotul Hermansson era la amvon și și-a ridicat brațele spre tavan.
   - Margaret Mead a spus odată: „Nu te îndoi de faptul că un grup mic poate schimba lumea. Doar ei sunt capabili de asta!“ Suntem oameni, imaginea lui Dumnezeu! Tatăl nostru ne cheamă! Iosif și Maria ne-au arătat calea. Noi mergem pe urmele lor. Amin!
   Preotul și-a împreunat mâinile şi a coborât de la amvon. Un suport pentru microfon a fost amplasat lângă altar. Era rândul lui Susanne să vorbească. Ea a făcut un pas înainte ținând o bucată de hârtie în mână. Mergea cu spatele drept și privea în față. Simțea tăcerea și tensiunea care pluteau cu câteva secunde înainte să înceapă să vorbească.
   - Talmudul spune că acela care salvează o viață salvează întreaga lume...
   Vocea ei era pătrunzătoare și plăcută, cu tonalități variate. Ce mândru ar fi fost Krister dacă ar fi văzut-o acum. Sau poate era și el prezent și o privea de sus?
   Cine poate ști.
   Wiking îi studia cu atenție pe oamenii din jur. Păreau emoționați de cuvintele lui Susanne.
   - În toate acele seri când ne adunam să discutăm despre cărțile citite, începând cu primii ani ai adolescenței și până la sfârșitul liceului, toți acești ani care modelează o persoană...
   Două adolescente plângeau în fața ei. Nu neapărat pentru fata moartă, ci pentru ele însele. Vocea lui Susanne a devenit mai puternică.
   - Am căzut printre nori și ne-am lovit atunci când am aterizat. Cicatricile încă sunt vizibile pe pielea noastră.
   Acum adolescentele plângeau în hohote. Wiking a încercat să se îndrepte spre altar. Își simțea pulsul în urechi.
   - Așa cum a spus și părintele, toți mergem prin întuneric. Dar să ne amintim de faptul că lumina revine mereu. Să ne amintim de Sofia Hellsten așa cum era ea, nu ce s-a întâmplat. Nu trebuie să lăsăm întunericul să învingă și nu o vom uita niciodată.
   Și-a împăturit hârtia și s-a întors la locul ei. În timp ce se așeza, a văzut cum Linnea, fata Carinei, își îmbrățișa mama.
   Preotul a binecuvântat adunarea și au citit împreună Tatăl nostru. Pe Wiking începuse deja să îl doară capul.

   Când strălucește dimineața de Crăciun
   vreau să merg la grajd...

   La naiba, ultimul psalm.
   Planul lor de urgență era să blocheze ieșirea din biserică, să închidă ușile și să-i lase pe oameni să iasă pe rând, unul câte unul. Ar fi fost o acțiune destul de riscantă și discutabilă din punct de vedere legal. Evelina l-a lăsat pe el să ia această decizie.
   - Fă ca de obicei, a spus ea. Inventează un motiv credibil.
   Prevăzătoare, avea cu ea un mandat de percheziție printat, dar cel mai bine și mai sigur era ca el să găsească pe cine căutau. La naiba, Agneta, unde ești?
   A căutat disperat cu privirea prin marea de oameni.

   Ce bun ai fost tu, Doamne,
   Că ai vrut să cobori pe pământ
   Acum nu îmi voi mai petrece în păcat
   Zilele copilăriei mele...

   Ar putea oare să rețină fețele a o mie o sută de oameni și să le dea drumul unul câte unul, după ce vor prezenta un act de identitate? Nu pe toți, desigur, dar câți? Cât va dura până situația va deveni tensionată? A încălcat atât de multe reguli, încât nu le mai știa numărul. Conform Evelinei, era similar cu privarea de libertate. Nivelul de oxigen scăzuse deja destul de mult. Ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar intra în panică?
   Acolo, ea era? Nu, era prea înaltă.
   Nu cunoștea tot psalmul, nu știa cum se termină, dar dura de ceva vreme. A respirat rapid de două ori şi apoi s-a îndreptat cu paşi rapizi spre amvon. Calle Hermansson l-a remarcat, s-a grăbit și s-a ridicat de pe scaun. Slavă Domnului că preotul îi acceptase propunerea.
   Când psalmul s-a terminat, preotul a mai citit o altă rugăciune scurtă și i-a mulțumit Domnului.
   Apoi le-a cerut enoriașilor să rămână în băncile lor, pentru că șeful poliției din Stentrask urma să îi roage ceva.
