Moartea vine pe bandă de magnetofon, Haralamb Zincă

 ...................................

4-6

          După un timp se aprinseră luminile și Frunză fu cel dintâi care-l identifică pe Nelu Mâțu - se nimeri să fie chiar în fața lui, la o distanță de vreo 4 metri.

   - Uite-l!

   - Unde? se neliniști Lucian.

   - Treci pe scaunul din stânga mea...

   Lucian se supuse. Zise batjocoritor:

   - În sfârșit, iată-l... Domnu` Nelu Mâțu zis „Pisică” - fante de bar!

   Ședea aplecat peste masă și vorbea ceva în șoaptă cu o femeie care părea mai mare decât dânsul cu vreo câțiva ani. Ea asculta atentă vorbele lui, iar în răstimpuri surâdea cochet unor tipi care stăteau la o altă masă. Avea un cap neliniștit, nervos.

   - E desenată rău, domnișoara Pușa!

   - Așa-i modern, zise Lucian zâmbind. Un strat de pudră albă, cadaverică. Părul negru, tapat și tuns scurt. Mult dermatograf... mult rimel...

   - Domnișoara Pușa...! părea că se minunează Frunză. Carevasăzică, așa arăți!

   - E îndrăgostit...

   - Licheaua! șuieră Frunză printre dinți.

   Lucian luă paharul de vin și-l duse la gură. Bău, apoi rămase gânditor.

   - La ce te gândești? îl întrebă Frunză; ținea paharul de vin în palme ca și când ar fi vrut să-l încălzească.

   - Prea multă puștime în local! constată Lucian cu o anumită tristețe. Cine sunt? De unde iau banii să petreacă? Prețurile sunt destul de piperate. Unde mai pui că plătești și intrarea.

   - Unde mai pui că și cravata, dacă vii fără ea la gât... Filosofează mai puțin... sunt fiii tatei sau ai mamei...

   Lucian schimbă vorba:

   - Cum vrei să procedăm? Le întrerupem petrecerea? Așteptăm? Ce părere ai?

   Orchestra începu să cânte un tangou lent. Perechile de dansatori umplură ringul. Mâțu își invită partenera la dans.

   - E tot în negru, observă Lucian.

   Fiul menajerei era mai puțin elegant decât partenera sa. Purta un costum negru, prea strâmt pe trupul lui vânjos. În loc de cravată, își legase la gulerul alb al cămășii un șnur negru.

   - Domnișoara Pușa e uscățivă și palidă, zise Frunză.

   - Pudra o face palidă... ți-am spus că așa e modern.

   Cei doi dansau languros: ea i se lipise de trup, închisese ochii, lăsându-i-se în brațe. „Pisică” radia de fericire, obrajii i se îmbujoraseră și arunca priviri semețe tuturor.

   - Ce idilă! șuieră Frunză.

   - Te pomenești că ai vrea și tu să dansezi? îl luă Lucian la rost.

   - De ce nu? glumi Frunză.

   Apoi se uită la ceas.

   - Eu zic că n-are niciun rost să așteptăm. E aproape 1. Ăștia sunt puși pe chef...

   - Ce propui?

   Frunză se aplecă la urechea căpitanului și începu să-i explice ceva. Lucian asculta cu plăcere, dând din cap:

   - Nu-i rău, aprecie Lucian. Mor de curiozitate să aflu cine-i Celaru și unde se ascunde. Numai că dansul ăsta se lungește inadmisibil de mult.

   - De când n-ai mai dansat?

   - De la revelion.

   - Bine că mai există o dată pe an și revelionul.

   În sfârșit, orchestra făcu o pauză. Perechile de dansatori părăsiră ringul. Mâțu o conduse pe Pușa la masă, dar nu se așeză. Îi spuse ceva femeii. Ea râse.

   - Se duce la toaletă, zise Lucian.

   - Perfect, se bucură Frunză. Mă duc după dânsul. Fă plata și așteaptă-mă aici.

   Frunză se ridică și se îndreptă și el spre toaletă. Îl așteptă pe „Pisică” în vestibul. După câteva minute apăru. Se opri în fața unei chiuvete.

   Frunză trecu în stânga sa. Se vedeau amândoi în oglindă. „Pisică” se cercetă: părea mulțumit de cum arăta. Își scoase pieptănul. În clipa aceea, Frunză se întoarse spre dânsul și-i vorbi pe un ton atât de direct și de categoric, încât celălalt înlemni:

   - Uite ce e, „Pisică”! Te înapoiezi la masă, plătești imediat ce-ai consumat, o iei pe Pușa de braț și părăsești barul.

   - Tu, cine... bâigui Nelu pălind.

   - Vorba! O să mă însoțești la Secție. Bagă de seamă!

   Frunză îl privi în ochi amenințător.

   - Să nu încerci să faci pe nebunu` că atât îți trebuie... Mișcă!

   „Pisică” ieși, urmat la un pas de Frunză. Lucian îi zări.

   Fiul menajerei era alb la față și nu mai părea atât de stăpân de sine. Când ajunse la masa lui, „Pisică” își întoarse privirea. Îl zări pe milițian stând în picioare și așteptând să i se îndeplinească ordinul. Pușa își apucă partenerul de mână și-l trase pe scaun.

   Frunză veni lângă Lucian și se interesă:

   - Ai plătit?

   - Da.

   Amândoi se uitau acum în direcția mesei lui Nelu Mâțu. Acesta îi povestea pesemne ce i se întâmplase, căci ea își tot întorcea capul spre ei.

   - Ne înjură că i-am stricat petrecerea, zise Frunză.

   Mâțu chemă ospătarul și ceru nota de plată.

   - Eu mă duc spre ieșire, spuse Lucian ridicându-se.

   Frunză îi făcu semn că e în regulă. Se străduia să nu-l scape pe „Pisică” din vedere.

   Îl văzu scoțând un teanc de bancnote de 100. Plăti, apoi, crezându-se neobservat, îi furișă fetei banii. Se ridicară, trecură prin dreptul mesei lui Frunză. Ofițerul se ridică imediat și li se alătură. Urcară tustrei spre garderobă. Lucian era acolo.

   Cei doi, după ce își îmbrăcară fulgarinele, se pomeniră flancați. Așa trecură prin fața portarului care, în speranța unui bacșiș, îi salută respectuos, înălțându-și chipiul. În stradă, Lucian îl apucă de braț pe „Pisică, iar Frunză, pe „frumoasa” Pușa. Se îndreptară spre mașină. Tânărul tremura.

   - Unde ne duceți? întrebă Pușa intrigată.

   - La o altă petrecere, glumi Frunză.

3

   Conform principiului său „Bate fierul cât e cald”, Lucian hotărâse interogarea imediată a lui Nelu Mâțu.

   - Nu ești obosit? îl întrerupse Frunză.

   - Petrecerea n-a fost prea mare ca să mă resimt, se explicase el.

   - Cu domnișoara Pușa ce facem?

   - Să aștepte! Dă-i câteva reviste. Sau mai bine las-o să se odihnească, poate că o să avem nevoie și de dânsa.

   Începură interogatoriul în jurul orei 2:30. Lui Nelu i se oferi un scaun și fu poftit să ia loc. Era prea năucit de rapiditatea cu care fusese reținut ca să înțeleagă invitația.

   - Șezi! repetă Frunză oarecum furios, amintindu-și de discuția cu Florica și bătrâna lui mamă.

   Nelu Mâțu se așeză timid și încremeni puțin aplecat înainte, gata parcă să cadă în nas. Fața-i rotundă, cu maxilare proeminente și energice, părea acum confecționată din același material cu costumul. Presimțea întrebările, căci era din ce în ce mai nervos. Nu știa ce să facă cu brațele, când le încrucișa la piept, când le lăsa să cadă de-a lungul scaunului sau se apuca să-și frece genunchii cu palmele.

   „Un parazit”, gândea Frunză, cercetându-l. „O stârpitură. Un găinar ordinar.”

   „Nu seamănă la nas decât cu maică-sa” constată Lucian, înainte de a trece la prima întrebare.

   - Nelu Mâțu zis „Pisică”! exclamă Lucian.

   Tânărul tresări: se uită o clipă la căpitan, apoi își fixă ochii în pământ.

   - Nelu Mâțu zis „Pisică”, repetă Lucian, ți-ai călcat cuvântul. Când ai părăsit Școala de corecție, ți-ai luat angajamentul că o să te ții de meserie, că o să-ți vezi de treabă, că o să-ți ajuți mama. Nelu Mâțu zis „Pisică” (îi plăcea rezonanța numelui), cum ți-ai respectat cuvântul dat?

   - Vrei să-ți spun eu cum și l-a respectat? interveni Frunză de la locul său. A lucrat două săptămâni la o cooperativă, doar așa, de ochii lumii, pe urmă s-a plictisit și a dat bir cu fugiții. A furat economiile mamei sale, ale unei fete, Florica, pe care a și batjocorit-o. Nenorocita o să aibă un copil...

   Nelu Mâțu se îngheboșă și mai tare.

   - Uită-te la mine când îți vorbesc! îi ceru Lucian.

   Nu-și înălță capul, ci se mulțumi să-l privească pe ofițer pieziș.

   - Te-am întrebat ceva. Ți-ai dat cuvântul. Cum l-ai respectat?

   - Eu, bâlbâi el, am vrut... dar...

   Tăcu. Pesemne nu era prea convins de verosimilul propriilor explicații.

   - Dar? stărui Lucian.

   - Prietenii, zise el stins, apoi continuă cu glas mânios: Ei... dânșii, tovarășe ofițer... au tras de mine... Eu...

   - Îngerașule! îi scăpă lui Frunză. Ce zici de îngerașul ăsta? O victimă a mediului...

   - Ce ți-au făcut prietenii?

   „Se frământă”, își spuse Lucian, „încă nu știe de ce l-am reținut... caută răspunsuri... Caută băiete!”

   - Mi-au cerut să dau câteva spargeri, să-i ajut, că doar sunt lăcătuș...

   „Face pe prostul”, gândea Lucian. „Tatonează, nu bănuiește încă de ce i-am stricat petrecerea.”

   - Și tu i-ai ajutat?

   - Ferească Dumnezeu!

   - Lasă prostiile că nu ține! îl avertiză Frunză.

   - Pe Dumnezeu` meu că nu i-am ajutat!

   Își îndreptă spinarea și-și duse pumnii la piept. Întâlni însă privirile pline de dispreț ale lui Frunză, bănui că din direcția aceea îl amenința adevărata primejdie și lăsă repede ochii în pământ.

   - Ia scoate tu tot ce ai prin buzunare, îi ceru Lucian.

   - Scot, tovarășe ofițer, scot, cum să nu, că n-am ce să ascund, zise Nelu, simțind nevoia să vorbească.

   Se ridică și se apucă să se caute prin buzunare. Căuta încet, de parcă ar fi nimerit prin niște buzunare străine.

   Rând pe rând, așeză frumușel pe biroul anchetatorului: un pieptăn, o oglinjioară, o batistă, două fotografii pornografice, 5 monede de 3 lei. Se tot căuta, ocolind un anume buzunar. În cele din urmă se hotărî: scoase la iveală un teanc de bancnote de 100. Vru să le pună pe birou, dar Lucian îl opri:

   - Stai! Mai întâi numără banii!

   Începu să numere. Se încurcă de câteva ori. În sfârșit, izbuti. Rosti, ca și când ar fi numărat banii altcuiva:

   - 12 sute.

   - Adică?

   - 1200 de lei.

   - Văd că știi să numeri. Șezi!

   Nelu „Pisică” se îngheboșă iar, strângându-și brațele între genunchi.

   - 1200, zise Frunză, plus banii pe care i-ai dat Pușei.

   - Nu i-am dat nimic, se apără el fără vlagă.

   „Știe licheaua ce întrebări o să urmeze. Acum își frământă creierii. Frământă-i băiete!” îl îndemnă Lucian în gând.

   - Minți! se răsti Frunzi. Am văzut când i-ai dat Pușei banii, după ce ai achitat nota.

   - I-am dat... i-am dat, recunoscu, dând din cap ca un cal în zăbală.

   - Cât? întrebă Lucian.

   - Nu știu exact...

   Lucian îi făcu semn lui Frunză. Acesta se ridică și se duse spre ușa din stânga. O deschise.

   Domnișoara Pușa moțăia în fotoliu, ținându-și poșeta în poală. Deschise speriată ochii și clipi des din pleoapele mari și rimelate.

   - Vii pentru o clipă, domnișoară! o pofti Frunză.

   Ea se opri în cadrul ușii, îl văzu pe „Pisică” șezând îngheboșat și se crispă toată.

   - Câți bani ți-a dat? o întrebă Frunză.

   - Sunt banii mei! țipă ea strângându-și spasmodic poșeta la piept.

   - Pe dracu` sunt ai tăi! se răsti Frunză la ea. Că i-ai muncit cărând pietre, nu-i așa?

   Îi luă poșeta din mâini și ea nu se împotrivi. O deschise, strâmbă din nas:

   - Pffuu! Miroase ca într-o frizerie!

   După ce scoase bancnotele, îi înapoie poșeta:

   - Ia-ți, duduie, frizeria înapoi.

   Închise ușa în urma ei. Numără 8 bancnote, le așeză alături de celelalte.

   - Deci 2000 de lei, constată Lucian. Nelu Mâțu zis „Pisică”, de unde ai luat, mă, atâția bani?

   - Am manglit, răspunse „Pisică” și, pentru prima oară, îndrăzni să se uite fix în ochii ofițerului.

   „Nu mint, spunea privirea lui... Iată, vedeți, am și curajul să mă uit la dumneavoastră.”

   Frunză izbucni în râs:

   - Zi... manglitor! Hoț de buzunare, nu-i așa?

   - Da, da, de buzunare, confirmă „Pisică”, înțelegând greșit râsul anchetatorului.

   - Adică ai preferat să lucrezi pe cont propriu?

   - Da, da, am preferat, răspunse bucuros, că, în sfârșit, fusese priceput.

   Frunză continuă să-l ia în zeflemea:

   - Pe cont propriu, că e mai sigur... Prin tramvaie, prin magazine, pe la CEC. Singur-singurel. Ce sunt prietenii? Astăzi îi ai, mâine nu-i mai ai...

   - Chiar așa... chiar așa... Unii te mai „ciripesc”... alții te mai fură...

   Frunză nu-l lăsă să termine.

   - Mă, că prost mai ești! Avea dreptate Costică „Parșivu”.

   - Ascultă, „Pisică”, interveni Lucian, dă-le încolo de baliverne. Nu pentru asta ți-am stricat noi petrecerea. Nu e vorba de niște rufe furate de pe nu știu ce frânghie, nici de niște banu furați din economiile mamei tale sau ale nefericitei aceleia... Florica. E vorba de ceva mult mai grav. Pricepi? Uită-te la mine! Astăzi ai dus un buchet de flori (Lucian se aplecă într-o parte, deschise biroul și scoase de acolo buchetul) la Institutul de Cercetări Geologie, l-ai lăsat portarului pentru inginerul Stamatiad. Cine te-a trimis cu buchetul?

   - Cum cine? exclamă Frunză batjocoritor. Băiatu` și-a amintit că vecinul lor se însoară și, simțit cum e, s-a gândit să-i ducă flori.

   „Pisică” îl privi cu niște ochi răi.

   - Cine te-a trimis? repetă Lucian întrebarea.

   Broboane de sudoare năpădiră fruntea îngustă a tânărului.

   - Nu știu! țipă răspunsul „Pisică”.

   - Nu face pe idiotu`, îl repezi Frunză, amintindu-și de vechea sa dorință de a-i arde „cavalerului” câteva palme.

   - Nu știu, se apără el timid, zău, nu știu. Să mor dacă știu...

   Și ca să fie crezut, începu să se bată cu pumnii în piept.

   - Fără istericale, îi vorbi Lucian cu același calm. Ce înseamnă că nu știi? Explică-te. Ai dus florile?

   - Da!

   - Cine te-a trimis?

   - Nu știu... M-a oprit pe stradă, mi-a dat 25 de lei să-i fac un serviciu...

