Miss București, Richard Wagner

 1-3
I

   Și iată că a sosit ziua, în care m-a aruncat în lume.
   Panait Istrati

1

        Prea frumos nu arăta cadavrul.

   Stăteam în hală, unde domnea liniștea. Schelski trase sertarul. Cadavrul găsit în apă. Ce să mai recunoști din el?

   În biroul său, îmi arătă pozele.

   - O compatrioată de-a ta, spuse el pe tonul său inconfundabil. O româncă.

   Îmi aruncă o privire scrutătoare.

   - O cunoști?

   Am negat dând din cap. Mi-era însă clar că era Erika.

   Dar asta nu intenționam să-i mărturisesc lui Schelski. Aveam motivele mele.

   Voiam întâi să aflu cât știa Schelski. Să fi fost într-adevăr o simplă speculație asupra provenienței ei sau el chiar bănuia ceva?

   Mă numesc Dino Schullerus. Astăzi mă numesc așa. Faptul că înainte mă chema altfel constituie o poveste lungă, care se poate explica pe scurt. Se poate explica, nu povesti.

   Lucrez pentru o agenție de detectivi particulari. Noi facem de toate. Căutăm câini rătăciți, recuperăm prostituate care se droghează, depistăm moștenitori dați dispăruți și documentăm cazuri de adulter.

   Adulter. Cu asta a început totul.

   La agenție toți îmi spun Românul. La fel și atunci: un caz pentru Român! Erika Osthoff; soțul ei - clientul nostru.

   Rezolvasem deja câteva cazuri asemănătoare spre mulțumirea atât a angajatorului, cât și a clientului.

   - Dino, îmi spusese secretara uitându-se galeș la mine.

   După felul în care îmi pronunța numele Dino, s-ar fi putut crede că mă considera italian. Românilor le place să treacă drept italieni, iar eu am trecut deseori drept italian.

   - Dino, îmi zise, până la urmă te specializez în probleme conjugale, să fii tu oare chiar atât de conservator?

   Îmi vorbea adesea cu subînțeles, spunându-mi întotdeauna Dino. În rest, îmi spunea ca toți ceilalți: Românul.

   Lucrez la agenție cam de 7 ani. Adică de mai mult timp decât majoritatea colegilor. Cred că șeful îmi apreciază munca. În orice caz au existat mai multe ocazii în care am fost partenerul lui. Treabă de șef.

   Mic-burghez înnăscut preferă să rezolve treburile importante el însuși. Pentru prieteni, vechi cunoștințe, chestiuni ce presupun discreție. Sau probleme deosebite, periculoase.

   Astfel, la începutul anilor `90 i-am fotografiat pe ruși când se mai jucau de-a ocupanții, folosindu-și hârburile de mașini pentru contrabandă.

   Un amic al șefului ne-a mijlocul cazul. Probabil unul de la BND*. Unul dintre acei indivizi secretoși, care-și câștigă banii făcând pe grozavul.

   *Serviciul federal de informații

   Șeful este cam de modă veche, și probabil acesta este motivul pentru care mă ia în serios pe mine, tipul din Balcani. Mi-a povestit odată că tatăl său a fost staționat la Dunăre. La Giurgiu, pe timpul războiului. Avea o pasiune pentru româncele oacheșe. Până și feldmareșalul Paulus era însurat cu o româncă. Dar, după cum se știe, el eșuase la Stalingrad.

   Treaba cu Erika a început ca o banală poveste conjugală.

   Soțul o bănuia de adulter. Prea multe însă nu știa. Era mai mult o bănuială. El, om de afaceri și plecat mai tot timpul. Cu o a două locuință în Hamburg. Urma să-i supraveghem soția.

   - Vezi acă afli ceva. Fotografii, tot tacâmul. Iată datele.

   Șeful mi-a împins pe masă un dosar subțire. Secretara a zâmbit cu subînțeles când am ieșit. Poate n-ar strica să mă culc cu ea odată, gândi românul din mine.

   Dino, te afli în Vest, nu uita regula, m-am gândit și i-am zâmbit cu același subînțeles și totuși inexpresiv. Te rog, fără greșeli!

   De la început am avut propriile reguli. Comportă-te în așa fel, încât să nu le devii neplăcut autohtonilor. Cel care a imigrat cu succes nu are voie să exagereze. Deci, niciun fel de conflicte.

   Am început să lucrez la caz.

   Femeie casnică bogată, mă gândeam eu. N-are ce face. Pozele alăturate actelor arătau o femeie atrăgătoare. Avea puțin peste 40 de ani. Într-un fel, mi se părea cunoscută. Dar ce dovedește acest lucru? La viața mea am văzut multe chipuri de femei. O adresă în Lichterfelde. Rutină curată!

   Dimineața devreme, mi-am parcat mașina în apropierea casei ei. La un moment dat, tot trebuia să iasă din casă. Azi, mâine sau poimâine. Eram un observator răbdător.

   Eram ca o broască țestoasă. Somnolent, dar îndată treaz dacă era cazul. Acest lucru l-am învățat în toți acești ani și în nenumărate situații similare. Așteptarea făcea parte din mine. Nu mă plictiseam niciodată.

   Am avut nevoie de 4 zile pentru acest caz. În cele 4 zile, timp în care soțul era plecat în călătorie de afaceri, ea s-a întâlnit de două ori cu un bărbat. De fiecare dată, același. Și figura lui mi se părea cunoscută. Dar, de-a lungul carierei mele, am văzut zeci de mii de fețe bărbătești de toate felurile. Pot spune că am văzut toate chipurile bărbătești din lume. Nu m-am mai gândit la asta.

   Nu era treaba mea să-mi bat capul cu asta. Trebuia să aflu ce fac împreună, și nu cine sunt. În fond, soțul gelos nu voia decât amănunte picante. Și pe acestea urma să le primească, doar pentru asta eram plătiți.

   Femeia și bărbatul au făcut dragoste de fiecare dată. A doua oară am reușit chiar să-i fotografiez printr-o fereastră. Nu în pat, dar îmbrățișându-se. De altfel, am făcut o grămadă de poze cu ei. Pe stradă, în cafenea. Când m-am uitat peste poze, m-a izbit din nou asemănarea femeii cu cineva.

   Cineva din România.

   Acum știam! Cum de nu-mi dădusem seama mai devreme? Erika, într-adevăr ea era. Trecuse mult de atunci, iar eu am reușit să reprim o parte a trecutului meu românesc. Nu mai voiam să mă gândesc la el. Era mai bine așa.

   Da, Erika. Acesta era numele ei. În acte o numeam Parfum. Datorită slăbiciunii ei pentru un anume parfum franțuzesc, nu mai știu care.
   Am pus rezultatul investigației pe masa șefului. Adulter dovedit. Pe cât se putea. Clientul trebuia să decidă în continuare. Dacă voia divorțul, reluam cazul. Pentru consolidarea dovezilor. Dacă voia să rezolve situația în alt fel cu soția lui, atunci materialul ajungea în mod sigur.

   - OK, Dino, zise șeful.

   Iar eu am pornit în căutarea unui cocker pierdut, unul cu totul deosebit, dar gândurile mele erau la Erika.

   Instinctul îmi spunea s-o las baltă, să las trecutul în pace. Dar nu l-am ascultat. Un fel de forță lăuntrică, pe care deodată nu o mai puteam stăpâni, m-a făcut să cedez curiozității mele. Cred că trebuie să fi fost forța sentimentelor reprimate.

   Așa că m-am trezit fără niciun motiv anume în KDW*, la etajul al șaselea, spunându-i Erikăi, care mânca somon:

   - Bună, mă bucur să te văd!

   *celebru magazin universal în Berlinul de Vest

   Se uită pieziș la mine. Chipul îi încremeni o clipă, apoi schiță un zâmbet rece.

   - Dinu?

   Dinu este forma românească a numelui Dino. Așa mă numeam înainte. Pe vremea când trăiam în România.

   - Te încumeți să-mi vorbești, zise ea, după tot ce s-a întâmplat.

   Am privit-o. Trebuie să fi părut cam nedumerit.

   - De voi nu are omul liniște nicăieri. Cum m-ai găsit?

   - Pură coincidență, i-am zis eu, Berlinul este mic. Se pare că avem aceleași obișnuințe.

   Mâna mea arăta spre raionul cu mâncare.

   - Cu antecedentele noastre din Est, nici nu mă miră, am mai adăugat.

   A râs.

   - Mereu neschimbat, zise ea, același gen de umor.

   Se uită scrutător la mine, ca la un amant părăsit de secole. Mă privea de parcă ar fi vrut să se convingă de măsura prostiei pe care am comis-o.

   - Acum nu am timp, zise ea. Ne întâlnim cândva? Ca să-mi povestești totul despre tine?

   Acesta era genul ei de umor.

   - Mâine la ora 3, la cafeneaua Mohring, strigă ea.

   - Și de ce ar trebui să cred că vei apărea? am întrebat-o eu.

   - Ca bărbat, trebuie să mă crezi, mi-a răspuns și a plecat.

   Mi-a făcut un semn cu mâna înainte să dispară în mulțimea indivizilor ahtiați după mâncare și ale căror conturi bancare le permiteau o confortabilă după-amiază târzie.

   Am mai stat puțin în raionul de pescărie și mi-am zis: Dino ai făcut o greșeală. Una foarte mare.

   Cel puțin îmi spuneam Dino, și nu Dinu.

2

   Nu m-am întrebat de ce voia Erika să mă întâlnească. De ce voia în primul rând această întâlnire. Eram prea preocupat de propriile motive.

   La 3 fără 10, mă aflu deja în cafeneaua Mohring și dintr-un motiv oarecare sunt sigur că va venit. Comand o cafea și renunț să citesc ziarul. Nu vreau să ratez venirea Erikăi. Sau poate pur și simplu nu vreau să pierd viziunea de ansamblu.

   Studiez figuranții, cum ziceam înainte. Publicul.

   Bătrâni inofensivi. Gospodine care își povestesc cele mai noi bârfe, după ce au dat lovitura la magazinele de confecții de pe Ku`damm, doar pentru a se răzbuna pentru ultimele escapade ale soților lor. Tarte cu frișcă, mi se întoarce stomacul. În niciun caz prăjituri în Berlin. Numai cei care s-au săturat de viață ar trebui să mănânce prăjituri aici.

   Iat-o că vine. Erika. Și-a legat o eșarfă în jurul părului și poartă și o pereche de ochelari de soare. Asta îmi amintește de filmele italienești pe care le-am văzut în adolescență.

   - Bună, Gina, i-am zis, sau să-ți spun Sophia?

   - Scutește-mă de ticul tău italienesc, zice Erika și își dă jos ochelarii.

   Este chipul ei, sunt ochii ei, doar 14 ani mai târziu. Paisprezece ani după aventura noastră. O femeie frumoasă.

   - N-ai fi crezut că o să ne revedem la Berlin, spun eu.

   Nu știu de ce zic asta. Poate din nedumerire. Sau pentru a porni discuția.

   - Te-a ajutat sfârșitul comunismului să obții libertatea de a călători? întrebă ea cu un mic surâs. Datorez revederea asta revoluției pașnice din Europa de Est? Pardon, zice ea, era să uit că la voi s-a și tras. Se știe cine a tras? Te aflai și tu printre teroriștii invizibili, printre extratereștrii misterioși, care sunt răspunzători de moartea concetățenilor tăi?

   Își pune ochelarii.

   Mă gândesc că spune „la voi” și spune „concetățenii tăi”, de parcă n-ar fi avut nimic de-a face cu asta, de parcă ea nu ar fi venit din țara aceea compromisă, de care avem să ne rușinăm încontinuu în ochii străinilor.

   Chelnerița ia comanda Erikăi, scrie totul corect în carnețelul ei. Stil tipic nemțesc. Folosește, oare, ortografia nouă?

   Chelnerița se îndepărtează.

   Mă uit acum la Erika.

   - Am părăsit România în 1986, zic eu încet.

   - Ce? spune ea.

   - Ca emigrant.

   - Tu, ca emigrant?!

   Pare cu adevărat uimită.

   - Da.

   Își dă ochelarii jos.

   - Te-a adus Lotte, zice ea și privește amuzată ceașca de cafea pe care i-o servește chelnerița Și de atunci stai în Berlin?

   - Da, i-am zis eu.

   - Și în rest ce faci?

   - Lucrez într-o agenție de detectivi.

   - Într-o agenție de detectivi!

   Erika aproape că și-a răsturnat cafeaua. De râs. Protezele de pe lângă noi încep să clănțăne agitate. Erika se potolește.

   - Ce-i așa de nostim? am întrebat eu.

   - Chiar, ce-i așa de nostim, repetă Erika imitându-mi vocea.

   Îmi aruncă o privire scurtă, a cărei severitate nu-mi scapă.