   A coborât de la amvon și, înainte de a-i da timp să se răzgândească, Wiking i-a luat repede locul.
   Toate privirile s-au îndreptat spre el, în așteptare. Colțurile bisericii erau înghițite de întuneric. Pulsul îi bătea atât de tare, încât i se părea că îl aude.
   - Bună dimineața, a început el. Crăciun fericit! Aș dori să vă cer tuturor o favoare în această dimineață. Nu este nimic dificil sau inconfortabil, doar ceva ce vă va testa, probabil, răbdarea. După cum știți, mai mulți solicitanți de azil au reușit să iasă din tabăra de refugiați din Vidsel și trebuie să ne asigurăm că nu se află printre noi în biserică în această dimineață...
   Daglonare Gitte Landen, care stătea chiar sub amvon, a răbufnit atât de tare, încât s-a făcut auzită până sus la Wiking.
   - Prin urmare, a continuat el, vă vom controla actele de identitate când părăsiți biserica astăzi...
   - Rasism! a strigat Gitte. Cum îndrăznești?
   Oamenii au început să se foiască îngrijorați în bănci, vorbind între ei agitați.
   - Este ilegal! a strigat Gitte și a încercat să se ridice cu ajutorul cârjei. Refuzați! Refuzați să vă legitimați! Dați dovadă de solidaritate!
   Nivelul de zgomot a crescut de parcă cineva ar fi mărit volumul la maximum.
   - Vom deschide toate cele trei ieșiri, a spus Wiking în microfon încercând să pară calm și hotărât. Ușa centrală și cele laterale. Vă rugăm să aveți răbdare...
   Oamenii nu l-au mai ascultat și cei mai mulți făcuseră coadă deja. Presiunea asupra ușilor creștea. Nu mai avea rost să insiste cu alte detalii, pentru că doar ar fi înrăutățit situația. A coborât repede din amvon și a pătruns prin mulțime spre ușa principală. Gitte i-a apărut brusc în față și a rămas încremenită.
   - Cum te poți suporta? a strigat ea. Nu ai niciun pic de suflet?
   A trecut pe lângă ea îndreptându-se spre ușă. Oamenii se împingeau și îi aruncau priviri ostile.
   La naiba, ar fi trebuit să amplaseze niște garduri afară și să îi determine pe localnici să iasă în șir indian. Deși, dacă erau minus 34 de grade, oamenii ar fi înghețat.
   - Nu a fost o idee prea bună, a spus Evelina Andersson, care s-a apropiat chiar în clipa în care el a văzut-o.
   - Așteaptă, a spus Wiking.
   Departe, în stânga, în spatele unui stâlp. Vârsta potrivită, părul deschis la culoare, pleoape lăsate, nasul subțire. Avea o haină de lână deschisă la culoare peste ceva tricotat de culoare roz. O geantă de mână destul de mare îi atârna peste umărul stâng. Era cu siguranță suficient de mare pentru a transporta câteva arme. Wiking și-a făcut drum printre oameni, împingându-i și primind în schimb priviri furioase și insulte. Transpirația îi curgea pe șira spinării.
   S-a dus direct spre ea, apoi s-a oprit chiar în fața ei.
   - Agneta? a întrebat el destul de încet. Agneta Makitalo?
   Răsufla greu. Pulsul îi crescuse atât de mult, încât i-a fost teamă că nu va înțelege răspunsul. Femeia și-a ridicat spre el ochii albaștri.
   Wiking a tras adânc aer în piept și a încercat să îi zâmbească.
   - Nu știu dacă mă recunoști, a spus el încet întinzându-i mâna. Wiking. Wiking Stormberg. Eu sunt cel care tocmai a vorbit acolo sus...
   A arătat spre amvon. Femeia a închis ochii și a respirat profund.
   - Vai, Doamne, a șoptit ea. Tu ești?
   A încercat să zâmbească.
   - Da, Agneta, eu sunt...
   S-a aruncat în brațele lui și l-a ținut strâns pentru un timp. Arma lui de la axilă îi apăsa coastele. I-a pus mâinile pe umeri.
   - Ai plecat fără să-ți iei rămas-bun, i-a spus el și a împins-o puțin mai departe.
   Agneta s-a uitat în pământ, iar Wiking a ridicat privirea căutând-o pe Evelina, dar nu o vedea nicăieri.