   - Măă! se înfurie Frunză. Bagă de seamă, pentru fiecare minciună pe care o spui de acum încolo o să cerem la proces câte 1 an în plus.

   Lucian nu prea înțelegea izbucnirile prietenului său. Ba mai mult, le găsea caraghioase. Nu avea însă niciun motiv să-l tempereze.

   - Mă, tu cunoști cartea asta?

   Frunză îi întinse basmele lui Ispirescu.

   - Vezi ce scrie aici? Dacă vezi, ia spune tu a cui e cartea asta?

   - A mea, răspunse „Pisică”, derutat de manevra ofițerului.

   - Până aici e în regulă, îl aprobă Frunză. Știi ce-i aia amprentă? E bine că știi...

   Frunză tăcu.

   Lucian înțelese că e rândul său să atace. Scoase două fotografii mari, reprezentând niște amprente digitale.

   - Uită-te bine, asta este amprenta luată de pe carte! O vezi? îl întrebă Lucian. Iar asta, uită-te bine la ea, este amprenta ta găsită pe masa din locuința inginerului Stamatiad. Ce-ai căutat ieri-noapte în apartamentul lui? Te poftesc să răspunzi frumos, direct, fără fente, fără driblinguri. Ai înțeles, Nelu Mâțu, zis „Pisică”?

   Tânărul dădu din cap.

   - Întrebați-mă și o să vă răspund.

   - Cel care te-a trimis cu florile e unul și același cu cel care ți-a cerut să intri în casa lui Stamatiad?

   - Da!

   Animat de dorința de a afla cât mai repede cine-i insul care urmărește asasinarea lui Stamatiad, Lucian se hotărî să treacă peste alte laturi ale interogatoriului și să intre direct în fondul problemei.

   - Cine-i și unde domiciliază?

   - Asta-i, tovarășe ofițer, că nu știu cum îl cheamă și nici unde locuiește. Să-mi sară ochii dacă vă mint...

   Se lăsă o tăcere adâncă; Lucian se uită scrutător la Frunză, înălțându-și o sprânceană, ca și când ar fi vrut să-i afle părerea. Apoi amândoi, aproape în același timp, îl iscodiră pe „Pisică”.

   Nu, arestatul nu mințea. Încremenise, strângându-și brațele între genunchi ca într-o menghină și se uita cu ochi sticloși la cei doi ofițeri. Părea și el speriat de acest adevăr necruțător.

   - Nea Fane, așa s-a recomandat, vorbi Mâțu neîntrebat, iar eu așa îi spuneam  - nea Fane. Mă întâlneam cu dânsul la Poarta Albă, o bodegă de pe Eminescu colț cu Dorobanți, lângă parcu Trandafirilor. Îl găseam în anumite zile la prânz, între 2 și 4...

   - Când l-ai cunoscut? întrebă Lucian.

   - Acum două luni.

   - În ce împrejurări? Povestește totul pe îndelete, în îndemnă Lucian. Să nu-ți scape nimic, dacă ții la pielea ta..

   - Nu vezi că nu ține? îl ironiză Frunză.

   - Povestesc, se învoi el.

   Se întâmplase cu două luni în urmă, către sfârșitul verii.

   Nelu Mâțu zis „Pisică” bătea plictisit străzile Bucureștiului. Se ținea de mici găinării - prin autobuze, piețe, pe la cozile cinematografelor. Ar fi avut el chef de niște aventuri mai acătării, dar n-avea bani destui. Economiile Floricăi le păpase într-o singură noapte, la restaurantul din pădurea Băneasa. Rămăsese lefter. Prietenii de meserie se risipiseră prin stațiunile de odihnă - la munte, la mare. Numai el, nefericitul, nu plecase.

   Într-una din zile s-a întâlnit întâmplător cu o tânără femeie de moravuri ușoare, Dida Cornu sau „Gina Lollobrigida”, cum o porecliseră cei din Ferentari. Se plictisea și ea de moarte.

   - Nu vii la mine? îi propuse Gina.

   Nelu și-a întors buzunarele pe dos.

   - Îmi pare rău, dar n-am niciun sfanț - iar tu pe datorie nu dai!

   Ea îl luă de braț și îi declară că, uneori, știe să fie generoasă cu băieții isteți. Îl aduse la dânsa. Locuia într-un apartament cu două camere, nu departe de Piața Ferentari. Într-adevăr, Gina se ținu de cuvânt, fu darnică. Petrecu la ea o noapte. Vru să plece, dar îl mai ținu o zi, și apoi încă o noapte.

   - E dată naibii.. fată lux... hogeac cu duș... bufet cu coniac... frigider Fram!

   La despărțire, Gina îi propuse o mică lovitură.

   De la o vreme, îi povesti ea, o vizita un bărbat de vreo 50 de ani. Cu ce se ocupa, nu știa prea bine, știa doar atât - că are bani. Venea mai întotdeauna cu buzunarul doldora ș îi plătea fetei cât cerea. „Babacu`” cum îl poreclise Gina, avea asupra lui nu numai bani, ci și obiecte de valoare, un ceas de aur și un inel, tot din aur masiv.

   - Mâine vine... e ziua lui, explică Gina. Când o fi cu mine în pat, tu năvălești în cameră, îi umfli banii, ceasul, și ne ducem pe urmă să petrecem împreună pe litoral.

   - O să ne denunțe, a avertizat-o Nelu.

   - N-o s-o facă, a precizat ea. „Babacu`” e însurat, are nevastă, doi copii mari, de vârsta noastră. Nu-i convine să facă scandal.

   Lui Nelu ideea i se păru și practică, și amuzantă. Se învoi. În ultima clipă însă, mica lor lovitură luă o întorsătură neașteptată, deși planul născocit de Gina nu era prea complicat.

   Nelu își jucă rolul iubitului înșelat, năvăli peste ei și, indignat de adulter, vru să-l jefuiască. „Babacu`” nu se lăsă fraierit. În timp ce Nelu se îndrepta spre hainele așezate cu grijă pe scaun cu gândul să i le ia, auzi:

   - Nelu Mâțu zis „Pisică”, fiu al tușei Lucreția, stai binișor locului că te-am recunoscut. Te știu. Știu câte parale faci... Ai fost și la Școala de corecție.

   Lui Mâțu nu-i plăcea ideea să i se amintească de anii petrecuți la Corecție. Pe deasupra, îl mai scosese din sărite și tonul familiar al „Babacului”. Se repezi la el, decis să-i închidă gura cu un pumn. Atacul nu izbuti. „Babacu`” se dovedi sprinten și voinic. Sări din pat, îi prinse brațul și i-l răsuci fulgerător la spate, imobilizându-l. Nelu nu reuși să se smulgă. Spera în ajutorul Ginei, dar fata se ghemuise în colțul studioului, așteptând foarte calmă deznodământul.

   - Nu sta ca o bleagă, îi strigă Nelu, dă-i cu ceva în cap!

   Dar Gina prefera să stea cuminte la locul ei.

   - Așa, le vorbi în schimb „Babacu`”, ați vrut să mă jefuiți, poate să mă și omorâți! Bine, dom`le Mâțu! Bine, domnișoară Gina!

   Și pe măsură ce vorbea, îi strângea și mai dureros brațul.

   - O să mi-l rupi! striga Nelu.

   - Ce-mi pasă, nu-i al meu... O să te dau pe mâna Miliției... știu că o să-ți facă plăcere.

   Nelu îi replică.

   - Ești însurat... ție o să ți se înfunde, nu mie... O să te faci de rușine.

   „Babacu” izbucni în râs:

   - Te-ai ars! Nu sunt însurat și n-am nici copii. Ai vrut să mă jefuiești, de ce?

   Aflând scopul loviturii, „Babacu” râse și mai tare.

   - Pentru atâta lucru!

   Îi eliberă brațul din strânsoare.

   - Să fim prieteni! propuse.

   Plecară împreună de la Gina, împăcați. Era seară. Se opriră într-un parc și se așezară pe o bancă, vorbiră de toate. În cele din urmă „Babacu” îi propuse o afacere, îi dădu un acont de 500 de lei. Îl puse să semneze și o chitanță.

   - Să-mi spui nea Fane și o să fiu mulțumit.

   Așa începu colaborarea lor. Mai întâi îi ceru să facă un mulaj după cheile apartamentului lui Stamatiad. Urmară apoi celelalte acțiuni: violarea domiciliului, scrisorile, banda de magnetofon, somniferul...

   - Nea Fane ăsta, cum îi zici, a intrat vreodată în casa lui Stamatiad? întrebă Lucian.

   - Da. O singură dată.

   - Ce sumă de bani ai primit pentru treburile astea murdare? îl întrebă și Frunză.

   - Cred că vreo 4000 de lei. Ieri mi-a dat 2000.

   Lucian continuă cu întrebările:

   - Nu ți-a explicat scopul afacerii?

   - L-am întrebat. Mi-era teamă să nu mă bage într-o crimă. M-a liniștit: „Nu-ți fie teamă... nu te bag în nicio crimă”. Orice, numai crimă nu...

   - Are băiatu` și principii, îl ironiză Frunză. Orice, numai crimă nu.

   - Ieri, de pildă, unde te-ai văzut cu el?

   - La Poarta Albă. Știam că mă așteaptă. I-am dat banda, tubul cu tabletele. Avea două buchete de flori.

   - Două? se miră Lucian.

   - Da. Un buchet pentru inginerul Stamatiad. Celălalt pentru Angela Prisăcaru. O cunoașteți? Prietena inginerului.

   „Interesant! N-am apucat să stau de vorbă cu ea, își spuse Lucian. Până acum n-a fost inclusă în niciun fel în firul acțiunii.”

   - Ai dus buchetul?

   - Da.

   - Nea Fane ți-a fixat o nouă întâlnire?

   - Da și nu! Mi-a zis altceva... că s-ar putea să nu mai aibă nevoie de serviciile mele... Totuși, să trec poimâine pe la Poarta Albă.

   - Cum arată? Dă-mi exact semnalmentele lui, îi ceru Lucian.

   Nelu Mâțu părea acum mai degajat. Îi trecuse spaima. Știa ce avea să urmeze. Mai știa din relatările celorlalți că e bine să vorbești, că de nu vorbești, tot se află, și atunci e mai rău.

   - Are chelie... o chelie cât roata carului de mare. Nu poartă pălărie, îi place bascul. Când stă în local, nu și-l scoate. Cică îl trage la chelie. Părul, pe marginea cheliei, e complet alb. Nu e prea înalt, cam cât mine... sau cât dumneavoastră... Doar că e mai gras. Are umeri lați, e voinic. Are 53 de ani. Știu, că l-am întrebat. Umblă mereu cu același costum gri-închis, demodat, la două rânduri și cu revere mari. De când s-a schimbat vremea, umblă într-un loden, cam vechi... E scump la vorbă.. Tace mult... Nu bea alcool... numai citronadă, cafea, borviz. Deși e voinic, n-are o față de om prea sănătos. E, cum să zic, palid... Numai când râse obrajii mai prind roșeață.

   - Ce culoare au ochii?

   - Nu știu... Nu țin minte... Are două cute adânci... de aici și până aici.

   Nelu arătă pe pomeții săi cele două cute ce porneau de sub ochi și se prelungeau, ca două semne de întrebare răsturnate, pe sub gură.

   - Altceva?

   După o scurtă gândire, Nelu ridică din umeri:

   - Cam atât...

   Lucian se ridică, se duse la fișet și scoase de acolo magnetofonul. Îl puse pe birou: banda cu înregistrarea convorbirii Celaru - Stamatiad se găsea montată.

   - Ascultă cu atenție! îi ceru Lucian, răsucind butonul aparatului.

   În birou, răsună, pe neașteptate, un glas străin. După câteva cuvinte, Nelu „Pisică” exclamă:

   - El e! Nea Fane... e glasul lui.

   Iar când izbucni de pe bandă râsul puternic al acestuia, tânărul adăugă:

   - E râsul lui... numai el râde așa!

   Lucian deconectă aparatul și-l puse la loc. Pe chipu-i obosit se ivi o expresie de satisfacție. Aceeași expresie putea fi văzută și pe chipul lui Frunză. Nu mai părea chiar atât de supărat pe Nelu. Îi întinse o țigară.
   Lucian îl lăsă să tragă în voie câteva fumuri, apoi îl întrebă:

   - Deci nu știi unde locuiește?

   - Nu știu! Dar cred că Gina știe.

   - Dă-mi adresa ei!

   - N-o cunosc, însă vă duc la dânsa, propuse Nelu.

   Frunză interveni și el:

   - Domnișoara Pușa, cea de dincolo, îl cunoaște pe nea Fane?

   - Nu, pe sufletul meu că nu, pe cuvântul meu de onoare. N-are niciun amestec. Nu știe nimic. E fată de treabă, își vede de ale ei. Nu se bagă în toate celea.

   - Dracu` să te ia! îi scăpă lui Frunză. Ar fi timpul să știi ce-i aia om de treabă...

   Lucian deschise dictafonul și ordonă ca arestatul să fie luat din cabinet. Nelu auzi și se ridică.

   Când rămaseră singuri, Frunză întrebă:

   - Ce facem cu Pușa?

   - Trimite-o acasă cu o mașină și atrage-i atenția să nu pălăvrăgească. Și întoarce-te imediat.

   Lucian făcu două-trei exerciții de înviorare. Se uită la ceas: interogatoriul durase aproape 3 ore. Peste puțin timp vor miji zorile. Îi era sete. Își turnă din carafă un pahar de apă.  Era stătută, dar o bău. Căută punga cu bomboane. Menta îi împrospătă gura. Se așeză din nou în fotoliu. Așa îl găsi Frunză.

   - Vă raportez că domnișoara Pușa a dat drumul domiciliului ei, glumi el. Ți-e somn?

   - Îmi cam este! recunoscu Lucian.

   - Noroc că suntem tineri și vioi...

   - E, ce zici? întrebă Lucian gânditor.

   - Eu zic că-i bine...

   - Pe dracu`! Ar fi bine dacă l-am avea pe nea Fane închis nu pe banda de magnetofon, ci acolo...

   Lucian arătă cu degetul undeva peste umăr.

   - O să-l avem... Dacă îmi permiți, eu o să-mi continui cursa...

   - Vrei să-l iei și pe „Pisică”? îl întrebă Lucian ghicindu-i gândul.

   - Nu, o să cer chiar acum celor de la Evidență adresa „domnișoarei” Dida Cornu și o să mă deplasez fulger într-acolo. Ce zici?

   - De acord.

   - Tu ce faci? Te duci acasă?

   - Nu! Rămân aici.

   - Am plecat... Zbor...

   - Te aștept!

4

   Lucian simți nevoia să stea un timp întins. Nu departe de cabinet se afla o cameră unde se putea odihni. Se refugie acolo.

   Lăsă însă vorbă ofițerului de serviciu să-l trezească în clipa în care locotenentul-major Frunză se va înapoia din misiune.

   Nu aprinse lumina. Se dezbrăcă pe întuneric. Își scoase haina, cravata, pantofii și se așeză gemând bătrânește pe o canapea comodă, acoperită cu o pătură moale, de lână. Închise ochii, dar din pricina oboselii nu izbuti să adoarmă. Gândurile îi umblau în voie și Lucian nu vru să facă niciun efort pentru a le zăvorî.

   În ultimele 24 de ore, cercetările îl purtaseră cu o viteză uluitoare, când în trecut, când în prezent, și găsi firească propria-i stare. Se îngrămădiseră mult prea multe fapte.

   La începutul interogatoriului, răspunsurile lui „Pisică” îl duceau cu gândul către Aman. Iată însă că acum fantoma lui Celaru căpăta forme concrete: avea chelie, o față bolnăvicioasă, brăzdată de două cute adânci, râdea anormal de puternic, prefera cafeaua alcoolului, făcea - la 53 de ani - amor cu o oarecare prostituată și, bineînțeles, avea o poreclă: nea Fane. „Fantoma” umbla îmbrăcată într-un loden vechi și-și acoperea chelia cu un basc.

   „Bietul Stamatiad a avut dreptate, medita Lucian, când mi-a semnalat un ins în loden!”

