„Viața este un trandafir: fiecare petală este o iluzie, iar fiecare spin o realitate.”
                        Alfred de Musset

Fata de pe peron, Samantha M. Bailey

 .....................................................

4.

                 Semnaliză când viră la stânga pe West Foster Avenue, la câteva minute de clădirea în care se afla apartamentul.

   - Ajung, Morgan, spuse cu voce tare în timp ce se uita în oglinda retrovizoare.
   În spatele ei, prea aproape de bara de protecție, era un Prius albastru-închis. Femeia care conducea avea părul roșu-aprins. În spatele femeii, pe locul pasagerului, Nicole putu să vadă un scaun de copil întors cu spatele.
   „O, Doamne, o Doamne.” Aceea era Quinn cu Donna? Luă curba, trase pe dreapta și folosi Bluetooth-ul pentru a o suna pe Tessa.
   - Răspunde, răspunde, răspunde! strigă Nicole în interiorul vehiculului, în timp ce în spatele său mașinile claxonau furioase.
   Prius-ul trecu șuierând pe lângă ea, înainte de a mai putea arunca o privire.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Tessa când auzi vocea lui Nicole.
   - Quinn. E acolo? Este bine?
   - Poftim? Desigur. Se simte bine. Doarme în brațele mele. I-am cântat un cântec de leagăn, răspunse Tessa.
   Nicole își sprijini capul pe volan.
   - Slavă Domnului.
   Umerii i se relaxară.
   În fiecare zi halucinațiile se agravau. Frica o înghițea cu totul. Ce fel de mamă era? Își dădu seama că se afla chiar în fața apartamentului lui Morgan. Ce naiba făcea? Dar era prea târziu să mai dea înapoi.
   - Ești la Peninsula? întrebă Tessa.
   Uitase că prietena sa încă mai era pe fir.
   - Da, da. Desigur. Tocmai am parcat.
   În ciuda clădirii sărăcăcioase și a trotuarelor crăpate, o mulțime de petunii alcătuiau un tablou vesel, în galben și portocaliu, pe un mic petic de iarbă între trotuar și bordură. Pe lângă Nicole trecură două femei care discutau fericite în timp ce își împingeau cărucioarele, iar niște câini alergau pe lângă ele. Poate că locatarii nu erau înstăriți, dar asta chiar conta? Părea un cartier plin de dragoste și prietenii, grătare și întâlniri de joacă. Nicole abia putea să o scoată pe Quinn din casă. Ce fel de copilărie îi putea oferi fetiței sale? Copilul ei merita o casă plină de bunătate, siguranță și iubire.
   - Bucură-te de fiecare secundă. Aici cu toții suntem bine. Sunt mândră de tine că ieși din casă, Nicole. La fel și Quinn. Sună-mă când te întorci, și voi comanda cina.
   Nicole închise și parcă pe stradă, chiar în fața ușii principale a clădirii în care locuia Morgan. Câțiva oameni ieșeau deja, dar niciunul nu era Morgan Kincaid.
   „Ce ai făcut?”
   Oare Morgan auzea și ea, obsedant, aceeași întrebare? Nicole știa că Morgan fusese acuzată pe nedrept. Știa că era cineva care avea mereu grijă de ceilalți și se punea pe ea pe ultimul loc. Nu acesta era genul de persoană care ar putea-o ajuta să o țină pe Quinn în siguranță? Și își dorea un copil al său.
   Singură pentru prima dată în ultimele luni, Nicole verifică fiecare colț al clădirii. Brațele i se relaxară. Soarele se ridica pe cerul albastru, o sferă galbenă strălucitoare, culorile chakrei destinului. Acesta era locul unde trebuia să fie.
   O femeie ieși din clădire, iar părul drept, brunet, având aceeași nuanță cu cel al lui Nicole, îi încadra fața îngustă. Era izbitoare, chiar dacă nu era frumoasă în mod convențional. Ochii îi erau prea depărtați, și chiar de la distanța aceea, Nicole putea distinge rețeaua fină de riduri de la colțurile acestora.
   Morgan Kincaid era o supraviețuitoare.
   Lipită de scaun, privi cum Morgan pornește pe stradă. Se îndepărta.
   Nicole se așteptase să vorbească cu ea înainte de a părăsi clădirea. Nu era sigură că era suficient de puternică pentru a alerga după ea. Și nu voia să o sperie. Morgan ar fi chemat poliția imediat ce ar fi observat cât de neîngrijită era Nicole.
   Deschise portiera mașinii și păși pe trotuar. O urmă la o distanță respectabilă, dându-i lui Morgan suficient spațiu pentru a nu simți că este cineva în spatele ei, supraveghind-o și urmărind-o. Morgan intră în stația Bryn Mawr, pe Linia Roșie. Mergea la serviciu? Nicole o urmări până pe peron.
   Un metrou era pe cale să intre în stație. Nicole luă o decizie rapidă. Se hotărî să o urmărească pe Morgan chiar atunci. Se urcară în metrou. Morgan stătea în picioare, lângă suportul metalic cel mai apropiat de ieșire, cu capul aplecat și părul des răsfirat pe umeri. Era clar că voia să își ascundă fața.
   Nicole se așeză la o distanță sigură, de asemenea cu capul plecat, urmărind-o pe Morgan cu colțul ochiului, astfel încât să nu piardă momentul în care aceasta urma să coboare. Cât de tristă părea. Morgan încă suferea, încă plătea pentru ceea ce făcuse soțul său. Nicole înțelegea această suferință. Și ea plătea, în fiecare zi a vieții sale.
   Un strigăt ascuțit care se auzi din partea din față a vagonului o făcu pe Nicole să sară de pe scaun. Era un bebeluș care plângea în brațele mamei sale. Morgan zâmbi spre copil, apoi privi în altă parte, de parcă nu mai putea suporta scena.
   Metroul se opri în stația Grand/State. Morgan coborî, la fel și Nicole.
   Ieși din stație și o urmări pe Morgan pe West Grand Avenue. Mașinile claxonau și frânau, iar ușile garajelor se ridicau atât de zgomotos încât simțea cum capul îi explodează.
   Erau prea mulți oameni. Atât de mult zgomot încât nu putea respira. Își dori să fie în casa ei spațioasă, cu Quinn în marsupiu, lipită de pieptul său.
   Morgan o luă la stânga pe North Lasalle Drive și aruncă niște bani în paharul unei persoane fără adăpost. Discută cu el pentru un moment, iar bărbatul murdar zâmbi.
   Continuară să meargă. Morgan o luă pe West Illinois Street, unde erau mai puțini trecători. Nicole încetini, lăsând-o să se îndepărteze. Dacă Morgan se întorcea, ar fi observat-o. Dar ea nu era încă pregătită să o abordeze; acum că era în sfârșit atât de aproape, nu știa ce să spună. O urmă în timp ce Morgan trecu pe sub un pod, apoi pe lângă câteva magazine. În cele din urmă Morgan se opri în dreptul unei clădiri mici, situată în apropierea unei biserici.
   Nicole se lipi de zidul bisericii în timp ce Morgan înaintă pe o alee îngustă, cu pietriș. Acesta era adăpostul? Nu exista niciun indicator; nu era nimeni în jur. Din ascunzătoarea sa, o văzu pe Morgan sunând la ușa din față. Apoi o văzu cum se întoarse brusc. Simțise că o privea cineva?
   Nicole îngheță. „Mergi la ea acum”, spuse vocea dinăuntrul său. Dar zări camere fixate pe clădire. Înainte să mai poată face ceva, Morgan deschise ușa și dispăru înăuntru.
   Nicole își sprijini capul de zidul dur de cărămidă și privi în sus la cerul albastru fără nori. Quinn merita ceva mult mai bun decât Nicole. Merita o luptătoare, o mamă care făcea lumea un loc mai bun. O femeie cu un trecut tragic, fără vina ei. O femeie care merita a doua șansă.
   Știa exact ce avea de făcut, cum să o oprească pe Donna să le mai hărțuiască, pe ea și pe fiica ei, cum să pună capăt pentru totdeauna tuturor celor ce se întâmplau. Probabil că pentru Morgan era mai bine să nu știe dinainte. Era mult mai sigur pentru toată lumea.
   Nicole trebuia să dispară astfel încât Quinn să poată să înceapă o nouă viață. Cu o nouă mamă.
   Cu Morgan.

CAPITOLUL TREIZECI ȘI UNU

MORGAN

   Suntem în mașină; ne îndepărtăm de casa lui Donna, pe care am lăsat-o plângând pe canapea.
    Ceea ce i-a făcut lui Nicole e condamnabil - scrisorile trimise în fiecare an, cu o precizie de ceasornic, însă nu ea a fost cea care o urmărea. Nu ea a fost cea care era pe urmele lui Quinn.
   În mașină, mă întorc spre Ben. Amândoi suntem tăcuți, evident în stare de șoc, în timp ce ne gândim la cele spuse de Donna. Cine este reporterul cu părul roșu-aprins? Și de ce era pe urmele lui Nicole? De ce ne urmărește pe noi? Sunt atât de depășită de situație, iar Ben pare gata să cedeze. Are pe frunte riduri care sunt sigură că ieri nu erau acolo.
   - Ar trebui să o sun pe Martinez? Sau pe Jessica? Să le povestesc totul?
   El își drege glasul și reglează parasolarul.
   - În acest moment eu vreau doar să îl sun pe Greg să mă asigur că fetița este bine.
   Își freacă obrazul.
   - Nu știu ce să fac în legătură cu Martinez. Crede că sunt un idiot pentru că am încredere în tine, sau că i-am făcut ceva lui Nicole. A spus chiar ea că Greg are toate drepturile asupra lui Quinn. Așa că, în acest moment, am impresia că suntem pe cont propriu. Să ieșim din Wisconsin. Mă simt ca naiba. Și în continuare nu înțeleg ce se întâmplă.
   Încuviințez.
   - Bine. Să mergem.
   Ajungem pe I-94 East către Chicago. Sunt pierdută în gânduri. Ben își aerisește tricoul albastru, ud de transpirație. Pare atât de frustrat. Și eu mă simt la fel.
   Face semn cu capul spre telefonul de pe bord.
   - Apelează numărul lui Greg. Dar stai liniștită și lasă-mă pe mine să vorbesc. Dacă întreb direct despre Melissa sau dacă pare că lansez acuzații, nu fac decât să îl enervez. Trebuie să fim atenți.
   Are dreptate. Găsesc numărul lui Greg, îl apelez, apoi îl pun pe difuzor.
   Sună de trei ori înainte ca el să răspundă.
   - Ce este, Ben? Încerc să o adorm pe Quinn.
   - Voiam să te întreb de Quinn. Să văd ce mai face.
   - Au trecut doar câteva ore.
   Oftează.
   - Se simte bine. Nu prea pot să vorbesc acum.
   În fundal se aude o voce de femeie.
   Nu mă pot opri.
   - Greg, Melissa este acolo?
   - Ben, ce naiba? De ce ești atât de apropiat de femeia asta? Nu, nu este Melissa. Este o prietenă a lui Nicole, bine? Sunt oameni care au iubit-o, care se ocupă de ceea ce trebuie făcut acum. Nu avem nevoie de tine, mulțumesc foarte mult.
   Ben intervine:
   - Ce prietenă, Greg?
   După un moment de tăcere, el răspunde:
   - Tessa.
   - Tessa? întreabă Ben.
   - Da, cea mai bună prietenă a lui Nicole, colega ei. Tessa Ward. Trebuie să închid.
   - Așteaptă! Tessa este roșcată? întreb.
   - Poftim? Nu. Este blondă. De ce mă întrebi asta? se răstește el, și o aud pe Quinn plângând.
   Convorbirea se încheie brusc. Dacă Nicole avea o prietenă foarte bună, de ce ar fi completat actele astfel încât să fiu eu tutorele lui Quinn?
   Pentru câteva minute singurul sunet care se aude este cel al anvelopelor rulând pe asfaltul neted. Fără să se uite la mine, Ben spune:
   - Este ceva ce nu ți-am spus.
   Inima îmi sare din piept.
   - Există un motiv pentru care mă ura Nicole.
   Schimbă benzile.
   - Când Nicole a devenit o persoană publică, Donna a mai încercat o dată să se răzbune. A făcut o plângere în care o acuza de crimă prin imprudență. Avocata Donnei a discutat cu mine, și am declarat că eu consideram că, atunci când era tânără, Nicole era iresponsabilă. Chiar era. Asta nu înseamnă că aș crede că a omorât-o pe Amanda. Plângerea nu a ajuns niciodată nicăieri, deoarece termenul de prescripție fusese depășit. Dar răul era făcut. Nicole a aflat despre declarația mea și nu m-a iertat niciodată.
   Pentru o clipă se uită la mine cu durere profundă, apoi își întoarce din nou ochii la drum.
   - Îți spun adevărul, Morgan. A fost o greșeală.
   Regretele lui, și ale mele, fac ca atmosfera din mașină să fie apăsătoare.
   - Îmi pare rău, spun. Îmi pare rău că tu și Nicole nu ați avut niciodată șansa să vă împăcați. Îmi pare rău că nu i-am pus întrebări soțului meu și că nu mi-am ascultat niciodată instinctele. Că nu am încercat să descopăr ce se întâmpla cu adevărat cu el. Îmi pare rău că a trebuit să afli de la Martinez că Nicole a vrut ca eu să am custodia lui Quinn. Ar fi trebuit să o auzi de la mine. Mă temeam atât de tare să am încredere în tine. Să am încredere că această... prietenie era reală.
   - Și eu.
   Îl privesc.
   - Deci, asta este tot? Nu mai este și altceva ce nu mi-ai spus?
   Ben zâmbește, un zâmbet sincer care face ca totul să fie bine, chiar dacă doar în acest moment.
   - Asta este tot.
   - Atunci hai să vedem ce știm până acum. Cineva ne urmărește. Nu știm cine. Greg a spus că a închiriat o casă pe North Astor Street, nu-i așa? Dacă Melissa se află în spatele celor ce se întâmplă, dacă a pretins că este reporter, trebuie să o confruntăm.
   Apoi îmi lovesc fruntea cu dosul mâinii.
   - Sunt așa de proastă. Trebuia să îi fi arătat lui Donna fotografia făcută lui Melissa, pentru a vedea dacă o recunoaște.
   Oftez.
   - Și, ce spui de această Tessa? Este la Greg acum. O cunoști? El semnalizează și schimbă banda.
   - Am întâlnit-o o dată acasă la Nicole, cu mulți ani în urmă. Dar nu o cunosc.
   Chiar când este pe punctul de a spune mai multe, sună telefonul meu.
   Este Jessica.
   Răspund și îl pun pe difuzor din nou. Nu mai am nimic de ascuns. Și din acest motiv simt o imensă ușurare.
   - Bună, spun.
   - Unde ești? Te-am tot sunat și nu ai răspuns. Am fost și la apartamentul tău, dar ori nu erai acolo, ori m-ai ignorat.
   - Sunt cu Ben. Am fost la Kenosha să vorbim cu Donna.
   - Ce ai făcut?
   Ea ridică vocea, neîncrezătoare. Îi povestesc totul - cum a venit Greg să o ia înapoi pe Quinn, Melissa, reportera roșcată, și Tessa Ward. Îi spun despre scrisoarea strecurată sub ușa mea și despre e-mailul cu fotografia acelei păpuși înfiorătoare.
   - Guerrilla Mail este o adresă de e-mail imposibil de detectat, de unică folosință. Ar fi greu de dovedit că nu i-ai trimis chiar tu lui Ben această fotografie.
   Ceva nu îmi place la tonul ei.
   - Nu mă asculți. Ar trebui să o găsim pe această reporteră roșcată, spun.
   - Noi? Nu crezi că ar trebui să mă lași pe mine să o fac?
   Oftează, exasperată.
   Dar nu îmi mai pasă. Știu că nu sunt vinovată. Știu că nu am greșit cu nimic.
   - Cât va dura până te întorci aici, Morgan? Avocatul lui Nicole a trimis testamentul la legalizare. Acum este public. Iar Martinez a obținut un mandat de percheziție pentru computerul și pentru telefonul tău.
   Stomacul mi se strânge.
   - Un mandat de percheziție? Ce motiv ar putea să aibă?
   - În urma autopsiei lui Nicole cauza morții a fost declarată necunoscută, și nu s-a prezentat nici măcar un martor care să spună că nu tu ai împins-o - cel puțin până acum.
   - Nu am făcut-o, spun, cu tonul mai ridicat decât intenționam.
   - E o simplă ipoteză. Dacă nu există nicio dovadă că ai avut vreo legătură cu Nicole înainte de 7 august, Martinez va trebui să cerceteze sinuciderea și să caute alți suspecți. Dar trebuie să îi predăm dispozitivele tale. Universitatea Statului California a făcut o cercetare despre Nicole. Bilețele din cămară, pe care este scris numele tău, reprezintă deja o problemă. Au mai găsit un dispozitiv de localizare montat sub caroseria Lexus-ului lui Nicole și o aplicație spion în telefonul și în computerul ei. Au nevoie să te excludă.
   Pot să îi aud îndoielile. Se strecoară în vocea ei. Niciuna dintre aceste vești nu este bună. Oricine ar fi fost persoana care o urmărea pe Nicole, ar putea să știe acum cine sunt.
   - Găsește-o pe Melissa Jenkins, îi spun.
   - Nu am suficiente informații pentru a continua cercetările. Era la New York cu Greg când a murit Nicole, deci nu s-ar fi putut afla pe peron. Singurul lucru ciudat, totuși, este că am reușit să obțin o înregistrare a Prius-ului albastru care te-a lovit pe autostradă. Și știm deja că Donna deține un Chevy. Numărul de înmatriculare nu se potrivește cu cel pe care mi l-ai dat, al mașinii Melissei. Dar Prius-ul de pe Lake Shore Drive este închiriat pe numele lui Nicole.
   Mă cutremur. Nicole este moartă, iar eu sunt încă în pericol. La fel și Quinn.
   - I-a furat cineva identitatea pentru a închiria mașina?
   - Am să verific. Ne vom întâlni în fața clădirii apartamentului tău. În cât timp poți ajunge?
   - Cam într-o oră.
   - Bine, ne vedem peste o oră.
   Închid și mă uit la Ben.
   - Ai auzit-o? îl întreb.
   - Da, răspunde el. Perfect.
   Mi se învălmășesc în minte imagini din trecut, într-o dezordine totală.
   Ryan lăsându-se într-un genunchi și cerându-mi să mă căsătoresc cu el.
   Telefonul primit la miezul nopții, care mă anunța că tatăl meu a murit.
   Nicole punând-o pe Quinn în brațele mele înainte de a sări. Ben stând între mine și Greg, apărându-mă.
   Cred că Ben este aliatul meu.
   - Mulțumesc, îi spun.
   - Pentru ce?
   Ochii i se încrețesc la colțuri.
   - Pentru că ai încredere în mine.
   Zâmbește, și petrecem restul călătoriei într-o tăcere amicală. Viețile noastre s-au intersectat datorită surorii lui și unui copil la care amândoi ținem foarte mult.
   Ben oprește în fața casei sale, unde mi-am lăsat mașina. Ne uităm unul la celălalt și râdem nervos. Totul e atât de absurd.
   - Acum ce facem? întreabă el.
   - Mă voi întâlni cu Martinez și Jessica, la mine acasă. Tu?
   - Presupun că o să aștept.
   - Desigur, spun, deși sunt dezamăgită.
   M-am obișnuit să fie lângă mine. Dar nu ne datorăm nimic unul altuia și mă pot descurca cu partea asta pe cont propriu.
   Pun mâna pe mânerul portierei.
   - Bine, atunci te voi anunța dacă se întâmplă ceva.
   El încuviințează, cu amândouă mâinile pe volan.
   - Și eu. O să mai întreb o dată de Quinn, mai târziu, și te voi ține la curent.
   Ies din mașină, la fel și el. Apoi, ciudat de însingurată, îl privesc cum intră în casă și închide ușa.
   Când ajung la clădirea mea și parchez, observ că atât berlina neagră a lui Martinez, cât și Mercedes-ul alb al Jessicăi așteaptă lângă bordură. Ambele femei, una înaltă și slabă, cealaltă mică și cu forme frumoase, stau pe trotuar. Încheie discuția când observă că mă apropii.
   Jessica își netezește părul negru.
  - Am informat-o pe detectiv Martinez despre toate dovezile pe care le-ai descoperit.
   Chipul lui Martinez e de piatră. Crede toate astea? Va cerceta cu adevărat noile piste?
   Fără amabilități, scoate din buzunar un formular galben. Mi-l flutură în față.
   Citesc literele negre. „Mandat de percheziție” scrie în partea superioară a documentului.
   Vreau să lovesc mandatul din mâna ei. Din nou, sunt marioneta cuiva.
   „Fii puternică, îmi spun. Fii curajoasă”.
   Martinez îmi permite să îmi aduc calculatorul din apartament și i-l predau, împreună cu telefonul. Folosind mănuși de latex, le pune în pungi pe care le închide strâns.
   - Vă rog, detectiv Martinez, chiar cred că eu și Quinn suntem în pericol. Și Ben.
   Ea mângâie pungile cu probe.
   - Sociopații sunt mincinoși excelenți. Dar sunt prinși tocmai pentru că sunt convinși că sunt mai inteligenți decât toți ceilalți.
   Se îndepărtează cu pași mărunți, rigizi, luând cu ea singura mea legătură cu Ben.
   Imediat cum dispare, îmi masez stomacul, unde simt o crampă. Jessica pare încordată.
   - Dar dacă o să găsească ceva, Jessica?
   - Dacă nu ai făcut nimic, nu trebuie să îți faci griji, nu-i așa?
   O spune ca pe o întrebare, și nu îmi place.
   - Pentru mine, toate astea nu se vor sfârși până când nu aflu ce mă leagă de Nicole.
   - De fapt nu este cel mai important lucru în momentul acesta. Acum trebuie să dovedim că nu ești implicată în niciun fel în moartea lui Nicole.
   Își pune o mână pe brațul meu.
   - Uneori nu primești toate răspunsurile pe care le vrei. Știi asta.
   Îmi strânge brațul în semn de încurajare, apoi se urcă în Mercedes și mașina se îndepărtează. Mă așez pe bordura dură din fața apartamentului meu. În toată povestea asta, e o singură persoană cu care aș dori cu adevărat să mă întâlnesc. „Cea mai bună prietenă” a lui Nicole. Tessa Ward.
   Dacă știe cineva ceva, atunci ea este aceea. Poate că are toate răspunsurile. Trebuie să îmi dovedesc nevinovăția.
   Tot ce trebuie să fac este să o găsesc.