   - În acest moment te afli într-o misiune, întrebă ea, sau este ceva personal?

   - Foarte personal, zic eu.

   Nu este chiar așa, dar într-o mare măsură totuși este, ca întotdeauna când bărbații răspund femeilor la astfel de întrebări. Ușa din dos trebuie să fie mereu deschisă.

   - Și cum de este personal? întreabă ea în șoaptă.

   Nu i-am răspuns.

   - Mă mai iubești cumva? întrebă ea deodată, iar pe chipul ei se citea un zâmbet ambiguu.

   Mă temeam că va începe iar cu vechea poveste.

   - Nu mi-ai pricinuit destule probleme? întrebă ea, dar suna mai mult ca o constatare.

   Probleme, mă gândeam, ce fel de probleme? Cred că acum știam care era adevăratul motiv pentru care am vrut s-o întâlnesc. Deși am suprimat povestea, nu am scăpat de ea.

   - M-ai rănit foarte tare, zice ea.

   Vorbește într-un fel pe care nu-l mai înțeleg. Nu prea mai știu ce vrea să spună cu adevărat.

   - Hai să vorbim, zic eu.

   - Nu, spune ea.

   Mesele din jurul nostru sunt goale. Ora de cafea și prăjituri a nemților a trecut.

   - Cum îți merge? întreb eu.

   - Mai bine decât planificaseră unii.

   - Mai ești căsătorită cu neamțul ăla?

   - Te referi la Dieter. Da, încă sunt cu el. Deci nu era doar o căsătorie de formă ca să scap de acolo. Și nici prostituată pentru străini nu eram, plătită în mărci germane.

   Nu mai înțelegeam nimic. Acestea erau obișnuitele insulte ale autorităților aduse femeilor care voiau să plece în Occident prin cerere de căsătorie. De ce repetă asta acum, după 14 ani? Și de ce tocmai mie? Știe ceva despre mine?

   - S-o lăsăm baltă, zice Erika deodată. Oricum totul a trecut. Eu sunt în Berlin, tu ești în Berlin, rămâne întrebarea: ce vrei de la mine?

   - Oare o să te mai văd? întreb eu.

   - N-are niciun rost, zice ea.

   - O să te mai văr?

   - Poate, zice ea.

   S-a ridicat deja. Și-a pus ochelarii de soare. Pleacă.

   Am mai văzut-o. La morgă.

3

   Nici nu am intrat bine pe ușă că Dagmar, secretara, mi-a și zis:

   - Te-a căutat Schelski! Vrea să-l suni.

   La agenție se știe că Schelski este amicul meu de la Criminalistică. Reprezintă una dintre acele pile prețuite în mod deosebit într-o agenție de detectivi.

   Îl cunosc pe Schelski deja de câțiva ani. Partidele de șah și unul dintre cazuri ne-au apropiat.

   Un bărbat, care era clientul meu, murise pe neașteptate. Au fost unele lucruri de lămurit. Ne-am împrietenit și din când în când am făcut schimb de informații. Ca detectiv particular, ai mai multă libertate și poți ajunge fără probleme în locuri în care „copoii” nu sunt prea bine primiți.

   Ocazional, Schelski îmi făcea, la rându-i, câte un serviciu. Cum se obișnuiește. În Germania, la fel ca și în România.

   Ne întâlneam de obicei de două ori pe lună pentru a juca șah. În Tempelhof, unde locuiesc eu, se află o cafenea unde se joacă șah. În cartierul Wedding, unde stă Schelski, nu există așa ceva. Schelski își aduce tabla de șah cu el la cafenea lui preferată de pe malul nordic al râului Spree.

   Ne întâlnim când aici, când acolo. Rejucăm anumite partide de șah ale ultimelor decenii dintre Est și Vest. Spasski, Fischer, Gasparov. Lui Schelski îi face o plăcere nebună. El este un berlinez de Vest get-beget. Jucăm aceste partide ale noastre ca și cum am înscena Războiul Rece.

   Mă așez la birou și îl sun pe Schelski.

   - Dino, zice el, concetățeana ta nu a căzut în apă. Nici nu a fost împinsă în apă. Era deja moartă când a ajuns în Stix. Ce zici de asta?

   - Ce să zic? răspund eu distrat.

   - Ai cunoscut-o, constată Schelski.

   - De ce crezi asta? Bine, este din România. Dar în România locuiesc 23 de milioane de oameni. Momentan, numai 21,5 milioane. Chiar dacă este o națiune mică în comparație cu cea germană, nu frecventează toți aceeași cârciumă.

   Schelski râde din toată inima.

   - Dar nu toate româncele comit adulter în Berlin.

   - Nu este româncă, este șvăboaică din Banat.

   - Scutește-mă de fleacurile astea de emigrant, zice Schelski. Știi ceva despre ea?

   - Nimic, am lucrat la un caz.

   - Știu, zice comisarul Schelski.

   Deci l-a stors pe soț, și acesta i-a indicat agenția noastră. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta, idiotul de mine. Să-mi fac reproșuri nu ajută, în fond, nu sunt catolic.

   - Presupun că soțul ți-a povestit despre ce a fost vorba, zic eu.

   - Și încă cum.

   - Oricum, mai mult nu știu nici eu.
   Cel mai bine este să spui cât mai puține pentru un timp cât mai îndelungat. Nimic din proprie inițiativă.

   - Cine este bărbatul cu care se întâlnea? întrebă Schelski.

   Nu se lăsa bătut. Și el își cunoștea meseria.

   - Nu știu, nu am mai urmărit cazul. Soțul nu intenționa să divorțeze.

   - Trebuie să găsim bărbatul, zice Schelski.

   Rămâne neclar la cine se referă cu acel „să găsim”, la Departamentul de criminalistică sau la el însuși și la mine.

   - Dacă îți mai aduci aminte de ceva, dă-mi un semn de viață. Oricum ne întâlnim săptămâna viitoare, zice el și închide telefonul.

   Săptămâna viitoare urma să rejucăm partida Spasski - Fischer. Reykjavik, 1972. A unsprezecea partidă. Jertfirea pionilor. În timpul retragerii neorodonate, Spasski pierde regina.

   Mă gândesc la bărbatul cu care se întâlnea Erika. La chipul său. Trebuie să mă mai uit o dată la poze. Copia actelor trebuie să mai existe. Doar nu a trecut chiar atât de mult timp.

   Mă duc la Dagmar, o întreb pe ea.

   După 10 minute îmi aduce dosarul.

   Păstrăm dosarele câtva timp, e posibil ca vreunul dintre clienți să se răzgândească.

   Mă uit la pozele făcute în cafenea. Erika și acel bărbat. Chipul lui. Parcă l-aș cunoaște.

   Mă gândeam că trebuie să aibă legătură cu România. Chiar dacă nu aveam niciun fel de indicii pentru asta. Mai privesc chipul un timp, dar nimic. Iau una din pozele care se află în dosar și pe care se vede bărbatul, restul i le înapoiez lui Dagmar.

   - Mai păstrează astea o vreme, zic eu.

   - Are Schelski ceva de gând cu ele? întreabă ea cu logica tăioasă a unei cititoare de romane polițiste.

   Dagmar este o cititoare de astfel de romane. Îi place să orneze cazurile noastre cu amănunte din lecturile ei. Bineînțeles că asta nu prea ne este de ajutor la cercetări. Ne implică mereu în conversații despre chestiuni curente. Curiozitatea ei nu cunoaște limite, și dacă vrei să scapi de ea, ai face bine să-i dai măcar un mic indiciu.

   Deschid dosarul, îi arăt fotografiile, i-o arăt pe Erika.

   - Femeia asta e moartă, zic eu.

   - Mi-am închipuit, zice Dagmar.

   Apoi arată spre bărbatul de lângă Erika:

   - Și acest bărbat are legătură cu moartea ei.

   - Cel puțin așa crede Schelski, zic eu.

   - Și cine este bărbatul?

   - Asta aș vrea să știu și eu, am replicat eu sincer.

4

   Trebuie să depistez un tip dat dispărut. Alocație neplătită. Unul din Est. Niciun ban trimis soției rămase singură cu copilul. Șomeră pe deasupra.

   Ultimul domiciliu al său în Neukolln. Mă duc acolo. Strada Emser. Lumea oamenilor mărunți. Administratorul, beat. Nu-și amintește nimic. Nici berea nu mai ajută. Trebuie să revin. Mai de dimineață. Înainte de a-și lua drogul.

   Destul penstru azi.

   Soția mea, Lotte, era deja acasă când am ajuns. Lucrează ca profesoară de germană și engleză la un liceu din sudul Berlinului.

   Momentele în care ne întâlnim pe neașteptate pe hol sunt mai degrabă rare. Programul nostru de lucru cu totul diferit nu ne permite să ne petrecem timpul împreună decât la sfârșit de săptămână, și asta doar dacă nu lucrez și atunci.

   Lotte și cu mine, acasă. Sunt unele lucruri de lămurit. De-ale casei. Apoi urmează noutăți despre copii. Pe Lotte te poți baza. Îi datorez multe. Întreaga emigrare. Fără ea acest lucru ar fi fost mai greu de realizat. Ar fi existat oare emigrare fără ea? Trec peste această întrebare.

   Ca săsoaică din Transilvania, Lotte avea dreptul la statutul de emigrant, și împreună cu ea copiii și cu mine. Cu toate că sunt român. Din Brăila. Germanii cred în ideea de familie.

   Și astăzi mai citesc „Gazeta sporturilor”. O cumpăr de la chioșcul din gara de est. Clubul meu preferat de fotbal a rămas același. Asta se cheamă patriotism. Chiar dacă nu am mai fost în România de când am plecat. Pe tinerii jucători nici nu-i mai cunosc. Și nu prea mai vorbesc românește. Nu prea am avut ocazia. Deși în primii ani mi-am luat diploma de translator, am tradus la tribunal.

   Dar nu a fost o plăcere să conversez cu toți țiganii criminali, care strică renumele poporului nostru în străinătate. Se spune chiar că ticăloșii ăștia ar fi tăiat și devorat lebedele din parcul Belvedere din Viena.

   Da, știu. În Germania nu ai voie să-i numești țigani. Aici li se spune sinti sau romi. De parcă astfel ar rezolva problema.

   Am renunțat la traduceri. Mai degrabă renunța la română decât s-o tot aud de la bandiții ăștia. Româna o vorbesc numai când o sună pe mătușa mea din Brăila, pe Chira.

   La început, am ezitat s-o sun. Vor trage cu urechea, mă gândeam că știa mă ascultă. Nu se lasă ei cu una, cu două. Nicio revoluție nu schimbă asta. Dar mentalitatea mea, occidentalizată între timp, m-a liniștit.

   Chira are o voce frumoasă de româncă.Vorbește despre grijile de zi cu zi ale românilor, de haosul tranziției. Ascult și pun întrebări. Chira este românca de care îmi este dor.

   Pot vedea ciulinii copilăriei mele, purtați de vârtejuri, departe, spre orizont, în afara lumii.

   Și nepotul îmi mai scrie. Bun băiat!

   Copiii mei vorbesc germana. Refuză să vorbească româna. Lui Lotte nu-i pasă. Aceasta este mica ei răzbunare. Acasă, în România, vorbeam numai românește. Acum se răzbună pentru asta. Acum eu trebuie să vorbesc germana.

   Nu că nu aș putea. Am învățat-o la școală și apoi mi-am perfecționat cunoștințele rapid. Întotdeauna am avut un talent pentru această limbă. Nu o pasiune, ci un talent.

   Mai vorbim puțin despre copii. De parcă nu am mai avea ce să ne spunem. Copiii. E și ăsta un fel de a spune. Lena are 22 de ani și Christian 20. Amândoi, oameni în toată firea. Dar încă nu stau pe propriile picioare. Nu au dat piept cu viața. Nici măcar nu au un serviciu serios. Și totuși, sunt oameni în toată firea.

   Ne este greu să ne împăcăm cu acest gând. Toată viața noastră, conviețuirea noastră a avut atât de mult de a face cu ei, încât grija trebuie să continue. Ce altceva să facem? Care ar fi sensul muncii noastre fără acești copii?

   Lena s-a mutat deja de 2 ani. Locuiește într-un apartament cu alți tineri în Kreuzberg. Un apartament comun. Am trăit s-o văd și pe asta. Nu eram de acord, alergam furios prin casă. Am încercat să-i bag mințile în cap.

   Dar Lotte s-a aliat cu ea și a zis:

   - Lasă copilul!

   Și a continuat:

   - Suntem în Germania acum.

   Și m-a privit. Și am știut la ce se gândea. Se gândeam suntem în Germania, nu în România ta înapoiată. În Brătila ta împuțită.