   Ce folos? O fantomă umblă prin București, are bani, pune la cale acțiuni, dar n-are domiciliu. Se va înapoia oare Frunză cu „domiciliul” lui nea Fane? O, ce lovitură ar fi!

   Lucian îl vedea aievea pe nea Fane la Poarta Albă, stând la o masă și bând cafea. Nu-i vedea fața, ci numai bascul și lodenul vechi.

   „Ciudat!” gândea Lucian, „Chiar foarte ciudat. Are bani, își face complici, riscă... Cu ce scop? De ce nu întrezăresc scopul? Pe ce se bazează dezinvoltura și cinismul acțiunilor sale?”

   Își aminti apoi de existența celor două buchete de flori.

   „Mai am multe de întreprins! Trebuie să stau de vorbă neapărat cu Angela Prisăcaru... Trebuie să-l întreb pe Stamatiad dacă semnalmentele lui nea Fane îi sunt cunoscute... Pe unde o fi Aman? De ce totuși a dispărut? Ah! dacă Frunză s-ar întoarce cu domiciliul lui nea Fane!”

   Pleoapele îi deveniră grele. Gândurile mai roiră, o vreme, fără noimă. Ca prin ceață, o zări pe bătrâna menajeră plângând.

   „Nenorocita!” și șoptiră buzele.

   Adormi...

   Nu auzise când Frunză intrase în odaie.

   Acesta se așezase pe marginea canapelei lângă el și îi cerceta, la lumina cenușie a zorilor, fața-i transpirată. Dormea liniștit, visând poate. Frunză se văzu nevoit să-l trezească.

   - Bădie! Scoală, bădie!

   Lucian se trezi brusc.

   - Când ai venit? O, ce mult am dormit! E ziuă, nu-i așa?

   Sări sprinten de pe canapea. Ce-ai făcut?

   - Am adus-o și pe domnișoara Gina, îl lămuri Frunză, scoțându-și o țigară.

   - De ce? Ai aflat domiciliul ăluia... cum îi zice... nea Fane?

   Frunză clătină trist din cap, neascunzându-și dezamăgirea.

   - Nici ea nu-i știe adresa.

   - Atunci, de ce ai mai adus-o? îl întrebă Lucian încălțându-se. Nu mi-e de ajuns că am cunoscut-o pe Pușa, acum mai trebuie să fac cunoștință și cu dumneaei?

   - Trebuia s-o rețin.

   - De ce?

   - Complicitate indirectă. Atragerea lui Nelu a fost premeditată. A mărturisit că nea Fane a pus-o la cale, el i-a cerut să-i întindă lui „Pisică” o capcană. Pretindea că are nevoie de fiul menajere.

   - Și nu putea să pună mâna pe el decât atrăgându-l în casa „Ginei Lollobrigida”?

   - Exact! L-a prins, cum s-ar spune, în flagrant delict, în timp ce Nelu voia să-l jefuiască. Pricepi cum vine chestia.

   - Nu m-aș mira ca acest Fane să fie un dansator pe sârmă...

   Lucian se îmbrăcase.

   - Nu mi-ar strica un duș rece. Și ce ți-a spus, a trăit cu dânsul?

   - Da. Nu s-a rușinat să recunoască. De vreo 3 săptămâni însă n-a mai dat pe la dânsa. Nu știe cine e, nici de unde vine...

   - ...și nici unde se duce, îl completă Lucian cu voie bună. De fapt, tot acolo am ajuns... I-ai luat o declarație?

   - O iau mai târziu.

   - Bine, acum du-te și tu de te odihnește un pic, îl sfătui Lucian.

   - Rămân aici, dacă prind o oră de somn, e în regulă, zise Frunză lăsând storul de la fereastră. nu pot să dorm pe lumină.

   Lucian îi ură odihnă bună și ieși, îndreptându-se spre biroul său. De acolo îi telefonă Liei. Era tocmai ceasul când se pregătea să plece la spital.

   Îi răspunse:

   - A, tu ești?

   - Eu mi-s, nevastă. Trăiesc. Nu m-a înghițit bezna nopții!

   - Ei, bravo! Tu ce zici, ne mai vedem pe trimestrul ăsta? Spune-mi, ca să știu cum mă planific!

   - Răutăcioaso! Ne vedem la prânz!

   - Mă cam îndoiesc... Te sărut.

   Ceru să i se facă o cafea mare. Apoi trecu la masa de lucru pentru a-și schița planul de acțiune al zilei. Ceva mai târziu primi și rapoartele pe ultimele 24 de ore.

   Inginerul Aman era dat în continuare dispărut. Stamatiad a avut parte de o noapte liniștită: niciun telefon, nicio scrisoare. Liniște deplină.

IX

piese la dosar

1

Stenograma convorbirii cu Angela Prisăcaru

   Lucian: Aș vrea să vă solicităm sprijinul într-o problemă delicată. Este vorba de prietenul dumneavoastră intim, inginerul Dan Stamatiad.

   Angela Prisăcaru: I s-a întâmplat ceva?

   Lucian: Nu. Suntem datori să lămurim câteva date în legătură cu inginerul Stamatiad și, în acest sens, vă rugăm să ne dați tot sprijinul... După cum bine știți, e bolnav și e posibil ca astăzi sau mâine să fie internat într-un sanatoriu...

   Angela: A făcut o criză de nervi, nu-i așa? (pauză) Dacă m-ar fi ascultat la vreme, nu ar fi ajuns aici.

   Lucian: Din fericire, situația nu-i chiar atât de alarmantă. Aș vrea să vă pun doar câteva întrebări. În legătură cu starea sănătății sale, v-a dat vreo explicație? V-a mărturisit cumva cauza neliniștii sale?

   Angela: În ultimul timp devenise închise. Se ferecase în dânsul. A început să se manifeste într-un fel destul de ciudat... Devenise de nerecunoscut. De la gesturi tandre trecea brusc la gesturi violente. Am pus aceste izbucniri pe seama oboselii. Muncește exagerat de mult. De altfel, i-am și spus că, într-o zi, extenuarea o să-l doboare. Mi-a ignorat avertismentele. Ne înțelegeam din ce în ce mai greu. Am încercat de mai multe ori să-i smulg câteva explicații, dar a preferat să mă jignească decât să-mi ofere o explicație reală și convingătoare.

   Lucian: De cât timp vă cunoașteți?

   Angela: De aproape 6 ani.

   Lucian: Vă rog să-mi iertați indiscreția. De ce în acest răstimp nu v-ați căsătorit?

   Angela: Vă iert indiscreția. De altfel, doctorii și anchetatorii nu sunt niciodată prea discreți. Nu ne-am căsătorit pentru că nu ne-am pus această problemă. Nu simțeam ma căsătoriți așa, decât dacă am fi trecut prin fața ofițerului stării civile. În același timp, sunt convinsă că, dacă unul dintre noi și-ar fi manifestat dorința, nu ar fi întâlnit opoziția celuilalt.

   Lucian: Obișnuia să vă vorbească despre activitatea sa de cercetător?

   Angela: Nu, iar când se hotăra să-mi vorbească, o făcea vag. În șarade. Nu mă supăram, căci mi se părea că nu desfășura o activitate prea interesantă...

   Lucian: Îi cunoașteți trecutul? Vă vorbea despre acest trecut?

   Angela: Nu! Știu doar atât: că în anii războiului a fost în Germania. Dar ce a făcut acolo nu știu. Serviți o cafea? O dulceață?

   Lucian: Mulțumesc, nu vă deranjați. Ce culoare frumoasă au crizantemele astea...

   Angela: N-am mai primit flori de multă vreme. Ieri însă m-am pomenit cu un tânăr care mi-a adus un buchet de crizanteme. N-a vrut să-mi spună cine le-a trimis. Eu îl bănuiesc pe Dan. Mi le-a trimis ca pe-o solie de pace. Pesemne că regretă...

   Lucian: E, într-adevăr, un gest de pace. Vreau să cred că printre flori ați găsit și un mesaj.

   Angela: Nicidecum. Lui Dan nu-i place să scrie epistole, darămite bilețele de amor.

   Lucian: Cum ați răspuns la gestul său?

   Angela: Prin tăcere. M-a jignit mult prea tare ca să mă poată împăca cu câteva flori.

   Lucian: Vă mulțumesc pentru sinceritatea răspunsurilor.

   Angela: După câte înțeleg, în jurul lui Dan se petrec lucruri mult mai grave decât un simplu incident între doi amanți.

   Lucian: Nu greșiți. Sunteți foarte aproape de adevăr. În cercul prietenilor dumneavoastră, nimeni oare n-a manifestat un interes mai aparte față de activitatea științifică a inginerului Stamatiad?

   Angela (după un timp de gândire): Nu-mi aduc aminte ca cineva dintre prietenii noștri să fi arătat un interes aparte pentru munca sau postul lui.

   Lucian: Când v-ați întâlnit ultima oară cu inginerul Stamatiad?

   Angela: Alaltăieri. A fost o întâlnire penibilă. Nu-mi închipuiam că între noi s-ar putea petrece asemenea lucruri. L-am așteptat să iasă de la institut. A venit târziu. I-am propus o plimbare la Șosea, m-a refuzat. Era nervos: se uita mereu în altă parte. Starea lui mă îngrijora din ce în ce mai mult. Nu voia să se recunoască bolnav. Am intrat într-un bar... barul de vizavi de cofetăria Scala. Acolo am încercat să-l conving să meargă cu mine la doctor... o cunoștință de-a mea... un medic foarte bun, care și-a luat doctoratul în Germania. S-a schimbat brusc față de mine, de parcă i-aș fi propus să urce pe treptele eșafodului. Evident, m-am simțit jignită și de atunci nu l-am ma văzut.

   Lucian: În ce an v-ați despărțit de soțul dumneavoastră?

   Angela (pauză): Sunt obligată să răspund?

   Lucian: Nu dumneavoastră ați afirmat că doctorii și anchetatorii nu sunt niciodată prea discreți?

   Angela (tușind stingherită): Da, așa am afirmat.

   Lucian: Totuși, dacă nu doriți să răspundeți...

   Angela: Pur și simplu nu-mi place să-mi amintesc anumite lucruri. M-am despărțit de soțul meu în 1957. N-avea cetățenie română, ci austriacă. Venise în țară încă înainte de război. A lucrat mulți ani ca tehnician la Malaxa. Ne-am căsătorit în 1942. A fost un bărbat foarte cumsecade, l-am iubit. În 1957, dorul de țara lui natală l-a smuls de lângă mine. A vrut să mă ia cu dânsul. L-am refuzat. De ce mi-aș fi părăsit țara? Acum lucrează la Munchen, într-o întreprindere de utilaje electronice.

   Lucian: Corespondați?

   Angela: Da. Continuăm să ne interesăm unul de celălalt... ca doi oameni civilizați. Îmi scrie... Îi scriu. Din când în când mai primesc vești și daruri prin mijlocirea unor turiști.

   Lucian: Stamatiad era la curent cu această corespondență?

   Angela (brusc îngrijorată): Da!

   Lucian: Fostul dumneavoastră soț s-a recăsătorit?

   Angela: Nu! Cel puțin așa mi-a răspuns atunci când l-am întrebat. Continuă să mă iubească. Îl cred.

   Lucian: Stamatiad v-a încredințat o cheie a apartamentului său, nu-i  așa? De fapt, ce soartă a avut cheia asta?

   Angela: Constat cu uimire că sunteți în temă... Alaltăieri, Dan m-a întrebat, pe neașteptate, același lucru. E drept, mi-a dat o cheie. Dar tot el mi-a cerut-o înapoi. Însă a uitat.

   Lucian: Pe inginerul Constantin Aman l-ați cunoscut?

   Angela: Un ticălos!

   Lucian: Ticălos?! Nu exagerați?

   Angela: Nu, nu exagerez. Se lăuda peste tot că e prieten cu Dan. Dar n-a ezitat să se lege de mine într-un mod cu totul și cu totul abject. Nu știam că, din când în când, Dan îi pune la îndemână apartamentul. Într-o zi, Aman m-a sunat și mi-a spus că Dan mă roagă să vin urgent la dânsul acasă. M-am dus, deși invitația lui Dan, prin mijlocirea lui Aman, mi s-a părut cam suspectă. Bineînțeles, nu Dan era cel care mă aștepta, ci Aman. A fost din partea lui un truc ieftin. A încercat să se lege de mine. Dar o să mă țină minte cât o trăi.

   Lucian: Stamatiad a aflat?

   Angela: Nu. E în firea femeii să nu povestească bărbatului asemenea incidente.

   Lucian: Când a avut loc întâmplarea asta?

   Angela: Acum 1 an.

   Lucian: Cum v-ați explicat obrăznicia subită a lui Aman?

   Angela: Am impresia că Aman a încercat să-i zdruncine lui Dan încrederea în mine, punându-mă într-o situație compromițătoare.

   Lucian: Avea vreun motiv s-o facă?

   Angela: Nu-mi dau seama... Enunț și eu o simplă presupunere.

   Lucian: Cunoașteți cumva natura relațiilor dintre Aman și Stamatiad?

   Angela: Nu. Însă de câte ori am fost tustrei împreună, am avut impresia că Aman încearcă să i se bage pe sub piele.

   Lucian: Vă mulțumesc pentru amabilitatea cu care ați răspuns întrebărilor noastre.

   Angela: Așadar, Dan se internează?

   Lucian: Mâine sau poimâine.

   Angela: Ce mă sfătuiți, să-l caut sau nu?

   Lucian: O să aibă nevoie de dumneavoastră.

   Angela: Cum trebuie să vă înțeleg cuvintele?

   Lucian: Conform zicalei: „prietenul la nevoie se cunoaște”, încă o dată vă mulțumesc.

2

   Spicuiri din declarația Didei Cornu

   Anul ăsta l-am cunoscut. Pe la mijlocul lunii mai.

   Spre seară am ieșit să mă plimb. În dreptul cinematografului Libertatea, m-am pomenit acostată de un bărbat în etate. M-a invitat să cinăm împreună, nu l-am refuzat. Am mâncat la o zahana de pe strada 11 iunie. Mi-am dat seama că noua mea cunoștință are bani și că nu e zgârcit, cum sunt alții la vârsta lui. Se ținea bine, simpatic. Și nu era chiar atât de trecut încât să-ți fie scârbă de dânsul. De la zahana l-am dus la mine acasă...

   Așa ne-am împrietenit. N-avea prea multe pretenții. Mă vizita o dată pe săptămână. Îmi dădea înainte un telefon și mă anunța.

   Venea pe la 5 după-amiaza și stătea cam până în jurul orei 10-11 seara. Îmi lăsa totdeauna bani; pregăteam ceva de mâncare, iar el se purta cu mine ca un bătrânel simpatic, plăcut. L-am poreclit „Babacu`”. Nu s-a supărat.

   ...Nu l-am întrebat niciodată cu ce se ocupă, unde domiciliază, dacă are sau nu familie.

   ...Într-o zi m-a întrebat dacă îl cunosc pe Nelu Mâțu. Sigur că-l cunoșteam. Mi-a propus o mică afacere: să-l atrag pe Mâțu în casa mea - prin orice mijloace - și să-l conving să-l jefuiască pe el, pe „Babacu`”, în timp ce dumnealui se va afla în patul meu. N-am priceput eu prea bine ce voia, de ce era nevoie să-l împing pe Mâțu să-l jefuiască, dar pentru că mi-a oferit 1000 de lei, nu l-am refuzat. Mai cu seamă că nu mă costa nimic.

   N-a fost prea greu să pun mâna pe Mâțu și nici să-l conving să-l jefuiască. M-am distrat și eu un pic, că tare mă mai plictiseam zilele acelea. Pe urmă, nea Fane s-a împrietenit cu Mâțu. Au plecat de la mine împreună. Unde, nu știu. Nici n-am încercat să aflu, căci lui „Babacu`” nu-i plăceau întrebările.

   ...Să fie 3 săptămâni de când n-a mai trecut pe la mine. Nici de telefonat nu mi-a mai telefonat. Nu știu ce o fi cu dânsul. S-o fi îmbolnăvit? N-o mai fi având bani? Dator nu-mi rămânea niciodată. Nu știu unde domiciliază și nici dacă are familie.

