Irezistibil, Jill Shalvis

 ............................................

2-4

            - I-am vărsat cafeaua pe bijuteriile de familie, spuse ea. I-am stricat noul costum Hugo Boss, ceea ce mi-a oferit o mare satisfacție, pentru că arăta de parcă făcuse pipi în pantaloni.

    Păcat că șefii ei nu-i apreciaseră demonstrația de feminism și o concediaseră.
   Detalii. Dar, pentru prima dată, le expusese cuiva la o sticlă cu vin băută noaptea, pe când dereticau și împodobeau casa.
   Mai târziu, stând împreună sub pomul de Crăciun, toate trei se uitau la luminițele în formă de ardei iuți și zâmbeau ca niște proaste.
   Sau poate doar Maddie.
   Nu se putea abține. Își lipise capul de trunchiul pinului firav și îi adulmeca mirosul proaspăt. Deasupra vedea niște clești pentru grătar atârnând de crengi, alături de o poză a lui Bon Jovi, un tel, un capac Tupperware și o fotografie seminud a lui Johnny Depp în tinerețe.
   - N-am avut niciodată un brad așa de frumos, șopti ea cu respect.
   - Zici asta pentru că te-ai îmbătat, scumpo. Criță.
   Chloe suspină visătoare.
   - N-am mai avut un pom de Crăciun de ani buni. De când am plecat de la mama, la șaișpe ani.
   Oftă și Maddie. Deși îi erau la fel de străine ca Jax, de când venise la Lucky Harbor nu se mai simțise așa de singură.
   - Știu că voi, fetelor, vreți să plecați cât mai repede da aici, dar...
   - Maddie, iubito, spuse Tara pe un ton blând. Nu vreau să aud nici un „dar“.
   - Ascultă-mă o clipă. Ce-ar fi dacă am face o refinanțare? Am putea găsi pe cineva să renoveze hanul și am putea să-l administrăm așa cum trebuie. Și avem deja un angajat cu jumătate de normă, pe Lucille! Sigur, e bătrână, dar mama avea încredere în ea.
   - Mama avea încredere în toată lumea.
   - Părerea mea e că am putea scoate ceva bani dacă am încerca.
   - Dar ai idee ce înseamnă să iei un credit în zilele noastre? replică Tara, mereu glasul rațiunii. Am avea nevoie de un miracol.
   - Atunci putem să aflăm cui i-a lăsat moștenire Phoebe toții banii ăia. Trebuie să fie cineva la care ținea mult, ceea ce înseamnă că acea persoană îi împărtășea afecțiunea. Poate că ar fi interesată să investească în han. Am putea...
   - Nu, se răsti Tara. Gândește-te logic, bine? Administrarea unui hotel înseamnă multă muncă. Gesticulă cu atâta avânt, că aproape dărâmă pinul. Mai e și debarcaderul, o, Doamne. Ce știți voi despre ambarcațiuni și ocean sau...
   Se opri brusc, căci o lingură de pe o creangă căzu și o lovi la nas.
    - Au!
   - Mama și-a dorit asta.
    Maddie întinse mâna și luă de pe o ramură o furculiță, ca să nu cadă și aceea și să-i intre cuiva în ochi.
   - A dorit-o pentru noi.
   Tara și Chloe rămaseră tăcute. Tăcute și visătoare. Sau așa spera Maddie. Foarte obosită, închise ochii, lăsând gândurile să-i zboare. Voia să meargă treaba cu hotelul. O dorea din tot sufletul. Poate că mama ei nu încercase să se apropie de ea. Ba dimpotrivă, poate că o lăsase pe Phoebe să se îndepărteze, pentru că i se păruse mai ușor așa. Dar acum, exact în momentul în care avea nevoie de un refugiu, acesta i se ivise în cale.
   - Așa trebuie să fie, spuse în șoaptă cu toată convingerea.
   Pentru mult timp, nimeni nu spuse nimic.
   - Viața mea e haotică, zise Chloe în cele din urmă. Și îmi place așa. Nu implică responsabilități, pe când, îmi pare rău, Maddie, tare rău, dar hotelul este o mare responsabilitate.
   - Iar viața mea e în Dallas, adăugă Tara. Nu sunt o fată care să trăiască într-un amărât de orășel, n-am fost niciodată.
   - Înțeleg, spuse Maddie. Dar poate reușim să punem treaba pe roate, după care eu o să încerc să mă ocup de funcționarea complexului. E posibil să vă trimit cecuri grase în fiecare lună. La anul pe vremea asta, cine știe, poate o să sărbătorim.
   - Sunt prea mulți „poate“.
   - S-ar putea realiza, insistă Maddie. Cu un pic de încredere.
   - Și o mulțime de bani scoși de pe card.
   Scuturându-și acele de pin din păr, Maddie se duse în bucătărie, de unde reveni cu o carte de telefon.
   - Am văzut o bancă în oraș, chiar alături de Coliba Iubirii. Am să mă duc mâine acolo să văd care sunt condițiile de refinanțare.
   - Ce se vinde la coliba asta a iubirii? întrebă Chloe. E cumva un sex shop?
   - E un bar.
   - Și mai bine.
   - Plec de aici la sfârșitul săptămânii, o avertiză Tara pe Maddie. Și mai devreme dacă se poate, cu sau fără refinanțare.
   - Faci alergie la un loc ca ăsta? se interesă Chloe.
   - Scumpo, n-ai idee.
   Maddie puse degetul pe o listă cu firme de construcții.
   - Două dintre ele sunt specializate în renovări.
    Își scoase BlackBerry-ul.
   - Maddie, te rog, gemu Tara.
   - Doar îi sun, atâta.
    Formă numărul primei firme.
   - Nu este cumva miezul nopții? întrebă Chloe, uitându-se pe fereastră.
   - Ba da...
    Încă zăpăcită, Maddie zâmbi.
    - Le las un mesaj.
    Însă numărul pe care îl formase fusese deconectat sau nu mai era valabil. Tastă numărul celei de-a doua firme, denumite JC Builders.
    - Hei, mi-a răspuns robotul, care zice că au și un tâmplar de lux în echipă. De lux!
   - Trebuie să fie beată să dea telefon la firme de construcții, îi spuse Chloe Tarei. Trebuie s-o oprim.
   - Sst.
    Maddie închise ochii ascultând vocea profundă de bărbat care îi spunea să lase un mesaj.
    - Salut! zise ea după bip. Vă sună un potențial client, care caută un... ăăă... specialist în renovări. Ne găsiți la complexul hotelier Lucky Harbor, la capătul străzii Lucky Harbor, n-aveți cum să nu nimeriți. Ah, și avem o nevoie disperată de un meșter priceput! Poate că aveți multă treabă, căci văd că sunteți singurii din oraș, dar timpul ne presează. De fapt, suntem disperate...
    Acoperi microfonul, fiindcă Tara era în fața ei.
    - Ce e?
   - Ai spus disperat de două ori. Nu ai voie să spui așa ceva - o să ridice prețul. Și ce-i cu obsesia asta a ta pentru un tâmplar de lux?
   Maddie își dădu ochii peste cap - ceea ce o ameți - și descoperi microfonul.
   - Bine, uită acum cuvântul ăsta. Nu suntem disperate. La naiba, am putea face și noi treaba asta, dacă am vrea. Prin urmare, fie că veniți, fie că nu, e în regulă.
   Făcu o pauză, se întoarse cu spatele la surorile ei și își coborî vocea ca să vorbească extrem de încet.
   - Dar vă rog, veniți mâine la prima oră!
    Apoi rosti o formulă de salut și îi zâmbi Tarei cu inocență.
   - Ai făcut-o pe furiș, o certă Chloe. Hoțește.

   Ca întotdeauna, Jax se trezi la răsăritul soarelui. Se pare că e greu să renunți la unele obiceiuri.
   Altădată, s-ar fi dus la sală și ar fi dat pe gât o cafea de la Starbucks, apoi ar fi gonit în Porsche-ul său pe autostradă spre locul lui de muncă, unde ar fi trudit ca toți ceilalți din oraș. În calitate de avocat foarte scump la o mare firmă de succes din Seattle, care avea drept regulă câștigarea tuturor cazurilor cu orice preț, își folosea numele complet, Jackson Cullen III.
   Se simțise destul de bine acolo, dat fiind că fusese crescut de un om cu aceleași principii ca ale firmei sale. Își petrecea zilele la tribunal, socializând cu colegii și scoțând untul atât din el, cât și din alții.
   Nu mai avea un apartament de lux, nici un Porsche ultimul răcnet și nici măcar un costum ca lumea, iar de cinci ani nu mai socializase cu nimeni. Dar încă se mai străduia să-și salveze sufletul.
   Faptul că se întorsese la Lucky Harbor îl ajutase. Aici era o viață mai tihnită și mai simplă, pe care o alesese intenționat. Se întorsese la prima lui pasiune, reconstrucția și renovarea, și încerca să-i ajute pe oameni, în loc să le obțină achitarea.
   Până în ziua precedentă, când, prima dată după mult timp, simțise ceva autentic.
   Se îndrăgostise cu adevărat de o fată cu părul creț, cu o stângăcie adorabilă, o căldură și o fire pasională bine ascunsă și doi ochi blânzi și chinuiți. O combinație devastatoare.
   Își puse treningul și îi dădu un ghiont lui Izzy, cățelușei sale în vârstă de 2 ani. Era o corcitură de labrador cafeniu și probabil oposum care își dovedea descendența deschizând doar un ochi și privindu-l de parcă ar fi spus:
   „Liniștește-te, băiete“.
   - Vii și tu, o îndemnă.
   Ea închise un ochi.
   - Hai, te scot la plimbare.
   Cățelușa trase un vânt.
   Jax scutură din cap, apoi o scoase din culcușul ei, treabă grea, pentru că avea vreo 30 de kilograme.
   Alergară ca de obicei 5 kilometri pe plajă. De fapt, Jax alergă. Izzy mergea la vreo sută de metri în urma lui, apoi încetini, târându-și picioarele prin nisip până găsi un pelican pe care să-l urmărească. Într-un final, probabil obosită de atâta efort, se puse pe labele din spate și refuză să mai facă un pas până veni Jax s-o ia de acolo la întoarcere.
   Intră în casă pe ușa din spate și se duse în birou. Mirat să vadă o lumină aprinsă pe robot, apăsă pe „play“, apoi își dădu seama că era un apel din noaptea precedentă. Rămase neclintit, șocat să audă vocea lui Maddie.
   „Salut!“ spunea ea. „Vă sună un potențial client, care caută un specialist în renovări.“

   Bătăile puternice la ușă o treziră pe Maddie dintr-un somn profund.
    Zăpăcită, clipi și iar clipi, dar nu văzu decât o mare de verde pe care pâlpâiau luminițe roșii, așa că scoase un geamăt ducându-și mâinile la tâmplele care îi pulsau.
   Revenindu-și puțin, își dădu seama că stătea întinsă pe spate sub pomul de Crăciun, uitându-se la respingătoarele beculețe în formă de ardei iuți. Sau poate mahmureala ei era respingătoare.
   Gemând din nou, reuși să se ridice în capul oaselor, dând cu ochiul într-una din ramurile de jos ale pinului. O îndepărtă și, uitându-se în jos, constată că arăta îngrozitor. Bluza îi era acoperită de ațe roșii. Era aproape sigură că avea și rășină în păr.
   Și mai ciudat, casa era imaculată. Își amintea vag că o văzuse pe Tara, și ea cherchelită, umblând de colo, colo cu o mătură într-o mână și cu o cârpă în cealaltă și somând-o s-o ajute.
   Ceea ce nu explica prezența ațelor. Dar își aminti că scotociseră prin dormitorul mamei, unde găsiseră câteva lucruri de-ale ei. Era acolo un coș cu fotografii, un album de amintiri gol, pe care probabil că Phoebe voise să-l completeze, dar nu avusese timp, și o carte intitulată Tricotatul pentru tonți. Maddie se uitase la carte și la fularul croșetat pe jumătate de sub aceasta și i se strânsese inima când îi venise în minte o scenă de demult - ea și mama ei stând împreună și încercând să învețe să tricoteze.
   „Încercând“ era cuvântul potrivit.
   Phoebe râsese de eforturile lor jalnice, spunând că bucuria nu consta în rezultatul final, ci în pașii pe care îi făceai ca să ajungi la acesta. Dar pe Maddie o frustrase.
   Nu și în ajun, când își dăduse seama că era o amintire prețioasă, una dintre puținele pe care le avea, așa că pusese stăpânire pe carte, pe andrele și pe fularul pe jumătate tricotat în urmă cu mulți ani. Cât timp Chloe sortase pozele și Tara făcuse curat, Maddie învățase din nou să tricoteze.
   Un fel de a zice.
   Surorile ei erau încă sub pom, afară era frig. Chloe sforăia. Tara... zâmbea oare?
   Maddie nu o văzuse prea des astfel. Nici una din ele nu prea zâmbea, observase ea. Își înclină capul, apoi scoase un geamăt din cauza durerii provocate de acea mișcare.
   „Bagă de seamă, Maddie - nu mai bea niciodată.“
   La un moment dat, fuseseră toate de acord să-și pună pijamalele. Maddie se echipase cu pantalonii ei largi preferați, aceia cu Sponge Bob, și un tricou gros marca Hanes, pe pieptul căruia scria BITE ME. Chloe avea o pijama de la Victoria’s Secret, dar cu trupul ei, putea să poarte un sac de cartofi și tot i-ar fi venit bine. Pe bluză erau brodate frumos cuvintele JINGLE MY BELLS. Tara își pusese niște boxeri bărbătești, o cămășuță, un halat de mătase și o pereche de ciorapi trei sferturi.
   Maddie o atinse pe Chloe pe picior.
   - Gata, Juan, șopti aceasta. Mai am foarte puțină substanță în inhalator.
   Bătaia la ușă se repetă, iar Chloe și Tara se ridicară deodată, lovindu-se cap în cap, și gemură.
   Maddie se împletici spre ușă, zăbovind o clipă să se uite la pomul lor. Cu o seară înainte fusese cel mai frumos pom de Crăciun pe care-l văzuse vreodată. Acum, dimineața, rămăsese de numai un metru înălțime și arăta ca pomul de Crăciun al lui Charlie Brown. Păși peste picioarele surorilor ei, se uită în micuța oglindă din hol și îi veni să țipe.
   Părul îi era groaznic de răvășit. Puținul rimel de pe gene i se întinsese în jurul ochilor, iar pe obraz avea o cută de la obiectul pe care îl folosise drept pernă, probabil ghemul de lână în al cărui fir era înfășurată.
   - Nu mai fac niciodată, îi promise imaginii jalnice reflectate în oglindă, arătând-o cu degetul ca să-și întărească spusele.
   Imaginea scoase limba.
   Oftând, deschise ușa din față, moment în care rămase uimită în prag. Pe verandă era Jax Cullen, care purta blugi Levi’s prespălați, un pulover negru pus peste un tricou negru și ochelari reflectorizanți și zâmbea amuzat.