   - Iartă-mă, a spus Agneta. Dacă ai ști cât mi-e de rușine de modul în care m-am comportat...
   Un bărbat s-a împins în ei făcându-i să se lovească unul de celălalt. Geanta ei de mână s-a izbit de brațul lui. Era grea.
   - Rasistule! a strigat un bărbat în timp ce trecea pe lângă el.
   - Crăciun fericit! a spus Wiking.
   Trebuia să o scoată din mulțime ca s-o poată reține. A încercat să-și amintească evaluarea Evelinei. „Ea își asumă un risc, dar este calculată. Este sigură că va putea scăpa.“ Wiking nu putea să își scoată arma în biserică, pentru că ar fi declanșat un adevărat haos. Unde naiba erau Roland și Fatima?
   În acel moment a văzut-o pe Gitte Landen Daglonare venind repede spre el prin marea de oameni. S-a strecurat printre oameni fără ajutor și fața îi era roșie de furie.
   - Vino, a spus luând-o de umeri pe Agneta și conducând-o pe lângă perete spre ușa care dădea spre sacristie.
   A verificat-o. Era deschisă. S-a uitat peste umăr la Gitte, care îl căuta nervoasă cu privirea. A deschis ușa și a tras-o pe Agneta înăuntru.
   - Ce se întâmplă? a întrebat ea.
   - Sunt mulți oameni afară, a spus el. Mă bucur să te revăd.
   În sacristie era întuneric, răcoare și un aer uscat. Camera nu avea ferestre. Singura sursă de lumină era o lampă amplasată pe un mic altar cu obiecte liturgice. Ușa de la dulapul cu veșminte bisericești era întredeschisă. Wiking a închis-o pentru a face mai mult loc.
   - Nu te-ai mai întors din acea noapte? a întrebat el.
   - Ba da, la înmormântarea mamei.
   - Da, dar a fost în Pitea. Mă refer în Stentrask.
   A auzit mai multe persoane care se repezeau spre ieșirile de pe cealaltă parte.
   - Nu mi-a mai rămas nimic aici.
   - Dar ai venit la slujba de comemorare, a spus Wiking. Comemorarea Sofiei. Cum ți s-a părut?
   Agneta a zâmbit în colțul gurii. Wiking a observat că purta tocuri înalte și a aprins plafoniera, iar o lumină puternică a trezit la viață camera. Agneta a clipit.
   - A fost foarte drăguț. Au fost cuvinte foarte frumoase.
   Wiking i-a analizat chipul, uitându-se fix în ochii ei albaștri. A remarcat câteva riduri fine în jurul ochilor, dar nu și pe frunte.
   - Cât de mult timp vei fi prin zonă?
   S-a uitat la ceas, un Rolex din aur cu diamante în locul numerelor.
   - Plec peste puțin timp.
   - Nu ai vrea să bem o cafea? a întrebat el. Știi cât de mult îmi place cafeaua.
   Agneta a zâmbit în semn de răspuns.
   - Da, nu te-ai schimbat, a spus ea. Din păcate, mă cam grăbesc.
   Wiking i-a răspuns tot cu un zâmbet. De fapt, lui nu-i plăcea cafeaua. Agneta știa asta.
   - Ce-ai mai făcut? Cum ți-a fost? a întrebat-o el cu brațele încrucișate la piept.
   Mâna dreaptă era la 4patru centimetri de pistol.
   - Bine. Sunt economist și locuiesc la Copenhaga. Lucrez la o editură, de fapt. Cărțile au fost pasiunea mea de-o viață...
   Nu se mai bâlbâia.
   Wiking s-a uitat la geanta ei.
   - Ce interesant că ești astăzi aici, a spus el. Nu te-ai schimbat atât de mult de când aveai 17 ani.
   Agneta a clipit des și a zâmbit.
   - Ce vrei să spui?
   - Tom Sawyer, a spus el. Nu ai fi ratat niciodată propria înmormântare.
   A deschis ușa larg către încăperea principală a bisericii. O căldură umedă i-a învăluit. Ea nu s-a mișcat. Mulțimea de afară se mai rărise. Wiking a ieșit în încăperea centrală cu arma la îndemână. Roland și Fatima l-au observat și au venit în fugă spre el.
   - Vino, i-a spus femeii din sacristie. Avem multe de discutat.