3

   Spicuiri dintr-o nouă declarație a lui Dan Stamatiad

   ...În timpul anchetei, Gestapoul nu mi-a arătat cadavrul lui Celaru. În schimb, după două sau trei zile, mi-a fost arătat mormântul lui. I-am citit numele pe cruce. Înfricoșat, am plecat repede de acolo, căci mi se părea că sunt urmărit.

   ...Sandu Pocol a fost executat. În ce condiții, unde, când, nu știu. Nu i-am văzut cadavrul, nici mormântul.

   ...Repet ceea ce am declarat: pe Baleca l-am întâlnit pentru prima oară la sfârșitul războiului, în ziua când m-am pomenit cu dânsul în fața vilei unde am locuit.

   ...Aman venea deseori la mine în birou. Se așeza pe un scaun și mă urmărea în tăcere cum lucrez. Nu mă deranja cu nimic. Fuma și privea. Uneori mai lua de pe birou câte un document, îl studia, mi-l aprecia și-mi amintea, fără răutate, de vechea lui dorință de a conduce lucrările U-74.

   ...Știrea dispariției lui Aman m-a uluit. Ce motiv să-i fi determinat dispariția? Nu cred să fi existat alt motiv decât cel familial.

4

   Din raportul căpitanului Lucian către maiorul Panait

   I-am arătat inginerului Dan Stamatiad cele câteva albume ce se găsesc în arhivele ministerului. Le-a cercetat cu foarte mare atenție, dar n-a identificat pe nimeni. Semnalmentele lui Celaru, Pocol, Baleca descrise de inginerul Stamatiad sunt atât de generale, încât nu ne pot fi de folos. Totuși, le-am înregistrat.

   I-am prezentat lui Stamatiad semnalmentele lui „Babacu`”, așa cum ne-au fost ele descrise de Nelu Mâțu și confirmate de Dida Cornu. Spre surprinderea mea, nu a putut să facă nicio apreciere asupra loc. L-am pus apoi să asculte banda de magnetofon pe care se găsea înregistrată convorbirea sa telefonică cu așa-numitul Celaru. A recunosc că glasul de pe banda noastră este unul și același cu cel înregistrat pe banda ce i-a fost lăsată acasă.

   În concluzie, semnalmentele descrise de Nelu Mâțu nu-i spun nimic, în schimb afirmă cu toată convingerea că glasul de pe cele două benzi e al lui Celaru.

   Stamatiad refuză să fie internat. Se află sub observația unui medic de-al nostru...

   Am ordonat ca localul frecventat de așa-numitul nea Fane să fie supravegheat. Dida Cornu a fost lăsat în libertate.

X

taina cavoului

1

   Lucian își propuse să nu întârzie la prânz. Își rândui astfel treburile încât în jurul orei 15 să fie acasă. Izbuti.

   Lia i-o luase înainte: îl aștepta cu masa pusă. Când îl văzu, îl întâmpină ca pe un oaspete rar și, de aceea, drag. Făcu o plecăciune solemnă și rosti pe un ton teatral:

   - Bine ați venit, sir! Mi-era teamă că-mi veți ocoli castelul. Intrați, sir, intrați! Sir, zău așa, simțiți-vă ca la dumneavoastră acasă.

   Ironia ei îl dezarmă; Lucian deveni dintr-odată timid și stingher. Ar fi vrut să intre în joc, dar nu reuși decât să-i pronunțe numele ca pe un început de rugă.

   Ea își continuă ofensiva:

   - Ooo, sir, dar se vede că n-ați mai fost de mult la noi... vă văd stingherit.

   - Lia! o imploră.

   - Vă ascult, sir!

   - Termină odată!

   Lucian se bosumflă; îl enerva faptul că nu reușea să-i intre în joc. Se mulțumi să se așeze bodogănind la masă. Nu mai așteptă altă invitație, se apucă să înfulece cu poftă tot ce se găsea în farfuria pusă dinainte. Îi plăcea pateul de ficat amestecat cu puțină ceapă.

   Mânca și, în răstimpuri, se uita la nevastă-sa, mulțumindu-i din ochi.

   Se așezase și ea la masă.

   - Sir, nu vin turcii!

   - Ba vin, simt eu că vin!

   Nu se gândise la nimic anume când rostise aceste vorbe. Îi fu însă gura aurită. Nu ajunsese decât la felul doi, când sună telefonul.

   Lucian tresări și se uită vinovat în ochii ei. Nu se clinti însă.

   - Sir, vă cheamă telefonul la luptă. L-aș scoate din priză, dar mi-ați dat poruncă să nu care cumva să îndrăznesc. N-am îndrăznit, sir. Vă rog, dilema nu-i prea mare. Nu aveți de ales decât între iahnie de fasole și telefon.

   Lucian împinse tacâmul deoparte și se ridică de la masă. Luă receptorul și încremeni cu el lipit de ureche. De necrezut. Recunosc glasul lui Celaru, alias nea Fane, alias „Babacu`”.

   - Sunteți căpitanul de securitate Lucian? întrebă glasul.

   - Da, eu, răspunse, încercând să-și risipească emoția.

   - După câte știu, sunteți în căutarea inginerului Constantin Aman?

   Lucian se încruntă. Îi azvârli Liei o privire ciudată. Ea bănui că se petrece un lucru nu prea plăcut. Se apropie de el.

   - Ce-mi puteți spune? rosti Lucian.

   - Îmi place întrebarea.

   Râse zgomotos.

   - Presupun deci că telefonul meu e bine venit. Știu unde se ascunde inginerul Aman.

   - Unde?

   - Nu e chiar atât de simplu să ajungeți la dânsul. Începând de ieri seară, inginerul Aman se ascunde la Bellu, în cavoul familiei Paraschivescu.

   - Glumiți?

   - Nu, domnule, nu glumesc. N-am obiceiul să glumesc. Și încă un amănunt: a intra în cavou nu e atât de simplu. Ușa este încuiată. Trebuie mai întâi să treceți pe la văduva lui Paraschivescu și să-i cereți cheia. Notați-vă adresa...

   - Imediat!

   Acoperi cu palma receptorul telefonului și îi șopti soției să-i aducă un creion. În ciuda stăpânirii de sine, convorbirea asta cu totul ieșită din comun îl tulburase. În sfârșit, Lia îi aduse creion și hârtie.

   - Vă ascult...

   Vru să adauge „nea Fane”, dar se opri la vreme.

   - Notați, zise celălalt. Strada Buzești.

   Spuse și numărul.

   - Casa are intrare la stradă. Întrebați de doamna Paraschivecu.

   - Mai aveți ceva să-mi spuneți?

   - Da! Stamatiad e o canalie!

   - Cu cine am avut plăcerea?

   - În niciun caz cu un prieten al dumneavoastră, răspunse el prompt și izbucni într-un hohot de râs atât de zgomotos, încât îl auzi și Lia.

   Închise telefonul. Lucian rămase locului privind hârtia cu adresa doamnei Paraschivescu ca pe o minune. Lia se lipi de dânsul.

   - Trebuie să pleci? îl întrebă ea arătându-și îngrijorarea.

   Ar fi vrut să-l întrebe ce i-a spus omul acela că l-a tulburat într-atât, dar se stăpâni; știa că întrebarea va rămâne fără răspuns.

   - Nu chiar imediat. Mai pot să mănânc și felul doi, și trei... De patru nu mai garantez.

   Își reluă locul la masă, încercând să facă abstracție de cele întâmplate. Nu de alta, dar voia să-i facă Liei pe plac.

   Deși îi trecuse pofta de mâncare, înfulecă cu o lăcomie prefăcută. Mânca, lăuda bucatele, se interesa din ce carte de bucate se inspirase, dar gândul îi era la cavou, la Aman, la incredibila convorbire telefonică.

   Lia îi ghici frământările. Zise:

   - Hai, ridică-te și te du acolo unde aventura te cheamă?

   - Cum, nu-mi mai dai nimic?

   - Hai, du-te, îl izgoni ea. Capul, văd bine, ți-e cu totul în altă parte.

   - Ah, ce nevastă perspicace am!

   Lucian se repezi la telefon și-i ordonă lui Frunză să ia o mașină și să vină fulger la dânsul.

   - Ia și o trusă!

   - Completă?

   - Completă.

   - În 10 minute sunt la tine, răspunse Frunză.

   Lucian ar fi vrut ca măcar de data asta Frunză să fi ieșit din canoanele disciplinei și să-l fi întrebat de ce-l cheamă atât de urgent. Dar n-o făcuse.

   Își luă rămas bun de la Lia; o îmbrățișă și dori s-o sărute.

   - Nu, nu, se împotrivi ea, altă dată. Mă săruți, dar cine știe la ce criminal te gândești. Uite, mai bine te sărut eu, căci gândul mi-e la tine.

   Coborî în fața blocului să aștepte mașina. Un soare rece se înstăpânise pe cerul senin. Se uită la ceas și socoti în gând că-l despărțeau de întunericul serii câteva ore bune.

   Îl frământau două idei:

   1) Celaru, alias nea Fane, îl sunase. De unde procurase numărul de telefon? De unde știa că el, și nu un alt ofițer, se ocupa de dispariția lui Aman?

   2) Nu cumva i se pregătea o capcană? Părea neverosimilă istoria cu cadoul, cu cheia. Totuși, Călinescu, în „Bietul Ioanide”, descrie un cavou transformat în adăpost. Aman și-a găsit și el adăpost într-un cavou. Cine i l-a găsit? Să nu fie la mijloc o farsă.

   „Hm, foarte ciudat! De ce m-ar atrage într-o capcană? E la mintea oricui că nu mă voi deplasa singur! gândea Lucian. Așadar, dumnealui știe că Stamatiad a cerut sprijinul Securității, știe cine se ocupă de cazul ăsta, știe ce număr de telefon am, mai știe că mă ocup și de cazul Aman. Multe mai știe!”

   Mașina opri în fața blocului. Lucian se așeză pe bancheta din spate, alături de Frunză.

   - Încotro? întrebă șoferul.

   - Pe Buzești. La numărul 25.

   Frunză fuma. Lucian își întoarse privirea spre dânsul.

   - Ai vreo veste de la Poarta Albă?

   - Niciuna. Supravegherea continuă. Nu vrei o țigară?

   - Nu.

   Își vârî tacticos în gură o bomboană.

   Nu se mai uita la Frunză. Vedea acum ceafa aprinsă a șoferului și se gândea la logica adversarului său. Îi venea greu s-o intuiască, darămite s-o priceapă.

   Telefonându-i, „Babacu`” i-a dezvăluit mai multe lucruri:

   a) că știa nu numai numele ofițerului de securitate care se ocupa de afacerea Stamatiad, ci și numărul său de telefon;

   b) că știa de dispariția lui Aman și că a întreținut legături cu dânsul.

   Dacă a întreținut legături, de ce-i trădează ascunzătoarea? De ce se trădează pe sine? Unde e logica unor asemenea comportamente? Și pentru că nu izbutea s-o dibuie, se gândea tot mai mult că ar putea să devină eroul unei farse. N-avea chef să se facă de rușine, dar nici dreptul de a nu da curs unei sesizări, oricare ar fi fost deznodământul.

   Se răsuc din nou spre Frunză. Acesta își terminase țigara și moțăia leneș, cu capul în piept.

   - Știi cu cine am stat de vorbă? Cu nea Fane, zise căpitanul pe neașteptate.

   - Cu cine? se miră Frunză fără să deschidă ochii.

   - Cu nea Fane, zis „Babacu`”.

   - Și de ce nu l-ai înhățat?

   - Am încercat, glumi Lucian în silă, dar cablul telefonic era mult prea lung și mult prea îngust.

   Tăcu. Frunză nu-i mai puse nicio altă întrebare, ca și când el s-ar fi ocupat de cu totul alt caz și nu ar fi vrut să se amestece în treburile altora.

   Se apropiau de piața Buzești. Șoferul se interesă dacă trebuie să oprească în fața casei sau ceva mai încolo.

   - Mai încolo, răspunse Lucian, apoi i se adresă lui Frunză: la numărul cu pricina locuiește doamna Eleonora Paraschivescu, văduva marelui negustor de pe vremuri - Paraschivescu. Ai auzit de el?

   - Nu, răspunse Frunză, pe atunci mă învârteam în alte cercuri. Tu ai auzit?

   - A ținut pe Lipscani un mare magazin universal. Dacă în 20 de minute nu sunt înapoi, vii după mine.

   - `Nțeles, zise Frunză deschizând ochi, de parcă în clipa despărțirii ar fi vrut să-și vadă mai bine prietenul.

   - Fii cu ochii în patru, vezi dacă nu cumva dă cineva târcoale casei.

   - `Nțeles.

   Frunză rămase în mașină.

   Într-adevăr, clădirea, așa cum i se explicase la telefon, avea intrarea la stradă. Sub butonul unei sonerii, zări o carte de vizită. Citi: „E. Paraschivescu. Sunați de trei ori”. Așa și făcu. După două sau trei minute auzi pe cineva coborând scările.

   „Te pomenești că sunt aștepta”, își spuse Lucian.

   Îi deschise o femeie înaltă, subțire, uscată ca o scândură și înfășurată într-un capot negru de mătase cu flori albe. Părul negru, vopsit mult prea strident, contrasta neplăcut cu fața ei lină de riduri. Îl cercetă pe Lucian cu priviri dușmănoase.

   „Da, da, te pomenești că mă aștepta!”

   - Doamna Paraschivescu?

   - Eu! zise ea, nemulțumită parcă de faptul că fusese deranjată la o oră când, pesemne, obișnuia să se odihnească sau să facă orice altceva, numai musafiri să nu primească.

   Lucian îi arătă legitimația.

   - Aș vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră.

   Expresia de răutate și de nemulțumire se adânci pe chipul femeii. Îl pofti sus. Ocupa la etajul unu o odaie mare, separată de celălalte încăperi printr-un șifonier uriaș.
   Încăperea era ticsită cu tot felul de lucruri demodate - utile și inutile. De dincolo se auzeau hârâitul unui aparat radio și țipetele unor copii care se hârjoneau.

   Doamna Paraschivescu se simți nevoită să explice:

   - Alături locuiește un zidar cu familia.

   Nu-l pofti să ia loc, rămaseră amândoi în picioare.

   - Doamnă, am vrea să mă solicităm sprijinul. Sper să nu ni-l refuzați.

   Femeia întoarse spre dânsul numai o jumătate de față: părea că-și cercetează musafirul inoportun cu un singur ochi.

   - Sprijinul meu?!? reacționă ea surprinsă de introducerea ofițerului.

   Apoi adăugă cu răceală în glas:

   - Nu văd ce sprijin aș putea să vă dau, dar mă rog...

   Se trase apoi lângă una dintre cele două ferestre ce dădeau în stradă.

   - Dacă nu mă înșel, sunteți proprietara unui cavou... la Bellu, nu-i așa?

   Atitudinea aceea potrivnică n-o părăsi; răspunse afirmativ cu o clătinare scurtă a capului, fără să-și întoarcă privirile spre ofițer.

   - Când ați fost acolo ultima oară?

   Întrebarea o făcu să tresară. În sfârșit, își întoarse privirile și-l străfulgeră cu dușmănie.

   - Să fie vreo 6 luni.

   - Cavoul e închis?

   - Da, zise ea.

   - Cheia unde se găsește?

   - Cum unde?!? La mine.

   Părea intrigată de întrebare.

   - Am vrea să-l vizităm și v-am ruga fie să ne însoțiți, fie să ne dați cheia... doar pentru un ceas.

   Doamnă Paraschivescu nu reacționă în niciun fel. Se desprinse în cele din urmă de lângă fereastră și se îndreptă către scrinul din vecinătatea patului. Trase un sertăraș. Lucian o văzu tresărind, de parcă ar fi descoperit în interiorul lui o surpriză neplăcută.

   „Te pomenești că a dispărut cheia”, își zise Lucian.

