..........................................................
2-3
Când se întoarse, lady Rothley era îmbujorată și încântată de felul minunat în care-și petrecuse ziua.
- Iahtul ducelui este fantastic! exclamă ea. Este enorm și foarte confortabil, iar Monte Carlo s-a dovedit la fel de minunat cum mi l-am imaginat. O, Tempera, mă simt atât de bine!
- Ducele s-a întors acasă de unul singur.
- De unde știi? o întrebă lady Rothley nedumerită. A spus că-i displace Monte Carlo și l-am lăsat pe iaht. Când am terminat de vizitat cazinoul ne așteptau mai multe trăsuri care să ne aducă înapoi.
Tempera simți că i se taie respirația.
- Ducele m-a găsit în grădină și mi-a vorbit.
- Într-adevăr? întrebă lady Rothley fără să pară deloc surprinsă. Acum te-ai convins și tu cât de atrăgător este! În afară de el, a mai fost la cazino și un alt bărbat încântător. Va sosi mâine aici.
- Cred că n-ai înțeles ce vreau să spun, mamă. Ducele m-a descoperit când pictam și sunt sigură că i s-a părut o îndeletnicire neobișnuită pentru o cameristă.
- De ce să nu pictezi dacă așa vrei? întrebă lady Rothley admirându-se în oglindă. La urma urmei, cameristele obișnuiesc să brodeze. Eu nu văd mare diferență între a broda și a picta.
- Mă tem că, fiind cameristă în serviciul tău, va face o legătură între mine și tata.
- Nu a pomenit despre tatăl tău decât o singură dată, spuse lady Rothley. A menționat faptul că ducele, tatăl lui, l-a admirat foarte mult pe Francis. De fapt, el cred că nici nu l-a cunoscut personal.
- Nu, nici eu nu cred, spuse Tempera cu ușurare în glas.
- Prin urmare, n-ar avea motiv să se intereseze de fiica lui Sir Rothley. Nu mai face atâta caz de întâmplare, Tempera. Dacă el crede că ești interesată de pictură, poate acest lucru va mai compensa lipsurile mele!
Râdea în timp ce vorbea, dar Tempera nu se amuza deloc.
- Te rog, mamă, ascultă-mă! Ducele va fi pe bună dreptate curios pentru că presupun că arăt într-adevăr altfel decât celelalte cameriste.
În timp ce vorbea se gândea la tabloul cu care o asemănase tatăl ei și care se afla în camera ducelui. Se întreba dacă va observa și el asemănarea, dar își spuse că acest lucru era imposibil. Nu merita să se neliniștească din pricina lui.
Un zâmbet neașteptat îi lumină chipul.
- Ai dreptate, mamă, spuse ea. Fac prea mare caz de întâmplare. Tratează cu indiferență orice ți-ar spune ducele despre mine. De fapt, ceea ce voiam să-ți povestesc este...
- Contele mi-a făcut cele mai încântătoare complimente, o întrerupse lady Rothley visătoare, iar Tempera realiză că aceasta nu ascultase o vorbă din ceea ce-i spusese. Întotdeauna mi-am imaginat că italienii sunt foarte manierați, continuă ea. Cel mai mic compliment făcut de ei pare venit din adâncul inimii.
- Mamă, te rog să mă asculți! Vreau să-ți vorbesc despre un tablou pe care-l are ducele. Este pictat de Jan van Eyck. Sunt sigură că-i poți reține numele. Este într-adevăr extraordinar!
- Exact așa m-a descris pe mine contele, replică lady Rothley. Mi-a spus: „Ești extraordinară! Ești ca o rază de soare!”
Tempera încercă din nou să atragă atenția mamei sale.
- Nu mă asculți deloc, mamă!
Lady Rothley se ridică de pe scaun și spuse:
- Nu vreau să ascult, Tempera. Sunt obosită și mă doare capul. Îmi vei spune altă dată despre tablou.
- Dar vreau să-i vorbești ducelui despre el în seara asta la cină.
- Nu vom lua cina aici. Vom merge la Monte Carlo să cinăm împreună cu prințesa Daisy de Pless. Am înțeles de la lady Holcombe că va fi o petrecere foarte selectă, deci trebuie să mă îmbrac cu cea mai elegantă rochie pe care o am.
Tempera renunță la încercarea de a-i mai vorbi mamei sale.
„Poate că mâine voi reuși”, gândi ea în timp ce o ajuta pe lady Rothley să se dezbrace ca să se poată odihni puțin înainte de cină.
Tempera se duse apoi să mănânce. Imediat după aceea, se îndreptă grăbită spre camera ei, dornică să termine tabloul început în grădină.
Toate florile fuseseră conturate, iar liliacul și trandafirii erau deja finalizați. Din fericire, găsise modele pentru celelalte în vazele din camera mamei sale vitrege.
Adusese o vază în dormitorul ei, o pusese pe o măsuță și se așezase în fața ei, concentrându-se să le redea cât mai bine culoarea și forma pe pânză.
Înțelegea de ce ducele fusese surprins de faptul că ea nu încercase să picteze peisajul, dar întotdeauna se simțise mai atrasă de picturile reprezentând aranjamente florale.
Unul dintre profesorii ei o încurajase să se specializeze în picturile cu flori, în loc să picteze oameni sau peisaje. Probabil, acesta considerase că florile, fiind mai aproape de natura feminină, ar fi fost mai ușor de reprodus pentru ea. Tempera le iubea însă pentru frumusețea lor.
Acum privea tabloul pe care-l începuse, amintindu-și că ducele îl admirase.
„A vrut să fie politicos”, își spuse ea.
Totuși, nu avea niciun motiv să fie politicos cu o tânără atât de insignifiantă, despre care știa că nu era decât o simplă servitoare.
„Poate că voi câștiga niște bani la Londra dacă vând câteva din tablourile mele”, gândi Tempera. Apoi, realiză că acest lucru nu le-ar putea ajuta prea mult pentru că mama sa vitregă aspira mult mai sus.
„Mama este suficient de frumoasă pentru a-l atrage pe duce. Cu toate acestea, sunt sigură că el este un bărbat inteligent și ar dori să aibă alături o femeie cu care să poată discuta despre orice.”
Se gândi că probabil era prea pesimistă. La urma urmei, tatăl ei, un om extrem de inteligent, fusese destul de fericit alături de a doua sa soție. O tratase ca pe un copil și fără îndoială că se bucurase să-i admire frumusețea. Totuși, Tempera avea impresia că de câte ori o privea, sir Rothley își astupa urechile pentru ca frumusețea imaginii să nu fie știrbită de posibilele cuvinte rostite de soția sa.
Se făcuse miezul nopții când Tempera termină tabloul și se îndreptă apoi spre camera mamei sale vitrege.
- Te voi aștepta, mamă, îi spuse ea. Toate cameristele vor aștepta întoarcerea stăpânelor și probabil ar fi îngrozite dacă nu le-aș urma exemplul.
- Chiar mă gândeam să trec pe la tine când vin. Voiam să mă ajuți, ca de obicei, să-mi scot rochia. Și acum, Tempera, mai bine te-ai întinde la mine în pat și ai dormi puțin până mă întorc.
- Dacă cineva m-ar surprinde într-o asemenea ipostază aș primi o pedeapsă aspră! replică Tempera.
- Încuie ușa, sugeră lady Rothley. Voi ciocăni ușor dacă adormi. Oricum, dacă o să vorbesc tare pe scări, te voi trezi cu siguranță.
Tempera o sărută.
- Ești foarte bună și grijulie, mamă.
- De ce, nu este normal? Și tu ești foarte atentă cu mine, Tempera. Doar mi-ai spus că arăt foarte bine în seara asta. Știu că se datorează faptului că mi-ai aranjat părul cu atâta pricepere.
Fără îndoială, Tempera nu exagerase cu nimic. Lady Rothley era într-adevăr amețitor de frumoasă și semăna mai mult ca oricând cu zeița din tabloul lui Tizian.
- Să te simți bine, mamă, îi ură Tempera. Nu uita să-ți concentrezi atenția asupra ducelui.
- Dacă va veni și contele îmi va fi foarte greu să nu-i ascult complimentele, o tachină lady Rothley.
Apoi, văzând expresia zugrăvită pe chipul Temperei, adăugă repede:
- Nu-ți face griji, sunt foarte conștientă că eu reprezint momeala, iar ducele peștele. Dacă este după mine, nu va scăpa!
Râse cristalin și, luându-și poșeta de satin, coborî să se alăture celorlalți.
Tempera nu se simțea prea bine. De fapt, se văzu nevoită să admită că era cuprinsă de neliniște. Se întinse pe patul dublu al mamei sale vitrege, dar nu reuși să adoarmă.
La un moment dat, văzând că nu poate închide ochii, se ridică să privească pe fereastră.
Luna și stelele se reflectau în oglinda mării liniștite. Era atât de frumos încât se întreba de ce o mulțime de pictori nu încercau să redea pe pânză această priveliște.
La poalele muntelui se vedeau luminițele orașului Beaulieu, iar printre copaci se zărea lumina singuratică a promontoriului St. Hospice. În depărtare, în Villefranche, se observau felinarele iahturilor și vapoarelor ancorate în port.
„Totul este atât de frumos și de liniștit”, gândi Tempera. „Este o dovadă a măreției lui Dumnezeu. Atunci de ce ar mai conta problemele mele prostești în fața acestor minunății? Cu siguranță se vor rezolva de la sine.”
Rămase la fereastră privind îndelung marea.
Când se întoarse în pat, simți parcă două mâini liniștitoare i se așezaseră pe frunte și adormi pe loc.
Dimineață, Tempera luă micul dejun împreună cu două cameriste în vârstă care bombăneau despre ora târzie la care se întorseseră stăpânele lor.
- Întotdeauna se întâmplă la fel când venim aici, în sud, comentă domnișoara Briggs. Mă gândeam să-i spun doamnei mele că, dacă mai continuă astfel, voi fi nevoită s-o părăsesc.
Atât domnișoara Smith cât și Tempera știau că acest lucru părea puțin probabil să se întâmple, de vreme ce domnișoara Briggs se afla în serviciu lui lady Holcomde de 12 ani și era fără îndoială devotată acesteia.
În același timp, Tempera era acum asemeni lor, o simplă cameristă. Cu toate acestea, știa sigur că nici domnișoara Briggs, nici domnișoara Smith nu-și permiteau să încalce eticheta întinzându-se pe paturile stăpânelor.
Așa cum anticipase mama sa, Tempera se trezise imediat ce auzi zgomot de voci pe scară. Așteptase ca lady Rothley să ajungă la etaj și apoi deschisese ușa.
În timp ce aceasta își lua la revedere de la lady Barnard și lady Holcombe, Tempera aruncase o privire discretă spre bărbații care se aflau în holul de la parter.
