Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, Alice Munro

           Cu ani în urmă, înainte ca trenurile să înceteze să circule pe o mulțime de căi ferate secundare, o femeie cu o frunte înaltă, plină de pistrui, și cu o aură de cârlionți roșcați intră în clădirea gării și întrebă cum putea să trimită mobilă cu trenul.

   Șeful de gară încerca deseori să se ia nițeluș de femei, mai ales de cele simple, cărora așa ceva părea să le placă.
   - Mobilă? spuse el, ca și cum n-ar mai fi auzit de așa ceva în viața lui. Aha. Să vedem! Despre ce mobilă e vorba?
   O masă de sufragerie cu șase scaune. Un dormitor complet, o canapea, o măsuță de cafea, măsuțe de ziare, un lampadar. Plus o vitrină și un bufet.
   - Aoleu! Cât pentru o casă întreagă.
   - Nu chiar, spuse ea. Mobilă de bucătărie nu e deloc, și e doar un singur dormitor.
   Dinții îi stăteau înghesuiți în față, parcă pregătiți să se ia la harță.
   - O să aveți nevoie de camion, spuse el.
   - Nu, vreau s-o trimit cu trenul. Merge spre vest, spre Saskatchewan.
   Îi vorbea cu voce tare, ca și cum el ar fi fost surd sau prost, și era ceva în neregulă cu felul cum pronunța cuvintele. Un accent. El se gândi la olandeză - olandezii se mutau pe atunci prin părțile acelea - dar ea nu era chiar atât de voinică și nici nu avea pielea rozalie sau părul blond al femeilor din Olanda. S-ar fi putut să aibă sub 40 de ani, dar ce conta? Nu era nici pe departe o frumusețe.
   Bărbatul deveni deodată foarte pragmatic.
   - În primul rând o să aveți nevoie de camion ca să aducă mobila aici, de acolo de unde o luați. Și ar fi mai bine să vedem întâi dacă e o localitate din Saskatchewan pe unde trece trenul. Altfel va trebui să aranjați să o preia cineva, de pildă, din Regina.
   - Trebuie să ajungă la Gdynia, spuse ea. Și pe acolo trece trenul.
   El luă un mers al trenurilor pătat de grăsime din cuiul unde stătea agățat și o întrebă cum se scrie numele orașului. Ea apucă atunci creionul care atârna și el de o sfoară și scrise pe o bucată de hârtie din poșetă: GDYNIA.
   - Știți ce naționalitate e?
   Ea spuse că nu.
   El luă înapoi creionul ca să urmărească rândurile din mersul trenurilor.
   - O mulțime de localități sunt cehești, ungurești, ucrainene, spuse el, și chiar în clipa aceea îi trecu prin cap că ea ar fi putut avea vreuna dintre aceste origini.
    Ei și ce, nu făcea decât să afirme un lucru perfect real.
   - Uite-l, e într-adevăr, e pe linie.
   - Da, spuse ea. Vreau să le trimit vineri - se poate?
   - Noi le putem trimite, dar nu vă pot spune exact în ce zi vor ajunge, răspunse el. Depinde de priorități. O să le aștepte cineva acolo?
   - Da.
   - E un tren mixt vineri, la 2 și 18 după-amiaza. Camionul poate veni să ridice mobila vineri dimineață. Locuiți aici în oraș?
   Ea dădu din cap și scrise adresa: Strada Expoziției nr. 106.
   Casele din oraș primiseră nu demult numere, și șeful de gară nu-și putu imagina pe unde venea adresa aceasta, deși știa unde se află Strada Expoziției. Dacă ea ar fi rostit atunci numele McCauley, poate că el ar fi devenit mai interesat și lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. În oraș existau multe case noi, construite după terminarea războiului – deși localnicii le numeau „case de război“. Șeful de gară presupuse că era vorba de una dintre acelea.
   - Plătiți la expediere, spuse.
   - Vreau și un bilet pentru mine însămi, în același tren. Vineri după-amiază.
   - Mergeți tot acolo?
   - Da.
   - Puteți lua același tren până la Toronto, dar apoi trebuie să așteptați Transcontinentalul, care pleacă la 10.30 noaptea. Vreți la vagon de dormit sau la vagon obișnuit? În vagonul de dormit aveți pat rezervat, în cel obișnuit aveți doar loc pe scaun.
   Ea spuse că voia loc pe scaun.
   - Așteptați la Sudbury trenul de Montreal, dar nu vă dați jos acolo, o să vă treacă pe altă linie și o să cupleze vagoanele de Montreal. De acolo mergeți mai departe până la Port Arthur și apoi la Kenora. Nu vă dați jos până la Regina, dar acolo va trebui să coborâți și să luați trenul local.
   Ea dădu din cap ca și cum îl aștepta să treacă la treabă și să-i dea biletul.
   Încetinind puțin, el adăugă:
   - Dar nu pot să vă promit că mobila o să ajungă în același timp cu dumneavoastră. N-aș crede să sosească decât după o zi sau două. Totul depinde de priorități. O să vă aștepte cineva?
   - Da.
   - Bun. Pentru că nu va fi probabil cine știe ce gară. Orășelele alea de acolo nu-s ca aici. Sunt în general niște chestii destul de rudimentare.
   Ea plătea acum pentru bilet dintr-un sul de bancnote ținute într-un săculeț de pânză, în poșetă. Ca o doamnă de pe vremuri. Își numără și restul. Dar nu așa cum l-ar fi numărat o doamnă de pe vremuri - îl ținu în mână și-l cercetă scurt din ochi, dar era limpede că nu-i scăpase nici o monedă. Apoi se întoarse să plece, nepoliticoasă, fără să-și ia la revedere.
   - Pe vineri! îi strigă el din urmă.
   Ea purta o haină lungă și cenușie în ziua aceea caldă de septembrie, o pereche de pantofi butucănoși cu șiret și șosete până la gleznă.
   Șeful de gară tocmai își turna niște cafea din termos când ea se întoarse și bătu cu degetele în ghișeu.
   - Mobila mea, spuse. E în stare foarte bună, aproape nouă. N-aș vrea să ajungă zgâriată, sau lovită, sau vătămată în vreun fel. Și n-aș vrea nici să miroasă a paie și a vaci.
   - Aha, spuse el. Compania de căi ferate face de multă vreme expediții de mărfuri. Și să știți că nu folosesc pentru mobilă aceleași vagoane pe care le folosesc pentru vaci.
   - Aș vrea să ajungă la destinație exact așa cum o trimit eu de aici.
   - Cum să vă spun? Când cumpărați mobila de la magazin nu e la fel? V-ați gândit vreodată cum ajunge acolo? Doar n-a fost făcută în prăvălie, nu? A fost făcută undeva într-o fabrică, și de acolo trimisă la magazin - cel mai probabil cu trenul. Deci, dacă așa stau lucrurile, nu e de la sine înțeles că oamenii ăștia se pricep să aibă grijă de mobilă?
   Ea se uita în continuare la el fără zâmbet, fără să-și recunoască în vreun fel nerozia de femeie.
   - Sper, spuse. Sper că se pricep.