   Se înșela însă. Doamna Paraschivescu scoase la iveală o cheie mare, de fier, cum numai prin muzee mai poți întâlni. I-o înmână scuzându-se.

   - Nu vă supărați... am o migrenă... n-o să pot să vă însoțesc. Cavoul se găsești la întretăierea figurii 14 cu 15.

   Lucian cântări în palmă greutatea cheii.

   - În ultima vreme ați mai împrumutat-o cuiva?

   - Nu, nimănui.

   Lucian îi mulțumi pentru amabilitate și îi făgădui să-i înapoieze cheia în acea seară, bineînțeles, dacă nu intenționa să plece de acasă. Ea îi răspunse, fără prea multă siguranță, că nu intenționa să iasă în oraș din pricina migrenei.

   Îl conduse la ușă cu același aer distant și dușmănos. Se despărți de căpitan totuși ca un om bine-crescut. Auzi în urma lui răsucirea unei chei. Rămase o clipă locului, amintindu-și de tresărirea femeii la deschiderea sertărașului.

   Frunză se dăduse jos din mașină; îl aștepta în dreptul ei. Zărindu-l, deschise portiera și-l pofti să urce. Lucian îi zâmbi. Se așezară amândoi în spatele șoferului.

   - Nimic suspect?

   - Nimic!

   - Încotro? întrebă șoferul.

   - La cimitirul Bellu... cu viteză mărită...

   Frunză scoase un fluierat și-și împinse pălăria pe spate.

   - Carevasăzică, ne ieși în cale și un cimitir.

   Lucian dădu afirmativ din cap și îi arătă cheia.

   - Ghici de unde e?

   Frunză se prefăcu a o cerceta cu atenția, își duse meditativ un deget la frunte. Căpitanul îl privea amuzat.

   - Dacă nu-i cheia unui cavou, e a unei cetăți! exclamă Frunză.

   - Extraordinar! se amuză Lucian în continuare. Cum de ai ghicit?

   - Ai spus: la Bellu, cu viteză, glumi Frunză. Deci nu poate să fie nici cheia capelei, nici a cimitirului...

   - Bravo! N-am greșit când am spus despre tine că ești un tip perspicace. Ascultă, poate știi și ce căutăm în cavoul familiei Paraschivescu?

   - Știu. Un mort.

   Râseră tustrei. Apoi, până la destinație, nimeni nu mai scoase o vorbă. Mașină staționă lângă poarta cimitirului.

   - Iau și trusa? întrebă Frunză.

   - Pentru orice eventualitate, ia-o!

   Soarele încă nu asfințise, totuși era răcoare. Chiar la intrare, cei doi zăriră, expusă într-o ramă mare, schema cimitirului.

   - Ce-i aia figura 1, figura 2, se supără Frunză. N-ar fi fost mai potrivit să le dea aleilor alte denumiri? De pildă, Aleea Tăcerii, Aleea Amurgului... Aleea Sălciilor...

   - Bunăă! Ce-ar fi să-i ceri portarului condica de reclamații și sugestii? propuse Lucian. Lasă reformele! Să mergem!

   Aleile cimitirului erau pustii și sumbre. Curând ajunseră acolo unde se întretăiau cele două figuri - 14 și 15 - și descoperiră un cavou masiv, cenușiu, ca un buncăr. Ușa din fier amintea de un seif. Deasupra ei, o inscripție: „Fănică și Eleonora Paraschivescu”.

   Nu se apropiară imediat de ușă. Scrutând împrejurimile, Lucian se gândi din nou la eventualitatea unei farse. Asta i-ar mai fi trebuit. Nu descoperi nimic suspect. Doar o bătrână, la o distanță nu mai mare de 10-15 metri, veghea un mormânt sărac, străjuit de o cruce putredă căzută într-o rână.

   - Dacă ți s-ar spune că aici se ascunde Constantin Aman, ai crede? îl întrebă Lucian înainte de a deschide cavoul.

   - De ce nu? replică Frunză firesc. Adu-ți aminte de „Bietul Ioanide” al lui Călinescu... Câte nu se pot petrece într-un cavou?!

   Lucian introduse cheia în broască. Simți cum inima i se strângea se frică și de emoție. De mic copil avea o teamă inexplicabilă de cimitir. Răsuci cheia.

   „Acum, dacă Aman e înăuntru, se va retrage speriat într-un colț”, gândi Lucian.

   Ușa grea și ruginită pe la balamale se deschise uimitor de ușor. O dădu brusc în lături. Nu auziră niciun zgomot.

   „Ne-a tras pe sfoară”, își spuse.

   Se uită întrebător la Frunză. Acesta aștepta un ordin. Lucian se pregăti să intre. La lumina zilei numără 6 trepte ce coborau în cavou ca într-un beci adânc și întunecat în întuneric.

   Păși pe prima treaptă și rămase locului, gata să prindă orice zgomot. Așa cum stătea în cadrul ușii, devenise o țintă ușoară pentru cel care, din ascunzătoare, ar fi intenționat să tragă în dânsul. Nu simți nicio mișcare.

   „Farsă”, gândi iar Lucian.

   Îi ceru lui Frunză să scoată din trusă lanterna. Acesta o și pregătise. Lumina puternică a lanternei sfâșie întunericul. Lucian mai coborî două trepte. Îl izbi în nări un miros greu, de aer stătu. Coborî încă o treaptă. Frunză îl urma. Deodată, în bătaia lanternei, răsări o „masă a tăcerii”, înconjurată de 3 „scaune”.

   La această masă, Aman, cu capul sprijinit pe brațe, părea că doarme. O vadă presimțire săgetă sufletul căpitanului.

   - După mine! îi ordonă lui Frunză cu glas tare.

   Coborî în grabă și celelalte trepte. Aman tot nu se clinti din locul său; dormea adânc, așa cum dorm unii călători în sălile de așteptare.

   Lucian înainta prevăzător, plimbându-și fasciculul de lumină pe chipul ca de ceară al inginerului. Își apropie lanterna, o fixă în ochii lui închiși și așteptă. Aman nu schiță niciun gest.

   - E mort! rosti Lucian.

   - Cred că nu te înșeli, confirmă și Frunză, venit din urmă.

   - Scoate imediat aparatul de radio! ordonă Lucian.

   Glasul îi devenise metalic și Lucian înțelese că trebuie să acționeze cât mai repede. Lucian îi lumină trusa. Frunză scoase un aparat de radiorecepție, îl agăță pe după gât. Ridică dinlăuntrul aparatului o antenă și, răsucind un buton, vorbi cutiuței:

   - Alo! B.M.2 - B.M.2! Mă auzi? Aici locotenentul major Frunză... Mă auzi B.M.2?

   - Aici B.M.2, răspunse cutiuța în tăcerea apăsătoare a cavoului. Te aud bine, tovarășe locotenent major.

   - Alo! B.M.2! Ascultați ordinul căpitanului Lucian...

   Acesta se apropie de aparat și întrebă:

    - Cu cine vorbesc?

   - Cu locotenentul de serviciu Aurel Donciu.

   Căpitanul ceru să se deplaseze urgent, în raionul unde se găseau, doctorul și procurorul grupului operativ. În acest sens dădu toate indicațiile. Îi ceru apoi lui B.M.2 să repete ordinul, iar în încheiere adăugă:

   - Alo, B.M.2, să se vină cu o lampă tip 35, s-a înțeles?

   - S-a înțeles, tovarășe căpitan, răspunse ofițerul de serviciu.

   Liniștea înspăimântătoare a mormântului se înstăpâni din nou.

   La lumina lanternei, cercetă interiorul cavoului: era mare și rece ca o cazemată. Cripta se găsea în partea stângă a „mesei tăcerii”. O candelă fără flacără zăcea părăsită într-un colț.

   - Să ieșim, fu de părere Lucian. La lumina lanternei nu putem întreprinde nimic. Ne pot scăpa multe lucruri.

   Frunză îi dădu dreptate. Ieșiră. Soarele asfințea. Deasupra cimitirului plutea un dangăt rar, trist.

   - E un miros cam ciudat înăuntru, observă Frunză.

   - E și o căldură cam nefirească, adăugă Lucian, cercetându-și ceasul de mână. 5 și 10... Mai avem lumină 1 ceas.

   Frunză rămase locului, lângă ușă; își aprinse o țigară. Lucian dădu o raită în jurul cavoului. Nimic deosebit. Bătrânica nu se mișcase de lângă crucea aceea putrezită și căzută într-o parte.

   „În sfârșit, l-am găsit și pe Aman”, își spunea căpitanul, „și asta datorită misteriosului nea Fane. Am fi putut să-l căutăm mult și bine. Într-o zi madam Paraschivescu ar fi venit să plângă pe mormântul soțului și ar fi găsit cadavrul lui Aman intrat în putrefacție. Hm, Aman mort! Așadar „Babacu`” nu m-a tras pe sfoară. E parolist. Nu cumva și cuvintelor „Stamatiad e o canalie” ar trebui să le acord un interes mai mare?”

   Reveni lângă Frunză. Acesta fuma gânditor.

   - Ai observat poziția cadavrului?

   - Ce vrei să spui? întrebă Lucian.

   - Moartea l-a surprins în somn...

   - Nu poate să fie vorba de un atac de cord. L-am fi găsit crispat, chinuit. Știi că nea Fane mi-a telefonat și m-a informat unde se ascunde Aman? Să-ți spun drept, am crezut că-i vorba de o capcană sau de o farsă.

   - Ți-a spus că o să-l găsești mort?

   - Uite, asta nu mi-a precizat. Mi-a indicat locul unde se ascunde și cum pot să fac rost de cheia cavoului: „Iei cheia de la doamna Paraschivescu, că numai așa poți să intri în cavou”. Iar doamna Paraschivescu mi-a mărturisit că n-a mai fost la cimitir de vreo 6 luni.

   - Poate că mine?

   - N-ar fi exclus.

   - Eu mai intru o dată, zise Lucian, rămâi locului.

   Aprinse lanterna și coborî din nou în cavou. Opri raza de lumină pe fața mortului.

   „Da, a murit liniștit... în somn... Evident, a adormit cu capul pe brațe și a murit, nici pâs n-a mai apucat să spună.”

   Îi cercetă apoi îmbrăcămintea. Purta un fulgarin bleumarin, de croială modernă, strâns în talie cu un cordon. Nu și-l desfăcuse. Pălăria gri îi alunecase ușor pe spate, descoperindu-i chelia. Mânecile fulgarinului se murdăriseră. Cercetă suprafața mesei - era acoperită cu un strat gros de praf. Un indigiu în plus că Aman nu-ș găsise adăpost în cavou decât foarte de curând. Altfel, s-ar fi apucat să facă puțină ordine.

   Tot cercetând suprafața prăfuită a mesei, făcu o descoperire. Un obiect dreptunghiular lăsase o urmă perfectă. Lățimea obiectului era de 13-15 centimetri, iar lungimea, de 35-40.

   „Ce obiect ar fi putut avea dimensiunea asta? O servietă? O lădiță?”

   Își aminti că, după spusele doamnei Aman, soțul ei plecase de acasă cu o valiză de voiaj.

   „Unde e valiza?”

   Plimbă lumina lanternei peste tot, dar nu găsi nimic.

   „Hmm! A venit aici să se ascundă, dar fără valiză... fără schimburi? Poate că n-a venit de bunăvoie, poate că a fost atras?”

   Rămase cu fasciculul de lumină proiectat pe chipul mortului. Îl fixă un timp, după care avu senzația că Aman prinse să răsufle, că buzele i se umflau ușor. Ba i se păru că aude și un pufăit. Lucian își risipi senzația mutând raza albă a lanternei pe locul unde zărise urmele acelui obiect dreptunghiular.

   „Valiză sau, poate, altceva... Se cam încurcă ițele”, își spuse Lucian cu părere de rău. „Cum a nimerit Aman în cavoul familiei Paraschivescu? Cine să-l fi însoțit? E limpede: cine l-a însoțit nu numai că l-a încuiat pe dinafară, dar a luat cu sine și obiectul acela. Deci, au avut la îndemână o cheie. De unde? Doamna Paraschivescu mi-a declarat că nu există decât o singură cheie; a scos-o și mi-a dat-o, cu ea am deschis cavoul.”

   O nouă convorbire cu proprietara cavoului se impunea de la sine. De afară, Frunză îl strigă, anunțându-l că la orizont s-au ivit cei chemați prin radio. Lucian ieși din nou.

   Doctorul legist Chiriacescu îl văzu de departe și îi făcu semn cu mâna. În rând cu dânsul pășea grav ca întotdeauna procurorul Nițescu. În urma lor venea un tânăr - pesemne șoferul mașinii - care ducea lampa tip 35 împachetată într-o husă albastră.

   - Eu am să plec, spuse Lucian, mă reped până la doamna Paraschivescu. Tu o să rămâi cu dânșii. E de prisos să-ți spun ce ai de făcut.

   - Am înțeles, zise Frunză.

   Între timp, cei trei se apropiară.

   - O crimă? fură primele cuvinte ale medicului.

   - Nu știu, răspunse Lucian cu sinceritate.

   - Atunci, o sinucidere... anticipă procurorul, parcă bucuros că fusese scos din birou și adus într-un cimitir.

   - Unde-i mortul?

   - În cavou.

   - În cavou?!? exclamă medicul.

   Se opri locului și se uită la căpitanul Lucian ca să vadă dacă glumea sau nu. Păli subit: nu-i plăceau cavourile.

   - Poftiți înăuntru, îi invită Frunză politicos, în timp ce Lucian aprinse lanterna. Palatu` nu-i prea mare, dar e loc pentru toți.

2

   - Din nou în Buzești, indică Lucian, fără să mai aștepte clasica întrebare: „Încotro?”

   Peste oraș cădeau umbrele amurgului. Ici-colo se aprindea câte o lumină. Mașina gonea. Vasilică... ce șofer înțelegător! Era de ajuns să se uite la tine, ca să priceapă cu ce viteză trebuie să zboare.

   Așadar, peste câteva minute o s-o vadă din nou pe proprietara cavoului.

   „Ce să-i spun?” se întrebă Lucian. „Doamnă, bucurați-vă, morții din cavoul dumneavoastră s-au înmulțit!”

  Îi venea greu să uita tresărirea femeii la deschiderea sertarului. Nu mai încăpea nicio îndoială că tresărise. Să aibă oare vreo legătură cu cele petrecute în cavou.

   - Am ajuns! anunță șoferul.

   Coborî în tăcere, chiar în fața casei. Sună de 3 ori.

   „Dacă nu-i acasă?” îl fulgeră un gând. „Dacă a dispărut?”

   Neliniște neîndreptățită. Îi deschise tot doamna Paraschivescu. Purta de astă dată o roche neagră strânsă pe corp, ce o făcea să pară și mai uscată.

   - Ați adus cheia? se interesă ea.

   Lucian ocoli răspunsul.

   - Putem urca la dumneavoastră?

   - Da... desigur, poftim!

   Tuși pentru a-și ascunde emoția. O urmă în camera ei uriașă, luminată obscur de o lampă ce străjuia la căpătâiul unui pat, acoperită cu un abajur mare, de mătase, cu franjuri atârnând ca niște macaroane galbene.

   - Vă stau la dispoziție.

   Îl pofti pe ofițer să ia loc pe un scaun, iar ea se așeză pe marginea patului, cu spatele la lampă. Lucian îi vedea bine fața brăzdată de riduri; contrasta neplăcut cu ochii ei vioi și pătimași.

   - Doamnă, ați mai dat cuiva cheia cavoului?

   Îl fixă câteva clipe nedumerită. În liniștea ce se lăsase, se auziră  distinct țipetele unor copii. Locuința zidarului se animase brusc.

   - Soțul meu, vorbi ea lent, cu plictiseală, a murit în toamna anului 1944. După înmormântare, cheia cavoului a fost numai la mine. N-am dat-o nimănui!

   - Neamurile nu au apelat niciodată la ea?

   - Nu. Au intrat în cavou numai în prezența mea, preciză ea și se vedea destul de limpede că propria-i explicație o emoționase.

   Lucian căută să nu se lase furat de vocea tremurândă a femeii. Îl obseda tresărirea aceea.