   Merg până la cel mai apropiat T-Mobile, cumpăr un telefon cu cartelă și o rog pe casieră să caute adresa sediului companiei Breathe. Apoi le trimit, lui Jessica și lui Ben, noul meu număr de telefon. L-am memorat deja. Ea îmi răspunde, confirmând primirea mesajului. De la Ben nu primesc niciun răspuns.
   Îmi ia 25 de minute să conduc pe West Armitage Avenue și pe North Halsted Street, unde au sediul atât magazinul, cât și birourile firmei Breathe, și să găsesc un loc de parcare.
   Sunt îngrozită la gândul că mă voi întâlni cu prietena lui Nicole.
   - Poți să faci asta, pentru Quinn. Și pentru tine, șoptesc.
   Îmi simt mâinile transpirate în timp ce mă îndrept, pe strada pitorească, către West Armitage și intru în clădirea Breathe. Curajul îmi dispare, acum că sunt în magazinul pe care l-a creat Nicole, care i-a aparținut, și trebuie să mă sprijin de un raft cu îmbrăcăminte, deoarece amețesc brusc. Niciodată nu m-am simțit atât de apropiată de ea, de Nicole.
   Magazinul, cu pereții săi calzi din spumă de mare, cu parfumul discret al uleiurilor esențiale care plutesc în aer, este animat, plin de cumpărători și vânzători. Nu văd nicio intrare către birouri, de aici. Mă duc din nou afară și intru în clădirea alăturată, unde privesc în sus și văd patru etaje separate de balustrade de sticlă, și un luminator revărsând razele de soare pe podeaua de bambus de dedesubt. La recepție este un gardian, și sunt sigură că sunt și camere.
   - Am venit să o văd pe Tessa Ward, spun, încercând să par cât mai încrezătoare.
   - Numele dumneavoastră, doamnă? mă întreabă el.
   Acum sau niciodată.
   - Morgan Kincaid, spun.
   El dă un telefon, apoi spune scurt:
   - Veniți cu mine, și trece o cartelă de acces prin fața butonului corespunzător etajului patru.
   Am reușit să intru.
   Ușile liftului se deschid și pășesc într-o recepție elegantă. Pe pereții albastru-deschis sunt fotografii cu femei și bărbați pozând în echipament de yoga pe plaje aurii, sub apusuri de soare portocalii. Pentru o fracțiune de secundă îmi doresc ca Ben să fie lângă mine.
   Sunt foarte surprinsă când, doar un minut mai târziu, o femeie cu părul alb-blond și cu ochii roșii vine spre mine. Este micuță, poartă o rochie de plajă înflorată, și măsoară cu siguranță mai puțin de 1 metru 60. Abia îmi ajunge până la umăr.
   Îmi întinde o mână subțire, pe care o strâng. Pielea îi este moale, iar mâna rece.
   - Sunt Tessa Ward.
   - Îți mulțumesc că ai acceptat să ne întâlnim. Sunt... Nu am vrut...
   Mă bâlbâi, luată prin surprindere de comportamentul ei calm.
   - Să mergem în biroul meu.
   O urmez, încercând să par cât mai mică, pentru a nu mă înălța mult peste silueta ei minionă. Tessa îmi face semn către două scaune portocalii într-o încăpere plină de umerașe cu echipament sportiv și rafturi înțesate cu sticluțe de ulei și tuburi de cremă.
   Mă așez și o privesc, căutând semne de mânie sau dușmănie, dar fața îi este calmă, deși durerea sa este ușor de observat în cercurile negre din jurul ochilor. Îmi duc mâna la gât.
   - Îmi pare sincer rău că am dat buzna aici în felul ăsta, îi zic. Înțeleg că deja știi cine sunt.
   - Femeia de pe peron, răspunde ea. L-ai sunat pe Greg mai devreme în cursul zilei de astăzi.
   Privesc în pământ și mă întreb cât de multe i-a spus Greg.
   - Da. Eu sunt. Uite ce este, spun. Nu o cunoșteam deloc pe Nicole. Și mă simt ciudat venind aici, dar am neapărat nevoie de niște răspunsuri. Nicole era într-adevăr speriată pe peron, înainte să sară. Era foarte, foarte speriată.
   Privesc cu atenție în ochii ei turcoaz, sperând să citesc adevărul.
   Ea nu răspunde la aberațiile mele. În schimb mă întreabă:
   - Pot să te servesc cu niște ceai? Avem o linie minunată de ceaiuri de plante pe care am creat-o atunci când Nicole a fost bolnavă. E încă în curs de dezvoltare. Vom hotărî astăzi data la care va fi pregătit să iasă pe piață și îl vom numi „Nicole”.
   Femeia asta a fost cea mai bună prietenă a lui Nicole și pot să văd că suferă din cauza pierderii suferite. Simt brusc nevoia să plâng, dar rezist.
   - Este un gest foarte frumos, spun. În acest moment nu pot să beau niciun ceai, dar vă mulțumesc pentru amabilitate.
   Mă străduiesc să găsesc cuvintele cele mai potrivite.
   - Îmi pare rău pentru Nicole.
   Îmi doresc ca acesta să fi fost primul lucru pe care să i-l fi spus.
   - Mulțumesc, Morgan. A fost singura mea familie și nu pot să cred că a murit.
   Își trece mâna peste biroul acoperit cu sticlă.
   - Spune-mi ceva: dacă erai o străină pentru ea, de ce ar fi vrut să ți-o dea pe Quinn?
   Deci știe despre testament. Nu a spus-o cu răutate, dar doare.
   - Nu am nicio idee.
   Se joacă cu capătul cozii sale lungi.
   - Știu cine ești, ca oricare persoană care urmărește știrile zilele astea. Dar Nicole nu a rostit niciodată numele tău. Totuși, te-a ales pe tine în locul meu. Este destul de clar.
   De ce nu a ales-o Nicole pe această femeie pentru a avea grijă de Quinn?
   Da, este tânără, probabil că nu are nici măcar 30 de ani, dar pare echilibrată. Arunc o privire la ceasul de culoarea lămâii, cu o floare de lotus în centru, aflat pe peretele din spatele ei. Minutele trec. Quinn este încă cu Greg și Melissa.
   - Iartă-mă, dar de ce crezi că Nicole a făcut asta - să mă numească pe mine tutore?
   Ea tresare, iar mie îmi este rușine că am fost atât de directă.
   - Știa că nu îmi doresc copii.
   Expiră prelung.
   O femeie de la recepție aduce niște dosare, apoi pleacă. Telefoanele sună fără oprire, iar oamenii se agită în afara biroului ei, dar Tessa își concentrează toată atenția asupra mea.
   - Nicole mi-a strecurat un bilet cu un nume scris pe el, înainte să mi-o dea pe Quinn. Înainte să moară.
   Tessa clipește.
   - Ce nume?
   - Amanda.
   Ea încuviințează.
   - A, da. Bebelușul care a murit când era în grija ei. Mi-a spus odată, apoi nu a mai vrut să vorbească din nou despre asta. Dar ar fi trebuit să o conving să o facă. Ar fi trebuit să îmi dau seama că este vorba despre mai mult, nu doar de o depresie postnatală.
   Mâinile încep să îi tremure, iar ea și le împreunează pe genunchi.
   Trebuie să insist.
   - Am descoperit câteva lucruri în legătură cu secretara lui Greg, Melissa Jenkins. Conduce un Prius albastru-închis. Cred că a încercat să mă lovească cu mașina, dar avocata mea spune că nu era mașina ei. Totuși, poate fi implicată în toate astea. O cunoști?
   Ochii Tessei se măresc.
   - Nicole credea că Greg avea o aventură cu Melissa. Dar, sinceră să fiu, nu știu dacă era adevărat sau se întâmpla doar în mintea ei.
   Își încruntă sprâncenele.
   - Locuiesc pe North Vine, nu departe de sediu, și îmi place să merg pe jos acasă, după muncă, mai ales vara. Zilele trecute m-a urmărit cineva într-o mașină albastră, cu ochelari mari de soare. Poate era Melissa. Dar de ce m-ar urmări?
   Îmi ridic umerii, apoi îi las să cadă.
   - Aș vrea să știu. Nu eu am împins-o pe Nicole de pe peron. Și cred că mi s-a întins o cursă pentru a fi învinovățită de moartea ei. Cineva a încercat să ne omoare, pe mine și pe Quinn.
   Observ cum de pe fața ei deja palidă dispare orice urmă de culoare. Pare sincer afectată.
   - Și pe Ben, spun cu blândețe.
   - Ben? întreabă ea.
   Atmosfera devine tensionată.
   - Da, fratele lui Nicole. Îl cunoști?
   Chipul ei este acum mai dur, mai rece.
   - Morgan, știi că Nicole îl ura pe Ben, nu-i așa? Între ei existau neînțelegeri.
   - Da, mi-a spus Ben.
   - Ți-a spus că i-a adus o rețetă? Că i-a dus medicamentele chiar acasă?
   Tessa îmi susține privirea.
   - Înainte de a muri, Nicole mi-a spus că l-a dat afară și că nu voia să îl mai vadă niciodată. Dacă Ben are vreo legătură cu asta? Am auzit că spitalul lui are probleme mari, și că au nevoie de bani.
   Mâinile încep să îmi tremure. Simt că încăperea se micșorează. Tot ce am crezut că știu ar putea fi complet greșit.
   - Nu poate fi adevărat. A fost devastat de moartea lui Nicole. Și s-a purtat minunat cu Quinn. A fost la fel de îngrijorat pentru ea cum am fost și eu.
   Nimic nu se leagă. Mă simt ciudat. Îmi amintesc articolul pe care l-am citit când căutam informații despre Nicole. Scria că spitalul lui Ben urma să se închidă. Ar fi putut pune el păpușa în pătuțul copilului, apoi să își trimită singur fotografia, pentru a mă induce în eroare?
   Tessa vine în fața mea și se reazemă de birou.
   - Acum testamentul ei este public. Nicole i-a lăsat lui Ben banii pe care el i-a vrut, și sunt o avere. O avere lăsată unui frate care nici măcar nu făcea parte din viața ei.
   Simt că mi se face greață, iar corpul mi se răcește. I-am spus lui Ben tot adevărul, dar el nu mi-a spus nimic despre bani. Mă gândesc la tot ce i-am mărturisit despre Ryan.
   Cele mai profunde temeri ale mele. Probabil că deja a cerut custodia lui Quinn și nu mi-a spus.
   Prea multe gânduri mi se învălmășesc în minte, și îngheț în scaunul meu. Mi-e rău și sunt înspăimântată. Și atât de furioasă pe mine însămi.
   Cum am putut să mă las din nou dezamăgită de un bărbat?
   - Ben și Melissa se cunosc, spune Tessa. Indiferent ce ar crede toată lumea, el nu este doctorul perfect.
   - Ce vrei să spui? întreb, cu voce ascuțită.
   - Doar că... Tessa scrie ceva pe o bucată de hârtie de culoarea fildeșului. Niciodată nu poți cunoaște cu adevărat pe cineva, înțelegi?
   Ia bucata de hârtie și mi-o întinde.
   - Acesta este numărul meu. Mă poți suna oricând. Stai departe de Ben. Dacă există altceva la care mă pot gândi, pentru a te ajuta, o voi face.
   - Mulțumesc, îi răspund.
   Iau o bucată de hârtie din geantă, mâzgălesc pe ea numărul meu de telefon, și i-o dau.
   Îmi iau rămas-bun de la cea mai bună prietenă a lui Nicole și ies din holul sediului Breathe.
   Sunt epuizată din cauza emoțiilor amestecate. Am două posibilități: să îl confrunt pe Ben sau să o confrunt pe Melissa.
   Dau repede un telefon la Blythe & Brown, recunoscătoare că numele meu nu este legat de acest telefon cu cartelă. Răspunde o secretară.
   - Bună, mă întrebam dacă Greg și Melissa sunt acolo astăzi, spun cât mai degajată.
   - Îmi pare rău, dar nu sunt aici. Pot să le transmit un mesaj?
   - Nu, este în regulă. Voi reveni, spun, și închid.
   Există un singur loc unde pot să îi caut. North Astor Street, unde ne-a spus Greg că locuiește. Vreau să mai văd o dată fața acestei femei - femeia care ar putea colabora cu Ben pentru a mă distruge.
   Mă întorc la mașină, iar inima îmi bate cu putere când intru pe Lake Shore Drive, unde se circulă bară la bară. Mintea mea continuă să se întoarcă la Ben. Chiar ar face asta? Este posibil?
   Traficul se reduce și trec pe banda din dreapta pentru a folosi ieșirea spre IL-64/LaSalle Drive/North Avenue. Cerul este noros și întunecat, de parcă se apropie o furtună.
   North Astor Street este chiar lângă autostradă, și nu este o stradă lungă. Dar este o stradă cu sens unic, așa că ocolesc, intrând pe North Astor din celălalt capăt. Parchez și ies din mașină.
   Zona este suspect de liniștită; ar trebui să fie foarte convenabil să lucrezi de acasă, aici. Nu este nici o singură persoană afară. În timp ce ies din mașină și merg pe stradă, îmi arunc privirea spre ferestrele de la parter ale fiecărei case. Dacă mă vede cineva, sunt într-o mare încurcătură. Dar am deja atât de multe probleme, că nici nu mă interesează.
   Observ în fața mea un Prius albastru-închis. Mă uit cu atenție. Numărul de înmatriculare este diferit de cel pe care l-am memorat în fața firmei de brokeraj. Aud pași în urma mea. Ceva îmi este apăsat pe gură, apoi simt o lovitură puternică în ceafă.
   Mă prăbușesc.
   Și totul se întunecă.

CAPITOLUL TREIZECI ȘI DOI

NICOLE

   Înainte

   Când Nicole ajunse acasă, totul era tăcut. Mintea și trupul îi erau liniștite, pentru prima dată după o lungă perioadă de timp. Fără gânduri amestecate; fără ca panica să îi mai strângă pieptul. Hotărâse cum să își rezolve problemele. Și se împăcase cu ideea.
   - Nicki? strigă Tessa. Suntem în living.
   Ea intră și o văzu pe Quinn culcată în brațele lui Tessa. Într-o zi, când prietena sa va fi puțin mai bătrână și mult mai calmă, probabil că va fi o mamă minunată. Dar nu își dorea copii, iar Nicole trebuia să îi respecte alegerea.
   Întinse mâna după Quinn, care deschise ochii și îi zâmbi larg mamei sale.
   - Bună, scumpa mea, spuse Nicole.
   Inima sa era plină de dragostea pe care o poate simți doar o mamă care pune fericirea copilului ei înainte de fericirea sa.
   - Cum a fost masajul? întrebă Tessa.
   Nicole o legănă ușor pe Quinn.
   - Mi-a schimbat viața.
   - Mă bucur, spuse Tessa. Arăți... diferit. Pari odihnită. Quinn a fost un înger.
   Pe canapea era o carte. Goodnight Moon. Fusese cartea preferată a lui Nicole din copilărie. Tatăl său era cel care obișnuia să i-o citească și împreună spuneau noapte bună lunii și stelelor de dincolo de fereastra dormitorului ei. Pe Nicole o copleșiră amintirile.
   - Vino în bucătărie. Am comandat cina de la un restaurant vegetarian după care era înnebunită Lucinda.
   Nicole o urmă pe Tessa în bucătărie, inspirând mirosul pătrunzător de lămâie proaspătă. Părea că toate simțurile îi erau brusc suprasolicitate.
   Tessa, desigur, făcuse curat. Farfuriile murdare dispăruseră: rămăseseră doar blaturile strălucitoare. Petrecuse atât de mult timp și cheltuise atât de mulți bani pentru redecorarea și proiectarea acestei case astfel încât să se potrivească cu stilul ei de viață, și al lui Greg. Dar ce însemnătate mai aveau toate aceste lucruri în momentul acela? Niciuna, înțelese ea. Locul său nu mai era acolo.
   Nicole o îmbrățișă strâns pe Tessa, cu Quinn între ele. Când se retrase din îmbrățișare, Tessa păru șocată.
   - Pentru ce a fost asta? întrebă ea.
   - Ești un înger, îi răspunse Nicole. Pentru mine, ai fost o prietenă extraordinară. Nu ți-am mulțumit niciodată cu adevărat. M-ai ajutat la muncă. Ai fost mâna mea dreaptă. M-ai ajutat chiar când am avut atacuri de panică, și ți-ai respectat promisiunea. Nu ai spus nimănui.
   Se opri și înghiți în sec, cu greutate.
   - Ești cea mai bună prietenă a mea, Tessa. Să nu uiți niciodată asta.
   Tessa veni mai aproape și șterse cu blândețe o lacrimă de pe obrazul lui Nicole.
   - Și tu ești cea mai bună prietenă a mea, Nicki. Doamne, niciodată nu ai devenit sentimentală. Masajul acela trebuie să fi fost incredibil!
   Râse, iar fața frumoasă i se lumină.
   - De altfel, aș face orice pentru cineva pe care îl iubesc.

   Tessa plecă puțin mai târziu, iar Nicole închise ușa, știind că aceasta ar fi putut fi ultima oară când o vedea pe cea mai bună prietenă a ei. În aer plutea încă mirosul lemnului de santal pe care Tessa îl purta mereu cu ea.
   Setă alarma, încuie și blocă ușa, apoi o verifică de cinci ori. Trebuia să o țină pe Donna - și propria sa frică - la distanță suficient de mult timp pentru a-și pune planul în aplicare. Își strânse cu putere fiica la piept, dorind să transfere în trupul micuț al acesteia toată dragostea, speranțele și visurile sale.
   Dar nu era momentul. Încă nu. Mai întâi, trebuia să facă totul să fie legal.
   Așteptă pe canapea până când avocatul ei, Rick, îi trimise un mesaj în care o anunța că ajunsese în fața ușii. Îi spusese că soneria ar fi putut-o trezi pe Quinn, dacă dormea.
    „Să nu trezești niciodată din somn un bebeluș”, se gândi ea, cu lacrimile curgându-i pe față.
   Le șterse repede și îl lăsă pe Rick să intre.
   El fu luat prin surprindere când o văzu.
   - Pari extenuată, îi spuse cu vocea lui profundă, guturală. Bănuiesc că e de așteptat. Soția mea este încă epuizată, iar băieții noștri sunt la facultate.
   Nicole surâse, sperând ca avocatul să nu observe cât de fals îi era zâmbetul. De obicei, totuși, Rick trecea direct la afaceri. Se așezară la masa din sufragerie, iar el scoase documentele din servieta sa elegantă, din piele maro.
   - Așa cum ți-am spus la telefon, acum că sunt mamă, m-am gândit că ar fi mai bine să îmi pun afacerile în ordine.
   - Bineînțeles, răspunse el. De fapt, este foarte înțelept. Mulți oameni nu gândesc astfel atunci când au copii, și ar fi important să facă un plan pentru scenariul cel mai pesimist, însă ei speră doar ca acesta să nu se întâmple niciodată.
   - Da, exact, replică Nicole. Dacă totul este pus la punct, atunci mă voi putea odihni știind că, indiferent ce s-ar întâmpla, Quinn va fi în siguranță.
   - Este un bebeluș foarte simpatic, spuse Rick, zâmbind la Quinn în timp ce aceasta gângurea în brațele mamei sale. Ai menționat la telefon că vrei un alt tutore și executor al fondului lui Quinn? Ești sigură că Greg nu va contesta această decizie? Nu sunteți despărțiți legal sau divorțați, spuse el.
   Nicole mângâie gâtul fin al lui Quinn.
   - Greg ne-a părăsit pentru că nu și-a dorit acest copil. Sunt de acord să își vadă fiica, dar nu vreau ca el să fie tutorele sau executorul fondului acesteia.
   Rick își arcui sprâncenele.
   - Înțeleg. Și buna ta prietenă Morgan Kincaid este dispusă să preia această îndatorire în cazul în care va fi necesar?
   Nicole încuviință.
   Nicole o rugă pe Mary, vecina sa, să fie martoră la semnarea actelor, iar Rick fu de acord ca el să fie al doilea martor. Se termină repede, iar Mary plecă acasă. Nicole rezistă suficient de mult timp pentru ca Rick să pună actele înapoi în servietă și să își ia rămas-bun de la ea.
   Se terminase.
   Simți în piept primele înțepături ale atacului de panică, așa că înghiți două pastile și fu nevoită să se târască până la computer. Mâinile îi tremurau în timp ce tasta, sperând să transmită ceea ce își dorea cu atâta disperare ca Morgan să înțeleagă.
   Debusolată și confuză: Meriți un copil. Ești bună și blândă. Curând, vei fi o mamă minunată. Spun asta din tot sufletul.
   Privi computerul, așteptând un mesaj. Dar nici după o oră nu primise niciun răspuns. Quinn adormise, cu capul pe umărul mamei sale. Un oftat ușor se desprinse de pe buzele fiicei sale, respirația ei caldă gâdilându-i lui Nicole pielea.
   - Te iubesc, Quinn. Mai mult ca orice pe lume. Mai mult decât pe mine, șopti ea. Te iubesc atât de mult încât trebuie să renunț la tine.

CAPITOLUL TREIZECI ȘI TREI

MORGAN

   Sunt culcată pe o parte, cu fața lipită de o podea dură. Mă mișc, și o durere ascuțită îmi sfâșie capul. Mă așez, cu ochii încețoșați, și îmi ating ceafa, unde s-a format un cucui cât o nucă. Îmi privesc degetele. Sânge.
   Ochii mi se obișnuiesc cu întunericul. Sunt într-o casă, în living, judecând după canapeaua de lângă peretele mai îndepărtat și televizorul instalat pe partea opusă. Aud mișcare în altă încăpere, apoi un șuierat ciudat și zgomotul făcut de cineva care aleargă. Ridic privirea exact la timp pentru a vedea o roșcată ieșind în goană pe ușa din spate a ceea ce pare să fie bucătăria, și trântind-o în urma sa. Deasupra televizorului este un ceas.
   Este ora două noaptea.
   Unde naiba mă aflu? Și cine este persoana care tocmai a ieșit pe ușă?
   Încerc cu disperare să mă ridic, dar oricât m-aș strădui, trupul meu refuză să mă asculte. Îmi ia o secundă să recunosc mirosul înțepător care îmi face ochii să lăcrimeze. Fum. Vine din bucătăria din care roșcata tocmai a fugit. Apoi, prin valurile de ceață, văd la baza scărilor un trup care nu mișcă, așezat cu fața în jos. Fumul devine din ce în ce mai dens și mă târăsc până acolo, fiind prea nesigură pe picioare. Îi întorc capul pentru a-i vedea fața.
   - Greg! spun, tușind în timp ce fumul îmi umple plămânii.
    Ochii îmi ard. Nu se mișcă, dar îi simt la gât pulsul, bătând cu putere sub degetele mele. Este casa lui Greg. Îmi amintesc totul. Dar dacă el este inconștient pe podea, unde este Quinn?
   Propriul meu puls crește rapid, și încerc să îl trag pe Greg către mine, dar este prea greu să îl pot mișca.
   - Quinn! Unde este Quinn? răcnesc, apucându-mă de gât, în timp ce fumul dens mă sufocă.
   Îmi pun o mână la gură și mă lipesc cu burta de podea, amintindu-mi deodată de nenumăratele exerciții de incendiu pe care părinții mei obișnuiau să le facă cu mine când eram copil. Lasă-te jos; fumul urcă. Din încăperea alăturată izbucnesc flăcări. Nu mai avem timp. Sprijinită pe abdomen, îmi folosesc coatele pentru a mă propulsa către scări, ca să pot să ajung la etajul al doilea. Quinn ar putea să fie acolo.
   Aud pocnetele și trosnetele focului în timp ce înghite totul în calea lui.
   Datorită căldurii, transpirația îmi picură în ochi până când abia mai reușesc să văd ceva. Apuc balustrada scării și mă ridic, urcând treptele cât de repede pot, strigând:
   - Quinn! Quinn!
   Nu văd nimic prin fumul gros.
   - Trebuie să ieșim! strigă cineva.
   Este vocea lui Ben, chemându-mă, dar nu îl pot vedea.
   - Unde este Quinn? urlu eu.
   - Nu știu! Trebuie să ieșim de aici!
   În bucătărie se produce o explozie și un fascicul luminos cade exact pe zona în care Greg este întins la pământ. Flăcările urcă pe pereți. Mă întorc și alerg în jos pe scări. Cu o putere pe care nu știam că o am, îl trag tare pe Greg, de picioare. Apoi, brusc, el devine mai ușor, și îmi dau seama că Ben l-a apucat de brațe. Împreună, ne luptăm să ajungem la ușa din față, prin fumul dens. O găsim, o deschidem și îl târâm pe Greg pe iarbă.
   În depărtare se aud sirene.
   Chiar și afară, unde este mai puțin fum, abia pot să respir. Mă uit la Ben, care s-a prăbușit, luptându-se și el pentru aer. În secunda în care intru din nou pe ușă, flăcările ajung atât de aproape încât înțeleg că mă vor ucide în scurt timp. Dar nu pot pleca fără Quinn. Nu o pot lăsa să moară. Mă las jos și mă târăsc mai departe.
   Un braț apărut de nicăieri mă prinde și mă ridică în picioare de parcă aș fi un fulg. Cineva mă duce pe umăr. Numai când sunt afară, întinsă pe iarbă, îmi dau seama că a fost Ben. Stă în fața mea, strigându-mă. În spatele lui, doi pompieri intră în infern, trăgând după ei furtunuri.
   - Poți să respiri? mă întreabă Ben.
   - Sunt bine, îi răspund, tușind și scuipând, chinuindu-mă să vorbesc, în timp ce apare un paramedic și îmi așază pe față o mască de oxigen.
    O dau deoparte.
   - Unde este Quinn? strig.
   Se sparge o fereastră la etajul al doilea și flăcările șuieră. Mai mulți pompieri intră alergând în casă.
   - În casa aceea este un copil! le strig în timp ce trec pe lângă mine. Vă rog salvați-o!
   - Știm, doamnă. Pompierii fac tot ce pot, spune paramedicul.
   Mă uit în ochii lui Ben, a cărui față este plină de funingine. Inima mi se frânge.
   Paramedicul mă ajută și îmi ține geanta.
   - Este a dumneavoastră? Cum vă numiți?
   - Morgan Kincaid.
   Ben rămâne acolo în timp ce un alt paramedic îl consultă. Alții se ocupă de Greg, în apropiere.
   - Doamnă, îl ducem pe acest bărbat la spital. Are o intoxicație severă cu fum și arsuri pe brațe și pe picioare. Știți cine este?
   - Numele lui este Greg Markham, spun. Vă rog, trebuie să vorbesc cu el.
   Mă lupt să trec de paramedic, care strigă în spatele meu:
   - Doamnă! Vă rog!
   Mă prăbușesc la pământ, lângă Greg.
   - Unde este Quinn? îl întreb.
   Ochii lui Greg se deschid. Mă recunoaște. Geme și își ridică masca de oxigen de pe gură. Șoptește, răgușit:
   - A luat-o.
   - Poftim? spun, fără să înțeleg.
   - Ea... a făcut asta. Și a luat-o pe Quinn.
   Ben ajunge, poticnindu-se, lângă noi.
   - Greg, întreabă el. Melissa a luat-o pe Quinn? Asta încerci să spui?
   Dar Greg nu poate să respire, nu poate să vorbească. Își pune din nou masca cu oxigen scuturându-și capul înainte și înapoi.
   Ben îmi pune mâna pe umăr și plâng, fără să fiu în stare să fac altceva decât să privesc, în timp ce pompierii sting flăcările până când doar un fum negru gros se ridică spre cer. Doi pompieri ies pe ușa din față cu o targă.
   În timp ce se apropie, observ că duc o femeie cu părul roșcat, cu fața acoperită de o mască de oxigen. Melissa.
   Alerg spre ea, cu Ben în spatele meu.
   - Unde este Quinn? spun. E înăuntru?
   - Nu, răspunde ea cu respirația șuierătoare. A dispărut.
   - Cum a dispărut?
   Mă cuprinde groaza.
   - Tessa, spune ea, chinuindu-se să respire. Ea a făcut asta. Și a luat-o pe Quinn.