Capitolul 7

   Experiența e acel ceva pe care îl câștigi... după ce nu mai ai nevoie de ea.
   PHOEBE TRAEGER

   Maddie se uită în sus la Jax, care nu era mahmur și nu avea nici o cută pe față.
   Părea puternic și rău și așa de sexy, că-ți venea să faci moarte de om pentru el, dar ea reacționă fără să se gândească.
   Îi trânti ușa în nas.
   Tara rămase fără grai.
   Chloe pufni în râs.
   Iar Maddie își acoperi fața cu mâinile.
   - Repede, să nu mă împuște cineva.
   - Scumpo.
   Tara îi puse o mână pe umăr.
    - Pentru că ești din LA, poate nu știi că să trântești ușa în nasul cuiva e un gest considerat nepoliticos în aproape toate cele 50 de state.
   - Nu înțelegi. E el. Jax.
    Poate că nu-i mergea mintea prea bine acum, dar numai uitându-se la el, roșise și se simțise stânjenită. Ea! Femeia care decretase că toți bărbații sunt niște ticăloși.
   - Ce mă fac?
   - Păi, pentru început, zise Chloe, nu le mai trânti ușa în nas unor tipi care arată așa.
   - Are puteri supranaturale, murmură Maddie, cojindu-și oja de pe o unghie.
   - Adevărat?
    Vizibil fascinată, Chloe se uită pe geam.
    - De-aia e așa sexy?
   Tara îi luă încet lui Maddie mâna de la gură.
   - Ce vrea?
   - Cred că pe fata asta în pantaloni cu Sponge Bob, zise Chloe, încă holbându-se la el.
   Maddie o împinse de la fereastră ca să se uite și ea.
   - O, Doamne! spuse ea în șoaptă.
   Pe verandă, Jax întoarse capul și îi aruncă o ocheadă ștrengărească, făcând-o să se dea înapoi ca arsă.
   - O, Doamne!
   - Începe să se repete, îi spuse Chloe Tarei, care veni și ea la geam.
   - O, ce mișto e!
    Tara îl studie îndelung cu privirea.
    - Nu ești pregătită pentru tipi ca el.
   - Detest să fiu de acord cu ea, dar n-am încotro, îi zise Chloe lui Maddie. Cred că are dreptate în privința asta.
   Trăgând aer în piept, Maddie puse mâna pe clanță. Flancată de surorile ei - nu era sigură dacă o făceau ca să-i acorde sprijin moral sau ca s-o împiedice să sară pe el - deschise ușa.
   Trebuia să-i dea dreptate lui Jax. În mod sigur, toate trei arătau ca niște creaturi sălbatice și foarte imprevizibile de pe planeta Estrogen. Dar, așa cum reacționase și în fața barului la amenințările nenorocitului aceluia de Tip în Costum, el rămase ferm pe poziții.
   - Bună, zise ea.
    Făcu un pas înainte ca să nu fie auziți dinăuntru, dar se împiedică de ghem. Îi trebuiră câteva secunde și multă demnitate ca să-și elibereze picioarele dintre fire.
   El își scoase ochelarii de soare pentru a o privi cu ochii de culoarea caramelului topit în care se citeau atât amuzament, cât și dorință. Fără îndoială că amuzamentul se datora incidentului cu ghemul, dar și părului ei răvășit și pantalonilor de pijama cu Sponge Bob. Cât despre dorința din ochii lui, ea bănui că se gândea la ce se întâmplase noaptea trecută.
   La asta se gândea și ea, pentru că sărutările lui - o, Doamne Dumnezeule, sărutările - erau acum tot ce-i trecea prin minte. Amintirea acelor sărutări minunate, pasionale și apăsate o ținuse trează cea mai mare parte a nopții. Dar mai erau și senzațiile pe care le avusese când el își plimbase mâinile pe tot corpul ei. Doar amintindu-și, simțea că îi freamătă ceva în partea de jos a abdomenului, tot mai jos.
   - Te simți bine? o întrebă el.
   Sigur că da. Se simțea minunat. Sau avea să se simtă în curând, după ce lămurea niște lucruri. Deocamdată, cu cât se uita mai mult la el, cu atât i se lărgea zâmbetul tâmp de pe față. Trebuia să fie sinceră. Sau, mai bine zis, cât de sinceră putea.
   - Să-ți zic de noaptea trecută. Îmi pare rău că ți-am lăsat o impresie greșită, dar nu sunt deloc pregătită pentru așa ceva.
    El nu-i răspunse, iar tăcerea care se așternu i se păru lui Maddie mai rea decât mahmureala.
    - Desigur că nu e nimic personal. Dar nu pot, chiar că nu pot să încep o relație.
    De ce nu spunea el nimic?
    - Nu mă... interesează.
    Ei bine, mințea, mințea, îl dorea, iar tăcerea lui o chinuia.
    - Îmi dau seama că noaptea trecută nu am părut dezinteresată, dar eram la capătul puterilor.
    Asta însemna că el arăta mult prea bine și avea gust de ciocolată - o combinație mortală.
   Străduindu-se să nu zâmbească, Jax întinse mâna și începu să-i culeagă firele de lână de pe umăr. Degetele lui o atinseră în treacăt la baza gâtului și trimiseră niște mesaje fierbinți spre sâni.
   Ea îi luă ghemul.
   - Cât despre întâlnirea de pe dig și faptul că m-ai adus acasă, ei bine, de obicei nu sunt așa de neajutorată. De fapt, ar trebui să știi...
    Trase adânc aer în piept.
   - Am renunțat la bărbați.
   La auzul acestor vorbe, el ridică o sprânceană.
   „Fii tare. Ai încredere în tine. Fii... ca Neytiri din Avatar. Bine, Neytiri era o creatură fantastică, realizată prin animație. Dar era puternică și avea încredere în sine, asta e tot ce contează acum.“
   - E adevărat. La început, am vrut să renunț la avocați, dar ar fi fost o dovadă de imaturitate - și ar fi însemnat că-i exclud numai pe ei, așa că am vrut să fiu sigură și să renunț la toate ființele umane dotate cu penis. Pentru că era o decizie mult mai înțeleaptă.
   Tara, care se uitase la scenă din spatele ușii, îi aruncă lui Jax o privire prin care parcă se scuza.
   - Poate că e încă amețită, oferi ea o posibilă explicație.
   - Nu sunt deloc amețită!
    Nu credea nici ea ce spunea.
    - Îmi pare rău dacă ai făcut tot drumul ăsta sperând că se va repeta ce a fost aseară, dar nu va fi așa.
   Nu mai spuse nimic, deoarece nu știa dacă nu cumva o asculta Cel de Sus, gata s-o trăsnească pe loc.
   Nimic. Nimic în afară de o tăcere și mai apăsătoare, dar de această dată își mușcă limba ca să nu spună ceva stânjenitor.
   - E-n regulă, zise Jax într-un final. Totul e... foarte interesant. Dar n-am venit aici pentru ce-ți închipui tu.
   Ea începu să aibă presimțiri rele.
   - Nu?
   Se uită o clipă la el și la felul în care era îmbrăcat: la o privire mai atentă, puloverul negru era de fapt un hanorac cu glugă North Face, care avea brodat numele firmei JC Builders pe piept. Blugii îi erau largi, dar tot îi scoteau în evidență picioarele lungi și musculoase într-un fel din care reieșea că-i purta de mult timp. În picioare avea cizme de lucru cu un grad de uzură evident. Dar mai grăitoare în privința ocupației sale erau ruleta care îi ieșea puțin din buzunar și blocnotesul din mâna lăsată în jos.
   În curte era jeepul lui, cu un câine mare și cafeniu pe locul de lângă șofer.
   - Tu ești cel de la firma de renovări, îngăimă ea cu o voce pierită.
   - Îhî.
    Acum părea categoric amuzat.
    - Dacă mai ești interesată de... arta mea.
   „O, Doamne!“
   - La urma urmei, continuă el, și eu sunt o ființă umană dotată cu penis.
   Chloe pufni în râs.
   Tara făcu o grimasă și îi închise ușa în nas, rugându-l să aștepte o clipă. Nu degeaba fusese supranumită Magnolia de oțel.
   - Măiculiță, zise Chloe, dezgustată. Deci sora mai mică e singura care știe că nu trebuie să-i închizi ușa în nas unui tip incredibil de sexy? Ar fi un adevărat sacrilegiu.
   Maddie scoase un geamăt.
   - Eu l-am chemat. O, Doamne! Eu l-am chemat. Sunt o proastă!
   - Lasă, scumpo.
    Chloe își trecu o mână prin părul ei ciufulit, iar degetele i se împotmoliră în buclele pline de rășină.
   - Nu ești o proastă. Nici chiar așa.
   - Sărutul e de vină! Afurisitul ăla de sărut! A fost de parcă mi-ar fi luat mințile!
   - Un sărut ca lumea este o carte de vizită, spuse Chloe, dând din umeri sub privirile întrebătoare ale celorlalte. Ei, nu vă luați de mine, ăsta e unul dintre sfaturile mamei.
   - Și acu’ ce fac?
   - Te ții de promisiune. Renunți la bărbați, îi aminti Tara. În plus, vindem proprietatea. Trebuie să-i spunem ca să nu mai piardă timpul pe aici.
   Maddie își ținu respirația - ce tare o durea capul! La naiba, avea mare nevoie de un antinevralgic.
   - Ieri-noapte am zis că o să punem pe picioare afacerea asta.
   - Băuserăm 3 sticle de vin, preciză Tara.
   Deodată, lui Maddie începu să-i bată inima la fel de tare pe cât îi pulsa capul.
   - Dați-mi o lună. Până la Crăciun, le rugă ea. Aranjăm puțin hanul și, dacă tot nu vreți să continuăm, vindem. Cu îmbunătățirile, o să obținem un preț mai bun. N-o să pierdeți nimic.
    Chloe se uită la sora mai mare, care oftă zgomotos.
    - Știu că am dreptate, insistă Maddie, simțind că avea șanse de câștig.
    Asta era. Trebuia să le convingă. Își dorea această lună, avea nevoie de ea.
    - O să fie mai bine pentru noi, promit.
   - Da’ de unde bani pentru renovare? se interesă Chloe. Tot ce am eu este un card Visa, pe care n-a mai rămas mult după excursia în Belize de luna trecută.
   - Eu am un MasterCard nefolosit, murmură Tara.
   - Și eu.
   Era întregul plan de rezervă al lui Maddie, deoarece Alex îi „investise“ așa de prost puținele economii.
    - E un început, iar obținerea unui credit n-ar trebui să ne ia mai mult de câteva săptămâni. Sunt hotărâtă să aflu ce-i cu moștenirea aia și să discut cu...
   - Lasă moștenirea aia, rosti Tara pe un ton ferm. Mama s-a străduit mult să o protejeze și nu-i treaba noastră. În afară de asta, nu-i adevărata noastră problemă.
   - Dar care e adevărata problemă? întrebă Maddie.
   - Că nu mai vreau să stau aici.
   - Nici nu trebuie. Punem treaba pe picioare și rămân eu la cârmă. Voi două puteți pleca, mă descurc eu.
   - Până-n Crăciun, spuse Tara. Și apoi vindem.
   „Nu fi un șoricel... Prefă-te că ești puternică.“
   - Dacă majoritatea vrea așa, zise Maddie precaută, străduindu-se să nu cedeze.
   - Și chiar te descurci singură? o întrebă Chloe.
   - Da.
    Maddie se uită la ușa închisă și oftă.
   - Poate nu chiar singură.
   - Un asociat ți-ar fi de mare ajutor. Și am senzația că omul ăla știe să se asocieze.
   Maddie își aminti ce simțise în brațele lui și o trecu un val de căldură. Fără îndoială, știa cum să se asocieze. Ar fi pariat pe tot ce avea mai scump. Nu că ar fi avut importanță.
   - Drăguțo, cum te gândești să-i obții ajutorul dacă tocmai i-a spus verde-n față că nu te interesează?
   O, da. Așa făcuse.
   - Rezolv eu.
    Potolindu-și bătăile inimii, deschise ușa, încercând în același timp să-și aranjeze părul - o bătălie pierdută.
   Jax coborâse de pe verandă și stătea acum pe vine, cu mâinile pe coapse, studiind putregaiul de pe un stâlp. Când o văzu ieșind din casă, se îndreptă de spate, cât era de înalt, și îi aruncă o privire.
   - Totul e-n regulă?
   - Desigur. Tocmai discutam... ăăă... ce să mâncăm la micul dejun.
   - Așa.
   - Da. Știi, clătite sau Cap’n Crunch.
   - Cap’n Crunch. Întotdeauna Cap’n Crunch. Și mai ai de învățat cum să minți.
   Aplecându-se, îi luă o buclă în mână. Subțire ușă.
   Și își făcuse griji pentru impresia pe care i-o lăsase. Se uită peste umăr, sperând să primească ajutor, dar surorile ei dispăruseră. „Trădătoarele!“
   - Bine, îmi pare rău.
   - Pentru ce?
   - Telefonul pe care l-am dat la beție. Că ți-am închis ușa în nas de două ori azi-dimineață. Pentru tot ce-am făcut - alege tu ce vrei.
   Jax se uită la cerul senin al dimineții aceleia foarte reci, apoi din nou în ochii ei.
   - Dar cu sărutul cum rămâne? Și pentru asta îți pare rău?
   Crezuse că avea să-i pară rău. La urma urmei, căzuse prea ușor pradă farmecului lui Alex, și uite în ce coșmar se transformase totul.
   Știau amândoi adevărul. Dacă ar mai fi fost „interesată“, s-ar fi înfierbântat instantaneu.
   Văzând-o că tace, se îndreptă spre ea. Veni destul de aproape pentru ca trupul ei să se încordeze și să simtă nevoia să se dea înapoi, dar apoi o învălui parfumul lui, de săpun sau deodorant, orice ar fi fost acel minunat miros bărbătesc, iar nările îi fremătară de dorința de a inspira mai mult.
   - Nu vreau să vorbesc despre asta, spuse ea în șoaptă.
   - Ai multe lucruri despre care nu vrei să vorbești.
   Noaptea trecută, fusese destul de amabil ca să nu pună întrebări. Spera că nu avea să-și schimbe atitudinea.
   - Știu.
   Își adună curajul, așteptându-se ca interogatoriul să continue, dar nu era cazul. Jax păstra un ton relaxat.
   Și ce sexy era. Doamne, ce sexy!
   - Înțeleg, zise el, dând din cap. Toate sărutările acelea au fost... stânjenitoare.
   Aiurea. Complet inutile.
   Fuseseră pasionale și erotice, iar acum, doar gândindu-se la ce simțise când gura lui o apăsase pe a ei, se aprindea de dorință.
   „Nu!“
   Nu, nu-i părea rău de sărut.
   Citindu-i gândurile, schiță un zâmbet.
   - Unde nu-i interes, nu-i nici atracție, șopti el.
   Își înclină capul să-i vadă sfârcurile obraznice întărindu-se sub inscripția BITE ME de pe tricou.
   - Așa-i, reuși ea să îngaime. Nici un fel de atracție.
   Dar făcu un pas spre el, în loc să se retragă. Într-o clipită, gurile li se apropiaseră incontrolabil, iar mâinile ei cotrobăiau sub hanoracul lui îmblănit.
   Cum de se întâmplase?
   Ochii lui erau acum aproape închiși și ațintiți la buzele ei. Simțindu-i sub mâini trupul cald și puternic, îl strânse mai tare. Trebuia să-l țină la distanță, își spuse.
   - Nu vreau să existe atracție între noi, zise ea. Am... defecte.
   - Că nu ții la băutură?
   - Ha, ha. Nu. Vreau să spun...
   Căută ceva care să-l descurajeze.
   - Am 29 de ani și port întotdeauna o lanternă în geantă, în caz de nevoie. Trebuie să-i țin în șah pe monștrii din dulap. Nu-mi place să amestec lucrurile, toate la timpul lor. Și filmul meu preferat e Sunetul muzicii, din care pot cânta orice melodie.
   Mărturisise. Nimic nu putea fi mai jenant. Totuși, adăugă:
   - Pot și să râgâi alfabetul. Am luat și un premiu în liceu pentru asta, iar câteodată, când sunt singură, exersez în oglindă.
   - Tot alfabetul?
   - Da, așa că-i mai bine să nu... știi tu.
   - Ai dreptate. Sunetul muzicii e prea mult pentru mine. Din fericire, nu suntem deloc atrași unul de celălalt.
   O tachina, dar, când îi întâlni privirea, văzu că nu zâmbea. Nu. În ochi avea cu totul altă sclipire, sigur nu de amuzament.
   Iar ea mai știa și altceva. Nu-l speriase deloc. Câtuși de puțin.