   - Doamnă, mă văd nevoit să vă atrag atenția că de sinceritatea răspunsurilor dumneavoastră depinde rezolvarea unor probleme majore.

   Ea își împreună mâinile la pieptu-i uscat.

   - Dacă e nevoie, jur!

   - Doamnă...

   Glasul căpitanului deveni autoritar.

   - Îl cunoașteți pe inginerul Aman?

   Capul femeii zvâcni vizibil spre dreapta, ca și când ar fi primit în bărbie o lovitură nevăzută.

   - Doamnă, inginerul Constantin Aman a fost găsit mort în cavoul familiei dumneavoastră.

   O tăcere grea se așternu între ei. Fața femeii se destinse, ridurile înainte încremenite prinseră viață, ochii i se îmbunară, căpătară sclipiri firești. Un braț uscat se întinse în căutarea unei batiste.

   - L-ați cunoscut, deci! conchise Lucian.

   Proprietara cavoului dădu îndurerată din cap. Apoi gemu stins.

   - A murit! Costi e mort?!

   Ochii i se umeziră.

   - Când l-ați văzut ultima oară?

   - Nu l-am mai văzut de mult... de foarte mulți ani, mărturisi ea copleșită de durere.

   - Doamnă, inginerul Aman a fost găsit mort în cavoul dumneavoastră, repetă Lucian. Cavoul l-am găsit încuiat. Cine ar fi vrut să intre ar fi avut nevoie de o cheie, nu-i așa?

   Ea încuviință, ștergându-și ochii.

   - Iar cheia, unica, se afla la dumneavoastră, urmă Lucian, cu gândul la acea tresărire. Pretindeți că nimeni nu v-a cerut-o. Mai pretindeți apoi că pe Aman nu l-ați văzut de foarte multă vreme. Totuși, cum vă explicați că Aman a pătruns în cavou fără să vă ceară cheia?

   - Cavoul are două chei, recunoscu ea în șoaptă, a mea nu e singura. Costi... inginerul Aman a deținut-o pe a doua...

   Ultimele propoziții fură rostite cu o duioșie ce nu i se potrivea defel. Urmă fără să fie întrebată:

   - L-am iubit... a fost, de ce n-aș spune-o? Primul și ultimul meu iubit... amant... E o poveste veche... știu... înțeleg. Sunteți reprezentantul autorităților. Sunt obligată să vă explic.... Îmi dau seama în ce situație mă găsesc...

   Lucian nu se gândise nicio clipă că moartea lui Aman ar fi putut să ducă la dezvăluirea unor neplăcute relații amoroase, cu atât mai mult cu cât femeia din fața sa era cel puțin cu 15 ani mai mare decât victima; pătrundea din nou în meandrele unor situații greu de evitat.

   - Da, vorbi ea ca pentru sine, lăsând ca peste chipul ei să treacă o undă de visare. E o poveste veche. Costi era pe atunci student, iar eu eram mult mai în vârstă decât el. L-am ajutat bănește căci era sărac, și după terminarea facultății l-am ajutat. Prin 1952, am simțit că legătura noastră se destramă. Era și firesc. Diferența de vârstă se făcea simțită. Legătura noastră, plină de farmec altădată, devenise un chin. Voiam ca povestea noastră să se termine frumos. Ne-am despărțit. I-am dat atunci una dintre cele două chei ale cavoului, cu rugămintea solemnă ca după moartea mea să aibă grijă, în amintirea iubirii noastre, de mormântul meu. Mi-a jurat că așa va face. Am fost bogată, dar nefericită. Nu mi-am iubit soțul... nici de copii care să-mi fi umplut golul existenței n-am avut parte... Costi a fost pentru mine ca o rază dumnezeiască...

   Tăcu brusc. Plângea, lacrimile alunecau prin adânciturile ridurilor. Nu se mai sfia să-și arate fața urâțită de bătrânețe.

   Lucian o lăsă să se potolească. Într-un târziu o întrebă:

   - Când l-ați văzut ultima dată pe Aman?

   - Demult... Să fie de atunci 4 sau 5 ani. Ne-am întâlnit pe stradă întâmplător. În general, am evitat să dau ochii cu dânsul. Motivul e ușor de înțeles; era încă un bărbat tânăr.

   - I-ați cunoscut familia?

   - Da. Partida cu fiica generalului eu i-am înlesnit-o. Îi doream o situație. Îl iubeam și voiam să-l știu fără griji.

   „Interesante mărturisiri”, gândea Lucian, „bune pentru un scriitor. O să nimeresc eu într-o zi peste un romancier și o să-l trag după mine. Interesante, dar prea multe nu mi-a dezvăluit. O singură chestie - Aman deținea și el o cheie. A jurat s-o folosească într-un fel, dar a folosit-o într-altul.”

   - A murit! gemu femeia. În cavoul nostru... De ce oare? A lăsat vreo scrisoare?

   - Nu.

   - Ce l-a îndemnat să se sinucidă? De ce nu în altă parte, de ce tocmai în cavoul meu? Să fie încă un semn al iubirii ce mi-a purtat-o?

   Lucian surâse amar în sinea sa. Ce să-i răspundă? De fapt, ce știa? Că Aman dispăruse de acasă trăgându-l pe sfoară și că, în sfârșit, cu ajutorul lui nea Fane îl găsise... dar mort. Că s-a sinucis sau că a fost omorât, abia mâine, după autopsie, o să afle.

   - Nu știm încă dacă s-a sinucis, recunoscu Lucian fără ocol, sau dacă a fost omorât,

   - Omorât?!? se îngrozi ea. Doamne!

   „Mai mult ca sigur că a fost omorât” își spunea Lucian privind fix și intens în ochii înlăcrimați ai femeii. „Iar pe dumneata, până la proba contrarie, te cred... Faptul că ai avut o tresărire pe când deschideai sertarul unui scrin nu e un motiv să nu-ți dau crezare.”

   - Doamnă, mai avem o formalitate de îndeplinit. Vă rog să fiți atât de amabilă și să așterneți pe hârtie tot ceea ce mi-ați povestit.

   - Acum? întrebă ea descumpănită.

   - Nu vă supărați, e foarte important. Bănuiesc că aveți în casă toc, hârtie...

  Văduva fostului negustor se ridică șovăitoare de pe marginea patului, aprinse lumina cea mare și se apucă să caute într-un scrin hârtie și cerneală.

3

   La ora 22:30, căpitanul Lucian se prezentă maiorului Panait la raport.

   Un ceas mai târziu, reveni în biroul său. Deschise larg fereastra. Un val de aer rece, înviorător, năvăli în încăpere. Rămase un timp nemișcat, lângă prichici. Pe cer pâlpâiau câteva stele. O liniște odihnitoare se instalase peste oraș.

   Când i se făcu frig de-a binelea, închise fereastra și se întinse într-un fotoliu; își trase în apropiere și un scaun pentru a-și sprijini picioarele obosite. Pe urmă găsi că lumina e prea puternică. O stinse, lăsând aprinsă lampa de birou. O vreme, fixă peretele din față ca pe un ecran. Avu chiar impresia că peste 1 minut avea să înceapă proiecția unui film... filmul gândurilor sale. Închise ochii. Ecranul dispăru.

   Privi înăuntrul său, dornic să-și rânduiască observațiile, ideile, deducțiile. Prea se adunaseră multe și firul deducțiilor se cerea luat de la început.

   „Stamatiad e angrenat în elaborarea unui plan complex de investigații geologie U-74”, începu Lucian. „Aman și-a manifestat și el dorința de a conduce lucrările U-74. Colegiul institutului l-a preferat însă pe Dan Stamatiad. Acum, după moartea atât de misterioasă a lui Aman, putem să tragem concluzia că cererea sa insistentă de a i se încredința lucrările era legată de anumite interese. De ce natură erau aceste interese? Stamatiad este amenințat cu moartea. Nu se explică de ce, sau i se explică, dar nu i se cere nimic în schimb. Este amenințat întruna.. Îmbolnăvindu-se, Stamatiad trebuie să fie înlocuit. Cine oare putea să-l înlocuiască, nu cumva Aman? Pretendentul nr. 2 la U-74. Și iată surpriza: Aman mai întâi dispare, iar apoi e găsit mort. După toate probabilitățile, ucis. De ce? De către cine? Cum vine asta: Stamatiad e cel amenințat cu moartea, iar cel omorât e Aman?”

   Lucian simți nevoia unei țigări. Oftă.

   „Aman a dispărut în clipa în care eu am intrat, pe neașteptate, în casa lui. Se poate conchide că apariția mea l-a speriat. Mai mult ca sigur. Te pomenești că l-am speriat tocmai în clipa când spera să-i ia locul lui Stamatiad?! Totuși, ceva nu se leagă... Toate aceste acțiuni au ceva logic până la un punct, pe urmă apar niște dereglări derutante. De pildă, autorul scrisorilor, fie el Celaru sau nea Fane, a aflat că Stamatiad a fost la mine. Cum a aflat? Cine l-a informat? Numărul celor care ar fi putut să-l informeze se limita la trei persoane - directorul, Stamatiad și șoferul. Toți trei, oameni de încredere. Apoi autorul scrisorilor a mai aflat și cine-i ofițerul care se ocupă de caz, a aflat până și numărul meu de telefon de acasă. Cine i-a procurat numărul de telefon? Doi oameni îmi știu telefonul - Stamatiad și directorul. N-am niciun motiv să nu am încredere în ei. Directorul și Stamatiad. Deci din trei, doi. Hmmm!
   Nu cumva Stamatiad în afacerea asta, se pretează la un joc dublu? Cum de mi-a venit ideea asta? Totuși, pe acest itinerar: director - Stamatiad, trebuie să caut dezlegarea enigmei. E încă învăluită în ceață.

   Pe urmă? Pe urmă, arestarea lui Nelu Mâțu mi-a indicat o cale spre nea Fane. Semnalmentele lui sunt prețioase, dar, judecând după ultimele declarații ale lui Stamatiad, nu corespund cu cele ale lui Baleca și nici cu cele ale lui Celaru. E posibil ca Stamatiad să nu mai țină prea bine minte... De, au trecut de atunci 20 de ani.

   Cu câtă dezinvoltură „boxează” acest nea Fane. Se învârte în ring cu garda deschisă! Îl terorizează pe Stamatiad... Știe unde se ascunde Aman... Ce l-a determinat să-mi telefoneze și să mă informeze unde-l voi găsi pe Aman? Știa că în clipa aceea Aman e mort? Știa, în privința asta nu am nicio îndoială. Ar fi fost mai logic să nu mă anunțe, să abandoneze cadavrul acolo până când ar fi fost descoperit. De către cine? Cu siguranță de proprietara cavoului, de doamna Paraschivescu, fosta amantă a lui Aman. Dar nea Fane s-a grăbit să ne dezvăluie taina cavoului. De ce? Oare n-are niciun amestec în asasinarea lui Aman? Sau are și...

   Nu mai înțeleg nimic. Trebuie totuși să recunosc că moartea lui Aman nu numai că-mi complică cercetările, dar le și prelungește în timp. Pe fir a mai intrat un personaj - doamna Paraschivescu. Ce mai, un simplu telefon m-a pus în fața unor situații neașteptate - moartea lui Aman, apariția unei doamne Bovary de pe cheiul Dâmboviței.

   O întrebare, era cât p-aci să-mi scape: până să fi găsit ascunzătoarea din cavou, unde a stat ascuns Aman? Cine l-a adăpostit? Unde i-a rămas valiza... sau cine i-a luat-o? Iată două întrebări noi. Găsește-le, bădie, răspuns. Mâine, rezultatul autopsiei o să-mi dezvăluie cauza morții lui Aman.

   Urmează, după asta, câteva acțiuni absolut necesare:

   1) trebuie s-o anunțăm pe doamna Aman de moartea soțului ei;

   2) o percheziție în biroul inginerului de la institut.

   Gata, îmi ajunge pe ziua de azi.”

   Totuși, nu se ridică din fotoliu. Îi era lene.

XI

moartea vine cu pași de pisică

1

   Căpitanul Lucian veni la minister indispus. Nu dormise prea bine, îl chinuise un somn agitat.

   Se trezise cu senzația amară că, în ciuda eforturilor sale, nu va izbuti să se smulgă din meandrele cazului. Eventualitatea unui eșec îi provoca de pe acum o vagă suferință, deși era destul de matur și de experimentat ca să înțeleagă că atât succes, cât și înfrângerea sunt fenomene ce decurg în mod firesc dintr-o activitate umană, și ea firească. Numai că, spre deosebire de un insucces undeva în producție, eșecul în activitatea sa ar fi putut să aducă statului prejudicii ireparabile.

   Nu avea niciun motiv să se împace cu gândul că zarva stârnită în jurul lui Stamatiad era gratuită. Senzația unei eventuale înfrângeri deveni de-a dreptul apăsătoare în clipa în care își făcu apariția în cabinet locotenentul major Frunză, pentru a-i raporta rezultatul autopsiei și al celorlalte cercetări.

   - Te rog, ia loc, îl invită Lucian.

   - Mulțumesc. Ce-i cu tine?

   Frunză îl măsură pe sub sprâncene.

   - Te-ai certat cu Lia?

   - S-ar cuveni să fii mai ager, tovarășe locotenent major. N-am dormit prea bine, explică Lucian.

   - Aha, zâmbi Frunză insinuant.

   - Niciun aha... Șezi și raportează.

   Frunză se supuse. Vorbi însă numai după ce își aprinse o țigară. Apoi deschise un dosar. Citi cu glas tare:

   - Constantin Aman a încetat din viață după miezul nopții, în jurul ore 2... Paralizie respiratorie, edem pulmonar... provocare de transformarea hemoglobinei în carboxihemoglobină. S-a găsit în sânge o concentrație de 66% carboxihemoglobină... ceea ce provoacă moartea în aproximativ 5-6 ore. Aman a inhalat o puternică doză de oxid de carbon. Pătruns în organism pe cale respiratorie, oxidul de carbon blochează hemoglobina și o face inaptă pentru hematoză. Combinația oxid de carbon cu hemoglobină, mai exact, carboxihemoglobină, împiedică transportul normal al oxigenului spre țesuturi.

   - Oxid de carbon?!? Gaz incolor și inodor, murmură Lucian ca pentru sine.

   - Uneori, moartea cu oxid de carbon e frumoasă. Vine cu pași de pisică.

   - Ție îți arde de metafore. Dă-le încolo! se enervă căpitanul. Constatarea medicului legist, oricum, mi se pare de domeniul fantasticului. Ca să fi inhalat o doză mortală de oxid de carbon, Aman ar fi avut nevoie de cel puțin două condiții. Prima: o sursă de oxid de carbon. De unde să fi apărut în cavou o asemenea sursă? A doua: o închidere cât de cât ermetică a cavoului. Hai să spunem că această condiție o putem stabili, e concretă prin însăși existența cavoului. Dar sursa de oxid de carbon de unde a apăru? N-ai să-mi spui că Aman a adormit lângă o sobă cu gaz metan?

   Lucian se uită îngândurat la Frunză.

   - Stai, că nu e totul...

   Frunză cercetă hârtiile de la dosar.

   - În ficat, rinichi și creier s-a găsit o concentrație de barbiturice.

   - O concentrație mortală?

   - Nu... normală. Aman apela, pesemne, la deconectate, probabil la carbaxin. De aici, medicul legist presupune că, sub efectul barbituricelor, Aman mai întâi a adormit, iar moartea cu oxid de carbon a intervenit în timp ce el dormea.

   - Deci, barbituricele au colaborat cu oxidul de carbon...

   - Și moartea a venit cu pași de pisică.

   Frunză surâdea trăgând din țigară.

   - Da, totul pare de domeniul fantasticului.

   - Nici doctorul nu-și explică prezența în cavou a oxidului de carbon.

   - E și firesc să nu-și explice, zise căpitanul. Ca să obții oxid de carbon ai nevoie de o sursă de ardere incompletă a cărbunelui... sau de o sursă de gaz, gata fabricat și îmbuteliat. Or, cavoul nu pare să fie un laborator. De unde naiba a apărut sursa de oxid de carbon? Ai studiat urma aceea de pe „masa tăcerii”? întrebă Lucian.