   Fiica mea dădu din cap și plecă. În timp ce ieșea, șopti:

   - Ești ridicol, și se referea la mine. Poți să te întorci în bine rânduita-ți Românie dacă aici nu-ți convine. Acolo poți să le impui femeilor cum să trăiască. Poate atunci vei fi fericit.

   - Da, Lena, a zis Lotte împăciuitoare.

   Lena studiază la universitate. Psihologie și artă teatrală.

   Christian este plecat de 1 an de acasă. A plecat imediat după bac. A vrut să călătorească. Apoi a rămas în Frankfurt. Vrea să se intereseze în legătură cu un posibil an de studiu.

   Tinerii ăștia! Trebuie să-și cântărească opțiunile, să se pună la încercare. În fond, tot nu știu ce vor. Societate fără vlagă. În afară de aceasta, Lotte mi-a spus foarte mândră că băiatul ar face primele încercări în ale scrisului. Încercări de a scrie!

   - Ce, vrea să devină scriitor? Știu eu ce-i de capul lor, am spus și Lotte a surâs.
   De parcă și-ar fi amintit de timpuri trecute, când studiam încă în București și îi cunoșteam pe acești scriitori, alde Richartz și Martin.

   - Un pierde-vară, am zis eu iritat, un terchea-berchea o să ajungă.

   - Dar pe Richartz îl prețuiești, mi-a răspuns Lotte.

   - Da, numai datorită analizelor sale despre România, i-am zis, și nu datorită vieții lui.

   A tăcut. Trecutul trebuia lăsat în pace. Eu tăceam, Lotte îi trimitea băiatului bani, iar acesta, la rându-i, îi trimitea încercările sale scriitoricești ca pe un fel de chitanță. Nimic pentru finanțe.

   Nu-i destul că sunt detectiv particular, fiul meu mai vrea să devină și scriitor. Și tocmai în Frankfurt. De fapt, el este acolo numai din cauza prietenei sale. Cel puțin ea studiază ceva serios. Dreptul. Ce o fi găsit oare la tipul ăsta? Nu face decât să viseze.

   Să fi avut eu astfel de toane pe vremea mea în București...

   Apoi, spune el, urmează munca în folosul comunității. Pentru că, bineînțeles, refuză să facă armata. Mama lui este foarte mândră.

   Refuză să facă armata! Câte mai născocesc nemții ăștia! Și asta pentru că au pierdut două războaie mondiale. Probabil de teamă că l-ar putea pierde și pe al treilea.

   Din partea mea, să refuze. La noi, în România, aș fi avut ceva de spus, dar aici mi-e totuna. Și așa se aliază toți trei împotriva mea. Ei: mama, fiul, fiica. Împotriva mea, a românului. Au impresia că sunt buni germani, nemți veritabili, dacă imită cât se poate de bine prostiile băștinașilor. Mofturi de imigranți! Sunt imun la asta.

   Nu este problema ea. Sunt străin din cap până-n picioare. Nimic altceva decât un afurisit de străin. Și sunt apreciat de către băștinași pentru că am habar de meseria mea. Deși sunt un străin.

   Continuăm să vorbim despre copii: a sunat Christian. Probabil că i s-au terminat banii. Bineînțeles, Lotte nu suflă un cuvânt, dar eu știu, știu pur și simplu. Relatarea lui Lotte rămâne destul de vagă, o paradă a vorbelor frumoase.

   Cică ar fi băut o cafea minunată cu Lena după-masă pe strada Bergmann, la american.

   - Lena și-a făcut un nou piercing, zice Lotte. În buric, zice ea, arată grozav.

   Lotte vorbea de parcă ar purta chiar ea un asemenea piercing.

   Mă uit la ea, nu spun nimic. Bine măcar că nu-i în nas. Mai nou, toate umblă cu inele în nas, ca negresele. Occidentul, vezi Doamne! Mai că te umflă râsul. Întreaga creștinătate se duce pe apa sâmbetei. Singura care rămâne solidă este Biserica Răsăriteană. Ortodoxia. Doar ea singură mai cunoaște adevăratele valori. Ceea ce o și demonstrează. Ea respinge homosexualitatea.

   Acum 2 ani, a fost scandalul acela la București. Era totul în ziar. Ar fi trebuit să-i arăt Lenei. Când au ieșit studenții de la Teologie pe stradă. Europa a pledat pentru abolirea pedepselor pentru homosexuali, iar politicienii români de tot rahatul și-au pus coada între picioare. Libertate pentru homosexuali, de parcă asta ar fi problema. Toat vorbăria despre drepturile minorităților, negri, homosexuali și sportivi cu un singur picior. Așa se duce de râpă Europa și în afară de Ortodoxie nimeni nu se împotrivește.

   Nu, în România, copiii mei ar fi fost altfel. Ar fi fost români. Acum am copii germani. Ăsta este prețul plecării mele. Un preț cam mare, mă gândesc uneori.

   Lotte pune o sticlă de vin roșu pe masă. Când ne întâlnim seara, bem de obicei o sticlă de vin roșu împreună. Ca înainte, la București.

   Schimbă subiectul. Umple paharele până la refuz și spune pe neașteptate:

   - L-am văzut ieri pe Onescu.

   - Onescu, ești sigură?

   Instantaneu, mi-am dat seama cine era bărbatul din pozele cu Erika. Onescu.

   Îl uitasem cu desăvârșire.

5

   Trec câteva zile banale. Colind orașul mai mult decât îmi convine. Cu sau fără scop. Caut oameni sau îi urmăresc îndeaproape. Ocupația mea mă consumă.

   Câteodată totul vine de la sine. Cineva îmi atrage atenția dintr-un motiv oarecare, din pricina înfățișării, din cauza unui anumit gest, deja îl și urmăresc, încerc să aflu ceva despre el, sunt pe urmele lui. Uneori, nici nu-mi dau seama. Pe neașteptate, lumea devine un caz.

   Mă plimb prin oraș. Cu sau fără scop, hoinăresc prin oraș. Beau o cafea pe undeva. Stau și beau o cafea. Dus pe gânduri.

   Moartea Erikăi nu-mi dă pace.

   Nu, nu pot să-l ajut pe Schelski în treaba asta. Nu pot să fac nimic pentru el fără să scot la iveală trecutul meu. Îmi risc serviciul, cine știe, poate și mai mult. Totuși, îmi zic, te afli în Occident. Fapta se clasează înainte de a fi comisă. Adică asta înseamnă stat de drept, libertate pentru făptaș.

   Ar trebui să fac ceva pentru Erika. Pentru Erika? De ce?

   - Ce coincidență! zice bărbatul de lângă mine.

   Vorbește cu un puternic accent străin. Mă întorc spre el.

   - Ce surpriză, acum vorbește românește.

   Este Onescu.

   - De când crezi tu în coincidențe? întreb eu.

   - În ceva trebuie să creadă omul, spune el.

   - Ce vorbești? întreb doar ca să zic ceva.

   Ca să câștig timp, pun niște întrebări fără rost. Așa cum m-am învățat.

   - Cel care nu crede nu este fericit, anunță Onescu.

   - Ce vrei? întreb eu repede.

   - Nimic.

   Onescu se uită la ceașca lui de cafea.

   - Pur și simplu coincidență. N-am venit să te întreb de sănătate, apoi adăugă, deși meriți și de fapt ar fi trebuit să te întrebe de mult cineva.

   Se uită la mine cu un zâmbet glacial, dar nu mă poate intimida.

   - Ați pierdut, spun eu și zâmbesc la rându-mi.

   - Am pierdut? Un coniac! strigă el barmaniței.

   - Cred că ați pierdut.

   - Și tu, zice el, ce face familia ta?

   - Credeam că nu vrei să mă întrebi de sănătate.

   Îmi pune împăciuitor mâna pe umăr, apoi și-o retrage.

   - Ce faci aici? îl întreb.

   - Călătoresc!

   Onescu își întinde brațele.

   - Înainte nu prea aveam ocazia. Profit de pe urma deschiderii granițelor. Anul `89 ne-a adus și nouă, ofițerilor de Securitate, libertatea de a călători.

   Onescu râde răsunător.

   - Călătoria nu mai e doar privilegiul trădătorilor.

   Mă privește încordat, apoi se destinde din nou.

   Da, mă gândesc. Asta mi-a mai lipsit. Acum Onescu stă lângă mine.

   - Ce ai făcut cu Erika? întreb eu direct.

   - Așadar, Erika. Ca să vezi, ce-l preocupă pe Dino.

   Pune accent pe „o”.

   - Te-am văzut cu ea, spun eu și în același timp pun poza pe masă.

   Onescu nu schițează niciun gest.

   - Bună poză, spune el. O mică greșeală din partea mea. Regula numărul 1: să nu stai niciodată cu omul tău de legătură la o cafea.

   Dă din umeri.

   - Și noi îmbătrânim.

   Onescu zice „noi” de fiecare dată când vorbește despre el însuși. Este încă membru al organizației, mă gândesc eu. În orice situație, i-a intrat în sânge.

   - Ce ai făcut cu ea? întreb eu.

   - Am avut câteva zile frumoase, spune el și soarbe o gură din paharul de coniac.

   - A murit, zic eu.

   - Am auzit. A apărut în ziare.

   - Ce a fost cu Erika? întreb eu.

   - Ești curios.

   Îl privesc și știu că nu îmi va spune niciun cuvânt. Dar nu renunț.

   - Ce s-a întâmplat cu ea?

   Se uită la mine binedispus.

   - A lucrat pentru noi, zice el.

   - Bine, bine... spun eu.

   Mă întrerupe:

   - Vrei să spui că îți amintești cu totul altfel. Poate te înșeli, bătrâne. Poate că adevărul e total diferit și varianta ta e o minciună. Un balon de săpun.

   - Bine, bine... repet, dar mă întrerupe iarăși.

   - Ai fost acolo ca s-o acoperi. Așa era atunci. Asta ți-a fost misiunea. Avea nevoie de un pretext ca să poată emigra, zice Onescu.

   - Dar ea avea treabă cu disidenții și, împotriva tuturor avertizărilor, nu s-a lăsat. Se culca cu acel tip care ne făcea atâtea greutăți, cum se numea oare... Nici în ruptul capului nu-mi pot aminti numele.

   - Disidentul, desigur. Richartz.

   - Da, zice Onescu râzând cu poftă. Asta făcea și asta trebuia să facă și în continuare. În Vestul Sălbatic, accentua el. Trebuia să se ocupe de ei. Puțin consolare de acasă este oricând bine venită pentru emigranți.

   - Da, dar... spun eu.

   - Ești naiv, zice Onescu, ai uitat tot!

   - Dar e moartă, spun eu.

   - Noi n-avem nimic de a face cu asta, spune Onescu.

   Spune din nou „noi”.

   - Să mor eu, dacă avem ceva de-a facu cu asta.

   Fac semn cu mâna să tacă.

   Scutește-mă de expresiile tale din sudul României, mă gândesc eu. Eu, ca dunărean, cunosc prea bine predilecția pentru astfel de fraze. Sunt de natură țigănească. Turcească. Cum vrei. Sunt scârboase.

   - Rușii au fost, zice el.

   - Rușii, spun eu.

   - Da, rușii.

   - Rușii erau întotdeauna cea mai bună explicație pentru orice.

   - Vorbești ca un neamț, spune Onescu. Și tu îi consideri pe ruși inofensivi? Era rușinos. Gândește-te la Insula Șerpilor. Îți spun eu: rușii au aruncat-o în Spree. Păcat de Erika! Dar ea n-a vrut să asculte.

   Onescu începu să mediteze.

   - Acum, după revoluție, mormăia el, toți știu doar de afaceri. Toți sunt oameni de afaceri. Nu arăt și eu a om de afaceri?

   Onescu râde.

   Nu spun nimic. Mă gândesc: cine știe ce fel de diversiune mai e și asta. Oamenii de teapa lui Onescu nu fac decât să inventeze. Realitatea și-a luat la revedere de la ei de mult.

   - S-a încurcat cu rușii, spune Onescu.

   - Nu cred, spun eu.

   - Crezi ce vrei, spune Onescu supărat, și ia încearcă să-i povestești comisarului tău despre mine.

   Făcu un gest amenințător spre poza cu Erika.

   - Avem tot dosarul tău. Poate știi că în România dosarul e blocat. Mai avem nevoie de el. Ce atâtea oficii? Îți aduci aminte de dosarul tău, ofițer exemplar?

   Nu zic nimic, pun poza în buzunar.

   - Fotografia asta o știam deja, spune Onescu. De altfel, am văzut-o pe Lotte. Viața este plină de coincidențe. Arată bine săsoaică ta. Tot așa de bine gătește?

   Acum ajunge, mă gândesc.

   - Nota, strig eu.

   Arunc bancnota pe tejghea, sar de pe scaun.

   - Ne mai vedem, strigă Onescu după mine ca după un vechi amic.

   Îmi strigă asta în germană.