   Quinn a dispărut, cu Tessa, iar Ben și cu mine suntem blocați, întinși unul lângă celălalt pe tărgi în holul supraaglomerat al Secției de Urgențe a Spitalului Northwestern Memorial.
    Ni s-a luat sânge, pulsul și nivelul de oxigen, și așteptăm radiografiile toracice. Inima îmi bate cu putere, plămânii îmi ard, iar gâtul mă doare de la inhalarea de fum și de la plâns.
   Dar tot ce mă interesează este să o găsim pe Quinn.
   Îmi ridic masca de oxigen. Mă doare când vorbesc, dar nu renunț.
   - Spune-mi adevărul, îi cer. Ai drogat-o pe Nicole? Când i-ai dus rețeta acasă?
   Gura lui Ben se deschide.
   - Ți-ai pierdut mințile?
   Își masează stomacul, necăjit.
   - De ce nu mi-ai spus că Nicole ți-a lăsat banii de care aveai nevoie pentru spital? Când ai aflat despre ei?
   - Nu i-am cerut niciodată bani lui Nicole. De unde ți-a venit ideea asta? Lucrez în unul dintre domeniile cu veniturile cele mai reduse dintr-un motiv. Avocatul ei m-a contactat în dimineața următoare, după ce ea a murit, și mi s-a făcut rău când m-a anunțat. Dumnezeule, dacă a crezut că asta e tot ce voiam de la ea... Îmi doream doar să fac parte din viața ei.
   Vocea îi cedează; pare înfrânt.
   - Tot ce îmi doresc este ca fetița să fie bine. Mi-am pierdut sora. Nu mai suport.
   Lacrimile îi cad în interiorul măștii de oxigen.
   Mânia îmi dispare, întind mâna și îi ating brațul.
   - Mi-ai salvat viața, spun.
   - Tu ai salvat-o pe a mea. Și ai intrat într-o casă în flăcări pentru a o găsi pe Quinn. Ne-ai împins din calea unui șofer dement. Trebuie să avem încredere unul în altul, pentru că în acest moment nu ne-a mai rămas nimeni altcineva.
   Lacrimile încep să-mi curgă pe față și capul mă doare. Degetele lui le găsesc pe ale mele și le strâng. I le strâng și eu. Au fost distruse atât de multe vieți. Tessa a luat-o pe Quinn. Și nu știm unde sunt ele acum.
   Ne ridicăm privirea și o vedem pe Jessica, rochia ei în dungi roșii și albastre pierzându-se în mulțimea de oameni în timp ce înaintează spre noi.
   Se oprește, cu telefonul în mână, în timp ce ochii ei mă cercetează din cap până-n picioare.
   - Am plecat imediat după ce m-ai sunat, dar traficul a fost infernal. V-a văzut vreun doctor până acum? ne întreabă ea.
   Dau drumul mâinii lui Ben și îmi ridic masca de oxigen.
   - Am făcut doar niște analize. Martinez știe? Au găsit-o pe Quinn?
   - Martinez știe despre incendiu. A ajuns acolo imediat după ce voi ați fost preluați de ambulanță. O urmărește pe Tessa, dar nu a găsit-o. Însă tu nu mai ești un suspect în acest caz, Morgan.
   Nu îndrăznesc să cred că e adevărat.
   - Și știm care este legătura dintre tine și Nicole. Ai făcut postări pe un site web numit Maybe Mommy, în legătură cu dorința ta de a adopta un copil. Nicole ți-a scris un mesaj privat, iar tu i-ai răspuns. Toate acele mesaje au fost găsite în contul tău de pe Maybe Mommy, în telefonul tău. Echipa de criminaliști a verificat harddisk-ul computerului lui Nicole, și a făcut legătura cu mesajele pe care ți le-a trimis. Numele ei de utilizator este Debusolată și confuză.
   O, Doamne. O, Doamne. Site-ul acela. Îmi pun mâna pe piept și mă uit la Ben, ai cărui ochi sunt larg deschiși. Iar acum totul se explică.
   Debusolată și confuză.
   - Da, acum îmi amintesc! îi răspund Jessicăi. Eram două străine, dar între noi s-a creat o legătură. Totuși, nu e suficient ca ea să îmi acorde custodia lui Quinn. Și se presupune că era un forum pentru femeile care nu au copii. Și nici măcar nu știam că era în Chicago, cu atât mai puțin numele ei... Probabil că era atât de singură.
   Așa eram și eu. Dar o îndepărtasem.
   - Ei bine, ăsta este lucrul cel mai ciudat, și, de asemenea, motivul pentru care nu mai ești un suspect. Există un mesaj între Nicole și cineva care se presupune că ești tu, pe șase august. Nicole a scris că vrea să ți-o încredințeze pe fiica ei, iar „M din Chicago” a acceptat. Persoana aceasta a scris că o va lua pe Quinn și că se vor întâlni la Grand/State, ziua următoare. Dar numele tău de utilizator este „Morocănoasa din Chicago”. Numele de utilizator corespunzător acestui nou cont este „M din Chicago”. Inteligent, dar nu suficient de inteligent.
  Nicole nu îmi era complet străină. Simțisem ceva pentru ea. Și o dezamăgisem.
   - O, Dumnezeule, m-a contactat. Voia să știe care este numele meu. Iar eu m-am speriat și m-am retras. Poate dacă i-aș fi răspuns...
   Simt niște degete calde pe obraji.
   - Morgan, oprește-te. Nu ai greșit cu nimic. Cineva a piratat contul lui Nicole.
   Telefonul Jessicăi sună, iar ea răspunde. Ascultă 1 minut, apoi îmi întinde telefonul.
   - Morgan, Martinez vrea să vorbească cu tine.
   - Cu mine? De ce?
   Scutur din cap.
   - Nu vreau să vorbesc cu ea. Întotdeauna răstălmăcește tot ce spun astfel încât să fie vina mea. Probabil că încă mai crede că sunt implicată.
   - Te rog, Morgan. Crede-mă, vrei să vorbești cu ea.
   Ben se apropie de marginea tărgii sale și se ridică pe o parte.
   - Răspunde, Morgan. Sunt alături de tine, și te cred.
   Încuviințez spre Jessica, iar ea îmi dă telefonul. Îl pun pe difuzor.
   - Morgan, îmi pare foarte rău că s-au întâmplat toate astea. Tu sau Ben aveți vreo idee unde s-ar fi putut duce Tessa?
   Scuzele ei ar fi remarcabile dacă nu aș fi atât de înspăimântată pentru Quinn.
   - Nu am nicio idee. Tot ce știu este că Tessa este cea mai bună prietenă a lui Nicole și că lucrează la Breathe. Nu știu de ce a luat-o pe Quinn. Te rog. Trebuie să o găsești.
   - Așteaptă, spune Ben, cu o voce răgușită.
   Îmi face semn să aduc telefonul mai aproape de el.
   - Donna este cea care ne-a spus despre reportera roșcată. Poate că este și ea implicată. Tessa trebuie să fie cu Donna. Quinn este la ele.
   - Am văzut o roșcată micuță ieșind pe ușa bucătăriei lui Greg chiar înainte ca focul să se intensifice, și știm cu toții că nu era Melissa. Ar putea fi la Donna. În Kenosha, spun, deja în picioare, pregătită să plec.
   Îi dăm lui Martinez adresa.
   - Bine, plec chiar acum. Rămâneți acolo unde sunteți, spune, și închide.
   Jessica își pune telefonul în buzunar.
   - Voi doi trebuie să așteptați medicul. Este tot ceea ce puteți face în momentul ăsta. Vă voi ține la curent.
   Mă atinge ușor pe picior și pleacă.
   Ben și cu mine rămânem singuri, într-o mulțime de oameni bolnavi și răniți. Și noi suntem răniți și afectați de cele întâmplate, dar nu avem nimic fracturat. Dar am fi distruși dacă nu am putea-o găsi pe Quinn.
   - Trebuie să mergem, Ben.
   El își scoate telefonul din buzunar.
   - Bine, vom ieși de aici. Vom lua copilul acela înapoi, chiar de ar fi ultimul lucru pe care îl vom face.

CAPITOLUL TREIZECI ȘI PATRU

NICOLE

   Înainte

   - Ești raza mea de soare, singura mea rază de soare...
   Așezată pe canapea, Nicole o ținea în brațe pe Quinn, adormită. Lampa Tiffany de pe masa laterală arunca o lumină aurie pe fața frumoasă a copilului.
   - Te iubesc, fetița mea. Atât de mult. Vei ajunge într-un cămin sigur, unde nu ți se va întâmpla nimic rău.
   Cel mai corect lucru pe care putea să îl facă era să renunțe la copil. Dar durea atât de mult.
   Consiliul de administrație îi trimisese o scrisoare oficială, cerându-i demisia din funcția de director general și oferindu-i o plată forfetară pentru a-și răscumpăra acțiunile. Ea aruncase scrisoarea la gunoi. Nu putea și nu voia să permită nimănui să îi ia fiicei sale Breathe.
   După ce ziua se va sfârși, toată lumea va afla că fetița ei făcea pentru totdeauna parte din Breath. Nicole avusese grijă de asta. Se uită pe telefon la mesajul primit de la Morgan. Fusese copleșită de fericire când îl primise, cu o noapte în urmă.
   M. din Chicago: Mi-am dorit un copil de foarte mult timp, și îți voi accepta oferta de a-l lua pe al tău. Ne întâlnim pe peronul inferior de la Grand/State luni 7 august, la 5.30 după-amiaza.
   Cu recunoștință,
   Morgan Kincaid

   Nicole zâmbi în sinea ei. Totul era pregătit.
   Realizase ceva mult mai important decât un imperiu în industria confecțiilor și în wellness. Devenise o adevărată mamă pentru copilul său.
   Era cel mai bun lucru pe care îl făcuse vreodată în viața ei. Nu era sigură unde ar fi putut merge după ce Quinn va fi în brațele lui Morgan, dar va fugi. Se va ascunde. Va dispărea. Asta era tot ce conta.
   Așteptă, cu Quinn întinsă pe pieptul ei, până când fiica sa adormi liniștită. Îndată ce Quinn se trezi, îi făcu baie în cada pentru bebeluși, spălându-i cu grijă gâtul și degetele micuțe, masând ușor șamponul în smocurile negre de păr, care stăteau mereu ridicate. Copilul ei aplauda bucuros în apă, nepăsător la ceea ce era pe cale să se întâmple. Cu toate că știa că fiica sa nu-și va aminti niciodată acele momente, Nicole își revărsă toată dragostea asupra micuței persoane care însemna totul pentru ea.
   Spre deosebire de celelalte zile petrecute acasă cu Quinn, aceasta trecu foarte rapid, și dintr-odată sosi timpul să plece. Cu Quinn în marsupiu, merse la bucătărie pentru a-i prepara bebelușului ei biberonul. Trecu pe lângă prăjitorul de pâine argintiu, și își privi imaginea, atât de distorsionată, și totuși conformă cu ceea ce simțea. Îi trecu prin minte că pe peronul de la Grand/State ar fi putut fi recunoscută ca fiind directorul general de la Breathe. Nu putea să riște ca cineva să o oprească. Își așeză cu blândețe fiica în balansoar și scoase foarfecă. Apoi începu să își taie părul frumos.
   Tăie și tăie, până când lamele foarfecilor îi zgâriară scalpul.
   Acum nu mai semăna deloc cu Nicole Markham. Sau cu Nicole Layton.
   Merse în cămară și se uită la bilețelele care acopereau acum un perete întreg. O mare de purpuriu, care nu o ajutase niciodată să clarifice ceva.
   Nume cartonaș. Roșcată. Pastile dispărute. Carusel. Ușă. Candelabru sfărâmat. Fotografie. Cutie. Mesaj. Epuizare. Ajutor. Adăpost. Văduvă. Morgan Kincaid.
   Mai adăugă un bilet.
   Mamă.
   Era comemorarea morții lui Amanda, ultima zi când Nicole își mai vedea fiica.
   Era pregătită să își ia rămas-bun.

CAPITOLUL TREIZECI ȘI CINCI

MORGAN

   După ce suntem externați, cu un diagnostic de intoxicație minoră cu fum, Ben și cu mine ieșim din spital în lumina puternică a soarelui.
    Suntem epuizați. Ni s-a spus să ne odihnim, dar vrem cu disperare să o găsim pe Quinn. Nu știm ce să facem, sau unde să mergem. Luăm un taxi și călătorim în tăcere până la mașinile noastre, pe North Astor Street, unde casa lui Greg este o ruină mistuită de flăcări.
   - Acum ce facem? întreb, dorind să fac ceva, orice, să o găsesc pe Quinn.
   Ben ridică din umeri.
   - Cred că trebuie să așteptăm să ne apeleze Martinez și Jessica.
   Telefonul lui sună și tresărim amândoi. Ben se grăbește să îl scoată din buzunar.
   - Este Martinez, spune.
   Inima este gata să îmi sară din piept.
   - Detectiv Martinez, v-am pus pe difuzor, îi spune Ben, și își ațintește ochii asupra mea.
   - Am ajuns acasă la Donna. Ea nu este aici. Dar am găsit un altar ciudat cu Nicole și Amanda. Era o rochie de copil întinsă pe masa din bucătărie, cu decupaje vechi din ziar, în care era vorba despre cazul morții lui Amanda. Ușa din față era larg deschisă, iar mașina Donnei era pe alee.
   Apoi face o pauză.
   - Nu știu cum să vă spun asta, dar am găsit sânge în holul de la intrare, de parcă ar fi existat un fel de luptă, spune Martinez. Vă rog, dacă aveți vreo idee unde ar putea merge Donna... Trebuie să acționăm rapid.
   - Nu, nu, nu! strig, apoi îmi șterg imediat lacrimile.
    Nu este timp pentru lamentări sau panică.
   Apuc brațul lui Ben.
   - Dacă Donna le-a luat pe Tessa și pe Quinn, unde poate să meargă să se ascundă?
   Înainte ca el să deschidă gura, îmi dau seama:
   - Acasă la Nicole! Dacă Donna este cea care a instalat aplicația spion în telefonul și computerul lui Nicole, trebuie să fi avut acces la ele, sau Tessa să îi fi facilitat accesul! De asemenea, ar fi cel mai bun loc unde să meargă pentru că nimeni nu locuiește acolo.
   - Bine, vin imediat, dar va dura ceva timp până mă întorc din Kenosha. Rezistați. Și rămâneți exact acolo unde sunteți.
   Martinez închide.
   Bat din picior, cu disperare.
   - Suntem la 5 minute cu mașina de casa lui Nicole. Putem ajunge acolo primii.
   Ben ezită.
   - Pentru Quinn.
   Sărim în Altima lui și zburăm pe West North, gonind pe străzi până când ne oprim cu scrâșnet strident de roți chiar pe North State, în acest cartier sobru, luxos. Picioarele mi se agită în timp ce el virează la stânga pe East Bellevue Place.
   Îmi scot centura și apuc spray-ul cu piper. Ieșim din mașină și alergăm spre casa lui Nicole. Pe alee, înainte de a ajunge la ușă, Ben mă trage înapoi.
   - Așteaptă. Trebuie să acționăm cu grijă. Dacă Donna este înăuntru cu Quinn și Tessa, nu vrem să o speriem.
   Mă eliberez din strânsoarea lui. Dacă Donna a rănit-o în vreun fel pe Quinn, îmi voi pune mâinile în jurul gâtului ei și voi strânge cu toată puterea. Dar Ben are dreptate.
   - Să mergem în spatele casei și să ne uităm pe geam.
   Mergem în vârful picioarelor pe lângă casă, ghemuindu-ne sub balustrada terasei, chiar lângă o ușă de sticlă glisantă. La etajul al doilea, este un mic balcon. Ușa acestuia este larg deschisă. De deasupra răsună plânsetul unui copil.
   Ridic privirea. O roșcată care stă cu spatele la noi o ține pe Quinn. Iese pe balcon, iar Quinn este atât de aproape de balustradă, și de o cădere de la o înălțime de șase metri, încât îmi ridic instinctiv brațele să o prind dacă se prăbușește.
   Femeia se întoarce.
   Nu este Donna.
   E Tessa.
   Cu o perucă roșie.
   Ben și cu mine o luăm la goană spre partea din față a casei, dar ușa este încuiată. Înnebunită, caut alt mod de a pătrunde în interior. Împiedicându-mă de tufișuri și alunecând pe pietre, gonesc spre o latură a casei și observ o fereastră dublă. Lovesc cu cotul sticla groasă, dar nu reușesc nici măcar să o fisurez.
   Ben vine rapid lângă mine. Fără a-și proteja pumnul, izbește sticla până când aceasta se sparge într-o ploaie de cioburi ascuțite. Mă împinge prin fereastra spartă și sare și el înăuntru.
   Suntem într-o baie.
   - Să mergem, îi spun lui Ben.
   El încuviințează, și pornește în fața mea, în timp ce sângele îi picură din mână. Cu pulsul bătându-mi cu putere în gât, ne îndreptăm spre etajul al doilea, către un dormitor. Apoi înmărmuresc. Ghemuită lângă perete, aproape de balcon, stă Donna, cu genunchii strânși la piept și lacrimile șiroindu-i pe față. Atunci observ că are mâinile legate și o tăietură însângerată se întinde pe toată lungimea obrazului ei. Pe podea, lângă un flacon de medicamente deschis, se află o perucă roșie.
   - Nu am făcut-o eu! spune Donna, în șoaptă.
   - Nu mișcați! aud din spatele meu.
   Ben și cu mine ne întoarcem. Tessa stă în picioare, cu părul ei blond încâlcit și despletit. Quinn este în brațele ei, strânsă prea tare.
   - Lipiți-vă cu spatele de perete, lângă Donna.
   O lovește pe aceasta atât de puternic, încât capul lui Quinn i se izbește de brațe.
   Încet, Ben și cu mine mergem la Donna, care tremură pe podea, la picioarele noastre. Ea ne privește cu ochii albaștri înlăcrimați, plini de durere și atât de multe regrete.
   Stăm lângă perete în timp ce Tessa ne dă instrucțiuni. Pot să îl simt pe Ben tremurând lângă mine. Mă concentrez la Quinn, ai cărei ochi frumoși sunt plini de teamă.
   Ben se apleacă în față.
   - Tessa, ce vrei să faci cu Quinn?
   - O salvez. Voi povesti poliției cum a hărțuit-o Donna pe Nicole. Pentru că știa că Nicole a ucis-o pe Amanda. Am găsit-o pe Donna aici, dar era prea târziu. Supradoză. Quinn era singură și plângea, spune Tessa.
   Fața îi este calmă, dar ochii îi sunt sălbatici.
   - Atunci mătușa sa Tessa va primi custodia ei.
   Donna este ghemuită pe o parte. Scâncește:
   - Este numai vina mea. Îmi pare rău. Ea este reporterul.
   Mă uit la flaconul portocaliu de pe podea. Îi ating brațul lui Ben și îmi îndrept ochii spre pastile.
   - Ce medicamente sunt în flacon, Tessa? întreabă el încet, precaut.
   Ea lovește sticluța cu piciorul, împrăștiind câteva pilule.
   - Ar trebui să știi, Ben. Tu i le-ai adus lui Nicole.
   Ben privește cu atenție spre medicamentele rotunde, albe, și inspiră atât de brusc încât îl aud.
   - Aceste pastile nu sunt Xanax-ul pe care m-a rugat să i-l aduc. Acestea sunt zolpidem. Somnifere. Nicole nu ar fi trebuit să ia niciodată somnifere.
   - Toată lumea știe că ți-a scris și că tu i-ai adus somnifere în loc de Xanax. Brandurile ieftine sunt toate atât de asemănătoare, dar ai zice că un doctor ar putea să spună care este diferența. Doar dacă nu își dorea ca sora lui să devină paranoică.
   - Și sinucigașă, spune Ben.
   Îl aud cum se străduiește să își controleze furia din voce.
   - Din păcate deja avusese tulburări de panică. Aceste pilule chiar au împins-o dincolo de limită. Literalmente.
   Tessa o leagănă neglijent pe Quinn pe un singur braț, astfel încât gâtul copilului se înclină spre spate.
   - Tu mi-ai trimis mesajul de pe telefonul lui Nicole, nu-i așa? Cerându-mi să îi iau rețeta.
   Îmi înfig unghiile în palmă până când îmi dă sângele. Dacă aș putea-o lua pe Quinn de la Tessa.
   Ben spune încet, cu vocea încărcată de durere:
   - Tu ai înlocuit pastilele surorii mele.
   Tessa o izbește pe Quinn de pieptul său, făcând-o să urle.
   - Dar tu ce naiba ai făcut vreodată pentru Nicole, Ben? Nimic! Eu nu am însemnat nimic pentru ea? Ce crezi?
   El nu răspunde. Mă uit la peruca roșcată de pe podea și îmi amintesc groaza din ochii lui Nicole pe peron, căutând peste tot pe cineva care le-ar fi putut face rău, ei și lui Quinn.
   - Ne-ai urmărit, pe Nicole și pe noi, prefăcându-te că ești Donna sau Melissa, spun încet, temându-mă să nu o provoc și mai tare.
   - Nu aveți dreptul să mai puneți întrebări, șuieră Tessa. Nu ați făcut parte din viața lui Nicole. Eu ar fi trebuit să fiu director interimar. Nicole nu mi-a cerut asta niciodată, și nici nu mi-a dat drept de vot. Eu ar fi trebuit să o primesc pe Quinn. Și acele acțiuni Breathe? Ar fi trebuit să fie ale mele.
   Tessa înaintează rapid spre mine. Copilul geme, iar sunetul îmi sfâșie inima.
   - Ce fel de mamă își încredințează copilul unei femei complet străine?
   O mamă care nu avusese încredere în niciuna dintre persoanele pe care le iubea. O mamă care lua medicamente care provoacă paranoia și depresie.
   Cu o voce tremurândă, mă aventurez:
   - Tu ai convins-o pe Nicole că Greg are o aventură cu Melissa, nu-i așa?
   Merg puțin mai departe.
   - Te-ai culcat cu el?
   - Nicole ar fi trebuit să îi acorde mai multă atenție soțului său. Am intervenit doar pentru a ajuta.
   O apasă pe Quinn cu putere la pieptul ei. Sărmanul copil nu se mai oprește din plâns.
   Deci Greg și Tessa aveau o aventură. Era și el implicat în moartea lui Nicole? Nu întreb deoarece Donna geme și încearcă să se ridice, dar Tessa o doboară la pământ. Îmi înăbuș țipătul, groaza țintuindu-mă de perete.
   Simt că Ben îmi atinge mâna, și îi răspund, apucând-o pe a lui. Îmi doresc cu disperare să iau spray-ul cu piper din geantă, dar Tessa mă va vedea și mă va lovi înainte să ajung la el.
   Mă tem să o presez mai mult, dar nu am de ales.
   - Știm că tu ești „M. din Chicago”, Tessa.
   Își întoarce repede capul și mă privește cu ochi lipsiți de umanitate.
   - Întotdeauna soțul e vinovat, nu-i așa? Greg este cel care a accesat telefonul și computerul lui Nicole. Și este mort.
   - Nu, nu este mort, spune Ben.
   Tessa își smucește capul, șocată.
   - Greg ne-a spus totul, Tessa, mint eu. Nouă și polițiștilor. Vor ajunge dintr-un moment în altul.
   Quinn țipă fără oprire, și Tessa o scutură.
   - Taci odată!
   - S-a terminat, Tessa. Nu ai unde să fugi. Nu mai este nimeni pe care să îl acuzi.
   Ben înaintează puțin.
   Ea vine mai aproape de noi. Apoi o mută pe Quinn într-o singură mână și își atinge buzunarul din spate. Scoate un pistol mic, argintiu cu negru.
   Privirea mi se încețoșează, și îmi propun să mă concentrez. Nu pot să văd altceva decât pe Ryan întins pe podea, într-o baltă de sânge. Mă simt lipsită de vlagă. Ben e complet înghețat lângă mine.
   Tessa îndreaptă pistolul spre noi doi.
   Mi se pare că aud în depărtare sunetul sirenelor.
   Ochii lui Tessa devin lucioși, și flutură arma cu violență. Pistolul o lovește pe Quinn în tâmplă.
   Sângele îmi clocotește în vene, cum nu am mai simțit niciodată până acum.
   - Nu! urlu, și mă reped la Tessa, apucând copilul, în timp ce pocnetul asurzitor al unei împușcături răsună în cameră.
   Donna țipă, iar Ben o trântește pe Tessa la pământ. Pistolul aterizează lângă ea. Tessa se întinde după armă, dar Ben îl lovește cu piciorul, îndepărtându-l.
   Simt că pământul îmi fuge de sub picioare, dar nu mă prăbușesc. Nu cu Quinn în brațe.
   - Te-am prins, draga mea. Ești în siguranță.
   O strâng în brațe, simțindu-i fața lipită de inima mea agitată.
   Ben o ține pe Tessa jos în timp ce se aud pași urcând în fugă scările. Îmi întorc capul spre ușă și o văd pe Martinez dând buzna în cameră, cu o echipă de polițiști. Mă uit la Donna, care zace pe podea, sângele revărsându-se pe covorul crem. Are o gaură de glonț în picior.
   - Toată lumea la pământ! Acum! strigă Martinez.
   Mă las pe podea, cu Quinn sub mine, plângând, dar în siguranță. Ben se întinde și el la pământ, iar Tessa se zbate să se ridice, dar Martinez îi pune un genunchi pe spate.
   - Nu te mișca!
   Le face semn polițiștilor de la ușă, care îi încătușează mâinile la spate.
   - Tessa este vinovată, Tessa singură! spune Ben. Ea a împușcat-o pe Donna. Donna are nevoie de o ambulanță.
   - Bine, se răstește Martinez.
   Transmite mesajul într-o stație pe care o are fixată pe umăr. Polițiști sau membrii echipei de intervenție în cazuri de urgență - este greu de spus - intră grăbiți în cameră și se îndreaptă direct spre Donna.
   Martinez se uită de la Ben la mine. Face un pas înainte și o ia pe Quinn din brațele mele, ajutându-mă să mă ridic. Îi simt mâna pe brațul meu.
   - Este în regulă, Morgan. Știm totul. Îmi pare rău.
   Încerc să vorbesc, dar nu reușesc. Tot ce pot să fac este să o legăn pe Quinn și să o liniștesc.
   - Greg a abandonat-o pe Tessa și a încercat să încheie o înțelegere cu noi, spune Martinez. A mărturisit că a avut o aventură cu ea. Au plănuit să o distrugă pe Nicole și au vrut să preia controlul asupra companiei Breathe.
   Nu-mi vine să cred. Cum ar putea un tată să facă asta? Și cum a putut să facă asta cea mai bună prietenă a ei? Au uneltit să o distrugă pe femeia pe care amândoi pretindeau că o iubesc. Mi se face rău, sunt îngrozită și atât de tristă pentru Nicole, această mamă care avea probleme și care a devenit prietena mea online. A avut dreptate tot timpul. Nu putea avea încredere în cei mai apropiați oameni din viața sa.
   Fața Tessei este roșie de furie în timp ce polițiștii o duc afară din încăpere, apoi în jos pe scări.
   Sunt atât de slăbită încât îmi simt brațele ca niște greutăți cu plumb.
   Plânsul lui Quinn s-a mai potolit. Sunt transpirată și agitată, și nu-mi pot opri corpul să tremure. Mi-e așa de frig.
   În timp ce noi toți ieșim din casă, Ben se oprește și se uită la o legătură de chei de pe perete.
   - Cheile mele nu erau aici.
   Arată spre cuierul gol.
   - Nicole avea o dublură a cheilor casei mele. Probabil că Tessa le-a luat și a pus păpușa în pătuț.
   - Cred că a găsit o modalitate de a pătrunde și în apartamentul meu, spun printre dinții care îmi clănțăne.
   Martinez se întoarce.
   - Bănuim că ți-a forțat ușa de la ieșirea de incendiu. Chiar aveți nevoie de un grad sporit de siguranță în clădirea aceea.
   Odată ajunși cu toții afară, doi paramedici se grăbesc să ajungă la Donna cu o targă, ridicând-o pe ea. Ben mă trage spre el. Stăm umăr lângă umăr, protectori în jurul lui Quinn.
   Tessa este escortată până pe locul din spate al unei mașini de poliție, iar Donna este luată de aici cu o ambulanță, în timp ce alta oprește lângă bordură. Ben și cu mine urcăm și ne așezăm împreună pe o targă, în timp ce un paramedic o consultă pe Quinn, care pare speriată, dar altfel este nevătămată.
   - Poftim, spune el, punând-o pe Quinn în brațele mele, apoi dezinfectează și bandajează mâna lui Ben.
   Martinez se ghemuiește în fața mea.
   - Ți-a spus Greg dacă Tessa era pe peron în ziua în care a murit Nicole? o întreb. Vreau să știu adevărul.
   - Nu am avut timp să întreb, răspunde Martinez. Greg mi-a mărturisit că el și Tessa intenționau să fie împreună. Dar nu știa cât de departe va merge Tessa. Era îngrijorat pentru Quinn. Eram gata să îl întreb dacă Tessa era pe peron în ultima zi de viață a lui Nicole, nu am mai avut ocazia. După ce a mărturisit, Greg a murit din cauza insuficienței respiratorii acute.
   Simt gustul sării în timp ce lacrimile îmi intră în gură. Atât de multe pierderi fără rost. Ben mă învăluie într-o îmbrățișare care nu mai are nevoie de cuvinte. Dar Quinn este în siguranță cu noi, acolo unde îi este locul.
   Martinez mă observă.
   - Ai intervenit într-o anchetă. Ți-ai pus viața în pericol.
   Furia și resentimentele mele se ridică la suprafață, și răbufnesc:
   - Eu...
   - Dar ai salvat-o pe Quinn, pe Ben și pe tine. Nu spun că ai procedat inteligent, dar a fost curajos.
   Pe fața ei apare un mic zâmbet.
   - Într-o bună zi, vei fi o mamă foarte bună.
   Simt un nod în gât, și încuviințez.
   - Da, voi fi, într-o zi.

CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘASE

NICOLE

   Înainte

   Nicole o îmbrăcă pe Quinn într-o salopetă curată și o înveli într-o pătură de pluș galbenă, pe care propria sa mamă o făcuse pentru ea atunci când era doar un bebeluș.
    Obișnuise să doarmă cu pătura aceea după moartea părinților săi. Voia să se asigure că fetița ei va avea ceva special, lucrat de bunica ei. Picioarele lui Quinn ieșeau la un capăt. În timp ce îi îmbrăcă cu grijă piciorușele mici cu șosete albe, își înghiți lacrimile.
   Despărțirile nu erau niciodată ușoare.
   Morgan ar ști să nu pună niciodată o pătură în pătuțul copilului ei. Nu îi va face niciodată rău lui Quinn, așa cum Nicole îi făcuse Amandei. Donna ținea aerul condiționat pornit deoarece citise undeva că bebelușii ar trebui să doarmă în locuri răcoroase, dar în ziua aceea fusese atât de rece în camera Amandei.
   Nicole o învelise pe Amanda cu pătura în timp ce fetița dormea liniștită, atentă să nu o ridice aproape de gura și nasul acesteia. Apoi se dusese în living și adormise pe canapea. Când se trezise și mersese să o verifice pe Amanda, păturica acoperea fața copilului. Nicole o îndepărtase și ridicase bebelușul pentru a se asigura că era bine. Însă Amanda nu era bine. Era moartă. Și totul se întâmplase din vina lui Nicole.
   Înainte de a suna la 911 și înainte ca Donna să sosească, Nicole îndesase pătura într-un sertar, apoi așteptase să se întâmple ceea ce merita. Dar când sosise raportul autopsiei, sindromul morții subite la sugari fusese singura cauză a morții.
   Nicole nu povestise niciodată nimănui despre pătură. Dar crezuse mereu că Donna știa. Chiar și fără dovezi clare, o mamă întotdeauna știe.
   Povara amintirii acelei pături o sufocase pe Nicole aproape 20 de ani. Nu avea să știe niciodată dacă Amanda murise din cauza sindromului morții subite la sugari sau în urma unei sufocări accidentale.
   Își închise ochii și văzu lumina violetă a chakrei ochiului celest. Și se abandonă necunoscutului.
   Dar oricât de atentă era Nicole cu Quinn, nu ar fi încetat niciodată să se teamă pentru viața fiicei sale.
   Îndesă laptele praf și câteva sticle în geanta cu scutece și și-o aruncă pe umăr. Indiferent dacă o făcuse sau nu, în momentul acela nu mai conta.
   Ajunseră la Grand/State. Inima începu să îi bată nebunește acum, că se întâmpla cu adevărat. Quinn se afla în marsupiu, la pieptul ei.
   - Ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
   Își căută telefonul în geanta cu scutece și verifică ora.
   5.15 după-amiaza. Văzu bilețelele autoadezive și luă unul.
   Morgan nu va vedea niciodată biletele de pe peretele din cămara ei. S-ar putea să nu fie niciodată conștientă de pericolul care o pândește. Dacă Donna urmărea într-adevăr să se răzbune, Nicole trebuia să o avertizeze, doar pentru cazul în care Donna nu se oprea. Era aproape ora 5.20. Avea timp pentru un singur cuvânt, așa că, pentru prima dată în aproape douăzeci de ani, Nicole scrise numele Amandei. Plăti biletul și rămase în partea de sus a scărilor care duceau la peron. În ziua aceea nu funcționa niciun lift.
   Ochii i se încețoșară când privi în jos, foarte speriată că fetița ei îi va cădea din brațe și se va prăbuși până la baza scărilor înainte ca ea să se poată asigura că Morgan va fi mama lui Quinn.
   Quinn începu să respire zgomotos. Pe Nicole o cuprinse groaza, rapid și brusc.
    „Te rog nu plânge. Te rog nu atrage atenția asupra noastră”.
   O femeie se aplecă și spuse cu o voce blândă și amabilă:
   - Vai, ce copil superb! Uite ce păr! Ce vârstă are?
   - Șase săptămâni.
   - Ei bine, este absolut adorabilă! Bucurați-vă de ea. Totul trece atât de repede.
   Femeia dispăru în jos pe scările rulante.
   După ce femeia plecă, Nicole respiră adânc și coborî pe peron. Se uită în stânga și în dreapta, până când Morgan ajunse în sfârșit în stație. Nicole își mușcă buzele atât de tare încât simți gustul sângelui. Părul negru lucios al lui Morgan îi cădea pe spate în valuri, iar rochia ei de vară, albă, era simplă și drăguță. Își ținea capul plecat, evitând mulțimea de navetiști. Putea să o vadă în orice moment.
   Nicole urma să i-o dea pe Quinn.
   Quinn va fi în siguranță.
   Morgan va avea ceea ce își dorise mereu.
   La fel și Nicole.
   Era nevoie doar de câțiva pași.
   O siluetă mică în negru, ca o umbră, le pândea de după coloana din spatele lor. Purta pantaloni negri de yoga și un hanorac, cu gluga trasă peste cap astfel încât fața nu îi era vizibilă. Era Donna? Le urmărise până acolo?
   Sosise timpul.
   - Știu cine ești. Nu lăsa pe nimeni să îi facă rău. Iubește-o pentru mine, Morgan.
   O aruncă pe Quinn în brațele lui Morgan, iar Morgan o prinse. Nicole se retrase câțiva centimetri, astfel încât era prea departe pentru a-și lua fiica înapoi.
   Nicole se gândi că miroase a lemn de santal. Privi din nou spre coloană.
   Persoana îmbrăcată cu hanorac își ridică fața.
   Nicole gemu. Nu, nu era posibil. Dacă se înșelase în tot acest timp?
   Metroul se apropie.
   Probabil că pentru toată lumea care privea a părut că s-a întâmplat rapid, însă pentru Nicole timpul încetini. O privi pe Morgan strângându-i la piept fetița. Știa că o va proteja și o va iubi.
   Nicole avu un ultim gând înainte de a se lovi de șine: „Noapte bună, lună. Noapte bună, copilul meu”.

CAPITOLUL TREIZECI ȘI ȘAPTE

MORGAN

   Șapte luni mai târziu

   - Ben, poți să iei colanții cu buline de pe uscător? strig din camera copilului, în timp ce îi schimb lui Quinn scutecul, pe masa albă simpatică pe care Ben și cu mine am cumpărat-o imediat ce m-am mutat la el.
    Îi împăturesc scutecul, o sărut pe frunte și mă amuz când sunt recompensată cu un zâmbet plin de salivă. Lui Quinn îi ies doi dinți.
   Camera fetiței este văruită într-o nuanță strălucitoare de galben. Pe peretele din fața pătuțului ei sunt flori purpurii, iar pe perdelele ondulate care acoperă fereastra sunt desenate luni micuțe. Pe bibliotecă este înrămată o fotografie cu Ben și Nicole de Halloween, un frate având grijă de sora lui mai mică. Acum are grijă de nepoata lui, iar eu îi sunt alături.
   Greg fiind mort, Ben și cu mine am reușit să solicităm împreună tutela nonparentală asupra lui Quinn, declarându-ne de acord să împărțim aceeași locuință pentru a-i oferi lui Quinn un cămin cât mai sigur și mai stabil.
   După 4 luni, dacă nu dăm greș, vom primi custodia deplină și o vom putea adopta oficial. Tatăl său biologic nu a vrut-o niciodată, dar, furnizând probe împotriva lui Tessa, a făcut să fie posibil ca noi să o putem iubi.
   Și au ieșit la suprafață mai multe despre el. Martinez i-a verificat documentele financiare. Fusese unul dintre clienții lui Ryan. Ca atât de mulți alți oameni pe care soțul meu i-a distrus, Greg își investise și își pierduse toate economiile în acea escrocherie. Greg a fost de acord cu planul lui Tessa de a prelua acțiunile Breathe ale lui Quinn deoarece avea probleme financiare foarte mari. Nicole nu a știut niciodată. Dar Tessa știa.
   Biata Melissa a fost o simplă victimă. Lucra pentru Greg doar de câteva luni când Tessa și-a dat seama că era momeala roșcată perfectă. Nouă și lipsită de experiență, voia doar să își impresioneze șeful, și a acceptat să aibă grijă de Quinn în ziua în care Tessa a incendiat casa lui Greg. De aceea ocupa locul pasagerului când Greg a luat-o pe Quinn. Melissa s-a recuperat complet, din punct de vedere fizic, după tragedia aceea îngrozitoare, dar eu știu cu certitudine că cicatricile traumei sunt cele care se vindecă mult mai greu.
   Se pare că Tessa sperase să ne ucidă pe toți în incendiul acela. Să distrugă cât mai mulți martori ai trădării ei.
   Încă îmi este greu să înțeleg acțiunile lui Tessa și ale lui Greg, cât de departe au mers pentru dragoste și bani - dacă se poate numi dragoste relația dintre ei. Cred că într-adevăr nu se poate. A fost mai degrabă o obsesie, o nebunie.
   Pentru rolul pe care l-a avut, Donna a fost plină de regrete și vinovăție.
   Nu a vrut să contribuie la prăbușirea lui Nicole, și știe că ce a făcut în trecut a fost greșit. Nicole nu a omorât-o pe Amanda, și acceptând asta, Donna a început să se vindece. Noi am păstrat legătura cu ea până în ziua de azi. Are o slăbiciune pentru Quinn și se luminează la față de fiecare dată când fetița noastră chicotește.
   Cât despre mine, Martinez a emis o declarație oficială care mă absolvă de orice legătură cu moartea lui Nicole. Eczema de pe piele mi-a dispărut.
   Am devenit un caz de studiu la Facultatea de Drept a Universității din Chicago, despre cum un spectator nevinovat poate deveni un acuzat pe nedrept. Au urmat bloguri și podcast-uri. Cât de rapid se schimbă lucrurile în mass-media.
   Mama m-a sunat din Miami după ce numele meu a fost reabilitat. Am vorbit de câteva ori. Nu sunt pregătită să o iert în întregime pentru că a crezut ce e mai rău despre mine, dar familia e familie. Pentru noi toți, e timpul să mergem mai departe.
   - Ben! Colanții, te rog!
   Îmi dau ochii peste cap, presupunând că stă iar cu ochii într-un text medical, așa cum se întâmplă de obicei când nu îmi răspunde imediat. Iau colanții gri cu fusta din tul pe care Quinn a purtat-o mai înainte. Arată atât de drăgălaș. O ridic și o îmbrățișez, uimită ca întotdeauna că acum am un copil, că sunt mamă și că am dreptul și privilegiul de a o iubi.
   „Nu lăsa pe nimeni să îi facă rău. Iubește-o pentru mine, Morgan”.
   Când cobor la parter cu Quinn, o găsesc acolo pe Martinez, stând lângă Ben. Prima mea reacție este să mă supăr, dar ea zâmbește, de fapt zâmbește pentru a-și arăta gropițele din obraji.
   - Ce s-a întâmplat? A fost eliberată Tessa?
   O strâng mai tare în brațe pe Quinn.
   Încă îmi este greu să am încredere în sistemul menit să îi protejeze pe cei nevinovați.
   Tessa a fost inculpată și a pledat „vinovat” la acuzațiile de crimă de gradul întâi și incendiere a casei lui Greg. Este acuzată, de asemenea, de răpire și reținere ilegală, și de tentativă de omor asupra Donnei, a lui Ben și asupra mea. A pledat „nevinovat” la toate acuzațiile referitoare la hărțuirea lui Nicole. Este arestată fără drept de eliberare pe cauțiune și este posibil să apară mai multe acuzații după ce totul va fi descoperit.
   - Data procesului este în sfârșit stabilită pentru iunie. M-am gândit să fiu prima care vă anunță, spune Martinez.
   Expir prelung, ușurată. Fața lui Ben se înroșește și își strânge pumnii.
   - Tessa mi-a omorât sora. Ar trebui să fie condamnată pentru crimă de gradul întâi și pentru mult mai multe.
   Martinez își aranjează părul strâns într-o coadă.
   - Acesta este celălalt motiv pentru care sunt aici. Putem să ne așezăm un minut?
   Mergem cu toții în living. O pun pe Quinn în scaunul cu jucării care îi place atât de mult, încât sare imediat în sus și în jos, bucuroasă. Mă așez pe canapea, iar Ben se așază lângă mine și îmi ia mâna.
   Martinez începe să vorbească:
   - În cele din urmă, legistul a închis cazul lui Nicole ca sinucidere. Nu este nicio dovadă, pe înregistrările camerelor de supraveghere, că Tessa a fost vreodată pe peronul acela.
   Detectivul îl privește pe Ben.
   - Credem că Nicole s-a sinucis. Îmi pare foarte rău.
   M-am uitat de nenumărate ori la înregistrarea video, pentru a încerca să o recunosc pe Tessa în fiecare umbră, în fiecare zonă neclară. Dar am văzut cu certitudine doar călcâiul lui Nicole atârnând pe marginea peronului și frica din ochii ei înainte de a ne privi pe mine și pe Quinn. Apoi dispare.
   Ating cu blândețe brațul lui Ben.
   - Îmi pare atât de rău.
   Îmi promit că voi fi alături de Ben așa cum nimeni nu a făcut pentru mine. Nu este vina lui că Nicole a murit. Așa cum nici moartea lui Ryan nu a fost din vina mea. Acum cred asta.
   Martinez își încrucișează picioarele.
   - Este clar că Tessa și Greg au provocat decăderea surorii tale. Ei doi sunt responsabili pentru asta. Procurorul general va adăuga o acuzație de omor prin imprudență. Este cea mai corectă decizie la care putem spera. În cursul procesului Tessei se va afla totul, dar am simțit că voi doi meritați să fiți informați înainte.
   Tușește și își netezește nelipsita fustă-pantalon neagră.
   - Vrei un pahar cu apă? o întreb, apoi aproape că încep să râd cu poftă.
   Dacă cineva mi-ar fi spus cu 2 ani în urmă că o voi invita pe Martinez în casa mea și îi voi oferi ceva de băut, aș fi intrat în stare de șoc.
   - Nu, mulțumesc. Nu vreau să vă rețin prea mult.
   Se joacă cu gulerul bluzei sale albe.
   - După cum știi, dispozitivul GPS montat pe mașina lui Nicole era identic cu cel pe care l-am găsit și pe mașina ta. Am localizat în sfârșit laptopul Tessei, pe care îl ascunsese într-o magazie la Breathe. Am găsit o copie a scrisorii pe care am descoperit-o în noptiera lui Nicole. Nu Donna a trimis-o; cu ani în urmă, ea chiar încetase cu toate prostiile astea. Și am găsit pe harddisk-ul lui Tessa e-mailuri cu adrese diferite, pe care le trimisese prin Guerrilla Mail. Și, desigur, toate mesajele dintre tine și Nicole de pe Maybe Mommy, și dovada că Tessa era „M. din Chicago”. Practic, laptopul lui Tessa a fost o mină de aur în ceea ce privește dovezile.
   Zâmbește cu tristețe.
   Mă cutremur când mă gândesc cât de aproape de moarte am fost cu toții.
   Quinn gângurește către mica oglindă din fața ei. Ca de obicei, sunt copleșită de dragostea pe care o simt pentru ea. Eu și Ben ne uităm unul la celălalt, fără să avem nevoie de cuvinte. Noi suntem cei norocoși.
   Quinn își ridică brațele spre mine ca să o iau în brațe. O ridic astfel încât ajunge față în față cu Martinez. Detectivul zâmbește.
   - E frumoasă.
   - Seamănă perfect cu sora mea, spune Ben. Sora mea a fost un om bun.
   - Un om bun care a avut încredere în cine nu trebuie. I se poate întâmpla oricui.
   Martinez își fixează ochii asupra mea, cu o expresie amabilă și blândă.
   Am un vis care se repetă, în care Nicole și cu mine suntem pe platformă. Îi apuc brațul și o trag către mine, departe de șine. O îmbrățișez strâns și șoptesc:
   - Te voi ajuta.
   Iar ea nu moare. În schimb, o leagănă pe Quinn și îmi arată undeva înainte, pe cineva de pe peron. Dar nu pot să văd cine este.
   Martinez pleacă. Ben și cu mine stăm în ușă, privind-o cum se îndepărtează. Quinn este în brațele mele. Aerul este neobișnuit de cald pentru luna martie. Coronamentul ulmului învăluit de razele soarelui creează o boltă deasupra grădinii. Un adevărat paradis pentru noi toți.
   Ben îmi ia mâna.
   - Ești fericită?
   Simt pentru acest bărbat afecțiune, căldură și recunoștință.
   - Da, sunt fericită. Dar măcar din când în când ai putea să cobori capacul de la toaletă.
   El râde, și râde și Quinn. Sunt foarte norocoasă că îi am. Sunt norocoasă că sunt în viață, și liberă. Și că, în sfârșit, am aflat adevărul. Nu mă mai învinovățesc pentru lipsa de moralitate a lui Ryan, pentru lăcomia și minciunile lui. Am învățat că oamenii buni nu recunosc întotdeauna răul, pentru că nu îl înțeleg.
   Nu mă voi mai întoarce niciodată la munca în domeniul asistenței sociale. Dar nu din cauză că nu îmi place. M-am hotărât să fac un master în consiliere psihologică online. În felul acesta îmi voi putea lua diploma și voi putea petrece cât mai mult timp posibil cu Quinn.
   Ben s-a întors la Mount Zion, la noua secție de urgențe „Nicole Markham”, iar acum că ne-am liniștit, își dedică tot timpul rezolvării numeroaselor probleme ale spitalului. Marja de profit din acest an ar trebui să fie în cele din urmă peste cel mai mic dintre cele 25 de procente ale spitalelor pentru cei fără asigurare medicală, care îi vor permite lui Ben să angajeze încă trei medici de urgențe și două asistente pentru triaj, și să adauge o zonă de examinare rapidă care va reduce timpul de așteptare și va crește fluxul de pacienți.
   Breathe a primit o lovitură serioasă pe bursă, dar Lucinda Nestles, președintele executiv al consiliului de administrație, a fost desemnată noul director general. Ea a recunoscut că Tessa îi dăduse informații despre instabilitatea psihică a lui Nicole. S-a simțit groaznic pentru că poate i-a accentuat lui Nicole panica, trimițându-i scrisoarea în care îi solicita demisia. Doar un alt pion inocent în jocul lui Tessa. Lucinda a reușit să vândă mai multe acțiuni Breathe noilor investitori, și, deși redresarea este lentă, compania își va reveni. Ben și cu mine deținem în custodie acțiunile lui Quinn. Deși nici el, nici eu nu suntem experți financiari, învățăm, pentru că amândurora ne este teamă să avem încredere într-un broker.
   Quinn se zvârcolește, așa cum face când vrea să o las jos. Acum folosește tot mobilierul pentru a se ridică și a sta în picioare. Înainte să ne dăm seama, va începe să meargă. Coborâm treptele și mergem pe iarba umedă, și o țin în picioare pe fetița noastră independentă, cu o voință atât de puternică. Apoi mă întorc spre Ben. Și îl sărut.
   Ben îmi cuprinde fața în palme și mă sărută și el. Quinn își desprinde mâinile din ale mele, și îmi deschid ochii. Ben și cu mine ne întoarcem atenția spre fiica noastră. Ea întinde mâna spre ceva ce zboară în fața ei.
   Este un fluture cu desene purpurii pe aripi. Vine atât de aproape de obrajii lui Quinn încât ar putea chiar să o atingă.
   Apoi fluturele se înalță deasupra noastră, din ce în ce mai sus și mai departe.

SFÂRȘIT

         „Dacă fiecare ins ar activa fără gândul recompensei, pământul ar fi un rai.”
                    Mircea Eliade

Fata de pe peron, Samantha M. Bailey

 ..........................................

3-4

             Ben ezită un moment, apoi acceptă.