   Soarele nu răsărise în ziua de Crăciun. De fapt, nu prea se întâmpla să răsară în zona Cercului Arctic. În timpul nopții polare, aproape întreaga zi era în întuneric. Doar o pată de roșu putea fi zărită pe la prânz, spre sud: soarele nu putea să urce spre orizont. În zilele senine, chiar înainte ca lumina să dispară total, totul devine albastru senin preț de aproximativ zece minute: cerul, munții, râul, pământul. Se numește momentul albastru, un fenomen natural care are loc doar în zona Cercului Arctic și, probabil, în Antarctica.
   Evelina Andersson stătea în biroul lui Wiking și se uita în monitorul în care o vedea pe Agneta Mäkitalo într-o cameră de interogatoriu cu o ceașcă de cafea în fața ei. Femeia stătea liniştită, înclinată puțin pe spate şi privea drept înainte, fără să aibă însă un punct de reper.
   - Spune că nu are nevoie de un avocat, a adăugat Evelina Andersson.
   Wiking stătea lângă ea. Îi privea silueta subțire. Exact așa ar fi trebuit să arate. Firele de păr erau subțiri, blonde cu nuanțe de gri. Îngustă în umeri, cu haine confortabile, dar mâinile nu ar trebui să arate așa, degetele erau prea scurte.
   Evelina a făcut un semn spre recepție.
   - „Papucii“ au calmat telefoanele, a spus ea referindu-se la Carina.
    Informația că Agneta Makitalo a fost arestată în biserică a fost răspândită imediat de presă, tulburând astfel liniștea Crăciunului. Sunau telefoanele încontinuu, dar nimeni altcineva în afară de Carina nu se pricepea atât de bine la asta. Wiking a ieșit pe hol plecând din fața monitorului unde era femeia blondă.
   - Mulțumesc pentru ajutor, i-a spus Carinei. Mai vii o dată în seara aceasta ca să verifici?
   Tocmai își punea haina groasă.
   - Nu cred că va fi agitație mare, a spus ea. Le-am zis ce era de zis și au spus că vor suna la serviciul de presă din Lulea.
   Carina a făcut semn cu capul înspre camera de interogatoriu unde se afla Agneta Makitalo.
   - Poți să îmi dai detalii? a întrebat ea. Mă voi întâlni cu Susanne și cu Gitte la bibliotecă. Ele sunt deja acolo.
   - Clubul de carte Cercul Polar, a spus el.
   - Ce a mai rămas din el.
   Ușa s-a trântit în urma ei.
   El s-a dus în camera de interogatoriu în care se afla Agneta. A deschis ușa fără să bată și a închis-o încet în urma lui. Încuietoarea a fost activată din exterior.
   - Aceasta este o mare neînțelegere, a spus ea. Nu trebuie să mă închideți, nu este necesar.
   Wiking făcea mișcări lente și o examina, apoi s-a așezat de cealaltă parte a mesei.
   - Ai de gând să mă interoghezi? a întrebat ea.
   - Ești sigură că nu vrei un avocat?
   Femeia a zâmbit puțin tristă unindu-și mâinile în fața ei pe masă.
   - De ce aș avea nevoie de un avocat?
   A privit-o atent. Nasul îi era mai îngust decât își amintea el. Se întâmplase ceva și cu ochii ei. Erau mai mari.
   - Atunci putem vorbi, a spus Wiking. Doar tu și cu mine.
   - Ca prieteni vechi, a adăugat ea.
   Wiking o privea fix în ochi.
   - Ai avut noroc în multe privințe, a spus Wiking. Faptul că nu a fost găsită atât de mulți ani și că știa Carina despre fișa dentară. Știai că nu poți să lași în urmă capul. Ce ai făcut cu el?
   Femeia s-a holbat la el.
   - Acum nu mai înțeleg nimic, a spus ea.
   - Raportul autopsiei fratelui tău mai mic era în dosarul tău medical de la spital. Nu a murit din cauza sindromului morții subite a sugarului. A fost sufocat. Inima lui s-a oprit și aceasta a fost cauza morții. Se știa că tu ai făcut-o, dar totul s-a ascuns sub preș, pentru că și tu însăți erai doar un copil. Consiliul pentru Protecția Copilului a solicitat să faci terapie, deoarece s-a crezut că vei putea fi vindecată.
   Femeia a luat o înghițitură de cafea.
   - Știai că Agneta era sus la construcția podului, a spus Wiking încet. Știai că lucrează acolo. Ai convins-o cumva să meargă la fundația podului și acolo ai ucis-o. Corpul nu a avut răni, așa că probabil ai lovit-o în cap. Poate că era în viață când ai decapitat-o. Acest lucru nu se poate stabili la autopsie.