   Șeful de gară ar fi zis, fără să stea măcar pe gânduri, că știe pe toată lumea în oraș. Ceea ce însemna că îi cunoștea cam pe jumătate. Și majoritatea celor pe care îi cunoștea erau orășenii esențiali, cei cu adevărat „de-ai locului“, care nu veniseră de ieri, de azi și n-aveau de gând să se mute de acolo.
    Pe femeia care pleca în Saskatchewan nu o știa pentru că ea nu mergea la biserica lui, nu-i învăța pe copiii lui la școală, nu lucra în nici unul din magazinele, restaurantele ori birourile în care intra el. Și nici nu era căsătorită cu vreunul dintre bărbații pe care-i cunoștea el din Elks, sau Oddfellows, sau Lions Club, sau Legion.
    Uitându-se la mâna ei stângă în timp ce își scotea banii, el își dăduse imediat seama - și nu fusese deloc mirat - că nu era măritată. Cu pantofii aceia și cu șosetele până la gleznă în loc de ciorapi, fără pălărie și fără mănuși în miezul zilei, femeia ar fi putut foarte bine să vină de pe la vreo fermă. Și totuși, nu șovăise așa cum fac de obicei fermierii, nu fusese stânjenită. Nu avea maniere de țară - de fapt, nu avea niciun fel de maniere. Pe el îl tratase ca pe un robot furnizor de informații. În plus, scrisese o adresă din oraș - Strada Expoziției. Cel mai mult îi amintea de o călugăriță modest îmbrăcată pe care o văzuse la televizor vorbind despre munca ei de misionariat, făcută pe undeva prin junglă - probabil că acolo își scotea hainele de măicuță pentru că îi era mai ușor să se cațere peste tot în patru labe.
    Zâmbea din când în când ca să arate că religia ei ar fi trebuit să-i facă pe oameni fericiți, dar în cea mai mare parte a timpului își privise publicul ca și cum ar fi fost convinsă că restul oamenilor existau pe lume în primul rând pentru ca ea să aibă cui da ordine.
   Mai era un lucru pe care Johanna voia să-l facă și pe care îl tot amânase. Trebuia să intre în magazinul de haine numit Milady’s și să-și cumpere o ținută de ocazie. Nu fusese niciodată acolo.
   Când avea ceva de cumpărat - șosete, de pildă - se ducea la Callaghans. Avea o sumedenie de lucruri moștenite de la doamna Willets, precum haina aceasta, care aveau s-o țină la nesfârșit. Iar Sabitha - fata de care avusese grijă în casa domnului McCauley - primise întruna haine scumpe care le rămăseseră mici verișoarelor ei mai mari.
   În vitrina de la Milady’s, două manechine purtau costume cu fuste scurte și sacouri cu umeri pătrățoși. Unul dintre ele, galben-ruginiu, celălalt, de un verde cald, intens. Frunze mari de arțar în culori stridente fuseseră împrăștiate la picioarele manechinelor și lipite ici-colo pe geamul vitrinei. La vremea când majoritatea oamenilor aveau grijă să grebleze frunzele, să le adune în grămezi și să le dea foc, aici ele erau puse la loc de cinste. O inscripție cu litere negre unduitoare se întindea diagonal pe geam: Eleganță și simplitate - moda toamnei.
   Johanna deschise ușa și intră.
   Chiar înaintea ei, o oglindă înaltă o măsură din cap până-n picioare în haina de bună calitate, lungă, dar informă, a doamnei Willets, de sub care ieșeau aproximativ zece centimetri de picioare grosolane, până ceva mai sus de gleznele acoperite de șosete.
   Făceau asta intenționat, bineînțeles. Instalaseră oglinda acolo ca să-ți dea o imagine deplină și imediată a propriilor deficiențe și să poți trage - sperau ei - fără întârziere concluzia că trebuie să cumperi ceva ca să schimbi această imagine. Un truc atât de fățiș, că ar fi făcut-o să se răsucească pe călcâie și să iasă dacă n-ar fi venit aici hotărâtă, știind ce anume avea de cumpărat.
   De-a lungul unui perete era un rastel cu rochii de seară, potrivite toate pentru frumusețile balului, în nuanțe vaporoase și croite din tul și tafta. Și în spatele lor, într-o vitrină de sticlă, ca să nu poată fi atinse de degete profane, o jumătate de duzină de rochii de mireasă, toate o spumă albă, ori satin de culoarea vaniliei, ori dantelă ivorie, brodate cu mărgelușe de argint sau cu perle mărunte. Corsaje minuscule, decolteuri sinuoase, fuste ample. Nici măcar când fusese tânără Johanna nu și-ar fi putut vreodată închipui pentru sine o asemenea extravaganță, nu doar în materie de bani, ci și de așteptări, de speranță absurdă în transfigurare, în extaz.
   Abia după 2 sau 3 minute apăru cineva. Poate că aveau un vizor undeva și o spionau, considerând că nu era genul lor de clientă și sperând că avea să plece.
   Dar ea nu pleca. Ieși din raza oglinzii - pășind de pe linoleumul din fața ușii pe un covor luxos - și, într-un sfârșit, draperia din fundul magazinului se dădu la o parte și de după ea ieși Milady însăși, îmbrăcată într-un costum negru cu nasturi sclipitori. Tocuri înalte, glezne subțiri, portjartierul până în talie atât de strâns încât ciorapii îi scrâșneau, părul blond-auriu pieptănat lins pe spate, lăsând vederii fața machiată.
   - Mă gândeam să încerc costumul din vitrină, spuse Johanna cu o voce pe care și-o antrenase din timp. Cel verde.
   - Ah, e un costum superb, spuse femeia. Cel din vitrină este mărimea zece. Dumneavoastră păreți... cred că un 14, nu?
   O luă înaintea Johannei, cu ciorapii foșnind, către latura unde erau atârnate hainele obișnuite, costumele și rochiile de zi.
   - Aveți noroc. Am găsit și un 14.
   Primul lucru pe care îl făcu Johanna fu să se uite la eticheta de preț. Cel puțin de două ori mai mult decât se așteptase - iar ea n-avea de gând să-și ascundă părerea.
   - E destul de scump.
   - Este o lână foarte fină. Femeia căută leneș până găsi eticheta cu compoziția materialului, apoi citi o descriere pe care Johanna n-o ascultă cu adevărat, pentru că apucase tivul ca să inspecteze calitatea finisajului.
   - E ușoară ca mătasea, dar are o rezistență de fier. Vedeți că e dublată peste tot, are o căptușeală minunată de mătase în amestec cu nailon. N-o să vă treziți niciodată că începe să vă atârne la spate și să-și piardă forma, cum fac costumele ieftine. Uitați-vă la manșetele și gulerul de catifea și la nasturii aceștia mărunți îmbrăcați în catifea de pe mânecă.
   - I-am văzut.
   - Astea sunt genul de detalii pentru care plătiți, altfel n-o să le găsiți niciodată. Mie îmi place la nebunie textura catifelei. Și e numai pe cel verde, să știți - cel de culoarea piersicii nu are așa ceva, deși e la același preț.
   Într-adevăr, în ochii Johannei, gulerul și manșetele de catifea erau cele care dădeau costumului aerul acela subtil luxos și o făceau să râvnească la el. Dar n-avea de gând să se trădeze.
   - În cazul ăsta, aș vrea să-l încerc.
   La urma urmei, pentru asta venise pregătită. Cu lenjerie intimă curată și cu subsuorile tamponate cu pudră de talc.
   Femeia avu suficientă înțelepciune ca s-o lase singură în cabina de probă intens luminată. Johanna se feri de oglindă ca de foc până când își îndreptă fusta și-și încheie sacoul.
   La început se uită pur și simplu la costum. Costumul n-avea nimic. Și mărimea i se potrivea - fusta era mai scurtă decât ceea ce obișnuia ea să poarte, dar, la urma urmei, ceea ce purta ea de obicei nu se asorta cu moda de acum. Costumul era perfect în regulă. Problema era felul cum arăta, în comparație cu el, restul corpului ei, neacoperit. Gâtul ei, și fața, și părul, mâinile ei mari și picioarele groase.
   - Cum vă descurcați? Îmi dați voie să arunc o privire?
   „N-ai decât să arunci câte vrei“, se gândi Johanna, „din coadă de câine sită de mătase nu se face, după cum ai să te convingi singură“.
   Femeia se uită dintr-o parte, apoi din cealaltă.
   - Bineînțeles, veți avea nevoie de ciorapi și de pantofi cu toc. Cum vi se pare? E comod?
   - Costumul e bun, spuse Johanna. Costumul n-are nimic.
   În oglindă, chipul femeii se schimbă. Abandonă zâmbetul de până atunci. Deveni decepționat și obosit, dar mai cumsecade.
   - Uneori pur și simplu asta e. Nu știi niciodată cu adevărat cum îți stă ceva până când nu încerci. Adevărul este, spuse ea, cu o siguranță nouă în voce, mai moderată, că aveți o siluetă frumoasă, dar robustă. Aveți oase mari - ei, și care-i problema? Năstureii înveliți în catifea nu-s pentru dumneavoastră. Nu vă mai bateți capul cu el. Scoateți-l!
   După ce se dezbrăcase până la lenjerie, Johanna auzi foșnind draperia cabinei, și apoi o mână se strecură înăuntru.
   - Încercați asta, doar așa, de pamplezir.
   O rochie maronie de lână, dublată, cu fusta lungă strânsă grațios în talie, cu mâneci trei sferturi și un decolteu simplu, rotund. Cât se putea de simplă, mai puțin o curea subțire aurie. Nu la fel de scumpă ca deux-pieces-ul, dar prețul părea încă enorm, dacă te gândeai pentru ce.
   Cel puțin, fusta avea o lungime mai decentă, și materialul i se înfășura nobil pe picioare. Johanna își luă inima-n dinți și se uită în oglindă.
   De data asta nu mai arăta ca și cum cineva ar fi îmbrăcat-o ca să-și bată joc de ea.
   Femeia veni lângă ea și râse, dar de ușurare.
   - Culoarea ochilor e de vină. N-aveți nevoie de nici o catifea. Aveți ochi catifelați.
   Era genul de lingușeală pe care Johanna s-ar fi simțit obligată să o ia în derâdere, atâta că în clipa aceea părea adevărată. Nu avea ochi mari, și, dacă i s-ar fi cerut să le precizeze culoarea, ar fi spus: „Cred că un soi de căprui“. Dar acum păreau să fi devenit de un maro intens, dar cald și strălucitor.
   Nu că ar fi început deodată să se creadă drăguță. Doar ochii ei ar fi avut o culoare frumoasă dacă ar fi fost o bucată de material.
   - Bag mâna-n foc că nu purtați prea des pantofi de ocazie, spuse femeia. Dar, dacă ați avea ciorapi și un toc cât de mic... și sunt sigură că nu purtați bijuterii - și aveți perfectă dreptate, nici nu vă trebuie, cu curelușa aia.
   Întrerupându-i discursul persuasiv, Johanna spuse:
   - Mai bine o scot, ca s-o puteți împacheta.
   Îi părea rău să se elibereze de apăsarea delicată a fustei și a cordonului aceluia discret auriu în jurul taliei. Nu avusese niciodată în viață senzația aceasta stupidă că ceea ce îmbrăcase o făcea mai frumoasă.
   - Sper că e pentru o ocazie specială, îi strigă femeia în timp ce Johanna se grăbea să se schimbe în hainele sale obișnuite, cu înfățișarea lor ștearsă.
   - Probabil c-o să fie rochia mea de nuntă, răspunse ea.
   Și fu uimită de ceea ce-i ieșise pe gură. Nu era vreo gafă majoră - femeia nu știa cine este și probabil că n-avea să vorbească apoi cu nimeni dintre cei care ar fi putut să știe. Și totuși avusese de gând să nu sufle o vorbă. Probabil simțise că-i datora ceva ființei acesteia - că trecuseră împreună prin experiența deprimantă a costumului verde și apoi descoperiseră împreună rochia maronie și că asta crease o legătură între ele. Aiurea! Meseria femeii era să vândă haine, și exact asta reușise să facă.
   - Ah! strigă femeia. Ah, ce frumos!
   „O fi“, se gândi Johanna, sau poate că nu. Ar fi putut să se mărite cu oricine. Cu vreun fermier nenorocit care avea nevoie de un cal de povară în gospodărie sau cu un babalâc pe jumătate invalid care-și căuta infirmieră. Femeia aceasta habar n-avea de ce fel de bărbat își făcuse ea rost, și oricum nu era absolut deloc treaba ei.
   - Sunt sigură că e o căsătorie din dragoste, spuse femeia, ca și cum i-ar fi auzit gândurile cârcotașe. De asta vă străluceau ochii în oglindă. Am învelit-o în foiță, nu trebuie decât s-o scoateți și s-o agățați pe umeraș, și materialul va cădea splendid. Călcați-o puțin, dacă vreți, dar probabil nu va fi nevoie nici măcar de atât.
   Veni apoi și momentul înmânării banilor, când amândouă se prefăcură că nu se uită, deși se uitară.
   - Merită, zise femeia. Nu te căsătorești decât o dată. De fapt, lucrul ăsta nu e întotdeauna adevărat...
   - În cazul meu va fi, spuse Johanna.
   I se urcase sângele în obraji - pentru că, de fapt, căsătoria nu fusese menționată. Nici măcar în ultima scrisoare. Îi dezvăluise acestei femei ceea ce socotea ea că o să se întâmple, și asta poate că avea să-i poarte ghinion.
   - Unde l-ați cunoscut? întrebă femeia, pe același ton de veselie melancolică. Unde v-ați întâlnit prima oară?
   - Prin niște rude, spuse Johanna cu sinceritate. N-avea de gând să adauge nimic, dar se auzi continuând: La Târgul de Vest. În London.
   - Târgul de Vest, repetă femeia. Din London.
   Era aproape ca și cum ar fi spus „la balul de la palat“.
   - Am fost acolo cu fiica lui și cu prietena ei, continuă Johanna, gândindu-se că într-un fel ar fi fost mai corect să spună că Edith și Sabitha fuseseră cu ea, Johanna, la târg.
   - Ei bine, pot să spun că azi n-am pierdut ziua degeaba. Am ajutat pe cineva să-și găsească rochia în care va fi în curând cea mai fericită mireasă din lume. E o realizare suficientă ca să-mi justifice existența.
   Femeia legă o panglică roz îngustă în jurul cutiei de împachetat și făcu o fundă mare, inutilă, pe care o reteză cu un scrâșnet vicios de foarfecă.
   - Eu stau aici toată ziua, spuse ea. Și uneori mă gândesc ce Dumnezeu îmi închipui că fac. Îmi pun chiar această întrebare: „Ce Dumnezeu îți închipui că faci aici?“ Rearanjez vitrina, fac una, fac alta ca să atrag oamenii în magazin, dar sunt zile - zile întregi - când nu-mi calcă nimeni pragul. Știu, multora li se par prea scumpe hainele astea, dar să știți că sunt de bună calitate. Sunt haine de foarte bună calitate. Dacă vrei calitate, trebuie să plătești pentru ea.
   - Probabil vin când au nevoie de așa ceva, spuse Johanna, aruncând o privire către rochiile de seară. Unde altundeva ar putea să meargă?
   - Ba exact asta e, că nu vin. Se duc în orașul mare - acolo merg. Sunt în stare să bată mașina o sută, o sută cincizeci de kilometri, ca să nu mai zic de benzină, și li se pare că așa cumpără ceva mai bun decât ce le ofer eu aici. Dar nu-i adevărat. Nu-i nici calitate mai bună, nici sortiment mai larg. Nimic. Doar că le-ar fi rușine să spună că și-au cumpărat ținuta de nuntă aici, în oraș. Sau vin, încearcă ceva și spun că trebuie să se mai gândească. „Lăsați că mă întorc“, pasămite. Și eu îmi spun în gând: „O, da, știu eu ce-nseamnă asta!“ Înseamnă c-o să încerce să găsească mai ieftin la London sau la Kitchener, și, chiar dacă n-o să găsească mai ieftin, o să cumpere de acolo, din moment ce tot au bătut drumul și sunt sătui de umblat prin magazine.
   - Nu știu, spuse ea. Poate dacă aș fi fost de aici, din oraș, ar fi fost altfel. Mi se pare un loc foarte inospitalier. Nu sunteți de aici, nu?
   - Nu, spuse Johanna.
   - Nu vi se pare un oraș inospitalier?
   Inospita...
   - Adică e greu pentru cineva din afară să fie acceptat.
   - Eu sunt obișnuită să-mi văd singură de treabă, spuse Johanna.
   - Dar dumneavoastră v-ați găsit pe cineva. Nu veți mai fi singură de acum înainte - și ăsta e un lucru minunat! Sunt zile când mă gândesc cât de grozav ar fi să fiu măritată și să stau și eu acasă. Bineînțeles, am fost măritată - și tot am muncit. În fine. Poate că într-o zi prințul coborât de pe cal alb va intra pe ușa magazinului, se va îndrăgosti pe loc de mine, și atunci toate se vor aranja!

   Johanna trebuia să se grăbească - femeia aceea o ținuse de vorbă și o întârziase. Zorea să se întoarcă acasă și să-și ascundă rochia cumpărată, înainte ca Sabitha să se întoarcă de la școală.
   Apoi își aminti că Sabitha nu mai venea - fusese luată la sfârșit de săptămână de către verișoara mamei sale, Roxanne, mătușa ei, să stea la Toronto și să meargă la o școală de fete, ca o adevărată moștenitoare bogată ce era. Și totuși, Johanna iuți în continuare pasul - atât de mult, încât un deștept care sprijinea ușa farmaciei îi strigă: „Arde undeva?“, și atunci ea încetini un pic, ca să nu atragă atenția.
   Ambalajul rochiei o stânjenea teribil - de unde să știe ea că magazinul își avea propriile cutii de carton roz pe care scria, cu litere de mână violet, „Milady“? Ar fi putut s-o dea de gol instantaneu.
   Se simți stupid că vorbise despre nuntă, câtă vreme el nu pomenise nimic. Și ea nu trebuia să uite asta. Își spuseseră - sau scriseseră - atâtea altele, exprimaseră atâta afecțiune și atâta dor, încât căsătoria ca atare păruse să fi fost pur și simplu trecută cu vederea. Așa cum poți povesti despre cum te-ai sculat dimineața, dar nu și despre cum ai luat micul dejun, cu toate că în mod cert l-ai luat.
   Și totuși ar fi trebuit să-și țină gura.
   Îl văzu apoi pe domnul McCauley mergând în direcția opusă pe partea cealaltă a străzii. Nu era niciun pericol - chiar dacă ar fi dat nas în nas cu ea, el nu i-ar fi observat oricum cutia. Ar fi ridicat un deget la pălărie și ar fi trecut pe lângă ea, remarcând probabil că era menajera casei lui, deși s-ar fi putut și să nu bage de seamă. Gândul îi stătea în altă parte și, din punctul de vedere al celorlalți, era foarte posibil ca ochii lui să vadă un alt oraș decât cel pe care îl vedea toată lumea.
    În fiecare zi de lucru - și, uneori, din neglijență, și în zilele de sărbătoare sau duminica - domnul McCauley îmbrăca unul dintre cele trei costume ale sale, plus mantaua mai ușoară sau pe cea mai grea, pălăria de fetru cenușiu și pantofii bine lustruiți, și mergea de pe Strada Expoziției până la biroul pe care îl ținea încă deasupra fostei șelării. I se spunea Biroul de Asigurări, deși trecuse destul de multă vreme de când proprietarul lui nu mai vindea în mod regulat asigurări. Uneori, oamenii urcau scările să-l vadă, poate să-i pună câte o întrebare despre polițele lor sau, cel mai probabil, despre limitele loturilor de teren deținute, despre istoria vreunei proprietăți imobiliare din oraș sau a vreunei ferme din regiune. Biroul era plin de hărți mai vechi și mai noi, și domnului McCauley nimic nu-i plăcea mai mult decât să le desfășoare și să înceapă o discuție care lăsa mult în urmă răspunsul la întrebarea ce-i fusese pusă. De trei sau patru ori pe zi ieșea de acolo și pornea pe străzi, ca acum. În timpul războiului își pusese automobilul McLaughlin-Buick pe butuci în hambar și mersese peste tot pe jos, ca să dea exemplu.
   Chiar și 15 ani mai târziu părea hotărât să dea exemplu. Cu mâinile încleștate la spate, era ca un moșier de treabă care-și inspectează proprietatea sau ca un predicator încântat să-și observe enoriașii. Bineînțeles, jumătate dintre oamenii pe care-i întâlnea habar n-aveau cine era.
   Orașul se schimbase, chiar în timpul de când Johanna locuia aici. Comerțul se muta tot mai mult către șoseaua principală, unde se aflau un nou magazin cu reduceri, un Canadian Tire și un motel cu bar și dansatoare exotice. Câteva magazine din centru încercaseră să se dischisească în roz, lila sau măsliniu, dar vopseaua li se scorojea deja pe cărămida veche, și câteva prăvălii rămăseseră deja goale.
   După toate probabilitățile, Milady’s avea să le urmeze curând.
   Dacă ar fi fost al ei, ce ar fi făcut oare Johanna? În primul rând, n-ar fi adus niciodată atâtea rochii de seară sofisticate. Dar ce altceva? Dacă ar fi trecut la haine mai ieftine nu făcea decât să intre în competiție cu Callaghans și cu magazinul de reduceri, și probabil nu ar fi avut suficienți clienți ca să reziste. Ce-ar fi fost așadar să se reprofileze pe haine elegante de copii și sugari, încercând să atragă mătușile și bunicile cu bani, dispuse să-i cheltuiască pe așa ceva? Nu mamele, pentru că mamele s-ar fi dus la Callaghans, cu mai puțini bani și mai multă minte.
   Dar, dacă ar fi fost ea patroana, Johanna n-ar fi fost niciodată în stare să atragă cliente. Ar fi înțeles ce e de făcut și cum, ar fi putut să adune angajații potriviți și să-i îndrume, dar n-ar fi izbutit niciodată să farmece sau să ispitească pe cineva. Cumperi sau nu cumperi, asta ar fi fost atitudinea ei.
   Și fără îndoială că mătușile n-ar fi cumpărat.
   Puțini erau cei care prindeau drag de ea, și ea era conștientă de asta de multă vreme. Sabitha, cu siguranță, nu vărsase nicio lacrimă când își luase rămas-bun - deși, s-ar fi putut spune, Johanna fusese practic pentru ea suplinitoarea mamei, de când mama ei murise. Iar când Johanna avea să plece, domnul McCauley avea să fie supărat pentru că ea făcuse întotdeauna treabă bună și lui avea să-i fie greu să găsească pe altcineva în locul ei, dar atât. Și el, și nepoata lui erau oameni răsfățați și egoiști.
   Cât despre vecini, aceștia, fără îndoială, aveau să țopăie de bucurie. Johanna avusese neînțelegeri cu locuitorii de pe ambele laturi ale proprietății. Pe o parte fusese câinele vecinilor care săpa în grădina ei, îngropându-și și scoțându-și apoi la lumină rezerva de oase, lucru pe care ar fi putut să-l facă mai bine acasă. Iar pe cealaltă parte fusese cireșul negru, aflat pe terenul familiei McCauley, dar care își purta majoritatea roadelor pe ramurile ce atârnau deasupra curții vecine. În amândouă cazurile, Johanna făcuse tărăboi și avusese câștig de cauză. Câinele fusese legat, iar celălalt vecin încetase să culeagă cireșele. Dacă se suia pe scară se putea întinde mult peste curtea lui, dar vecinul nu mai ușuia păsările din copac, și asta avu efect asupra recoltei.
   Domnul McCauley le-ar fi dat voie să culeagă în continuare. Ar fi lăsat câinele să sape. Le-ar fi permis celorlalți să profite de el. În parte pentru că aceștia erau oameni noi, care locuiau în case noi, așa că el prefera să nu le dea atenție. Pe vremuri existaseră doar trei sau patru case mari pe Strada Expoziției. Peste drum de ele se afla locul de târg, unde se ținea iarmarocul de toamnă (numit oficial Expoziția de Produse Agricole, de unde și denumirea străzii), iar între ele erau risipiți pomi fructiferi și petice de pajiște. Cu vreo 10-12 ani în urmă, terenurile intermediare fuseseră împărțite de primărie în loturi de mărime obișnuită și vândute, și pe ele se înălțaseră case - mici, în stiluri diferite, alternând – cu etaj și fără. Câteva începeau deja să pară neîngrijite.
   Domnul McCauley îi cunoștea numai pe ocupanții a vreo două case de pe stradă, cu care era în relații bune - domnișoara Hood, învățătoarea, și mama ei, și familia Shultz, care ținea atelierul de reparații încălțăminte. Fata lui Shultz, Edith, era - sau fusese - cea mai bună prietenă a Sabithei.
   Lucru aparent firesc, pentru că erau în aceeași clasă la școală - cel puțin, fuseseră anul trecut, cât timp Sabitha se aflase încă în oraș - și locuiau aproape una de alta. Pe domnul McCauley prietenia lor nu-l deranjase - poate își dădea seama că Sabitha avea să-i fie luată în curând ca să ducă un alt fel de viață în Toronto. Johanna n-ar fi ales-o pe Edith, deși fata nu era niciodată nepoliticoasă, nu făcuse niciodată nimic rău când venise acasă la ei. Și nu era deloc proastă. Asta s-ar fi putut de fapt să fie problema - Edith era isteață, mai isteață ca Sabitha. Și o făcuse pe Sabitha mai vicleană.
   Dar totul se încheiase. Acum că în viața moștenitoarei McCauley se amestecase verișoara Roxanne - doamna Huber - fata lui Shultz rămăsese doar o amintire din trecutul de copilă al Sabithei.
   O să aranjez să-ți trimit toată mobila cu trenul imediat după ce o pot încărca în camion și o s-o plătesc dinainte, de îndată ce aflu cât costă. Mă gândesc că acum vei avea nevoie de ea. Sper că n-ai să te miri prea tare să afli că m-am gândit să vin și eu odată cu ea - socotind că n-o să ai nimic împotrivă - ca să te ajut atât cât am să pot.