Capitolul 8

   Drumul cel mai ușor e întotdeauna în reparații, așa că trebuie să ai în vedere o rută alternativă.
   PHOEBE TRAEGER

   Maddie se grăbi să facă un duș cu o apă abia călduță, care, și mai rău, părea plină de rugină.
   S-ar fi îngrijorat dacă nu ar fi făcut un vaccin antitenanic în urmă cu 1 an, când călcase într-un cui pe platoul de filmare din Burbank. Și oricum, era greu să-ți mai faci griji când corpul îți fremăta de dorință.
   Iar el nu o mai sărutase.
   La naiba, cum de îndrăznea să-i readucă la viață unele părți din corp doar prin simpla lui prezență, după ce se hotărâse să renunțe pentru totdeauna la bărbați?
   Era o lipsă de politețe, de considerație, era...
   Dar nu era vina lui.
   Ieșind de sub duș, mai rămase în baie și scotoci prin geanta ei de pânză. Își pusese acolo doar strictul necesar, lăsând celelalte lucruri la tatăl ei, în Los Angeles.
   Scoase o pereche de blugi Levi’s și se chinui să închidă nasturele de sus. „Fir-ar să fie de chipsuri!“ se gândi enervată. Își trase pe ea un maiou, apoi un pulover lălâu, nevoind să asculte vocea unui anumit fost, care îi șoptea la ureche că se impunea să se ducă la sală. În schimb, nu se studie în oglindă. Ignoranța era o binecuvântare, nu? Poate că ar fi trebuit să scrie asta pe o fișă și s-o pună în cutia mamei sale.
   Ca de obicei, părul ei nu se lăsa disciplinat. Foehnul o ajuta prea puțin. Se dădu de câteva ori cu rimel și consideră că era gata să iasă.
   Jax se oferise s-o aștepte să facă un duș scurt și să se îmbrace pentru a-i arăta proprietatea. Îl găsi în micuța bucătărie, care părea și mai neîncăpătoare cu un bărbat așa de înalt și solid în ea. Sorbea dintr-o cană și discuta cu Tara, dar când intră ea în cameră, tăcură amândoi.
   - Ce e? întrebă ea, privindu-se.
   Nu, nu uitase să se îmbrace.
   - Nimic, scumpo.
   Tara îi întinse o cană aburindă.
   - Este doar cafea instant de la magazin și, crede-mă, nu seamănă cu aceea de la Starbucks.
   Îi aruncă lui Jax o privire, de parcă ar fi fost vina lui.
   - Am luat-o aseară, când am cumpărat materialele pentru curățenie.
   - Mie mi se pare destul de bună, zise Jax. Mulțumesc.
   Maddie își impuse să nu-l privească, era ca și cum s-ar fi uitat la soare fără ochelari, însă nu ascultase niciodată de sfaturi. Pe deasupra, constată că nu-și putea lua ochii de la gura lui. Avea o gură frumoasă, care o făcea să se gândească la lucruri care-i erau interzise.
   - Și acum să-ți spunem de ce te-am chemat.
   - Aveați nevoie de un restaurator, spuse el schițând un zâmbet.
   - Păi, în reclama voastră scrie că ești specialist.
   Uite ce chestie, vocea îi era calmă, chiar spunea lucruri inteligente. Își dorise întotdeauna să fie deșteaptă.
   „Bine, ține-o tot așa. Nu-l lăsa să-și dea seama că faci eforturi. Și orice ar fi, nu te uita la gura lui.“ O, cum i se mai mulau blugii, decolorați și frumos croiți, în așa fel ca să-i scoată în relief... părțile care trebuiau evidențiate.
   - Te pricepi și la renovarea hanurilor de 100 de ani, decorate în stil tradițional, cu rațe și cocoși?
   - Cocoșii și rațele nu-s o problemă. Vacile ar fi o noutate pentru mine. Și m-am specializat în restaurarea clădirilor așa cum au fost în epoca lor de glorie.
   Se întrebă dacă acest talent al lui se extindea și la ființele umane, poate și la acelea care nu trecuseră niciodată prin perioade de glorie.
   - Cât de multe lucruri putem face de acum și până la Crăciun?
   - Și să fie ieftin, interveni Tara. Doar să-i dăm o față, ca să putem vinde.
   - Din păcate, am moștenit doar hanul, nu și bani, îl lămuri Maddie. În plus, avem o ipotecă mare de plătit, așa că banii-s o problemă.
   Jax se uită la Tara, apoi la Maddie, care se întrebă din nou ce-i scăpa.
   - Deci aveți de gând să vindeți? întrebă el.
   - Sperăm, zise Tara.
   - Sperăm că nu, spuse Maddie.
   El dădu din cap aprobator, de parcă era ceva logic.
   - O să văd proprietatea și vă întocmesc un deviz.
   - Iar eu o să fac un duș.
   Tara se îndreptă spre ușă.
   - Scumpo, zi că mi-ai lăsat și mie niște apă caldă, ca să nu trebuiască să mă duc la Alpine să fac baie în natură, ca o proastă.
   - Alpine? întrebă Maddie. Ce-i asta?
   - E un loc cu izvoare termale la vreo cinci kilometri de aici, o lămuri Jax. Localnicii îl consideră un fel de cadă personală, plină cu apă fierbinte.
   Maddie se uită la Tara, nedumerită.
   - De unde știi de izvoarele astea termale?
   - Știe toată lumea.
   - Nu, zise Maddie, dar sora ei plecase.
   Rămasă singură cu Jax, arătă cu degetul înspre blocnotesul lui.
   - Pune, te rog, și un boiler nou în deviz.
   - E-n regulă.
   Bucătăria părea și mai mică acum că rămăseseră doar ei doi. O luă spre livingul ceva mai mare, urmată de irezistibilul vizitator.
   - Nu cred c-o să băgăm vreun ban aici, spuse ea. Doar în han.
   Ridică mâna ca să-și dea cele două bucle lungi de pe față, dar își dădu seama de greșeală când îl prinse zgâindu-se la ochiul ei drept și la cicatricea de lângă el, despre care știa că nu se vindecase complet. Până s-o ascundă, el veni lângă ea și cu blândețe - Dumnezeule, cu atâta blândețe încât îi veni să plângă - îi dădu părul de pe chip și se uită lung la cicatrice.
   Pentru un timp lung cât o eră, nu rosti niciun cuvânt, doar strânse din buze. Din vârful degetelor, care abia o atingeau, ea îi simți încordarea ce i se răspândea în tot corpul.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nimic. Nu vreau să vorbesc despre asta.
   O altă tăcere chinuitoare se așternu între ei înainte ca el să se îndepărteze, lăsându-i bretonul să cadă iar pe frunte.
   Jax oftă și aruncă o privire la pomul lor de Crăciun, la fel cu al lui Charlie Brown.
   - Aveți un aparat de întors genele în pom.
   Îi era nespus de recunoscătoare că nu insista, așa că oftă și ea.
   - Am improvizat.
   El văzu pozele cu vedetele preferate din adolescență și scutură din cap, fără să zâmbească, dar relaxându-se puțin.
   - Nu-ți place?
   - Ba da, chiar foarte mult.
   Privind-o în ochi, specifică:
   - La pom m-am referit.
   Își luă din cuierul de la intrare geaca de piele, aceea pe care i-o dăduse s-o poarte în ajun. I-o ținu din nou, apoi o îndemnă să iasă înaintea lui.
   Dimineața era senină și rece, iar copacii și pământul scânteiau de la promoroacă.
   Soarele strălucea atât de tare, încât provoca dureri nu doar de ochi, ci și de cap și de dinți, ceea ce nu părea deloc logic.
   - Mahmurelile sunt o pacoste, proclamă el punându-și ochelarii de soare.
   Plecă de lângă ea înainte să apuce să-i mulțumească, așa că Maddie închise gura și își mută un pic mai sus ochelarii, mulțumită că aveau lentile închise la culoare.
   Încercă să-și amintească dacă mai făcuse cineva un asemenea gest față de ea fără să aștepte nimic în schimb, dar nu reuși.
   - Pun și asta pe listă, zise când o văzu alergând să-l ajungă din urmă. Trebuie să fiu sigur că nu vei fi în pericol de moarte în caz că va cădea alt copac la următoarea furtună. Pe ăsta o să-l tăiem pentru lemne de foc.
   Ea se uită la copacul cel mare care împărțea curtea în două.
   - Acolo de unde vin eu, lemnele de foc se vând la supermarket și le pui în șemineu ca să creezi atmosferă.
   - Crede-mă, atmosfera e ultimul lucru pe care îl vei dori de la acest copac. Îți va încălzi mâinile și picioarele.
   Ea se înfășură în geaca lui, dar nu pentru că mirosea divin. Ei bine, și pentru că mirosea divin. Oare lui nu-i era niciodată frig? Se uită la el admirând felul în care arăta în hanoracul un pic prea mare, blugii mulați și cizmele uzate, cu blocnotesul în mână. Ar fi vrut și ea să aibă un blocnotes. Neavând, își scoase BlackBerry-ul ca să facă niște însemnări.
   - Trebuie să chemăm un tăietor de lemne?
   - Mă descurc. Copacii ăia doi de acolo...
   Îi arătă pe cei din stânga debarcaderului.
   - Trebuie tăiate multe crengi din ei. Sunt sigur că mai sunt și alții în aceeași situație.

   Vizitară și restul proprietății, remarcând toate problemele stringente. Erau multe.
   După ce le discutară amănunțit în următoarea jumătate de oră, se întoarseră în mijlocul curții, la copacul care căzuse.
   - Și așa, zise el, surorile tale vor să plece de-aici.
   - Asta era ieri, încuviință ea.
   - Cred că mama voastră a sperat ca voi trei să stați aici și să vă îngrijiți de locul ăsta, așa cum a avut ea întotdeauna de gând. Știi cum era ea.
   - De fapt, nu știu. N-am cunoscut-o prea bine. Am fost crescută de tata în Los Angeles. Ea trimitea cărți poștale din toate locurile în care cânta formația Greatful Dead și mai trecea uneori în grabă pe la noi. Dar n-a vorbit de locul ăsta, nici măcar o dată.
   Își dădea seama cât de detașate păreau vorbele ei și cât de mult revelau din relația aproape inexistentă cu Phoebe, ceea ce o stânjenea și o întrista totodată. Considerând că dezvăluise destule lucruri pentru o singură zi, dădu să plece.
   - Unii copii în situația ta își detestă părinții, rosti el pe un ton calm.
   - Există și ceva din asta.
   Simți o mână mare și caldă punându-i-se pe spate, iar el o conduse la jeep.
   Câinele cafeniu de pe locul pasagerului se ridică pe labele dinapoi și scoase un hămăit vesel.
   Jax deschise portiera și corcitura de labrador sări afară, cât de mare era, cu mersul ei greoi, lătrând voios. Își puse labele din față pe pieptul lui Maddie, care se clătină dezechilibrându-se
   Din spate, Jax o luă de brațe și o sprijini să nu cadă. Aplecat peste umărul ei, împinse încet câinele.
   - Jos labele! Ești bine?
   O întoarse pe Maddie cu fața la el și se uită la cele două dâre de praf pe care i le lăsase câinele pe piept.
   Ea se dădu înapoi și se scutură înainte să o ajute el.
   - E tare drăgălașă.
   - Într-adevăr, în felul ei.
   Se uită la câine cu afecțiune.
   - Nu știu încă în care. Izzy, stai jos, îi comandă el, iar cățeaua se așeză imediat lângă piciorul stăpânului, privindu-l ca pe un erou.
   Maddie se aplecă să ia un băț și îl aruncă. Izzy întinse gâtul, îl urmări plutind prin aer și căscă.
   - Nu mai prea aleargă după bețe, o informă Jax. Totuși, se învârte în jurul cozii cât e ziulica de lungă. Am luat-o de la adăpost. Din păcate, n-a primit broșura cu indicațiile de comportament pentru labradori.
   Izzy își împinse botul în coapsa lui, iar el se ghemui să o ia în brațe și să o dezmierde. Maddie se simți geloasă o clipă, când Izzy se tolăni pe jos, părând în extaz, și mârâi tare.
   - Îi place, constată ea.
   - Știu cum să-mi folosesc mâinile.
   Ea își mușcă buza de jos ca să nu-i ceară o demonstrație.
   El râse din nou, teribil de sexy, pe când se îndrepta de șale, părând să-i citească gândurile.
   - Nu suntem atrași unul de celălalt, nu-ți amintești?
   Maddie închise ochii.
   - Bine, există ceva. Suntem un pic atrași unul de altul, recunoscu ea.
   - Doar un pic? Nu grozav?
   - Grozav. Dar, preciză ea, când îl văzu zâmbind atotștiutor - Doamne sfinte, nu mai trebuia să facă așa ceva! - eu chiar am renunțat la bărbați.
   - Pentru totdeauna?
   - Eu așa zic, dar poate că vorbesc aiurea. Să zicem că pentru o perioadă lungă de timp.
   - Ai de gând să încerci cu femeile?
   O tachina. Îl împinse cu un pas înapoi, știind al naibii de bine că el se dăduse în spate pentru că-i convenea. Nimeni nu-l împingea dacă nu era și el de acord - asta ar fi vrut să poată spune și despre ea însăși.
   - Încerc să-ți explic doar că nu sunt făcută pentru așa ceva, pentru relații de o noapte.
   - Dar ai renunțat la bărbați, insistă el, continuând s-o tachineze. Asta înseamnă că n-ai să mai faci sex, nu?
   - Cu nimeni.
   Jax își ridică o sprânceană, aproape imperceptibil.
   - N-are să-ți lipsească?
   - Nu.
   - Deloc?
   - Absolut deloc.
   El îi aruncă o privire din care reieșea că nu o crede câtuși de puțin.
   - Cum e posibil să nu-ți lipsească sexul? E ca și cum ai spune că n-ai poftă de o bere rece într-o noapte caniculară, sau că nu vrei să asculți zgomotul valurilor în timp ce alergi pe plajă, sau... că n-ai nevoie de aerul pe care îl respiri.
   Convingerea cu care vorbea o făcu să râdă.
   - Poate că sexul nu-i așa de important pentru mine.
   - Atunci nu l-ai făcut cum trebuie.
   În vocea lui se simțeau aluziile sexuale, așa că ei i se încordă involuntar tot corpul, sensul ascuns al cuvintelor punându-i sângele în mișcare. Este bine cunoscut că bărbatul știe cum să-și folosească trupul musculos și mâinile dibace ca să-și câștige existența. Nu era prea deplasat să-și închipuie că Jax le-ar fi putut folosi ca să facă o femeie extrem de fericită.
   - Mă mai urmărești? murmură el.
   Străbătută de un val de căldură, nu mai reuși să scoată o vorbă.
   Gura lui nu zâmbea, dar ochii îi râdeau. După ce o trase încet de o buclă, plecă de lângă ea, îndreptându-se spre han cu mersul lui avântat.
   Cu privirea ațintită asupra lui, Maddie rămase în loc, un pic nedumerită de senzațiile tot mai puternice din partea inferioară a abdomenului, care îi sugerau că nu era pregătită să renunțe la bărbați.
   Absolut deloc.