Cu siguranță ducele se afla acolo, gândise ea. Era mai înalt decât însoțitorii săi și se mișca cu o siguranță de sine care le lipsea celorlalți. Apoi, lady Rothley intrase în cameră, iar Tempera nu reușise să-l mai vadă.
A doua zi, când o trezi pe mama sa vitregă, se făcuse deja târziu. Aceasta era somnoroasă, dar se afla încă sub euforia succesului pe care-l avusese cu o seară înainte.
- O mulțime de oameni mi-au făcut complimente, spuse ea. Tempera, nu exagerez cu nimic când afirm că am făcut senzație. Într-adevăr, așa a fost!
- Mă bucur atât de mult, dar, te rog, nu mânca micul dejun așa fierbinte. Bucătarul șef a fost scandalizat că una din doamne a cerut mic dejun englezesc, chiar dacă este obișnuit să-l pregătească pentru domni.
- Tocmai acum mi-am amintit altceva, spuse lady Rothley. Aseară am câștigat o grămadă de bani.
- Îi voi număra ca să văd exact cât ai câștigat, replică Tempera.
Știa că mama sa vitregă nu se prea pricepea la banii franțuzești. Din cauza dimensiunii asemănătoare, ea îi confunda mereu.
- Sunt toți în poșeta mea de satin, o anunță lady Rothley.
Tempera aruncă o privire prin încăpere.
- Mi se pare ciudat, dar nu-mi amintesc să te fi văzut cu ea aseară când te-ai întors. Presupun că aș fi observat dacă o aveai.
- Dacă nu este aici, probabil că am lăsat-o jos. Sunt sigură că am avut-o cu mine în caleașcă, pentru că am verificat.
- Te-ai dus în salon la întoarcere? întrebă Tempera.
- Da, bărbații au băut câte un pahar cu șampanie, iar eu am băut o limonadă.
- Atunci probabil că ai lăsat-o acolo.
- Du-te și caut-o repede, țipă lady Rothley. Ar fi un dezastru dacă unul dintre servitori ar fura-o!
- Cred că nu s-ar putea întâmpla una ca asta, răspunse Tempera. Personalul de la castel se află aici de mulți ani, iar colonelul Anstruther are încredere deplină în ei.
Era sigură că nu exista niciun hoț în această casă plină cu comori ce valorau enorm. Totuși, ca s-o liniștească pe mama sa vitregă, se duse în salon, sperând să nu-l întâlnească pe duce.
Acolo nu se afla nimeni. Se gândi că oaspeții care se treziseră deja se aflau probabil pe terasă. Aceasta nu fusese construită în fața ferestrelor principale, ci pe una din laturile castelului.
Tocmai găsise poșeta mamei sale pe o măsuță Sheraton aflată lângă canapea când auzi pe cineva intrând în cameră. Se întoarse, bănuind că era ducele. Lângă ușă se afla, însă, un alt bărbat, de asemenea chipeș, dar foarte diferit de cel pe care se așteptase să-l vadă.
El o privi și-i oferi un zâmbet care-l făcea să pară și mai atrăgător.
- Cine ești tu? întrebă el. Nu-mi amintesc să te fi văzut până acum.
Tempera făcu politicoasă o reverență.
- Sunt camerista doamnei Rothley.
În timp ce vorbea, realiză că acesta trebuia să fie lordul Eustace Yates.
Îi văzuse de două ori pe ceilalți domni invitați la castel, dar nu-și amintea să-l fi văzut și pe el.
Domnișoara Briggs și domnișoara Smith îi povestiseră amândouă despre lordul Eustace. Era un bărbat chipeș, dar totuși ceva neplăcut din înfățișarea sa îi trăda fără îndoială caracterul.
- O cameristă - și încă una doarte drăguță! spuse el pe un ton care o deranjă pe Tempera.
Ținând în mână poșeta mamei sale, ea se îndreptă spre ușă, dar lordul Eustace îi blocă trecerea.
- Nu te grăbi, spuse el. Aș vrea să-mi spui câteva lucruri despre tine. De exemplu, câți admiratori ai? Își place firea binevoitoare a mediteraneenilor?
- Foarte mult, Alteță, răspunse Tempera cu răceală. Și acum, vă rog să mă scuzați, dar stăpâna mea mă așteaptă.
- Dânsa poate să mai aștepte! replică lordul Eusyace. Te consider la fel de atrăgătoare ca și stăpâna ta. Te surprinde acest lucru?
Tempera constată că lordul se apropiase mai mult de ea și o țintuia cu privirea.
- Nu mă surprinde, spuse ea încet. Se potrivește perfect cu ceea ce am auzit despre dumneavoastră.
Văzu mirarea profundă ce se întipărise pe chipul lordului și înainte ca acesta să observe, se strecură pe lângă el, ajungând la ușă.
În timp ce urca grăbită scara, îl auzi râzând.
- Uite, am găsit poșeta, spuse Tempera când ajunse în dormitorul mamei sale vitrege. M-am întâlnit cu lordul Eustace în salon. Ar fi bine să-l eviți. M-am convins că este un om rău și nerușinat, așa cum mi-au spus celelalte cameriste.
- Bineînțeles, toată lumea știe acest lucru. În același timp, însă, s-a dovedit simpatic și amuzant, pe când Sir William, cu toată averea sa, este îngrozitor de plicticos!
Tempera zâmbi.
- Nimeni nu este perfect pe lumea asta.
- Nu, o aprobă lady Rothley. Totuși, Tempera, îmi pare rău să-ți spun, dar nu reușesc deloc să discut cu ducele.
Tempera se așeză pe marginea patului.
- Mamă, vreau să asculți ce-ți voi spune despre tabloul acela. Astfel, veți avea un subiect comun de conversație.
Lady Rothley țipă îngrozită, punându-și palmele la urechi.
- Nu vreau să aud de niciun tablou, spuse ea ca un copil răsfățat. Vreau să-ți povestesc despre mine și despre complimentele ce mi s-au făcut aseară. Știi ce a spus contele?
Tempera se ridică de pe pat.
- Nu mă interesează nimic legat de conte și nici despre alt bărbat pe care l-ai cunoscut la Monte Carlo. Ai venit aici cu un singur scop, mamă, și doar știi că deja am cheltuit pentru asta toți banii.
- Acum ești rea cu mine, se tângui lady Rothley. Uite câți bani am câștigat. Ar fi fost mai mulți, dar ducele n-a vrut să mai joace.
Tempera ajunse la concluzia că nu folosea la nimic dacă era dură, pentru că lady Rothley se încăpățâna în continuare. Îi rămăsese doar speranța că va fi de ajuns frumusețea ei pentru a-l cuceri pe duce.
Banii care se aflau în poșeta de satin erau cam 50 de lire. Deși nu era o sumă astronomică, cel puțin se dovedea o contribuție salvatoare la veniturile lor aproape inexistente. Prin urmare, Tempera îi puse într-un singur loc.
- Ce faci astăzi? întrebă ea, pregătind baia pentru mama sa.
- Vom cina la vila Rothschild... începu lady Rothley să spună, dar se întrerupse din cauza strigătului de surpriză al Temperei.
- O, mamă, sunt atât de încântată că vei merge acolo! Te rog, de dragul meu, fii atentă la tot ce se află acolo ca să-mi poți povesti. Tata nu-mi vorbea decât despre asta când se întorcea din călătorie. Mi-a arătat chiar și niște reproduceri după tablourile lor și după minunatul mobilier franțuzesc. Mi-a vorbit și despre Waddesdon, casa pe care Rothschild a construit-o în Buckinghamshire. Acolo se află un magnific...
Dintr-o dată, se opri. Nu avea niciun rost să continue, pentru că lady Rothley nu o asculta. Totuși, spuse:
- Îți voi spune o poveste care te va amuza. Îți va aminti să o feliciți pe domnișoara Alice Rothschild pentru grădina ei.
Lady Rothley părea cam plictisită, dar Tempera continuă:
- Totul s-a întâmplat când regina Victoria a vizitat vila. Drept surpriză, domnișoara Alice Rothschild a poruncit să fie construită în grădină o imitație a unui peisaj de munte. Îți poți imagina așa ceva? A fost gata în 3 zile! A însemnat construirea unor pereți, ridicarea unor pietre uriașe, până și crearea unui pârâu!
Crezând că a captat atenția mamei sale, Tempera continuă:
- În timp ce regina Victoria admira grădina, plimbându-se pe un strat de flori abia plantate, domnișoara Rothschild a fost foarte indignată și a izbucnit, spunându-i reginei: „Pleacă de acolo imediat!”.
- Regina s-a supărat? întrebă lady Rothley.
- Nu. A făcut ce i s-a spus, dar după aceea, când vorbea despre domnișoara Rothschild, îi spunea „Atotputernica”.
- Chiar că este o poveste amuzantă, spuse lady Rothley, care era mereu intrigată de anecdotele pe teme sociale. Mă întreb dacă ducele o știe.
- Presupun că da. Totuși, în cazul în care ți-o spune, prefă-te că nu ai mai auzit-o.
În momentul în care lady Rothley era gata îmbrăcată, iar valetul ciocăni la ușă pentru a o anunța că trăsura o așteaptă, trecuse de ora 12. Tempera trebuia să fi fost acum la masa de prânz împreună cu celalte cameriste. Când li se alătură, acestea aproape terminaseră de mâncat și se grăbeau să ajungă în camerele lor pentru a se odihni.
După ce termină de mâncat, se îndreptă spre dormitorul său și observă pe pat un pachet mare. Îl desfăcu și descoperi fără să fie surprinsă 10 pânze. Toate erau micuțe, dar din cel mai bun material.
„Deci ducele n-a uitat”, gândi ea.
Își aminti puțin neliniștită condiția pe care o pusese ducele, și anume că trebuia să vadă tablourile pictate de ea pe acele pânze.
Cu o seară înainte, terminase tabloul început, dar când îl privise în lumină, descoperi o mulțime de detalii care ar fi putut fi executate mai bine.
„Mă voi duce în grădină la aceeași oră ca și ieri pentru a fi sigură că lumina este potrivită”, își spuse ea.
Florile alese pentru a le picta erau acum conturate în întregime, dar se gândi că mai putea lucra la transparență și colora trandafirii cu un roz mai aprins.
„Poate că fac prea multe retușuri”, se îngrijoră ea la un moment dat, amintindu-și că tatăl său o avertizase în legătură că această greșeală lamentabilă în care cădeau mulți artiști.
Apoi, ridică din umeri, spunându-și că ducele probabil abia va arunca o privire asupra tabloului, după care-l va arunca la gunoi.
Se stăpâni să nu mai retușeze florile, să le lase așa cum erau. Pe urmă, se întoarse la castel, bucurându-se pe drum să admire frumusețea grădinii.
Brusc, realiză că petrecuse suficient timp relaxându-se și că mai avea destule lucruri de făcut pentru mama sa vitregă.