   Aceasta era scrisoarea pe care o pusese la poștă înainte să se ducă să lămurească lucrurile la gară.
   Era prima scrisoare pe care i-o trimisese direct. Celelalte fuseseră strecurate în plic alături de misivele pe care o pusese pe Sabitha să i le scrie. Iar ale lui către ea veniseră în același mod, împăturite cu grijă și cu numele ei, Johanna, înscris pe spatele paginii, ca să nu fie nici o încurcătură. Procedura îi împiedicase pe lucrătorii de la poștă să miroasă ce se petrecea, și, în plus, niciodată nu strica să economisești banii de timbre. Bineînțeles, Sabitha ar fi putut să-i povestească bunicului ei sau chiar să citească ceea ce scrisese Johanna, dar Sabitha era la fel de puțin interesată să comunice cu bătrânul pe cât era și de scrisori - să le scrie sau să le primească.
   Mobila era depozitată în șopron, care era numai un fel de magazie urbană, nu un șopron adevărat, cu grajd și hambar. Când Johanna se dusese s-o inspecteze cam cu un an în urmă, o găsise aproape neagră de praf și presărată cu găinaț de porumbei. Fusese îngrămădită neglijent într-un morman și rămăsese neacoperită. Ea târâse afară în curte tot ce putuse căra, făcând loc în șopron ca să ajungă la mobilele mai mari, pe care nu le putea transporta - canapeaua, bufetul, vitrina și masa de sufragerie.
   Patul izbutise să-l desfacă. Ștersese lemnul cu cârpe subțiri de praf, apoi cu ulei de lămâie, și, la sfârșit, mobila strălucea ca o bomboană lucioasă. Ca o bomboană de arțar - căci era lemn de arțar măzărat, în ochi de pasăre. Ei i se păru fermecătoare, la fel cum i se păreau cearșafurile de satin și părul blond. Fermecătoare și modernă, în total contrast cu lemnul întunecat și cu ornamentele enervante ale mobilei de care avea grijă în casă. O considerase atunci mobila lui, și la fel miercuri, înainte de plecare, când o scoase din nou. Prima dată așezase pături vechi peste ceea ce era dedesubt, ca să protejeze mobila mai grea de ceea ce fusese trântit într-o grămadă uriașă peste ea, și cearșafuri peste mobila de deasupra ca s-o păzească de păsări, așa că acum nu era decât foarte puțin prăfuită. Dar ea șterse totul și o dădu din nou cu ulei de lămâie înainte s-o așeze la loc, tot acoperită, în așteptarea camionului de vineri.

   Stimate domnule McCauley,
   Plec cu trenul în după-amiaza aceasta (vineri). Îmi dau seama că nu v-am anunțat din timp, dar renunț la ultimul salariu, care acum, în lunea care vine, ar fi fost pe trei săptămâni. Aveți tocăniță de vită pe aragaz, în vasul de bain-marie, pe care nu trebuie decât s-o încălziți. Vă ajunge pentru 3 mese sau poate chiar pentru patru, dacă mâncați mai puțin. După ce se încălzește și vă luați din ea cât vreți, puneți capacul și dați-o la frigider. Nu uitați, puneți-i capacul imediat, ca să nu riscați să se strice! Salutări dumneavoastră și Sabithei și probabil o să luăm legătura după ce îmi pun ordine în treburi. Johanna Parry
   PS I-am expediat domnului Boudreau mobila lui, căci s-ar putea să aibă nevoie de ea. Aveți grijă ca, atunci când reîncălziți mâncarea, să fie apă de ajuns în partea de jos a vasului de bain-marie.

   Domnului McCauley nu-i fu greu să afle că Johanna își cumpărase bilet până în Gdynia, Saskatchewan. Îl sună pe șeful de gară și îl întrebă. Nu știu cum să i-o descrie pe Johanna - arăta tânără sau bătrână, subțire sau mai degrabă voinică, ce culoare avea haina ei? - dar asemenea amănunte deveniră inutile în clipa în care pomeni de mobilă.
   Când șeful de gară primi acest apel, în clădire se aflau vreo două persoane care așteptau trenul de seară. La început, bărbatul încercă să vorbească discret, dar apoi deveni de-a dreptul exaltat auzind de mobila furată (ceea ce McCauley spuse de fapt era: „și cred că a luat niște mobilă cu ea“). Se jură că, dacă ar fi știut cine era femeia și ce punea la cale, n-ar fi lăsat-o niciodată să urce în tren. Această afirmație fu auzită, repetată și crezută, și nimeni nu se întrebă cum ar fi putut șeful de gară să oprească o femeie adultă care-și plătise biletul, în afară de cazul când avea vreo dovadă irefutabilă că era hoață. Majoritatea celor care îi repetară cuvintele crezură într-adevăr că ar fi putut s-o oprească și ar fi oprit-o – căci credeau în autoritatea șefilor de gară și a bărbaților în vârstă care pășeau impunător, cu spatele drept, în costumul lor elegant cu vestă, așa cum făcea domnul McCauley.
   Tocănița de vită fu excelentă, așa cum fusese întotdeauna mâncarea gătită de Johanna, dar domnul McCauley descoperi că nu era în stare s-o înghită. Ignoră instrucțiunile despre capac și lăsă oala neacoperită pe aragaz, ba nici măcar nu opri arzătorul până când apa de pe fundul oalei nu fierse și se evaporă toată și el fu alertat de mirosul de metal încins.
   Mirosul trădării.
   Domnul McCauley își spuse că trebuia să fie recunoscător că măcar Sabitha fusese dată pe mâini bune și că nu avea nevoie să-și facă griji pentru ea. Nepoata lui - de fapt, verișoara soției lui, Roxanne - îi scrisese să-i spună că, din câte o văzuse pe Sabitha în timpul vizitei acesteia din vară la cabana de pe lacul Simcoe, fata trebuia ținută în frâu.

   „Sincer îți spun, nu cred că tu și femeia aceea pe care ai angajat-o aveți să fiți în stare de asta când băieții o să înceapă să roiască în jurul ei.“