Capitolul 9

   Dacă treci prin iad... nu te opri, mergi mai departe.
   PHOEBE TRAEGER

   Până să-și adune Maddie suficient curaj pentru a-l urma pe Jax spre han, el și deschisese ușa de la intrare.
   - A păstrat cumva mama ta niște niște planuri ale hanului? se interesă el.
   - Nu știu. Se pare că-și ținea toate hârtiile în biroul de la debarcader. Putem să ne uităm acolo.
   - O să ai nevoie de ele la contractul de vânzare, pentru că oricine va cumpăra această proprietate va dori să fie sigur că are autorizație de construcție și că nu e nicio problemă. Probabil că există mai multe nereguli decât îți dai seama, și toate trebuie rezolvate la cadastru. Dar cred că Phoebe se vedea într-un timp cu Ed, care lucrează acolo. O să te ajute cu hârțogăraia.
   Ea nu spuse nimic un timp, mirată de cunoștințele lui și de felul documentat și profesionist în care vorbea. Prima impresie pe care și-o făcuse despre el fusese că era un motociclist sexy. A doua că era un motociclist sexy care știa să sărute.
   Acum îi vedea o altă latură. Îi adresă întrebarea pe care murea să i-o pună.
   - Îți plăcea de mama?
   - Da. Îi semeni, știi?
   O studie pe îndelete cu privirea, lăsând-o aproape fără suflare.
   - La ochi, preciză el. Ea cunoștea oamenii, putea să vadă până în adâncul sufletului lor și să știe.
   - Ce să știe?
   - Ce era de capul lor.
   De când murise Phoebe, fusese năpădită de tristețe și regrete care se intensificară acum.
   - Eu n-am acest talent. De fapt, firea oamenilor mi-e complet străină.
   - Mama ta era amuzantă și un pic superficială, dar putea fi extrem de profundă când trebuia. Avea o inimă cu adevărat mare.
   - De fapt, voia să pară superficială.
   - Cu siguranță, zâmbi el.
   Dată fiind afecțiunea din vocea lui, Maddie își închipui că o cunoscuse bine pe Phoebe. Neîndoielnic, mai bine decât ea, amănunt care o întristă și mai tare.
   - Dar despre tine ce poți să-mi spui?
   - Despre mine?
   - Nu știu nimic despre tine. Spune-mi ceva.
   El dădu din umeri.
   - Nu sunt multe de spus. M-am născut și am crescut aici. Mama a murit de un atac cerebral acum câțiva ani. N-am frați.
   - În afară de Ford și Sawyer.
   - În afară de ei.
   - Dar tatăl tău?
   - E la Seattle.
   Era ceva în vocea lui care o făcu să-l privească mai cu atenție, dar avea o expresie calmă pe față.
   - Ai fost tot timpul tâmplar? vru ea să știe.
   - Nu, am mers la facultate, apoi am stat câțiva ani în altă parte. M-am întors aici acum 5 ani. O poveste plicticoasă.
   Ea se îndoia de asta, dar el intră în han cu blocnotesul în mână. Câinele adulmeca peste tot în timp ce Jax și Maddie treceau din cameră în cameră. El îi arătă ce trebuia făcut pentru a renova și moderniza clădirea, oprindu-se uneori din vorbit ca să-i deseneze ce intenționa să facă, din toate reieșind plăcerea cu care accepta o provocare.
   Lui Maddie îi plăcuse slujba ei, și se simțise împlinită. Dar nu o iubise niciodată.
   Era fascinant să-l privească. El era fascinant.

   După ce terminară cu parterul, se duseră la etaj, unde Izzy se cuibări în singura porțiune cu soare de pe pardoseala bucătăriei și începu să sforăie ca un tractor.
   Jax veni cu sugestii pentru camere și băi. La un moment dat, ieși să-și ia centura cu unelte. Era ceva tulburător de sexy în felul în care îi stătea mai jos de șolduri, scoțând în evidență totul. Ea se strădui să nu se uite, dar nu putu să nu observe că era... foarte bine dotat.
   Se târâră amândoi prin pod, căutând gaura din acoperiș prin care se scurgea apa într-una din băi. Jax o luase înainte, înfruntând pânzele de păianjen. Maddie venea după el, făcând eforturi mari să nu se uite la fundul lui. Fără nici un succes, evident.
   Când el se răsuci, întinzând mâna după blocnotesul pe care i-l dăduse să-l țină, o prinse holbându-se la el.
   - Eu... ă... ai o pată, spuse ea.
   - O pată.
   - Da.
   Îi arătă spre fesa stângă, cu mușchi perfecți.
   - Uite, acolo.
   - Mersi, zise el într-un final. Este foarte bine să știi unde ai pete.
   - Așa e, încuviință ea, dând din cap ca proasta. Poate ar trebui s-o ștergi chiar acum. Am eu ceva în geantă.
   - Te oferi să mă freci pe fund?
   Ea roși puternic, făcându-l să zâmbească.
   - Ești un paradox, Maddie Moore. Asta-mi place la tine.
   - Te referi la faptul că am zis că n-o să fie nimic între noi, iar apoi am...
   - ... ai dorit să mă atingi pe fund, termină el fraza. Apropo, poți s-o faci oricând vrei.
   Ea chicoti stânjenită și își acoperi fața.
   - Vezi? Și ăsta-i un paradox.
   - Știi, nu pari antreprenor. Vorbești...
   - Cum?
   - Păi, până la chestia cu fundul, aș fi zis ca un om cu o educație înaltă.
   - Poate că și sunt.
   Îl urmă mai departe, târându-se după el, cu ochii ațintiți la blugii care i se mulau pe fund la fiecare mișcare. Asta însemna că nu era vina ei, ci a lui. A lui și a blugilor strâmți...
   - Sunt sigur, îi șopti, fără să se întoarcă spre ea, că ți-ar fi mult mai ușor să renunți la sex dacă nu te-ai mai gândi la asta.
   - De unde știi la ce mă gândesc eu?
   Cum nu o învrednici cu un răspuns, urmă:
   - Pentru că nu mi-e mintea la asta. Mă gândesc la... La ce? Cât de greu ți se vor curăța blugii.
   El râse încetișor.
   - Nu te mai gândi la asta. Am găsit gaura. Se poate repara.
   - Asta-i bine.
   - Dar la anul va trebui să schimbi acoperișul.
   Asta nu era bine.
   - Și altceva?
   - În afară că și mie îmi place să mă uit la fundul tău?
   Cu un geamăt care izvora doar pe jumătate din sfială, ea scutură din cap.
   - Încetează!
   - Ce să încetez: să mă uit, sau să-ți spun că mă uit?
   „O, Doamne!“
   - Nu mă ajuți deloc să renunț la bărbați.
   - Nici nu intenționez.
   - Și tu ai contribuit la asta. Ai zis că nu te interesează nici pe tine.
   - Nu, am spus că de-abia am scăpat de o relație care s-a sfârșit prost și sunt sigur că nu mai vreau să încep alta acum.
   Ea își ținu un pic respirația, gândindu-se să se abțină, dar curiozitatea învinse.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Mi-am scos asta din minte. Cam așa ceva. Dar să știi că sunt interesat. Foarte.
   „O, Doamne!“
   - Hai, lasă, mai bine să vorbim despre han, spuse ea cu voce tremurată.
   - Te simți mai în siguranță așa?
   - Da.
   Un zâmbet îi lumină lui Jax ochii.
   - Ferestrele au un singur rând de geamuri. Dacă le înlocuiești cu unele bine izolate, care păstrează căldura în casă, n-o să mai ai nevoie de atâta combustibil, plus că hanul va arăta mai modern. Veranda trebuie parțial reparată. Trebuie zugrăvit în interior și în exterior, iar mocheta e bună de aruncat. Ți-aș sugera să renunți la ea și să restaurezi podeaua. Din câte am înțeles, vrei să înlocuiești boilerele. Poți moderniza ușor băile dacă pui măsuțe de toaletă și dulăpioare noi atunci când se repară țevile.
   - Se pare că sunt multe de făcut.
   - Nu, ar fi multe dacă s-ar renova bucătăria și s-ar înlocui acoperișul în întregime.
   Adevărat.
   Ieșiră prin spate și o luară spre debarcader, cu Izzy urmându-i agale. Razele soarelui nu încălzeau prea mult, iar răsuflarea lor se transforma imediat în aburi.
   Auziră un fluierat lung și strident dinspre apă.
   - Ce-i asta? întrebă ea.
   - O barcă de pescuit caută crabi în apele adânci.
   Ca de obicei, ea mergea repede, aproape fugea. Jax făcea pași mari, sigur pe el, fără grabă, ceea ce îi caracteriza toate acțiunile. Îi plăcea să facă lucrurile pe îndelete, constată ea. Nu se grăbea când făcea măsurători, nici când vorbea, nici când bea apă din sticla aflată în spatele jeepului, din care îi oferise și ei, și nici când o luase în brațe pe Izzy după ce se speriase de o veveriță tare nervoasă.
   Maddie se întrebă dacă și în pat era așa domol, iar numai la acest gând o inundă un val de căldură în acele locuri care se înfierbântau ușor.
   El îi aruncă o privire și buzele lui zvâcniră.
   - Din nou?
   - Deci, puterea ta supranaturală este să-mi citești gândurile?
   - Oricine îți poate citi gândurile, Maddie. La tine, ochii sunt oglinda sufletului.
   Ea oftă.
   - Nu mai trebuie să fie așa. De îndată ce voi ști cum să mă schimb.
   - Ai putea să începi prin a-ți descărca sufletul.
   - Dar nu am ce să descarc.
   - Trebuie oare să-ți mai spun că ai o listă lungă de lucruri despre care nu vrei să vorbești? De exemplu, antipatia ta față de oamenii instruiți și profesioniști și... față de avocați?
   Ea își puse mâinile în șolduri.
   - Da’ tu ce ai împotriva antipatiei mele?
   - Așa da, remarcă el, ridicând o sprânceană. Te aperi din ce în ce mai bine.
   - Consideră-l primul pas în efortul meu de a învăța cum să-mi ascund gândurile.
   Râzând, o trase încetișor de o buclă.
   - Dacă nu ai de gând să-mi dezvălui secretele tale îngrozitoare, hai să ne terminăm treaba aici.
   Ajunși în clădirea debarcaderului, deciseră că Jax nu avea nimic urgent de făcut acolo. Dar aruncând o privire la tot echipamentul - caiace, canoe, vâsle și multe altele - Maddie se luptă cu dorința de a face o listă cu toate articolele și de a le clasifica cu ajutorul BlackBerry-ului. Avea o lună la dispoziție să le dovedească surorilor ei că afacerea putea să meargă, și nu voia să dea greș.
   - Se pare că te simți bine aici, spuse ea. Chiar și pentru cineva care a mâzgălit odată zidurile hanului.
   - Vezi barca aia cu pânze de cinci metri? Și pe aia de 4 locuri, lungă de 10 metri? Amândouă sunt ale lui Ford. Le închiriază tot anul și câteodată mă ia și pe mine pe mare. Dar și înainte să aibă bărcile, veneam deseori aici noaptea târziu.
   - Să împrăștiați hârtie de toaletă.
   - Doar o dată. Crede-mă, ne-am învățat lecția atunci. Uită-te dincolo de bărci, la pădure. Sunt poteci care duc până sus, la stâncile de pe faleză. E un traseu dificil, prin hățiș. Descurajează pe oricine, în afară de unii adolescenți care vor un loc liniștit unde să se giugiulească. Treaba asta dă o semnificație cu totul nouă numelui de Lucky Harbour.
   Gândul că Jax urcase acolo cu intenții rușinoase când era adolescent ar fi trebuit s-o facă să râdă. În schimb, își dori să fi crescut acolo, în Lucky Harbour, și să se fi numărat printre fetele cu care se întâlnea el.
   - Urcai și iarna?
   - Era chiar mai bine. Frigul distruge iedera otrăvitoare. E greu să convingi o fată că ești sexy când te scarpini mereu pe fund din cauza iritației.
   Ea pufni în râs. O mai făcuse de câteva ori, de unde până cu o zi în urmă îi fusese imposibil să creadă că o putea amuza ceva. Cum era posibil ca o singură zi și un bărbat înalt, brunet și enigmatic să o schimbe într-atât, nu avea idee.
   Camera de la debarcader era mică și mobilată cu o canapea veche, un enorm birou plin de hârtii și un fișet. Sertarele erau deschise, iar dosarele într-o dezordine perfectă.
   Jax scutură din cap.
   - Ai o groază de treabă, exact ce-ți place.
   - M-am descurcat și în situații mai grele.
    Și care era alternativa, să se întoarcă în LA cu coada între picioare? La naiba, nu. Gândul acesta îi mai dădea un pic de curaj. Se prefăcuse atâta timp că era puternică, încât începea să se simtă așa. Era și timpul.
   Jax îi arătă pe fereastră pădurea deasă de dincolo de debarcader.
   - Scurtătura spre faleză începe după plaja izolată cu pietre. Un alt loc bun de giugiuleală, să știi. Mai ales când ai șaișpe ani și părinții nu-ți dau mașina în chip de pedeapsă.
   - Și ai fost des pedepsit?
   - Aproape tot timpul, până am plecat la facultate.
   - Ți-a lipsit stilul ăsta de viață cât ai fost plecat?
   - Absolut deloc. N-am plecat din Lucky Harbor, ci am fugit cât mă țineau picioarele.
   Avea în ochi aceeași sclipire pe care o observase când pomenise de tatăl lui. Nu era singura care trebuia să se țină de propriul sfat.
   - Și totuși te-ai întors.
   Privirea lui o întâlni pe a ei, dar nu se mai citea nimic în ea. Era relaxat.
   - Și totuși m-am întors.
   - De ce?
   - E nostim cum se schimbă omul în câțiva ani.
   Fiind un copil crescut pe platoul de filmare, totul în viața ei fusese o iluzie.
   Iluzia că avea prieteni și un cămin. Se punea întrebarea - oare Lucky Harbor era un alt platou de filmare, sau avea să însemne viața adevărată?