   După ce îl adaug la lista de contacte, părăsesc imediat casa împreună cu Jessica. În timp ce ne îndreptăm spre șosea, Martinez vine pe verandă, uitându-se la noi. Spune:
   - Persoana care va deține custodia lui Quinn va avea acces la banii ei. Cineva minte.
   Când ajungem la mașina mea, Jessica mă privește cu ochii căprui aprinși de furie.
   - Să mergem la apartamentul tău să stăm de vorbă.
   Arată spre piciorul meu.
   - Poți să conduci?
   - Mă descurc.
   Glezna îmi pulsează în timp ce conduc înapoi spre blocul meu, cu Mercedes-ul alb al Jessicăi chiar în spatele meu. Ajungem și parcăm.
   Jessica mă urmează în tăcere în apartament și ia loc pe canapeaua mea fucsia. Mă așez la celălalt capăt, cu nervii întinși la maxim.
   - De ce șchiopătezi?
   - E o poveste complicată.
   - Morgan.
   Îmi scarpin gâtul atât de tare încât mă arde și trag cu putere aer în piept. Apoi, în sfârșit, îi spun totul. Îi povestesc despre roșcata din Prius, care m-a urmărit și a încercat să ne omoare, pe Ben, pe Quinn și pe mine.
   - Poftim? Trebuie să mă suni imediat dacă crezi că ești în pericol!
   Apoi Jessica mă privește intens, bătându-se ușor cu palma pe picior.
   - Spune ceva, te rog.
   Ea oftează.
   - Mai este și altceva?
   Încuviințez.
   - Tatăl lui Quinn, Greg, le-a părăsit pe ea și pe Nicole, apoi practic și-a încredințat fiica lui Ben de parcă nu îi pasă deloc de ea. Ce fel de tată face asta? Poate că este implicat.
   Jessica își ridică mâinile.
   - Poate că este, dar noi nu suntem detectivi. Tu ești un suspect. Și nu ar trebui să faci nimic altceva decât să nu îi stai în drum lui Martinez, în acest moment. Toate astea te fac să pari vinovată.
   - De ce nu i-ai spus lui Martinez despre spargere și despre furtul cererii mele de adopție?
   - Pentru că, dacă ar afla că ai vrut să adopți un copil, va părea că obținerea lui Quinn este motivul tău.
   Simt că stomacul îmi pulsează. Îi povestesc Jessicăi tot ce mi-a spus Ben despre Donna și Amanda Taylor. Și despre tot ce am găsit acasă la Nicole.
   După ce termin de vorbit, Jessica plescăie.
   - Cu siguranță Barry poate să caute în evidențele DMV, pentru a vedea dacă Prius-ul este înregistrat pe numele lui Donna.
   Își scoate telefonul din geanta Prada, corai, și tastează.
   - Ți-am trimis pe e-mail înregistrarea de la Grand/State salvată de Barry, așa încât te poți uita mai bine la oamenii de acolo și vezi dacă o observi. Asta ne-ar putea ajuta într-adevăr, dar pentru moment nu mai ieși în evidență. Iar data viitoare, să-mi spui imediat înainte de a te apuca să rezolvi singură problema, Morgan. Lasă un mesaj dacă nu răspund. Nu știm de ce numele tău se află pe un perete plin de bilețele. Îți faci rău dacă încerci să afli ceva pe cont propriu. Înțelegi că încerc să te apăr, da? Iar tu faci ca asta să devină aproape imposibil.
   O cuprinde nerăbdarea și vocea i se înmoaie brusc.
   - Știi că poți să ai încredere în mine. Nu ești singură în asta.
   Dar mă simt foarte singură. Nu e vorba că nu m-a putut proteja ultima dată, cu Ryan. Știu că Jessica vrea doar să mă ajute, dar nimeni nu înțelege cu adevărat cât de singură sunt, cât de greu este să mai am încredere în cineva după tot ce s-a întâmplat. Cât de greu este să nu am niciun prieten pe care să îl sun, să vină și să fie alături de mine. Care să îmi spună că n-aveam de unde să știu ce făcea Ryan deoarece s-a ascuns atât de bine, și că nu ar trebui să mă învinovățesc că nu am putut să îl opresc.
   Jessica bombăne supărată.
   - Doar nu te gândești să completezi cererea pentru tutelă, nu-i așa?
   Înghit în sec.
   - Nu știu. Nu mă vei mai reprezenta, dacă o fac?
   - Ți-ai pierdut mințile? Îți recomand cu tărie să nu o completezi. Morgan, nu ești răspunzătoare de creșterea copilului ei. Este treaba familiei lui Nicole. Ești prea concentrată să salvezi un copil care are deja persoane care să îi poarte de grijă. Asta îți oferă un motiv clar pentru a-i omorî mama. Nu înțelegi?
   Iau o pernă de pe canapea și o pun în poală.
   - Dar nu am cunoscut fetița până ieri. Nu am știut că Nicole avea vreo intenție să mi-o dea mie.
   - Și cum anume o vei dovedi, Morgan? Eu lucrez la asta, dar nu am găsit nimic.
   Degetele i se mișcă cu repeziciune pe ecranul telefonului.
   - Trebuie să ajung la tribunal, dar aruncă o privire la acea filmare și sună-mă dacă recunoști pe cineva, de acord? Martinez a avut dreptate. E cineva acolo care ar putea să vrea banii lui Quinn. Ai grijă în cine ai încredere. Între timp, pune niște gheață pe glezna aceea și rămâi aici. Ai înțeles?
   Mă bate ușor pe picior, apoi se ridică.
   - Încuie după ce plec.
   Ne luăm la revedere la ușă și procedez așa cum a spus. Îmi dau seama că Jessica este singura persoană, în afară de mine, care a fost în apartamentul meu de când m-am mutat, în afară de cel care a pătruns aici și mi-a furat cererea de adopție. Lacrimile amenință să izbucnească, dar le scutur și șchioapăt spre bucătărie pentru o pungă cu gheață.
   Apoi, singură pe canapea, îmi iau telefonul din geantă, expirând lung și puternic înainte de a vedea din nou filmarea. Vizionarea este chinuitoare.
   Mi se pare greu de crezut că este același moment prin care am trecut, și totuși, privit din această perspectivă, mai degrabă dă naștere la îndoieli în privința mea decât le risipește. Încerc să privesc cu alți ochi, concentrându-mă mai degrabă pe ceea ce nu am văzut la momentul respectiv - cine a fost în jurul meu și la cine se uita Nicole pe peron. Dar filmarea este neclară și întunecată. Nu văd nicio persoană care ar putea fi Donna Taylor. Ceea ce văd este cum Nicole trece dincolo de margine. Și chiar privind pentru a doua oară, mă chircesc de durere. Dacă mi-aș fi dat seama ce avea de gând să facă.
   Sunt prea mulți oameni pentru a putea identifica pe cineva de care ea ar fi fost speriată. Orice roșcată care ar fi putut să mă urmărească cu privirea.
   O mamă care o învinovățea pe Nicole pentru moartea fiicei ei.
   Ce să fac acum? Știu că ar trebui să mă dau la o parte și să o las pe Quinn să fie crescută de tatăl și de unchiul ei, să las sistemul să rezolve totul. Dar Nicole nu a vrut ca fetița să fie cu ei și ceva în legătură cu asta mă agasează. Și nu mai am încredere în sistem.
   Viața nu e corectă. Este scurtă, întortocheată, și e plină de capcane și pericole neprevăzute. Iar adevărul?
   Îmi doresc un copil.
   O vreau pe Quinn.

   Blythe & Brown, unde lucrează Greg, se află la aproape 15 minute cu mașina de apartamentul meu.
   Glezna îmi este încă foarte inflamată, dar pot să șchioapăt. Mă schimb repede într-o rochie lungă, albastră de bumbac și pantofi sport și ajung la mașină înainte să mă pot răzgândi. Nu i-am spus Jessicăi ce intenționez, și asta mă face să fiu puțin nervoasă. Dar este ceva ce trebuie să fac singură. Sunt prea nerăbdătoare pentru a aștepta răspunsuri, pentru a aștepta ca ceilalți să afle adevărul, ca în cele din urmă să mă învinovățească tot pe mine. Prea îngrijorată că Martinez va afla înaintea mea ceva despre mine.
   Merg de-a lungul North Lasalle, cu ochii în patru după o roșcată într-un Prius albastru-închis. Până când parchez, nu văd nici urmă de ea. Sper că Quinn și Ben sunt bine și că roșcata nu îi urmărește pe ei.
   Cureaua genții îmi taie umărul și deasupra buzei superioare mi se adună transpirație în timp ce urc cu greu, sprijinindu-mă pe glezna care încă mă doare, către etajul șase al clădirii din cărămidă roșie care găzduiește firma de brokeraj a lui Greg. Răcoarea de mai devreme a dispărut, și este o după-amiază fierbinte. Deja îmi simt pielea umedă. În fața ușii ezit. Poate ar trebui să mă folosesc de acreditarea de asistentă socială în locul legăturii mele cu Nicole, pentru a intra. Dar dacă cineva sună la Haven House să verifice, voi avea probleme.
   Bruneta de la recepție se uită la mine și zâmbește. Este acum ori niciodată, așa că mă apropii, privindu-i fața pentru a identifica orice semn de recunoaștere. Nu mă fixează și ochii nu i se măresc. Sunt mereu îngrijorată, mereu pregătită să văd pe fața cuiva privirea aceea reținută, ofensatoare. Deși s-ar putea ca asta să se întâmple doar în mintea mea.
   - Pot să vă ajut?
   Arunc o privire în jur, în spațiul deschis al biroului vast, unde în partea stângă a recepției se află o sală de conferințe și rânduri de birouri modulare care umplu fiecare spațiu disponibil. Toată lumea este fie la telefon, fie apasă febril tastatura. Tensiunea este ridicată, și îmi amintește de Ryan.
   Noaptea târziu, când stătea cu capul în mâini, sau în timp ce dădea furios telefoane și țipa la laptopul său. Nimeni nu se uită la mine, așa cum nici el nu s-a mai uitat niciodată la mine în ultima parte a vieții sale.
   - Aș vrea să-l văd pe Greg Markham, vă rog.
   Vocea mea este ascuțită și nervoasă, iar căldura îmi inundă obrajii.
   Ea își îngustează ușor ochii, și îmi dau seama că ar putea să creadă că sunt un jurnalist.
   - Îmi puteți spune cum vă numiți?
   - Morgan Kincaid.
   Observ că își aruncă ochii spre un ziar de pe birou.
   Se apleacă spre mine.
   - Sunteți femeia care era cu Nicole când a sărit.
   Simt că zâmbetul politicos îmi dispare de pe față. Privesc pe biroul ei și văd pe prima pagină a ziarului de azi o fotografie cu mine, făcută luni noaptea, când plecam de la secția de poliție. Fața mi-e albă ca hârtia, rochia ușoară este șifonată și murdară, iar aparatul de fotografiat mi-a surprins panica, care ar putea fi cu siguranță interpretată de un observator din afară ca o expresie de vinovăție.
   - Ce tragedie. Noi nu am reușit să o vedem prea mult, cu excepția grătarelor din timpul verii, dar era încântătoare.
   Apoi obrajii ei devin roz.
   - Știți de ce a făcut-o?
   Sunt în același timp dezgustată și îngrozită. Exact așa îmi imaginez că au vorbit oamenii despre mine și Ryan după ce el a murit. În mod evident incitați de o povestire picantă, de parcă eu nu eram o persoană reală, nu eram suferindă și îndoliată în urma pierderii lui și a înșelătoriei lui de neconceput.
   Îmi spun că nu contează. Îmi îndrept spatele și o privesc pe femeie drept în ochi.
   - Aș vrea să vorbesc cu Greg.
   Cu o voce mai rece acum, ea răspunde:
   - Îmi pare rău, dar astăzi nu este la birou și nu sunt sigură când se întoarce. Dacă îmi lăsați datele dumneavoastră de contact, asistenta lui va lua legătura cu dumneavoastră.
   Ridică din umeri, apoi se uită în jos.
   Am fost concediată. Sunt îngrijorată că o va anunța pe Martinez, care o va suna pe Jessica. Ce caut eu aici? Jessica are dreptate. Nu fac decât să înrăutățesc lucrurile. Ar trebui doar să mă duc acasă și să stau liniștită.
   Părăsesc clădirea, descurajată. Simt furnicături în zona gâtului, dar nu din cauza căldurii înăbușitoare sau a eczemei mele. Un Prius albastru-închis este parcat lângă bordură în fața mea.
   Instinctul îmi spune să fug, dar, în schimb, mă îndrept către Prius. M-am săturat să fiu hărțuită, să fiu o victimă pasivă. Am tot dreptul să mă plimb pe străzile din Chicago fără să mă tem pentru viața mea. Cu pumnii strânși și glezna pulsând, mă opresc lângă mașină și bat în geamul din partea șoferului.
   - Cine ești?
   Vocea mea este ridicată, iar trecătorii surprinși se îndepărtează de mine rapid.
   - Ce vrei de la mine?
   Geamul coboară și mă trezesc față în față cu o roșcată. Nu este Donna Taylor, sau, cel puțin, această femeie nu seamănă deloc cu cea din fotografia pe care mi-a arătat-o Ben. Nu am mai văzut-o niciodată, dar dacă a încercat să dea peste noi, a sosit timpul să aflu de ce.
   - De ce mă urmărești? mă răstesc la ea.
   Femeia pare șocată și îngrozită. Apasă butonul și geamul începe să se ridice. Fără să stau pe gânduri, îmi bag mâna în micul spațiu rămas. Geamul se oprește.
   - Aș fi putut să îți tai mâna! strigă ea, coborând din nou geamul cu câțiva centimetri.
   Îmi apropii fața de geam cât de mult pot.
   - Spune-mi cine ești!
   - De ce țipi la mine?
   - Sunt femeia cu care era Nicole înainte să moară. Acum spune-mi de ce mă urmărești!
   - Te rog nu mă răni.
   Își ridică mâinile de parcă am o armă.
   - Să te rănesc? Tu ai încercat să mă calci cu mașina!
   - Nu știu despre ce vorbești. Aici este biroul meu. Nu am niciun motiv să te urmăresc. De ce ești aici?
   - Ai urmărit-o și pe Nicole, așa cum m-ai urmărit pe mine? Ai pătruns în apartamentul meu?
   - Ești nebună! Greg Markham este șeful meu. Nu am întâlnit-o niciodată pe Nicole. Acum pleacă de lângă mașina mea.
   Cuvintele ei sunt ferme, dar vocea îi tremură.
   Ori e speriată de mine, ori e o actriță excelentă. Trebuie să mă opresc să mă întind și să o scutur până îi clănțăne dinții.
   - Nu plec până nu îmi spui adevărul! Cum poate un bărbat să își lase bebelușul așa? Mama copilului a murit, iar Greg nu e de găsit nicăieri!
   De data asta îmi bag capul pe geam.
   - Ce fel de persoană procedează astfel? Ce i-a făcut Greg lui Nicole?
   Ea ambalează motorul, iar cauciucurile scrâșnesc în timp ce Prius-ul se îndepărtează în viteză și dispare. Sar pe stradă, simțind o arsură intensă pe picior, acolo unde mașina mi-a zgâriat pielea.
   Mă străduiesc să rămân în picioare, cu sângele curgând pe picior. Încerc să rețin numărul de înmatriculare. H57 3306.
   Îl tot repet în timp ce mă poticnesc până la mașina mea, cu glezna pulsând și piciorul care îmi ia foc de durere. Mă strecor printre șantierele provizorii instalate peste tot pe stradă, iar zgomotul puternic al ciocanelor pneumatice se adaugă freneziei mele.
   Mă gândesc la filmarea de la Grand/State. Poate ea era acolo.
   Iar acum, roșcata îmi scapă.

CAPITOLUL DOUĂZECI

NICOLE

   Înainte

   Nicole își puse o mână pe spatele lui Quinn, aflată în marsupiu, iar cu cealaltă împinse mapa portocalie Breathe de pe masa din bucătărie.
    Paginile lucioase ale modelelor aparținând liniei de pardesie se împrăștiară peste tot pe podea. Nu mai putea duce la bun sfârșit nici măcar o sarcină simplă.
   Tessa îi ceruse stăruitor ca măcar să le analizeze și să ia legătura cu Lucinda, pe Skype. Asta fusese cu 4 zile în urmă.
   - O voi lua pe Quinn la plimbare în timp ce tu te întâlnești cu Consiliul Director. Mă voi asigura că doarme și se bucură de aerul proaspăt. Te rog, o implorase Tessa în timp ce punea mapa în mâinile lui Nicole. Lucinda mi-a spus că v-ați întâlnit întâmplător și că arătai groaznic. „De nerecunoscut” au fost cuvintele ei. A zis că ai intrat în panică și ai fugit.
   Nicole nu putea ieși din casă, și cu siguranță nu ar fi lăsat-o pe Tessa să se plimbe pe străzi cu Quinn, când Donna putea fi oriunde. Dar îi promisese Tessei că se va gândi la asta.
   În momentul acela, însă, ea ignora mesajele Tessei și neîncetatele apeluri de la Lucinda și de la ceilalți membri ai Consiliului. Din dulapul de deasupra chiuvetei, luă flaconul cu comprimate și rezervele pe care i le adusese Ben. În timp ce ea scotea câteva pastile, Quinn se întinse după ele. Tabletele îi zburară lui Nicole din mâini și se împrăștiară pe toată podeaua.
   - Nu!
   Nicole desfăcu repede marsupiul și o puse pe Quinn în scaunul ei.
   Sprijinită pe mâini și pe genunchi, adună toate pilulele pe care reuși să le găsească. Nu-și putea permite să piardă niciuna dintre ele. Nu mai putea comanda online altă rețetă, și în niciun caz nu avea cum să meargă la un doctor.
   Dorindu-și cu disperare să se liniștească, se sprijini de dulap și înghiți o pastilă acoperită de murdărie și praf. Era atât de deshidratată încât aceasta îi rămase blocată în gât, iar ea simți că se sufocă. Quinn gânguri, privindu-și mama cu atenție în timp ce Nicole reuși în sfârșit să o înghită.
   Totul mergea prost, Nicole nu știa cum să îndrepte lucrurile. Nu dorise ca fiica ei să o vadă astfel. Se ridică, se împletici până la sertar și netezi bilețelele pe care le îndesase acolo. Trebuia să le vadă din nou aliniate, dar într-un loc unde să nu le găsească Tessa data viitoare când va trece pe acolo.
   Deschise ușa cămării și le lipi în partea stângă a încăperii, pe peretele vopsit în alb. Tessa nu intra niciodată acolo. Apoi Nicole își instală din nou fiica în marsupiu și îi mângâie smocurile mătăsoase de păr până când respirația i se liniști.
   Arătă spre peretele cu bilețele purpurii.
   - Putem să rezolvăm asta, Quinnie. Vizualizez o lumină roșie, îmi echilibrez starea fizică, emoțională, mentală și energetică și le reconectez aici și acum.
   Nicole adăugase mai multe notițe, mai multe cuvinte.
   Spatele lui Quinn era ud, și trebuia schimbată.
   - Meriți cea mai bună mămică. Cea mai puternică mămică.
   Respira cu dificultate.
   Poate ar trebui să o roage pe Tessa să stea cu ele pentru o vreme, să ajute un pic, doar până când se va putea aduna.
   Dar realiză, cu adâncă tristețe, că nu i-ar putea cere acest lucru prietenei sale. Cât de multe să mai facă Tessa? Avea propria sa viață. Mai mult decât atât, acum avea o mulțime de responsabilități la Breathe. Făcea munca lui Nicole, și de asemenea ținea problemele acesteia departe de Consiliul Director. Din acest motiv, Nicole se simțea extrem de recunoscătoare. Nu era sigură că merită prietenia lui Tessa.
   Quinn trebuia curățată. O luă la baie și îngenunche pe treptele din fața căzii, rotind la maxim robinetele de nichel șlefuit. Dezbrăcă hainele bebelușului, apoi pe ale sale, murdare și șifonate, umplu un pahar cu apă și îl bău pe nerăsuflate. Își simțea gura de parcă era umplută cu vată. Bău alt pahar, apoi altul, în timp ce Quinn bolborosea în brațele ei. Oricât de nesigură se simțea ea, fiica sa era fericită. Nimic nu conta mai mult.
   - Trebuie să ne spălăm, Quinn. Curățenia te apropie de divinitate.
   Poate că amândouă, și ea, și Quinn, aveau nevoie să fie botezate. Să renască.
   Cu Quinn pe abdomenul său, Nicole se întinse în baie, scufundându-se din ce în ce mai adânc în căldura relaxantă a apei. Era așa de multă liniște și pace. Aici erau în siguranță, chiar și față de propriile sale gânduri. Își dori să rămână sub apă pentru totdeauna. Închise ochii.
   Se ridică brusc, strângând cu putere pielea alunecoasă a fetiței, împrăștiind apă peste marginile căzii în timp ce Quinn scuipa și plângea.
   - Îmi pare rău, puiule. Îmi pare rău. Mămica ta a adormit. Nu am vrut. Nu ți-aș face rău niciodată! suspină ea în timp ce apa continua să se scurgă.
   Fusese doar o clipă, dar copilul ei s-ar fi putut îneca.
   Suspinând, închise robinetul și își legănă fiica. Când realiză ce s-ar fi putut întâmpla simți că i se face rău. Cu cel mai blând ton posibil, îi șopti fiicei sale:
   - Te voi proteja. Întotdeauna te voi proteja.
   Nicole ieși din baie și o înfășură cu grijă pe Quinn într-un prosop pufos, simțindu-se în continuare rău din cauza sentimentului de vinovăție, al rușinii și al dezgustului față de propria persoană. Își întinse fiica pe podea, se aplecă și vomită în vasul de toaletă. Apoi își șterse gura și, fără a mai lua un prosop și pentru ea, o duse pe Quinn în dormitor. Reuși să îi pună fiicei sale un scutec curat și o rochie drăguță de jeans. Apoi o duse la parter și o instală în balansoarul cu vibrații din living, unde fetița adormi imediat.
   Nicole mângâie obrajii fiicei sale. Mâinile ei micuțe erau încrucișate, și părea atât de inocentă. Era perfectă, iar dragostea o inundă pe Nicole.
   Trebuia să facă ceva pentru a opri sentimentele permanente de vinovăție și teamă. Așa că putea să o sune pe Donna și să o implore să o ierte. Să deschidă a doua chakră a Donnei. Apoi amândouă se vor elibera.
   Telefonul se afla pe măsuța de cafea. Îl luă și formă numărul, care îi rămăsese întipărit în memorie. Dar nu răspunse nimeni, nu exista nici mesagerie vocală, și se simți dezamăgită. Cu pielea udă și tremurând, Nicole se înfășură într-o pătură purpurie de lână de pe canapea și se lovi cu palma peste față.
   - Gândește-te. Cum o poți găsi?
   Își închise ochii, amintindu-și de serile călduroase de vară când tatăl Amandei se întorcea de la muncă. Arunca copilul în aer, împotriva protestelor zgomotoase ale Donnei. Râsul lui Nicole însoțea mereu chicotelile Amandei. Nu își putea aduce aminte unde lucra el, dar ținea minte că era contabil. Căută pe Google „Flyn Taylor” până când link-urile începură să se suprapună. Se frecă la ochi, continuă, și în cele din urmă îl găsi. Apoi formă numărul.
   - Flyn la telefon.
   Îi recunoscu vocea răgușită.
   - Alo? Pot să vă ajut?
   - Sunt Nicole, șopti ea.
   - Cine?
   - Nicole Layton.
   La celălalt capăt al telefonului nu se mai auzi niciun sunet.
   - Donna încă mă urăște? întrebă Nicole.
   Urmă o lungă pauză.
   - Nu știu ce vrei, Nicole. De ce mă suni pe mine?
   Vocea lui era rece și inexpresivă.
   Ea se simți de parcă ar fi înghițit o piatră, dar vorbi, în ciuda durerii:
   - Am un bebeluș, și acum se întâmplă lucruri îngrozitoare. Te rog spune-i Donnei să se oprească. Vreau să înceteze totul.
   La capătul celălalt al firului se auzi un sunet ușor, zgomotul unei uși care este închisă.
   - Uite, nu știu de ce mă suni după atâta timp, dar nu vreau să mai aud de tine. Donna se simte bine acum. S-a pus pe picioare, dar nu mai suntem împreună. Eu sunt căsătorit cu altcineva. Am doi copii. Și nu am nevoie să îmi amintești de copilul pe care l-am pierdut. Lasă-ne în pace, Nicole.
   - Tu și Donna ați divorțat?
   - Nu că ar fi treaba ta, dar da, am divorțat.
   - Donna mi-a trimis păturica Amandei.
   Nicole izbucni în lacrimi.
   Suspinele îi erau pline de durere.
   - Donna nu a făcut așa ceva. Și am donat toate lucrurile Amandei acum 19 ani, Nicole.
   Nicole aproape că scăpă telefonul. Pătura albă din cutie fusese a Amandei. Fusese.
   - Alo? Alo?
   Îl auzi închizând și apelul se încheie.
   Nicole alergă la debaraua din holul de la intrare, unde lăsase cutia și pătura.
   Dar acestea dispăruseră.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU

MORGAN

   Stau în mașină și îmi curăț sângele de pe picior, unde am o tăietură urâtă de vreo 8 centimetri. Nu este destul de adâncă pentru a necesita copci, și nu vreau să merg în altă parte decât acasă.
    Sunt două roșcate - Donna și angajata lui Greg - care i-ar fi putut distruge viața lui Nicole și care ne-ar putea dori moartea, lui Quinn și mie. Încă nu știu ce mă leagă de Nicole.
   Adrenalina a fost înlocuită de spaimă. Am mâinile umede și îmi tot scap cheile de fiecare dată când încerc să pornesc mașina. Nu am probe solide pe care să i le pot prezenta lui Martinez. Sunt în același punct ca atunci când am început. În cele din urmă o sun pe Jessica.
   - Eu chiar cred că sunt în pericol, Jessica. Cred că am găsit Prius-ul care m-a urmărit dimineață. Am vorbit cu femeia care îl conduce, și a spus că Greg este șeful ei. A pornit foarte repede și m-a lovit! Ce ar trebui să fac?
   Bolborosesc numărul de înmatriculare, vorbind atât de repede încât rămân fără suflu.
   - Așteaptă, las-o mai moale pentru un moment. Ești rănită grav?
   Jessica este atât de calmă încât mă face să mă simt puțin mai bine.
   - Sunt bine. Dar te rog, află cine este femeia asta. Sunt atât de speriată.
   Sunt mai mult decât speriată. Sunt isterică de frică.
   - Morgan, unde ești, mai exact?
   - Sunt...
   La naiba. Mușcându-mi degetul mare, murmur:
   - Sunt la Blythe & Brown. Firma de brokeraj a lui Greg Markham.
   - Spune-mi că nu ai vorbit cu el.
   Tonul ei este rece. Dar este viața mea, alegerea mea. Și nu o regret.
   - Nu era aici.
   - Acesta este un motiv, Morgan. Cum pot să infirm că tu și Nicole nu v-ați întâlnit niciodată dacă mai întâi te duci la casa fratelui ei, apoi încerci să îl găsești pe soțul ei? Practic, ceea ce vreau să spun este: încerci să faci în așa fel încât să fii arestată?
   - Trebuie să aflu de ce m-a ales pe mine, Jessica. Trebuie să îmi reabilitez numele!
   - Am înțeles că te simți vulnerabilă și speriată. Fac tot ce pot pentru a găsi legătura dintre tine și Nicole. Am niște informații despre mașina Donnei Taylor. Deține un Cheyy Impala din 2010, negru. Ceea ce înseamnă că probabil nu ea a fost aceea din Prius-ul care te-a urmărit. Barry verifică asta, și îi voi transmite noile informații despre roșcata pe care ai întâlnit-o la firma lui Greg.
   Bun. Se va ocupa de asta. Asta este tot ce mi-am dorit cu adevărat. Am nevoie de ajutor. Sunt prea multe piese lipsă pentru a ști ce să fac.
   - Te rog du-te acasă, Morgan, spune Jessica. Vom căuta informații despre această nouă roșcată, bine? Du-te acasă.
   Tonul ei aspru nu acceptă niciun refuz.
   - Da, spun. Mă voi duce. Promit.
   Mâinile nu îmi mai tremură și în cele din urmă introduc cheia în contact.
   Sunt cuprinsă brusc de disperare. Mă simt ca o idioată, urmărind piste care nu duc nicăieri, încercând să potrivesc piesele într-un puzzle dincolo de puterea mea de înțelegere. Pentru prima dată, urmez sfatul Jessicăi și respect promisiunea pe care i-am făcut-o.
   Nimeni nu mă urmărește până acasă, și sunt recunoscătoare pentru asta.
   În apartament îmi curăț și îmi dezinfectez piciorul, mă schimb în colanți negri și un tricou roz-aprins, comand un burger gras cu cartofi prăjiți și mănânc pe canapea, cu jaluzelele trase. Glezna și gamba îmi zvâcnesc. Știu că nu ar trebui să fac asta, dar intru pe Internet și parcurg lista de personal a companiei Blythe & Brown până găsesc fotografia femeii din Prius.
    Melissa Jenkins. Secretara lui Greg. E tânără, poate între 25 și 30 de ani, cu părul roșcat, până la umeri. Este în companie doar de 3 luni.
   Din articolele pe care le-am citit despre Nicole reiese că, până s-a născut Quinn, ea era o femeie puternică, stăpână pe situație. S-ar fi putut ca angajarea recentă a Melissei să contribuie la prăbușirea ei? Sunt prea obosită să mai caut ceva, sau să mă uit din nou la înregistrarea de la Grand/State, așa că mă întind pe canapea. Este abia ora 7 seara, dar nu vreau decât să dorm.
   Mă trezește un zgomot. Sar de pe canapea și urlu din cauza durerii din gleznă și din gambă. E întuneric beznă și mă chinui să îmi găsesc telefonul.
   Este ora 3 dimineața. Am dormit timp de 8 ore.
   Ochii mi se obișnuiesc cu întunericul. Mă mișc cu mare grijă și aprind lumina de pe hol. Pe sub ușă mi-a fost împins un plic. Nu are vreo adresă sau timbre. Privesc pe vizor, dar holul de afară este gol. Ridic plicul și mă întorc la canapea. Mă tem să mă uit înăuntru.
   Îmi adun curajul și scot un teanc de hârtii. Este cererea de adopție care mi-a fost furată din sertarul biroului. Mâzgălit cu pix roșu, în partea de jos a ultimei pagini capsate, este un mesaj:
   Stai departe de Quinn. Nu o poți proteja.
   Încremenită, scap plicul. Deschid ușa și verific holul de afară, dar este prea târziu. Persoana care a lăsat plicul a dispărut. Intru înapoi în apartament, încuind ușa. Rămân nemișcată, verificând camera cu privirea.
   - Nu e nimeni aici, șoptesc, încurajându-mă: Sunt în siguranță.
   Telefonul îmi sună. Îmi arunc ochii pe ecran. Este Ben. Mâna îmi tremură atât de tare încât aproape pierd apelul.
   - Ce s-a întâmplat? întreb în secunda în care se face legătura.
   - Trebuie să vii chiar acum. Quinn este în pericol.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI DOI