   Nu mersese atât de departe încât să-l întrebe dacă avea de gând să repete experiența cu Marcelle, dar asta voia de fapt să spună. Și se oferi s-o dea pe Sabitha la o școală bună, unde putea fi cel puțin învățată să deprindă bunele maniere.
   Domnul McCauley dădu drumul la televizor ca să mai uite, dar fără folos.
   Gândul la mobilă era cel care îl rodea. Gândul la Ken Boudreau.
   Cu 3 zile înainte - chiar în ziua când Johanna își cumpărase biletul, după cum reieșea din spusele șefului de gară - domnul McCauley primise o scrisoare de la Ken Boudreau, care-i cerea: a) să-i achite o parte din valoarea mobilei care îi aparținea lui (lui Ken Boudreau) și soției sale decedate, Marcelle, mobilă depozitată în magazia domnului McCauley, sau b) dacă nu era de acord cu așa ceva, să vândă mobila la prețul cel mai bun pe care îl putea lua și să-i trimită banii cât putea de repede în Saskatchewan. Nicio vorbă despre împrumuturile pe care socrul i le oferise deja ginerelui său, toate în contul acelei mobile, și în sume mai mari decât orice preț ar fi putut obține el vreodată pe ea. Oare Ken Boudreau uitase cu totul de ele? Sau spera doar - și lucrul acesta era mai verosimil - că socrul lui uitase?
   Acum părea să fi devenit proprietarul unui hotel. Dar scrisoarea lui era plină de diatribe împotriva insului care îl deținuse înainte și care îl indusese în eroare în privința mai multor detalii.
   „Dacă aș putea depăși obstacolul ăsta“, spunea el, „sunt convins că aș reuși încă să pun lucrurile în mișcare“. Dar care era obstacolul? Nevoia imperioasă de bani, deși Ken nu spusese dacă ea se datora fostului proprietar, băncii, vreunui creditor ipotecar privat sau cine știe cărui alt lucru. Era aceeași poveste dintotdeauna – un ton disperat, lingușitor, amestecat cu un pic de aroganță, cu sentimentul acela difuz că i se datora așa ceva, din cauza suferințelor pe care le avusese de pătimit și a rușinii pe care trebuise să o îndure de pe urma lui Marcelle.
   Copleșit de presimțiri rele, dar amintindu-și că, până la urmă, Ken Boudreau era ginerele său, care luptase în război și trecuse Dumnezeu știe prin ce necazuri în căsătorie, domnul McCauley se așezase la masă și-i scrisese o scrisoare în care spunea că habar nu are cum să procedeze pentru a obține cel mai bun preț pe mobilă și că o să-i fie foarte dificil să afle, și drept urmare îi trimite un cec, pe care îl consideră un împrumut personal fără nici un fel de condiții.
   Își dorea ca ginerele lui să-l ia ca atare și să nu uite de împrumuturile similare acordate în trecut - care, socotea el, depășeau deja orice posibilă valoare a mobilei. Îi anexa o listă cu datele și sumele. În afară de cei 50 de dolari înapoiați cu aproape doi ani în urmă (cu promisiunea unor tranșe regulate de plată pe viitor), nu primise nimic. Era convins că ginerele său va înțelege că, în urma acestor împrumuturi nereturnate și acordate fără dobândă, venitul domnului McCauley scăzuse, pentru că altfel banii aceștia ar fi fost investiți. Se gândise să adauge: „Nu sunt atât de prost pe cât pari să mă crezi dumneata“, dar renunțase, întrucât asta i-ar fi dat în vileag iritarea și poate și slăbiciunea.
   Și acum iată. Omul acela nu mai avusese răbdare, o atrăsese și pe Johanna în stratagema sa - întotdeauna se pricepuse să se dea bine pe lângă femei - și pusese mâna și pe mobilă, și pe cec. Ea plătise singură pentru expedierea mobilei, îi spusese șeful de gară. Mobila aceea modernă de arțar fusese deja supraestimată în cadrul înțelegerilor anterioare și n-aveau să ia mult pe ea, mai ales dacă puneai la socoteală și taxele companiei de căi ferate. Dacă ar fi fost mai isteți, ar fi luat pur și simplu ceva din casă, una dintre vechile vitrine sau dintre canapelele prea incomode ca să se mai poată sta pe ele, fabricate și cumpărate în secolul trecut. Asta, bineînțeles, ar fi însemnat furt în toată legea. Dar nici ceea ce făcuseră ei nu era departe.
   Se duse la culcare hotărât să-i dea în judecată.
   Se trezi în casă singur, fără mirosul de cafea sau de mic dejun venind din bucătărie. Aerul avea încă, în schimb, un vag iz de oală arsă. Un frig de toamnă se instalase în toate camerele pustii, cu tavane înalte. În seara anterioară și în serile dinainte fusese cald, încă nu porniseră cazanul, și, când domnul McCauley îi dădu acum drumul, aerul cald fu însoțit de o răbufnire de jilăveală din subsol, de mucegai, pământ și paragină. El se spălă și se îmbrăcă încet, cu pauze în care se pierdea în gânduri, și la micul dejun își întinse niște unt de arahide pe o bucată de pâine.
   Făcea parte dintr-o generație în care se spunea că există bărbați incapabili până și să fiarbă apa, și el era unul dintre aceștia. Se uită afară pe ferestrele din față și văzu copacii de cealaltă parte a hipodromului improvizat înghițiți de ceața dimineții, care părea să înainteze chiar și asupra pistei, nu să se retragă, așa cum ar fi trebuit să facă la ora aceea. Avu impresia că distinge în ceață siluetele amenințătoare ale clădirilor vechii Expoziții - structuri spațioase, lipsite de pretenții, asemănătoare cu niște șoproane uriașe. Stătuseră nefolosite ani la rând, pe toată perioada războiului, și el uitase ce se petrecuse cu ele până la urmă.
   Fuseseră demolate sau se dărâmaseră? Îl dezgustau cursele care aveau loc acum, gloata, megafonul, alcoolul băut ilegal și forfota dezastruoasă a duminicilor de vară. Când se gândea la ele își amintea de biata lui fiică Marcelle, cum stătea așezată pe treptele verandei și își striga colegii de școală, adulți deja, care își parcaseră mașinile și acum se grăbeau să meargă să asiste la curse. Zarva pe care o făcuse, bucuria de a fi înapoi în orașul natal, îmbrățișările și măsuratul admirativ din ochi, felul cum i se încălecau cuvintele din graba de a spune cât mai multe, cum pălăvrăgea întruna despre copilărie și despre cât de dor îi fusese de toată lumea. Spusese că singurul lucru care lipsea pentru ca viața ei să fie perfectă era soțul ei, Ken, rămas cu serviciul în partea de vest a țării.
   Ieșise din casă în pijamaua ei de mătase, cu părul vopsit blond nepieptănat și răvășit. Avea brațele și picioarele subțiri, dar fața îi era întrucâtva buhăită, iar ceea ce ea pretindea că e bronz părea o culoare maronie bolnăvicioasă care n-avea legătură cu soarele. Poate icter.
   Copilul rămăsese înăuntru și se uitase la televizor - desene animate de duminică, pentru care era în mod sigur prea mare.
   El nu-și putuse da seama ce era în neregulă sau dacă într-adevăr era ceva. Marcelle plecase la London să-și facă o operație femeiască și murise în spital. Când îl sunase pe soțul ei să-i spună, Ken Boudreau întrebase: „Ce-a luat?“
   Dacă mama lui Marcelle ar fi fost încă în viață, oare lucrurile ar fi stat altfel? Adevărul era că, atâta timp cât fusese încă în viață, mama ei fusese la fel de consternată ca el. Șezuse în bucătărie plângând, în timp ce fata lor adolescentă, încuiată în camera ei, ieșea pe geamul dormitorului și aluneca în jos pe acoperișul verandei, întâmpinată de o ceată de băieți înghesuiți în automobile.
   În casă domnise o atmosferă de dezertare nemiloasă, de înșelăciune. El și soția lui fuseseră cu siguranță niște părinți cumsecade, pe care Marcelle îi scosese din minți. Când fugise de acasă cu un aviator, speraseră că avea în sfârșit să se liniștească. Fuseseră generoși cu cei doi, ca și cum ar fi avut de a face cu cel mai prosper cuplu tânăr. Dar totul se dusese pe apa sâmbetei. Și față de Johanna Parry el fusese generos, și iată că acum și ea se întorsese împotriva lui.
   Ieși în oraș și intră la hotel să-și ia micul dejun.
   - Sunteți foarte matinal astăzi, observă chelnerița.
   Și, în timp ce ea îi turna cafeaua, el începu să-i povestească despre menajera care îl abandonase fără să-l prevină și fără ca el s-o fi provocat în vreun fel, și nu doar că-și părăsise slujba fără să-l anunțe dinainte, ci luase și un set întreg de mobilă care aparținuse fetei lui și care acum îi aparținea, teoretic, ginerelui său, dar nu tocmai, pentru că fusese cumpărat cu banii de nuntă ai fiicei. Îi povesti cum fata lui se măritase cu un aviator, un tip chipeș, aparent serios, în care însă nu se putea avea încredere la o adică.
   - Scuzați-mă, spuse chelnerița. Aș fi încântată să vă țin companie, dar am câțiva clienți care-și așteaptă micul dejun. Iertați-mă...
   Domnul McCauley urcă scările până la birou, și acolo, întinse pe masă, găsi hărțile vechi pe care le studiase ieri, căutând să descopere locația exactă a celui dintâi cimitir din comitat (abandonat, credea el, în 1839). Aprinse lumina și se așeză pe scaun, dar se trezi că nu se poate concentra. După reproșul chelneriței - sau ceea ce el luase drept reproș din partea ei - nu mai fusese în stare să-și mănânce micul dejun sau să-și savureze cafeaua. Hotărî deci să iasă la o plimbare ca să se liniștească.
   Dar, în loc să pornească la pas în felul său obișnuit, salutând trecătorii și schimbând câte o vorbă cu unii dintre ei, se pomeni că începe să vorbească fără să se mai poată opri. În clipa când cineva îl întreba ce mai face în dimineața aceea, se pornea - în modul cel mai necaracteristic, ba chiar rușinos - să-și verse tot amarul, și, asemenea chelneriței, oamenii aceștia aveau treburi de făcut, așa că dădeau din cap, își mutau greutatea de pe un picior pe altul și avansau scuze ca să poată să plece. Dimineața aceea nu părea să se încălzească, așa cum se întâmpla de obicei cu diminețile cețoase de toamnă.
   Haina lui nu era suficient de călduroasă, așa că domnul McCauley căută confortul magazinelor.
   Oamenii care îl cunoșteau de mult fură îngroziți de-a binelea. Domnul McCauley fusese întotdeauna reticent - prototipul gentlemanului manierat, cu mintea în alte timpuri, a cărui curtoazie era un mod ingenios de a-și cere scuze pentru statutul său privilegiat (oarecum în glumă, pentru că statutul acesta exista în primul rând în amintirile sale și nu era inteligibil altora). Ar fi trebuit să fie ultimul om care să-și vânture suferințele în public sau să ceară compasiunea altora - nu o făcuse la moartea soției sale și nici măcar la moartea fiicei - și totuși, iată-l deodată scoțând nu știu ce scrisoare, întrebând dacă nu era o rușine felul cum individul acesta îl înșelase pentru bani de atâtea ori, și cum acum, când se îndurase de el încă o dată, el uneltise împreună cu menajera domnului McCauley să fure mobila. Unii crezură că vorbea despre propria lui mobilă, că bătrânul fusese lăsat fără pat sau fără scaune în casă, și îl sfătuiră să meargă la poliție.
   - Degeaba, degeaba, răspundea el. Cum poți să storci ceva din piatră seacă?
   Intră în atelierul de reparații încălțăminte și îl salută pe Herman Shultz.
   - Vă amintiți de ghetele la care mi-ați schimbat talpa, cele pe care le-am adus din Anglia? Le-ați înlocuit talpa acum patru sau cinci ani.
   Atelierul semăna cu o peșteră. Becuri învelite în abajururi atârnau deasupra mai multor bancuri de lucru. Încăperea abia dacă se putea aerisi, dar mirosurile bărbătești dinăuntru - de clei, de piele, de vopsea neagră de ghete, de tălpi de fetru proaspăt tăiate și de alte tălpi, vechi, putrezite - îi dădeau domnului McCauley un sentiment de siguranță. Aici, vecinul său, Herman Shultz, un bărbat gălbejit, priceput, cu ochelari, adus de umeri, avea de lucru în orice anotimp - înfigând cuie de fier și ținte și tăind contururile dorite din piele cu un cuțit fioros încârligat. Fetrul se tăia cu ceva ce semăna cu un ferăstrău circular în miniatură. Discurile de lustruit scoteau o fâșâială continuă, periile de șelfuit din șmirghel hârșâiau, piatra de polizor bâzâia cu un sunet înalt, ca o insectă mecanică, râcâind marginea vreunei unelte, iar mașina de cusut găurea pielea în ritmul cinstit al mișcărilor automate.
   Toate sunetele, mirosurile și activitățile precise din atelier îi erau de mulți ani cunoscute domnului McCauley, care însă nu le identificase și nu reflectase niciodată asupra lor până atunci. În șorțul său de piele înnegrit, cu o gheată într-o mână, Herman se îndreptă de spate, zâmbi, dădu din cap, și domnul McCauley văzu deodată întreaga viață a vecinului său în peștera aceea. Și își dori atunci să exprime simpatie, sau admirație, sau poate încă ceva pe care nu-l înțelegea.
   - Da, îmi amintesc, spuse Herman. Erau niște ghete faine.
   - Da, excelente. Știi că le-am cumpărat în călătoria de nuntă. În Anglia. Am uitat acum unde, dar nu la Londra.
   - Îmi amintesc că mi-ați spus.
   - Ai făcut treabă bună cu ele. Le port încă fără probleme. Da, treabă foarte bună, Herman. Faci treabă bună aici. Muncă cinstită.
   - Asta-i bine.
   Herman aruncă o privire ghetei pe care o ținea în mână. Domnul McCauley știa că vecinul voia să se întoarcă la munca lui, dar nu putu să-l lase.
   - Am avut un șoc. Mi s-au deschis ochii.
   - Adevărat?
   Bătrânul scoase scrisoarea și începu să citească din ea cu voce tare, izbucnind când și când într-un râs disperat.
   - Bronșită. Spune că a făcut bronșită și nu știe cui să se adreseze. „Nu știu cui să mă adresez.“ De fapt, știe întotdeauna cui să se adreseze. După ce a epuizat toate posibilitățile, mi se adresează mie. „Câteva sute, până reușesc să mă pun pe picioare.“ Mă roagă, mă imploră, și în tot timpul ăsta el uneltește cu menajera mea. Știați că femeia mi-a furat un camion de mobilă și a șters-o cu ea spre vest? Au fost mână-n mână. Iată omul căruia i-am salvat de atâtea ori pielea. Și care nu mi-a înapoiat niciodată niciun bănuț. Nu, nu, trebuie să fiu corect și să spun că mi-a dat 50 de dolari. Cinci din sute și sute. Mii. Ei, în război a activat în forțele aeriene. Inșii ăștia mai mici de statură intrau deseori în forțele aeriene. Se țineau țanțoși, se credeau eroi de război. Nu știu, nu cred că-i frumos din partea mea, dar mi se pare că războiul i-a cam răsfățat pe unii dintre ei, nu s-au mai putut adapta niciodată după aceea la realitate. Dar asta nu e o scuză suficientă, nu-i așa? Nu pot să-l scuz la nesfârșit pe motiv de război.
   - Nu, nu puteți.
   - Am știut că nu pot să am încredere în el de când l-am cunoscut. Asta e incredibil, că am știut și totuși l-am lăsat să mă tragă pe sfoară. Sunt pe lume și astfel de oameni. Ți-e milă de ei pentru că sunt niște escroci. Eu i-am făcut rost de slujba de agent de asigurări, pentru că aveam niște relații. Și bineînțeles că a făcut-o lată. O pramatie. Așa sunt unii.
   - Aici aveți dreptate.
   Doamna Shultz nu era în magazin în ziua aceea. De obicei, ea stătea la ghișeu, preluând încălțările, arătându-i-le soțului ei și transmițând clientului ce spunea el, scriind chitanța și încasând banii atunci când încălțările reparate erau înmânate proprietarului. Domnul McCauley își aminti că femeia făcuse o operație în timpul verii.
   - Soția dumitale nu e azi? Se simte bine?
   - A zis că azi își ia un răgaz. Îi ține locul fata mea.
   Herman Shultz dădu din cap către rafturile din dreapta ghișeului, unde erau expuse încălțările terminate. Domnul McCauley întoarse capul și o văzu pe Edith, fiica cizmarului, pe care nu o observase atunci când intrase. O fată copilăresc de subțire, cu păr negru drept, care stătea cu spatele la el, aranjând pantofii. Exact așa păruse să se furișeze pe sub privirile celorlalți și când venise în casă la ei ca prietenă a Sabithei. Nu reușeai niciodată să-i vezi bine fața.
   - Îți ajuți tatăl de acum? întrebă domnul McCauley. Ai terminat cu școala?
   - E sâmbătă, spuse Edith, întorcându-se doar pe jumătate și zâmbind șters.
   - Corect. Ei, oricum, e un lucru bun să-ți ajuți tatăl. Trebuie să ai grijă de părinții tăi. Au muncit din greu și sunt oameni de treabă. Și, cu un aer ușor spăsit, de parcă ar fi știut că suna pompos, domnul McCauley adăugă: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți...
   Edith șopti ceva pe care el nu-l auzi. Spuse:
   - ... în atelierul de reparații încălțăminte.
   - Vă răpesc din timp. Am venit nechemat, spuse domnul McCauley cu tristețe. Aveți treburi de făcut.
   - Nu e nevoie să fii sarcastică, spuse tatăl lui Edith după ce bătrânul plecă.
   La cină, cizmarul îi povesti mamei lui Edith totul despre domnul McCauley.
   - Parcă nu e el însuși, spuse el. L-a apucat ceva.
   - Poate are un preinfarct, observă ea.
   De când fusese ea însăși operată - de pietre la bilă - femeia vorbea cu un aer cunoscător și cu o satisfacție placidă despre afecțiunile altora.
   Acum că Sabitha plecase, înghițită de un alt fel de viață, care o așteptase, s-ar fi zis, dintotdeauna, Edith redevenise persoana care fusese înainte de sosirea Sabithei. „Matură pentru vârsta ei“, muncitoare, critică. După trei săptămâni la liceu, știu că avea să fie foarte bună la toate materiile noi - latină, algebră, literatură engleză. Credea că inteligența avea să-i fie recunoscută și aclamată și că în față avea să i se deschidă un viitor remarcabil. Prosteala de anul trecut cu Sabitha se estompa treptat.
   Și totuși, când se gândi că Johanna plecase spre vest, simți fiorul înghețat al trecutului strecurându-i-se în sus pe spinare, insistent, alarmant. Încercă să-l refuze, să-l oprească, dar nu reuși. De îndată ce termină de spălat vasele, se duse în camera ei cu cartea pe care trebuia s-o citească pentru ora de literatură. David Copperfield.
   Era un copil care nu primise niciodată altceva decât reproșuri aproximative din partea părinților - părinți prea bătrâni ca să aibă un copil de vârsta ei, ceea ce, se spunea, ar fi explicat faptul că fata era așa cum era - dar se simțea întru totul asemenea lui David cel nefericit. Simțea că era ca el, un copil care ar fi putut fi foarte bine orfan, pentru că avea să trebuiască probabil să fugă de acasă, să se ascundă, să-și poarte singură de grijă, atunci când adevărul avea să iasă la iveală și trecutul avea să-i întunece viitorul.
   Totul începuse în clipa în care Sabitha spusese, pe drumul spre școală:
   - Trebuie să trecem pe la poștă, să-i trimit o scrisoare tatei.
   Mergeau împreună la școală și înapoi în fiecare zi. Uneori mergeau cu ochii închiși sau cu spatele. Alteori, când întâlneau oameni, bolboroseau încet într-o limbă aiuristică, menită să-i nedumerească. Majoritatea ideilor bune îi veneau lui Edith. Singura idee pe care o lansase Sabitha fusese să pui pe hârtie numele unui băiat și numele tău, să tai cu o linie toate literele identice și să numeri ce rămăsese. Apoi socoteai pe degete până la numărul respectiv, spunând pe rând „ură, prietenie, curte, dragoste, căsătorie“, până când dădeai verdictul asupra a ceea ce se putea întâmpla între tine și băiatul cu pricina.
   - Ce scrisoare groasă! spuse Edith.
   Observa totul și își amintea totul, memorând rapid pagini întregi din manuale, într-un fel pe care ceilalți copii îl considerau sinistru.
   - Ai avut multe să-i scrii tatălui tău? întrebă ea surprinsă, pentru că nu-i venea să creadă - sau, cel puțin, nu-i venea să creadă că Sabitha pusese totul pe hârtie.
   - Am scris numai o pagină, zise Sabitha, pipăind scrisoarea.
   - Aha, spuse Edith. A-ha.
   - Aha ce?
   - Pot să bag mâna-n foc că a mai pus ceva înăuntru. Johanna.
   Ca urmare, fetele nu duseră scrisoarea direct la poștă, ci o păstrară și o deschiseră la aburi acasă la Edith, după școală. Puteau face așa ceva acolo pentru că mama ei lucra toată ziua în atelierul de reparații încălțăminte.