6

   Nu s-a schimbat nimic între mine și Lotte. Ea nu mă întreabă nimic despre munca mea. Totul rămâne ca și înainte, un mare secret de serviciu.

   Despre munca ei la școală însă povestește des și cu plăcere. Așa a fost și în București! Aici nu am de fapt niciun secret de serviciu propriu-zis. Însă noi nu atingem acest subiect. De parcă, în momentul în care n-ar mai exista acest secret de serviciu, ar trebui să vorbim despre petrecut. Nu vorbim despre asta. E mai bine așa. Cel puțin așa cred eu.

   - Ai primit un colet de la nepotul tău, cărți.

   De la revoluție încoace corespondez cu nepotul meu. A terminat liceul, studiază istoria. Îmi trimite ultimele apariții în domeniul istoriei și politicii. Mi-a scris imediat după revoluție.

   „Acum că totul s-a terminat, pot în sfârșit să-ți scriu, spunea în prima scrisoare. Comuniștii au plecat, în sfârșit, acum pot să studiez istoria.”

   Deschid pachetul. Conține o care despre mentalitatea românilor din Ardeal.

   Problema Ardealului este deosebit de actuală. Există anumite probleme politice care își păstrează valabilitatea dincolo de ideologii. Sunt probleme legate de supraviețuirea unei națiuni. Așa este și cu Ardealul.
   După revoluție, ungurii găseau că sosise momentul propice pentru a impune așa numita autonomie. Autonomie! Te bufnește râsul! Separatismul lor! Cunosc toată treaba foarte bine. Ne-am confruntat cu asta deja din anii `80.

   Unii zic că ar fi fost o diversiune de-a lui Ceaușescu, după ce își pierduse imaginea de inamic î vremea cosmetizării politice practicate de Gorbi. Cum deschidea unul gura după `68, se zicea: vin rușii! Iar în anii `80, când unii îi invocau pe ruși, deoarece se săturaseră de cizmar și de pizda de oțel de lângă el, se spunea: ungurii vor Ardealul înapoi. Și de îndată se potoleau spiritele.

   Richartz chiar a publicat o lucrare despre asta. Firește că a uitat-o. El afirma acolo că, în timpul perestroicii, Ungaria ar fi devenit adevăratul inamic al lui Ceaușescu. Marele șef chiar a profitat de asta, dar problema este una reală. Diversiunile nu pornesc decât din probleme serioase. Teza lui Richartz pune în lumină limitele disidenților. Lui îi lipsește experiența părții celeilalte. Cu puțină colaborare ar fi rezultat idei mai realiste. Disidența este condamnată la unilateralitate.

   O aud pe Lotte trebăluind prin bucătărie. Mă duc la ea.

   - Mă duc să mă culc, spune ea când mă vede stând în ușă. Mâine trebuie să plec devreme. Treburi de ale casei.

   - Vreau doar să răsfoiesc cartea lui Horia, îi spun.

   Apoi, îmi mai aduc aminte de ceva:

   - Apropo, unde sunt pozele noastre vechi?

   - Vrei să spui, pozele din România? spune Lotte. Dincolo în dulap, în sertarul de jos. Te-a apucat nostalgia?

   - Poate.

   O sărut, iar ea dispare în dormitor.

   Pun cartea lui Horia deoparte. Vreau să mă uit la poze. Sunt în sertarul de jos al scrinului vechi. Este un scrin din Ardeal, provine din familia lui Lotte. N-a fost ușor atunci să-l luăm cu noi la emigrare. Treaba s-a rezolvat cu niște ciubucuri. Pozele sunt în albume, Lotte le-a așezat în ordine.

   Simțul pentru ordine al învățătoarei iese la iveală peste tot. Ordinea germană, spunea înainte în România.

   Mă așez din nou în fotoliu. Deschid primul album. Pozele sunt așezate în ordine cronologică. Am uitat să verific coperta. Într-adevăr, pe ea scrie: Copilărie. Lotte. Dinu. Copilăriile noastre separate. Apoi urmează albumul cu adolescențele noastre separate. Apoi perioada petrecută împreună.

   Începe cu o poză în care suntem noi trei: Lotte, Erika și cu mine. Este adevăratul început. Olimpiada de germană de la Sibiu. Olimpiadă, ce exagerare! Ăsta a fost comunismul, o sărbătoare a exagerărilor.
   Prima oară ne-am întâlnit la Sibiu, la concursul de compunere. Lotte stătea în Sibiu, Erika venise din Timișoara, iar eu - din București.

   Am cunoscut-o pe Erika în același timp cu Lotte. Aici, la concursul de compunere, a început și prietenia dintre Lotte și Erika. La petrecerea de adio ne-am distrat toți trei împreună. Am dansat și am băut, și ne-am sărutat toți trei, și așa a și rămas fiindcă niciunul nu voia să ia o hotărâre.

   Lotte și cu mine ne-am revăzut la examenul de admitere la Germanistică în București. După ultimul examen ne-am dus împreună la cinema. A fost un film regizat de Antonioni și ceva nou pentru Lotte. Bucureștiul era mai mult decât Sibiul. Pentru mine fusese deja al treilea Antonioni. Filmele italienești mă atrăgeau. Știam să spun ceva și despre regizori.

   Am condus-o pe Lotte acasă. Locuia la niște cunoștințe de familie. În fața intrării ne-am sărutat.

   După examenele pe care le-am trecut amândoi cu bine, ne-am întâlnit la mare.

   Trebuia să însoțesc niște turiști, să le atrag atenția asupra istoriei milenare a patriei noastre. Fusesem instruiți de un așa-numit activist din domeniul turismului.

   Lotte se cazase la o familie de țărani tătari. La mare am făcut dragoste prima dată. La Marea Neagră. Oare de cât timp n-am mai fost acolo?

   De la emigrarea noastră. Din vara de dinainte.

   În fiecare seară, după ce am scăpat de turiștii mei, am alergat pe plajă, foarte departe de hoteluri și de stațiune. Ne-am dezbrăcat în pielea goală și ne-am aruncat în mare. Acolo, în apă, ne-am mângâiat peste tot. Am făcut dragoste în nisip. Apoi am alergat iar în mare. Zburdalnic. Aparent stânjeniți.

   Îmi aduc bine aminte. Mai sunt și pozele pe lângă asta. Aveam un aparat de fotografiat la mine. Împrumutat de la unchiul meu. Mi l-a dat ca răsplată pentru că am reușit la examenul de admitere.

   Unchiul meu gestiona un mic magazin foto la Brăila. În vitrina atelierului său erau poze de la nunți sau cu copii. Mai înainte, atelierul îi aparținuse tatălui său. Acum ținea de o cooperativă. Chiar și aparatul de fotografiat, pe care mi l-a împrumutat, aparținea cooperativei. Unchiul meu era doar un angajat. Dar cui păsa? Când vorbea de atelierul de fotografiat, vorbea de atelierul său. Într-un fel, chiar i-ar fi aparținut lui, dacă n-ar fi venit comuniștii.

   În familia mea, părerile despre comuniști erau împărțite. Familia mamei mele, unchiul Anghel era fratele mamei, pierduse câte ceva în urma preluării puterii de către comuniști. Părerile lor erau ca atare. În schimb, familia tatălui meu era formată din oameni săraci. S-au realizat cu toții datorită comuniștilor.

   În 1947, bunicul din văcar a ajuns primar în Balta Brăilei. Era analfabet, dar partidul a găsit soluția. Un curs de 4 săptămâni de citire și de scriere. Asta se numea: alfabetizare.

   - Este de ajuns pentru o semnătură, a spus unul dintre activiști, după care a izbucnit în râs.
   În rest, oricum răspunde secretara, domnișoara cutare și cutare, fiica doctorului care fusese arestat pentru că se presupunea că era mare ștab la legionari.

   Acum, stimata domnișoară nu avea decât să lucreze. Să spele ceva din rușinea de exploatator. La sfârșitul anilor `40, avea doar două posibilități. Să-și găsească un bărbat cu o origine socială sănătoasă sau să sufere pentru clasa ei de exploatatori.

   Domnișoara s-a gândit bine. S-a căsătorit cu fiul primarului văcar și a devenit mama mea. Din cauza acestei căsătorii familia noastră a avut anumite probleme politice în anii `50. Bunicul meu văcar și-a pierdut postul de primar în 1957. Cel puțin asta susținea el.

   Eu cred că și-a pierdut postul mai mult din cauza analfabetismului său. Sosise timpul în care un primar trebuia să știe mai mult decât să semneze. Chiar și în timpul comunismului.

   De altfel, bunicul avea o semnătură destul de impunătoare. O adevărată operă de artă. Mă întreb oare cum a realizat-o. Analfabeții știu să facă asta. Ceaușescu, de altfel, avea o semnătură impresionantă. Semnătura mea, în schimb, e de-a dreptul anemică. Pur și simplu anemică.

   Deci, bunicul meu și-a pierdut postul de primar. Dar l-au făcut secretar de partid. Îl trimiteau când la un curs, când la o reciclare, iar la un moment dat nu numai că știa să vorbească, să folosească limbajul de lemn al partidului, dar să și scrie. Fără partid ar fi rămas analfabet o viață întreagă. Și, fără partid, tatăl meu nu ar fi luat-o de nevastă pe domnișoara, iar domnișoara nu ar fi devenit secretară la consiliul popular.

   Nu știu de ce, dar domnișoara, această fată de legionar, a supraviețuit tuturor campaniilor politice. A fost examinată mereu, probabil că în mii de feluri și-a renegat clasa, familia și tatăl, câinele din curte și propria dădacă. A rupt toate relații cu cei rămași în viață din familia ei de exploatatori.

   Tatăl ei, doctorul legionar, membru al Gărzii de Fier, nu s-a mai întors niciodată. Osemintele sale putrezesc undeva în Ocna, în salină. Se pare că a murit în închisoare în 1953. Familia n-a fost niciodată înștiințată de moartea lui.

   - Cu cât mai mort, cu atât mai bine, a comentat bunicul meu membru de partid.

   Însă umbra celuilalt bunic, membru al Gărzii de Fier și doctor de țară, mă urmărea mai ales în acte. Chiar și la începutul anilor `80 trebuia să mai răspund la întrebări legate de el. Puteam să spun adevărul: nu l-a cunoscut, nu știu nimic despre el, mama mea nu mi-a povestit nimic. Abia târziu în anii `60, când s-au golit închisorile, a reluat legătura cu fratele ei din Brăila, unchiul Anghel.

   Azi mă gândesc că am moștenit simțul patriotic de la el, de la bunicul legionar, de care destinul poporului nostru m-a privat de drept. Sângele e mai puternic chiar și decât sistemul politic. Cel puțin așa e în Balcani.

   - Noi te-am salvat, îi spunea bunicul meu din când în când mamei mele.
   Mai ales după ce băuse ceva, iar părerile erau contradictorii.

   - Nouă trebuie să ne mulțumești pentru viața ta. Din cauza asta am avut probleme cu partidul, o dăscălea el, însă membrii familiei noastre țin unul la celălalt. Familia noastră nu abandonează la nevoie pe niciunul dintre membrii ei.

   Asta era filosofia lui de văcar.

   Mama mea nu spunea nimic în astfel de situații. Părăsea încăperea pe neobservate, iar ceilalți schimbau subiectul.

   Mama a murit tânără. În anii `80. În urma unui infarct.

   Nu știu nimic despre ultimii ani ai vieții ei. Eram deja în Germania. După moartea mamei tata a părăsit satul. El, soțul mamei, acest bărbat liniștit, tehnician agronom ieșit la pensie, a cărui viață a fost condusă de bunicul meu, și-a pierdut urma prin țară, spune Chira. Nimeni nu știe ce s-a ales de el.

   N-am mai avut niciun contact cu familia mea. După emigrare, nu mai voiam să împovărez pe nimeni cu existența mea. Emigrarea mea ar fi apărut în toate actele personale ale rudelor. Era mai bine așa, puteau să spună că nu mai țineau legătura cu mine.

   Mai ales cei doi frați ai mei au fost afectați în carieră de plecarea mea. Trebuie să mă fi blestemat în repetate rânduri. Mi-e totuna. Nu i-am iubit. Niciodată. Amândoi au devenit un fel de ingineri în Balta Brăilei, la unul dintre cele mai mari proiecte ale lui Ceaușescu. Ni știu nimic despre ce fac ei acum.

   N-am mai primit niciun semn de viață de la rude de-a lungul acestor ani, până ce după revoluție am sunat-o pe Chira și mi-a răspuns Horia, nepotul meu cel mic, ultimul fiu al lui Anghel.

   Pe unchiul Anghel îl știam ca pe un holtei înveterat. În familie circulau destule anecdote despre el. În ciuda acestu fapt, s-a căsătorit cu o femeie tânără, Chira. Nu cu mult mai în vârstă decât mine. Unchiul Anghel a murit între timp, iar Chira s-a recăsătorit.