NICOLE

   Înainte

   - Nic, deschide ușa sau o voi sparge! Oi fi eu mică, dar știi cât de puternică sunt! strigă Tessa prin fanta cutiei poștale.
   În oricare altă perioadă a vieții sale, Nicole ar fi râs. În momentul acela însă aproape că izbucnise în plâns de ușurare. Tessa va avea grijă de ele.
   Apucă brațul canapelei și se ridică, lăsându-și bărbia în piept până îi trecu amețeala. O ridică pe Quinn din balansoar, iar brațele o durură. Nu mai putea să o mai ducă pe fetiță peste tot, nici măcar în marsupiu. Nicole abia mai avea energia necesară pentru a urca scările. Acoperise cu cearșafuri negre de mătase toate ferestrele de la parter, astfel încât casa sa părea la fel de sumbră cum se simțea și ea, în sufletul său.
   Era 30 iulie. Ziua următoare trebuia să se întoarcă la Breathe.
   Deschise ușa.
   - Mulțumesc.
   Tessa se încruntă când o văzu pe Nicole.
   - Ești albă ca varul.
   Nicole încuviință.
   - Nu mă simt bine.
   Tessa trecu pe lângă ea și intră în bucătărie. Nicole o urmă, în timp ce prietena sa strânse în tăcere farfuriile murdare de pe masă, le puse în mașina de spălat vase și o porni. Apoi scoase din plasă lapte, o bucată de pâine și câteva mere și portocale. Când deschise frigiderul, tresări.
   - Nic, când ai mâncat ultima dată? De câteva zile te-am tot sunat și ți-am trimis mesaje. Ți-aș fi adus mai multe cumpărături.
   Adulmecă laptele și îl vărsă imediat în chiuvetă. Mirosul acru umplu încăperea.
   Nicole nu știa când își comandase ultima oară alimente. Uita să mănânce, și în cea mai mare parte a timpului nici nu îi era foame. Singurul lucru care o preocupa era să se asigure că fiica sa era sănătoasă. Copilul își mișca energic picioarele dolofane și Nicole zâmbi. Fiica sa era unica ei sursă de fericire.
   Tessa aruncă niște pâine în toaster. Scoase din sacoșa Breathe două pachete de scutece bio și un buchet de trandafiri galbeni superbi, aranjându-i într-o vază pe care o umplu cu apă.
   Se îndreptă spre Nicole și îi spălă cu blândețe obrazul, apoi îi șterse colțul gurii.
   - Ai avut grijă să rămâi hidratată? Se pare că nu.
   Nicole își atinse cu degetele buzele inflamate.
   - Am încercat să mănânc, să beau, dar nimic nu are gust. Am hrănit-o pe Quinn, totuși. Arată bine, nu crezi? Sănătoasă? Nu pot să cred că are aproape 6 săptămâni.
   Va ajunge fiica ei la 6 luni? La 6 ani, așa cum nu reușise Amanda?
   Tessa se întinse și îi gâdilă lui Quinn burtica, iar ochii fetiței sclipiră de bucurie.
   - Ea arată minunat. Dar tu nu. Ai vorbit până la urmă cu Lucinda?
   „Am halucinații, își dori Nicole să poată răspunde. Apar și dispar lucruri, și nu înțeleg cum”. În schimb, spuse:
   - Nu am vorbit cu nimeni în afară de tine și de Ben, când a venit aici.
   Tessa strâmbă din nasul ei mic și drept. Apoi o luă pe Quinn din brațele lui Nicole și o puse în balansoarul cu vibrații.
   - Las-o puțin acolo, să mă poți asculta cu atenție.
   Nicole încuviință și se așeză pe unul dintre scaunele din bucătărie, cu un ochi la fiica ei, care privea vioaie maimuțica ce atârna deasupra ei.
   Tessa se așeză lângă ea.
   - Deci, cum a fost cu Ben?
   - A fost destul de rău. Nu îl vreau înapoi în viața mea, și i-am spus-o și lui. Dar cu Greg plecat, nu știu dacă procedez corect. Ben este singura familie a lui Quinn.
   Chiar având-o lângă ea pe prietena sa, Nicole se simțea mai singură ca niciodată. Erau atât de multe secrete care trebuiau păstrate. Își aminti că văzuse un articol în care scria că spitalul unde lucra Ben avea probleme financiare.
   - Cred că voia să îmi ceară bani pentru spitalul lui. Am citit că s-ar putea închide.
   Era o minciună sfruntată, și ceva înăuntrul ei o duru în timp ce rostea aceste cuvinte.
   Tessa își strânse picioarele sub ea.
   - A venit pentru o donație și nu pentru a vă vedea, pe Quinn și pe tine?
   - Nu știu. Oricum, nu am de gând să îl mai văd. Nu ne-am înțeles niciodată. Nu văd de ce lucrurile ar sta altfel acum.
   - Cred că ți-e mai bine fără bărbați.
   Făcu o pauză.
   - Greg încă nu a sunat?
   - Nici măcar o dată. Nu înțeleg, Tess. Eram totul pentru el, iar acum e ca și cum m-ar fi scos, ne-ar fi scos complet din viața lui.
   Nicole se uită tăios la Tessa.
   - Ai vorbit cu el?
   - Nu. Bineînțeles că nu.
   Nicole se simți rușinată.
   - Scuză-mă. Nu-mi ești dușman. Nu am vrut să izbucnesc.
   - Nu-i nimic. Oricum nu ai nevoie de el. Mă ai pe mine, își scoase telefonul din geantă.
   - Nicki, chiar trebuie să vorbesc cu tine despre muncă.
   Camera se învârtea, dar Nicole reuși să reziste.
   - Am să te pun la curent cu ceea ce se întâmplă. Trebuie să vii mâine la birou. Mi s-a spus că au existat discuții în spatele ușilor închise. Investitorii principali vând. E grav. Sunt îngrijorată.
   Nicole auzea doar zgomotul de fond. Avocatul său personal, Rick Looms, o sunase de nenumărate ori, la fel și toți membrii consiliului, dar ea nu răspunsese niciodată la aceste apeluri. Ignorase fiecare dintre e-mailurile și mesajele Lucindei, din ce în ce mai scurte. Își masă tâmplele pentru a risipi ceața, dar, fără suficientă hrană și somn, pur și simplu nu se putea concentra.
   Tessa îi întinse telefonul lui Nicole. Ea citi un articol din Page Six: O sursă anonimă confirmă că Markham stă închisă în casă și nu se simte bine, luptându-se să aibă grijă de fiica ei nou-născută. Nu a mai fost văzută în public de când a plecat pentru 6 săptămâni în concediu fără plată, negociat cu Consiliul Director. Dacă Markham nu se întoarce la Breathe ca director general pe 31 iulie, riscă să fie demisă din compania pe care ea însăși a fondat-o.
   Deci acesta era articolul la care se referise Lucinda.
   - Lucinda a făcut asta?
   Tessa trase aer în piept.
   - Crezi că Lucinda te-ar trăda?
   - De ce nu? În felul ăsta poate să ia ce și-a dorit întotdeauna. Și-ar putea angaja propriul director general sau ar putea ocupa ea însăși această funcție.
   Ea și Lucinda aveau dispute de mult timp. Lucinda încercase să o elimine cu numai un an înainte, când Nicole refuzase să lanseze o linie de colanți în carouri care semănau mult prea mult cu cei ai celui mai mare rival al lor. Nicole nu ar fi stat niciodată în umbra cuiva. Ea era un lider. O inovatoare.
   Tessa părea preocupată.
   - E de rău, Nicki. Consiliul Director va avea motive legale să te forțeze să pleci dacă nu te întorci la birou mâine. Nu putem permite asta. Nu pot să îți ia Breathe.
   Epuizarea și neputința o copleșiră. Își închise ochii. O secătuia de puteri doar să își imagineze că se îmbrăca pentru muncă. Nu putea să o facă. Nu putea merge la Breathe deocamdată. Dar cum ar putea să stea deoparte și să permită ca firma ei, imperiul pe care îl ridicase din nimic să le fie furat, ei și lui Quinn?
   Dacă Lucinda era vârful de lance în eliminarea ei, Nicole trebuia să riposteze. Își opri lacrimile. Regreta că își listase compania la bursă.
   Permisese ca prestigiul și propria valoare, dobândite din listarea la bursă, să îi controleze logica. În schimbul rămânerii sale în funcția de director general al companiei pe care o fondase, semnase o clauză de răscumpărare pentru cele 16 procente ale sale, din acțiunile de la Breathe. În cazul în care consiliul o concedia, Nicole putea să piardă totul.
   - Angajații nu vor să fii înlocuită. Nici eu nu vreau să te văd înlocuită, spuse Tessa. Nimeni nu va fi vreodată pentru mine un șef mai bun ca tine.
   Nicole își dădu seama dintr-odată că distrugerea ei nu ar afecta-o doar pe Quinn, pe ea și Breathe. Ar afecta-o și pe Tessa. Tessa nu avea drept de vot.
   Ea avea dreptul, alături de ceilalți angajați de la Breathe, la doar 10 procente din acțiuni. Nicole mai avea o singură zi pentru a-i opri pe Lucinda și pe membrii consiliului să o îndepărteze.
   Trebuia să facă ceva. Nu voia să trăiască astfel, încolțită de groază, de oboseală extremă și de halucinații. Încă se mai întreba dacă își imaginase toate astea. Își scoase gândul din minte. Femeile aveau nevoie de echilibru.
   Ea avea nevoie de echilibru. Se reinventase o dată și putea să o facă din nou. Dăduse totul acestei companii. Desigur, consiliul nu îi putea refuza câteva zile de concediu. Era dreptul ei.
   - Tessa, poți face ceva pentru mine?
   - Orice, spuse Tessa, iar vocea sa părea mai fericită decât fusese cu o clipă în urmă.
   - Poți să îi spui Lucindei că îmi iau concediu de odihnă?
   Tessa rămase tăcută.
   - Cât timp?
   - O săptămână.
   - Promiți că te vei întoarce peste o săptămână? În ziua de luni? Șapte august?
   Desigur. 7 august. Data aceea o va bântui mereu. Dar Tessa nu își amintea semnificația ei.
   Nicole strânse marginea mesei pentru a-și ascunde tremurul mâinilor.
   - Da, răspunse în șoaptă. Mă voi întoarce pe 7 august.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI TREI

MORGAN

   Quinn este în pericol.
   Îndes cererea de adopție înapoi în plic, îmi iau geanta și telefonul și fug pe ușă, promițându-mi că o voi suna pe Jessica imediat ce pot, după ce o văd pe Quinn.
   Gonesc pe West Evergreen Avenue, necirculată, cu excepția mașinilor parcate pe marginea drumului. Nervii îmi sunt atât de întinși încât mă tem că voi lovi ceva.
   Abandonez mașina în parcare și mă năpustesc pe aleea și pe treptele din fața casei lui Ben cu telefonul în mână, ignorând durerea din gleznă și din gambă. Probabil că m-a auzit venind, pentru că afară se aprinde o lumină, iar el deschide brusc ușa.
   Ben e îmbrăcat într-un tricou gri și pantaloni de pijama în carouri și avea o privire alarmată, cu pupilele dilatate.
   - Quinn este bine? întreb cu o voce înnebunită, ascuțită.
   - Fizic este bine, dar trebuie să îți arăt ceva.
   Tremur atât de tare încât trebuie să mă sprijin de peretele de cărămidă de lângă ușa din față pentru a-mi menține echilibrul.
   El își aruncă ochii în spatele meu.
   - Te-a urmărit cineva până aici?
   - Nu cred.
   Încuviințează și mă conduce înăuntru, încuind și blocând ușa în spatele meu.
   - Quinn doarme la etaj în camera mea. Să stăm pe canapea, să îți pot explica ce s-a întâmplat. Sunt cam răvășit acum.
   În timp ce intrăm în living, observ imediat ce anost este totul. Varul, podelele din lemn masiv, precum și masa de cafea și consola televizorului, sunt toate în nuanțe de maro-bej. Este foarte curat și ordonat, dar, de asemenea, lipsit de personalitate și monoton. Chiar fără viață. Singura pată de culoare din cameră este un pătuț roz sub fereastra amplă a unei firide.
   Mă așez, la fel și el. Apoi își ia telefonul de pe masa de cafea și mi-l întinde.
   - Cineva mi-a trimis mesajul în noaptea asta, prin Guerrilla Mail.
   Își împinge părul de pe frunte cu o mână care îi tremură.
   - E un fel de serviciu de e-mailuri imposibil de urmărit.
   Este o fotografie făcută în livingul lui Ben, fotografia unui copil care doarme cu fața în jos în pătuțul de sub fereastră. Icnesc și sar de pe canapea, traversând camera din câțiva pași. În pătuț este o păpușă.
   Mă întorc spre el.
   - Dumnezeule. Este înfricoșător. Ce...? Nu înțeleg.
   Ben privește către bucătărie, apoi din nou spre mine. Spaima din ochii lui pare reală.
   - Cred că cineva a pătruns în casă în timp ce Quinn și cu mine dormeam la etaj. Am auzit click-ul telefonului, iar asta a fost fotografia aceea înfiorătoare. Am venit la parter, am văzut păpușa și te-am sunat imediat. Apoi, înainte ca tu să ajungi, am observat că ușa din bucătărie care dă spre spatele casei era deschisă. Iisuse.
   - Adu-o pe Quinn. Te rog. Trebuie să o văd.
   El urcă în fugă scările. Iau păpușa și o arunc cu zgomot pe masa de cafea. Apoi mă așez pe canapea, înghețată de frică.
   Ben se întoarce cu Quinn adormită în brațele sale și se așază din nou.
   Nu mă pot abține. Întind mâna și mângâi părul incredibil de fin al fetiței.
   Un sunet nervos se aude din stomacul meu.
   - Poți să îmi dai un pahar cu apă? A fost o noapte cu adevărat copleșitoare.
   El oftează, se ridică cu Quinn și iese pe ușile negre franțuzești care separă livingul și sufrageria de partea din spate a casei, unde presupun că este bucătăria.
   Profit de ocazie pentru a scoate din geantă plicul. Scot cererea de adopție și mă uit din nou la amenințarea mâzgălită pe ea.
   Stai departe de Quinn. Nu o poți proteja.
   Trebuie să i-o arăt lui Ben, ca să înțeleagă că cineva se joacă cu amândoi.
   El se întoarce cu un pahar mare cu apă. A pus înăuntru, pentru mine, chiar și două cuburi de gheață. Apoi se așază lângă mine, își pune un picior peste genunchiul celuilalt și o leagănă pe Quinn, adormită în brațele lui puternice.
   Îi întind hârtiile.
   - Mi-au fost strecurate pe sub ușă azi-noapte, chiar înainte să mă suni.
   Le ia și își înclină capul, părul căzându-i peste ochi. Nu îi pot vedea expresia.
   Nu aștept să termine de citit.
   - Vreau să aflu cine a venit la mine acasă și cum de știe unde locuiesc. Cred că cineva ne întinde o capcană.
   Sub tricou, îi pot vedea pieptul ridicându-se și coborând. Pentru o clipă, îmi doresc să îi pun mâna pe inimă și să îi spun că sunt un om bun. Că sunt sinceră.
   - Ben, cineva a pătruns în apartamentul meu, și cererea de adopție a fost singurul lucru care a fost luat.
   Ben privește în jos la hârtii, fără să înțeleagă.
   - După ce a murit Ryan, m-am gândit că aș vrea să adopt singură un copil. Dar apoi a murit tatăl meu, iar el era singura persoană care ar fi putut garanta cu adevărat pentru mine. Și nu credeam că mai merit un copil, așa că, de fapt, nu am aplicat niciodată.
   Să o spun altcuiva, cu voce tare, ar trebui să mă facă să mă simt jalnic.
   Dar e ca și cum mi-a fost luată de pe umeri o povară pe care nu știam că o port.
   - Uită-te la ultima pagină.
   El mă ascultă, apoi își îndreaptă ochii spre mine. Fața îi este palidă.
   - „Nu o poți proteja”. Seamănă foarte mult cu amenințările pe care obișnuia Donna să le scrie în acele scrisori pe care i le-a trimis lui Nicole ani de zile. „Ar fi trebuit să o protejezi”.
   Ben aruncă cererea pe canapea, o așază pe Quinn pe genunchi și îi ia capul în palme.
   - Asta e o nebunie.
   Își freacă cu putere fruntea.
   - Nu pot să înțeleg în ce fel ești implicată în toate astea, Morgan.
   - Mi-aș dori să cunosc toate răspunsurile, îi răspund. Poate cineva vrea să ne îndoim unul de celălalt. Tot ce știu este că vreau ca fetița să fie în siguranță.
   El mă privește cu ochii larg deschiși, obosiți.
   - Asta e tot ce vreau și eu.
   Mă hotărăsc să îi spun puțin mai mult.
   - Avocata mea mi-a trimis o înregistrare video de pe YouTube, făcută de un bărbat la Grand/State, înainte ca Nicole să...
   Fața lui Ben devine pământie.
   - Moartea lui Nicole este pe YouTube?
   Îmi dau seama prea târziu cât de îngrozitoare trebuie să fie pentru el această informație.
   - A fost retrasă. Îmi pare rău. Nu am vrut să...
   - Nu vreau să o văd. Niciodată.
   Nici eu nu îmi doresc ca el să o vizioneze. Ar putea să vadă ceea ce Martinez crede că vede - posibilitatea că eu am împins-o pe Nicole.
   - Nu cred că Donna era pe peron, dar secretara lui Greg este roșcata care conduce un Prius albastru-închis.
   El se încruntă și își coboară privirea, protector, spre Quinn.
   - Secretara lui Greg? Ce legătură are ea cu asta?
   Îi povestesc despre încercarea de a discuta cu Greg la biroul lui și despre Melissa Jenkins așteptând afară în Prius-ul albastru-închis. Îmi ridic colanții pentru a-i arăta tăietura de aproape 8 centimetri de pe gambă.
   - Vrei să spui că secretara lui Greg a încercat să ne calce cu mașina, te-a urmărit, apoi a pătruns în casa mea și a lăsat o păpușă înfiorătoare în pătuțul copilului?
   O spune de parcă această posibilitate este ridicolă. Într-adevăr sună absurd, dar nu avem alte piese ale acestui puzzle. Este limpede că lui Nicole i s-a întâmplat ceva groaznic, ceva care a determinat-o să scrie bilețelele pe care noi le-am văzut pe peretele din casa ei.
   - Poate cineva se joacă cu noi în același mod în care s-a jucat cu Nicole.
   - Dar de ce?
   Mângâie cu mâna capul lui Quinn.
   - Uite ce este, e târziu și trebuie să dorm dacă vreau să îmi revin. În momentul ăsta nici măcar nu pot să înțeleg ce se întâmplă. Sunt obișnuit să fac nopți albe, dar ultimele două nopți au fost... prea mult. Nu mă descurc cu poliția venind aici chiar acum. Nu e ca și cum au de gând să ne ofere vreo protecție. Nu au făcut nimic pentru noi, decât să ne întărâte unul împotriva celuilalt.
   - Știu.
   Pentru o secundă, mă întreb dacă Martinez îl suspectează pe Ben, dar nu o spun. În momentul ăsta suntem chiar deasupra liniei de plutire.
   - O voi suna pe Martinez mâine-dimineață la prima oră și îi voi povesti totul. Nu cred că ar trebui să te găsească aici, dar nu cred că ar trebui să te duci acasă. Nu îți dorești să fii din nou urmărită. Poți să rămâi aici, dacă vrei.
   Obrajii i se înroșesc.
   Și ai mei. Nu vreau să mă întorc în apartamentul meu acum. Nu mă simt în siguranță. Dar ce va crede Martinez dacă mă va găsi mâine aici? Îmi dau seama că poate exact asta vrea persoana care i-a trimis lui Ben fotografia - ca Martinez să mă găsească acasă la Ben. Dar este la fel de posibil ca cineva să fie acolo în întuneric, așteptându-mă să intru în mașină, pregătindu-se de atac. Mă cuprinde un val de oboseală și iau o decizie, sperând că este cea corectă.
   - Rămân peste noapte. Voi pleca când mă voi trezi.
   El încuviințează, apoi se îndreaptă spre hol și revine cu o pătură albă simplă și cu o pernă.
   - Astea sunt bune?
   - Mulțumesc. Este perfect.
   Le aruncă pe canapea și îmi oferă un zâmbet trist, forțat.
   - Toate astea sunt atât de nebunești. Am încuiat toate ușile și am setat alarma. Încearcă să dormi puțin.
   - Și tu, spun, și aștept până ce el și Quinn merg la etaj.
    Abia atunci mă prăbușesc pe pernă. Îmi trag pătura până la bărbie și cad într-un somn adânc, fără vise.
   Când deschid ochii, la început nu sunt sigură unde sunt. Privesc prin livingul bej. Casa lui Ben. Amenințarea strecurată pe sub ușa mea. E-mailul trimis lui Ben. Păpușa.
   Mă ridic și îmi șterg urmele lăsate de somn pe ochi. Îmi simt gura încărcată și nici măcar nu am o periuță de dinți. Aud zdrăngănitul farfuriilor și gânguritul lui Quinn venind dinspre bucătărie. Simt miros de cafea. Stomacul mi se revoltă.
   Împăturesc frumos pătura și o așez la capătul canapelei, apoi fac o oprire scurtă în baia pe care o găsesc lângă ușa din față. Urinez, apoi îmi stropesc fața cu apă rece, îmi strâng părul într-o coadă mică, și sunt pe cale să ies când aud o bătaie în ușa din față.
   Îngheț.
   Fără zgomot, întredeschid ușa băii și îl văd pe Ben lăsând un bărbat să intre în vestibul.
   Este Greg Markham.
   Acesta spune:
   - Aș dori să îmi iau fiica înapoi.
   Și privesc neajutorată în timp ce tatăl lui Quinn o ia pe aceasta din brațele lui Ben.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI PATRU