   Stimate domnule Ken Boudreau,
   M-am gândit pur și simplu să vă scriu și să vă exprim mulțumirile mele pentru lucrurile frumoase pe care le-ați spus despre mine în scrisoarea trimis ă fiicei dumneavoastră. Nu trebuie să vă faceți griji că am să plec. Spuneți că sunt o persoană în care se poate avea încredere. Acesta este sensul în care am luat vorbele dumneavoastră și, din câte îmi dau eu seama, este adevărat. Vă sunt recunoscătoare că ați spus asta, fiindcă o seamă de oameni au impresia că o persoan ă ca mine, căreia nu-i cunosc trecutul, este „necivilizată“. Așa că m-am gândit să vă spun câte ceva despre mine însămi.
   M-am născut la Glasgow, dar mama a trebuit să mă abandoneze când s-a măritat. Am fost dusă la casa de copii la vârsta de cinci ani. Am așteptat-o să se întoarcă, dar ea nu s-a întors, așa că m-am obișnuit acolo, și nu era chiar rău. La vârsta de unsprezece ani am fost adusă în Canada în mod intenționat și am locuit cu membrii familiei Dixon, cu care am și lucrat în grădina unde cultivau legume pentru piață. Era vorba să merg și la școală, dar n-am prea avut parte de așa ceva. Iarna lucram în casă pentru doamna, dar împrejurările m-au făcut să mă gândesc să plec de acolo, și, pentru că eram mare și vânjoasă pentru vârsta mea, am fost angajată la un azil să mă ocup de bătrâni.
   Nu-mi displăcea munca, dar, pentru un salariu mai bun, am plecat și am lucrat o vreme într-o fabrică de mături. Domnul Willets, proprietarul, avea o mamă bătrână care venea să vadă cum mai mergeau lucrurile, și, cine știe cum, noi două ne-am atașat una de alta. Din cauza atmosferei de acolo aveam probleme cu respirația, așa că ea mi-a spus să vin să lucrez pentru ea, și m-am dus. Am locuit cu ea 12 ani pe un lac numit Mourning Dove, mai la nord. Eram numai noi două, dar am reușit să țin toată gospodăria, ba chiar să conduc barca cu motor și mașina. Am învățat să citesc bine, pentru că doamna Willets avea ochii din ce în ce mai slabi și îi plăcea să-i citesc. A murit la vârsta de nouăzeci și șase de ani. Ați putea crede, ce mai viață pentru o fată tânără! Dar eu am fost fericită.
   Mâncam împreună la fiecare masă, și ultimul an și jumătate am dormit în camera ei. Însă, după ce doamna Willets a murit, familia ei mi-a dat o săptămână să-mi strâng lucrurile și să plec. Doamna îmi lăsase niște bani, și bănuiesc că asta nu le-a plăcut. Ea voise să-i folosesc ca să-mi continui educația, dar ar fi trebuit să mă duc la școală alături de copii. Așa că, atunci când am văzut anunțul dat de domnul McCauley în Globe and Mail, am venit să văd cum stau lucrurile. Aveam nevoie să-mi găsesc ceva de lucru ca să nu-mi mai fie atât de dor de doamna Willets. Deci cred că v-am plictisit destul cu viața mea și vă bucurați că am ajuns în sfârșit în prezent. Vă mulțumesc pentru părerea dumneavoastră bună și pentru că m-ați luat cu dumneavoastră la târg. De obicei nu mă dau în călușei și nici nu mănânc ce se vinde pe-acolo, dar în mod sigur mi-a făcut plăcere să particip.
   Prietena dumneavoastră, Johanna Parry

   Edith citi cuvintele Johannei cu glas tare, cu o voce imploratoare și o expresie copleșită de jale.
   - M-am născut la Glasgow, dar mama a trebuit să mă abandoneze după ce mi-a aruncat o singură privire...
   - Încetează! spuse Sabitha. Mă doare burta de atâta râs.
   - Cum de și-a pus scrisoarea în plicul tău fără s-o vezi?
   - O ia pur și simplu pe a mea, o pune într-un plic și îmi scrie ea destinatarul, pentru că nu i se pare că scriu destul de frumos.
   Edith trebui să pună scotch pe clapa plicului ca s-o facă să se lipească, pentru că nu mai rămăsese suficient clei pe ea.
   - E îndrăgostită de el, spuse.
   - Ah, mi-e rău, făcu Sabitha, ținându-se de burtă. Nu pot să cred! Sărmana Johanna!
   - El ce-a spus de fapt despre ea?
   - Doar că trebuie s-o respect și că ar fi foarte rău dacă ar pleca, pentru că suntem norocoși s-o avem, iar el nu are unde să mă țină, și bunicul n-are cum să mă crească singur, și chestii de-astea. A spus că e o doamnă. Că și-a dat el seama.
   - A, deci după asta ea s-a în-dră-gos-tit.
   Scrisoarea rămase peste noapte la Edith, ca nu cumva Johanna să descopere că nu fusese pusă la poștă și că era acum lipită cu scotch. O duseră la poștă a doua zi.
   - Acum să vedem ce-o să-i scrie el. Ai grijă, spuse Edith.
   Multă vreme nu mai veni nici o scrisoare. Iar când veni, fetele fură dezamăgite. O deschiseră acasă la Edith, dar înăuntru nu era nimic pentru Johanna.

   Dragă Sabitha,
   De Crăciunul ăsta sunt un pic strâmtorat financiar. Îmi pare rău că nu pot să-ți trimit mai mult decât bancnota asta de 2 dolari. Dar sper că ești bine sănătoasă, că te bucuri de Crăciun și că nu te lași pe tânjeală la școală. Eu, de pe partea mea, nu m-am simțit prea bine în ultima vreme, întrucât am contractat o bronșită, pe care se pare că o fac în fiecare iarnă, dar aceasta e prima dată când mă pune la pat înainte de Crăciun. Așa cum vezi după adresă, m-am mutat. Fostul meu apartament era într-o zonă foarte zgomotoasă, și prea mulți oameni treceau una-două pe acolo, sperând să se distreze puțin. Asta este o pensiune, care mi se potrivește, pentru că nu am fost niciodată bun la cumpărături și la gătit.
   Crăciun fericit, cu dragoste, Tati!

   - Biata Johanna! spuse Edith. O să-i frângă inimioara.
   - Ei și? zise Sabitha.
   - Doar dacă nu-l scriem noi, continuă Edith.
   - Ce să scriem?
   - Răspunsul.
   Trebuiau să-l bată la mașină, pentru că Johanna ar fi observat că nu era scris de mâna tatălui Sabithei. Dar dactilografiatul nu fu o problemă. În casa lui Edith, pe o măsuță din sufragerie, se găsea o mașină de bătut. Mama ei lucrase într-un birou înainte să se căsătorească și uneori mai făcea câte un ban scriind genul de scrisori care trebuiau să arate oficial. Edith învățase de la ea câteva noțiuni elementare despre cum să bată la mașină, în speranța că ar putea să obțină și ea cândva un post într-un birou.
   - „Dragă Johanna“, spuse Sabitha, „îmi pare rău că nu pot să fiu îndrăgostit de tine pentru că ai petele alea urâte pe toată fața“.
   - O să fiu serioasă, spuse Edith. Așa că taci din gură!
   Dactilografie: „M-am bucurat foarte mult să primesc scrisoarea ta...“ și continuă rostind cuvintele cu voce tare și oprindu-se să se gândească, cu o voce tot mai solemnă și mai tandră. Sabitha se tolănise pe canapea, chicotind. La un moment dat deschise televizorul, dar Edith spuse:
   - Te roooog! Cum crezi că mă pot concentra asupra emoțiunilor mele dacă merge rahatul ăla?
   Edith și Sabitha foloseau „rahat“, „jigodie“ și „ce dracu’“ atunci când erau singure.
  
   Dragă Johanna,
   M-am bucurat foarte mult să primesc scrisoarea pe care ai trimis-o odată cu a Sabithei și să aflu mai multe despre viața ta. Trebuie să fi fost deseori o viață tristă și singuratică, deși se pare că în cazul doamnei Willets ai avut noroc. Ai rămas cu toate acestea harnică și nepretențioasă, și trebuie să spun că te admir foarte mult. Și viața mea a fost destul de pestriță și n-aș putea să spun că mi-am găsit încă locul. Nu știu de ce simt această singurătate și un permanent zbucium interior, asta pare să-mi fie soarta. Întâlnesc oameni tot timpul și comunic mult, dar uneori mă gândesc: „Cine mi-e prieten, de fapt?“ Și chiar într-un asemenea moment apare scrisoarea ta, în care la sfârșit te semnezi „prietena dumneavoastră“. Așa că eu îmi pun întrebarea: „Chiar vorbește serios? Și ce cadou frumos de Crăciun aș primi dacă Johanna mi-ar spune că e prietena mea!“ Poate doar ai crezut că era un mod politicos de a încheia o scrisoare și nu mă cunoști suficient. Oricum, îți doresc Crăciun fericit!
   Prietenul tău, Ken Boudreau

   Scrisoarea ajunse acasă la Johanna. Cea către Sabitha trebuise și ea să fie dactilografiată, pentru că de ce una ar fi fost, iar alta nu? De data aceasta avuseseră mare grijă cu aburul și deschiseseră plicul foarte atent, ca să nu trebuiască să se dea de gol cu scotch-ul.
   - Dar de ce nu putem bate la mașină un plic nou? El n-ar face același lucru, dacă tot a bătut scrisorile? zise Sabitha, crezându-se isteață.
   - Pentru că un plic nou n-ar avea ștampila poștei pe el, deșteapto!
   - Și dacă ea îi răspunde?
   - O să citim ce scrie.
   - Da, dar dacă îi răspunde și i-o trimite direct?
   Lui Edith nu-i plăcu să arate că nu se gândise la asta.
   - N-o să i-o trimită. E vicleană. Oricum, tu răspunde-i lui taică-tău imediat, ca să-i dai ideea s-o trimită odată cu a ta.
   - Urăsc să scriu depeșe de-astea aiurea.
   - Hai, dă-i drumul! N-o să mori. Nu vrei să vezi cum îi răspunde?

   Prietene drag,
   Mă întrebi dacă te cunosc suficient ca să-ți fiu prietenă, și eu îți răspund că, după părerea mea, da. Am avut un singur prieten în viață, pe doamna Willets, pe care am iubit-o și care a fost tare bună cu mine, dar care acum e moartă. Era mult mai în vârstă ca mine, și problema cu prietenii mai în vârstă este că mor și te lasă singur. Era atât de bătrână, că uneori mă chema pe alte nume. Dar pe mine asta nu mă deranja.
   O să-ți spun ceva ciudat. Poza pe care l-ai pus pe fotograful acela să o facă la târg - cu tine, cu Sabitha, cu prietena ei Edith și cu mine - am mărit-o, am pus-o în ramă și am așezat-o în camera de zi. Nu e grozavă, și în mod cert individul ți-a cerut mai mult decât suficient pentru ce a ieșit, dar e mai bună decât nimic. Așa că alaltăieri ștergeam praful prin casă, și mi-am închipuit că te aud spunându-mi „Bună!“. „Bună!“ ai spus, și eu m-am uitat la fața ta - atât cât se poate vedea în fotografie - și m-am gândit: „O, Doamne, cred că-mi pierd mințile! Sau e semn că vine iar scrisoare.“ Ei, mă prostesc, de fapt nu cred cu adevărat în lucruri de genul ăsta. Dar ieri chiar a venit scrisoare. Așa că, după cum vezi, nu-mi ceri prea mult când mă întrebi dacă pot să-ți fiu prietenă. Pot să-mi găsesc întotdeauna ceva de lucru, dar un prieten adevărat e cu totul altceva.
   Prietena ta, Johanna Parry

   Bineînțeles, scrisoarea aceasta nu putu fi reintrodusă în plic. Tatăl Sabithei și-ar fi dat seama că era ceva dubios în referirile la o scrisoare pe care el nu o scrisese niciodată. Răvașul Johannei trebui să fie rupt în bucățele minuscule și aruncat în toaletă acasă la Edith.
   Scrisoarea care povestea despre hotel sosi multe luni mai târziu. Era vară. Și doar printr-un noroc puse Sabitha mâna pe ea, căci fusese plecată vreme de 3 săptămâni la o cabană pe malul lacului Simcoe, care aparținea mătușii ei Roxanne și unchiului Clark.
   Aproape primul lucru pe care Sabitha îl spuse când intră în casa lui Edith fu:
   - Mamma mia! Casa asta duhnește.
   „Mamma mia!“ era o expresie pe care o împrumutase de la verișoarele ei.
   Edith adulmecă aerul.
   - Eu nu simt nimic.
   - E ca atelierul lui taică-tău, dar nu chiar așa rău. Probabil că aduc mirosul în haine.
   Edith se apucă să deschidă scrisoarea la aburi. Pe drumul de întoarcere de la poștă, Sabitha cumpărase două eclere cu ciocolată de la patiserie. Acum stătea întinsă pe canapea și și-l mânca pe al ei.
   - O singură scrisoare. Pentru tine, spuse Edith. Biata Johanna! De fapt, bineînțeles că n-a primit-o niciodată pe a ei.
   - Citește-mi, spuse Sabitha resemnată. Am numai lipiceală pe mâini.
   Edith o citi în viteză, pe un ton preocupat, aproape fără să mai facă pauze la sfârșitul propozițiilor.