   Femeia asculta cu capul plecat, cu mâinile strâns fixate pe genunchi.
   - Ai dezbrăcat-o și ai aruncat-o în groapă. Ți-ai aruncat apoi propriile haine peste ea. La fel ai făcut și cu geanta, dar ai luat din ea caietul cu notițe. Te-ai îmbrăcat cu hainele ei. Poate nu cu jacheta, pentru că probabil era plină de sânge. Apoi ai umplut cavitatea cu pietriș. A doua zi, constructorii au turnat peste ea ciment. A început să plouă puternic în acea după-amiază, dar mormântul era deja sigilat.
   Ea a ridicat privirea spre camera video de deasupra ușii, cea care reda sunetul și imaginea în biroul lui.
   - Sus la baraca muncitorilor, a continuat Wiking, ai luat jacheta și geanta Agnetei și cheia apartamentului din Trasket. De acolo ai luat pisica și mașina de scris. Apropo, ce ai făcut cu pisica? Ai înecat-o?
   - Nu, exclus, a spus ea și părea sincer insultată. A mai trăit 11 ani.
   - Pekka Karlsson venise acasă exact atunci când pleca din apartamentul Agnetei. A fost o greșeală din partea ta, dar te-ai prefăcut că vorbești cu Agneta și asta a funcționat. Patruzeci de ani mai târziu, el tot mai crede că a auzit-o răspunzând.
   A studiat-o o vreme.
   - Apoi te-ai dus acasă, a continuat el, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Părinții tăi nu au observat atunci, de altfel, nu au făcut-o niciodată. Sâmbătă ai fost la bibliotecă, ai returnat niște cărți și ai împrumutat altele. Când constructorii s-au dus acasă pentru o zi, te-ai dus la pod și ai lăsat geanta de sport și cărțile în fața podului care ducea spre Gransel. Cunoșteai foarte bine zona, pentru că obișnuiai să schiezi pe pista iluminată electric. Cum ai ajuns la Lulea? Ai furat o mașină? Sau ai mers cu bicicleta? Ai avut pe cineva care să te ajute?
   Ea și-a înclinat puţin capul și l-a privit cu o expresie foarte tristă.
   - Ți-ai decolorat părul, a continuat el punându-și ochelarii deoparte. Apoi ai mers cu linia de autobuze Norrlandskusten spre sud. Autobuzul s-a oprit la cafeneaua din Docksta. Ai lăsat un mesaj pe robotul telefonic al Birgittei prefăcându-te că ești Agneta. Te-ai bâlbâit, iar pe fundal se auzea zgomotul provocat de camioane. Ai mers la Karlstad, acolo unde nimeni nu te cunoștea, ai sunat-o pe Siv Johansson la biroul pastorului și ai cerut un certificat de identitate. Astfel, ai putut obține o carte de identitate și un pașaport. Ce simplu era în toamna anului 1980. Școala a trimis copii ale notelor tale. Nu erau foarte bune și a trebuit să susții examenele din nou. Nu ai mai întâlnit niciodată pe cineva care să o cunoască pe Agneta Makitalo. Nu a fost niciun risc din acest punct de vedere. Ai locuit într-un cămin studențesc și nu aveai telefon. Ai putut să mergi la înmormântarea mamei ei, pentru că personalul de la Spitalul Furunaset nu știa cum arată Agneta. Cu părul decolorat arătați cam la fel. Tu ești puțin mai scundă, ești mai corpolentă, dar aceste lucruri pot fi corectate. Ți-ai modificat nasul și pleoapele...
   Femeia s-a aplecat ușor înainte și a ridicat o mână. S-a abținut să se dea la o parte, dar era pregătit să îi prindă încheietura mâinii. Ea și-a pus o mână rece pe obrazul lui.
   - Wiking, a spus ea, mă bucur să te reîntâlnesc.
   El s-a lăsat pe spate și a simțit ca o arsură urma lăsată de mâna ei.
   - Ai un dosar la Baza Robotică, a spus el. Știai asta? Ai fost considerată un risc pentru securitate. Apropierea ta de americani și cum era acest lucru perceput. S-a investigat dacă nu erai cumva agent sovietic.
   - Ce bizar, a spus ea.
   Fiul lui, Markus, manager de proiect la Baza Robotică, i-a vorbit fără să vrea despre dosar. Nu ar fi trebuit să îi spună nimic tatălui său despre ce scrie în el.