NICOLE

   Înainte

   În cele din urmă Tessa plecă, mulțumită de promisiunea lui Nicole de a se întoarce la Breathe pe 7 august, și oferindu-se să revină mai târziu, cu cina.
    După ce îi schimbă scutecul lui Quinn, Nicole își surprinse reflexia în oglinda din vestibul. Stomacul i se lăsase, iar obrajii îi erau acoperiți de o erupție de coșuri roșii, inflamate. Ura persoana care devenise. Când culcase trupul rece al Amandei pe podea, Nicole își dorise să moară și ea. Dar înțelesese în timpul acelui prim atac de panică din camera copilului că frica pe care o simțise când nu putuse respira era dovada a cât de mult voia de fapt să trăiască.
   Acum trăia pentru Quinn. Dar o mamă îngrozită, paranoică, și casa aceea - care părea mai mult o închisoare - nu îi asigurau fiicei sale o viață bună. Avea o săptămână până să se întoarcă la Breathe. Trebuia făcut ceva.
   Nicole o instală pe Quinn în marsupiu, merse în living își luă computerul de pe măsuța de cafea. Îl puse pe masa mare de mahon, acoperită de lavetele pe care le folosea pentru a o șterge pe Quinn, și o curăță cu șervețele. Se așeză pe un scaun îmbrăcat cu pluș de culoarea fildeșului.
   Deschizând calculatorul, apăsă butonul de pornire. Se rugă ca Google să dețină toate răspunsurile.
   Făcu click pe simptomele depresiei postnatale: hipersensibilitate, plâns continuu, anxietate, îngrijorare, deznădejde, vinovăție. Da, suferea de fiecare dintre acestea. Poate Tessa avea dreptate. Poate că acolo va găsi ajutor.
   Când o privi pe Quinn, fetița îi zâmbi.
   - O să rezolv asta, iubito! Mămica ta are de gând să îndrepte lucrurile.
   Quinn își îndesă pumnii în gură și o privi. Nicole căută pe forumurile PPD. Aproape toate femeile care făcuseră postări menționaseră că nu se atașaseră de copiii lor și că le era foarte greu să găsească un moment pentru ele. Dar acestea nu erau experiențe la care se putea raporta. Nicole dorea ca fetița să fie mereu cu ea; se simțea legată de Quinn ca de nimeni altcineva din lume.
   Tastă „paranoia” în bara de căutare. Primul link care îi apăru fu un alt tip de problemă postnatală: psihoza. Ar fi putut fi vorba despre psihoză? Cu o mână care tremura, Nicole căută simptomele. Era posibil, dar și zadarnic.
   Cum ar fi putut spune cuiva că era psihotică? Quinn ar fi fost luată de lângă ea. Nimic și nimeni nu o putea ajuta. Nu va reuși niciodată să se întoarcă la Breathe. Va pierde totul.
   Își puse degetul deasupra butonului de oprire, dar înainte de a-l apăsa, văzu un link spre Maybe Mommy, un forum comunitar pentru femeile care își doreau copii, dar nu îi puteau avea. Lui Nicole i se opri respirația.
   Ce cumplit trebuie să fie să îți dorești ceva atât de mult și să nu poți să îl obții. Începu să citească, mângâind smocurile fine de păr ale lui Quinn.
   Am pierdut 3 sarcini. Cum aș mai putea trece din nou prin această pierdere?
   Am încercat timp de 7 ani să am un copil. După 4 proceduri de fertilizare in vitro eșuate, sunt gata să renunț.
   Rugați-vă pentru copii, vă implor! Am început să iau din nou Clomid și mă pregătesc pentru a doua procedură de fertilizare in vitro!
   Voi primi vreodată ceea ce îmi doresc?
   Nicole simți tristețe în fața durerii acestor femei. Pentru ea fusese atât de ușor să rămână însărcinată. Nici măcar nu o planificase.
   Erau sute de postări pe Maybe Mommy. Dar una în special ieșea în evidență, a cuiva care își zicea Morocănoasa din Chicago.
   Voi primi vreodată ceea ce îmi doresc?
   A 43-a mea zi de naștere tocmai a trecut și încă nu am copii. I-ar încredința o agenție de adopții un copil unei femei singure? Știu că îi pot oferi totul unui copil: iubire, căldură și siguranță. Îmi doresc atât de mult un copil. Voi avea vreodată unul?
   Morocănoasa din Chicago merita un copil. Ce importanță avea faptul că nu erau doi părinți? Quinn avea doi părinți, unul căruia îi păsa doar de el însuși și unul care nu se simțea deloc bine. Lacrimi căzură pe tastatură, iar Nicole nu era sigură dacă plângea de mila sa sau a acelor femei fără copii.
   Se uită peste niște postări mai vechi pe forum ale Morocănoasei, toate datate în aceeași perioadă de trei zile, cu șase luni înainte. Ceva la postările ei părea atât de sincer, atât de credibil. Această femeie era o văduvă al cărei bărbat făcuse ceva foarte rău. Ea nu explicase ce anume, dar era limpede că se simțea responsabilă pentru greșelile lui și că tot ce își dorea pe lume era șansa de a-și putea revărsa iubirea asupra unui copil. Și locuia acolo, chiar în Chicago.
   O cuprinse entuziasmul, un sentiment despre care Nicole aproape uitase că există, încălzind-o brusc.
   Exista o iconiță cu ajutorul căreia puteai trimite un mesaj privat celei care postase.
   Nicole făcu clic pe Morocănoasa din Chicago și începu să îi scrie.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI CINCI

MORGAN

   Sunt șocată. Încă privesc prin ușa întredeschisă ceea ce se întâmplă. Îl văd pe Greg cum o îmbrățișează stângaci pe Quinn în timp ce ea plânge, iar pe fața lui trec cu rapiditate diferite emoții: uimire, frică și resemnare. Dar emoția pe care nu o văd este iubirea. Iar asta îmi sfâșie inima.
   Ies afară din baie, și amândoi bărbații se întorc spre mine.
   Greg pare surprins.
   - Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că ai pe cineva aici. Nu știam că te... întâlnești cu cineva.
   - Nu mă întâlnesc cu nimeni, spune Ben.
   - Bine. Atunci, cine ești tu? mă întreabă Greg, cu un ton dezaprobator.
   - Sunt... o prietenă. Morgan Kincaid.
   Întind mâna pentru a o strânge pe a lui.
   Dar el nu are cum să îmi răspundă la salut deoarece nu poate să o țină pe Quinn, de parcă nu ar ști deloc cum se ține un bebeluș. Observ cum în ochii săi apar semne că m-ar recunoaște.
   - Așteaptă. Morgan Kincaid? Ultima persoană care a vorbit cu soția mea? Femeia care i-a luat-o pe Quinn la Grand/State?
   - Nici măcar nu o cunoșteam pe soția ta. Nu știu care este conexiunea dintre noi două.
   El mă privește din nou, făcând eforturi să mă recunoască, dar fără niciun rezultat.
   Apoi se întoarce spre Ben.
   - Nu am știut că Nicole ar putea face vreodată ceva de genul ăsta.
   Tușește și ochii i se umplu de lacrimi. Dar expresia aceea dispare într-o secundă. Brusc pe față i se așterne furia.
   - Detectivul mi-a povestit despre soțul tău și despre toți banii pe care i-a furat. Pe care i-ați furat împreună. Te-ai apropiat de soția mea pentru a-i lua banii?
   Apoi, ca la un Lego, piesele încep să se așeze la locul lor. Martinez subliniase că oricine avea custodia lui Quinn avea acces la banii fetiței.
   Nicole nu își dorise ca această persoană să fie Greg sau Ben.
   Nu îi răspund. Greg se întoarce din nou spre Ben.
   - Îți mulțumesc pentru că ai avut grijă de Quinn. Eu am fost o epavă, după cum îți poți imagina. Nu pot să cred că Nicole chiar s-a dus.
   Are cercuri negre sub ochi și un strat subțire de barbă îi acoperă maxilarul. Poate că am greșit. Pare a fi îndurerat.
   Și Ben observă asta, deoarece spune:
   - Îmi pare rău pentru Nicole, Greg.
   - Și mie îmi pare rău.
   Vocea i se frânge.
   Niciunul din cei doi bărbați nu se simte în largul lui. Formează o familie, dar pare că nu se cunosc unul pe celălalt.
   Ben întinde mâna și o atinge pe Quinn pe spate.
   - Am avut grijă de ea cât de bine am putut.
   Greg încuviințează, ținând-o pe Quinn la o mică distanță de el, de parcă îi este frică să se apropie prea mult. Nu sunt sigură dacă a observat măcar că ea a adormit.
   - Nu îmi dau seama cât de multe știi despre Nicole înainte...
   Își privește mâna, pe care nu poartă o verighetă.
   - Nicole s-a schimbat atât de mult după nașterea lui Quinn încât nu o mai recunoșteam. A refuzat să mă lase să o ajut. A decăzut, iar eu am plecat. Nu am putut trăi cu paranoia ei. Dar am iubit-o, și nu mi-am dorit niciodată să i se întâmple ceva rău.
   Colțurile gurii lui Greg se lasă în jos, de parcă ar fi îngreunate de regret.
   Pe vremuri mă mândream cu faptul că eram capabilă să judec corect familiile pe care le-am consiliat. Când un copil spunea că se simțea bine, că nu avea nimic, dar nu oferea nicio informație, știam să cercetez mai adânc.
   Dar în acest moment, nu am nicio idee ce e real și ce nu. Tot ce știu este că acum e momentul meu.
   - I-ai cerut secretarei tale să mă urmărească? îl întreb. Conduce un Prius. Cineva a încercat să ne omoare. Înțelegi?
   Spre surprinderea mea, Greg râde.
   - De ce i-aș cere Melissei să te urmărească? Din ce mi-a spus, tu ai amenințat-o. Și ce cauți aici, încurcată cu fratele lui Nicole, dacă susții că ești străină de toate astea? Cine ești, de fapt? Nici măcar nu te cunoaștem.
   Ben își încrucișează brațele pe piept.
   - Uite ce e, Greg. Chiar nu cred că Morgan are vreo legătură cu asta. Amândoi am fost hărțuiți și s-a întâmplat ceva foarte ciudat. O iubesc pe Quinn. Sunt îngrijorat pentru siguranța ei.
   Mă uit la Ben, sperând că poate să vadă cât de mult înseamnă pentru mine faptul că îmi ia apărarea.
   Fața lui Greg devine roșie.
   - Ben, ești orb?
   Arată cu bărbia spre mine.
   - Ce face femeia asta aici? Concentrează-ți atenția pe asta. Quinn va fi bine. O să am ea grijă.
   Vocea lui Ben devine mai puternică:
   - Credem că Nicole ar fi putut fi în pericol. Le-a menționat vreodată pe Donna și Amanda Taylor?
   Greg scutură din cap.
   - Nu am auzit-o niciodată pronunțând niciunul din aceste două nume. Cine sunt?
   Apoi continuă de parcă nu ar fi pus niciodată întrebarea.
   - Nicole era cea mai ambițioasă și mai neobosită persoană pe care am cunoscut-o. Dar din momentul în care s-a născut Quinn, ea... s-a pierdut.
    - Cum ai putut să o părăsești astfel? O proaspătă mamă, suferindă, și propria ta fiică nou-născută? întreabă Ben, venind alături de mine.
   - Tu mă întrebi pe mine cum am putut să o părăsesc? Dar tu unde ai fost, Ben, toată viața ei?
   Ben arată de parcă tocmai a fost lovit cu pumnul în stomac.
   - Cred că trebuie să ne împăcăm cu ideea că Nicole a sărit în fața metroului. Era deprimată, avea tendințe de suicid. Și care este motivul pentru care ești așa prietenos cu o persoană complet străină, care era din întâmplare pe peron în acel moment? De ce se află ea în această casă, cu fiica mea? Ce vrea cu adevărat?
   Furia clocotește în mine, dar de dragul lui Quinn, îmi temperez emoția.
   - Domnule Markham, trebuie să afli că se petrec lucruri foarte ciudate.
   Îl urmăresc cu atenție.
   - Quinn este în pericol. S-ar putea să fii și tu.
   Greg se apleacă spre mine.
   - Mă ameninți?
   - Nu! strig, prea tare. Îți spun că cineva vrea să ne facă rău mie, lui Ben și lui Quinn.
   Quinn se trezește brusc. Plânge atât de tare că aproape se îneacă, zbătându-se frenetic în brațele tatălui său. Greg e neîndemânatic cu ea. Nu are nicio idee cum să își liniștească copilul. Este dureros de privit.
   - Nu vreau să o mai văd vreodată pe această femeie în preajma copilului meu. Sunt tatăl lui Quinn. Îmi aparține. Am închiriat o casă pe North Astor Street și vom locui acolo.
   Obrajii lui Ben sunt în flăcări, dar nu spune nimic. Știu că nu pot împiedica asta. Dacă aș face-o, nu ar ajuta pe niciunul dintre noi.
   O privesc pe Quinn, încercând să îmi întipăresc în memorie smocurile ei fine de păr, ochii albaștri și obrajii catifelați.
   Greg deschide ușa. Ben îl conduce afară. Mă îndrept spre fereastra firidei din living și arunc o privire afară, unde îl văd pe Greg instalând-o pe Quinn într-un BMW roșu.
   Și atunci o observ. Roșcata. Este Melissa Jenkins. Pe locul pasagerului.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘASE

NICOLE

   Înainte

   Debusolată și confuză: Îmi pare rău pentru tot ce ai îndurat.
   Nicole expedie mesajul.
   Câteva minute mai târziu auzi sunetul care o atenționa că primise un mesaj nou.
   Stomacul lui Nicole se strânse, cu un amestec de teamă și euforie. Cu degetele tremurând, deschise mesajul.
   Morocănoasa din Chicago: Mulțumesc. Aș dori să pot șterge trecutul. Ai simțit vreodată asta?
   Nicole își ținu respirația. Da, simțea asta în orice minut al fiecărei zile de când murise Amanda.
   Debusolată și confuză: Mereu. Eu...
   Încetă să mai tasteze. Cât de mult îi putea spune acestei străine? Șterse ceea ce scrisese. Apoi tastă din nou.
   Debusolată și confuză: Este un sentiment îngrozitor când oamenii te acuză de ceva ce nu ai vrut sau nu ai planificat niciodată să se întâmple. Ce s-a întâmplat cu soțul tău? Îmi pare rău, apropo. Pentru pierderea pe care ai suferit-o.
   Morocănoasa din Chicago: Nu vreau să vorbesc despre asta. Încerc să merg mai departe. Să îmi fac o viață nouă. Să fiu fericită din nou. Cred că un copil mi-ar oferi un scop în viață.
   Debusolată și confuză: Mi-aș dori să simt și eu la fel. Mă tem că nu voi mai fi niciodată fericită. Sunt speriată tot timpul. Și nu există nimeni cu care să pot să vorbesc despre ceea ce simt.
   Morocănoasa din Chicago: Sunt aici dacă simți nevoia să vorbești. Este greu atunci când nu poți vorbi cu persoanele din viața ta. Și știu ce înseamnă să fii mereu speriată. Chiar știu.
   Lui Nicole îi luă puțin timp până identifică sentimentul din pieptul său.
   Nu era anxietate sau frică. Era eliberarea care apare dintr-o conexiune instantanee cu o altă persoană. Această anonimă din Chicago o ajuta deja să își revină. Deci nu putea fi vorba de psihoză. Avea nevoie doar de puțin ajutor.
   Se auzi o bătaie ușoară în ușă, iar telefonul o atenționă că primise un mesaj de la Tessa.
   M-am întors!
   La naiba. Nicole nu-i putea spune că îi trimitea mesaje unei femei complet străine, care, în acel moment, o înțelegea mai bine decât Tessa. Nu ar fi putut niciodată să o rănească astfel. Închise computerul și merse să îi deschidă ușa.
   Tessa ținea în mâini două sacoșe și un zâmbet larg îi lumina fața.
   - Am adus cina și niște vești bune.
   O privi pe Nicole.
   - Arăți un pic mai bine. Ai puțină culoare în obraji.
    Nicole încuviință, iar Tessa închise ușa în spatele ei.
   - Cred că faptul că am solicitat mai mult timp până va trebui să mă întorc la Breathe m-a eliberat de o mare parte de stres, spuse Nicole și o urmă pe Tessa în bucătărie.
    Quinn era în marsupiu, mâinile sale micuțe jucându-se cu fața mamei ei.
   Tessa lăsă plasele pe masa din bucătărie, puse ceainicul pe foc și se sprijini de dulap.
   - Deci, i-am spus Lucindei despre cererea ta de concediu. Nu a fost fericită că te vei întoarce pe 7.
   Nicole se simți iritată. Tessa nu putea să înțeleagă că ea făcea eforturi pentru a se simți mai bine? Și că adăugarea unui stres suplimentar nu o ajuta?
   - Mulțumesc, Tess. Voi vorbi chiar eu cu ea, mâine. Dar ai spus că ai vești bune.
   Tessa se îndepărtă de dulap și întinse mâinile după Quinn. Nicole i-o lăsă, chiar dacă nu voia cu adevărat să o facă.
   Tessa sărută năsucul lui Quinn.
   - Am. Lucrez în acest moment cu un amestec de uleiuri, pentru o linie care se va adresa proaspetelor mame. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta imediat, dar, cu tine plecată, a fost foarte aglomerat.
   Nicole simți că îi arde fața din cauza rușinii. Neputința ei de a-și îndeplini îndatoririle îi afecta pe toți.
   Tessa spuse:
   - Nu te învinovățesc. Trebuie să ai grijă de tine, pentru a putea avea grijă de Quinn. În fine, lavanda, iasomia, ylang-ylang-ul, lemnul de santal, bergamotul și trandafirii pot diminua simptomele depresiei postnatale. Este o problemă frecventă cu care se confruntă noile mame, și cred că s-ar vinde foarte bine. Lucindei îi place ideea. Apoi mi-am dat seama de altceva.
   Dacă s-ar putea vindeca doar cu un nou ulei... Însă acum că o găsise pe Morocănoasa din Chicago, cel puțin avea pe cineva cu care să vorbească.
   Dacă Nicole ar fi putut reveni la computer, s-ar fi simțit mai bine și ar reuși să se întoarcă la Breathe. Dar mai întâi trebuia ca Tessa să plece.
   - Nicki, mă asculți? Este important.
   Se concentră asupra prietenei sale, persoana care făcuse atât de multe pentru ea. Nu era corect față de Tessa.
   - Da. Îmi cer scuze.
   Tessa schimbă poziția lui Quinn, astfel încât aceasta era acum cu fața la mama sa.
   - Dacă poți obține un diagnostic oficial de boală mintală, totul se va rezolva. Ai putea continua cu handicap pe termen scurt, în conformitate cu Legea federală a familiei și a concediului medical. Iar Consiliul Director nu te-ar putea concedia sau înlocui, legal. Dacă membrii Consiliului ar ști că folosești yoga și aromaterapia împreună cu medicamentele pentru a combate o boală mintală, și dacă te întorci la firmă sănătoasă și puternică, ar putea fi chiar o publicitate extraordinară pentru Breathe.
   Să recunoască faptul că are o boală mintală? Înnebunise Tessa? Cum de nu putea să vadă ceea ce era evident - că un asemenea diagnostic îi punea în pericol custodia lui Quinn. Nu, ea se simțea bine. Se va descurca în felul său. Da, era puțin instabilă emoțional în ultima vreme, dar avea motive întemeiate - cineva îi dorea moartea lui Quinn.
   Își smulse fiica din brațele lui Tessa.
   - Nu am de gând să îmi iau concediu pentru handicap și nu merg la doctor. Am dat totul companiei. Tot ceea ce cer sunt câteva zile în plus. Măcar atâta să facă.
   - Nicole, nu este o rușine să suferi de depresie, nu-i așa? Asta le spunem mereu celor care ne urmăresc. Despre asta este Breathe. Acceptarea faptului că avem nevoie de ajutor și găsirea căii spre însănătoșire. De ce ești atât de speriată?
   „Dacă ți-aș putea spune”, se gândi Nicole. Dar știa că nu ar fi crezut-o.
   - În primul rând, din cauza lui Greg, spuse.
   Ceea ce era adevărat, sau cel puțin era o parte a adevărului.
   - Mă tem că dacă aș fi diagnosticată cu depresie postnatală, Greg se va folosi de asta pentru a mi-o lua pe Quinn.
   Tessa ridică o sprânceană. Cu siguranță, nu credea că acest lucru era posibil.
   - Nu a văzut-o pe Quinn de săptămâni întregi.
   Ceainicul șuieră, iar ea se ridică, turnând două căni de ceai de eucalipt.
   - Uite ce e, nu vreau să te presez să faci ceva cu care nu ești de acord. Vreau doar să știi că țin la tine și sunt îngrijorată.
   Nicole avu imediat remușcări. Preocuparea Tessei era întemeiată.
   - Am nevoie doar de puțin timp să clarific lucrurile, înțelegi? Îți promit. În curând totul va fi bine.
   Tessa îi aduse o cană de ceai. Ea luă o înghițitură, fără poftă. Era fierbinte, și sări de pe scaun.
   - Chiar trebuie să o suni pe Lucinda, spuse Tessa, pe un ton ciudat de dur.
   - O voi suna, zise Nicole. Mâine.
   Tessa își duse la buze propria cană de ceai și luă o înghițitură. Apoi îi zâmbi cu calm lui Nicole.

   În următoarele câteva zile, totuși, în loc să o sune pe Tessa sau pe Lucinda, ea îi trimise mesaje Morocănoasei.
    Pe lângă momentele când îi făcea baie lui Quinn, care iubea apa, sau cele când o legăna în brațe pentru a adormi, Morocănoasa din Chicago era atracția principală a vieții lui Nicole.
   Se apropiaseră datorită pierderilor suferite, a sentimentului de vinovăție din trecutul lor. Nicole nu îi povesti despre Amanda și Donna, pentru că nu le putea scrie numele, dar vorbiră despre părinți. Tatăl Morocănoasei decedase de curând, iar ea se înstrăinase de mama sa. Nicole nu vru să vorbească despre modul în care muriseră părinții săi, dar înțelegea durerea pricinuită de pierderea acestora. Conversațiile lor deveneau din ce în ce mai personale. Mama Morocănoasei avea multe trăsături comune cu tatăl lui Nicole - modul în care își exprimau părerile, reproșurile și o lipsă totală de înțelegere a ceea ce copiii lor erau cu adevărat. În cele din urmă, Morocănoasa mărturisi că soțul ei fusese un infractor care îi escrocase pe oameni și apoi se sinucisese. Nicole simțea atât de multă simpatie pentru această femeie. Morocănoasa era asistent social la un adăpost pentru femeile abuzate și copiii acestora. Făcea atât de mult bine și totuși era singură.
   Simțea că erau prietene. Prietene adevărate, care se întâlniseră într-un spațiu virtual. Care se acceptaseră una pe cealaltă.
   Morocănoasa din Chicago: Cred că ești singura persoană cu care pot să vorbesc cu adevărat în ultima vreme.
   Debusolată și confuză: Și eu simt la fel.
   Iar Nicole voia mai mult. Quinn era așezată confortabil în marsupiu, iar ea își împleti degetele sprijinindu-și bărbia pe ele și își închise ochii pentru un moment. Apoi tastă.
   Debusolată și confuză: Care este numele tău real?
   Așteptă să vadă cele trei puncte care o anunțau că Morocănoasa din Chicago tasta un mesaj. Nimic. Mută mouse-ul pe numele de utilizator al femeii. Era of line.
   - Te rog întoarce-te, șopti către monitor.
   Așteptă, neliniștită. Dar Morocănoasa nu îi răspunse.
   Nicole tânji după sentimentul plăcut pe care i-l oferea aceasta. După bunătatea și puterea ei de înțelegere. Își dorea să o găsească și să discute față în față. Voia să știe ce fel de persoană era cu adevărat.
   Pe baza informațiilor pe care i le oferise Morocănoasa, Nicole căută pe Internet articole de ziar, editoriale, orice ar fi putut-o conduce în direcția corectă. Căută adăposturi, și încercă chiar și pe forumurile de adopții. Tastă: „bărbat; soție asistent social; Chicago; fraudă; sinucidere” și găsi ceva.
   Managerul unui fond de investiții Ryan Galloway găsit mort, după ce s-a sinucis.
   Articolul punea accent pe delapidare și pe moartea lui bruscă, tragică, cu un an și jumătate în urmă. Linia de jos preciza:
   Și-a lăsat în urmă soția, asistentul social Morgan Kincaid. Nu au copii.
   Morgan Kincaid. Era cu adevărat femeia față de care Nicole se simțea atât de apropiată? Față de care simțea o legătură instantanee, profundă?
   Nicole își amintea cazul. Unii dintre foștii membri ai consiliului de administrație de la Breathe își investiseră acțiunile în fondul speculativ al lui Ryan Galloway și pierduseră totul. Tastă „Morgan Kincaid; asistent social”. Nu găsi nimic. Continuă să caute până când găsi un titlu răutăcios în Chicago-at-Large.
   Morgan Kincaid, complice în cazul suspiciunii de fraudă, scoasă din casa ei imensă din Gold Coast
   Erau fotografii ale unei clădiri maro, dărăpănată, de pe North Sheridan Road, și o poză cu Morgan ținându-și capul aplecat în timp ce intra pe ușile din față. Avea umerii căzuți, iar spatele îi era încovoiat de parcă încerca să treacă neobservată.
   Morgan chiar pierduse totul. Nicole înțelegea.
   Quinn începu să sugă pe umărul său.
   - O, dragă, îmi pare rău. Te hrănesc imediat. După care voi face ca totul să fie mai bine pentru tine. Mămica ta va face ca totul să fie bine.
   Vărsă laptele praf pe masă înainte de a turna într-o sticlă o cantitate suficientă pentru a o mulțumi pe fiica sa, care înghiți cu lăcomie.
   Nicole o ținu strâns.
   - Te iubesc, puiule.
   Auzi voci:
   Ce ai făcut?
   Ești atât de iresponsabilă.
   Își clătină capul înainte și înapoi pentru a le alunga. Se gândi la mesajele lui Morgan. O întâmplare fericită. Soarta.
   Nicole intră în cămară și adăugă noi bilețele pe perete, devenit acum un amețitor tablou purpuriu.
   Adăpost. Văduvă. Morgan Kincaid. Ajută-mă.
   Nicole simțea nevoia să comunice. Aveau o legătură profundă. Dacă ar fi putut vorbi cu Morgan față în față, destăinuindu-se singurei persoane care ar putea-o înțelege, și-ar curăța chakra inimii și ar fi mama pe care fiica ei o merita.
   Apoi Quinn ar fi cu adevărat în siguranță. Iar Nicole ar fi, în sfârșit, eliberată.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI ȘAPTE