   - Am și fotografiat-o.

   Frunză scoase din dosar o fotografie, i-o întinse căpitanului. Două linii trase cu cerneală indicau dimensiunile exacte ale acelui obiect dreptunghiular ce-și imprimase forma pe suprafața prăfuită a mesei.

   - Deci, continuă Lucian, la fel de gânditor, obiectul are o lungime de 40 de centimetri și o lățime de 15 centimetri. O cutiuță... o servietă... o valiză... o lădiță... Asta ar fi putut să fie sursa de oxid de carbon.

   Își mută privirea de pe fotografie pe fața lui Frunză. Acesta risipi fumul țigării ca să poată surprinde mai bine ochii întrebători ai căpitanului.

   - Glumești! Atunci trebuie să conchidem că Aman s-a sinucis. Adică a venit cu sursa de oxid de carbon de acasă și a adormit cu ea la căpătâi, ca să nu se mai trezească.

   - Poate...

   - Bine, dar atunci unde a dispărut? Cine a luat-o?

   - Asta și trebuie să aflăm.

   - Stai, mai am ceva... Am găsit o bătrână.

   - Norocul tău, îl zeflemisi Lucian.

   - Nu fiecare poate să aibă bafta ta. Zic, am găsit o bătrână care, zilnic, își petrece după-amiezile în cimitir, îngrijește un mormânt în vecinătatea cavoului. Am stat de vorbă cu ea și iată ce am aflat: alaltăieri, spre seară, între orele 18 și 19, tocmai când se pregătea să plece, a zărit trei bărbați făcându-și de lucru la ușa cavoului.

   - Trei!

   Bătu cu palma în birou, sări de la locul său și începu să se plimbe roată prin încăpere.

   - Trei?!? Ți-a dat vreun indiciu, vreun semnalment?

   - Nu l-a reținut decât pe Aman. De altfel, i-ar arătat cadavrul și l-a identificat.

   - Trei inși, iar unul dintre ei Aman... Toți trei și-au făcut de lucru pe lângă ușa cavoului, repetă Lucian, meditativ.

   - Vrei o țigară?

   - Du-te dracului! Ce mă tot ispitești cu nicotina ta? Bătrâna n-a mai reținut nimic în plus?

   - Ba da, acum 4 zile doamna Paraschivescu a fost în vizită la soțul ei.

   - Cum?!? se roși Lucian de furie.

   - Bătrâna zice că a văzut-o.

   - Ce a mai văzut?

   - Nimic.

   - Dă-mi fotografiile cadavrului! ceru Lucian, după o scurtă pauză.

   Erau 6. Frunză le răsfiră ca pe niște cărți de joc. Evantaiul i-l întinse căpitanului. Lucian, la rândul său, îl așeză pe cristalul biroului. Cadavrul lui Aman fotografiat din 6 unghiuri. Lucian cercetă curios fotografiile.

   Frunză lăsă la o parte dosarul, se ridică și trecu în spatele lui Lucian.

   - Sunt un adevărat maestru. Fac niște fotografii... își aprecie Frunză opera.

   - Laudă-mă gură...

   - Mă, că nervos mai ești astăzi...

   După un timp, de parcă ar fi descifrat cine știe ce taină, Lucian se lumină la chip:

   - Putem enunța următoarea ipoteză: din clipa dispariției de acasă și până alaltăieri, Aman a stat ascuns nu în cavou, ci în altă parte. Tot alaltăieri, după ora 18, însoțit de doi bărbați, a pătruns în cavoul familiei Paraschivescu cu gândul... Cu ce gând? Poate ca să se adăpostească...?!

   - Vesel adăpost, nimic de zis, râse Frunză. Așadar, unul dintre ei a fost la proprietara cavoului și i-a cerut cheia, nu ne rămâne decât s-o întrebăm pe doamna Paraschivescu cui i-a dat-o.

   - Te bucuri prea devreme, musiu. Află că Aman avea și el în păstrare o cheie. Știa deci că se putea folosi de cavou ca de o ascunzătoare. Cei doi l-au condus și l-au încuiat pe dinafară. Deci cheia a rămas la unul dintre cei doi. Nu l-au lăsat singur, ci cu... obiectul acela... Un obiect aducător de moarte. Cei doi știau în jurul cărei ore va muri Aman. Au reveni și au luat și obiectul.

   - Adică Aman nu știa despre ce-i vorba? îl temperă Frunză.

   - În orice caz au revenit și l-au luat, se apără Lucian.

   - Poate că n-au mai revenit... Poate că l-au luat din prima clipă?

   - Apropo, ce s-a găsit asupra lui Aman? schimbă Lucian vorba.

   - O batistă, buletinul de identitate, un pieptăn și 493 de lei și 30 de bani. O chitanță de la ONT Carpați. Și am mai găsit ceva...

   Frunză reveni la locul său, în fața biroului. Își aprinse o nouă țigară.

   - Păcat că nu mai fumezi! îl întărâtă el.

   - Lasă provocările! Spune ce ai mai găsit!

   Frunză scoase din dosar un plic, iar din el, cu ajutorul unei pensete, un fir de păr. Îl ținu în bătaia luminii ce venea dinspre fereastră:

   - Privește! Un fir de păr... L-am găsit pe mâneca dreaptă a hainei. Un fir lung... blond, oxigenat... de femeie... Firul la origine era brunet.

   - Ei, asta zic și eu descoperire, se bucură Lucian. Deci, înainte de a se fi instalat în cavou, a fost la o femei cu păr blond sau, cine știe, poate că a și stat la ea?

   - Și care folosea și un parfum fin franțuzesc - Christian Dior.

   - Să nu-mi spui că la analiza părului ai stabilit parfumul doamnei necunoscute!

   Frunză îi întinse căpitanului o batistă bărbătească împăturită cu acuratețe.

   - Miroase-o!

   - Aha! E îmbibată cu un parfum delicat, constată Lucian.

   - Analiza a identificat parfumul! Doamna Paraschivescu ce culoare de păr are? Blond, nu-i așa?

   - Negru, vopsit, zâmbi amuzat Lucian de ceea ce putea să-i treacă prin cap colaboratorului său. Enigma, băiete, nu-i deloc simplă! Continuându-mi presupunerile, aș mai putea să adaug un element. În cimitir au fost trei. Unul a fost Aman... a murit. Au rămas doi. Cu siguranță că unul dintre cei doi e nea Fane.

   - Ce te face să crezi?

   - Cunoștea foarte bine nu numai ascunzătoarea lui Aman, dar și cine e proprietarul cavoului, unde locuiește. Deci se pune întrebarea: cine-i cel de-al treilea?

   - Sau ce reprezintă sau au reprezentat toți trei la un loc?

   - Exact! Dacă-mi răspunzi sau îți răspunzi cu succes la întrebare, să știi că-ți dau o țuică!

   - Nu-i prea mult?!?

   Frunză râse. Lucian schiță doar un zâmbet trist. Senzația amară a unei eventuale înfrângeri îi mai stăruia încă în inimă.

   - Și acum ce facem? întrebă Frunză strângând piesele dosarului.

   - Vom căuta o femeie cu părul blond, vom efectua o percheziție la locuința lui Aman, ne vom ocupa și de înmormântarea lui, vom căuta cea de-a doua cheie a cavoului, vom căuta să-l identificăm pe cel de-al treilea din cimitir, ne vom ocupa de chitanța ONT Carpați. O să lămurim și povestea cu doamna Paraschivescu. Vom încerca totuși să dezlegăm enigma cazului Stamatiad. Ai ceva împotrivă?

   - Nu, să trăiți! răspunse Frunză și încercă din nou să-l ispitească cu o țigară.

2

   

   Procesul-verbal întocmit de locotenentul major Frunză și de directorul Institutului de Cercetări Geologice.

   Fișetul inginerului Constantin Aman a fost deschis în prezența colegilor său - inginerii Moise Diculescu, Vasile Ciorbagiu și Valerian Busuioceanu. Nu s-a constatat nicio lipsă. Toate documentele și actele erau la locul lor.

   În bibliotecă, pe raftul cel mai de sus, s-a găsit un Dicționar de neologisme (825 p). În paginile sale (de la pagina 149 la pagina 437) am găsit un culcuș destinat unui aparat fotografic de forma unei brichete. Culcușul fusese săpat în pagini, iar paginile lipite ușor între ele. „Bricheta” se afla la locul ei. S-au mai găsit două file.
   Din clipa dispariției, Aman n-a mai telefonat la institut. Nu a încercat să ia legătura cu niciunul dintre colegi.

   Declarația doamnei Paraschivescu (completare)

   Recunosc. Am fost la cimitir acum 4 zile, spre seară. De ce am omis acest lucru? Regret foarte mult omisiunea, dar am fost tulburată de apariția neașteptată în casa mea a unui anchetator. Pur și simplu, mi-am pierdut capul și am uitat. Când mi-am amintit, prima declarație fusese făcută și mi s-a părut că n-am cum să retractez.

   De ce deschizând sertarul scrinului am tresărit? Găsisem, în sfârșit, lângă cheia cavoului, o chitanță pe care o căutasem toată ziua. O chitanță de la curățătoria chimică Luceafărul. Regret din suflet omisiunea făcută.

   Din stenograma convorbirii Stamatiad - Lucian

   Stamatiad: Aman a murit?!? De necrezut!

   Lucian: A fost găsit mort.

   Stamatiad: Era un nefericit! Bietul om, fie-i țărâna ușoară! Toată viața a umblat după o himeră. Voia cu orice chip să parvină.

   Lucian: A făcut politică în anii studenției?

   Stamatiad: Nu. Trăia cu nevasta unui bogat negustor bucureștean: avea bani, garsonieră și de aceea afirma, între colegi, că asta-i politica potrivită pentru el. Himera lui? Visa că într-o zi o să descopere zăcăminte de aur, se vedea proprietarul unor iluzorii mine de aur. Îmi băteam joc de el... și nu numai eu, ci și ceilalți colegi de facultate.

   Lucian: Era la curent cu elaborarea planului U-74?

   Stamatiad: Am mai declarat. Mă vizita destul de des. De altfel, era singurul care mă deranja. Iar eu îi permiteam, știam că-și manifestase dorința de a conduce lucrările U-74. Eu îi apreciam sinceritatea, căci nu-și ascundea invidia. Îmi cerea să-i arăt lucrările. Uneori mă și ajuta la efectuarea unor calcule...

   Lucian: Când vă vizita, fuma mult?

   Stamatiad: Desigur. Fuma țigări bune, străine. Îmi oferea și mie.

   Lucian: Își aprindea țigările la flacăra unei brichete?

   Stamatiad: Da, avea o brichetă foarte nostimă... Îi plăcea să se joace cu ea.

   Lucian: Nu l-ați întrebat de unde o are?

   Stamatiad: Ba da. O primise cadou.

   Lucian: De la cine?

   Stamatiad: Nu mi-a spus. Sau poate mi-a spus și nu mai țin eu minte.

   Lucian: Asta-i bricheta? O recunoașteți?

   Stamatiad: Da, asta e. Când va fi înmormântat?

   Lucian: Va fi incinerat. Mâine, la ora 9:30, la Cenușa.

   Stamatiad: Ce credeți, aș putea să mă duc și eu?

   Lucian: De ce nu?

3

   Șeful serviciului Excursii internaționale îl primi cu o deosebită cordialitate. Era un bărbat nu prea înalt, trecut de 40 de ani, cu o expresie inteligentă în priviri.

   - O țigară? îl întrebă, întinzându-i căpitanului o ingenioasă cutie de țigări, incrustată cu motive populare românești.

   - Mulțumesc! refuză Lucian. M-am lăsat.

   - Cu ce vă putem fi de folos?

   - Tovarășe Banciu, spuse Lucian, aș vrea să stabilesc câteva elemente în legătură cu un client al dumneavoastră.

   Scoase din portmoneu chitanța găsită asupra lui Aman și i-o întinse interlocutorului. Acesta o luă și, după ce o cercetă, rosti:

   - Constantin Aman! Da... Mi-e cunoscut numele... Inginer... E clientul nostru.

   - Ne interesează, urmă Lucian, să știm în ce excursii a mai fost... pentru ce excursie s-a înscris.

   - Imediat! se oferi funcționarul. Vă rog să mă scuzați. Cât timp am să lipsesc, vă puteți uita în acest album.

   Rămase singur. Albumul nu era lipsit de interes; prezenta amatorilor de excursii imagini din Praga de aur. Fotografiile îi ținură de urât până când șeful serviciului Excursii internaționale reveni în birou cu o fișă și un chitanțier.

   - Ați găsit?

   - Cum să nu...

   Funcționarul râse superior, de parcă ar fi vrut să-i dea de înțeles că în instituția lor exista o evidență perfectă.

   - Aman Constantin, citi el, de profesie ingineri geologc, domiciliat în București, Bulevardul Nicolae Titulescu 5, raionul 30 Decembrie, a efectuat mai multe excursii: 1961 - 7 zile în Bulgaria...

   - Singur?

   - Singur. În 1962 - 21 de zile cu motonava Transilvania, pe itinerarul Grecia-Turcia-Liban-Egipt-Italia, iar anul trecut a vizitat RDG-ul cu prilejul Târgului de mostre de la Leipzig. Anul acesta, Aman Constantin, consultând prospectele noastre, s-a înscris pentru a petrece revelionul în RDG.

   - Tot singur? întrebă Lucian din nou.

   - Și da, și nu.

   Funcționarul îi zâmbi complice. Își înălță enigmatic o sprânceană.

   - Da, pentru că nu și-a înscris soția. Nu, pentru că totuși s-a înscris cu o femeie...

   - Cu o femeie? întrebă căpitanul cu o naivitate prefăcută.

   - Nu știm cine e: prietenă? colegă? Știm însă că Aman a depus la casă banii în numele dumneaei. Tot el mi-a adus și fișa completată de persoana feminină în cauză.

   Îi întinse ofițerului o fișă la care se anexaseră fotografiile necesare pașaportului.

   Ochii lui Lucian se opriră mai întâi asupra fotografiilor. Erau ale unei femei frumoase, cu părul, după toate aparențele, blond. Obiectivul aparatului o surprinsese în clipa în care ea aruncase cuiva un surâs disprețuitor.

   Privind-o, Lucian nu încercă să-și stăpânească satisfacție. Firul de păr blond găsit pe haina lui Aman era, fără îndoială, desprins din podoaba capilară a femeii din fotografie.

   Citi fișa: „Cătuneanu Mioara, născută în 1935 (cu aproape 20 de ani mai tânără decât Aman, socoti Lucian în gând), fără profesie, domiciliată în București, strada Pitagora, numărul 1, raionul Tudor Vladimirescu. Părinții: Decedați. Studii: Facultatea de Filologie. Ce limbi cunoaște: franceza și germana.”

   Pe măsură ce parcurgea fișa de plecare în străinătate a Mioarei Cătuneanu, Lucian se lumina tot mai mult la față, exprimându-și astfel bucuria unei descoperiri importante. Laolaltă cu dânsul se bucura și funcționarul ONT, care, la fiecare surâs de mulțumire al ofițerului, se înclina și el surâzător. Lucian își notă adresa prietenei lui Aman și numărul ei de telefon. Mulțumi interlocutorului și îi înapoie fișa, întrebându-l:

   - Ne putem bizui pe spusele casierei?

   - Are o memorie excepțională.

   Se ridică să plece. Îmbrăcându-și fulgarinul, adăugă:

   - Cum stați cu locurile pentru excursia în RDG?

   - Foarte multe cereri. Toate locurile sunt ocupate, îl informă amabil și profesional funcționarul.

   - Pe Constantin Aman să nu mai contați. A murit.

   - Nici pe... Mioara Cătuneanu? întrebă după o scurtă pauză.

   Lucian își desfăcu brațele a neputință:

   - Nu știu. În clipa în care o să știm, vă informăm. Vă mulțumesc.

   Funcționarul îl însoți până la ușă. Acolo se opriră din nou.