Intră înapoi în casă unde domnea o liniște deplină. De fapt, singurul sunet care se auzea era bâzâitul albinelor ce roiau în jurul florilor de pe terasă. Toată lumea se odihnea probabil, gândi Tempera.
Încurajată de acest gând, se îndreptă spre salon și apoi intră în biroul ducelui. Puse tabloul pe masă și apoi îi veni brusc o idee. Luă un toc și scrise pe spatele pânzei proverbul folosit de Jan van Eyck: „Als Ik Kan”. Astfel, ducele va înțelege că asta era tot ce putea să facă.
Era conștientă de faptul că tabloul său era nesemnificativ și nepotrivit într-o cameră plină de capodopere.
După ce așeză pânza într-un loc unde nu-i putea sări în ochi ducelui, privi tabloul „Madonna în biserică”, gândind că era mult mai frumos decât și-l amintea. Lângă el descoperi o pictură în ulei, micuță și deosebită, ce reprezenta portretul unei tinere fete. Aparținea lui Petrus Cristus, despre care se spunea că fusese discipolul lui Jan van Eyck.
Aruncă o ultimă privire la portretul îngerului.
„Dacă aș semăna într-adevăr cu el, aș fi foarte mândră”, gândi ea.
Se întoarse spre ușă, dar înainte să iasă, simți un impuls neașteptat de a lua înapoi tabloul pe care îl adusese.
Ce s-ar întâmpla dacă ducele l-ar arăta celorlalți invitați? Dacă i-l ceruse doar pentru a râde de ea? Poate vorbise despre el și servitorii auziseră. Nu vor crede ei oare că ea încerca să-i atragă atenția?
Punându-și aceste întrebări, realiză că făcuse o mare prostie. Ținând tabloul strâns la piept, fugi prin salon și apoi sus, în camera sa.
Se uită la pânzele goale ce o așteptau, dându-și seama că nu avusese niciun drept să le accepte sau să aibă vreo legătură cu ducele. Acesta era ultimul lucru care trebuia să se întâmple. Dacă el va crede că nu s-a ținut de cuvânt, nu avea nicio importanță. Va uita de ea și așa era cel mai bine!
Cu bună-știință, Tempera puse pânzele într-un dulap, astfel încât servitoarea care făcea curățenie în cameră să nu le vadă. Se întinse apoi pe pat și închise ochii.
În ciuda faptului că dormise ore bune înainte de întoarcerea mamei sale vitrege, se simțea foarte obosită, cuprinsă parcă de o stare aflată între vis și realitate. Se trezi, încercând să conștientizeze dacă fusese un vis, sau un gând în centrul căruia se găsea ducele.
„Începi să devii obsedată de acest bărbat”, își spuse ea, dojenindu-se. „Amintește-ți că, pe primul plan, se află mama. N-o vei ajuta cu nimic dacă-l determini pe duce să se gândească în continuare la pictură. Te-ai purtat atât de prostesc!” se acuza Tempera.
Când se întoarse lady Rothley, încercă să se revanșeze pentru greșeala pe care considera că o comisese, fiind foarte atentă cu mama sa vitregă.
Tot ce dorea lady Rothley era ca Tempera să asculte complimentele ce i se făcuseră la petrecerea din casa Rothschild. Abia după ce termină de povestit, Tempera întrebă nerăbdătoare:
- Cum ți s-a părut vila? Este frumoasă?
Știa că lady Rothley se străduise să se concentreze asupra celor văzute acolo.
- Era mai degrabă foarte aglomerată, spuse ea, și foarte luxoasă. Îți lăsa aceeași impresia ca un delicios pateu cu brânză.
Tempera se amuză de comparația pe care o făcuse lady Rothley.
- Cu siguranță citezi pe altcineva. Nu-mi vine a crede că te-ai gândit la asta!
Lady Rothley zâmbi.
- De fapt, ducele a descoperit această asemănare, în timp ce ne întorceam la castel. După aceea, lordul Eustace s-a uitat la mine și a spus: „Unele pateuri sunt atât de delicioase, încât nu te poți sătura de ele!”
Tempera realiză că nu mai exista nicio speranță pentru a obține alte impresii din partea mamei sale vitrege. Oricum, nu avea de gând să insiste. În schimb, ascultă toate bârfele auzite de lady Rothley la adresa oamenilor distinși care locuiau în Monte Carlo și în vecinătatea acestuia. Povestirile se prelungiră până ce sosi ora de odihnă.
- Diseară va avea loc o altă petrecere, spuse lady Rothley, căscând. Presupun că nu ne vom întoarce până în zori, pentru că, de fiecare dată după cine, mergem la cazino.
Ochii îi străluciră când adăugă:
- Poate voi câștiga din nou.
- Nu trebuie să joci decât dacă ducele este împreună cu tine, îi reaminti Tempera.
- Există și alți bărbați mai bogați decât el.
- Nu ne interesează altcineva, replică Tempera pe un ton dur. Indiferent ce faci, mamă, stai aproape de duce și amintește-ți că bărbații care-ți fac diverse complimente vor rămâne aici când ne vom întoarce la Londra.
- Nu voi uita, promise lady Rothley, dar, Tempera, este minunat să fiu admirată, să știu că bărbații mă privesc încântați și că toți tânjesc să mă atingă.
Apoi, se aruncă pe spate în pat, între perne, spunând:
- Sunt momente în care mă simt plină de pasiune. Este ceva ce nu mi s-a mai întâmplat până acum.
- Atunci, concentrează-ți pasiunea asupra ducelui.
Tempera trase draperiile, acoperind ferestrele pentru ca lady Rothley să se odihnească.
- Încearcă să dormi puțin, spuse ea în timp ce se îndrepta către ușă.
- Așa voi face, mai ales după cât am mâncat și am băut la prânz, răspunse lady Rothley. Totul a fost delicios, dar mi-a produs o stare de somnolență.
Tempera închise ușa cu grijă, pășind pe hol spre camera sa și gândindu-se că, dacă mama sa vitregă va continua să mănânce și să bea atât de mult, va fi nevoită să-i modifice toate rochiile.
Cu toate acestea, nu putea să se supere pe ea. Atunci când lady Rothley se pregătea să meargă la cină îmbrăcată cu o rochie nouă, era atât de frumoasă încât părea coborâtă direct din tablourile lui Tizian.
Umerii ei albi încadrați de voal, iar talia, încorsetată cu grijă de către Tempera, părea incredibil de subțire.
Tempera aflase de la domnișoarele Briggs și Smith că doamnele celelate erau extrem de geloase pe lady Rothley, în special lady Holcombe.
Acesta din urmă era considerată o frumusețe, dar părul ei roșcat și ochii verzi erau complet eclipsați de strălucirea deosebită emanată de lady Rothley.
- Încearcă să te odihnești la fel ca noaptea trecută, îi spuse lady Rothley înainte de a pleca. Mi se pare foarte egoist din partea mea să te țin trează până târziu. Draga mea, promit că mă voi revanța imediat ce voi deveni ducesă.
- Încrucișează-ți degetele în semn de noroc! râse Tempera. Știi că nu e bine să faci planuri dinainte.
Lady Rothley o sărută la plecare, iar după aceea, Tempera se apucă de treabă. Puse lucrurile în ordine, luă hainele pe care trebuia să le spele și apoi se duse să cineze.
Cele două cameriste mai în vârstă se dovediră mai nesuferite ca niciodată.
- S-a făcut mult prea cald pentru mine, bombăni domnișoara Smith. I-am spus și stăpânei mele că este o perioadă nepotrivită pentru o călătorie în sud. Mă întreb de ce n-am venit imediat după Crăciun, când bat vânturile acelea îngrozitoare, iar castelul pare un iad?
- Eu prefer căldura, dar numai atunci când nu am treabă, spuse domnișoara Briggs. Gândul la un fier de călcat încins mă face să transpir!
Domnișoara Smith se aplecă secretoasă peste masă.
- Am înțeles că există în castel o femeie care, pentru câțiva bănuți, ar putea călca în locul nostru.
- Bine că mi-ai spus. Este aceeași persoană care spală?
Domnișoara Smith bombăni:
- Credeam că știi despre ea dacă ai mai fost aici.
- N-am amintit de ea pentru că am crezut că a plecat, spuse repede domnișoara Briggs.
Avea un aer atât de vinovat încât domnișoara Smith și Tempera realizară să ținuse intenționat secretă această informație.
Oricum, Tempera știa că mama sa vitregă nu-și permitea să cheltuiască bani pentru ceva ce putea face ea însăși.
O parte din cele 50 de lire câștigate de lady Rothley putea fi cheltuită cu folos pe materiale din care să-i facă acesteia rochii noi, sau pe diverse accesorii cu care le putea modifica pe cele vechi.
Tempera era convinsă că astfel de lucruri se găseau în Franța la prețuri mult mai mici decât în Anglia. Se gândi că, imediat ce va avea ocazia, îl va întreba pe colonelul Anstruther dacă putea merge până la Beaulieu sau, mai bine, la Nisa. Aflase de la celelalte cameriste că servitorii se duceau des la cumpărături cu o trăsură special rezervată lor.
Până când termină de spălat lenjeria mamei sale vitrege și o puse la uscat, ultima rază de soare se stinsese, iar lumina asfințitului, învăluind munții, era minunată.
Tempera își aminti ce frumos se văzuse luna reflectată în mare, cu o seară înainte, când privise pe fereastră. Decise ca în noaptea aceea să profite de momentele în care castelul va fi gol și să se plimbe de-a lungul stâncilor, să admire marea, alături de peisajul ce se întindea pe coastă.
Văzuse de la fereastră că exista o alee pe lângă stâncă și că marginea acesteia era protejată de un zid din cărămidă, acoperit cu flori de bougainvillaea.
I-ar fi fost imposibil să meargă acolo în timpul zilei pentru că aleea se vedea de pe terasă. Acum, însă, nu se afla nimeni în preajmă, în afară de servitori. Pe lângă ei, mai era și colonelul Anstruther, despre care aflase că obișnuia să se culce devreme.
Fiind o noapte foarte caldă, Tempera își scoase rochia neagră pe care o considera potrivită în chip de uniformă. În locul ei, îmbrăcă o rochie lila, făcută de ea însăși după moartea tatălui său. Era foarte reușită. Avea un guler de șifon alb și o făcea să pară foarte tânără. În eventualitatea că s-ar fi făcut mai frig, luă cu ea un șal subțire de lână, după care se strecură neobservată afară.
În timp ce se plimba de-a lungul stâncii, ultima licărire a soarelui păli și totul era acum scăldat în lumina difuză a trecerii de la amurg la întunericul nopții. Prima stea răsări pe cer, răspândind o strălucire ciudată, ca și cum noaptea ar fi împrăștiat o vrajă peste pământul adormit.
Aleea se îngusta din ce în ce mai mult, șerpuia printre tufișurile pline de muguri înmiresmați și apoi urca, trecât pe sub o boltă de verdeață.