MORGAN

   Nu pot să cred că am pierdut-o pe Quinn. De ce acum? Ce urmărește de fapt Greg? Și cât de mult pot avea încredere în Ben?
    Aceste gânduri mi se învârt în minte în timp ce el merge să se așeze pe canapeaua din living, fața lui fiind un tablou al suferinței.
   Mă duc și eu acolo și mă așez cu mare grijă lângă el.
   - Ben?
   Mă privește.
   - Deci, asta a fost tot. Nu voi mai avea șansa să o iau pe Quinn înapoi de la Greg, iar tu cu siguranță nu poți. Ești suspectată de poliție.
   Își scoate telefonul din buzunar, și înainte să îl pot întreba pe cine sună, aud pe fir vocea răgușită a lui Martinez.
   - Greg tocmai a luat-o pe Quinn. Cred că i-ar fi putut face ceva surorii mele. Nu am avut niciodată încredere în el.
   Între ei are loc un dialog. Nu disting tot ce spune ea, dar e limpede că nu e mulțumită când aude că sunt aici.
   - Știu că are toate drepturile asupra fiicei lui! Nu înțelegi! Morgan a primit amenințări. Amândoi am primit. Iar tu nici măcar nu le iei în serios. Ne-au fost trimise...
   O aud pe Martinez vorbind, dar nu înțeleg cuvintele. Ben încearcă să o întrerupă, dar nu reușește. Apoi, brusc, închide și își îndepărtează telefonul de ureche.
   E galben la față.
   - Ce e? Ce s-a întâmplat? întreb.
   El aruncă telefonul pe podea.
   - Tocmai m-a acuzat că sunt amestecat în toate astea. Vorbea întruna despre faptul că ea consideră că este suspect că te-am lăsat să intri în casa mea, și apoi m-a acuzat că mă interesează banii surorii mele.
   Mă ridic. Nu știu ce să spun.
   - Ben, îmi pare atât de rău.
   Mă sfredelește cu privirea.
   - Sora mea a murit, iar ea crede că îi vreau banii.
   Totul pare familiar, modul în care Martinez trage concluzii pripite, modul în care își lansează bănuielile, ca niște cuțite.
   - Știu cum te simți, spun.
   - Da, bănuiesc că știi.
   Își răsucește părul între degete.
   - Știi care este partea cea mai rea? Am încercat să îi spun despre fotografie și despre bilet, și n-a vrut să asculte. Parcă nici nu voia să audă. Ceva nu este în regulă aici. Ceva nu e deloc, dar deloc bine.
   Îmi fixez cu privirea genunchii. Nimic din toate astea nu mă surprinde. E ca un deja-vu, doar că, de data asta, văd cum i se întâmplă altcuiva.
   - Ben, spun. Melissa era în mașina lui Greg. Și poate că ea se află în spatele acestor lucruri. Doar că nu știm. Nimic nu se leagă. Dar există și biletul acesta, iar el pare să o indice pe Donna. Nu putem face prea multe pentru a o urmări pe Melissa - nu știm unde locuiește. Dar putem vorbi cu Donna, în persoană. Să o prindem cu garda jos.
   - Și să nu îi spunem lui Martinez? Morgan...
   - Uite ce e, ce avem de pierdut? Am pierdut-o pe Quinn. Cu siguranță că eu sunt un suspect, și se pare că și tu ai putea fi. Martinez nu este de partea noastră. Suntem singurii care avem grijă de noi și de Quinn.
   Găsesc adresa consignației ei online, și este de asemenea adresa la care locuiește, iar Ben o introduce în GPS. Apoi plecăm spre Kenosha, Wisconsin, care este cam la o oră și jumătate distanță.
   Ben și cu mine hotărâm să luăm mașina lui pentru că ar putea exista mai puține șanse ca cineva să ne urmărească. Dacă într-adevăr Donna se află în spatele celor ce se întâmplă, toate acestea s-ar putea termina curând. Ori este așa, ori totul s-ar putea sfârși pentru noi.
   El verifică în mod constant în oglinda retrovizoare dacă în spatele nostru se află o roșcată, iar eu urmăresc același lucru în oglinda laterală. În timp ce Ben se concentrează la drum, am ocazia să mă uit mai bine la el. Este mai degrabă slab decât musculos. Mi-l imaginez un băiat slăbănog. Știu că se simte foarte vinovat în legătură cu Nicole, dar nu vorbește despre asta. Și nu vorbește nici despre Quinn. Niciunul din noi nu deschide acest subiect.
   Dar amândoi suntem îngrijorați pentru ea.
   El deschide radioul, și las melodia Yellow a lui Coldplay să se reverse asupra mea, până când Ben vorbește.
   - Încă nu pot să cred că Martinez s-ar putea gândi că i-am făcut rău surorii mele, pentru bani.
   Oftez.
   - Este un motiv clasic, Ben. Știu din proprie experiență cât de periculoși pot fi banii. Cât de departe poate merge cineva pentru a-i obține.
   Mă ia prin surprindere când mă întreabă:
   - De ce te-ai căsătorit cu Ryan?
   Mă surprind la rândul meu, când îi răspund:
   - L-am iubit.
    Un răspuns simplu pentru o emoție foarte complexă.
   Îmi amintesc prima dată când i-am văzut zâmbetul aiurit și cât de tare m-am îndrăgostit.
   - Mama urma să iasă la pensie în 2 ani, iar tata era instalator independent. Ea avea un salariu de infirmieră, așa că trebuiau să își gestioneze banii. Ryan era consilier financiar la banca noastră. El i-a ajutat, iar pe mine m-a ascultat. M-a fermecat, așa cum poate să o facă un bun sociopat. Pretindea că este interesat de slujba mea de asistent social, de pasiunea mea pentru comediile proaste. L-am ajutat să pună bazele fondului de investiții și fundației mele. Am fost o proastă.
   - Sau ai avut încredere.
   - E același lucru.
   - Este? întreabă el.
   Zâmbesc, și îmi zâmbește și el. Este un bărbat foarte arătos. Un burlac, fără o fostă soție sau copii. Fără prietenă sau prieten. Singur, așa cum sunt și eu.
   Îndrept din nou conversația către el.
   - De ce ești singur, Ben?
   El merge spre I-90 W/1-94 W, care ne va duce la Milwaukee/ Interstate 94. Își ține ochii ațintiți drept înainte.
   - Mi-am petrecut tot timpul la spital. Nu mi-a mai rămas timp și pentru o viață socială.
   - Îți dorești o familie?
   Se uită la mine.
   - Tu încă îți mai dorești?
   - Îmi răspunzi la o întrebare cu o altă întrebare? Interesant.
   Mă opresc, apoi mă hotărăsc să îi răspund cinstit.
   - Da, încă îmi mai doresc o familie.
   Mă simt bine când sunt în mașină cu Ben. Îmi place cu câtă răbdare le permite celorlalți șoferi să intre pe banda lui și cum își așteaptă rândul fără să se supere.
   La un semafor se întoarce spre mine, iar intensitatea privirii lui mă neliniștește.
   - Juri că nu i-ai făcut nimic lui Nicole?
   Încuviințez.
   - Jur. Tu juri că nu îmi ascunzi nimic din ce ar trebui să știu?
   - Dacă aș ști ceva, ai fi prima care ar afla.
   Cuvintele lui Ben par adevărate, ca și cum ar începe să aibă încredere în mine. Și îmi dau seama că încep să simt ceva pentru el, ceva ce nici măcar nu pot să descriu în cuvinte. Dar dacă el nu este așa cum pare? Dacă voi cădea în altă capcană, este posibil să nu îmi mai revin niciodată.
    „Te rog fii atât de bun cum cred eu că ești”, mă rog în tăcere.
   Începem să încetinim și suntem prinși într-un blocaj în trafic.
   - Chiar când făceam progrese, spune el.
   Apoi mă privește fix, cu o expresie serioasă.
   - Nu te cunosc prea bine, Morgan, dar am observat că îi pui pe ceilalți înaintea ta. Așa făcea mereu mama. Îi făcea pe toți să se simtă bine, în siguranță, să simtă că sunt iubiți. Tu ai fost acolo când Nicole a avut nevoie de tine. Putea fi oricine, dar mă bucur că ai fost tu.
   Îmi zâmbește.
   - Ryan a fost un idiot.
   Râd, dar cu o urmă de tristețe.
   - Și eu am fost la fel. Încă mă mai întreb dacă l-aș fi putut salva, dacă mi-aș fi ascultat instinctul.
   - Nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.
   El scutură din cap, valuri întunecate de păr căzându-i pe ochi.
   - Ar trebui să îmi urmez propriul sfat. Și da, întotdeauna m-am gândit că voi avea o soție și copii, dar programul meu e epuizant, iar femeile cu care m-am întâlnit au obosit să fie trezite în mijlocul nopții de pager-ul meu.
   Îmi aruncă o privire.
   - Ți-e dor de el?
   Strâmb din nas.
   - Este o întrebare la care e greu să răspunzi. Îmi lipsește bărbatul de care m-am îndrăgostit. Dar nu mi-e dor de cel care m-a lăsat să port povara infracțiunilor sale.
   Simt că mă înroșesc și sunt stânjenită.
   - Nu pot să cred că ți-am spus toate acestea.
   - Și pe mine mă surprinde cât de apropiat am ajuns să fiu de tine.
   Își scarpină barba care începe să îi acopere maxilarul.
   - Nu prea înțeleg femeile.
   Se uită la mine rapid, apoi își întoarce privirea. Traficul devine mai lejer și ne reluăm drumul.
   Îmi pun mâinile în poală pentru că nu știu ce să fac cu ele. Aș dori să îi ating pielea caldă, dar nu pot. Nu vreau.
   - Crezi că Greg are grijă de Quinn? Cum se cuvine, vreau să spun. O hrănește suficient? O ține în brațe când plânge? Îi respectă programul de somn?
   El își încordează mâinile pe volan.
   - Nu cred că e genul care să aibă grijă de un copil. Dar este tatăl ei. Trebuie să aibă grijă de ea, nu-i așa?
   - Chiar sper să fie așa.
   Las să îmi scape un oftat care poartă în el toată durerea din lume.
   - Crezi că ai putea să îl suni? Să vezi ce face Quinn?
   - Da, desigur. M-am gândit deja că aș putea. Îl voi suna când ajungem.
   Se încruntă.
   - Ce vom face dacă o găsim pe Donna? Dacă este periculoasă?
   - Am un spray cu piper.
   El râde în hohote, iar eu simt fluturi în stomac. Închid ochii, fără să mă mai pot gândi la ceva. Sunt atât de obosită din cauza lipsei de somn, a stresului, a fricii din ultimele câteva zile încât nu îmi dau seama că adorm decât în momentul în care mașina se oprește și inerția mă aruncă în față.
   Îmi revin și observ o casă mică pe trei niveluri, cu profile albe de aluminiu, vizibilă printr-un pâlc de pini aflați la câțiva metri distanță.
   - Asta este casa Donnei?
   Mă uit la ceasul de pe bordul mașinii. Este doar după-amiaza unei zile de weekend. Donna ar putea să nu fie acasă. Acum că suntem aici, nu sunt sigură că îmi doresc să fie acasă. Sunt speriată.
   Ben dă din cap și își sprijină mâna pe mânerul portierei.
   - Mă bucur că te-ai odihnit puțin.
   - Eram atât de obosită. Îți mulțumesc că m-ai lăsat să dorm.
   Urechile i se înroșesc.
   - Ești gata?
   Încuviințez și ating spray-ul cu piper din geantă, întrebându-mă, nu pentru prima dată, cum a ajuns viața mea în acest punct. Îmi strâng degetele în jurul micului tub, și ne aventurăm pe aleea cu pietriș, unde este parcat un Chevy Impala negru. Înaintăm spre partea din față a casei, care aproape că se prăbușește, neîngrijită. Dacă mi s-ar întâmpla ceva, ar lupta Ben pentru Quinn? Cred că da.
   - O să vedem dacă este aici și o să vorbim cu ea, spune el.
   Îl urmez de-a lungul unei alei înguste de piatră care duce la o verandă a cărei vopsea gri este crăpată și se cojește. Glezna îmi mai este un pic inflamată, dar reușesc să merg ferm. Trei jardiniere portocalii pline cu flori în culori pastelate mai înveselesc puțin casa micuță și tristă. Cerul este atât de albastru și de liniștit, zona atât de idilică și de pașnică; nu se potrivesc deloc cu ritmul alert al bătăilor inimii mele.
   Ben se oprește.
   - Ar trebui să batem la ușă?
   Respir adânc și încuviințez, chiar dacă sunt îngrozită. Ciocănitul lui răsună foarte tare pe această stradă liniștită, tăcută. Nu se întâmplă nimic.
   El bate din nou, și o voce firavă strigă:
   - Vin imediat!
   Așteptăm timp de două minute, amândoi privindu-ne unul pe celălalt, apoi ușa se deschide. Este ea, în carne și oase, Donna. E slabă și palidă. Nu pare deloc o amenințare. Dar ceea ce iese în evidență este părul des, ondulat, roșu-aprins. Este zburlit și nepieptănat, neîngrijit. Ar putea fi femeia din Prius.
   Este foarte posibil. Dar nu pot asocia această femeie fragilă cu agresoarea care ne-a pus viețile în pericol.
   Mâinile Donnei tremură pe tocul ușii. Deschide gura, dar nu scoate niciun cuvânt.
   Ben stă nemișcat. Pășesc înainte încet, să nu o sperii.
   - Doamnă Taylor. Sunt Morgan Kincaid. Și, desigur, vi-l amintiți pe Ben, cu toate că a trecut ceva timp.
   Ei se uită unul la celălalt.
   - Ești fratele lui Nicole. Cel care a venit să o ia după ce ea... după ce a murit Amanda.
   - Da, răspunde el, apoi își coboară privirea în pământ.
   - Ben și cu mine doream să vă punem câteva întrebări, dacă nu vă deranjează.
   Ea tremură în fața mea, de parcă o sperii.
   - De ce sunteți aici? întreabă, ducându-și mâna la gât. Ești reporter?
   Își pune pe buze degetele care îi tremură și îl privește din nou pe Ben.
   Ochii i se umplu de lacrimi.
   Înainte să pot spune altceva, ea face o mișcare pentru a închide, dar îmi pun piciorul în tocul ușii. Și rostesc:
   - Așteaptă! Te rog! Vrem doar să vorbim cu tine. Un copil este în pericol.
   Funcționează. Simt că presiunea ușii pe piciorul meu slăbește. Ea o deschide și rămâne în fața noastră, agitată și nedumerită, dar atentă.
   Apoi se dă la o parte și ne face semn să intrăm.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI OPT

NICOLE

   Înainte

   Era ora 6.30 dimineața. Nicole fusese trează toată noaptea, veghindu-i somnul lui Quinn. Nu mai putea dormi în dormitorul ei. Îi amintea de Greg, soțul despre care crezuse că o iubea, bărbatul despre care crezuse că se va transforma într-un tată grozav. Cât de mult se înșelase. În ultima vreme dormise pe canapea, iar Quinn fusese întotdeauna la distanță de doar un braț.
   Tessa rămăsese la ele peste noapte, în camera de oaspeți. Fusese încântată când Nicole o rugase să aibă grijă de Quinn în ziua aceea astfel încât ea să se bucure de o zi de relaxare. Nicole știa că fusese o minciună necesară și un punct de cotitură faptul că aranjase să părăsească casa fără fiica sa. Că preluase inițiativa și că urma să conducă înspre apartamentul lui Morgan Kincaid pentru a vorbi cu ea, pentru a stabili o legătură reală, față în față. Nu mai primise alt mesaj, dar în ziua aceea Nicole era hotărâtă să o găsească și să îi destăinuie cine era. Până la urmă, Morgan se oferise să o ajute. Iar Nicole avea atât de mult nevoie de ajutor, dar doar din partea unei persoane în care putea deplină încredere. Cineva care o înțelegea cu adevărat atât pe ea, cât și durerea din trecutul său.
   Totuși, acum că sosise momentul, avea îndoieli. Cum putea să iasă pe ușă fără copilul său? La ce se gândise? Dacă Donna venea cât timp ea era plecată? Dacă fetița înceta să respire, sau Tessa era neatentă? Își ridică fiica și o strânse în brațe atât de tare încât aceasta începu să plângă.
   - Lasă-mă pe mine să o iau, îi propuse Tessa, venind în living cu salopeta ei Breathe melanj stropită cu apă de la farfuriile pe care le spăla.
   Era comod pentru Nicole să o aibă pe Tessa acolo, dar se simțea groaznic din cauză că fetița o trezise de nenumărate ori în timpul nopții. Tessa părea epuizată. Era suficient de trează pentru a avea grijă de Quinn toată ziua?
   Din fericire, momentele stânjenitoare ale ultimei lor întâlniri se risipiseră.
   Tessa nu mai pomeni de Breathe, iar Nicole îi fu recunoscătoare. Cu toate acestea, simțea că între ele există o distanță pe care nu o simțise niciodată înainte. Probabil că venea de la ea. Tessa era la fel de calmă și de înțelegătoare cum fusese întotdeauna.
   - Nu este nevoie să faci curat cât timp sunt plecată.
   Nicole își ținea strâns copilul, incapabilă să îi dea drumul.
   - Până la urmă, voi porni mașina de spălat vase. Tu doar supravegheaz-o pe Quinn.
   - Nu am nimic împotrivă. Acum lasă-mă să o iau, insistă Tessa, chiar când Quinn întinse mâna și îi apucă părul împletit.
   Tessa râse.
   - Vezi? Mă place. Încearcă să îți spună că poți să pleci pentru un timp.
   Fără tragere de inimă, Nicole i-o dădu pe Quinn, abținându-se să o avertizeze să sprijine capul fetiței cu mai multă fermitate.
   - O să fie bine, Nicki. Tocmai mi-am reînnoit certificatul de resuscitare cardiopulmonară. Știu cum se schimbă un scutec. Iar tu ți-ai făcut deja o programare la Peninsula. Tratamentele lor faciale sunt incredibile. Nu-i așa că vei profita și te vei bucura de mai mult decât un masaj?
   De ce punea Tessa atât de multe întrebări? De ce o forța să stea departe mai mult timp? Era curioasă să afle informații? Dar când privi fața prietenei sale, aceasta avea o expresie senină. Nicole se gândi că sentimentul de vinovăție o făcea să devină paranoică. Din nou.
   În ciuda tuturor nuanțelor de purpuriu cu care se înconjura, Nicole nu își echilibrase niciodată chakra celui de-al treilea ochi, centrul celor mai profunde percepții ale sale. Dar știa că, dacă ar putea vorbi cu Morgan, va vedea în sfârșit lucrurile așa cum erau în realitate.
   Își privi ceasul. Dacă pleca în momentul acela, putea să o prindă pe Morgan în apartamentul său înainte de a pleca la muncă. S-ar prezenta; apoi ele ar discuta și s-ar putea destăinui. Nicole ar afla într-un fel sau altul dacă această femeie era cu adevărat persoana bună, iubitoare, caldă, protectoare și grijulie care părea să fie când discutau online.
   Mângâie pielea catifelată a lui Quinn.
   - Nu știu dacă o pot părăsi.
   Tessa îi aruncă o privire pe care Nicole nu o mai văzuse niciodată la cea mai bună prietenă a sa. Era dură și neînduplecată.
   - Trebuie. Dacă nu o faci, îl voi suna pe doctorul tău.
   Nicole deschise gura pentru a răspunde, dar se gândi mai bine la această situație. Își reaminti că prietena sa o iubea și dorea doar ca ea să fie bine.
   Așteptă să se instaleze apatia obișnuită, oboseala istovitoare care o copleșea în fiecare dimineață imediat după ce se trezea. Nu își luase Xanax-ul în dimineața aceea. Poate că nici nu mai avea nevoie de el.
   După un sărut ușor pentru Quinn și altul pentru Tessa, Nicole ieși singură pe ușa din față a casei sale, pentru prima dată de când se născuse fiica sa. Oprindu-se pe veranda din față, privi în stânga și în dreapta. Nu văzu pe nimeni.
   Pas după pas, continuă să meargă. Poate, cu ajutorul lui Morgan, ar putea în sfârșit îndrepta lucrurile, și ar putea fi mama pe care fiica sa o merita.

CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI NOUĂ

MORGAN

   Donna ne conduce într-un living în formă de L, a cărui piesă centrală este o canapea din piele de căprioară, de culoarea ciocolatei. Nu sunt fotografii pe pereți, nu există nicăieri detaliile personale care transformă o casă într-un cămin.
    Mă gândesc că Donna și Ben locuiesc amândoi în astfel de spații goale, sterile, fiind dificil să îți dai seama imediat ce fel de oameni sunt cu adevărat.
   Ben și cu mine rămânem în picioare, iar eu țin în continuare mâna pe spray-ul cu piper din geantă. Nu contează cât de fragilă pare Donna, Nicole este moartă, iar noi nu știm ce rol ar fi putut avea ea în ceea ce s-a întâmplat.
   - I-ai făcut ceva surorii mele? întreabă Ben în șoaptă.
   Ochii lui Donna se umplu de lacrimi, și își frământă mâinile.
   - Nu am vrut niciodată ca Nicole să moară.
   Aștept ca Ben să continue. Dar el rămâne nemișcat lângă peretele din fața canapelei.
   Când nu mai spune nimic, vorbesc eu:
   - Poliția crede că cineva o urmărea, iar noi avem motive să credem că ar putea fi adevărat. Ai hărțuit-o? Ne-ai urmărit și pe noi?
   Donna își acoperă fața cu palmele. Umerii i se scutură, dar nu se aude niciun sunet. Mă dau înapoi, neputincioasă. Mi se face rău.
   - Donna? Ce ai făcut? întreabă Ben.
   Ea își îndepărtează mâinile de pe față și îl privește.
   - A sunat un reporter, apoi a venit să mă vadă, acum câteva luni. Spunea că știe niște lucruri din trecutul lui Nicole, și din acest motiv vrea să vorbească cu mine. Intenționa să facă o prezentare despre ea și despre Breathe. Văzusem deja articolul din Tribune în legătură cu sarcina lui Nicole și nu puteam să cred că are un copil. Eram furioasă. De ce ea merita un copil, iar al meu îmi fusese luat?
   Lacrimile îi alunecă pe față.
   - Nimeni nu a vrut vreodată să mă asculte vorbind despre Amanda. Nici măcar tatăl ei, Flyn. „Toate astea s-au întâmplat demult. Trebuie să o lași să se odihnească”, mi-a spus el. Dar cum? Cum poate o mamă să facă asta? Am fost atât de fericită că această femeie, acest reporter voia să mă asculte, încât i-am povestit totul despre ziua în care a murit Amanda. I-am spus că am crezut întotdeauna că Nicole era instabilă psihic, de aceea mi-a omorât fetița.
   Clipește și lacrimile continuă să cadă.
   Mintea mi se învârte.
   - Continuă, spun.
   - M-a ascultat cu atenție. Era clar că era de partea mea. Pentru prima dată, cineva mă credea. A plecat, dar a mai venit o dată. Era aproape de a preda articolul, dar, pentru cititori, trebuia să o facă pe Amanda mai autentică. I-am arătat câteva dintre rochițele fiicei mele, pe care le ascunsesem. Nici măcar fostul meu soț nu știa că le am. El aruncase cu mulți ani înainte toate celelalte lucruri ale copilului, împotriva voinței mele. I-am împrumutat reporterului păturica fetiței, singura pe care o păstrasem, și minunatul carusel cu fluturi, care lui Amanda îi plăcea atât de mult, pentru ca femeia să le poată face fotografii pe care să le includă în articolul ei. A menționat că este foarte îngrijorată pentru fetița lui Nicole. Îngrijorată că Nicole nu ar avea grijă de ea.
   Vocea i se frânge și se sprijină de marginea canapelei pentru a rămâne în picioare.
   Ben și cu mine schimbăm rapid o privire.
   - I-ai trimis în fiecare an surorii mele scrisori de amenințare?
   Donna se încruntă, iar expresia ei devine dură.
   - Da. Am vrut doar să o fac să recunoască ce a făcut. Am vrut să se simtă la fel de neliniștită și tulburată cum m-am simțit eu după ce a murit Amanda. Dar nu am mai trimis aceste scrisori de ani de zile.
   Apucă gulerul tricoului ei alb, larg, trăgând întruna de el.
   - Nu am mai trimis o scrisoare de 5 ani.
   Am lucrat cu tot felul de oameni. Dețin câteva noțiuni de psihologie. În fața mea se află o femeie distrusă, care delirează, iar noi trebuie să fim prevăzători. Dar de asemenea avem nevoie de răspunsuri.
   - Erai pe peron în ziua în care a murit Nicole? întreb, menținându-mi tonul neutru.
   - Ce? Nu, spune Donna. Recunosc că i-am trimis scrisori cu ani în urmă, dar atât. Mă bucur că a sărit. Dar nu am nimic de-a face cu asta.
   Ben respiră adânc. Pare că femeia spune adevărul. Nu era pe peron.
   În mintea mea începe să capete contur un gând.
   - Această femeie, acest reporter despre care ne-ai vorbit. Ai numele ei? Numărul ei de telefon?
   - Este ciudat, spune Donna. Nu mi-a lăsat niciodată un număr. Întotdeauna mă apela ea; eu nu am sunat-o niciodată. Și nu am văzut să apară în Tribune niciun articol sau altceva, așa cum spusese ea că se va întâmpla.
   Cine era acest reporter? Era aceeași persoană care m-a urmărit, care a încercat să ne omoare în fața casei lui Nicole? O urmărea și pe Nicole? De ce ar fi mers un jurnalist atât de departe pentru un articol?
   Ben mă privește, începând să înțeleagă și el.
   - Spune-mi, îi cere el. Cum arăta acest reporter?
   Dona se uită de la Ben la mine și înapoi la Ben.
   - Tânără. Și avea părul roșu-aprins, foarte asemănător cu al meu.

CAPITOLUL TREIZECI

NICOLE

   Înainte

   Nicole deschise portiera Lexus-ului său GS 350 roșu, respirând cu dificultate din cauza stării de agitație. Se strecură în mașină, scaunul din piele fină aproape înghițind-o.
    „Mi-aș dori”, se gândi, dar apoi își reprimă gândul.
    În ziua aceea se simțea mai alertă decât se simțise în ultima perioadă și nu voia să permită gândurilor negative să îi slăbească puterile.
   Ieși de pe alee și cuplă pilotul automat, întorcând pe North Lakeshore Drive, către North Michigan Avenue. Mușchii ei percepeau fiecare neregularitate a șoselei, dar autobuzele și camioanele, circulând pe rutele lor obișnuite, o linișteau. Își aruncă ochii în oglinda retrovizoare să verifice ce făcea Quinn, iar când nu reuși să o vadă, frână. O mașină din spatele ei claxonă, și un bărbat își scoase capul pe geam:
   - Ești nebună, femeie?
   „Da, sunt!” se gândi Nicole să îi strige la rândul ei. El o depăși făcând un gest obscen. Nicole își aminti că fiica sa era acasă, cu Tessa, teafără și nevătămată. Ea trebuia doar să ajungă întreagă pe North Sheridan Road și să o găsească pe Morgan.

..........................................