   Apoi mai există și bunicul meu văcar. El este trecut de 90 de ani. Umblă prin Brăila, îmi scrie nepotul meu, și spune că exploatatorii s-au întors temporar, dar socialismul va veni din nou. Asta ar fi legea istoriei. El ar trebui să devină președinte de onoare al unui partid comunist pe care l-au fondat prietenii săi.

   Toți, inclusiv bunicul meu, trăiesc, după spusele lui Horia, din închirierea imobilului pe care l-au primit după revoluție drept sediu de partid. Există chiar și pretenții de restituire, legate de casă, dar bunicul meu ar fi zis că n-au decât să vină exploatatorii. Să îndrăznească ei numai să pună mâna pe avuția poporului. Probabil ar apărea ca un haiduc, ca un răzbunător al săracilor din baladele populare.

   „S-a făcut neamț.”

   Cică asta ar fi spus unul din frații mei despre mine. S-a făcut neamț, asta este opinia întregului clan.

   Și ei spun asta pentru că m-am dezis de ei, pentru că le-am făcut rău prin decizia mea. Au avut neplăceri de pe urma plecării mele și n-au câștigat nimic din faptul că trăiesc în Germania. Nu m-am întors în România după revoluție.

   Probabil că s-au așteptat să apar în 1990 la Brăila cu un transport de ajutoare pe care să scrie „Pentru familia suferindă Matache”.

   Am fi făcut un chef mare, toate aceste lucruri ar fi fost împărțite cu dreptate între rude, iar eu aș fi fost bunul unchi Dinu, care după atâția ani și-a redescoperit familia. Am fi băut mult, iar bărbații din familie m-ar fi îmbrățișat cu toții și astfel mi s-ar fi iertat toate greșelile. Aș fi fost din nou „Dinu al nostru”.

   Iar acum ar sta toți la ușa mea. Aș putea să deschid o pensiune. Și apoi mai sunt și pretențiile lor. Întotdeauna au nevoie de ceva. Unul are nevoie de medicamente antireumatice, celălalt de o bujie la mașină. Și cine să le procure pe toate? Unchiul din Vest.

   Nu, mi-am zis. Nu cu mine Jos pălăria față de ospitalitatea românească, dar să nu exagerăm.

   Deci, nu m-am dus în România. Sincer: m-a reținut o socoteală neîncheiată cu tovarășii mei de la Securitate.

   Securitatea e o școală excelentă pentru cei care vor să iasă din ea. Teama de ea te ferește de cele mai mari prostii. Fără această teamă nu aș fi scăpat de familia mea insuportabilă și de toate aceste responsabilități, pe care un astfel de clan le aduce cu sine.

7

   Iată fotografiile ardelene. Așa le-am numit și înainte. Sunt fotografii de vacanță.

   Obișnuiam să mergem cu copiii la bunicii lui Lotte, într-un sat săsesc de lângă Sibiu. De fiecare dacă petreceam acolo zile frumoase. Ca un fel de interludiu.

   Acolo nu erau cunoștințe de la București. La mare întâlnești la fiecare pas câte un bucureștean. Așa, toate probleme devin dintr-odată prezente. La mare nu scăpai de stat, doar aici în acest sat săsesc reușeai.

   Ne împărțeam concediul între Ardeal și Marea Neagră. La mare ne cazam de fiecare dată la o familie de tătari, la care locuise deja Lotte. La Brăila nu prea am călătorit. Mama ne vizita câteodată la București, tatăl meu trăgea mai mult spre frații mei, și cu bunicul nu voiam să am prea multe de-a face. Era de-a dreptul penibil.

   Astăzi, când mă uit în urmă, am impresia că deja de atunci lucrurile fuseseră aranjate de Lotte. Adică probleme de familie. Eram mult prea ocupat cu serviciul, așa că am lăsat totul cu mare plăcere în seama ei. Așa s-a întâmplat ca, de la început, rudele mele să nu joace un rol prea important pentru familia mea, iar în România copiii mei erau mai mult nemți decât români.

   Eram, ce-i drept, un român credincios, dar nu credeam în familie. Nu mizam pe clan. S-ar putea sune că asta avea de-a face cu Lotte, cu studiul mei de germanistică și cu relațiile mele cu disidenții. Dar oricum am întoarce și am răsuci lucrurile, factorul decisiv rămâne în final tot Securitatea. M-a făcut independent de familie.

   La Securitate am ajuns datorită reputației familiei, înainte de toate prin renumele de văcar la bunicului meu, iar privilegiile pe care le aveam ca ofițer al Securității m-au ajutat să nu apelez la clanul familial în timpurile de restriște, cum făcea aproape fiecare bucureștean care primea alimente de la rudele de la țară.

   Nu aveam nevoie de nimic de la ei, și așa nici ei nu putea pretinde nimic de la mine. Astfel am încălcat structura de bază a relațiilor balcanice, cum ar spune Richartz, dar în schimb eram lăsat în pace.

   Clanul nu mi-a iertat asta niciodată.

   „Nemțoaica l-a tâmpit”, spuneau frații mei. Și cumnatele mele vorbeau întruna despre „vrăjitoare” când era vorba de  Lotte. Numai mama nu lua parte la aceste calomnii. Dar nici nu se împotrivea. Prefera să tacă. Tăcerea era principiul ei de viață. Era principiul de viață al supraviețuitorilor.

   Atât îmi aduc aminte, a impus un singur lucru. Limba germană. Mi-a împărtășit-o la vârsta copilăriei și a insistat să urmez liceul german din București. Germana era probabil o reminescență a copilăriei ei, a timpului petrecut cu dădaca. Și limba germană era singurul lucru pe care l-a putut salba din viața ei de burgheză. Era pentru ea o distincție și eu a trebuit să preiau această distincție.

   Mama ne vizita și se purta ca și cum toată problema n-ar exista. Nu a spus niciodată în legătură cu alegerea mea în ceea ce privește serviciul. De fapt, puțini din familie știau ce făceam cu adevărat. Oficial, m-am angajat la un institut pentru proiecte sociale.

   - Suntem singurii sociologi din țară, a spus odată șeful meu în cantină, și cu toții am râs.

   Probabil că bunicu` știa mai multe, dar cu siguranță nu a suflat nicio vorbă. Serviciul meu era mai degrabă un zvon în interiorul familiei din Brăila. Rudele săsești habar n-aveau. Credeau în activitatea mea de translator. În fond, erau sași. Iar Lotte nu sufla o vorba. Ea nu ar mai fi avut ce spune în familia ei, dacă adevărata mea identitate ar fi ieșit la iveală. Oricum, pentru ei era deja destul de grav că eram român.

   Iată unde ajunseseră sașii din Ardeal! După 800 de ani în Transilvania, au început să se căsătorească cu români. Era începutul sfârșitului. Puteam foarte bine să-mi imaginez o astfel de expresie din gura socrului meu.

   Socrul meu era unul dintre acei sași convinși de misiunea poporului lor în Ardeal. Era paroh evanghelic și păstorul întregii națiuni săsești. Oițele trebuiau ținute laolaltă. Din cauza lui mi s-a dat o misiune. Ieșise neplăcut în evidență, deoarece se pronunțase împotriva emigrării sașilor ardeleni. A făcut asta foarte deschis, din amvon. S-a adresat conștiinței concetățenilor săi. Asta nu le-a plăcut nici sașilor, nici Securității.

   La sfârșitul anilor `70, majoritatea sașilor au vrut să plece. Nu mai aveau chef de naționalismul balcanic și nu doreau să flămânzească din cauza megalomaniei românilor. Voiau în Germania. Dincolo, cum se spunea. Majoritatea aveau rude în Germani deja de la sfârșitul războiului, după ce mulți din cei refugiați nu s-au mai întors în România.

   Securitatea se împotrivea din nouă motive. În primul rând, deoarece nu aveau nevoie de revoluționari sau polarizanți de nicio parte. Orice fel de critică însemna provocare. Nici chiar adversarii nu trebuiau să fie criticați. Asta ducea numai la revolte. Oamenii doreau liniște..

   - Avem nevoie de liniște deplină, spunea Săracu, șeful meu.

   Din același motiv nu era bine văzut faptul că disidenții scriau despre trecutul nazist al unor concetățeni.

   Cel de-al doilea motiv pentru Securitate era însăși problema emigrării. Statul era interesat de emigrarea nemților. La urma urmei, asta aducea valută. Răscumpărare. Bani pe cap de emigrant. Chiar și oamenii au mai pus de la ei. Mită grasă, mii de mărci pentru a putea emigra mai repede. O haită întreagă de activiști și funcționari ai statului, jumătate din birocrația rigidă trăia din șpăgi, care trebuiau să grăbească procedura de emigrare.

   Și noi am plătit acești bani pentru ca emigrarea noastră să pară autentică. Un unchi de-al lui Lotte ne-a trimis banii. El trăia în Augsburg de după război. Fugise la vremea lui cu familia de frica rușilor. Din Țara Bistriței.

   În Augsburg avea un service auto. Mai târziu i-am dat banii înapoi.

   Emigrarea majorității nemților trebuia să se desfășoare legal. După o perioadă lungă de timp, ca să se poată încasa mai mulți bani de la ei. Nu trebuia să se producă panică, oamenii trebuiau să-și prezinte în mod regulat cererile.

   Am primit misiunea de a mai discuta cu socrul meu pe această temă pentru a afla dacă nu punea ceva la cale, ce ne-ar fi putut crea probleme.

   Am întocmit mai multe rapoarte. Au fost îndosariate și asta a fost tot. După aceea nu s-a mai întâmplat nimic. Nimeni nu voia să acționeze împotriva socrului meu. Asta ar fi dăunat dosarului meu. Prin simpla mea existență, socrul meu era protejat. În definitiv, socrul unui ofițer de la Securitate nu putea fi inamic public.

   Într-una din fotografiile de la țară, din Ardeal, se vede și Erika.

   De ce Erika? Să fi fost vreodată acolo într-una din săptămânile de vacanță? În fotografie se văd Erika cu Lotte și cu Lena. Probabil că eu nu eram acolo.

   Când nu puteam pleca din motive de serviciu, pleca Lotte fără mine, cu copiii. Câteodată o lua și pe Erika. Uitase acest amănunt.

   Sunt multe lucruri din viața anterioară pe care le-am uitat. Acum, după toți anii trăiți în Germania, îmi dau seama cât de multe am uitat din viața mea anterioară.

   Viața mea de acum nu are nimic de-a face cu cea anterioară. Din punct de vedere al instituției, serviciul meu de acum are ceva în comun cu cel de dinainte. Cele învățate anterior îmi prind bine aici. Dar numai formal. Este o altă lume, și e bine că e așa.

8

   În studenție, Erika venea la Lotte. Venea în vizită din Timișoara. Eram din nou în trei.

   Ieșeam în oraș în trei și apoi din nou la cămin, în cele din urmă ieșeau numai ele două pe bulevard.

   După 2 ani, Erika a venit la examenul de admitere la București. Probabil datorită lui Lotte. Dorea să fie cât mai departe cu putință de casă. În afară de asta, aici se studia și o materie care nu se studia în Timișoara. Toate la un loc - pretexte.

   Fetele au închiriat o cameră în Militari. La familia Sandu. Lotte i-a cunoscut la piață. Întâmplător. Au vorbit ba de una, ba de alta, de vreme, de porumb, cum se obișnuiește în Balcani; și la sfârșit s-au hotărât să închirieze o cameră.

   Era vorba despre o locuință la bloc. Se afla într-unul din acele cartiere noi în formă de careu, în care niciun bărbat nu ar fi putut întreba vreo femeie pe stradă cât era ceasul sau ce număr de bloc urmează, fără ca aceasta să nu-l bănuiască de intenții obscene.

   Bărbații din aceste zone nu se gândeau decât la futut. Asta deoarece lipsea spiritul citadin, cum s-a exprimat mai târziu Richartz. Prima generație de citadini. Intelectualii primei generații. Fapte care făceau să tresalte inimile comuniștilor: oameni noi. Ha! Hai! În fond, erau toți țărani lipsiți de pământ.

   Sună comic în Germania. În capul meu se întrepătrund două limbi. Germana câștigă teren în capul meu. Doar în situații neobișnuite iese la iveală româna. Iese la suprafață din adânc. Și când doresc să vorbesc românește, o regăsesc fără dificultate.

   La fel ca mulți alții, doi dintre acești oameni, soții Sandu, muncitori de primă generație, și-au subînchiriat jumătate din locuință. Ilegal, se înțelege, dar pe cine ar interesa asta? Totul era interzis și toți făceau de toate din câte erau interzise. Aceasta era șansa Securității. Zona ei de acțiune.