   Sabitha, draga mea, soarta mea a luat o nouă întorsătură. După cum vezi, nu mai sunt în Brandon, ci într-o localitate numită Gdynia. Și nu mai lucrez pentru foștii mei șefi. Am avut o iarnă neobișnuit de grea cu durerile mele de piept, și ei, șefii mei adică, au fost de părere că ar trebui să călătoresc în continuare, cu toate că riscam să fac penumonie, așa că de aici a pornit o întreagă discuție și până la urmă toți am hotărât să ne luăm la revedere unii de la alții. Dar norocul e un tovarăș foarte ciudat, și chiar pe la vremea aceea am intrat în posesia unui hotel. E prea complicat să-ți explic detaliile, dar, dacă bunicul vrea să știe mai multe despre el, spune-i doar că un bărbat care îmi datora niște bani pe care nu a putut să-i plătească mi-a dat în schimb hotelul ăsta. Așa că m-am mutat de la o cameră într-o pensiune într-o clădire cu 12 dormitoare și de la a nu deține nici măcar patul în care dormeam la a avea acum mai multe. E un lucru minunat să te scoli dimineața și să știi că îți ești propriul șef. Trebuie să mai repar câte ceva pe aici, de fapt chiar foarte multe, și am să mă apuc de ele imediat ce se mai încălzește vremea. Va trebui s ă angajez pe cineva să mă ajute și mai târziu am să caut un bucătar bun ca să am un restaurant pe lângă barul cu băuturi.
   Astea ar trebui să meargă fabulos, pentru că nu mai există așa ceva în oraș. Sper că ești bine, că îți faci treaba la școală și capeți deprinderi bune.
   Te sărută cu drag Tati.

   - Ai cumva cafea? întrebă Sabitha.
   - Numai ness, spuse Edith. De ce?
   Sabitha povesti că la cabană toată lumea bea cafea cu gheață și că toți se dădeau în vânt după ea.
   Și ei îi plăcea la nebunie. Se ridică și începu să se fâțâie prin bucătărie, fierbând apa și amestecând cafeaua cu lapte și cuburi de gheață.
   - Ne-ar trebui în primul rând niște înghețată de vanilie, spuse ea. Ah, Dumnezeule, e sublimă! Nu-ți mănânci eclerul?
   „Ah, Dumnezeule!“
   - Ba da. Pe tot, spuse Edith răutăcioasă.
   Toate schimbările acestea în Sabitha în numai 3 săptămâni - cât timp Edith lucrase în atelierul tatălui ei, fiindcă mama ei stătea acasă după operație. Pielea Sabithei avea o culoare roșcat-aurie apetisantă, iar părul, tuns mai scurt, i se înfoiase în jurul feței. Verișoarele ei o tunseseră și-i făcuseră un permanent. Purta un fel de salopetă, cu pantaloni scurți croiți ca o fustă și nasturi în față, și cu volănașe peste umeri într-o culoare albastră care-i venea bine. Se îngrășase puțin și, când se aplecă să-și ia paharul de cafea cu gheață de pe podea, dezvălui un decolteu rozaliu ușor bombat.
   Sânii. Probabil începuseră să-i crească înainte să plece, dar Edith nu observase. Poate pur și simplu te trezeai cu ei într-o bună dimineață. Sau poate nu.
   Indiferent cum ar fi apărut, păreau să indice un avantaj absolut nedrept și nemeritat.
   Sabitha vorbea întruna despre verișoarele ei și despre viața la cabană.
   - Fii atentă, asta chiar trebuie să-ți povestesc, spunea, e fabulos... și flecărea mai departe despre ceea ce mătușa Roxanne îi spusese unchiului Clark când se certaseră, despre cum Mary Jo condusese fără permis în mașina decapotată a lui Stan (cine era Stan?) și le dusese pe toate la un restaurant drive-in - dar ce era atât de fabulos sau care era semnificația întâmplării nu devenea niciodată limpede.
   Însă, după o vreme, alte lucruri se limpeziră. Adevăratele aventuri ale verii. Fetele mai mari - printre care și Sabitha - dormeau la etaj în clădirea care adăpostea barca. Uneori organizau „lupte de gâdilături“ - se năpusteau toate asupra uneia singure și o gâdilau până când fata țipa printre hohote de râs, implorându-le să-i dea drumul, și se învoia să-și dea jos pantalonii de pijama ca să le arate dacă avea păr. Spuneau povești despre fete de la pension care făceau chestii cu mânerele periilor de păr și ale periuțelor de dinți. „Mamma mia!“ O dată două verișoare făcuseră o demonstrație - una dintre ele se suise pe cealaltă, prefăcându-se că e băiatul, își încolăciseră picioarele și gemuseră, gâfâiseră și se zvârcoliseră pe pat.
   Sora unchiului Clark și soțul ei veniseră în vizită în luna lor de miere, și el fusese văzut în timp ce își vâra mâna în costumul ei de baie.
   - Se iubeau foarte tare, se... știi tu... tot timpul, spuse Sabitha și strânse la piept perna de pe canapea. Oamenii nu se pot abține când sunt atât de îndrăgostiți.
   Una dintre verișoare fusese deja cu un băiat. Era unul dintre băieții care lucrau în grădinile stațiunii aflate mai jos pe șosea. O luase cu barca și o amenințase că o împinge în apă dacă nu-l lasă să vină peste ea. Așa că nu fusese vina ei.
   - Dar nu știa să înoate? întrebă Edith.
   Sabitha își împinse perna între picioare.
   - Aaah! spuse ea. Ce plăcut e!
   Edith cunoștea foarte bine senzațiile dulci-dureroase pe care le încerca Sabitha, dar o îngrozea ideea că alții le puteau face publice. Ea însăși se speria de ele. Cu ani în urmă, înainte să-și dea seama ce face, adormise cu pătura între picioare, și mama ei o descoperise și îi povestise despre o fată pe care o cunoscuse ea și care făcea așa tot timpul și care din această cauză trebuise să fie operată.
   - La început au încercat s-o ude cu apă rece, dar nu s-a vindecat, spusese mama ei. Așa că a trebuit operată. Altfel organele ei riscau să se congestioneze și să-i aducă moartea.
   - Încetează! îi spuse ea Sabithei, dar Sabitha gemu sfidător și zise: Nu-i nimic. Toate făceam așa. Tu n-ai pernă?
   Edith se ridică, se duse la bucătărie și își umplu paharul gol de cafea cu gheață cu apă rece. Când se întoarse, Sabitha zăcea tolănită pe canapea, râzând, iar perna o aruncase pe podea.
   - Ce-ai crezut că fac? spuse ea. Nu ți-ai dat seama că glumesc?
   - Mi-era sete, spuse Edith.
   - Tocmai ai băut un pahar întreg de cafea cu gheață.
   - Mi-era sete de apă.
   - Cu tine nu poate omul să se distreze! 
   Sabitha se ridică în capul oaselor.
   - Dacă ți-e așa de sete, de ce nu bei?
   Rămaseră într-o tăcere posomorâtă până când Sabitha spuse, pe un ton conciliant, dar dezamăgit:
   - Nu-i mai trimitem nimic Johannei? Hai să-i scriem o scrisorică de amor.
   Edith își pierduse bună parte din interesul față de scrisori, dar fu satisfăcută să vadă că Sabitha și-l păstrase. Recuperă ceva din sentimentul că avea putere asupra ei, în ciuda lacului Simcoe și a sânilor. Oftând, ca și cum s-ar fi învoit cu greu, se ridică și dădu la o parte învelitoarea de pe mașina de bătut.
   - Mult iubita mea Johanna... începu Sabitha.
   - Nu. E prea grețos.
   - Ei n-o să i se pară.
   - Ba da, spuse Edith.
   Se întrebă dacă să-i spună sau nu Sabithei despre pericolul organelor congestionate și hotărî că nu era cazul. În primul rând, o asemenea informație făcea parte dintr-o categorie de avertismente pe care le primise de la mama ei și despre care nu știuse niciodată dacă să le creadă pe de-a-ntregul sau nu. Nu era o informație atât de rea, din punct de vedere al credibilității, precum credința că a purta șoșoni în casă îți vatămă ochii, dar n-aveai de unde ști - poate că într-o zi chiar așa urma să se întâmple.
   În al doilea rând, Sabitha n-ar fi făcut decât să râdă. Ea râdea de orice avertisment - ar fi râs chiar și dacă i-ar fi spus că eclerele cu ciocolată îngrașă.
   - „Ultima ta scrisoare m-a făcut fericit“...
   - „Ultima ta scrisoare m-a umplut de extaz, spuse Sabitha“.
   - ... „m-a făcut fericit, pentru că am înțeles că am într-adevăr un prieten adevărat pe lume, și anume pe tine“...
   - „N-am dormit toată noaptea pentru că am tânjit să te strâng cu toată puterea în brațele mele“...
   Sabitha se luă în brațe și începu să se legene înainte și înapoi.
   - Nu. „De multe ori m-am simțit singur în ciuda unei vieți gregare și n-am știut cui să mă adresez“...
   - Ce înseamnă „gregare“? Johanna n-o să știe ce înseamnă.
   - Ba ea o să știe.
   Replica o făcu pe Sabitha să tacă și poate că o jigni. Așa că, la sfârșit, Edith citi cu voce tare:
   - „Trebuie să-mi iau rămas-bun, și singurul mod în care o pot face este să mi te imaginez citind scrisoarea și roșind“... Seamănă cu ceea ce voiai să spui tu?
   - „Citind scrisoarea în pat, îmbrăcată în cămașa de noapte“, spuse Sabitha, revenindu-și rapid, ca întotdeauna, „și gândindu-te cum am să te strâng tare în brațe și cum am să-ți sug sfârcurile“...

   Draga mea Johanna,
   Ultima ta scrisoare m-a făcut fericit, pentru că am înțeles că am un prieten adevărat pe lume, și anume pe tine. M-am simțit deseori foarte singur, în ciuda vieții gregare pe care o duc și n-am știut cui să mă adresez.
   I-am spus Sabithei în scrisoare despre norocul meu și despre faptul că vreau să intru în industria hotelieră. Nu i-am povestit de fapt cât de bolnav am fost iarna trecută, pentru că n-am vrut s-o sperii.
   Nu vreau să te sperii nici pe tine, dragă Johanna, ci doar să-ți spun că m-am gândit deseori la tine și mi-a fost dor să-ți văd chipul dulce și drag. În toiul febrei mi s-a părut chiar că te văd aplecându-te deasupra mea, ți-am auzit vocea spunându-mi că în curând avea să-mi fie mai bine și am simțit mâna ta blândă dându-mi îngrijire. Eram la pensiune și, când mi-am venit în fire după febră, lumea m-a tot tachinat: „Cine e Johanna asta?“ Dar eu eram nespus de trist că mă trezisem și nu te aflasem lângă mine. M-am întrebat chiar dacă n-ai putea să sosești cumva în zbor ca să-mi fii alături, deși știam că așa ceva nu se poate întâmpla. Crede-mă, scumpa mea Johanna, nici pe cea mai voluptuoasă vedetă de cinema n-aș întâmpina-o mai fericit decât pe tine. Nu știu dacă ar trebui să-ți reproduc celelalte lucruri pe care mi le spuneai în închipuirea mea, pentru că erau foarte intime și plăcute, dar pe tine s-ar putea să te rușineze. Mi-e groază să închei scrisoarea aceasta, pentru că acum mă simt ca și cum aș sta cu tine de vorbă încetișor, în intimitatea obscură a camerei noastre, dar trebuie să-mi iau rămas-bun, și singurul mod în care o pot face este să mi te imaginez citind scrisoarea aceasta și roșind. Ar fi minunat dacă ai sta în pat, îmbrăcată în cămașa de noapte și gândindu-te cât mi-aș dori să te strâng în brațe și să nu-ți mai dau drumul.
   Cu dr-g-st-, Ken Boudreau