La un moment dat, Tempera se trezi pe o platformă de marmură, unde se aflau patru coloane deosebite, în stil grecesc, care susțineau un acoperiș plat. O balustradă de fier îi proteja pe cei ce se aventurau acolo, de o posibilă cădere în prăpastia adâncă de dedesubt. Sub acoperiș se afla o băncuță pe care puteai sta și admira panorama spre mare, spre stâncile înalte ce străjuiau portul Villefranche.
Totul era încântător, iar Tempera oftă de mulțumire și se așeză. Se simțea atotputernică, așa cum se simțeau probabil zeii când contemplau de la înălțimire Olimpului lumea oamenilor. Se uită în sus la stele, spunând o rugăciune, mulțumind Cerului că fusese adusă în locul acesta minunat.
Știa că acesta era un moment în care trebuia să privească, să asculte și să simtă, așa cum o învățase tatăl ei. O astfel de scenă încercaseră marii artiști să surprindă în picturile lor, dar, indiferent de talentul lor, nu reușiseră să redea cu acuratețe perfecțiunea naturii.
Tempera avea același sentiment ca atunci când privise tabloul „Madonna în biserică”. Parcă toată frumusețea lui îi pătrunsese adânc în suflet și făcuse să vibreze în ea o coardă ce nu mai vibrase până atunci.
Nu-și dădea seama cât timp petrecuse acolo, cufundată într-o reverie ce fusese pe jumătate rugăciune, pe jumătate extaz.
Ultima mărturie a zilei se pierdu în întunericul de nepătruns al nopții, iar luna argintie răsări pe cer, adăugând lumina sa mistică la strălucirea stelelor.
Tempera le privea, vrăjită de frumusețea lor. La un moment dat, pe neașteptate, auzi zgomot de pași în spate și observă o umbră. Se uită în direcția aceea, neștiind dacă era ceva real sau făcea partea din imaginația sa.
- M-am gândit că te voi găsi aici, spuse o voce pe care o recunoscu imediat. Știam că cineva care pictează nu poate rezista acestei priveliști.
Tempera nu răspunse. În clipa aceea, simțea că prezența ducelui acolo era foarte firească. Totuși, undeva în adâncul ființei sale, o voce slabă îi spunea că ar trebui să se ridice și să plece.
Ducele se așeză lângă ea. Tempera se întoarse să-l privească, dar, din timiditate, își îndreptă ochii în altă direcție.
- Cine credeți că ar putea picta o asemenea frumusețe? întrebă el cu glas blând.
Văzându-se nevoită să vorbească, Tempera îi răspunse cu sinceritate.
- Cred că numai Turner ar putea s-o facă cu adevărat.
- Vă gândiți la „Noaptea în Greenwich”.
- Da, dar peisajul de aici este mult mai frumos.
- Sunt de acord. Poate că Turner picta mai bine răsăritul.
- „Răsărit cu monștri marini”, murmură Tempera și brusc, un gând îi trecu prin minte. Dacă toată lumea s-a... întors... stă... stăpâna mea are probabil... nevoie de mine.
S-ar fi ridicat, însă ducele întinse mâna și o apucă ușor de braț.
- Nimeni nu s-a întors, în afară de mine, spuse el. Nu-mi plac jocurile de noroc. Prefer să privesc apusul de soare.
Atingerea mâinii lui îi producea Temperei un sentiment ciudat, ce se regăsea undeva, profund în sufletul ei, tulburând-o. Nu era doar o senzație întâmplătoare. Era ceva conștient și chiar mai mult decât atât.
Speriată de propriile gânduri, spuse:
- Trebuie să... mulțumesc Alteței Voastre pentru... pânzele pe care mi le-ai dăruit.
- Ai terminat tabloul?
- Da.
- Speram să-l văd și eu.
Tempera nu răspunse și, după o clipă, ducele spuse:
- Îmi veți permite să-l văd? Dacă vă amintiți, aceasta a fost condiția mea.
În timp ce vorbea, luă mâna de pe brațul Temperei, iar aceasta simți că ar fi vrut să-l roage s-o lase acolo. Apoi, realizând cât de absurd era acest gând, răspunse:
- Am put tabloul pe biroul dumneavoastră în după-amiaza aceasta, dar l-am... luat înapoi.
- De ce?
- M-am gândit că tablourile din camera dumneavoastră îl... priveau disprețuitoare.
- Nu cred că a existat vreodată un mare artist care să disprețuiască un elev dornic să învețe.
- Nu vă pot contrazice, dar sunt sigură că era foarte disprețuitori față de cei aroganți.
- Sunt convins că dumneavoastră nu veți fi niciodată astfel.
Încă o dată, Tempera consideră că această conversație era ciudată și n-ar fi trebuit să aibă loc.
- Vreau să văd tabloul acum, că l-ați terminat, spuse el. Voi considera că nu v-ați ținut de cuvânt dacă nu mi-l dați mâine.
- Cum poate să vă intereseze? întrebă Tempera aproape pătimaș. Aveți atâtea tablouri minunate, aproape perfecte, pe care le-aș privi neîncetat, încercând să înțeleg mesajul lor.
- Care tablou vă inspiră cel mai mult? întrebă ducele.
Tempera reflectă o clipă. Intenționase s-o lase pe mama sa vitregă să vorbească despre tabloul care o mișcase pe ea cel mai mult. Simțea că ar fi trădat încrederea acesteia dacă i-ar fi mărturisit ducelui adevărul.
- Spuneți-mi. Vreau să știu.
În tonul lui era o notă poruncitoare care o făcea pe Tempera să vibreze și, în același timp, o silea să-i răspundă la întrebare.
Până atunci, ducele nu se mai purtase astfel cu ea. Nu o silise să se comporte într-un fel pe care nu-l dorea, să-i vorbească sau să-i dezvăluie gândurile sale intime.
Parcă simțind că îi displăcea nota autoritară din vocea lui, ducele spuse pe un alt ton:
- Aștept. Vă rog să-mi spuneți.
Fiindu-i imposibil să-i reziste, Tempera răspunse:
- Cel mai mult îmi place tabloul „Madonna în biserică”.
Fără să-l privească, intuia că el zâmbea.
- Puteam să ghicesc, spuse ducele. Este tabloul meu preferat și l-am cumpărat chiar eu. Nu se afla în colecția tatălui meu.
- Ceva în legătură cu el este... diferit, murmură Tempera.
- Într-adevăr, o aprobă ducele. Este vorba de ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte, dar se află acolo. Știu că amândoi simțim același lucru despre el.
- Poate artiștii ca van Eyck pictau nu ceea ce vedeau cu ochii ci... cu sufletele lor.
Întoarse capul spre el și observă să ce afla mult mai aproape decât se aștepta. În lumina lunii, putea cu ușurință să-i vadă chipul. Ochii lui erau adânciți într-ai ei, iar Tempera avea impresia că privește direct în inima sa. Sufletele lor păreau să comunice la un nivel superior cuvintelor.
Pentru câteva momente, rămase nemișcată. Apoi, cu un efort suprem, se ridică în picioare și spuse incoerent:
- Eu... trebuie să plec... Alteță. Vă mulțumesc pentru amabilitate... dar s-a făcut târziu.
- Nu atât de târziu încât să se fi întors de la cazino înveterații noștri jucători.
Tonul ducelui era fără îndoială ironic, întrucât nu-i plăcea să parieze la jocurile de noroc. Tempera realiză cu un sentiment de vinovăție că ar fi fost bine s-o sfătuiască pe lady Rothley să spună că și pe ea o plictiseau. De fapt, aceasta ar fi trebuit să se întoarcă împreună cu ducele.
„Este a doua oară când îl lasă pe duce să plece singur de la cazino”, gândi Tempera.
- La ce vă gândiți? o întrebă ducele.
El rămăsese așezat, dar acum se ridică încet, iar Tempera se simți dominată de statura lui impunătoare.
- Îmi este... greu să-mi... exprim gândurile, Alteță.
- Nici nu este nevoie să le exprimi și nici să-mi mulțumești. Luna, cerul, marea sunt la dispoziția oricui le poate admira și înțelege.
Tempera simțea că întreaga sa ființă răspundea tonului vocii lui. În afară de asta, stătea foarte aproape de ea. Realiză dintr-o dată că el era un bărbat, iar ea o femeie și se aflau împreună, singuri, înconjurați doar de natură.
Îl privi direct cu ochii săi mari și umbriți de întunericul nopții. Apoi, deși tânjea să mai rămână și știa că el dorea același lucru, se întoarse și plecă repede.
Coborî grăbită treptele până la bolta de verdeață și pe urmă, dintr-o dată, începu să alerge cuprinsă de panică spre castelul în care vedea un adăpost sigur.
Capitolul 4
Tempera o lăsase pe mama sa vitregă în dormitor. Abia apoi, stând singură pe întuneric în camera sa, reuși să se concentreze asupra cuvintelor pe care i le spusese ducele când stătuseră în grădină.
Își spuse încă o dată că se purtase foarte nepotrivit, iar comportamentul său în legătură cu tabloul fusese de neiertat.
Totul era atât de simplu încât nu-și înțelegea reacția.
Foarte darnic, el îi oferise câteva pânze și ceruse în schimb să vadă tabloul ce urma să reproducă florile din grădina castelului.
De ce în acele momente a trebuit să se poarte ca o școlăriță? Tot ce avea de făcut era să lase tabloul pe biroul lui așa cum intenționase. Dacă ducele dorea să-l păstreze, nu exista niciun motiv pentru care să se împotrivească.
O recompensase cu mare generozitate. Știa că repetând mereu faptul că lucrările sale nu erau suficient de bune și celelalte lucruri prostești pe care le spusese, întina memoria tatălui ei. Acestuia nu-i plăceau deloc artiștii care-și blamau propria muncă în speranța că vor fi contraziși.
- Nu există ceva care să mă deranjeze mai mult, obișnuia tatăl ei să spună, decât cei care sunt prea umili. Îi prefer pe cei care se laudă singuri cu voce tare.
Când îl auzise vorbind astfel, Tempera se amuzase teribil.
- Nu cred, tată! L-ai contrazice imediat pe cel care ar îndrăzni să laude o pictură pe care tu nu o consideri suficient de bună.
- Un artist trebuie să aibă încredere în talentul și opera sa, replicase tatăl ei evaziv.
Tempera înțelesese ce dorise el să spună și acum i se părea că se comportase excesiv de umil, în loc să accepte adevărata valoare a muncii sale așa cum părea pregătit ducele s-o facă.
„Totul a decurs prost din momentul în care m-a descoperit pictând în grădină” își spuse ea cu tristețe.
Totuși, fiind suficient de sinceră cu sine, Tempera recunoscu plăcerea pe care o simțise stând alături de duce și privind marea. Știa că el îi înțelesese cu adevărat trăirile.