   Nu era nicio problemă dacă închiria cineva o cameră. Ne durea în cur. Dar dacă doream ceva de la aceștia, spuneam:

   - Deci ați închiriat o cameră ilegal. Am putea să-ți luăm locuința. Dar de ce am face asta? Pentru că așa prevede legea? Și noi suntem oameni, vezi tu? Noi închidem un ochi. Dar trebuie să ne ajuți la ceva.

   Așa mergeau treburile.

   Nici cu familia Sandu nu a fost altfel. Pe de altă parte, ei nici nu prea înțelegeau mare brânză. Erau muncitori ai primei generații. Voiau și ei să-și facă micile afaceri. Furau din întreprindere ca să poată face troc sau să-i facă învățătoarei copilului un serviciu, cum se obișnuia. Unul avea becuri, altul - detergenți. Socialismul pus în practică era, de fapt, o societate de schimb de mărfuri. Fiecare făcea negos cu ce apuca.

   Îi lăsau pe oamenii noștri care puneau microfoane în locuință și ne povesteau cine trecea pe la chiriașii lor. Îi asiguram că Lotte și Erika erau în regulă, dar un pic naive, ele nu trebuiau să știe chiar totul, căci pe la ele treceau tot felul de indivizi cam suspecți.

   Asta le povestea colegul și partenerul meu Răzvan. Eu nu treceam drept om al Securității. Eram prietenul lui Lotte. Ceea ce și eram.

   Câteodată, petreceam noaptea la Lotte. Când Erika nu era acolo. Și chiar și când Erika era acolo.
   Erika era plecată cel puțin două seri pe săptămână. Avea pe atunci o relație cu disidentul. Cu Richartz. Petrecea noaptea la el. Nu trebuia să se știe de această legătură, deoarece, la vremea aceea, exista deja omul ei de afaceri vest-german - Dieter. Pe atunci nu depusese încă cererea de căsătorie și emigrare. Dorea să-și termine studiile.

   Erika nu făcea parte dintre acele femei care să lase totul baltă pentru a ajunge în Best și acolo să depindă de cine știe ce bărbați tembeli. Pentru a le satisface lor poftele. Ca o pipiță exotică a Estului.

   Ei bine, Erika. Cu Erika m-am culcat prima oară înainte de a mă căsători cu Lotte. Lotte era la facultate. Soții Sandu erau la lucru. În locuință eram doar eu și Erika. Se mai întâmpla. Stăteam în bucătăria familiei Sandu. Lotte și Erika aveau voie să folosească bucătăria.

   Eram în bucătăria îngustă. Erika și cu mine. Când se ridica ea, când eu pentru a lua ceva, o ceașcă, zahărul, o lingură. De fiecare dată ne stăteam în drum, de fiecare dată ne ciocneam unul de altul. Ne atingeam fără nicio intenție. Deodată, ne-am trezit față în față, iar Erika a început să râdă. M-a luat de mână.

   - Hai să mergem în cameră, a spus ea.

   Ne-am așezat pe patul ei și am început să ne sărutăm. Nu am mai rostit niciun cuvânt. Ne-am dezbrăcat și ne-am mângâiat. Nu am vorbit despre asta. Nici după aceea. Vorbeam despre orice altceva. Vorbeam despre aceleași lucruri ca și până atunci. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

   Așa stăteau lucrurile între mine și Erika. Nu am făcut niciodată caz de asta. Pur și simplu nu am spus nimic pentru că n-am fi înțeles. Nici Erika, nici eu.

   Făceam dragoste din când în când. Când se nimerea. Era întotdeauna aceeași situație. Singuri în locuință. Bucătărie. Atingeri. Priviri. Cameră. Pat. Inițiativa venea mereu din partea Erikăi.

9

   Cu Lotte m-am căsătorit în ultimul an de facultate.

   Era bine pentru repartiție și chiar și pentru viitorii mei angajatori. În mod surprinzător, nu au avut nimic împotriva căsătoriei mele cu o nemțoaică. L-am informat pe superiorul meu. Pe Săracu, șeful mei de mai târziu.

   - Felicitările mele, a spus el.

   A fost singurul său comentariu.

   - Lotte primește un post la o școală din București, a spus el.

   Îi spunea Lotte chiar dacă nu o cunoștea. Pe vremea aceea mai observasem așa ceva. Mai târziu am înțeles această atitudine.

   Prin asocierea actelor, ocupându-te și implicându-te în biografii, deveneai asociat tacit. Persoanele respective și se păreau cunoscute. Te simțeai legat de ele. Era dincolo de legitimitate și morală. Ne aflam într-un spațiu nepărtinitor al Autorității, cum ar spune Richartz.

   Nuntă nu am făcut. Am plecat la Sibiu unde am luat masa cu rudele lui Lotte și la Brăila, preț de câteva ore, pentru a-mi prezenta soția familiei. Cu prietenii am chefuit o seară întreagă la Carul cu bere. Gălăgios și haotic. Un chef în stil bucureștean. I-am mituit pe ospătari să mă scoată niște bere. Bere Rahova.

   Erika era și ea de față. Nu și-a manifestat niciun fel de sentiment. Nici eu. Nu era nicio problemă. A plecat cu Richartz. La plecare, m-a privit îndelung. Nu era nimic deosebit în privirea ei, niciun reproș, nimic, doar durata privirii m-a pus pe gânduri.

   Aveam impresia că Lotte a surprins această privire și a devenit neliniștită pentru o secundă. Apoi totul s-a terminat. Și azi mai am scena în minte.

   Apoi totul a revenit la normal.

   Într-o jumătate de an, imediat după terminarea studiilor doream se preluăm locuința comună. Era mai simplu așa. Urma să mi se repartizeze o locuință. Totul era aranjat. Repartizarea se făcea prin intermediul institutului.

   - Ești cap de listă, zise Săracu.

   Se referea la lista de așteptare pentru locuințe.

   - Noi avem grijă de oamenii noștri.

   M-a bătut pe umăr.

   Și astfel s-a încheiat și ultimul an de studiu. Ne concentram asupra lucrării de diplomă. Lotte scria despre un autor ardelean din secolul al XIX-lea. Unul dintre „progresiști”, cum obișnuia să-l numească germanistica noastră, care era preocupat de probleme sociale. Mai nou însă acest lucru nu era văzut așa de strict. Lotte putea fără doar și poate să sublinieze meritele sale deosebite în legătură cu comunitatea săsească și supraviețuirea ei națională.

   Asta l-ar fi bucurat pe tatăl ei și l-ar fi despăgubit pentru căsătoria cu mine, cu Românul, mă gândesc eu. În orice caz, bătrânul nu făcea economie când vedea vorba de laudele la adresa fiicei ei. I s-a părut un lucru cu adevărat bun că ea scria despre realizările propriului popor, și nu despre vreo întrebare legată de așa-zisul „modernism”, cum din păcate se întâmpla din ce în ce mai des.

   El era un adversar declarat al poeziei moderne. Pentru el, poezia modernă exercita o influență mult mai proastă asupra culturii săsești decât comunismul. În orice caz, era mai supărat pe poezia modernă decât pe comunism. Probabil avea legătură cu faptul că poezia modernă nu l-a constrâns în niciun fel. Comunismul însă da. Nu știu.

   Nimeni nu va ști. Bătrânul este mort. Se odihnește în pământul său ardelenesc. Amin.

   Eu însumi am scris despre imaginea românilor în opera lui Erwin Wittstock și Otto Alscher. Propunerea a venit din partea unui profesor de-al nostru. Era șvab din Banat, venit la București pentru studiile universitare la începutul anilor `60, când erau angajați oameni noi la facultate, oameni tineri care trebuiau să însuflețească ruinele științifice ale stalinismului, rămânând acolo.

   Era un om rezervat. După părerea mea, el era un naționalist german. Cred că referitor la tema lucrării mele de diplomă a vrut să facă o glumă subtilă la adresa românilor. Avea o anumită înclinație spre glume. Era ceva specific nemțesc, ce devenea evident, de câte ori bea.

   Câteodată bea cu studenții. Și eu făceam parte din aceștia. Dar nu i se putea dovedi nimic. Și Săracu m-a întrebat de multe ori de el.

   - Ce părere ai? a întrebat el.

   N-am putut spune nimic convingător.

   Nu cred că Orendi era atât de viclean, încât să nu-l putem pricepe. Acest camuflaj îi devenise o parte din caracter. Trebuie să se fi antrenat la sfârșitul anilor `50, când a avut loc marele val de arestări. Își făcuse din ciudățenia lui o strategie de supraviețuire, pe care el nici n-o percepea ca atare.

   Atunci au existat mulți asemenea oameni. De atunci nu și-au mai exprimat nicio părere. Cu toate acestea, se aflau cu toții sub observație. Au rămas suspecți, deoarece nu se știa ce gândeau. Prin aceasta erau uneori mai suspecți decât adversarii declarați ai regimului.

   Am dus la bun sfârșit lucrarea de diplomă și a fost notată corespunzător. Cu asta s-a încheiat acest capitol din viața mea. Nu mă voi mai ocupa niciodată de subiectul lucrării mele de diplomă. În orice caz nu în legătură cu Alscher și Wittstock. Mai degrabă în legătură cu Martin și Richartz.

   Cei doi, prietenii Erikăi, așa-numiții disidenți, mi-au dat destul de furcă în anii ce au urmat. Imaginea românilor la Martin și Richartz a constituit tema mea permanentă. Mijloc de trai și obiect de studiu.

10

  Am încercat s-o trag de limbă pe Erika.

   Nu era foarte greu. Vorbea cu plăcere și mult. Trebuia numai să abordez subiectele potrivite. Dar și acest lucru avea limitele lui. Interesul meu pentru ea nu trebuia să crească prea mult. Trebuia ca totul să rămână așa cum era. Nu puteam să mă dedic Erikăi, peste noapte. Asta nu era posibil nici din cauza lui Lotte. Și nu voiam să arăt un interes prea mare nici pentru Erika. Nu putea să ducă decât la neînțelegeri. Nu voiam nici să mă încurc cu Erika.

   O iubeam pe Lotte. Și pentru că și Erika știa asta, sigur se mira cum de mă interesez de ea. Deci, m-am abținut și în curând lui Săracu nu-i mai ajungeau informațiile.

   - O protejezi, poate? mă întrebă într-o zi.

   Se referea la Erika. Am dat din cap că nu, i-am explicat problema.

   - Desigur nu vrem să-ți facem probleme acasă, spuse el. Avem nevoie doar de o completare.

   Și astfel i-a venit lui Săracu ideea să o recruteze pe Erika.

   L-a însărcinat pe Răzvan cu asta. Acesta a început cu Dieter. Relații cu străinii. Nu avea nimic împotriva Erikăi Binder, dar legea e lege, iar datoria Serviciilor de Securitate este chiar aceea de a menține legea și de a avea grijă ca interesele statului să fie protejate, spunea Răzvan. Dacă a observat ceva? Dieter era un băiat bun, dar ce fel de prieteni avea? Prietenii îți rezervă uneori cele mai mari surprize.

   Răzvan a rămas sub acoperire. Dacă Erika își mai amintea ceva, trebuia să ne anunțe. La numărul ăsta. Și i-a dictat unul din numerele pentru informatori.

   Erika mi-a povestit totul imediat. M-a întrebat ce părere am despre asta.

   - Greu de spus, am răspuns, vom vedea. Deocamdată, nu spune mai departe. Poate e o întâmplare, o rutină. Dacă într-adevăr vrea ceva, sigur o să mai auzi de el.

   Cu această ultimă propoziției, chiar am spus adevărul.

   I-am raportat lui Săracu despre reacția Erikăi la întâlnirea cu Răzvan și Săracu a dispus ca Răzvan și cu mine să lucrăm împreună în cazul Erika Binder, supranumită „Parfum”. Nu-mi făcea plăcere să lucrez cu Răzvan. Dar asta era. Ordinul e ordin, cum zic nemții.

   Am avut parte de mai multe incidente neplăcute cu Răzvan. Nu erau doar simple neînțelegeri.

   De exemplu, treaba cu Benjamin. Marea gafă a lui Răzvan. A pus-o pe seama mea. Și asta s-a întâmplat astfel:

   Răzvan primise un text bătut la mașină. Titlul era „Îngerul istoriei”. Autorul nu era menționat. Răzvan presupunea că era Martin sau Richartz. Mai degrabă Richartz. Răzvan a dus textul la tradus și interpretat. La un așa-numit specialist în ale literaturii, care a ajuns la Securitate, pentru că alții nu l-au vrut.

   În text scria: „Există un tablou de Klee, care se numește Angelus Novus”.

   - Cine e Klee? întrebă Săracu.

   - Un pictor oarecare, spuse Răzvan și citi mai departe: „este pictat un înger care arată de parcă ar vrea să se îndepărteze de ceva, la care se holbează”.