   Întorși la jeepul lui Jax, el deschise portiera din dreptul șoferului, apoi îi făcu semn lui Izzy să intre. Câinele sări pe scaun și se așeză demn.
   - Dă-te la o parte!
   Patrupedul rânji.
   Jax scutură din cap, se rezemă de jeep și se uită la Maddie.
   - Am să fac un deviz și ți-l trimit prin email.
   - Mulțumesc.
   - Poate că Phoebe ți-a lăsat proprietatea fiindcă însemna ceva pentru ea. Dacă nu vrei s-o vinzi, ține-te tare pe poziții. Îi surâse. Fii ca Louise.
   Zâmbetul lui era absolut răvășitor, fir-ar el să fie.
   - Încerc. Dar am probleme.
   - Da. Așa-i viața.
   - Suntem în urmă cu plata ipotecii. Am impresia că e un haos total în privința creditului. Și asta mă uimește, pentru că, așa cum ai zis, cred că locul ăsta însemna ceva pentru Phoebe, măcar din punct de vedere sentimental. Dar dacă voia să-l păstrăm noi, de ce și-a lăsat și ultimul ban moștenire altcuiva?
   El făcu o pauză, părând că-și alege cu grijă cuvintele.
   - Sunt câteva lucruri pe care le poți face. În primul rând, vorbește la banca de unde s-a luat împrumutul. Obține o evaluare și o refinanțare. Ai verificat dacă mama ta n-a mai lăsat și alte moșteniri? Ai vorbit cu notarul? Ți-a dat o listă cu bunurile și conturile lui Phoebe? Asta te-ar putea duce pe... alte piste.
   - Că bine zici, murmură ea, un pic mirată să descopere că modul lui de a gândi o atrăgea mai mult decât fundul lui. Sună mai bine decât m-aș fi așteptat de la un meșter. Vorbești de parcă ai fi... avocat.
   - Și asta-i rău?
    Maddie nu-i răspunse, nu știa cum. Nu pentru că i-ar fi fost teamă.
    - Să ghicesc? zise el. Trebuie să fie unul din lucrurile acelea despre care nu vrei să vorbești.
   - Categoric.
   Privirile li se întâlniră. Timpul părea să stea în loc, ceea ce nu era numai ciudat, dar și prostesc. Timpul nu se oprea niciodată, nici măcar pentru supereroii sexy.
   Când Jax se apropie de ea, inima începu să-i bată nebunește.
   - Îți mulțumesc că ai venit, șopti. Eu...
   Încetișor, cu ochii încă într-ai ei, el îi invadă intimitatea.
   Maddie trase în piept o gură de aer, fremătând toată de dorință.
   - Tu... zise el, încercând s-o ajute.
   - Nu-mi vine nimic în minte.
    Când își puse mâinile blânde și ferme pe șoldurile ei și o rezemă de jeep, tresări cu respirația întretăiată:
    - Ce faci?
   - Îți dau idei.
    Aplecându-se, îi acoperi gura cu a lui și o sărută, jucându-se cu limba, până când ea scoase un geamăt. Apoi o sărută mai apăsat și pasional până ce se formă între ei o legătură strânsă care o zăpăci complet și îi acceleră bătăile inimii când li se lipiră trupurile. Spre deosebire de sărutările tandre din ajun, aceasta era mai provocatoare și mai sălbatică, iar când Jax își vârî coapsa între ale ei, ea își pierdu orice urmă de rațiune.
   Noaptea trecută, îi ceruse permisiunea. Dar acum nu. De data aceasta, își îngropă degetele în părul ei și o revendică imperativ, trăgând-o mai aproape de el, iar cu mâna cealaltă mângâind-o pe spate, ca și cum ar fi vrut s-o aline, dar și s-o ațâțe, și dorind să-i ia în stăpânire o altă părticică de inimă.
   Hoț ticălos.
   I-ar fi spus-o, dar buzele ei aveau altceva de făcut. La fel și degetele, care se jucară mai întâi cu mușchii de pe spatele lui, iar apoi îl strânseră tare, în caz că s-ar fi gândit să plece de lângă ea. Nu se lăsă descurajată nici când Izzy scoase un schelălăit de supărare că trebuia să-și împartă stăpânul cu altcineva.
   Mâinile îi alunecară de pe umerii lui, dar auzindu-l gemând din toți rărunchii, îl strânse și mai tare. Până să se dezlipească de el, aproape că i se tăiase răsuflarea.
   Dacă nu ar fi fost jeepul din spatele ei și coapsa lui care o țintuia, s-ar fi prăbușit la pământ, sfârșită de atâta plăcere.
   - Maddie.
    Vocea lui era profundă și gravă și sexy până la Dumnezeu.
   - Da?
   - Acum o să te ating pe față.
   Amintindu-și cât de umilită se simțise noaptea trecută, i-ar fi mulțumit pentru avertizare, dar era încă amețită de sărut.
   - Păi, eu...
   Își plimbă mâna pe brațul ei, până la umăr și gât, atât de chinuitor de încet, că, atunci când o luă de bărbie, tremura toată, dar nu de frică. Ridicând cealaltă mână, îi luă o buclă de pe tâmplă și i-o aranjă după ureche. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, ea închise ochii ca să-i simtă mai bine atingerea. Mâna lui era caldă și bătătorită. Puternică, dar nu agresivă, ci ocrotitoare. În ciuda fricii sale iraționale de bărbați, trupul și sufletul ei îl doreau. Teribil.
   - Maddie.
   - Ce?
   În vocea lui se citea amuzamentul.
   - Tot mai vrei să renunți la bărbați?
   Trupul lui era lipit de al ei, minunat de cald și tare. Peste tot. Voia să-i dea o șansă, dar vorbise serios când îi spusese că nu era pregătită. Mai întâi, trebuia să aibă mintea limpede și să-și facă ordine în viață. În această fază, o relație de orice natură ar fi fost absurdă.
   - Da, vru ea să spună, dar îi ieși un fel de gâlgâit.
    Își drese glasul și repetă:
    - Da, tot vreau să renunț la bărbați.
   El îi cercetă fața, apoi îi zâmbi palid înainte să se îndepărteze, scoțându-și cheile din buzunar.
   - Mai vorbim.
   - Doar un minim necesar, îi aminti ea. Asta-i tot ce-mi trebuie.
    Jax înclină din cap și se urcă în jeep, împingând-o pe Izzy pe bancheta din spate. Deschise geamul pentru câine, iar Maddie veni să-i mângâie blana moale ca mătasea. Doar un minim necesar, repetă cu blândețe, făcând un pas înapoi în timp ce ochii umezi ai patrupedului o priveau zâmbitori, parcă spunându-i că era o mare mincinoasă.

Capitolul 10

   Când zâmbești, oamenii se întreabă ce mai pui la cale.
   PHOEBE TRAEGER

   Peste două zile, Jax stătea în biroul lui și se uita pe niște hârtii. Făcuse devizul pentru complexul hotelier Lucky Harbor și i-l trimisese lui Maddie prin e-mail.
   Se achitase de toate îndatoririle pe care le avea la consiliul orășenesc; fiind la al doilea mandat de primar, avea experiență și nu-i luase prea mult timp. Acum semna cecurile pentru plata facturilor pe care i le dădea unul câte unul Jeanne, secretara lui angajată cu jumătate de normă.
   - Factura de lumină, anunță ea aplecându-se deasupra lui ca o cloșcă, deși erau de aceeași vârstă.
    Avea pe cap o bentiță cu coarne de ren și clopoței, care zornăiau la fiecare propoziție autoritară pe care o rostea.
    - Factura de benzină, spuse cu un nou zornăit. Factura de la cardul Visa. Și salariul meu. Mersi pentru mărire.
    Izbucni în râs văzându-i privirea consternată.
    - Am glumit. Și așa mă plătești prea mult. Uite și factura pentru materialele pe care le-ai trimis soților Patterson, cei care au pierdut totul la incendiu. Și... cine e tipa?
   Jax îi împinse înapoi facturile.
   - Care tipă?
   - Cea cu care te sărutai pe dig acum câteva nopți.
   El ridică o sprânceană, făcând-o să zâmbească.
   - Hai, nu poți fi surprins că știu.
   - Zi-mi că-s naiv, dar sunt surprins.
   Femeia scutură din cap, aruncându-i obișnuita privire compătimitoare. El o tolera pentru că îi conducea biroul cu un calm eficient care îi mai ușura lui misiunea. Detesta să se ocupe de hârțogăraie.
   Jeanne răsfoia cecurile, punându-le într-o ordine misterioasă, căreia doar ea îi știa rostul.
   - Jake i-a spus soră-sii, care i-a zis lui Carrie de la magazinul alimentar, iar eu m-am întâlnit astăzi cu soră-mea din întâmplare, când încercam să-ți umplu frigiderul. Apropo, nu mai aveai decât un măr și o felie de pizza. Am mai găsit într-o cutie de plastic și ceva care aducea a experiment științific în desfășurare. Am luat decizia să-l arunc. Cum de poți trăi așa?
   - Comand acasă. Ce mi-ai pus în frigider?
   - Fructe, brânză, bere și o pizza cu de toate.
   - Te iubesc.
   Ea pufni în râs.
   - Dacă e așa, zi-mi de tipa aia.
   El zâmbi, dar nu spuse nimic. În primul rând, pentru că ar fi scos-o din minți, și în al doilea, pentru că nu simțea nevoia să se destăinuie cuiva.
    Adevărul era că de două zile nu și-o putea scoate din minte pe Maddie, iar imaginea ei nu era aceea de viitoare clientă. Se gândise să strângă de gât pe oricine i-ar fi făcut vreun rău. În ciuda acelei lovituri pe care o primise, părea atât de sinceră și lipsită de viclenie - nu ca femeile din trecutul lui. Se vedea clar că îi era teamă, dar făcea eforturi să meargă înainte. O admira pentru asta.
   Meditase foarte mult - enorm - la felul în care arăta după ce o sărutase: ciufulită, uimită și tulburată peste măsură. Îi venea bine. Așa arătase și când îi deschisese ușa, somnoroasă și mahmură, fără sutien, doar într-un tricou foarte subțire, de genul care te invita s-o muști.
   Hristoase, ce mult își dorea s-o facă!
   - Umblă zvonul, zise Jeanne, punându-i sub nas alt cec, că e fiica mijlocie a lui Phoebe. A fost azi pe la magazinul de materiale de construcții, iar Anderson a zis că e drăguță și dulce și, chiar dacă i-a dat jos tot raftul de cutii cu vopsele, el tot o admiră. Și, pentru că are așa niște balcoane mișto, i-a propus să iasă cu el.
   Jax se opri din scris.
   - Poftim?
   - Eu n-am văzut-o, îți spun doar ce-am auzit.
    Zâmbetul îi deveni viclean.
    - Pariez că vrei să știi dacă a acceptat.
    Lipsa oricărui comentariu din partea lui o făcu să rânjească.
    - Vrei să știi!
   - Eu nu bârfesc. Sunt bărbat.
   - Da’ tare ai vrea să știi.
   - Nu, nu-i așa.
   - Ba da.
   - Nu, eu... La naiba.
    Se ciupi de șaua nasului, pentru că da, voia să știe.
    - Înainte erai așa dulce și blândă.
   - Asta a fost de mult, când mă speriam de nervii tăi.
    Încântată de expresia care îi apăru lui pe față, ridică o sprânceană. Bine, îți spun, dar mai întâi să-mi zici tu cum ai întâlnit-o, cum de o sărutai în prima noapte de când venise în oraș și dacă ai de gând să te bați cu Anderson pentru balcoanele ei.
   - Jeanne! rosti el pe un ton amenințător.
   - N-ai decât să folosești tonul ăsta de tip dur. Nu sunt soția ta. Nu trebuie să cedez ca să-mi încălzești noaptea picioarele - și alte părți ale corpului.
    Zicând acestea, strânse toate cecurile și ieși din birou, fredonând: „Crăciun fericit!“
   - Știi unde mă găsești, îi mai strigă ea din ușă. Stând la birou și muncind de mă ia naiba. Apropo, îți decorez casa pentru Crăciun, așa că teme-te. Foarte tare. Oricând ai niște răspunsuri pentru mine, voi fi încântată să-ți întorc serviciul.

   La naiba!
    Scuturând din cap, trecu la altceva, desenând niște planuri pentru un nou client din Portland, care voia ușa de la intrare lucrată manual cu furnir de cireș și vitralii. Treaba asta avea să-i ia săptămâni și era o muncă ideală pentru când se strica vremea, ceea ce se întâmpla mereu după cam o lună de la Crăciun.
   Avea nevoie de lucrări pentru acea perioadă - nu pentru bani, căci avea destui în cont, ci ca să nu rămână singur cu gândurile lui.
   Acum însă nu se putea gândi decât că Anderson îi propusese lui Maddie să iasă împreună.
   O auzea pe Jeanne în camera din față, vorbind cu computerul.
    Fuseseră colegi de liceu și avusese chiar și câteva întâlniri amoroase cu ea - dacă așa se puteau numi escaladarea stâncilor abrupte și giugiuleala. După ce plecase la universitate, ea se măritase cu un atacant de la echipa liceului din Lucky Harbor și îi făcuse trei copii. Era încă fericită în căsnicie, dar se plictisea de moarte. Așa că, atunci când Jax se întorsese în oraș, cu 5 ani în urmă, ea venise să-l anunțe că avea să fie noua lui secretară perfectă, cu jumătate de normă. Într-adevăr, era perfectă, pentru că n-o interesau nici banii, nici patul lui.
   Asta era o minciună. Voise să se bage în sufletul lui, încercând să-l salveze, de când solicitase postul de secretară. Nu că lui i-ar mai fi rămas prea mult suflet după ce-l făcuse praf în timpul cât lucrase ca avocat. Se convinsese că trebuia să adopte un anumit stil de viață: un salariu mare, un birou pe colț, un apartament de lux, o logodnică superbă. Și avusese avantaje, o mulțime.
   Firma la care lucrase era cea mai grozavă la achitat oamenii învinuiți de evaziune fiscală. Era o afacere de mai multe miliarde de dolari, iar Jax fusese bun la asta. Bun la distorsionarea faptelor, bun la purtat anchetatorii pe piste greșite, bun să-și scape clienții de pedepsele cuvenite pentru delictele lor, chiar și dacă în locul lor plăteau oameni nevinovați.
   Nemulțumirea lui față de această slujbă crescuse treptat. Și ajunsese la apogeu când soția unui client plătise prețul suprem: propria viață.
   Soțul ei era vinovat până la Dumnezeu, iar Jax o știuse. De fapt, toată lumea o știa. Totuși, obținuse achitarea omului pentru delapidare din fondurile familiei soției sale, familie cunoscută de altfel pentru relațiile ei cu lumea interlopă, așa că nici una dintre părți nu stârnise compasiunea cuiva.
   În afară de soția lui. Fusese crescută ca o marionetă și măritată la fel. Nu cunoscuse niciodată viața adevărată. Jax, dezamăgit din ce în ce mai tare, știa foarte bine că, atunci când avea să se descopere totul, toate bunurile ei aveau să fie confiscate, iar ea avea să rămână fără nici un ban. Nu putuse să-i ascundă adevărul, așa că nu mai ținuse cont de relația avocat–client și o avertizase, dar ea, în loc să-i urmeze sfatul de a salva o parte din avere de care nu știa nimeni, își luase viața.
   Simțindu-se parțial vinovat pentru distrugerea acelei femei și conștient că încălcase grav etica profesională, trebuise să-și dea demisia. Logodnica sa îl părăsise la puțin timp după aceea. Singur, frământat, furios, decisese să se întoarcă în Lucky Harbor.
   În acel ultim refugiu fuse fericit.
   Venise în urmă cu 5 ani. Și Sawyer se întorsese în oraș și, după o tinerețe furtunoasă, devenise șerif în Lucky Harbor. Era și Ford acolo, iar după mai multe călătorii pe mare, făcuseră împreună înconjurul lumii. Cei trei erau prieteni la cataramă, de parcă nu fuseseră niciodată despărțiți.
   În primul an, Jax locuise pe a doua barcă a lui Ford, ancorată la debarcader. Mai practicase din când în când avocatura, însă numai pentru prieteni, și detestase acest lucru. Așa că revenise la prima lui pasiune, aceea de a realiza lucruri cu propriile sale mâini. Și muncise cu sârg, își proiectase și construise casa pe care și-o dorise mereu. Făcuse tot ce-i stătea în putere pentru comunitatea care îl primise înapoi fără să-i pună întrebări despre trecut, ba chiar îl alesese primar de două ori la rând.