   - Și aveai două arme în geantă, a spus el.
   - Am permis pentru ele. Particip la concursuri de tir.
   - Da, în Danemarca, dar nu de aceea vei fi arestată.
   S-a ridicat și s-a dus spre uşă. A bătut puternic în ea, în timp ce ea îl urmărea cu privirea.
   Încuietoarea s-a deschis din exterior. A stat câteva secunde cu mâna pe clanţă și s-a întors apoi către ea.
   - De ce ai făcut-o? a întrebat-o el încet.
   Femeia a ridicat privirea spre el, o privire care lăsa să se întrevadă o urmă vagă de dor.
   - Am vrut să fiu ea, a răspuns. Am devenit ea. Sunt Agneta.
   - Dar fratele tău mai mic?
   - Nu a fost cu intenţie. Mama era bolnavă și el țipa încontinuu. Am vrut ca ea să poată dormi.
   Ușa s-a deschis.
   - Mandatul de arestare a fost emis, a spus Evelina. Putem să o ducem acum la Lulea.
   Roland Larsson a intrat în cameră cu o pereche de cătușe.
   - Haide, Sofia, a spus el, să mergem.
   S-a ridicat și l-a lăsat pe Roland să-i pună cătușele. S-a uitat cu atenție la Wiking în tot acest timp.
   - A meritat? a întrebat-o el când a ieșit pe coridor.
   Ea s-a oprit și l-a privit în ochi. Îi ajungea până la umăr.
   - Wiking, a spus ea, nu știi ce ai pierdut.
   Roland Larsson a condus-o către mașina de poliție care o aștepta.
   Evelina Andersson a venit în întâmpinarea lui cu mănuși, o pălărie de piele și o haină.
   - Și-a ucis frățiorul când avea 10 ani, a spus procuroroarea privind în urma Sofiei Hellsten ușa din spate, pe unde aceasta fusese scoasă. Pe Agneta a ucis-o când avea 17 ani. Îi stăteau în cale, credea că îi luaseră ceva ce considera că îi aparținea. Poate că nu au fost singurii. Nu este clar. A început să facă asta și i-a mers. Trebuie să verificăm toate cazurile nerezolvate de crimă din Scandinavia începând cu 1980 și până în prezent. Poate că victimele au avut vreun contact cu Agneta Makitalo.
   - Sau spune adevărul, a zis Wiking. Poate că a vrut să își ajute mama și a vrut să fie Agneta.
   - Mă gândesc să o întreb și despre soția ta, a spus Evelina Andersson și a ieșit în frig.
   Wiking s-a întors cu spatele către parcare, auzind-o pe procuroare trântind portiera mașinii. Evelina a dat în marșarier, apoi a întors și a accelerat. A așteptat până când farurile au luminat zăpada și au dispărut în sus spre strada Alvsbyvagen.
   Wiking s-a întors în biroul lui și a stins lumina. S-a odihnit în întuneric. A privit spre parcare la umbrele generate de iluminatul stradal. Luminile din biserică erau stinse și oamenii plecaseră acasă. Și-a dat jos geaca și și-a desfăcut tocul pistolului. L-a lăsat să cadă pe birou. Cămașa îi era udă de transpirație pe spate.
   Îi povestise Evelinei Andersson că a avut o relație cu Agneta Makitalo și că erau îndrăgostiți. Procuroarea luase act de acest lucru și notase că Sofia Hellsten îi omorâse iubita. Se gândea să își urmărească instinctul și să îi adreseze următoarele întrebări:
   A fost în Stentrask sau Norrbotten în august 1990? Unde ai fost în ziua în care Helena Stormberg a dispărut în Kallmyren?
   Și-a acoperit fața cu mâinile. Femeile din viața lui semănau oarecum, cel puțin cele moarte. Nu erau complet diferite. Poate că se îndrăgostea de un anumit tip de femei: blonde, slabe și cu un aer melancolic.
   A expirat și s-a relaxat. Și-a amintit de cuvintele pastorului legate de omul generos, cel care îndrăznește să caute cinstea și iubirea sinceră. Cel care poate ierta că a fost înșelat, care este suficient de încrezător în bunătatea ființei umane. Tocmai astăzi aflase în acest mod ce s-a întâmplat cu ea: a fost zidită fără cap într-o fundație de pod.