   - Un înger, spuse Răzvan, Angelus Novus. Este în latină. Trebuie să aibă ceva de-a face cu catolicii.

   - De când a devenit Richartz religios?

   - Religios pe naiba, spuse Răzvan, vrea să ne enerveze cu asta. Poate este o aluzie la religiile interzise, cum ar fi unitarienii sau greco-catolicii. Poate vrea să spună că, la noi, bisericile sunt interzise.

   Săracu notă: „A se verifica legătura cu biserica unitariană”.

   - Trebuie să luăm legătura cu colegii de la Departamentul de religie.

   Răzvan citi mai departe: „Ochii-i sunt căscați, gura-i este deschisă și aripile-i sunt întinse”.

   - „Avea chipul întors spre trecut”, citi Răzvan. Spre trecut, accentuă el, „vede doar o singură catastrofă, care adaugă necontenit ruină peste ruină”, cu asta se referă la socialism, la construcția socială.

   - „Dar vine din Paradis o furtună”, i-auzi. Din Paradis. Aici devine biblic.

   „Această furtună mână îngerul cu o forță nestăvilită spre viitor, furtună căreia el îi întoarce spatele”, făcu Răzvan. „În tot acest timp, mormanul de moloz crescu până în cer”. Mormanul de moloz, așadar, socialismul, spuse Răzvan. Și apoi mai declară că tot ce numim noi progres ar fi această furtună. Auzi aici, progresul e furtună, care vine din Paradis.

   - Iar o idee din asta modernă, spuse Săracu. Ar fi trebuit să rămână la realismul socialist. Atunci nu s-ar fi putut ascunde tipii ăștia în spatele așa-ziselor metafore. Realismul socialist era un caz limpede.

   - Unul plictisitor, spun eu.

   - Știu, îmi aruncă Săracu o privire scurtă, voi, tinerii, sunteți de altă părere.

   - Deci avem de-a face cu un text ostil, reluă Răzvan.

   Atunci am intervenit eu. La început ascultasem prezentarea lui Răzvan cu jumătate de ureche. Dar am recunoscut, totuși, textul. N-a spus nimic pentru că mă bucuram de gafa lui Răzvan.

   - Textul nu e scris nici de Martin, nici de Richartz, am spus.

   - De cine este atunci? întrebă Răzvan indignat.

   - De Walter Benjamin.

   - Benjamin? Îl cunoaștem? făcu Săracu pe uimitul.

   - Nu, am spus, omul e mort de mult. A fost un autor german de dinaintea războiului.

   - Și cum ajunge textul aici?

   - Acum două săptămâni l-a citit Richartz într-un cerc de discuții.

   - Deci așa, triumfă Răzvan, a citit, așadar, textul acestui Benjamin, ca să agite astfel împotriva socialismului. Și tu ai fost de față. De ce nu ne-ai informat despre asta?

   - S-a discutat despre conceptul de istorie în viziunea lui Walter Benjamin. De ce ne-ar interesa asta pe noi?

   - Treaba nu este atât de simplă, spuse Săracu, ești sigur  că acest Benjamin a murit?

   - Da, am spus, a fost compatriot cu Zeno. E foarte probabil să fi murit.

   - Oricum, tot există prea mulți, mormăi Săracu.

   Răzvan rânji. Puteau să vorbească liberi pentru că Zeno nu era acolo săptămâna aceea. Avea concediu medical. Ferice de el!

   Cu Erika, Răzvan n-a prea avut noroc. Ea nu-l plăcea. Ori de câte ori vorbea despre el, descria mai întâi aspectul și ținuta sa, pe care le găsea respingătoare și de-a dreptul scârboase.

   Ascultam asta cu plăcere, dar nu comentam. Nu se știe niciodată unde sunt microfoanele.

   Odată l-am informat pe Săracu despre asta.

   - Așa deci! exclamă.

   A fost singurul comentariu din partea lui.

   Dar, la puțin timp după aceea, Răzvan și-a schimbat tactica. A trecut la amenințări.

   O aveau oricând pe Erika la mână cu această legătură. Puteau aranja ca Dieter Osthoff să nu mai poată intra în țară. În aceste condiții, ea nu l-ar mai fi revăzut niciodată. Ba, o să-l revadă, replică Erika. Și așa a căzut în capcană.

   - Mă voi căsători cu el, spuse ea.

   - Așa deci, răspunse Răzvan, mai mult decât satisfăcut. Oricum mai avem și noi un cuvințel de spus.

   - Îl iubesc și mă voi căsători cu el, repetă Erika încăpățânată.

   A doua zi, a vorbit cu Dieter la telefon. În ciuda tuturor problemelor, a reușit să obțină legătura de la poșta centrală. I-a spus lui Dieter că ar trebui să vină mai devreme, era hotărâtă în privința căsătoriei și situația era de așa natură încât totul trebuia să aibă loc cât mai repede.

   Oamenii noștri au înregistrat discuția.

   Trecuse o lună de la predarea lucrării de diplomă. Examenul era ca și trecut. Ar fi fost greu să i se anuleze lucrarea de diplomă. Mai ales din cauza tratatelor de la Helsinki, la care făceau referire tot felul de oameni. Și Erika era în stare de orice, dacă voia să ducă un lucru la bun sfârșit.

   Răzvan nu a înțeles-o deloc. Nu era un psiholog bun. Ori pur și simplu nu înțelegea deloc femeile germane.

   Presupusul lui succes s-a transformat în curând într-un veritabil eșec.

   A venit Dieter și s-au depus actele pentru aprobarea căsătoriei. După terminarea facultății, Erika a obținut un post de profesoară într-un sat de lângă București. Aveam nevoie de ea în capitală. Rămăsese în continuare cea mai importantă sursă de informații despre disidenți. Și dat fiind că aceștia se aflau în București, și se întâlneau aici, aveam nevoie de Erika.

   Trecuse 1 an și s-a întâmplat ce se întâmplă de obicei în asemenea cazuri: cererea pentru aprobarea căsătoriei Erikăi Binder și a lui Dieter Osthoff a fost respinsă.

   Erika a fost citată în fața comisiei. A fost întrebată, cu zâmbete îngăduitoare, ce planuri avea cu acest german, dacă îl cunoștea destul de bine căci se știau multe cazuri în care fetele noastre erau forțate să facă lucruri oribile în Vest. Chiar să nu fi știut, să nu fi auzit despre asta, o fată atât de frumoasă și de deșteaptă ca Erika, cum de nu a găsit niciun bărbat între ai noștri, asta chiar că nu se poate și așa mai departe.

   Erika a suportat totul fără să-și iasă din fire, cel puțin încerca să nu-și iasă din fire, apoi a refăcut solicitarea.

   Pentru prima oară în viața mea am văzut-o pe Erika tulburată. Vorbea  despre dubiile și frica ei. Probabil eram primul cu care vorbea despre asta. Cu cine altcineva ar fi putut să vorbească despre asta? Cu Lotte totul se sfârșise. Și asta din cauza mea.

   Într-o zi, Lotte a intrat peste noi. Eram pe canapeaua din sufragerie, nu am mai avut timp să ne îmbrăcăm. Copilul, Lena, era la grădiniță și nu ne-am așteptat ca Lotte să se întoarcă atât de devreme.

   - Pleacă, îi spuse Lotte Erikăi, și să nu te mai întorci!

   - Lotte, spuse Erika, dar Lotte ieșise deja în bucătărie.

   Am auzit-o plângând. Ne-am îmbrăcat fără niciun cuvânt și Erika a vrut să meargă în bucătărie. Am reținut-o.

   - Lasă-mă pe mine, am spus.

   Am ieșit în bucătărie. Lotte stătea la masă, își sprijinea capul în mâini.

   - Lotte, am spus.

   - Să plece, spuse ea.

   - Ascultă-mă, am spus.

   - Doar după ce pleacă.

   M-am dus în cameră și i-am explicat că trebuie să plece. Erika a plecat. M-am întors la Lotte. Am tăcut o vreme.

   - Îmi pare rău, am spus eu. Nu are însemnătatea pe care i-o acorzi.

   - Atunci nu o vei mai vedea, spuse Lotte.

   - Din păcate, asta nu se poate.

   Lotte se uita la mine cu ochii mari.

   - Cum adică, nu se poate?

   - Pentru că am o misiune, am spus.

   Lotte a izbucnit într-un râs isteric.

   - Deci și canapeaua ține de atribuțiile tale profesionale. Canapeaua face parte din misiune, spuse ea.

   - Nu e vorba de canapea.

   - Dar despre ce e vorba? întrebă Lotte.

   Era unul din puținele momente când Lotte punea o întrebare. Am spus:

   - Trebuie să-ți amintesc că te-ai căsătorit cu un agent de Securitate.

   Lotte tăcu. Era palidă, dar calmă. A înțeles.

   - Despre ce e vorba, deci, repetă ea întrebarea în timp ce-și ștergea lacrimile.

   - E vorba de Richartz și Martin, am spus eu.

   Lotte nu mai spuse nimic. Dădu din cap. Am luat-o de mână și ea nu s-a împotrivit. M-a lăsat să o țin de mână. Am rămas așa multă vreme, până a venit vremea să o luăm pe Lena de la grădiniță.

   Nu am mai vorbit niciodată despre asta.

   Lotte nu s-a culcat cu mine timp de 3 luni. Toate încercările Erikăi de a discuta cu Lotte au fost respinse de aceasta. Erika nu a mai intrat niciodată în casa noastră. Am mai întâlnit-o fie în oraș, fie la ea acasă.

   După aceea, ne-am împăcat, Lotte și cu mine. Și atunci s-a născut Christian. Și când s-a născut Chrstian, Lotte era încă în maternitate, eu tocmai așezam florile în vază și ea mi-a spus:

   - Așază-te aici!

   Îmi luă mâna și zise:

   - Vreau să emigrăm.

   - Lotte, am spus, îți dai seama ce spui?

   - M-am gândit foarte bine, răspunse ea, nu mai suport. Este condiția pe care ți-o pun, spuse ea.

   N-a spus pentru ce și nici ce nu suporta, dar am înțeles. Era vorba de Richartz și Martin, și de Securitate, de serviciul meu, de tot. Voia să părăsească acest spațiu de fier. Mă iubea și voia să depășim toate constrângerile, ca să-și păstreze iubirea pentru mine și împreună cu mine viața noastră comună.

   Am privit-o și mi-am dat seama că era singura șansă ca să repar totul. Am privit-o mult timp. Am dat din cap.

   - Ne va fi greu, am spus eu încet.

   - Știu, spuse ea. Dar tu chiar te simți bine cu toate afacerile astea?

   Am negat, dând din cap. N-am vrut să mă mai gândesc la asta. În orice caz, a pus întrebarea potrivită.

   - Trebuie să născocesc ceva, am spus, dă-mi timp!

   M-a aprobat dând din cap. Nu mă mai ținea de mână. Acum aveam un pact. Un pact între dezertori.

11

   Pe de altă parte, eu mă confruntam cu o problemă reală. Chiar să părăsesc Securitatea? Condiția pusă de Lotte era clară. Ori Securitatea, ori ea.

   Am început să fac planuri. Să-mi fac fel de fel de gânduri. Îmi aminteam tot felul de întâmplări, întâmplări neplăcute.

   Am sâcâit oameni, oameni cinstiți, șvabi, sași. I-am constrâns să părăsească țara doar pentru că vreun funcționar de partid nesătul pusese ochii pe care lor impunătoare. Familia părăsea țara, iar el lua casa la un preț derizoriu. Am distrus căsătorii și am nimicit cariere. Am mușamalizat aventuri amoroase și cazuri de corupție, când era vorba de șefii de partid și de odraslele lor desfrânate. Deodată, reversul medaliei devenise dezgustător.

   M-am trezit hoinărind pe piața neagră și uitându-mă la oferta de carte. Dacă nu cumva se vindeau imprimate antistatale.

   Îi priveam pe oameni cum răsfoiau paginile vechi, rupte ale cărților și-mi închipuiam că toate sunt cărți despre grijile noastre naționale, despre supraviețuirea noastră, despre istoria poporului asuprit. Îi vedeam pe acești oameni prost îmbrăcați, cred nu aveau nimic de mâncat și înghețau în case, cum treceau prin talcioc și citeau în cărți, și mă gândeam, Dinu, ce cauți aici, cui te-ai vândut?

   Lotte avea dreptate. Nu se mai putea așa. Mă afundam din ce în ce mai mult în lucruri tot mai neplăcute.

   De fapt, ce eram noi, Securitatea? Obiectul urii fiecăruia! Banda coruptă de la conducerea partidului a permis toată imbecilitatea familiei dictatorului, iar noi trebuia să tragem ponoasele, noi în calitate de garanți ai puterii. Singurii opozanți ai marelui șef erau tot în cercul partidului, vechii staliniști. Iar pe aceștia îi disprețuiam din cauza politicii lor antiromânești. Era o situație fără ieșire.