   Îl întrerupse din visare tatăl său, care intră în birou, enervându-l de îndată cu mersul lui arogant și costumul revoltător de scump. Nu petreceau prea mult timp împreună, mai ales pentru că bătrânul era încă supărat din cauza a ceea ce numea el eșecul fiului său la Seattle.
   - Am un caz pentru tine, zise el aruncându-i un dosar pe birou.
   Nu era de mirare. Tatăl simțea adesea nevoia de a-i manipula fiului său sentimentele. Ceea ce era o ironie, deoarece chiar el îl învățase pe Jax să nu amestece niciodată sentimentele cu afacerile. La naiba, în familia lor restrânsă, de doar două persoane, nici nu existau sentimente.
   - N-ai mai vorbit cu mine de când am refuzat să-l reprezint pe fermecătorul delincvent sexual parcă desprins din paginile revistei Fortune, pe care mi l-ai adus data trecută. Asta a fost cu 3 luni în urmă. Acum intri aici ca la tine acasă și îmi pui în brațe alt dosar pe care nu-l vreau. Sunt prea ocupat pentru asta, tată. Jeanne și cu mine trebuie să verificăm facturile...
   - Mi-a zis că pot să mă duc acasă, spuse Jeanne din prag. Oricum, mi-am terminat treaba pe ziua de azi, adăugă ea, parcă scuzându-se.
    Îi făcu bătrânului un semn din cap care voia să spună că ei doi ar fi trebuit să comunice mai bine.
  Nicio șansă.
  Jax își ieșea rareori din sărite. Mai ales în acele zile nu se enerva ușor, dar tatăl său reușea ca nimeni altul să-l calce pe coadă.
   - Văd că încă îți mai vezi de treaba ta, îi spuse acesta după ce plecă Jeanne. Muncești prea mult, fiule. Am aici un caz simplu, închizi imediat dosarul.
   În viața lui Jackson Cullen, totul era floare la ureche - cât timp făcea doar ce voia.
   - Dacă e așa simplu, de ce nu-l iei tu?
   - Nu, vor pe cineva tânăr, dar de viitor.
   - Eu am fost de viitor. S-a terminat, îi aminti Jax. Acum, dacă ai face la fel ca Jeanne... zise el, arătându-i ușa.
   - Iisuse Hristoase, Jax! Sunt 5 ani de când ai dat cu piciorul slujbei. Și logodnicei. E timpul să nu-ți mai plângi de milă și să-ți refaci viața.
   Jax împinse dosarul de pe birou și se ridică în picioare.
   - Ieși afară!
   - Nu mă asculți. Elizabeth Weston are 30 de ani, e frumoasă și plină de bani, iar tatăl ei va fi viitorul guvernator al statului.
   - Și asta ce înseamnă?
   - Caută un soț. Tu ai fi perfect.
   Jax râse pe înfundate.
   - Vrei să faci pe pețitorul pentru mine? Nu că asta m-ar mira.
   - Ce, te vezi cu cineva? Sper că nu.
   Oare? Ar fi vrut să nu-i pese, dar lucrurile erau simple. Bănuia că fostul soț al lui Maddie era avocat și pe deasupra unul cu adevărat ticălos. Când avea să afle de trecutul lui, urma s-o rupă la fugă. Chiar dacă ar fi reușit s-o convingă de faptul că se schimbase, se îndoia că ea i-ar fi înțeles eșecul moral și sentimental.
   La naiba, simplul fapt că era bărbat constituia un dezavantaj. Maddie nu avea încredere în nicio ființă purtătoare de cromozom Y.
   - O soție ca Elizabeth va fi un avantaj atunci când vei prelua biroul meu de avocatură, îi spuse tatăl lui.
   - Ți-am mai zis, nu vreau să preiau biroul tău.
   - Ești un Cullen. Ești singurul meu fiu. Trebuie s-o faci. Mi-am petrecut 35 de ani din viață să-l pregătesc pentru tine.
   - Ai făcut-o pentru tine, îl corectă Jax. Hai, tată, nu te-ai plictisit? Tu mă bați la cap, eu te refuz, același lucru. Angajează-ți un asociat și termină odată cu chestia asta.
   - Asta-i o măgărie.
    Cu buzele strânse, bătrânul luă dosarul de pe birou și se îndreptă bățos spre ușă.
    - M-ai dezamăgit enorm.
   - Dacă n-o lași pe Jeanne să lucreze și nici pe mine, nu te mai întoarce.
   După ce se trânti ușa de la intrare, Jax luă de pe birou un prespapier și îl azvârli de perete, unde se făcu bucăți. Se simțea un pic mai bine. Dar se părea că el și tatăl lui aveau totuși ceva în comun - dezamăgirea.

   Încă făcea eforturi să se calmeze când intră Ford, care îi dădu picioarele jos de pe birou.
   - Hai, ridică-te! Marea e liniștită. Vântul e tocmai bun. Mergem să facem o plimbare în larg.
   - N-am dispoziția necesară.
   - Am nevoie de un ajutor la navigat, nu de un partener de sex. Pe deasupra, puțină calmitate ți-ar face bine.
   Jax îi aruncă o privire.
   - Calmitate? Un cuvânt mare, nu?
   - Ce? La bar nu e multă lume. Am citit.
   - Doar nu l-ai aflat de pe forumul revistei Penthouse.
   - Ei, citesc și altceva.
    Făcu o pauză.
    - Câteodată. Acum hai, ridică-te! Jeanne are o după-amiază liberă, de ce nu ți-ai lua și tu una?
   Jax se uită la singura persoană care, cunoscându-i întreaga poveste sordidă, nu-l acuza de ticăloșie.
   - De unde știi că Jeanne are o după-amiază liberă?
   Ford nu răspunse.
   - La naiba! Te-a sunat.
   - Cam așa. Voia să-ți dau un pupic din partea ei.
   - Mai du-te-ncolo!
   - Mi-am închipuit c-ai să reacționezi așa. Dar și că ai nevoie să mai ieși de aici.
   În consecință, Jax ieși în larg cu iahtul Beneteau de 10 metri al lui Ford. Nu era anotimpul potrivit pentru o plimbare de plăcere. Majoritatea amatorilor de iahting își puseseră bărcile la iernat, dar Ford era Ford, așa că nu putea să lase un fleac precum vremea proastă să-l împiedice. Îi plăcea să întreacă măsura în toate, nu numai în privința navigației.
   Primiră drept răsplată un vânt rece și tăios care le tăia respirația și le punea sub semnul întrebării orice talent marinăresc ar fi avut. Valurile ajungeau la 3 metri, făcând din cele câteva ore care trebuiau să fie plăcute o adevărată corvoadă în scopul de a rămâne în viață și de a nu scufunda barca.
   - Iisuse! exclamă Ford când ajunseră înapoi pe țărm.
    Se prăbuși pe punte, cu capul dat pe spate.
    - Am navigat în Indiile de Vest și era să mor de 3 ori, dar n-a fost nimic față de asta. De ce m-ai lăsat să ies în larg pe o asemenea vreme?
   Jax nu mai avea destulă putere ca să-i tragă un picior în fund, așa că se rezemă lângă el, constatând că amândoi erau extenuați, mușchii le tremurau de atâta încordare și nici creierul nu le mai funcționa.
   - Am uitat ce pămpălău ești.
   Ford râse pe înfundate.
   - Dacă m-aș putea mișca de aici, te-aș face să-ți înghiți vorbele astea.
   - Tu și mai cine?
   - Să te ia naiba. Da’ când ai să-mi spui de Maddie? A trebuit să aud de un sărut pasional pe dig de la Jeanne, care a auzit de la alții...
   - Știu asta, mersi.
    Jax închise ochii. Se întreba ce făcea Maddie în acel moment, dacă muncea la han. Știa că toată lumea, inclusiv el, o considerase pe Phoebe amuzantă și independentă, dar acum, când le întâlnise pe fiicele ei, se mâniase pe ea că le neglijase atât de mult. Maddie merita o mamă mai bună.
   Toate ar fi meritat.
   - Știai că Anderson i-a propus lui Maddie să iasă împreună? întrebă Ford.
   - Da! mârâi el.
   - Ce naiba, frățioare, plimbarea pe mare trebuia să te liniștească.
   Jax era liniștit. Îi trebuiseră 5 ani lungi să ajungă așa. Nu mai lăsa lucrurile să i se adune pe cap până să-l doboare. Nu mai păstra secrete ca să-și câștige traiul, nici ca să salveze pielea clienților, secrete care să-l îmbolnăvească.
   De ce nu-i spusese oare lui Maddie că fusese avocat?
   Pentru că era un prost. Și un laș. Și pentru că știa că ea nu avea să se mai uite la el ca la un supererou...
   O, da, de asta.

   Maddie și surorile ei își petrecură următoarele zile mergând de la han la debarcader și invers, fiecare din motive diferite.
    Chloe se plictisea. Tara nu voia să-i scape nimic din ce ar fi sporit valoarea proprietății. Dar pentru Maddie contau mai mult valoarea sentimentală și lucrurile pe care le putea învăța despre administrarea unui han. Sperase că toate planurile aveau să se afle deja în computer, dar își petrecuse timpul încercând să-și dea seama ce trebuia să facă.
   A doua zi, se îndrepta cu mașina spre oraș cu o listă de treburi. Când o zări pe Lucille în fața galeriei, trase pe dreapta. Lucille era încântată că o revede, iar după ce o îmbrățișă, îi zise:
   - Am auzit că te-ai pupat cu Jax pe dig.
   - Păi... eu...
   - Ai dat lovitura cu băiatu’ ăsta, drăguțo. Știai că mi-a împrumutat bani s-o trimit la facultate pe nepoata mea? Nu te lăsa păcălită de motocicleta aia a lui, de tatuaje și de aerul neprietenos; are o inimă de aur.
   Maddie nu-l găsise deloc neprietenos. Poate solid și intimidant. Și, desigur, sexy ca naiba. Dar tatuajele? Avea tatuaje? Doar gândindu-se la desenele de pe corpul lui, o treceau fiorii.
   - Hai, intră, zise Lucille. Tocmai am pus ornamentele de Crăciun. Și îți pot oferi un ceai. Și brandy.
   Nu prea știa ce spunea asta despre caracterul ei, dar era tentată.
   - Tara m-a rugat să-i rezolv ceva, am și niște cumpărături de făcut, dar oricum îți mulțumesc.
   - Te duci din nou la magazinul cu materiale de construcții?
    Lucille își întinse gâtul.
    - Am auzit că Anderson vrea să te scoată în oraș.
   Maddie se dusese în ziua precedentă să ia niște materiale pentru han. Tipul din spatele tejghelei purta o căciulă de Moș Crăciun și fusese foarte drăguț și amuzant, dar ea se limitase la cumpărături, refuzându-i invitația cu amabilitate.
   Renunțase la bărbați. Sau încerca.
   - Aici nu există nici un secret?
   - Cam așa, dar mai sunt și excepții. De pildă, n-am aflat cu care tip ai să ieși, cu Anderson sau Jax. Dar dacă-mi spui, am să fac senzație la bingo, diseară, spuse ea, plină de speranță.
   Maddie se opri după aceea la dig, să mai ia o băutură cu ciocolată, de care avea mare nevoie.
   - Lance te cheamă, nu? Acum nu mai vreau decât ciocolată.
   El zâmbi și înclină din cap. Avea în jur de 20 de ani, un corp slăbuț și o voce răgușită.
   Îi spuse că suferea de fibroză chistică. Familia îi era la Portland, dar el stătea în Lucky Harbor cu fratele său și se mândrea cu independența lui, în ciuda bolii care îi devasta corpul tânăr.
   Ascultându-l, Maddie își dădu seama că nu avea absolut nici un motiv să se plângă de viața ei. Și, când se întoarse la mașină, se uită lung la Roata Mare.
   Oare Phoebe se dăduse vreodată în ea? Din sfaturile pe care le citise în colecția de „rețete“, ajunsese să creadă că mama ei dusese o viață tumultuoasă și un pic riscantă.
   Chloe era așchia care nu sărise departe de trunchi.
   Tara își ascundea firea impetuoasă, dar și ea făcuse multe la viața ei și trecuse prin destule experiențe.
   Maddie... mai puțin. Sigur, locuise în Los Angeles, dar numai pentru că tatăl ei o crescuse acolo. Toate aventurile de pe platourile de filmare fuseseră din cauza lui, nu pentru că ar fi avut ea o dorință arzătoare să facă acea meserie. Tot ce făcuse în viață fusese efectul întâmplării sau al deciziei altcuiva. Inclusiv chestia cu hanul.
   Nu, hotărî ea. Asta avea să fie altfel. Avea să fie propria ei aventură. Dădu din cap și își continuă drumul, ascultând zgomotul valurilor izbindu-se furioase de dig. Între scândurile de sub tălpile ei erau spații prin care intra lumina, ceea ce o amețea și îi dădea senzația că avea să cadă.
   - Șmecheria e să nu te uiți în jos când mergi.
   Se întoarse în direcția din care venea vocea și văzu o femeie care fixa un panou pe stâlp. Părea să fie de vârsta ei, era minionă și drăguță, cu un păr negru ce îi cădea în valuri pe spate. Purta niște pantaloni mulați pe șolduri și un sacou sobru care îi avantajau silueta perfectă. Elegantă și calmă, avea un aer prea profesionist pentru a sta pe un dig, cu un ciocan și cuie în mâinile manichiurate.
    - Dacă te uiți drept înainte, în zare, îi spuse ea lui Maddie, n-o să mai ai senzația că vei cădea.
    Părând destul de obișnuită cu ciocanul, în ciuda ținutei sale, bătu și ultimul cui în panoul pe care scria:

   FESTIVALUL CREVEȚILOR DIN LUCKY HARBOR
   SÂMBĂTA ACEASTA LA 6:00
   CEL MAI MARE ȘI MAI REUȘIT DIN STATE:
   CINĂ, DANS ȘI SĂRUTĂ-L PE PRIMAR – NU RATA!