   Exista intenția ca biblioteca din Stenträsk să primească sediu nou odată cu reconstrucția Primăriei, la sfârșitul anilor '90. În cele din urmă, când bugetul a fost micșorat de câteva ori, consiliul a decis să renoveze, în schimb, vechea clădire. Cu toate acestea, nu a fost niciodată efectuată o recondiționare în adevăratul sens al cuvântului. S-a zugrăvit, s-a construit o toaletă mai mare pentru persoane cu handicap și s-a instalat internet. Și cam atât.
   Wiking Stormberg a închis ușa din spatele secției după ce a ieșit. Și-a ridicat gulerul. Începuse din nou să bată vântul. A traversat parcarea și s-a îndreptat spre intersecția străzii Foreningsgatan. Se putea vedea de pe trotuar lumina care venea din camerele situate la parterul bibliotecii. S-a oprit și a privit înăuntru printre rafturi.
   Obișnuiau să stea în camera de lectură în spatele zonei cu cărți pentru adolescenți.
   Nu făceau asta și acum. Erau așezate în jurul mesei lângă biroul de informații.
   Gitte era aşezată pe o canapea.
   S-a dus la ușa din față și a bătut.
   Carina Burstrand s-a ridicat de pe scaun ducând în mâna dreaptă un mănunchi uriaș de chei.
   A deschis. Era responsabilă cu organizarea vizitelor autorilor în cadrul Direcției pentru cultură a comitatului. Bineînțeles că avea propriile chei.
   - Eram pe cale să renunțăm, a spus ea, închizând ușa în urma lor.
   Avea impresia că, fără să vrea, fusese al șaselea membru al clubului de carte Cercul Polar. Carina a arătat cu un semn din cap spre celelalte.
   - Le-am povestit.
   El s-a îndreptat spre biroul de informații și s-a așezat pe canapea lângă Gitte. Era foarte obosit.
   - Tot ce urmează să spun va rămâne în această cameră, a spus el și s-a uitat direct la Susanne. Fără înregistrare, fără niciun rezumat după aceasta.
   Toată lumea a încuviințat.
   - Până la urmă, multe informații vor fi făcute publice, a spus el, în timpul investigațiilor și al procesului. Dar în prezent totul este confidențial. Sunteți toate de acord?
   Ultima privire i-a aruncat-o din nou lui Susanne. Toată lumea a încuviințat. Categoric.
   - Ieri-dimineață am primit răspuns cu privire la solicitarea analizei ADN trimisă la Londra, a spus el. Nu există nicio legătură de rudenie între corpul din fundație și Henrik Hellsten, șoferul ambulanței din Gallivare. ADN-ul cadavrului nu este similar nici cu cel al obiectelor găsite în groapă. Este vorba despre haine, pantofi, o acadea de căpșune pe jumătate mâncată...
   - Ați dedus că nu Sofia este cea care a murit acolo, a spus Susanne.
   - În schimb, ADN-ul trupului din groapă s-a potrivit cu cel al doamnei Sigrid Kinnunens, a spus Carina. Pe ea am testat-o ca referință.
   Wiking a încuviințat. Carina era capabilă să facă legătura, fusese convins de asta.
   - Cine? a spus Gitte. Bona noastră?
   - Sonja Makitalo era sora ei vitregă, a spus Carina.
   - Care Sonja? a întrebat Susanne.
   - Mama Agnetei, a răspuns Wiking.
   S-a lăsat tăcere. A început să ningă din nou în liniște și calm. Zăpada aproape că plutea.
   - Cum au decurs lucrurile? a întrebat Susanne. Cum s-a comportat? Ce s-a întâmplat?
   - Interogatoriile vor avea loc în Lulea, a spuse el închizând ochii.
   - Dar aveți o teorie, nu?
   - O vom prezenta după interogatoriu.
   - Trebuie să fi primit bani de undeva, a spus Susanne. Cum s-a descurcat din punct de vedere financiar?
   Gitte și-a întors privirea.
   - Și ce a făcut cu capul? a întrebat Carina.
   - Acesta este unul dintre lucrurile pe care intenționăm să le aflăm, a spus Wiking.
   - Ce se va întâmpla acum?
   - Uciderea Agnetei este o crimă care s-a prescris de mult timp, a spus el. Sofia nu ar fi primit nicio pedeapsă directă când a fost comisă crima. Avea doar 17 ani. Sentințele erau destul de blânde în anii '80. Este vreuna dintre voi familiarizată cu Codul Penal, capitolul al paisprezecelea?