   În mod oarecum surprinzător, scrisoarea aceasta rămase fără răspuns. După ce Sabitha își scrise răvașul ei de jumătate de pagină, Johanna îl puse în plic, caligrafie adresa de destinație și asta fu tot.
   Când se dădu jos din tren, Johanna descoperi că n-o aștepta nimeni. Își propuse să nu-și facă griji din cauza asta, căci se gândise tot drumul că s-ar fi putut foarte bine ca, la urma urmei, scrisoarea ei să ajungă aici abia după ea. (De fapt, plicul sosise și zăcea la poștă, neridicat, întrucât Ken Boudreau, care nu fusese prea rău bolnav iarna trecută, avea acum cu adevărat bronșită și nu venise de câteva zile să-și ia corespondența. Chiar în ziua aceea teancului de scrisori i se mai adăugase un plic, în care se afla cecul de la domnul McCauley. Dar plata acestuia fusese deja blocată.)
   Ceea ce o îngrijora mai tare pe Johanna era faptul că locul acela nu prea semăna a oraș. Gara era o clădire simplă, o haltă mai degrabă, cu bănci de-a lungul pereților și cu un stor de lemn tras peste ochiul casei de bilete. Exista și o magazie de mărfuri - Johanna presupuse că asta era - dar ușa ei culisantă nu se clintea. Johanna se uită printre scânduri până când ochii i se obișnuiră cu întunericul dinăuntru, și văzu că era goală, cu o podea de pământ. Niciun fel de ladă de mobilă.
   - E cineva aici? E cineva? strigă Johanna de câteva ori, deși nu se aștepta să primească vreun răspuns.
   Rămase pe peron și încercă să-și dea seama unde se afla.
   Cam la 800 de metri distanță era o movilă joasă, vizibilă imediat datorită coroanei de copaci.
   Iar șleaul nisipos pe care, din tren, ea îl luase drept calea de acces către pășunea vreunui fermier - acela trebuia să fie drumul. Johanna distinse acum siluetele joase ale clădirilor risipite printre copaci și un turn de apă, care de la distanță arăta ca o jucărie, ca un soldat de tinichea pe picioare lungi.
   Își ridică valiza - n-avea să-i fie chiar atât de greu: o cărase, la urma urmei, de pe Strada Expoziției către cealaltă gară - și porni la drum.
   Bătea vântul, dar ziua era fierbinte, mai fierbinte decât vremea pe care o lăsase în urmă în Ontario, și vântul părea și el la fel de cald. Peste rochia cea nouă, Johanna purta aceeași haină veche, care i-ar fi ocupat prea mult loc în valiză. Se uită cu jind la umbra orașului din față, dar, când ajunse acolo, nu descoperi decât molizi, prea deși și înguști ca să dea cine știe ce umbră, și plopi americani, zdrențuiți, cu frunze subțiri, care se clătinau în toate părțile și oricum lăsau soarele să pătrundă prin coroanele lor.
   Locul avea o descurajantă lipsă de formalism sau de orice fel de organizare. Nu existau trotuare, străzi pavate, nu se vedea nici o clădire mai impozantă, în afara unei biserici mari, asemănătoare cu un hambar de cărămidă. O pictură deasupra ușii, reprezentând Sfânta Familie cu fețe de culoarea argilei și ochi albaștri pironiți în gol. Biserica avea un hram nemaiauzit - Sfântul Vojte.
   Casele nu dădeau semne că ar fi fost construite după vreun plan limpede. Erau așezate la unghiuri diverse față de drum - sau stradă - și majoritatea aveau ferestruici meschine înfipte ici-colo pe ziduri și câte un cerdac pătrățos, ca o cutie, în jurul ușii. Nimeni nu era afară în curte - și de ce ar fi fost? N-ar fi avut ce să îngrijească, în afară de smocuri de iarbă maronie și, la un moment dat, o tufă mare de revent țâșnită din pământ, plină de semințe.
   Pe strada principală, dacă asta era, se aflau o alee de lemn, înălțată numai pe o parte a drumului, și câteva clădiri risipite, dintre care singurele aparent funcționale erau o băcănie (unde se afla și oficiul poștal) și un garaj. Exista și o clădire cu etaj despre care Johanna crezu că ar putea fi hotel, dar care se dovedi a fi o bancă și era închisă.
   Prima ființă omenească pe care o văzu - deși doi câini lătraseră deja la ea - fu un bărbat în fața garajului, ocupat să încarce niște lanțuri în spatele unei camionete.
   - Hotel? zise el. Ați venit prea departe.
   Îi spuse că hotelul se afla jos, lângă gară, pe cealaltă parte a liniei ferate, ceva mai departe. Era vopsit în albastru, nu se putea să nu-l observe.
   Ea își puse valiza jos, nu descurajată, ci pentru că simțea nevoia să se odihnească puțin.
   El spuse că putea s-o ducă acolo dacă aștepta câteva minute. Și, deși pentru ea era ceva nou să accepte o astfel de ofertă, se trezi curând așezată în cabina încinsă și murdară a camionului, hurducăind pe drumul de pământ pe care tocmai urcase pe jos, în timp ce lanțurile făceau în spate un vacarm deznădăjduit.
   - Deci... de unde ați adus valul ăsta de căldură? întrebă el.
   Ea spuse că din Ontario, dar pe un ton care nu promitea nimic mai mult.
   - Ontario, spuse el cu regret. Aha. Uitați-l! Hotelul dumneavoastră.
   Bărbatul luă o mână de pe volan. Camionul se poticni și el, în timp ce șoferul flutura din mână către o clădire cu etaj și acoperiș plat care ei de fapt nu-i scăpase, căci o văzuse din tren în timp ce intrau în gară. Crezuse însă atunci că era o casă mare, relativ căzută în paragină, poate abandonată de familia rezidentă. Acum, după ce văzuse construcțiile din oraș, Johanna își dădu seama că n-ar fi trebuit s-o ignore atât de ușor. Era acoperită cu foi de tablă, ștanțate să arate ca niște cărămizi și vopsite albastru-deschis. Deasupra ușii de la intrare, mai multe tuburi de neon, acum stinse, închipuiau cuvântul HOTEL.
   - Sunt o neroadă, spuse ea și-i oferi bărbatului 1 dolar pentru transport.
   El râse.
   - Țineți-vă banii! Nu știți niciodată când aveți nevoie de ei.
   Lângă hotel era parcată o mașină absolut decentă, un Plymouth. Foarte murdară, într-adevăr, dar la ce te puteai aștepta cu drumurile de aici?
   Pe ușă erau afișe care făceau reclamă unei mărci de țigări și alteia de bere. Johanna stătu până când mașina întoarse și abia pe urmă se hotărî să bată la ușă - și bătu pentru că nu i se părea că locul acesta ar fi putut fi deschis. Încercă ușa, să vadă dacă era descuiată, și pătrunse într-o cameră mică și prăfuită, de unde pleca o scară, și apoi într-o încăpere largă și întunecată, cu o masă de biliard, mirosind urât a bere și cu podeaua nemăturată. Alături, într-o sală laterală, zări sclipirea unei oglinzi, rafturi goale, o tejghea. În camerele acestea storurile erau trase până jos. Singura lumină pe care o văzu venea prin două ferestruici rotunde, care se dovediră fixate într-o ușă dublă batantă. Johanna intră pe ea într-o bucătărie. Era mai lumină aici, din cauza unui rând de ferestre înalte - și murdare - neacoperite, de pe peretele opus. Și aici Johanna dădu peste primele semne de viață: cineva mâncase la masă și lăsase în urmă o farfurie mânjită cu ketchup uscat și o cană pe jumătate plină cu cafea neagră rece.
   Una dintre ușile bucătăriei dădea afară, dar era încuiată, alta, către o cămară în care găsi diverse conserve, o a treia, către o debara pentru mături, iar ultima, către casa unei scări. Johanna urcă, izbind valiza de treptele din fața ei, pentru că spațiul era îngust. Chiar în față, la etaj, văzu o toaletă cu scaunul ridicat.
   Ușa unui dormitor de la capătul coridorului era deschisă, și acolo îl găsi pe Ken Boudreau.
   Îi văzu mai întâi hainele. Sacoul îi atârna de colțul ușii, iar pantalonii de mânerul rotund, ștergând podeaua. Johanna se gândi imediat că nu așa se așază hainele bune, încât intră cu îndrăzneală în cameră, lăsându-și valiza pe hol, cu gând să le aranjeze frumos.
   El era în pat, acoperit numai cu un cearșaf. Pătura și cămașa îi zăceau pe podea. Respira agitat, gata parcă să se trezească, așa încât ea spuse:
   - Bună dimineața! Bună ziua!
   Lumina intensă a soarelui intra pe fereastră, bătându-i aproape în față. Geamul era închis și aerul groaznic de stătut - îmbâcsit, în primul rând, de mirosul scrumierei pline de pe scaunul, tras alături, pe care el îl folosea drept măsuță.
   Avea obiceiuri rele - fuma în pat.
   Nu se trezi la auzul vocii ei - sau se trezi numai parțial. Începu să tușească.
   Ea își dădu seama că era o tuse gravă, tusea unui om bolnav. El se chinui să se ridice, cu ochii încă închiși, și Johanna se apropie de pat și îl trase în sus. Se uită după o batistă sau o cutie cu șervețele, dar nu văzu nimic, așa că se întinse după cămașa lui de pe podea, pe care o putea spăla mai târziu. Voia să se uite mai bine la ceea ce scuipa el.
   După ce expectoră îndeajuns, Ken mormăi ceva și se prăbuși la loc în pat, icnind, cu chipul fermecător și arogant pe care ea i-l ținea minte boțit acum de dezgust. Johanna știu numai atingându-l că avea febră.
   Ceea ce scuipase el avea o culoare galben-verzuie, fără firișoare ruginii. Ea duse cămașa la chiuveta din baie, unde, spre mirarea ei, găsi un săpun, o spălă și o atârnă de mânerul ușii, apoi se curăță bine pe mâini. Trebui să și le șteargă de fusta noii ei rochii maronii. O îmbrăcase într-o altă toaletă înghesuită - la femei, în tren - cu mai puțin de două ore în urmă și se întrebase atunci dacă nu cumva ar fi trebuit să-și cumpere și ceva produse de machiaj.
   Într-o debara de pe hol găsi un sul de hârtie igienică și îl aduse în camera lui, pentru data viitoare când el avea să tușească. Ridică pătura și îl înveli bine, trase storurile în jos până la pervaz și săltă câțiva centimetri geamul înțepenit, proptindu-l cu scrumiera pe care o golise. Apoi se schimbă, afară pe hol, din rochia maronie în hainele ei vechi din valiză. La ce i-ar mai fi folosit acum o rochie elegantă și tot machiajul din lume?
   Nu știa cât era de bolnav Ken, dar o îngrijise pe doamna Willets - tot o fumătoare înrăită - pe perioada mai multor accese de bronșită, și se gândi că o vreme se putea descurca fără să fie nevoie să cheme un medic.
   În aceeași debara de pe hol găsi o grămadă de prosoape curate, deși roase și decolorate, și Johanna udă unul din ele și-i șterse bolnavului brațele și picioarele, vrând să-i scadă febra. El se trezi pe jumătate și începu din nou să tușească. Ea îl susținu în sus și îl făcu să scuipe în hârtia igienică, examină încă o dată expectorația, o aruncă la toaletă și se spălă pe mâini. Avea acum prosop pe care să se șteargă. Se duse jos la parter, găsi în bucătărie un pahar și o sticlă mare în care fusese bere de ghimbir și pe care o umplu cu apă și încercă să-l facă s-o bea. El înghiți puțin, protestă, și ea îl lăsă să se întindă. După vreo cinci minute încercă din nou. Făcu asta de mai multe ori, până când i se păru că el înghițise atâta cât putea ține în stomac fără să verse.
   Din când în când el se pornea din nou pe tușit și ea îl ridica, îl susținea cu un braț, iar cu celălalt îl bătea pe spate, ca să-l ajute să se mai elibereze de greutatea din piept. El deschise ochii de mai multe ori și păru să-i înregistreze prezența fără să se sperie sau să se mire - dar și fără să dea vreun semn de gratitudine. Ea îl mai spălă o dată cu buretele, având grijă să acopere imediat cu pătura partea corpului care se răcorise.
   Observă apoi că începuse să se întunece, se duse jos în bucătărie și găsi întrerupătorul. Lustrele și plita electrică veche funcționau. Johanna deschise și încălzi o conservă de supă de pui cu orez, o duse sus și îl trezi pe Ken, și el mâncă puțin cu lingura. Ea profită de starea lui provizorie de trezie ca să-l întrebe dacă avea cumva un flacon cu aspirină. El dădu din cap că da, apoi își pierdu șirul când încercă să-i explice unde.
   - În coșul de gunoi, spuse.
   - Nu, nu, zise ea. Nu coșul de gunoi.
   - În... în...
   El încercă să contureze ceva cu mâinile. Ochii i se umplură de lacrimi.
   - Lasă! zise Johanna. Lasă, nu-i nimic.
   Febra îi scăzu oricum. Dormi o oră sau mai mult fără să tușească. Apoi deveni din nou fierbinte.
   La vremea aceea ea găsise însă aspirina - era într-un sertar de la bucătărie, împreună cu alte obiecte precum o șurubelniță, niște becuri și un ghem de sfoară - și îl puse să înghită două pastile. La scurt timp după aceea el avu un acces violent de tuse, dar ei nu i se păru că scuipase tabletele. Când el se întinse din nou, ea își puse urechea la pieptul lui și îi ascultă hârâiala. Căutase deja muștarul ca să-i facă un plasture, dar muștarul s-ar fi zis că lipsea. Coborî din nou, încălzi puțină apă și o aduse într-un lighean, pentru ca el să inhaleze aburul. El fu dispus la asta numai preț de câteva secunde, dar poate că îi prinse totuși bine, pentru că expectoră bălți întregi de flegmă.
   Febra îi scăzu din nou, și dormi mai liniștit. Ea trase lângă pat un fotoliu pe care îl găsise într-una dintre celelalte camere și dormi și ea pe furate, trezindu-se și întrebându-se unde se afla, apoi amintindu-și, sculându-se, pipăindu-l - febra părea să nu-i mai crească - și vârând pătura sub el. Ea însăși se acoperi cu veșnica haină de tweed pentru care îi era datoare doamnei Willets.
   Apoi el se trezi. Era miezul dimineții.
   - Ce faci aici? întrebă cu o voce slabă, răgușită.
   - Am venit ieri, spuse ea. Ți-am adus mobila. N-a sosit încă, dar e pe drum. Erai într-o stare urâtă când am venit și ai avut febră aproape toată noaptea. Acuma cum te simți?
   - Mai bine, spuse el, și începu să tușească.
   Johanna nu trebui să-l ridice, căci el se săltă singur în capul oaselor, dar ea se apropie de pat și îl bătu pe spate.
    - Mulțumesc, spuse el când accesul de tuse luă sfârșit.
   Pielea lui părea acum la fel de rece ca a ei. Și netedă - fără alunițe aspre, fără grăsime. Johanna îi simți coastele. Era ca un băiat delicat, bolnăvicios. Mirosea a porumb.
   - Ți-ai înghițit flegma, spuse ea. N-o mai înghiți, că nu-ți face bine. Uite hârtie igienică aici, trebuie s-o scuipi. Dac-o înghiți, poți să ai probleme cu rinichii.
   - N-am știut, spuse el. Poți să-mi aduci puțină cafea?
   Filtrul era negru pe dinăuntru. Ea îl spălă cât putu de bine și adăugă cafeaua. Apoi se spălă și se aranjă și ea, întrebându-se ce fel de mâncare să-i dea. În cămară dădu peste o cutie cu mix de prăjituri.
   La început crezu că trebuia să-l amestece cu apă, dar apoi găsi o conservă cu lapte praf. Când cafeaua fu gata, Johanna avea la cuptor o tavă cu fursecuri.
   De îndată ce o auzi că lucrează la bucătărie, Ken se ridică să meargă la toaletă. Era mai slăbit decât crezuse: trebui să se aplece și să pună o mână pe rezervor. Apoi, pe podeaua debaralei de pe hol unde își ținea hainele curate, găsi o pereche de chiloți. Își dăduse deja seama cine era această femeie.