   - Ești nouă pe-aici.
    Zâmbind, femeia îi întinse mâna.
    - Eu sunt Sandy.
   Funcționară la primărie și manager.
    - Conduc și biblioteca.
    Surâse iarăși.
   - Știi, semeni cu mama ta.
   - Ai cunoscut-o?
   - Toată lumea o cunoștea. Să-ți aduci neapărat și surorile la festival.
   Vârând mâna în geanta de la picioarele ei, scoase niște bilete de tombolă. Rupse mai multe și i le dădu lui Maddie.
    - Din partea casei. Un cadou de bun venit în oraș.
   - Pentru ce sunt?
   - Trebuie să ghicești și să scrii aici câți creveți crezi că s-au prins în seara aceea cu bărcile de la paradă. Câștigătorul are privilegiul să-l sărute pe Jax când vine aici pe skijetul care conduce parada.
   Maddie se uită printre gene.
   - Jax? Jax Cullen?
   - El și nimeni altul.
   - Da’ de ce are câștigătorul privilegiul să-l sărute?
   - În afară de faptul că e un tip pe cinste?
    Sandy zâmbi.
    - Pentru că el e primarul. Ne place să-l chinuim. Înainte de Jax, am fost eu. Am avut 3 mandate de primar. Într-un an, am avut noroc – a câștigat tombola unul din consiliu, un scump. Dar habar n-avea să sărute. În alți ani, a trebuit să sărut broscoi. 
    - Dar cum să fie primar?
    Maddie scutură din cap.
    - Jax e antreprenor. Se ocupă cu restaurările.
   - E un om cu multe talente.
    Sandy rosti aceste cuvinte zâmbind cu subînțeles, iar Maddie trecu printr-o clipă de groază.
   „O, Doamne!“
   - E iubitul tău, nu? Sărutase pe iubitul altei femei.
   - Nu, zise Sandy cu un suspin. Spre nefericirea mea - și nu că n-aș fi încercat - eu și Jax suntem doar prieteni.
    Își aruncă ciocanul în geantă și zâmbi din nou.
   - Ne vedem la festival. Apropo, ai să dai cupoane pentru han? Phoebe a dat anul trecut și a avut mult succes.
   - Chiar așa?
   Cum de fusese posibil? Complexul era într-un hal de nedescris.
   Văzând expresia de pe fața lui Maddie, Sandy surâse.
   - Da, probabil că nu s-a prezentat nimeni să-și revendice drepturile, dar treaba e că puteau să însemne ceva. Era o femeie grozavă, mama ta, dar nu se prea pricepea la afaceri. Poate că nu ți-a spus-o.
   Nu, Phoebe, nu-i spusese asta. Phoebe nu-i zisese mai nimic.
   - O să discut cu surorile mele, dar hanul nu se va redeschide până...
    Ei bine, poate niciodată, însă, deoarece terminase cu negativismul, adăugă:
    - După Anul Nou, așa sperăm.
   Sandy dădu din cap.
   - De-abia aștept să văd cum îl veți moderniza. Toți din oraș vorbesc despre asta.
   - Cum de-au aflat că facem ceva în sensul ăsta?
   - Păi, i-ai cerut lui Jax să-ți facă un deviz. Jeanne a luat prânzul cu Tracy, care i-a spus Carlei, cumnată-mea, care e reporter la ziarul local. Cei din Lucky Harbor se mândresc că sunt la curent cu toate noutățile, iar acum voi trei sunteți marea senzație.
   Maddie încercă să înțeleagă de ce făcea valuri. Maddie Moore, secretară a unei alte secretare, era o senzație pentru alții.
   - Nu suntem niște persoane așa de interesante.
   - Glumești? Trei femei recent venite în oraș, care se ocupă de un han? E cea mai senzațională știre de luna asta. Ei, poate nu chiar atât de importantă ca Festivalul Creveților sau scena în care lui Jax îi îngheață fundul supermișto în timp ce conduce parada, dar oricum e de senzație.
    Surâse iar.
   - Bun. Mă duc să mai pun niște panouri. Pe curând!
   - Pe curând! spuse Maddie încet și mai sorbi din ciocolată.
   Voia să se gândească în liniște la tot ce îi zisese Sandy. Trebuia să-i intre în cap că oamenii din Lucky Harbor răspândeau zvonuri, că erau poate încântați de venirea ei în oraș, de han, dar îi era greu să priceapă un singur lucru.
   Jax - primar! Cu un fund atât de mișto!

Capitolul 11

   O soră ți-e prietenă o viață întreagă.
   PHOEBE TRAEGER

   - Ăsta nu e un sfat despre sex și bărbați, zise Chloe, luându-și încă o felie de pizza.
    Purta un hanorac negru comod, închis până în dreptul sânilor. În față scria cu alb strălucitor un singur cuvânt - FATĂ REA.
   Erau în bucătăria căsuței și luau cina. Tocmai hotărâseră să scoată la întâmplare unul dintre sfaturile lui Phoebe din cutia cu rețete, pentru că altfel s-ar fi certat.
   Se ciondăniseră în legătură cu hanul, cu faptul că nu exista decât un singur pat în casă, în privința gătitului - mai ales pentru că Tara știa să gătească, dar nu voia, zicând că e în vacanță. Dorințele lui Phoebe, hainele ei... nici un subiect nu le era sfânt.
   Tara și Chloe urmau să se întoarcă la viața lor în câteva zile. Maddie rămânea acolo. Așa că fișele cu sfaturi erau singurul subiect despre care puteau să vorbească fără să se certe. Majoritatea erau revoltătoare. Unele erau de-a dreptul absurde.
   Dar acum erau o comoară, ceva atât de autentic, că Maddie nu putea să reziste tentației de a citi câteva. O soră ți-e prietenă o viață întreagă, suna unul dintre ele.
   - Îmi place ăsta, spuse ea încet. Îmi place mult.
   Tara bătu darabana cu degetele ei perfect manichiurate, nesimțindu-se deloc în largul ei când o văzu așa de emoționată. În cele din urmă, oftă și vorbi cu mai multă emoție în glas decât observase Maddie vreodată.
   - Sunt de acord, e demn de ținut minte.
   - Aha, uită-te la ea.
    Chloe își lovi ușor umerii de ai Tarei.
    - Ne ține lecții ca în Ya-Ya Sisterhood.
    Când celelalte se uitară chiorâș la ea, își dădu ochii peste cap.
    - Măiculiță, încercam să fac și eu o glumă ca să nu ne purtăm ca într-un film melodramatic.
   Maddie oftă, apoi puse cu grijă fișa la loc în cutie, sperând ca într-un fel citatul să se adeverească.

   În seara următoare, Jax stătea în spatele tejghelei de la bar, ștergând niște pahare și așteptând ca Ford să-și termine tura pentru a lua împreună o cină târzie.
    Jax își petrecuse ziua terminând un set de mobilier din mahon pentru salonul unui client și, cu toate că făcuse duș, tot mai mirosea a lemn. Îi intraseră două așchii în mâna dreaptă, pe care nu reușise să și le scoată, și îl durea groaznic capul, ceea ce bănuia că avea drept cauză e-mailul sarcastic pe care i-l trimisese tatăl lui în urma întrevederii lor.
   Începea să-și dorească să fi băut un pahar de Bacardi 151 în loc de bere.
   Ford era la celălalt capăt al barului și se uita la el, ridicând din sprâncene.
   Jax scutură din cap. Se simțea foarte bine. Foarte bine.
   Simți o pală de curent când se deschise ușa și îi trecu imediat prin minte cine putea fi.
   Maddie intră și se așeză pe un scaun de la bar. El îi observă blugii și puloverul moale și lălâu care avea exact culoarea ochilor ei și nu-și putu reține un zâmbet.
   - Bună.
   - Bună, domnule primar.
   El făcu o grimasă și o servi cu o bere.
   - Ai aflat, nu?
   - Nu-mi vine să cred că nu mi-ai spus-o chiar tu.
   - N-am apucat.
   - Se poate, zise ea. Poate că ai fi reușit între „mă bucur mult că nu m-ai omorât“ și, nu mai știu ce, când vorbeam vrute și nevrute.
   - Când a fost asta?
   Ea își dădu ochii peste cap.
   - Știi foarte bine la ce mă refer. M-ai îndemnat să vorbesc despre mine, dar tu nu mi-ai spus nimic despre tine.
   Da, și era bun la păstrat tăcerea. Veni să se așeze lângă ea.
   - Într-un oraș atât de mic, să fii primar nu este mare lucru.
   - Totuși sună al naibii de pompos.
    Sorbi din bere și îl măsură cu privirea. Și el își aținti ochii asupra ei. Erau două zile de când îi trimisese devizul prin e-mail și trei de la discuția mai sus menționată. Se gândise la ea, mult mai mult decât ar fi vrut. Se întreba dacă și Maddie se gândise la el la fel de mult.
    - Care e obiceiul pe aici? vru ea să afle. Trebuie să-ți fac o plecăciune? Să-ți sărut inelul?
   El schiță un zâmbet.
   - O plecăciune ar fi un gest frumos, dar nu pari a fi genul ăsta de fată. Și nu port inel, dar am altceva ce ai putea să săruți.
    Își duse un deget la buze.
   Ea râse, iar lui i se păru cel mai frumos sunet pe care îl auzise în acea zi.
   Jax luă dosarul pe care i-l întinsese și găsi devizul printat. Se uită la ce încercuise ea și la semnătură, apoi la chipul ei.
   - Am reușit să-mi conving surorile.
   Era multă emoție în vocea ei, deși încerca să și-o înăbușe. Își înfruntase surorile și se ținuse bine pe poziții.
   - Sunt mândru de tine, Maddie.
   - Mersi. Ești angajat, spuse ea încet. În caz că mai vrei să faci treaba asta. Am încercuit ce ne permitem să facem acum. Alte treburi, ca zugrăvitul în interior și curățenia, le voi face eu însămi.
   - Tu?
   - Surorile mele pleacă, rămân doar eu. Când ne putem apuca de treabă?
   Zilele în care lucra 24 de ore din 24 și avea atâția clienți cât putea duce trecuseră de mult. Din fericire. În acea perioadă, lua doar comenzile care îi plăceau.
   Deocamdată se limita la lucrări de tâmplărie pentru cei din oraș, dar materialele nu sosiseră încă. Mai trebuia să termine și ușa sculptată și să facă ultimele retușuri la mobilierul pentru salon.
   - Pot să încep poimâine.
   - E bine.
   Era ceva în vocea ei, ceva ce îi ascunsese până atunci, iar el își dădu seama că îi evita privirea. Luându-i berea din mână, o puse pe tejghea, apoi îi înconjură șoldurile cu brațele. O întoarse cu blândețe spre el, așteptând ca ea să-și ridice ochii și să-i întâlnească privirea.
   Da, asta era. La naiba. Părea nefericită.
   - Tu ai vrut asta, șopti el. Să renovezi hanul.
   - Foarte mult.
   - Atunci ce s-a întâmplat?
   Ea se uită în altă parte.
   - Nu mai ai puterea supranaturală de a citi gândurile?
   Își plimbă mâna pe brațul ei, apoi pe gât, dându-i timp din belșug ca să știe ce o așteaptă, înainte s-o ia de bărbie. Cu aceeași încetineală, îi dădu de pe ochiul drept buclele lungi.
   Maddie răsufla anevoie, dar el nu se retrase, ci îi mângâie cicatricea cu degetul mare, oripilat de ceea ce i se întâmplase. Voia să afle cât de tare fusese rănită și dacă reușise să primească atât cât dăruise.
   Își dădu seama că încordarea lui o făcuse să-și oprească respirația. Se destinse, iar ea reacționă la fel, închizând ochii și uimindu-l peste măsură când își ridică puțin capul pentru ca mâna lui s-o poată atinge mai mult. Cu inima strânsă de plăcere, își trecu degetele prin părul ei, apoi pe ceafă.
   Răspunzând mângâierilor lui blânde, ea se dădu jos de pe taburet și își strecură un picior între ale sale, lăsându-și o mână pe coapsa lui. Când piepturile li se lipiră, scoase un ușor oftat.
   - Mă atingi în multe locuri.
   - Îmi place să te ating. Nu ăsta-i motivul pentru care ești nefericită.
   Ea scutură din cap.
   - Totuși, nu e o idee prea bună.
    Apoi îi aruncă o privire.
    - Deci ne-am înțeles. E clar, nu? Foarte clar?
   El nu-și dezlipi ochii de ai ei.
   - Perfect de clar.
   - Atunci ne vedem poimâine, zise ea îndepărtându-se.
   - Da, cu siguranță.
    O luă de mână.
    - Maddie...
   - Ascultă, nu încerc să fac pe mironosița, îți jur. Așa sunt eu. Sunt doar... Așa sunt eu, repetă ea cu blândețe. Doar că fac mari eforturi să fiu așa cum îmi doresc, asta-i tot. Totuși, sunt bine. Sigur.
   - Bine.
    Își luă mâna dintr-ale ei și o mângâie în palmă cu degetul mare.
    - Mai e ceva.
   - Ce?
   Îi acoperi gura cu a lui. O sărută până îi trecură durerea de cap și proasta dispoziție. O sărută până o simți topindu-se în el, până când se agăță de tricoul lui ca de un colac de salvare și îl sărută și ea cu atâta pasiune, încât îl făcu să uite de sine.
   Ridicându-și capul, își puse degetul mare pe buza ei de jos, umedă și ușor umflată, și se strădui să-și adune gândurile.
   - Dacă spui asta nu schimbi cu nimic faptul că există o atracție covârșitoare între noi.
   Privindu-l cu ochii măriți, ea își umezi buzele, iar lui îi veni să geamă.
   - E limpede ca lumina zilei, șopti ea aproape fără să respire, apoi se smulse de lângă el.
    De această dată, nu se mai împiedică de vreo masă - în schimb, dădu peste un tip care stătea să intre. Cerându-și mii de scuze, ieși și dispăru în noapte.
   - Mereu pe grabă, remarcă Ford, rezemându-se de bar.
   - Mereu, șopti Jax.
   - Ei, văd că mai ai limbă. Am crezut o clipă că ți-a supt-o până ți-a smuls-o.
   - Să te ia naiba, Ford.
   - Nu-ți dai seama că te mai uiți încă la ușă?
   - Ca să-mi amintesc să păstrez distanța. E bine să păstrezi distanța.
   - Da, mare distanță era între voi acu’ vreun minut.
    Jax deschise gura să-i răspundă, dar Ford ridică o mână, făcându-i semn să tacă.
    - Știu, ce naiba! Da’ zi-mi dacă și devizul pe care i l-ai făcut pentru renovarea hanului înseamnă să păstrezi „distanța“? Și de ce te-ai oprit la magazinul de materiale, ca să trăncănești cu Anderson? Eu am auzit că i-ai aranjat o întâlnire cu verișoara lui Jeanne. Bine lucrat, apropo. Foarte bine.
   - Ei bine, chestia cu distanța nu mai e valabilă, recunoscu Jax. Nu știu când s-a întâmplat și de ce, da’ nu mai e.
   Ford râse, ușor aplecat peste bar, și își bătu prietenul pe umăr.
   - Poate pentru că e așa sexy și dulce? Sau pentru că sunteți atât de atrași unul de celălalt că nu vă puteți stăpâni? Pentru că soarta e o javră?
   Jax îi dădu mâna deoparte.
   - Asta nu e deloc amuzant.
   - Ba da. Hai, mi-e o foame de lup. Mor după un hamburger.