   Carina și Gitte s-au uitat una la alta. Aparent nu știau.
   - Este vorba despre falsificarea actelor administrative, a spus Wiking. De fiecare dată când te identifici cu un act de identitate fals, te faci vinovat de folosirea ilegală a documentelor. Sofia se face vinovată de această infracțiune în formă continuată.
   - O ce? a întrebat Susanne.
   - O infracțiune în formă continuată sau repetată, a spus Gitte.
   - Fiecare situație a creat o nouă infracțiune, a spus Carina.
   Wiking a încuviințat.
   - De fiecare dată când Sofia Hellsten s-a identificat drept Agneta Makitalo, a comis o nouă infracțiune. Termenul de prescripție este de 10 ani. Așadar, a scăpat de infracțiunile pe care le-a comis în primii 29 de ani. Dar poate să fie urmărită penal pentru tot ce s-a întâmplat după decembrie 2009.
   - Poate să facă închisoare? a întrebat Susanne.
   - Pentru falsificarea actelor administrative se pot primi 6 ani, a spus Wiking, dar aproape niciodată nu a fost nimeni condamnat. Având în vedere perioada lungă în care infracțiunea s-a produs și natura acesteia, procurorul va cere închisoare. Întrebarea este pentru ce durată.
   - Unde este acum? a întrebat Gitte.
   - În drum spre Lulea, i-a răspuns Wiking. Este suspectată probabil și de alte infracțiuni. De aceea va fi arestată. Există riscul ca ea să dispară, să distrugă probe sau să continue șirul ilegalităților.
   Cuvintele lui au fost ca un ecou care a dispărut printre rafturi. A urmat o liniște deplină. Praf și întrebări, asta plutea în atmosferă. Susanne a început să plângă încet.
   - Cum? a spus ea în cele din urmă izbucnind. Cum este posibil? Cum poți fi atât de nebun? Cum te suporți? O viață întreagă, toată existența ta, tot ceea ce este identitatea cuiva, tot ceea ce te reprezintă și în ceea ce crezi, ceea ce ești...
   Ea a ridicat privirea spre Carina, care se uita în pământ. Gitte a privit peste rafturile de cărți.
   Wiking s-a uitat la ceas și s-a ridicat.
   - Va fi urmărită penal și probabil că va primi o condamnare. Nu am cum să mă gândesc că ar putea fi altfel. Carina, pot pleca acum?
   - Îți mulțumim că ai venit, a spus Gitte.
   Wiking a mângâiat-o pe braţ și a urmat-o pe Carina spre uşă.
   - Hei, i-a spus Carina încet când a deschis. Am primit un mesaj prin telefonul de la secție. Un bărbat din regiunea Skane a întrebat despre ce s-a întâmplat și a spus că este o rudă apropiată a Agnetei. Numele lui este Gustav, Gustav Makitalo.
   - La naiba, a spus Wiking. Nu știam că este căsătorită.
   - Nu este. A spus că Agneta Makitalo este mama lui.
   Wiking a clătinat încet din cap.
   - Sărmanul băiat, a spus el. Să afli așa ceva despre mama ta.
   - Este mai degrabă un bărbat de vârstă mijlocie, a spus Carina. L-am căutat în baza de date SPAR. E născut în februarie 1981.
   Carina a deschis ușa și zăpada s-a năpustit înăuntru.
   - Atunci nu putem decât, cel puțin, să sperăm că are o relație bună cu tatăl lui, a spus Wiking ieșind în furtună.

   I-am lăsat pe locuitorii din Stentrask în întunecimea polară care nu avea să-i elibereze din chingi mai devreme de sfârșitul lunii februarie. Odată cu lumina, au venit virusul și pandemia care au paralizat întreaga lume, de altfel, și zona nordică din jurul Cercului Polar. Sigrid Kinnunen și alte trei persoane în vârstă de la Norrgården au murit în paturile lor, dar Evert Landen a supraviețuit.
   A urmat comemorarea lui Helen Stormberg, care decedase la Kallmyren. Wiking Stormberg s-a dus în locul unde aceasta dispăruse și unde vorbise cu ea în toate aceste decenii. Treizeci de ani de singurătate. O jumătate de viață. Și astfel, după o cină petrecută în compania fiului său și a familiei lui, Markus a ridicat o scrisoare ciudată pe care o primise prin poștă în aceeași zi.
   Dar aceasta face parte din cu totul altă poveste.

SFÂRȘIT