Se întreba acum câți alți bărbați, aflați în acel moment în sudul Franței, ar fi înțeles cât de puțin din discuția ei cu ducele. Cu siguranță, niciunul dintre cei pe care-i cunoștea lady Rothley. Își spuse apoi că era un drum periculos de urmat. Ducele nu trebuia să devină interesat de ea în niciun fel. Trebuia determinat să-și concentreze atenția asupra mamei sale vitrege.
„Nu există niciun pericol ca eu să stric șansele mamei de a-l cuceri pe duce”, gândi Tempera. „Nu suntem de același rang. În afară de asta, orice abatere de la obiectivul principal este periculoasă.”
Se răsucea neliniștită în pat, încercând să se gândească cum s-ar putea sustrage dintr-o asemenea situație jenantă.
Era o prostie să pretindă că nu trezise interesul ducelui. La urma urmei, nu întâlneai prea des o servitoare care să picteze la fel de bine ca ea. În același timp, când stătuse împreună în grădină, fusese imposibil să nu realizeze că puteau discuta pe tema picturii la un nivel superior celui pe care-l putea aborda mama sa vitregă.
„Nu trebuie să-l mai întâlnesc”, își spuse Tempera, deși știa că, în sinea ei, ceva se revolta la gândul acesta.
Cu toate acestea, trebuia să fie practică. Mai întâi, să se ocupe de tabloul pe care se obligase să-l facă și apoi să spere că, o dată primit de către duce, acesta îl va arunca într-un sertar și va uita de el.
Tempera se decise că era cel mai bine să-i ofere tabloul cât mai curând posibil. Ca toți bărbații, ar putea deveni iritat dacă nu obținea ceea ce voia.
Își dorea acum să-l fi lăsat pe biroul ducelui prima oară când îl pusese acolo, dar era prea târziu pentru regrete.
Tempera nu reușea deloc să adoarmă și, spre dimineață, hotărî că trebuia să acționeze cumva.
Se va strecura la parter înainte ca servitorii să se trezească, va pune tabloul în biroul ducelui, apoi se va feri să-l întâlnească pentru a nu-i da ocazia s-o mai întrebe despre alte tablouri pictate de ea.
Aflase că ducele, întotdeauna grijuliu cu oaspeții săi, dăduse poruncă să nu fie făcută curățenie în saloane dimineața prea devreme pentru că deasupra lor se aflau dormitoarele, iar zgomotul i-ar fi putut deranja pe musafiri.
O lumină slabă pătrundea prin ferestrele mari din hol când Tempera se strecură afară și ajunse în capul scărilor.
Își imagina că, îmbrăcată cu halatul alb peste cămașa de noapte, arăta probabil ca o stafie în semiîntunericul din hol. Se gândi amuzată că, dacă una dintre servitoare ar fi văzut-o, ar fi strigat de spaimă.
Camera ei dădea spre spatele castelului și, de aceea, de obicei auzea când se trezea personalul. Acum nu se auzea încă niciun sunet. În holul imens domnea o tăcere adâncă și o mireasmă de liliac.
Tempera traversă holul, pășind cu papucii ei moi pe pardoseala de marmură. Putea să intre în biroul ducelui printr-o ușă din hol, dar alese intrarea din salon. Acolo draperiile erau trase, dar pe lângă ele pătrundea suficientă lumină pentru a-i permite Temperei să vadă pe unde mergea.
Tablourile lui Rubens și Ricci erau întunecate, strălucirea culorilor fiind foarte diferită de cea din timpul zilei.
Tempera păși printre canapelele moi și fotoliile confortabile spre ușa ce dădea în biroul ducelui.
Ținea tabloul cu ambele mâini și se gândea că ar trebui să-l așeze sprijinit de călimara mare de argint aflată pe biroul ducelui. Se întreba cât timp va dura până ce el îl va ridica de acolo și va observa inscripția de pe spate. Apoi, când ajunse în dreptul ușii, pregătindu-se să intre, realiză că cineva se afla deja acolo. Rămase nemișcată, iar inima îi tresări ciudat. Nu știa dacă din cauza fricii sau a emoției.
Constată că una dintre draperii fusese dată la o parte și putea vedea destul de clar că bărbatul care stătea cu spatele la ea nu era ducele. Dintr-o privire recunoscu surprinsă silueta lordului Eustace.
Pentru o clipă simți că i se taie respirația și că este incapabilă să se miște. Apoi, se întoarse în vârful picioarelor pentru a nu face zgomot și fugi din salon spre scară.
Numai atunci când ajunse în camera sa, Tempera își dădu seama că respirația i se accelerase și inima-i bătea cu putere.
Lordul Eustace! Fusese la un pas să se întâlnească față în față cu el, îmbrăcată așa, doar în halat și cămașă de noapte!
Era foarte conștientă de reacția lui în momentul în care ar fi văzut-o, și n-ar fi putut da vina pe nimeni în afară de ea pentru această eventuală situație jenantă.
Presupunea că, asemeni ei, lordul nu reușise să adoarmă. Știa că în seara precedentă acesta se dusese în camera lui. Îi auzise ea însăși pe oaspeți urându-și noapte bună.
- Noapte bună, lady Holcombe, spusese lady Rothley cu un glas mai ridicat pentru a fi auzită de Tempera.
- Noapte bună, lady Rothley. Sunt sigură că v-ați distrat foarte bine în seara aceasta.
În tonul lui lady Holcombe se simțea o notă de ciudă și accentuase cuvântul „distracție”.
- M-am distrat, într-adevăr, răspunsese lady Rothley. Noapte bună, lady Barnard.
- Noapte bună, draga mea. Ai fost foarte admirată. Toată lumea de la cazino care nu te cunoștea s-a interesat de tine.
- Mulțumesc, replică lady Rothley. Sunteți foarte amabilă.
- Întotdeauna mă străduiesc să fiu așa, răspunsese lady Barnard, după care Tempera o auzise îndreptându-se spre dormitorul ei.
Apoi, în timp ce lady Rothley intrase în cameră, își aruncase șalul pe pat și se privise în oglindă, Tempera auzise vocea ducelui și nu se putuse stăpâni să nu asculte.
- Noapte bună, George, i se adresase el lordului Holcombe. Noapte bună, Eustace.
- Noapte bună, Velde, răspunse lordul Eustace.
- Sper că stai suficient de confortabil în camera din turn. Acolo obișnuiam eu să dorm, pentru că priveliștea văzută de la ferestre este una dintre cele mai frumoase.
- Ospitalitatea ta este întotdeauna ireproșabilă, Velde, replicase lordul Eustace. Singura mea nemulțumire este faptul ce, deși sunt ca un „monarh ce-i supraveghează pe toți de la înălțime”, mă simt uneori prea singur.
Ducele râsese.
- Lucrul despre care-mi spui tu este singurul pe care mă simt neputincios să ți-l rezolv.
Amândoi se amuzaseră și apoi se îndreptaseră camerele lor. Tempera le auzise vocile, dar nu mai înțelesese ce-și spuneau.
Se întreba acum dacă lordul Eustace nu putuse să doarmă din cauza singurătății. Oricum, indiferent de motive, el coborâse la parter suspect de devreme. Numai datorită unui mare noroc, nu observase prezența ei.
„Iată încă un bărbat pe care trebuie să-l evit”, își spuse, după care se întinse din nou în pat, incapabilă să adoarmă.
Toată dimineața, Tempera încercase să găsească momentul potrivt pentru a lăsa tabloul pe biroul ducelui.
Avea sentimentul neplăcut că cineva, poate colonelul Anstruther, poate descoperi tabloul și pune întrebări în legătură cu el. Nu dorea ca nimeni altcineva să afle că ea picta și că promisese să-i dea tabloul ducelui. Totuși în sinea ei avea convingerea că ducele nu va vorbi altcuiva despre preocuparea ei. Deși nu exista nimic care s-o asigure că avea dreptate, simțea că ducele îi va înțelege sentimentele și le va respecta.
În dimineața aceea, lady Rothley era adormită și irascibilă. Era o persoană destul de sedentară. Nu se mișca prea mult, în afara sălilor de bal sau a plimbărilor pe pajiștile verzi și nu obișnuia să se culce la ore târzii, așa cum se întâmpla aici, în sudul Franței.
- Oare n-aș putea să rămân în pat azi, să mă odihnesc? sugeră lady Rothley după ce mâncă micul dejun.
Tempera o privi cu oroare.
- Cum poți să te gândești la așa ceva, mamă? Știi doar că fiecare oră, fiecare minut este prețios. De altfel, am aflat că la prânz va fi o petrecere aici, la castel.
Lady Rothley scăpă un țipăt scurt:
- Așa e! Și contele va fi prezent! Mi-a spus aseară. Este nemaipomenit. Deja mă simt mai bine. Voi face o baie, Tempera, apoi va trebui să-mi aranjezi părul ca să arăt foarte bine.
- Cine este contele? întrebă Tempera. Mi-ai vorbit despre el destul de des, dar nu te-am întrebat niciodată cum se numește.
- Are un nume îngrozitor! Îmi este foarte greu să-l pronunț, răspunse lady Rothley. Se numește Caravagrio! Contele Vincenzo Caravagrio. O, Doamne, ce chin să-l pronunț!
- Ești sigură? întrebă Tempera.
- Bineînțeles că sunt, replică lady Rothley.
- Dar Vincenzo Caravagrio a fost prieten cu tata.
- Da, știu. Mi-a spus.
- Atunci ascultă-mă, mamă. Eu l-am întâlnit mai de mult, deci trebuie să fii atentă ce-i spui.
- Probabil că n-ai făcut mare impresie asupra lui pentru că nu mi-a pomenit niciodată de tine când vorbea despre tatăl tău. Se pare că aveau foarte multe în comun.
- Bineînțeles că aveau, spuse Tempera cu nerăbdare. Mamă, nu știi că Vincenzo Caravagrio deține una dintre cele mai faimoase colecții de sculpturi din întreaga Italie? Vila Caravagrio, aflată în afara Romei, este foarte renumită, aproape la fel de cunoscută ca și Vila Borghese, despre care tata vorbea atât de des.
- Nu mă interesează proprietățile sale, iar dacă începi să-mi descrii statuile din colecția lui, voi țipa! spuse lady Rothley. Mă interesează doar contele. Dacă ai ști ce cuvinte minunate mi-a spus cu fermecătorul său accent latin.
- Mamă, ascultă-mă! o imploră Tempera. L-am auzit pe tata vorbind despre conte încă de când eram copil. Știu că s-a căsătorit de foarte tânăr și a fost extrem de nefericit. A rămas văduv în urmă cu 10 sau 15 ani și sunt sigură că nu intenționează să se mai căsătorească.
- Este adevărat că nu prea vorbește despre căsătorie, dar despre iubire, da, spuse lady Rothley.
- Mamă, cum poți să-ți pleci urechea la tot ce-ți spun bărbații? Știi, la fel de bine ca și mine, că majoritatea vor să se apropie de tine numai pentru că ești frumoasă. Pe noi ne interesează să-ți găsim un soț.