   - Ah, am uitat ceva, exclamă Lucian. Suma înscrisă pe chitanța lui Contantin Aman reprezintă doar un aconto, nu-i așa?

   - Da! răspunse funcționarul curios să afle unde voia să ajungă ofițerul de securitate.

   - Vă rog să-i atrageți casierei atenția că, dacă apare pe la ghișeu domnișoara Mioara Cătuneanu și vrea să se retragă din excursie, să vă anunțe, iar pe dumneavoastră vă rog să găsiți un pretext s-o amânați. Telefonați-ne nouă după asta...

   Lucian îi dădu numărul de telefon și se despărți, mulțumindu-i încă o dată pentru amabilitate.

   Ajuns în stradă, îi făcu șoferului semn să mai zăbovească. Căută un telefon public, formă de câteva ori numărul Mioarei Cătuneanu. Nu i se răspunse. Hotărî atunci să se deplaseze pe strada Pitagora.

   Mașina se opri în fața unei căsuțe modeste, fără etaj, cu o curte mică și strâmtă. Intrarea era la stradă. Lucian sună. Îi deschise o femeie în etate. Îl întrebă cu o politețe exagerată pe cine caută. Lucian, imitându-i politețea, răspunse că o caută pe domnișoara Mioara Cătuneanu.

   - Nu e acasă. A plecat ieri-dimineață pe Valea Prahovei cu o prietenă.

   - Pentru mult timp?

   - O, nu. Cred că mâine se întoarce. Dumneavoastră cine sunteți.

   - Sunt de la ONT Carpați, se prezentă Lucian.

   Și, deși nu uitase că părinții Mioarei Cătuneanu decedaseră, întrebă:

   - Sunteți doamna Cătuneanu, mama domnișoarei.

   - Nu, sunt mătușa ei. Aveți să-i comunicați ceva? stărui femeia învăluindu-l cu un surâs mieros.

   - Nu e ceva urgent... E în legătură cu excursia la care s-a înscris. Am s-o caut mâine. Dar cu domnul inginer Aman nu pot vorbi?

   Femeia clipi des din pleoape și-l privi cu mai mult interes. Întârzie, evident, răspunsul.

   - Îl cunoașteți?

   - S-au înscris împreună, așa că... îl cunosc.

   Lucian îi zâmbi condescendent: „Vai, doamnă, se poate să puneți asemenea întrebare!”

   - Au plecat împreună pe Valea Prahovei?

   - Domnul Aman n-a plecat...

   O fâstâceală  vizibilă puse stăpânire pe dânsa.

   - Atunci, e aici!

   - Nuuu...

   - Nu locuiește aici? făcu Lucian pe naivul. Dumnealui mi-a lăsat și această adresă.

   - Nu... Adică a locuit... De alaltăieri n-a mai trecut pe la noi. Căutați-l la serviciu sau...

   Femeia ezită. Lucian înțelese și-i sări în ajutor:

   - La celălalt domiciliu?

   Obrajii femeii se împurpurară ușor, dădu din cap; se vedea că nu-i făcea plăcere subiectul.

   Lucian se declară mulțumit de cele aflate, își ceru scuze pentru deranj și o avertiză că mâine o să treacă din nou.

   - Încercați pe seară, îl sfătui femeia.

   În mașină, rânduindu-și gândurile, Lucian își spuse:

   „Aman, după ce a dispărut de acasă, și-a găsit adăpost la amantă. Motive temeinice l-au determinat să-și părăsească această ascunzătoare comodă și să se mute în cavoul familiei Paraschivescu. Care sunt motivele? Domnișoara Cătuneanu cunoaște oare motivul? Cunoaște, cu siguranță cunoaște... De unde s-o ia pe Mioara Cătuneanu?”

   - Încotro? îl întrebă șoferul după un timp.

   - Cum, încotro? se miră Lucian. La minister.

XII

alo! la telefon spitalul de urgență

1

   În jurul orei 20, locotenentul major Frunză fu chemat la telefon de către Spitalul de Urgență.

   Medicul de serviciu, Vasile Slăveanu, îl informă că acum o jumătate de oră Salvarea adusese, în stare gravă, o tânără femeie pe nume Dida Cornu.

   - Vrea să vă vadă, îi transmise doctorul, și vă roagă să veniți la spital, căci are să vă comunice ceva foarte important.

   - Dar ce i s-a întâmplat? se interesă Frunză, mișcat de veste.

   - A fost găsită într-un gang, fără cunoștință. Veniți?

   - Cât se poate de repede.

   Frunză îi raportă de îndată căpitanului Lucian cele aflate.

   - Zburăm! hotărî Lucian.

   În tot timpul „zborului”, cei doi ofițeri tăcură, deși Frunză avea mâncărime la limbă. Însă, ori de câte ori voia să deschidă gura, se lovea de îngândurarea morocănoasă a căpitanului.

   „Ce-i cu el? se tot întreba Frunză, e mai puțin calm decât în alte dăți... Sau mă înșel?”

   Nu se înșela.

   Pe Lucian începuse să-l irite continua îngrămădire de fapte. I se părea că adversarul îl încercuise, clădind anume în jurul lui o baricadă pe care nicicum nu va izbuti s-o escaladeze.

   Ce folos că găsise o brichetă-fotograf? E drept, obiectul găsit dezvăluia activitatea dușmănoasă a lui Constantin Aman împotriva legilor țării, dar inginerul, de mai bine de 48 de ore, era mort. Ce folos că, în sfârșit, o identificase pe amanta lui Aman, dacă nu dăduse încă de urma ei? Ce folos că deținea pe banda de magnetofon vocea lui nea Fane, că-i știa semnalmentele, dacă dumnealui continua să zburde în libertate? Numai în cursul zilei de azi îndrăznise să-l telefoneze lui Stamatiad în două rânduri, repetându-și amenințările. Și-apoi, nea Fane - ca nea Fane, dar cine era cel de-al treilea personaj semnalat de bătrâna din cimitir?

   Doctorul Slăveanu, un bărbat cu părul complet cărunt în ciuda anilor săi tineri, îi aștepta în holul mare al spitalului. Îi întâmpină ca pe niște vechi amici. Se vedea că era obișnuit să dea tot felul de explicații organelor de stat.

   - Care-i starea pacientei? se interesă Lucian.

   - Am trimis radiografiile la developat, răspunse doctorul - și intră într-o lungă explicație cu privire la caracterul leziunii. A fost lovită puternic în ceafă, se pare cu muchia palmei. A avut totuși un pic de noroc. Acea lovitură aplicată cu 3 centimetri mai sus i-ar fi fost fatală.

   - Sper că putem vorbi cu dânsa?

   - Da. Vă așteaptă. E singură într-o rezervă cu două paturi.

   Conduși de medic, urcară la etajul întâi, unde străbătură un coridor pustiu. O soră le tăie calea și Lucian, fără să vrea, își aminti de Lia. Oftă stăpânit. Se opriră în dreptul unei uși albe. Intrară într-o cameră îngustă, cufundată în semiîntuneric.

   Doctorul explică:

   - O lumină puternică ar putea să-i dăuneze.

   Pacienta zăcea vlăguită, fixând parcă un punct îndepărtat al încăperii. Din pricina semiîntunericului părea și mai pământie. Părul negru și bogat i se revărsa pe perna albă. Era frumoasă Gina din Ferentari.

   Îi recunoscu pe ofițeri și surâse dureros, în timp ce se răsucea cu prudență pe spate.

   - Eu o să mă retrag, zise doctorul. Dacă aveți nevoie de mine, mă găsiți în cabinet... chiar aici, la etajul unu.

   Lucian își trase un scaun, iar Frunză se așeză pe marginea celuilalt pat din încăpere. Dida Cornu îi privea cu niște ochi mari, înspăimântați parcă de amintirea celor petrecute.

   - Te simți în putere să vorbești? o întrebă Lucian cu o voce moale.

   - Eu v-am chemat, șopti ea stins. Am să vă spun ceva...

   - Te ascultăm... dar cu o singură condiție: dacă simți că-ți face rău, că te obosește, să te oprești, o povățui Lucian. Nu-i nicio grabă, minți el. Ne-am înțeles? Nu-i așa, tovarășe Frunză, că nu-i nicio grabă?

   Drept răspuns, Frunză îi zâmbi bolnavei încurajator și spuse:

   - Așa e cum zice tovarășul căpitan.

   - Am o prietenă, începu Dida Cornu să povestească rar și stins, internată la Spitalul Central. O cheamă Maria Cernat. Noi îi spunem și Mary. E bolnavă... e tare bolnavă... de 5 luni e internată. Până nu demult n-avea voie să primească vizite. Știți, era la furioși. Acum e ceva mai bine și a fost mutată la altă secție. M-am dus s-o văd. Astăzi e joi... e zi de vizită. Așa că eu...

   Bolnava se opri și se uită rugătoare la paharul de pe noptieră. Frunză îi întinse paharul. Bău încet, cu teamă parcă.

   - Mi-e gura uscată, ținu ea să explice. M-am dus s-o văd. Doamne! Că mulți bolnavi de nervi mai sunt pe lumea asta! Și bărbați, și femei. Am găsit-o pe Mary. Era singură... sărmana... nu venise nimeni la ea. Am recunoscut-o cu greu. Și totul din pricina unei iubiri nefericite... observă ea mai mult pentru sine. Am stat cât am stat cu ea în salon. Pe urmă, am ieșit să ne plimbăm. O luasem de braț și încercam să-i dau curaj. Și cum mergeam cu dânsa prin curtea spitalului...

   Întinse iarăși mâna să apuce paharul de pe noptieră și din nou Frunză o ajută, iar ea îi mulțumi printr-un surâs trist.

   - Mi-e sete. Aș bea întruna... Și cum ne plimbam așa prin curtea spitalului, aud o voce cunoscută.. chiar prea cunoscută. Îmi întorc capul și văd - știm cum e acolo, unele clădiri sunt înconjurate de un gard de sârmă - în curtea unei clădiri de bolnavi... Erau îmbrăcați în halate vișinii. Un bolnav stătea cu spatele la mine și râdea. L-am recunoscut după râs - era „Babacu”, nea Fane.

   Dida Cornu închise ochii înfricoșată parcă de propriile-i cuvinte. Rămase așa o clipă, două, apoi își descoperi din nou ochii triști și frumoși. Privi mută chipurile celor doi ofițeri, așteptându-le reacția.

   - Nea Fane?!? exclamă Lucian și-l căută din ochi pe Frunză.

   Acesta întrebă:

   - Vizita pe cineva?

   - Sau te pomenești că-i medic? interveni Lucian.

   - Nici una, nici alta, continuă Dida în șoaptă. Este... de necrezut... internat acolo... e pensionarul lor.

   - Ai văzut bine, nu cumva ți s-a părut? Poate că-i vorba de o asemănare! se îndoi căpitanul de neverosimilitatea relatării.

   Femeia clătină din cap.

   - Nu, nu mi s-a părut.

   - Mary m-a întrebat de ce m-am oprit... ce am văzut de m-am oprit. Credea... credea că-mi place unul dintre ei.

   Ultimele cuvinte le rosti cu ochii închiși, rușinată parcă. Apoi îi deschise.

   - Nu, nu m-am înșelat. Unul dintre bolnavi a văzut că m-am oprit. A spus ceva nerușinat despre noi, bolnavii au izbucnit în râs. Atunci, „Babacu” a întors capul și m-a zărit. Râdea și se uita la mine întocmai ca un nebun. Mă așteptam să mă strige... să-mi vorbească... doar nu mă mai văzuse de multă vreme. Însă nu m-a recunoscut. Râdea. Bolnavi își spuneau între ei lucruri deșucheate. Am căutat să mă îndepărtez de locul acela.

   Dida Cornu tăcu fixând acel punct îndepărtat al odăii.

   - Dacă-ți vine greu să continui... i se adresă Lucian.

   Ea însă nu-l lăsă să termine fraza:

   - Nu, nu. Mary a văzut că m-am speriat. Am întrebat-o dacă-l cunoaște pe bolnavul cu chelie, care s-a întors și s-a uitat la mine. Mi-a zis că-l cunoaște. Că-i vechi la Central, de vreo 2 ani, că-i nebun rău sau că a fost... Nu mai știu...

   Fără să vrea, Lucian își aminti de hohotul de râs înregistrat pe banda de magnetofon.. un râs înfricoșător, cu rezonanțe demențiale, dar se feri să facă vreo legătură între întâmplarea Didei Cornu și hohotul acela de râs.

   - Dacă-i de 2 ani, atunci nu-i el, mi-am zis, trebuie să mă fi înșelat. I-o fi semănând unul foarte bine, mi-am spus. M-am liniștit un pic. Se făcuse seară. Am mai stat cât am mai stat, pe urmă am plecat. Mary nu m-a lăsat singură, m-a condus până la poartă. Acolo ne-am despărșit. Am luat tramvaiul 21. N-am știut încotro să mă duc... Acasă sau în altă parte. Aveam întâlnire cu un bărbat, la ceas, la Universitate. M-am gândit să trec mai întâi pe acasă, să mă schimb. Am coborât din 21 și l-am luat pe 8. De la stația de tramvai până acasă mai aveam de mers o bucată bună de drum. Pe o stradă mai dosnică și mai întunecoasă am auzit pași. Când pașii s-au apropiat, mi-am întors privirea... Pe urmă, m-am trezit aici... cu o durere groaznică în ceafă. Mi-au făcut o injecție și durerile m-au mai lăsat.

   Dida Cornu se uită la pahar, dar era gol. Frunză înțelese: luă paharul și se duse la chiuvetă să-l umple, lăsă apa să curgă, apoi i-l aduse plin. Ea sorbi mulțumindu-i din ochi.

   - Când te-ai întors să vezi cine te-a ajuns din urmă, ai recunoscut pe cineva?

   Întrebarea rămase o vreme fără răspuns.

   - Mi s-a părut că era „Babacu”, dar nu sunt sigură... Totul s-a petrecut atât de repede. S-ar putea să fi fost, dar s-ar putea tot atât de bine să mi se fi părut... să fi fost sub influența vizitei de la spital...

   Se așternu între ei o tăcere plină de îngrijorare. Dida Cornu se uita rugător când la unul, când la celălalt, implorându-le sprijinul. Nu voia decât să știe ce se petrecuse în realitate. Îl întâlnise pe „Babacu” la spital sau nu? Cine o lovise?

   - Doctorul spune că am fost găsită într-un gang, murmură ea neliniștită. e adevărat?

   Lucian dădu afirmativ din cap, dându-i de înțeles că doctorul spusese adevărul.

   - Cine m-a găsit?

   - Nu știm, încă n-am cercetat, răspunse Lucian, gândindu-se în același timp că, într-adevăr, n-ar strica să afle cine o găsise, cine telefonase chemând Salvarea. Strada ți-era cunoscută?

   - Cum să nu. E strada Tri... Zilnic, în drum spre casă, trec pe acolo.

   - Cu „Babacu” ai trecut pe acolo?

   - De multe ori.

   - Nu-ți amintești... cam în dreptul cărei case s-a produs atacul?

   Dida Cornu închise ochii ca și când astfel îi venea mai ușor să-și amintească. Într-un târziu continuă:

   - Am venit pe strada Vasile D... am cotit-o la dreapta pe strada Tri... Am ținut-o înainte pe trotuarul drept... Am trecut pe lângă o alimentară, pe lângă un debit. Am ajuns în dreptul unei case în reparație. Îmi amintesc că a trebuit să ocolesc schelele... Am mai mers puțin și...

   - Mai spune-ne o dată cum o cheamă pe prietena dumitale, o rugă Lucian, apoi îi făcu semn lui Frunză să noteze.

   Acesta scoase un carnețel.

   - Maria Cernat... o mai cheamă și Mary... Vreți să-mi dați poșeta de pe noptieră?

   Frunză i-o întinse. Ea căută vlăguită prin poșetă, găsi o hârtiuță.

   - Scrie aici la ce secție e internată.

   Lucian citi cu glas tare: „Maria Cernat... Psihiatrie... Aripa B... Salonul 4”.

   - Am notat, raportă Frunză.

..................................