   Nu știu dacă atunci, pe la sfârșitul anilor `70, vedeam lucrurile atât de clar. Retrospectiv este întotdeauna mai ușor să vorbești. În orice caz, eu aveam alte viziuni asupra socialismului decât vechii opozanți staliniști ai marelui șef.

   Generația mea a intrat în scenă în anii `60, odată cu Reforma. Am vrut să-i redăm poporului român demnitatea. Am vrut un socialism fără ruși. România trebuia să se elibereze de ruși.

   Hotărârea mea de a merge la Securitate a fost provocată de discursul lui Ceaușescu, din 21 august 1968 de la București. De refuzul adresat statelor aliate prin Tratatul de la Varșovia în legătură cu intrarea lor în Praga. Pe atunci au intrat demonstrativ în partid disidenți cunoscuți.

   M-am angajat la Securitate în ultimul an de școală. Directorul școlii m-a bătut pe umeri în pauză și mi-a spus:

   - Un tovarăș ar dori să stea de vorbă cu tine.

   M-a dus în biroul său și m-a lăsat singur cu tovarășul. M-am întâlnit cu acest om de două ori în oraș, după care ne-am înțeles.

   După bacalaureat, m-am înscris la examenul de admitere la Germanistică. Aproape că s-a întâmplat la ordinul Securității. Se dorea ridicarea nivelului serviciului, spunea ofițerul meu îndrumător.

   - Avem nevoie de oameni care se descurcă în literatură și sunt familiarizați cu limbile internaționale.

   Când am ajuns la Securitate, s-a produs un adevărat schimb de generații.

   Partizanii rușilor erau scoși la pensie sau trași pe linie moartă, cum era cazul lui Zeno. Se spunea că în anii `50 avusese probleme cu consilierii ruși. De aceea avea voie să mai stea. Dar nu avea un cuvânt prea greu.

   Cel care avea ceva de spus era Săracu, întotdeauna sub acoperire și întotdeauna în pas cu timpul. Săracu avea prieteni atât în partid, cât și printre scriitori, printre cei cu orientare națională. Era întotdeauna plin de secrete, făcea întotdeauna aluzii. Lăsa impresia unui om care știa să folosească oportunitatea momentul, trăia cu senzația că îl așteaptă o carieră mare.

   Am ajuns să mă confrunt cu cerea lui Lotte.

   Nu puteam să renunț la Lotte. Lotte era familia mea. Deci trebuia să renunț la Securitate. Aveam o mare problemă. Lotte era punctul meu de sprijin. Singura care-mi aparținea cu adevărat. Lotte era limita. Limita față de clanul meu din Brăila și față de Securitate.

   Fără ea, le aparțineam lor.

12

   Azi sunt cu Schelski pe malul nordic al râului.

   Când am intrat în local, stătea la locul său obișnuit. Cu tabla lui de șah pe masă.

   - Salut, Dino, spuse el, ești gata? Azi avem un caz greu.

   Asta se referea la partida pe care am ales-o pentru seara asta. Spasski - Fischer, Reykjavik 1972. A nouăsprezecea partidă. După deschidere se ajunge la o neobișnuită, solidă formație de pioni, la care, din lipsă de alte posibilități de dezbinare, singura modalitate este sacrificarea.

   Dau aprobator din cap, dar mă gândesc și la celălalt caz.

   La cazul meu. La cazul cu Erika, la interesul lui Schelski. La cazul lui cu Erika. Dar nu voi începe cu asta. Să spună Schelski ceva, dacă vrea. Dacă nu, e bine și așa. Deși aș fi vrut să știu dacă a progresat cu investigațiile sale. Trebuie să mă abțin.

   Schelski se uită pe tablă, la piese. Aproape nerăbdător, face un semn cu mâna. De parcă de abia aștepta începutul partidei.

   Ca de obicei, Schelski juca rolul lui Fischer și eu pe cel al lui Spasski. Ca vest-berlinez înnăscut, obișnuia să sublinieze că se născuse în anul blocadei, copil crescut cu ajutoare.

   Mi-a trebuit o vreme să înțeleg gluma. Istoria Berlinului de Vest nu-mi era cunoscută.

   Dar prin munca mea în agenție am cunoscut nu numai prezentul, ci și istoria orașului înjumătățit. Pentru a-i putea înțelege pe oameni, trebuia să le cunsc istoria. Ciudățeniile vest-berlinezilor se leagă de obicei de istoria postbelică, de blocadă și de zid.

   Deci, azi îl joc pe Spasski. Azi voi câștiga eu.

   - În șah ați fost destul de buni, obișnuiește Schelski să spună.

   Sunt rusul, deci. În șah sunt întotdeauna rusul. Niciodată nu m-am gândit că voi fi vreodată rusul. Cu toată părerea mea despre ruși. Dar în Vest, totul e posibil.

   De fapt, oamenii din Vest cred că tot ceea ce se află la est de Elba are de a face cu rușii. Într-un fel, pentru ei totul este rusesc. De aceea încearcă probabil să-i înțeleagă pe ruși. Dar pe ruși nu trebuie să încercăm să-i înțelegem, cu rușii trebuie luptat.

   Eu am deci rolul rusului, al câștigătorului din seara asta. Oare va deschide Schelski subiectul Erika?

   Ne concentrăm asupra jocului.

   - Ai cunoscut-o, deci, spune Schelski.

   - Fusese inițial o prietenă a soției mele.

   - Inițial, spune Schelski.

   - Da, zic eu, mai târziu, când ne-am căsătorit, Lotte și cu mine, s-a împrietenit cu noi amândoi. Fusese cea mai bună prietenă a soției mele.

   - Și cum se face că ați pierdut legătura cu ea, întrebă Schelski, în timp ce executa corect următoarea mutare a lui Fischer.

   - Are de a face cu plecare Erikăi din țară. S-a căsătorit cu omul ei de afaceri, a plecat și de-atunci n-am mai auzit de ea. N-ar fi fost bine pentru noi să avem contacte cu Vestul.

   Mă folosesc de expresia „contacte cu Vestul”, pentru că Schelski cunoștea situația RDG-ului și știa la ce mă refer. Îi deschid un sertăraș în minte.

   Dă din cap.

   I-a picat fisa. Toți vor să audă ceea ce oricum știu.

   - Ce părere ai de Dieter Osthoff? mă întrebă fără ocolișuri.

   - Te referi la omul de afaceri?

   - La el mă refer, confirmă Schelski.

   - Nu prea l-am cunoscut. A fost de mai multe ori la București. A locuit întotdeauna la hotel, la Athene Palace. Cum era pe-atunci, cu străinii. Abia dacă am vorbit cu el. Ne-a invitat odată, cred, la masă. La restaurantul hotelului.

   - Atunci, cu ce se ocupa, mă gândesc la profesie? spune Schelski și face semn ospătăriței pentru încă o bere.

   - Nu știu, spun eu, chiar nu știu.

   Acest „chiar” este de prisos, mă gândesc eu.

   - N-am vorbit despre asta sau nu-mi amintesc eu. Au trecut 15 ani.

   Fac mutarea decisivă pe tabla de șah.

   - Ai câștigat, spune Schelski. Dacă ați fi fost la fel de buni în economie, cum sunteți la șah, atunci situația ar arăta mai bine pentru copiii dependenți de ajutoare. Dar nu ați fost.

   Își ia halba pe care ospătărița tocmai o pusese pe masă.

   Râse, și eu râd cu el, dar mi-e groază că râsul meu nu sună natural.

13

   Cursul evenimentelor mi-a venit în ajutor. Deodată, toate se precipitau.

   Urmă o a doua încercare a lui Răzvan de a o recruta pe Erika. Se întâmplă după o a doua cerere de aprobare a căsătoriei.

   - Vrei să mergi neapărat în Vest, spune el.

   Răzvan deschide atacul frontal. Situații cu disidenții se schimbase. Ralf Martin rămăsese în Vest. Zeno propusese să-i acordăm o călătorie. În mod surprinzător, Săracu fusese de acord.

   Am spus de la început: „Nu-i dați pașaport, că nu se întoarce”, dar Săracu a ignorat acest lucru.

   - Zeno garantează pentru el, a zis el.

   De parcă Zeno ar fi fost în stare să garanteze pentru ceva. Tocmai Zeno. Neamul lui este peste tot acasă, mă gândeam. Dar nu am zis nimic.

   Am clipit spre Răzvan, iar impresia mea a fost că a avut exact aceleași gânduri. În orice caz, rânjea de parcă le-ar fi ghicit pe ale mele.

   Martin deci rămăsese afară, iar Zeno a primit o mustrare. Mustrare cu care se putea șterge la cur!

   Acum însă o lua razna Richartz. Se îmbăta cu regularitate și povestea în gura mare în stânga și-n dreapta că se săturase. Nu mai voia să fie văzut drept reprezentantul minorității pentru regim și să moară neamț. Și așa nu mai era nimic de făcut aici. Țelurile celui de-al nouălea congres al partidului - se referea la congresul reformator din 1965 - fuseseră de mult trădate, iar noi ne-am afla pe drumul nenorocit spre o dictatură familială de tip balcanic, în care puterea era în mâna unei serii întregi de analfabeți, care nu ar fi meritat nici măcar să-l pupe pe Marx în curu-i sfânt. El era marxist și de aia nu mai putea să privească această evoluție sumbră, această batjocură la adresa bărbatului din Trier.

   Așa grăia bănățeanul get-beget din Richartz. În aceste triade provocate de alcool, se regăsea întregul dispreț al bănățeanului, cu mentalitatea lui europeană față de Sudul de sorginte otomană. În asemenea clipe îi plăcea să se dea drept habsburgic.

   Probabil se credea Joseph Roth. Acesta însă era evreu, spre deosebire de Richartz. În schimb, unchiul său fusese în Waffen-S.S. (divizia Cap de mort). După război, s-a refugiat în Brazilia. Pe-atât de habsburgică era originea lui Richartz.

   Comportamentul său, și așa temut, devenea tot mai excentric. Oamenii fugeau de el de îndată ce începea să vorbească. Le era teamă să nu fie interogați de Securitate. Pe de altă parte, multe din cele afirmate de disidentul amețit erau adevărate.

   - Trebuie să dispară, zise Săracu într-o zi.

   Am încremenit pentru o clipă.

   După aceea Săracu continuă:

   - Să-i dăm pașaport.

   - Dacă se întoarce? întrebă Zeno.

   - Nu se va întoarce, spuse Săracu.

   Am respirat ușurat. Ce-i drept, nu prea îmi plăcea aroganța lui Richartz și plăcerea cu care îi umilea pe cei din jurul lui cu inteligența sa, dar îl admiram pentru textele lui eseistice și literare fiindcă nu s-a înșelat cu observația lui despre trădarea țelurilor congresului al nouălea. În această privință eram de aceeași părere cu el.

   Eram ușurat că nu am vrut să devin complice la crimă.

   Departamentul nostru, ce-i drept, nu fusese implicat în astfel de lucruri, dar când Săracu a zis că trebuie să plece, m-au trecut fiorii.

   Așa stând lucrurile, Răzvan făcu o nouă încercare cu Erika.

   - Ți-am putea întinde o mână de ajutor în ceea ce privește plecarea ta, zise. Dar așteptăm de la tine un contraserviciu. Știi tu, o mână o spală pe cealaltă. Gândește-te.

   - Și care ar fi acest contraserviciu? întrebă Erika.

   - Știi că Martin a rămas în Vest, iar Richartz urmează să plece și el, după cum poate ai aflat.

   Erika știa. Richartz îi povestise tot.

   - Deci, am vrea să știm ce au de gând să facă în Vest. Poate ai auzit, ce a tot trăncănit Martin despre țara noastră. Că noi am fi cea mai nasoală dictatură din Europa de Est, iar despărțirea noastră de ruși fusese doar o cacealma, ca să-i stoarcem de bani pe cei din Vest. Cum că am fi învățat de la Tito, mareșalul priceput în a procura bani. Știi tu.

   Erika dădu din cap. Îi era totuna dacă o învinovățea pentru ascultarea postului de radio inamic, Europa Liberă, căci de unde altundeva putea să știe ea toate asta? Îi era totuna, dar el nu mai întreba de asta. Nu avea intenția să demascheze unul dintre milioanele de ascultători ai postului.

   - Vrem ca și tu să pleci în Vest și să-i domolești nițel. Ai influență asupra celor doi. Mai ales asupra lui Richartz, mă gândesc.

   Răzvan zâmbi.

   - Gândește-te, ai putea să te căsătorești cu Dieter, ai putea pleca la Frankfurt să duci o viață frumoasă cu prietenii.

...........................................