- Știu, o aprobă lady Rothley. Ai mare dreptate, dar soții nu par să spună niciodată lucruri fascinante despre care contele mi-a vorbit atât de elocvent.
Tempera aproape că-și frângea mâinile de disperare.
- Cum să te fac să înțelegi? Știu că îl interesezi pe duce. Altfel nu te-ar fi invitat. Tu, însă, îți petreci timpul cu acest italian ale cărui intenții nu știu dacă includ și căsătoria.
Lady Rothley încetă a se mai admira în oglindă și se întoarse spre fiica sa vitregă.
- Ești atât de dulce și sensibilă, Tempera, spuse ea, dar încerci să-mi strici distracția. Iar eu mă simt atât de bine.
Vorbise ca un copil căruia i se interzisese să mănânce înghețată. Tempera nu se amuza, însă, deloc și spuse îndată:
- Vreau să fii fericită, mamă, să te simți cât mai bine, dar știi că nu ne putem permite. Ai uitat că acasă ne așteaptă un teanc de note de plată: ratele, salariul lui Agnes, chiria și multe altele?
Lady Rothley se ridică și se îndreptă spre fereastră. Privi afară spre mare, dar nu pentru a admira peisajul.
- Vrei să fiu sinceră, Tempera? Vreau să-ți spun de ce mă simt atrasă de conte, poate mai mult decât am fost atrasă de orice alt bărbat? întrebă ea.
- Dar este italian... Catolic. Nu se va căsători cu tine, replică Tempera. Cel mult, îți va cere să-i fii amantă.
- Cred că este foarte posibil, spuse lady Rothley cu glas scăzut, și mă întreb ce răspuns i-aș da.
- Mamă!
Fără îndoială, Tempera era șocată de cuvintele mamei sale vitrege. Aceasta se întoarse spre ea, curioasă să-i vadă expresia zugrăvită pe chip. Se îndreptă spre ea și o îmbrățișă.
- Nu face figura asta, draga mea. Știu că nu este frumos din partea mea să vorbesc astfel, dar nu mă pot abține.
O ținu câteva clipe pe Tempera în brațe, apoi se duse să se întindă în pat.
- Acum știu că toată viața am fost o femeie rece, spuse ea aproape ca pentru sine. Am crezut că eram îndrăgostită de bărbatul cu care m-am logodit. Deși l-am plâns pe Harry când a fost ucis și am ținut la el, sărutările lui n-au însemnat nimic pentru mine.
Se opri puțin fără s-o privească pe Tempera și apoi continuă:
- Când l-am întâlnit pe tatăl tău și s-a îndrăgostit de mine, l-am admirat și l-am considerat fermecător. A fost minunat să fiu lady Rothley.
Tempera voia s-o implore să nu mai continue, dar nu reuși să spună nimic.
- I-am fost devotată lui Francis, continuă lady Rothley încet. M-am simțit în siguranță alături de el. Până atunci, n-am știut ce înseamnă să fii important și să întâlnești oameni interesanți.
- Te rog, mamă, o rugă Tempera cu glas stins.
Realiză, însă, că mama sa nu vorbea de fapt cu ea ci își punea ordine în propriile gânduri.
- Când am făcut dragoste, am vrut să-i fac pe plac și m-am gândit că tot ce trebuie să facă o femeie în ceea ce privește dragostea era să fie supusă. N-am știut că aș putea simți ce simt acum.
Tempera oftă și se așeză pe un scaun.
- Când îmi vorbește contele, murmură lady Rothley, simt fiori de emoție, iar când îmi sărută mâna, îmi doresc să-mi sărute buzele și...
Se opri.
- Ești prea tânără, Tempera, și nu trebuie să-ți vorbesc astfel. Totuși, uneori am impresia că tu ești mai matură decât mine, iar eu, o copilă care nu a descoperit până acum ce înseamnă să fii femeie.
Lady Rothley rosti ultimele cuvinte cu voce tremurândă și apoi, pe neașteptate, lacrimi mari începură să-i izvorască din ochii albaștri, umezindu-i obrajii rozalii.
- O, Tempera, exclamă ea cu voce întretăiată, ce mă fac?!
Temperei îi era imposibil să reziste în fața strigătului de ajutor. Se ridică de pe scaun și se alătură mamei sale pe pat, îmbrățisând-o.
- Vom găsi noi o cale de ieșire până la urmă.
- Cum? Cum? întrebă lady Rothley neliniștită. Ai mare dreptate, Tempera. Sunt sigură că el nu se va căsători cu mine, dar... îl iubesc! Acesta este adevărul. Îl iubesc nebunește, iremediabil, deci îmi este imposibil să gândesc rațional.
Tempera considera că, în acest moment, nu se putea întâmpla ceva mai dezastruos. Cu toate acestea, nu putea îndura s-o va davă pe mama sa vitregă plângând, pentru că acest lucru se întâmpla foarte rar. Îi șterse lacrimile de pe obraji, vorbindu-i ca unui copil:
- Nu trebuie să plângi, pentru că vei fi palidă! Contele și ducele vor fi amândoi prezenți la petrecere, te vor admira și vor gândi că ești cea mai frumoasă femeie pe care au văzut-o! Nu trebuie să-i dezamăgești.
Lady Rothley se ridică, suflându-și nasul.
- Ce se va întâmpla dacă niciunul dintre ei nu-mi va oferi... nimic? întrebă ea.
- Cred că putem fi sigure deja de ceea ce-ți va oferi contele, spuse Tempera puțin ironic. Știu din auzite că obișnuiește să flitreze deseori. Dacă vei ajunge duceră, nimic nu te va opri să mai flitrezi cu el.
- Cum aș putea să mă căsătoresc cu altcineva, când îl iubesc pe el? întrebă lady Rothley.
Vocea îi era plină de amărăciune, iar Tempera gândi că mama ei avusese dreptate când se comparase cu o copilă.
Poate pretindea că era sofisticată, poate voia să pătrundă în societatea în care femeile măritate aveau amanți, dar acum era îndrăgostită și era la fel de cu capul în nori ca orice altă tânără.
Tempera o îmbrăca, iar lady Rothley vorbea despre conte, oscilând între descrieri extaziale ale farmecului acestuia și momente de disperare provocate de gândul că ea nu putea însemna nimic pentru el.
Tempera încercă să readucă discuția de unde începuseră.
- Ceea ce trebuie să decizi, mamă, este ce-i vei spune contelui dacă-ți cere să fiți amanți.
Lady Rothley nu răspunse, iar Tempera continuă:
- Știi la fel de bine ca și mine că, dacă accepți, reputația ta va avea foarte mult de suferit. Nu poți să pleci împreună cu contele, iar apoi să te întorci ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Din câte mi-ai spus, este evident că aventurile în rândurile aristocrației sunt extrem de discrete. Cei doi oameni implicați se întâlnesc la petrecerile cu multă lume, sunt invitați împreună, dar toată lumea pretinde că a fost doar o întâmplare.
- Este adevărat, murmură lady Rothley.
- Când relația se destramă, continuă Tempera, îmi închipui că fiecare se întoarce la soțul sau soția sa ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Observând că lady Rothley nu scotea nicio vorbă, Tempera spuse pe un ton încurajator:
- Dar, mamă, tu nu ai soț. Nimeni nu te va proteja în cazul unui scandal iscat de faptul că trăiești cu un bărbat atât de important și cunoscut precum contele.
- El nu m-ar lăsa... fără niciun ban, spuse lady Rothley cu glas pierdut.
- S-ar putea să-ți lase niște bani, dar, în afară de ei, nimic altceva, răspunse Tempera. La ce ți-ar mai folosi banii dacă nu vei mai fi invitată la balurile, recepțiile și petrecerile care te încântă atât? Știi la fel de bine ca și mine că ușile caselor importante vor fi închise pentru tine.
- Ceea ce-mi spui este foarte adevărat și ai mare dreptate, dar îl iubesc, Tempera, îl iubesc!
Tempera se gândi că lacrimile vor izvorî iar din ochii mamei sale vitrege. O consolă, aranjându-i părul într-o coafură modernă și îmbrăcând-o cu una dintre cele mai frumoase rochii pe care le avea.
- Uită de viitor și bucură-te de prezent, o îndemnă ea. Aseară ai avut mare succes! Du-te jos și fii la fel de strălucitoare, fermecându-i din nou pe toți! Așa cum spunea deseori tata: „Ziua de mâine îmi va cere socoteală, dar la naiba cu ea!”
- Tempera!
Lady Rothley părea șocată de cuvintele fiicei sale vitrege, dar apoi izbucni în râs.
- O, Tempera, te iubesc! Oare ar putea avea o femeie o fiică vitregă mai bună și mai adorabilă decât tine?
Starea ei de spirit se schimbase brusc, iar fața și ochii i se luminaseră.
- Soarele strălucește, spuse ea. Ne aflăm în castelul ducelui unde este prezent și un conte care mă dorește. Ce altceva ar putea să-și mai dorească o femeie?
- Nimic. Poate doar să fie la fel de frumoasă ca tine, replică Tempera.
- Mă voi duce jos și-i voi fermeca! spuse lady Rothley. Este o mare satisfacție să știu că lady Holcombe tânjește să-mi scoată ochii de necaz!
Spunând acestea, ieși din cameră, lăsând-o pe Tempera râzând. Zâmbetul îi pieri curând și se așeză pe un scaun, gândindu-se la încurcătura în care se aflau.
Încerca să-și amintească ce-i povestise tatăl ei despre conte. Îl întâlnise de două sau de trei ori, dar el nu-i acordase atenție pentru că, pe atunci, era doar o copilă. Totuși avea impresia că ochii lui negri nu scăpaseră niciun amănunt al fizionomiei sale și că avea o memorie bună.
„Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să mă vadă”, gândi ea.
Brusc, îi reveni în minte dezastrul pe care l-ar produce vestea că lady Rothley și-a angajat propria fiică vitregă pe post de cameristă. Era genul de zvon care s-ar fi răspândit imediat printre oamenii care nu aveau altceva mai bun de făcut decât să-i bârfească pe alții.
Fără îndoială că va fi mult exagerat și transformat într-un basm despre mama vitregă și rea care bate și oprimă drăguța eroină.
„Va trebui să mă feresc să fiu văzută”, își spuse Tempera. „Nu numai de către conte, dar și de către duce. În afară de ei mai este și lordul Eustace!”
Ultimul gând i se confirmă când auzi ceea ce spuneau celelalte două cameriste care stăteau la masă.
Tempera află că lady Holcombe pierduse o sumă considerabilă la jocurile de noroc, cu o seară înainte și, împreună cu soțul ei, spuseseră lucruri neplăcute cu această ocazie. Pe de altă parte, Sir William Barnard, fiind foarte bogat, câștigase o mică avere. Cu toate acestea, la cazino fuseseră probleme pentru că o femeie îl acuzase că-i luase câștigurile.