   După 5 minute, intrau amândoi în cafeneaua Eat Me.
    Maddie era într-un separeu semicircular cu surorile ei, toate trei fiind aplecate peste un morman de hârtii. Jax o văzu încruntându-se și se gândi că fetele se uitau peste notele de plată uriașe ale hanului și formularele de refinanțare.
   Se opri, luptându-se cu dorința de a-i sugera din nou să discute cu deținătorul ipotecii, dar ea nu-i ceruse părerea și probabil că nici nu avea s-o facă.
   Tara ședea la stânga lui Maddie, cu fața la cei doi bărbați. Când îl zări pe Ford, ochii i se măriră și apoi se întunecară. Dacă o privire ar fi putut ucide, Ford ar fi fost deja la 3 metri sub pământ. Pe urmă, se destinse încetișor, până i se șterse de pe față orice expresie, se ridică de la masă și se îndreptă în direcția opusă, intrând la toaletă.
   Jax își studie un moment prietenul, care se uita după Tara cu buzele strânse, cu ochii aproape închiși.
   Ce naiba se întâmpla? Nu putea să-l întrebe, pentru că l-ar fi auzit Maddie. O salută, iar apoi i-l prezentă pe Ford lui Chloe.
   În timp ce Maddie și Chloe glumeau cu Ford, Jax luă teancul de hârtii de pe masa lor.
   Da, facturi. Și multe, după cum se părea.
   Veni chelnerița să-i conducă la masă, tocmai în celălalt capăt al cafenelei. Când Tara ieși de la toaletă, Ford o urmări cu privirea.
   - Ce-i cu tine? îl întrebă Jax.
   - Ce să fie? Nimic.
   - Te holbezi la sora lui Maddie.
   - Poate că Tara se holbează la mine.
   Jax se rezemă de spătar și își măsură prietenul cu privirea.
   - Nu te-am întrebat la care dintre surori te uiți și sunt sigur că n-am rostit nici un nume. Aveam impresia că nu le cunoști.
   - Sunt barman. Cunosc pe toată lumea.
   - Ești un sportiv care deține jumătate de bar. Termină cu prostiile, Ford. Ce-i cu tine?
   Ford scutură din cap fără să spună nimic. De când renunțase să mai distrugă oameni ca să-și câștige existența, Jax devenise mai relaxat, dar chiar și așa, Ford era de un calm olimpian în comparație cu el. Era atât de rece și de indiferent, că uneori îi venea să-i ia pulsul să vadă dacă mai trăia.
   Acum însă nu era câtuși de puțin calm. Avea o privire opacă și se vedea că era profund tulburat.
   Nimic nu-l emoționa pe Ford. Absolut nimic.
   - Ce naiba se întâmplă cu tine? Îți curge sânge din nenorocitul ăla de fund unde te-a săgetat ea cu privirea?
   Ford scutură din cap. Din experiență, Jax știa că, dacă prietenul său nu voia să i se destăinuie, nu putea să scoată nimic de la el. Se uită la masa celor trei surori, Tara de o parte a lui Maddie, părând suficient de tensionată ca să plesnească, Chloe de cealaltă, rezemată comod, un pic distantă, un pic plictisită și categoric frustrată.
   Între ele, Maddie vorbea, încercând probabil să mulțumească pe toată lumea. Ea era mereu cea care făcea pace. Acum, își plimba privirea de la Tara la Ford.
   Observase și ea tensiunea.
   Ford se cufundă în fotoliul din separeu, cu fața spre fereastră.
   - Ford.
   - Las-o baltă, Jax.
   - Dacă și tu o lași.
   - Ai făcut vreodată o greșeală prostească, una pe care credeai că poți s-o eviți cu ușurință, dar nu ai reușit, oricât te-ai străduit? zise Ford după o clipă de tăcere.
   - Știi bine că da.
   - Ei bine, află că am făcut una de care nu vreau să vorbesc acum și poate niciodată.
   Se deschise ușa cafenelei și intră un șerif în uniformă. Părea slab, dar nu era. Jax știa că tipul putea să doboare orice obstacol îi stătea în cale. De fapt, îl văzuse cum se purtase cu Ford. Și chiar cu el însuși. Tipul era băiat de gașcă când voia, dar ei trei se certaseră de câteva ori de-a lungul anilor.
   Sawyer, al treilea mușchetar.
   Veni direct la masa lor și se așeză comod pe scaunul indicat de Ford.
   - Ce zi de rahat! Dădu mai încet stația de emisie-recepție de la șold. Mor de foame.
   Tipul era mereu flămând. Mânca de parcă ar fi avut o tenie în burtă și se uita cu poftă la hamburgerii înșirați la bar, așteptând să i se ia comanda. Cei doi îi lăsară spațiu de manevră. Nimeni n-ar fi vrut să se pună între Sawyer și mâncare, când îi era foame.
   Jax îi făcu semn chelneriței și comandă mâncare cât pentru un batalion. Sawyer nu mai scoase o vorbă până nu băgă în el doi hamburgeri uriași. În cele din urmă, satisfăcut, oftă și se rezemă mai comod.
   - Și așa. De ce ne zgâim la surori?
   Spunea întotdeauna lucrurilor pe nume.
   - Ce știi despre ele? îl întrebă Ford.
   - Altceva decât că Jax s-a pus pe treabă cu mijlocia pe dig acum vreo câteva nopți? Apropo, bravo lui!
   Jax oftă din toți rărunchii și simți cum i se încorda un mușchi al bărbiei.
   - Oamenii trebuie lăsați în pace cu ale lor.
   Sawyer zâmbi vag și luă din cartofii lui prăjiți.
   - Asta n-are să se întâmple în orașul nostru. Cât despre celelalte surori, știu că cea mai mare are un fund mișto și un accent la fel când se enervează, și chiar s-a supărat grozav mai înainte, la oficiul poștal, când a aflat că noaptea e închis. Cea mică, pe de altă parte, o fi trăsnet, dar e și nebună. Am prins-o cu 120 de kilometri la oră pe un nenorocit de scuter. Când am obligat-o să tragă pe dreapta, a zis că-s un tâlhar la drumu’ mare, pentru că nu depășise nicicum 100. M-a înjurat de mamă, cu afurisitu’ meu de radar cu tot, și vă spun eu, fata asta are o gură spurcată. A, și m-a informat că am nevoie de un masaj facial cu o cremă cu extract de guave, pentru că mi s-a uscat pielea în zona „P“. De parcă mi-ar păsa de zona „P“. O să ne facă necazuri, mari necazuri.
   - Cred că este vorba de zona „T“, zise Ford, arătându-și-o pe a lui.
   Sawyer îi aruncă o privire plictisită.
   - Ai ceva să ne zici?
   - Da, sunt gay.
    Ford scutură din cap, încrezător în orientarea lui sexuală.
    - Și toate femeile aduc necazuri, frățioare. Absolut toate.
   Auzindu-l, șeriful ridică o sprânceană. Ford iubea femeile. Dintotdeauna. Punct.
   Se uită la Jax, sperând să-i dea el niște răspunsuri, însă acesta ridică din umeri.
   - E o zi de rahat, spuse el aruncând o privire la masa fetelor.
   Tara le vorbea surorilor ei. Chloe își terminase băutura și îi făcea semn chelneriței să-i aducă alta.
   Maddie împinse deoparte mormanul de hârtii și scotoci în geantă, de unde scoase două andrele și un ghem de lână roșu aprins. Jax se întrebă dacă era același în care se încurcase în dimineața precedentă.
   Mușcându-și buza de jos, începu să tricoteze încet și stângaci, murmurând ceva pentru sine, probabil numărul de ochiuri pe care trebuia să le facă, totul cu o meticulozitate sfâșietoare. Îl pătrunse până în adâncul sufletului.
   Ea îi pătrunsese până în adâncul sufletului.
   - Pământul către Jax, cel sub papuc.
   Jax îi aruncă lui Ford o privire lungă.
   - Eu, sub papuc?
   - Am crezut c-ai terminat cu rahaturile astea când ai fugit din Seattle.
    Nu fugise din Seattle. Plecase la pas. Rapid.
    - Cam câte femei crezi că ți-au căzut la picioare de când te-ai întors aici? insistă prietenul său.
   - Nu știu.
   - Toate, afirmă Sawyer. Dar asta e singura care ți-a stârnit interesul, și să nu mă înjuri că-ți zic asta.
    I-o arătă din cap pe Maddie.
    - Acum se aplică în linii mari legea lui Murphy. Ai toate șansele să te faci de rahat.
    Rosti aceste cuvinte pe tonul cu care ar fi zis că era dimineața de Crăciun și Moș Crăciun adusese darurile.
   - Și asta te face fericit? întrebă Jax, neîncrezător.
   - La naiba, da.
   Jax mai aruncă o privire în direcția surorilor. Toate trei vorbeau acum, dar Tara se uita la ceas. Chloe se zgâia la fundul picoloului. Maddie, încruntată, se concentra asupra andrelelor.
   - Iisuse, ai sfeclit-o! zise Ford dezgustat.
   Era întru totul posibil de această dată.

Capitolul 12

   Nu poți fi mai fericită decât îți propui să fii.
   PHOEBE TRAEGER

   Pentru a treia dimineață la rând, Chloe trase pătura de pe Tara.
    Maddie își dădu seama ce se întâmplase când auzi țipătul Tarei răsunând în micul dormitor pe care îl împărțeau.
   Unde era un singur pat.
   Măcar era dublu și fusese atât de frig, încât nu le păsase că stăteau înghesuite ca niște sardele într-o conservă. Dar le deranjase că mezina vorbea în somn, pentru că spunea de obicei lucruri precum „mai tare, Zach, mai tare“, pe care celelalte nu ar fi vrut să le audă.
   Tara se tot plângea că fusese trezită, cu accentul ei moale și dulce ca melasa, care nu se potrivea deloc cu vorbele pe care le rostea, ceva despre moștenirea genetică îndoielnică a lui Chloe și camionul pentru transportul napilor cu care venise acolo.
   Aflată între pernă și perete, Maddie chicoti și se cuibări mai bine în așternutul cald. În clipa următoare însă, pătura dispăru și de pe ea. La naiba!
   Părând dezgustător de veselă, îmbrăcată cu niște pantaloni de yoga mulați pe șolduri și un top roz care atrăgea toate privirile, Chloe îi dădu o palmă peste fund.
   - Hai, scoală-te!
   - Dacă te atingi de fundul meu, o avertiză Tara, ridicându-se în capul oaselor, ai să mori.
   Chloe zâmbi.
   - Aveți două minute.
   După ce plecă sora ei din cameră, Tara scrâșni din dinți și se ridică din pat, având pe ea doar o cămășuță și niște boxeri și arătând superb cu părul doar un pic răvășit.
   - N-o plac deloc.
   - Se pare că-ți displac o mulțime de oameni. Ca Ford, de exemplu - pe care nu știam că-l cunoști.
   - Nici nu-l cunosc, spuse ea încordată.
   - Accentul îți devine mai pronunțat când minți. Trebuie să te ocupi de asta.
   Tara scoase un oftat prelung.
   - Ce crezi despre el?
   - Despre Ford?
    Se gândi la el stând în spatele tejghelei, înalt și sexy, cu zâmbetul lui nonșalant care fermeca pe toată lumea.
    - Îmi place de el. Da’ ce-i cu tine, Tara?
   - Nimic.
   Maddie îi înțelegea muțenia. Avea și ea o mulțime de lucruri despre care nu voia să vorbească. Se ridică în capul oaselor și își trecu mâna prin păr, știind că semăna cu blana unei vietăți din regatul animalelor. Oftă și coborî din pat clătinându-se. În ajun, fiecare dintre ele făcuse altceva. Ea inspectase „biroul“ debarcaderului, încercând să înțeleagă nenorocitul de sistem de contabilitate - care părea simplu și totuși indescifrabil.
    Tara făcuse curățenie. Chloe se ocupase de altceva. Se hotărâse să creeze o linie de produse pentru îngrijirea pielii cu numele hanului, urmând ca viitorii clienți să le primească în chip de cadou. După vânzare, spera ca noii proprietari să preia și linia de cosmetice.
   Era o idee grozavă, perfectă pentru un han mic de la țărmul mării - cu condiția să aibă clienți.
   În restul timpului, mezina făcea tot posibilul ca să dea de necaz - și, cum avea deja două amenzi pentru depășirea vitezei legale, chiar că intrase în bucluc.
   Seara luară o cină ca în familie, adică se certară. Maddie descoperise că era loc de sfadă indiferent de subiectul abordat. Tara și Chloe se puteau contrazice și în privința culorii cerului.
   Hanul era însă cel mai frecvent motiv de dispută. Tara voia să-și convingă surorile să-l vândă, iar Maddie, dimpotrivă, să-l renoveze. Chloe dorea... ei bine, nimeni nu prea știa ce. Un lucru era totuși sigur, nu lua partea nici unei surori.
   Ciorovăielile puteau porni de la orice. De exemplu, de la yoga.
   - Șaizeci de secunde! zbieră Chloe din living.
   Maddie își legă părul la spate.
   - Vin!
   - Mincinoaso!
   Deși minionă, Chloe era un adevărat pitbull. Maddie se îndreptă agale spre living, unde Tara stătea deja cuminte, picior peste picior.
   Așa cum învățaseră pe propria lor piele în cele trei dimineți petrecute împreună, Chloe lua yoga foarte în serios. În următoarele trei sferturi de oră le muștrului, le dădu ordine, le teroriză și le chinui să stea într-o mulțime de poziții, până ce Maddie era leoarcă de sudoare și abia se mai putea ține pe picioare, așa de tare îi tremurau mușchii.
   - Mi-e foame, bolborosi ea.
   - Ce zici de Eat Me?
   - Decât să mai mănânc acolo o chestie atât de grasă că-mi poate provoca un infarct, mai bine mă sinucid, spuse Tara. Am să gătesc eu.
   - În sfârșit, exclamă Chloe ușurată. De ce ți-a luat așa de mult?
   - Nu gătesc pentru oameni care nu-mi plac.
   - Dar, scumpo, ție nu-ți place nimeni.
   Maddie dădu din cap dezaprobator înspre sora mai mică, apoi se uită la Tara, care tocmai riposta:
   - Ba mai mult, am decis că nu-mi place de tine.
   Chiar întinsă pe spate și transpirată, afișa o siguranță desăvârșită. Maddie se prăbuși pe podea oftând. Se străduise să aibă mai multă încredere în sine, însă, oricât s-ar fi prefăcut, tot îi era greu să țină pasul cu surorile ei.

...........................................