   Ea spusese că venise să-i aducă mobila, deși el nu ceruse nici un fel de mobilă, doar banii de pe ea. Ar fi trebuit să-i știe numele, dar nu și-l putea aminti, așa că îi deschise poșeta, care zăcea pe podeaua coridorului, lângă valiză. Pe căptușeală era cusută o bucată de pânză inscripționată cu numele ei.
   Johanna Parry, și adresa socrului lui, pe Strada Expoziției.
   Și altele. O pungă de pânză cu câteva bancnote în ea. Douăzeci și șapte de dolari. Încă o punguță cu mărunțiș, pe care el nu se sinchisi să-l numere. Un carnet de cecuri albastru intens. Îl deschise automat, fără să se aștepte la nimic deosebit.
   Cu vreo două săptămâni în urmă, Johanna reușise să transfere toată moștenirea primită de la doamna Willets în contul ei bancar, adăugând-o economiilor pe care le făcuse ea însăși. Îi explicase directorului băncii că nu știa când ar putea să-i trebuiască.
   Suma nu era stupefiantă, dar atârna greu. Johanna era o persoană cu stare. În mintea lui Ken Boudreau, asta îi dădu deodată un lustru vag aristocratic.
   - Purtai o rochie maronie? o întrebă el când ea veni sus cu cafeaua.
   - Da, când am ajuns aici.
   - Am crezut că a fost un vis. Dar erai tu.
   - Ca și în celălalt vis al tău, spuse Johanna, și fruntea ei pistruiată se făcu stacojie.
   El nu știa despre ce vorbea ea și nu avu energia să întrebe. Poate un vis din care se trezise în timp ce ea se aflase aici pe timpul nopții și pe care nu și-l mai amintea acum. Tuși din nou, de data asta mai puțin violent, și ea îi întinse o bucată de hârtie igienică.
   - Așa, spuse ea, unde vrei să-ți pui cafeaua?
   Împinse lângă pat scaunul de lemn pe care îl dăduse la o parte ca să poată să se apropie mai ușor.
   - Uite-aici. 
   Îl ridică de subsuori și înfipse perna în spatele lui. O pernă murdară, neînfățată, dar pe care noaptea trecută ea o învelise într-un prosop.
   - Poți să te uiți dacă mai sunt țigări la parter?
   Ea clătină din cap, dar spuse:
   - O să mă uit. Fac niște fursecuri la cuptor.
   Ken Boudreau avea obiceiul nu doar să ia, ci și să dea bani cu împrumut. Mare parte din necazurile care-l copleșiseră - sau în care intrase singur, altfel spus - aveau de a face cu incapacitatea lui de a spune „nu“ prietenilor. Loialitate. Nu fusese dat afară din armată, ci demisionase singur din spirit de loialitate față de un prieten care fusese luat la rost pentru că îl insultase pe comandant la o petrecere la popotă. Nu era drept - la o petrecere la popotă totul ar fi trebuit luat în glumă și nimeni n-ar fi avut de ce să ia remarcile altuia în nume de rău. Iar slujba de la firma producătoare de fertilizatori și-o pierduse pentru că trecuse granița americană cu un camion al companiei, duminica, fără să ceară voie, ca să-l aducă de acolo pe un amic care intrase într-un conflict și se temea să nu fie prins și dat în judecată.
   Parte a sentimentului său de loialitate față de prieteni erau relațiile dificile cu superiorii.
   Recunoștea că îi venea greu să cedeze. „Da, domnule“ și „nu, domnule“ erau cuvinte care nu-i prea veneau la îndemână. Nu fusese concediat de la firma de asigurări, dar fusese lăsat pe dinafară de atâtea ori încât părea că aproape îl provocau să demisioneze, și până la urmă asta și făcuse.
   Îi convenea să le spună oamenilor că obținuse hotelul la un joc de poker. Nu era de fapt mare jucător, dar femeile se dădeau în vânt după povestea asta. Nu-i plăcea să admită că îl acceptase, fără să știe despre ce e vorba, drept răscumpărare a unei datorii. Chiar și după ce îl văzuse, își spusese că putea fi salvat. Nu-l vedea ca pe un loc unde oamenii ar fi venit să se cazeze - poate doar vânătorii, toamna. Și-l închipuia mai degrabă bar și restaurant. Asta dacă ar fi făcut rost de un bucătar bun. Dar, înainte ca acolo să se poată întâmpla ceva, era nevoie de niște investiții. Era nevoie de muncă - mai multă decât ar fi putut depune el singur, deși nu era neîndemânatic. Se gândise că, dacă ar fi reușit să treacă de iarnă, făcând între timp ceea ce putea să facă singur, dovedindu-și bunele intenții, poate că banca i-ar fi acordat un împrumut. Dar avea nevoie deocamdată de un împrumut mai mic doar ca să treacă de iarnă, și acesta fusese momentul în care se hotărâse să apeleze la socrul său. Ar fi preferat să încerce la altcineva, dar nimeni altcineva n-ar fi putut să se lipsească la fel de ușor de bani.
   I se păruse o idee bună să formuleze cererea sub forma propunerii de a vinde mobila, pe care știa că bătrânul n-avea să se urnească niciodată singur s-o vândă. Își amintise, deși nu în detaliu, de împrumuturi neplătite din trecut, dar reușise să și le reprezinte ca pe niște sume la care era îndreptățit, pentru că o susținuse pe Marcelle într-o perioadă de proaste purtări (ale ei, înainte să înceapă ale lui) și pentru că o acceptase pe Sabitha drept copilul lui, în ciuda dubiilor pe care le avea. În plus, familia McCauley era singura, din câte știa el, care avea bani câștigați numai de membri deja răposați.
   „Ți-am adus mobila.“
   Nu reușea să-și dea seama ce putea să însemne asta pentru el, în momentul de față. Era prea obosit. Atunci când ea veni cu fursecurile (și fără țigări), voia să doarmă mai mult decât să mănânce.
   Ronțăi o jumătate de fursec, ca s-o mulțumească, apoi adormi buștean. Se trezi numai pe jumătate când ea îl răsuci pe o parte, apoi pe alta, scoțând cearșaful murdar de sub el, apoi întinzându-l pe cel curat și rostogolindu-l la loc, fără să-l pună să se scoale din pat sau să se trezească de-a binelea.
   - Am găsit un cearșaf curat, dar e subțire ca o cârpă, spuse ea. Nu mirosea prea bine, așa că mai întâi l-am întins afară pe sfoară.
   Ceva mai târziu, el își dădu seama că sunetul pe care îl auzea de multă vreme în vis era de fapt huruitul mașinii de spălat. Se întrebă cum se putea, pentru că boilerul răposase cu ceva timp în urmă.
   Probabil ea încălzea cazane întregi de apă pe aragaz. Încă mai târziu, auzi sunetul inimitabil al motorului propriei mașini pornind și îndepărtându-se. Probabil îi luase cheile din buzunarul pantalonilor.
   Poate pleca de acolo cu singura lui avere, abandonându-l, și el n-ar fi putut nici măcar să sune la poliție s-o prindă. Telefonul îi fusese tăiat, chiar dacă ar fi fost în stare să ajungă până la el.
   Lucrurile astea s-ar fi putut întâmpla oricând - furtul și abandonul - și totuși, el se întoarse pe partea cealaltă pe cearșaful proaspăt, care mirosea a vânt de prerie și a iarbă, și adormi din nou, sigur că ea se dusese numai să cumpere lapte, ouă, unt, pâine și alte lucruri - chiar și țigări - necesare pentru o viață decentă, că avea să se întoarcă și să fie ocupată la parter și că sunetul activității ei avea să fie ca o plasă de siguranță sub el, venită din ceruri, o gratificație care nu trebuia pusă sub semnul întrebării.
   Viața lui Ken suferea la vremea aceea o încurcătură legată de sexul feminin. Două femei - de fapt, una tânără și alta mai în vârstă (adică aproximativ de vârsta lui) - știau una de alta și erau gata din clipă în clipă să-și sară la beregată. Tot ce primise Ken în ultima vreme de la amândouă fuseseră numai urlete și plângeri, întrerupte de declarații furioase de iubire.
   Și iată că o soluție i se ivise poate și la această problemă.
   În timp ce făcea cumpărăturile la băcănie, Johanna auzi un tren și, întorcându-se la hotel, văzu o mașină parcată lângă clădirea gării. Înainte chiar să apuce să oprească automobilul lui Ken Boudreau, văzu mormanul de lăzi de mobilă pe peron. Vorbi cu șeful de gară - mașina era a lui - și el fu foarte surprins și enervat de sosirea atâtor lăzi uriașe. Johanna obținu de la el numele unui bărbat care avea camion - un camion curat, insistă ea - care locuia la vreo 30 de kilometri depărtare și făcea uneori transport de mobilă, apoi folosi telefonul gării ca să-l sune și, pe un ton jumătate măgulitor, jumătate răstit, îi ceru să vină imediat acolo. Apoi îl puse pe șeful de gară să promită că avea să supravegheze lăzile de mobilă până la sosirea camionului. Până la vremea cinei, camionul ajunsese, iar bărbatul și fiul lui descărcaseră toată mobila și o aduseseră în sala principală a hotelului.
   A doua zi, Johanna inspectă șandramaua. Își făcea planuri.
   În ziua următoare îl socoti pe Ken Boudreau capabil deja să stea drept în pat și s-o asculte și-i spuse:
   - Hotelul ăsta e o gaură neagră, iar orașul abia mai răsuflă. Ce avem de făcut e să scoatem la vânzare orice lucru care are fie și cea mai mică valoare și să scăpăm de el. Nu mă refer la mobila adusă acum, ci la lucruri precum masa de biliard și mobila de bucătărie. Apoi trebuie să vindem clădirea cuiva dispus să jumulească tabla de pe ea pentru fier vechi. Întotdeauna poți să mai scoți un ban de pe lucruri care ai zice că n-au nici o valoare. Apoi... Tu ce aveai de gând să faci înainte să te căpătuiești cu hotelul?
   El spuse că se gândise să plece în Columbia Britanică, în orășelul Salmon Arm, unde avea un prieten care îi spusese cândva că putea să-și găsească acolo o slujbă de arendaș de livezi. Dar nu putuse să se ducă pentru că mașina avea nevoie de cauciucuri noi și de reparații înainte de a putea întreprinde o călătorie lungă, și el își cheltuia tot ce avea pe traiul zilnic. Apoi îi picase pleașca asta cu hotelul.
   - Halal pleașcă, mai degrabă un sac de moloz, spuse ea. Cauciucurile și reparațiile la mașină ar fi fost o investiție mai bună decât orice bani aruncați pe gârlă pentru hotel. Ar fi bine să plecăm de aici înainte să vină zăpada. Și să expediem mobila tot cu trenul, o să ne prindă bine când ajungem acolo. Avem tot ce ne trebuie ca să mobilăm o casă.
   - Nu era o ofertă chiar atât de fermă.
   - Știu, spuse ea. Dar o să fie în regulă.
   El își dădu seama că ea chiar știa, și că totul era - avea să fie - în regulă. Se putea spune chiar că ei situația i se potrivea mănușă.
   Nu că el nu i-ar fi fost recunoscător. Ajunsese în stadiul în care gratitudinea nu era o povară, îi venea firesc - mai ales atunci când nu-i era solicitată.
   Simți că mintea i se înviorează. „Aceasta e schimbarea de care aveam nevoie.“ Spusese asta și înainte, dar în mod sigur trebuia să vină un timp când cuvintele se dovedeau adevărate. Iernile blânde, mirosul pădurilor veșnic verzi și al merelor coapte. „Avem tot ce ne trebuie ca să ne facem un cămin.“
   „Își are și el mândria lui“, se gândea ea. Trebuia să țină cont de asta. Poate era mai bine să nu menționeze niciodată scrisorile în care își dezvelise sufletul în fața ei. Înainte să plece de la domnul McCauley, ea le distrusese. De fapt, o distrusese pe fiecare imediat după ce o citise de suficiente ori ca s-o știe pe de rost - și asta nu dura mult. Cu siguranță, nu-și dorea ca gândurile lui să cadă vreodată în mâinile Sabithei și ale șiretei ei prietene. În special partea aceea din ultima scrisoare despre cămașa ei de noapte și despre cititul în pat. Nu că asemenea lucruri n-ar fi fost reale, dar a le pune pe hârtie ar fi putut fi considerat vulgar, siropos sau de tot râsul.
   Se îndoia că aveau s-o vadă prea des pe Sabitha. Dar ea n-avea să-l împiedice niciodată, dacă asta avea să fie ceea ce-și dorea el.
   Nu era de fapt o experiență nouă, această bruscă senzație de expansiune și responsabilitate.
   Simțise ceva asemănător pentru doamna Willets - tot o persoană chipeșă și capricioasă, care avusese nevoie de grijă și călăuzire. Ken Boudreau se dovedise a poseda aceste trăsături într-un grad ceva mai mare decât se așteptase ea, plus că existau între ei diferențele naturale dintre un bărbat și o femeie, dar cu siguranță nu era nimic în firea lui cu care ea să simtă că nu se poate descurca.
   După doamna Willets, inima Johannei rămăsese pustie, și ea se gândise deseori că așa s-ar fi putut să și rămână. Și iată deodată agitația aceasta atât de plăcută, dragostea, atât de preocupată.
   Domnul McCauley muri cam la doi ani după plecarea Johannei. Slujba lui de înmormântare fu ultima ținută în biserica luterană locală. Veni destul de multă lume. Sabitha - care sosi cu verișoara mamei ei, doamna din Toronto - era acum rezervată, frumoasă și remarcabil - neașteptat - de zveltă.
   Purta o pălărie neagră sofisticată și nu vorbea cu nimeni până când nu i se vorbea mai întâi. Nici măcar atunci nu păru să-și amintească de ei.
   Anunțul mortuar din ziar spunea că domnul McCauley îi lăsa în urma sa pe nepoata sa Sabitha Boudreau, pe ginerele său Ken Boudreau, pe soția domnului Boudreau, Johanna, și pe fiul lor nevârstnic Omar, din Salmon Arm, Columbia Britanică.
   Mama lui Edith citi toate acestea cu voce tare - Edith însăși nu citea niciodată ziarul local.
   Bineînțeles, căsătoria nu era o noutate pentru nici una din ele - și nici pentru tatăl lui Edith, aflat în sufrageria de după colț, unde se uita la televizor. Vestea ajunsese în oraș mai demult. Singura noutate era Omar.
   - Johanna are un copil, spuse mama lui Edith.
   Edith își făcea traducerea din latină la masa din bucătărie. Tu ne quaesieris, scire nefas, quem mihi, quem tibi...
   În biserică își luase precauția să nu i se adreseze ea prima Sabithei, înainte ca Sabitha să poată vorbi cu ea.
   Nu se mai temea de fapt să fie descoperită - deși nu-și dădea seama de ce nu fusese. Și, într-un fel, i se părea absolut firesc ca năzdrăvăniile ei din copilărie să nu fie legate de eul ei de acum - ca să nu mai vorbim de adevărata ei personalitate, care, credea Edith, avea să iasă la iveală după ce avea să părăsească orășelul acesta și pe toți oamenii care aveau impresia că o cunosc. Mai degrabă întorsătura pe care o luaseră lucrurile era cea care o îngrozea, căci părea inimaginabilă și totuși banală. Și în plus insultătoare, ca un soi de glumă sau avertisment inept care încerca insistent să ajungă la ea. Pentru că nicăieri pe lista lucrurilor pe care și le propusese în viață Edith nu se afla faptul că ar fi cumva responsabilă de venirea pe lume a unei ființe pe nume Omar.
   Fără să dea atenție mamei sale, scrise: „Nu trebuie să întrebi, ne este oprit să știm...“
   Se întrerupse, ronțăind capătul creionului, apoi încheie cu un fior de satisfacție: „... ce ne rezervă soarta mie sau ție...“

SFÂRȘIT