Tempera nu avea nici cea mai mică idee cum aflaseră cele două cameriste aceste lucruri. De fapt, ele își povesteau mereu câte ceva, iar ea era singura care nu comenta nimic niciodată.
- Un lucru este sigur, spuse domnișoara Briggs în timp ce beau ceaiul.
- Ce anume? întrebă curioasă doamna Smith.
- Alteța sa, lordul, pune din nou ceva la cale.
- Te referi la lordul Eustace?
- La cine altul?
- Ce a mai făcut? întrebă domnișoara Smith.
- Dimineața, când mă îndreptam spre camera unde stă stăpâna mea, am auzit dinspre turn zgomote asemănătoare cu chicotele și râsetele, răspunse domnișoara Briggs.
- Chiar așa? izbucni domnișoara Smith cu ochii plini de interes.
- Am scăpat din greșeală un obiect, continuă domnișoara Briggs. Când m-am aplecat să-l iau, ușa de la dormitorul lordului s-a deschis și a ieșit Madeleine.
- Cine este? întrebă domnișoara Smith.
- Este fata aceea înaltă și pieptoasă pe care am considerat-o mereu obraznică, răspunse domnișoara Briggs.
- A, da, o știu. N-aș putea avea încredere în ea.
- Și ai avea mare dreptate, o aprobă domnișoara Briggs. Avea părul nepieptănat, iar hainele îi erau în mare dezordine. Când a închis ușa, l-am zărit pe lord, îmbrăcat doar cu lenjerie intimă.
- O, Doamne! exclamă domnișoara Smith. Și eu care credeam că lasă cameristele în pace acum.
- În niciun caz, spuse domnișoara Briggs cu satisfacție. Este același dintotdeauna. Nu s-a schimbat deloc. Îmi amintesc acum 2 ani când ne naflam în nord cu ducele de Hull...
Începu să povestească o istorie lungă pentru a evidenția predilecția lordului Eustace pentru servitoarele drăguțe. Tempera renunță s-o mai asculte.
Își amintea ce noroc avusese dimineață că scăpase după întâlnirea cu lordul. Reflectând asupra celor întâmplate, realiză că, după felul în care acesta o privise, trebuia să se ferească din calea lui. Era genul de bărbat despre care auzise că seducea tinere cameriste singure, care erau apoi concediate fără vreo explicație.
„Este demn de dispreț!” gândi ea. „Nu pot să cred că ducele îi cunoaște caracterul. Altfel cum ar putea să-l mai invite la castelul său?”
Acest gând o cutremură. Nu cumva ducele avea aceeași concepție despre servitoare? Apoi, se simți rușinată că-i trecuse așa ceva prin minte. Cum putea un bărbat care înțelesese lucruri atât de subtile despre a privi și asculta frumusețea nopții să nu fie onorabil și sincer în comportament? Indiferent de caracterul lordului Eustace, putea să-și pună sufletul chezaș pentru integritatea ducelui. Cu toate acestea, era nevoită să-l evite și pe el.
Acest gând o întrista, dar își spuse că nu trebuia să facă nimic ce i-ar putea distrage atenția ducelui de la mama ei vitregă. I se păru absurd să-și imagineze că-l putea interesa pe duce ca femeie. Ca artist poate, dar tot nu se potrivea situației.
Era convinsă că dacă ducele ar fi cerut-o în căsătorie pe lady Rothley, după aceea nu s-ar mai fi pus problema ca aceasta să flitreze cu contele.
Nicio femeie căreia îi plăcea viața de societate n-ar fi refuzat să devină ducesă, iar Tempera știa foarte bine că mama sa vitregă adora societatea nobilă și tânjea să fie o stea strălucitoare pe firamentul ei.
Spera numai ca lady Rothley să nu-și manifeste prea evident interesul pentru conte.
Acesta i se păruse Temperei prea bătrân, încă de când era ea mică. Avea cam aceeași vârstă cu tatăl ei. Când se gândea la el, își amintea ochii negri, pătrunzători și chipul cu trăsături aristocratice. De asemenea, reținuse vocea lui profundă, rezonantă, și faptul că era o persoană veselă.
„Este exact cum i-ar plăcea mamei”, gândi ea. „I-ar putea oferi toate lucrurile care contează pentru ea cel mai mult.”
Singura posibilitate pe care n-o atincipase în această călătorie era aceea că mama sa vitregă s-ar fi putut îndrăgosit. Tempera știa că asta se întâmplase acum. Lady Rothley se îndrăgostise și singurul lucru care putea s-o salveze de la un pas greșit era propriul ei snobism.
Brusc, reveni la realitate. Hotărî că era momentul prielnic să ducă tabloul în biroul ducelui, pentru că invitații mâncau de prânz pe terasă. Se aflau acolo de cel puțin o oră, iar Tempera știa că va dura încă pe atât până vor termina.
Aceasta era ocazia pe care o așteptase Tempera.
Luă tabloul și coborî cu grijă treptele. În caz că se întâlnea cu cineva, pregătise o scuză. Urma să spună că și-a uitat batista undeva, la parter.
Salonul se dovedi, însă, gol. Se auzeau doar vocile și râsetele celor de afară.
Intră în biroul ducelui și descoperi ușurată că de data asta nu se afla nimeni acolo. Puse tabloul pe birou și o dată cu acesta simți că de acum încolo se va comporta cu totul altfel. Nu va repeta greșelile făcute înainte. Chiar dacă însemna să stea închisă în camera sa, nu va risca să se mai întâlnească cu ducele. Aceste întâlniri reprezentau un pericol în calea planurilor ei și ale mamei sale vitrege. Nu era pregătită să explice de ce gândea astfel, dar în sufletul ei cunoștea motivul, deși nu voia să-l recunoască.
Pe birou se afla un caiet mare cu margini argintii și cu monograma ducelui pe coperta de piele. Călimara de lângă el era foarte frumos lucrată. Tempera bănuia că fusese făcută pe timpul lui Charles II, fiind extrem de rară. O privi câteva clipe, după care sprijini tabloul de ea. Apoi, atrasă parcă de o forță irezistibilă, ridică privirea spre îngerul lui Leonardo da Vinci.
Indiferent cine pictase reproducerea, o făcuse cu măiestrie. Tempera era convinsă că artistul o copiase chiar după originalul expus la Luvru.
„Oare chiar semăn cu acest înger?” se întrebă ea, dar realiză că era greu de răspuns.
Chipul dulce și sensibil al îngerului i se întipărise atât de bine în minte încât îi era la fel de familiar ca și reflexia ei în oglindă.
Dar oare ce credea ducele?
Tempera își spuse că, dacă el ar fi descoperit vreo asemănare între ea și îngerul pe care-l privea zilnic, i-ar fi mărturisit. Cu o seară înainte fuseseră atât de aproape încât îi citise gândurile, iar el înțelesese fără cuvinte ce dorise ea să exprime. Putea foarte simplu să-i fi spus atunci dacă figura ei îi amintea de îngerul pictat de Leonardo da Vinci cu 421 de ani în urmă.
„Poate că se va gândi la asta mai târziu”, își spuse Tempera, cutremurată de implicațiile acestui fapt.
Se îndreptă spre ușă, dar nu rezistă tentației de a zăbovi o clipă să admire tabloul „Madonna în biserică”.
„Iese în evidență ca un diamant printre celelalte bijuterii aflate aici”, reflectă ea.
Privi îndelung roșul aprins al robei pe care o purta Madonna, coroana de pe capul acesteia și lumina soarelui ce răzbătea prin ferestrele gotice ale bisericii.
Brusc, Tempera rămase nemișcată. Se uita fix la tablou și se apropie de el să-l observe mai bine. Închise ochii, clipi apoi și se uită la el din alt unghi.
Era ceva ciudat ce nu observase până atunci, sau... poate uitase?
Nu-și putea explica ce se întâmpla cu ea, dar tabloul părea diferit. Își spuse că probabil i se părea. Era cu siguranță același pe care-l admirase prima oară, același care o încântase pentru că reprezenta cel mai frumos lucru văzut vreodată de ea.
Acum, însă, nu mai năștea în ea sentimentul de atunci. Nu-i mai vorbea, iar spiritualitatea lui nu mai atingea corzile sufletului ei.
Ce se întâmpla? Care era diferența?
Tempera întinse brațele, ridică tabloul de la locul lui și îl duse la fereastră. Se uită fix la el câteva clipe, apoi îl întoarse și privi pe spatele lui. Imediat, simți certitudinea de nezdruncinat că tabloul era un fals!
Tempera trecu de poarta arcuită și, în loc să meargă pe drum, o luă pe o scurtătură ce ducea spre vale. Înaintă printr-o pădure de măslini până ce ieși din raza vizuală a castelului, după care se așeză jos, pe iarbă.
Cu orice altă ocazie ar fi fost încântată de coloritul minunat al florilor și de verdețea înconjurătoare. Acum, însă, stătea rezemată de trunchiul unui măslin bătrân, preocupată numai de problema care-i întunecase mintea. Se simțea ca și cum, în timp ce se plimba liniștită pe o pajiște luminată de soare, pe neașteptate, o prăpastie de netrecut se căscase la picioarele ei.
În mintea ei, știa ce se întâmplase. Totul era clar, ca și cum cineva cu o autoritate de necontestat îi spusese că tabloul „Madonna în biserică” fusese înlocuit cu un fals. Nu avea nicio îndoială nici asupra celui care făcuse acest lucru.
Din ce alt motiv se sculase lordul Eustace atât de devreme de dimineață? Și de ce se afla la ora aceea în biroul personal al ducelui?
Tempera își amintea foarte clar că lordul stătea atunci chiar în fața tabloului. Probabil că tocmai îl înlocuise cu falsul și îl privea ca să vadă efectul. Dacă ea ar fi ajuns în salon cu câteva minute mai târziu, cu siguranță că nu l-ar mai fi surprins. Astfel, chiar dacă ar fi recunoscut falsul, n-ar fi știut cine era hoțul.
Acum nu mai avea nicio îndoială, dar nu știa ce trebuia să facă.
Conștientiza foarte bine că falsul era extrem de reușit, dar știa că existau în Europa artiști care realizau copii atât de bune încât puteau înșela și experții.
Gândi că, dacă n-ar fi examinat cu atenție tabloul când îl văzuse prima oară, ar fi fost înșelată de copia care se afla acum în locul lui. Totuși, originalul îi transmisese un mesaj ce nu o putea păcăli.
Tatăl ei obișnuia să-i spună că trebuia să asculte ce spuneau picturile pentru a le înțelege. Era greu de descris, dar descoperise că această metodă nu dădea greș, când trebuia să deosebească un original de un fals.
Acea capodoperă a artei, „Madonna în biserică”, însemna ceva cu totul deosebit pentru ea, la fel și pentru duce.
În mod obișnuit, fiind oaspete în casa lui, ar fi trebuit să-i povestească ducelui exact ce se petrecuse, astfel încât să poată demasca hoțul. Dar dacă făcea acest lucru, era inevitabil să i se descopere adevărata identitate.
Chiar dacă nu va fi implicată poliția, deși într-o asemenea situație i se părea inevitabil, ducele și oamenii lui vor întreprinde cercetări și vor interoga servitorii. Toată lumea va fi suspectă până la dovedirea nevinovăției.
În această situație, bănuiala va cădea cu siguranță asupra ei. La urma urmei, dovedise că poate picta și se observa cu ușurință că nu părea o cameristă obișnuită, așa cum pretindea.
Deși bănuia că și-ar fi dovedit până la urmă nevinovăția, oricum n-ar fi scăpat cu bine dacă se descoperea cine era cu adevărat. Mai mult decât atât, înainte de orice interogatoriu, existau mari șanse să fie recunoscută de către conte, care se afla acum la castel.
Imaginația vie a Temperei o făcea să vadă foarte clar confuzia pe care i-ar fi creat-o ducelui dacă îi povestea ce se întâmplase. Mărturisirile n-ar fi fost numai jenante, dar devastatoare în ceea ce o privea pe lady Rothley.
Își puse palmele la ochi și încercă să gândească limpede.
Alternativa era să nu acționeze în niciun fel și să spere că vor pleca de la castel înainte ca ducele să descopere ce se întâmplase cu tablourile sale.
Totuși, avea sentimentul că, înainte de a apuca să plece, contele va studia colecția ducelui și va realiza că ceva nu era în regulă.
Indiferent ce s-ar întâmpla, Tempera se simțea prinsă într-o capcană fără scăpare.
„O, tată” se rugă ea din adâncul inimii, „oriunde ai fi, ajută-mă! Am nevoie disperată de ajutorul tău!”
Capitolul 5
Cu cât se gândea mai mult la ce ar trebui să facă, Tempera devenea mai confuză. Simțea că în jurul ei totul se năruie. Oricare dintre posibilele inițiative se dovedea periculoasă, dar era chiar mai rău să nu acționeze în niciun fel.
Prezența contelui la castel o neliniștea. Știa că acesta putea descoperi cu ușurință înlocuirea tablourilor.
„Trebuie să acționez, să fac ceva”, își spuse Tempera. „Dar ce?”
Stătea la umbra unui măslin, cu privirea pierdută în zare, fără a vedea însă nimic. Conștientiza doar propria stare de confuzie și neliniște. Era poate pentru prima dată oarbă la frumusețea peisajului.
La un moment dat, auzi în spate o voce amuzată și tresări brusc.
- V-aș putea arăta o ascunzătoare mai bună decât aceasta.
Tempera se întoarse și îl privi pe duce cu ochii săi mari. I se părea mai înalt și mai impunător ca niciodată. Revăzându-l, se simți cuprinsă de un sentiment ciudat, pe care nu-l putea stăpâni.
- Ce s-a întâmplat? De ce sunteți atât de îngrijorată? întrebă el.
Ea întoarse privirea în altă direcție, surprinsă că ducele ghicise starea ei de spirit. Inima îi bătea cu putere.
El se așeză lângă ea, între florile sălbatice.
- Ce v-a supărat?
- Nimic, murmură ea.
Conștientiză apoi cât de supărător se dovedea un astfel de răspuns, atunci când, evident, ceva nu era în regulă. De aceea, adăugă repede:
- Nu vă pot spune ce s-a întâmplat.
- De ce nu? Și de ce ați venit aici să vă ascundeți?
Tempera nu răspunse, iar ducele continuă zâmbind:
- Dacă încercați să vă ascundeți de mine, va fi imposibil. Locuiesc aici de multă vreme și cunosc toate colțurile și ascunzătorile. Când eram copil, bona mă căuta peste tot și nu reușea să mă găsească.
Tempera oftă. Ar fi dorit să-l intrebe despre copilăria lui, să-l asculte povestind cu vocea lui profundă care o captiva. Apoi, amintindu-și care-i era locul și faptul că nu trebuia în nicio împrejurare să stea așezată lângă duce, Tempera spuse:
- Alteță, dacă ați terminat deja masa de prânz, ar trebui să mă întorc la castel. Stăpâna mea...
- Oricum este prea târziu să vă duceți acum, o întrerupse ducele. Stăpâna dumneavoastră nu are nevoie de nimic pentru că a plecat la o plimbare cu automobilul contelui.
- O, nu! exclamă Tempera fără să vrea.
În realitate, reacția ei fusese provocată de vestea că lady Rothley îl însoțise pe conte. Din fericire, ducele îi înțelese greșit îngrijorarea.
- Nu trebuie să vă faceți griji pentru siguranța stăpânei dumneavoastră, spuse el. Vă asigur că domnul conte este un șofer experimentat, iar automobilul său este unul dintre cele mai moderne modele. L-a înscris chiar și la concursul de frumusețe de la Monte Carlo.
- Stăpâna mea este... cam impulsivă, răspunse Tempera încet, alegându-și cu grijă cuvintele. Este, de asemenea, foarte bună și amabilă. Nu se poate îndura să refuze pe nimeni.
- Observ că, deși sunteți prea diplomată pentru a mărturisi acest lucru, nu prea îl vedeți cu ochi buni pe contele Vincenzo Caravagrio, remarcă ducele.
- Nu am dreptul să-l judec, Alteță, replică Tempera. Totuși, cred că italienii au un comportament foarte elocvent, care pentru ei este doar dovada unei bune creșteri, dar este deseori înțeles greșit de către femeile din Anglia.
- De unde știți? întrebă ducele. Domnișoară Riley, nu-mi vine să cred că la vârsta dumneavoastră și cu ocupația pe care ați ales-o, ați avut prea mult de-a face cu italienii.
Prea târziu, Tempera realiză că fusese prinsă din nou în cursă.
Intenționase să-i explice ducelui cât de simplă și lipsită de experiență era mama sa vitregă, dar acum gândea că mai bine ar fi tăcut.
Ducele îi privea profilul, al cărui contur se vedea pe pietrele din apropiere. Niciunul dintre ei nu vorbea. Se auzea doar sunetul micii cascade, a cărei apă se revărsa în bazinul de dedesubt.
- N-am mai fost aici de mult ani, spuse ducele pentru a face conversație. Poate v-ar fi de folos să știți că, puțin mai departe de aici, se află o peșteră, pe care niciunul dintre tutorii mei nu a descoperit-o.
Tempera avea impresia că el voia s-o necăjească și nu putea permite acest lucru.
- Eu... nu mă ascund de nimeni, Alteță. Consider că ar fi bine să... mă întorc la castel și că... dumneavoastră n-ar trebui să vă aflați aici, împreună cu mine.
- Cine-mi poate spune ce să fac sau nu? întrebă ducele. Doar sunt propriul meu stăpân, nu-i așa?
- D-da... bineînțeles că îmi dau seama de asta, replică Tempera. Totuși, dacă ne-ar vedea cineva, i s-ar părea ciudat.
- Mă îndoiesc de această posibilitate. De fapt, dumneavoastră ați venit aici să vă ascundeți de restul lumii.
- Cu siguranță că... nu mă așteptam să mă urmăriți.
- Sunt conștient de asta, replică el, dar v-ați imaginat probabil că doream să vă mulțumesc pentru tabloul dăruit, nu-i așa? Pentru că este un cadou, nu?
- Dacă... Alteța Voastră dorește într-adevăr să-l... păstreze.
- Da, doresc și nu am nevoie de elocvența specific italiană pentru a vă spune că aveți un talent deosebit și un simț al culorii cu totul neobișnuit.
Tempera simți că roșește.
- Alteța Voastră este... prea binevoitoare.
- Mă așteptam să vă găsesc pictând în după-amiaza aceasta, spuse ducele. Pânzele vă sunt pe plac?
- Da... bineînțeles, murmură Tempera.
- De fapt, despre altceva este vorba. Am impresia că aveți o problemă și nu vreți să-mi vorbiți despre ea.
Tempera deveni neliniștită. Cum putea să-l facă să înțeleagă că nu trebuia să se afle acolo, lângă ea, punându-și întrebări despre problemele ei, în timp ce lady Rothley se plimba cu contele, distrugându-și reputația.
- Mulți oameni mi-au împărtășit necazurile lor, spuse ducele cu blândețe. Mă simt mândru că i-am putut ajuta aproape de fiecare dată și că le-am oferit sfatul de care aveau nevoie. Puteți avea încredere în mine.
- Este imposibil! Chiar... imposibil!
Tempera vorbise aproape pătimaș pentru că i se părea foarte greu să reziste glasului blând al ducelui.
- Alteță, vă rog să mă scuzați. Știu că mă port prostește, dar este vorba despre o problemă la care numai eu pot găsi soluția.
- Sunteți sigură?
Ea întoarse privirea spre duce, conducă parcă de voința acestuia. Aflându-se la același nivel, ochii lor se întâlniră. În clipa aceea, timpul părea că se oprise, iar Tempera simțea că nu mai poate respira de emoție. Stăteau față în față, ca doi oameni care se întâlniseră peste eternitate. Totuși, Tempera era conștientă de prăpastia dintre ei, prăpastie în care se aflau îngrămădite: falsa ei identitate, lady Rothley și, cel mai rău, înlocuirea tablourilor din camera ducelui cu falsuri.
- Spuneți-mi, ce s-a întâmplat?
Pentru o clipă, Tempera gândi că ar fi trebuit să-i mărturisească tot adevărul. Avea impresia că, deși nu făcuse nicio mișcare, ducele întinsese brațele spre ea. Nu era nevoie decât de un pas și s-ar fi aflat lângă el, ascunzându-și fața la pieptul lui.
Cu un efort suprem, își îndreptă privirea în altă parte pentru a alunga această imagine ce o vrăjea. O dată ruptă vraja, simți o durere aproape fizică în interiorul ei. Cu o mișcare bruscă, se ridică în picioare.
- Eu... eu trebuie să mă întorc la castel, Alteță, spuse ea cu voce tremurândă. Vă implor să... nu-mi mai vorbiți, să nu... vă mai apropiați de mine. Nu pot... explica, dar simt că este ceva... care nu trebuie să... se repete.
Ducele nu schiță nicio mișcare, iar Tempera se uită la chipul lui frumos. Razele soarelui ce pătrundeau prin frunzișul măslinilor îi sclipeau aurii în păr. Apoi, se întoarse și porni pe aleea ce ducea la castel.
Când ajunse în camera ei, înfierbântată de soarele arzător, Tempera se așeză pe pat.
- De ce? De ce? De ce mă face să mă simt astfel? se întrebă ea cu voce tare.
Cunoștea răspunsul, dar în același timp nu îndrăznea să se confrunte cu el. Nu îndrăznea să asculte ceea ce încerca să-i spună inima, creierul ei considerând că era ceva imposibil.
........................................................
