1-3
Capitolul 1
- Nu! Nu! Te implor, nu mă bate! Fie-ți milă de mine.
.............................................- Nu! Nu! Te implor, nu mă bate! Fie-ți milă de mine.
Fata scoase un urlet de durere și se prăbuși hohotind de plâns.
Femeia îi mai dădu o ultimă lovitură, mai violentă ca toate celelalte, apoi aruncă biciul cu toată puterea spre perete.
- Asta o să te învețe minte, vociferă ea, să-l mai lași pe tatăl tău să ajungă în halul ăsta!
- Nu-i vina mea, zise fata plângând. M-a alungat de îndată ce i-au venit prietenii.
Femeia începu să bombăne:
- Minciuni! Minciuni și scuze! Acum ce-o să mă fac? Cum o să mă duc la balul acela fără el?
Dându-și seama că furtuna se potolea, bietul copil, care zăcea încă pe jos, încerca cu greutate să se ridice. Pe fețișoara suptă șiroiau încă lacrimi grele, dar ochii, care erau magnifici, nu aveau în ei nici urmă de ură, de ranchiună, atunci când se îndreptară spre femeie.
Elvina era obișnuită să suporte adesea asemenea pedepse din partea mamei sale vitrege al cărei caracter argățos era cunoscut de toată lumea. De fapt, ea nu era decât țapul ispășitor al doamnei Lake.
Aceasta se aplecase acum pe fereastră, cu o expresie îngrijorată pe față, bătând nervos cu degetele-i lungi și subțiri. Repeta neîncetat:
- Ce-aș putea face? Ce-aș mai putea face acum?
Juanita, a doua soție a maiorului George Lake, născută din tată portughez și mamă franțuzoaică, fusese odinioară o frumusețe recunoscută.
Dar sărăcia generată de război, sănătatea soțului ei, foarte zdruncinată în urma amputării piciorului stâng, înclinarea excesivă spre băutură, toate acestea făcuseră ca Juanita să devină o femeie înăcrită, mereu prost dispusă.
Elvina era terorizată de mama ei vitregă. Ajunsese să accepte cele mai crude pedepse ca pe ceva inevitabil.
Foarte micuță, insuficient dezvoltată, prost hrănită, părea încă un copil, deși intrase în al șaptesprezecelea an al vieții ei.
În clipa aceasta, încercând să se ridice și să-și netezească de bine de rău rochia uzată și sărăcăcioasă, fata lăsă să-i scape un geamăt de durere. Tot spatele îi era rănit de loviturile de bici și brațul îi era însângerat și plin de semne.
- Ce mai pot să fac? întrebă din nou doamna Lake.
- Nu văd decât o soluție, zise Elvina. Du-te la balul acesta fără el.
Preț de câteva secunde, licărirea sumbră din ochii mamei sale vitrege dispăru.
- Crezi că ar fi posibil? Dar ce vor spune prietenii noștri?
- Mă îndoiesc că vor observa absența lui, zise Elvina.
Doamna Lake rămase pe gânduri.
- Aș putea să le explic că este bolnav. Din păcate, acesta e adevărul! Și nu trebuie să spunem întotdeauna adevărul?
- Ce rău îmi pare că nu pot merge eu cu dumneata! murmură Elvina.
Mama ei vitregă izbucni într-un râs feroce.
- Asta ar fi culmea! Toată lumea ar începe să vorbească. În zdrențele tale nenorocite, ai părea ca o sperietoare. Și, de altfel, nici nu ești invitată. Când m-am măritat cu tatăl tău, nu m-am angajat deloc să car după mine o povară ca tine, aproape de aceeași vârstă cu mine.
Asta era o minciună odioasă, și amândouă o știau.
Juanita Lake depășise de mult 30 de ani, deși continua să vorbească despre sine ca despre o fetiță.
- Așadar, va trebui să mă hotărăsc să merg singură, declară ea. Mă voi adresa primului bărbat bine care-mi va ieși în cale și-i voi cere să mă însoțească la acest bal. Cine știe? Cu un pic de noroc, aș putea să dau chiar peste lordul Wye în persoană.
- Ce bal minunat o să fie... murmură Elvina.
- Cel mai frumos din Lisabona, răspunse Juanita. Și este normal din moment ce lordul Wellington tocmai i-a învins pe francezi la Vittoria. Am impresia că inima mea va exploda de bucurie.
Doamna Lake își exagera întotdeauna patriotismul, de teamă să nu i se uite originea franceză. Avea puțini prieteni și când, dintr-un motiv sau altul, noile relații nu răspundeau așteptărilor ei, o bătea pe Elvina ca să-și uite dezamăgirea.
În decursul ultimilor ani, viața fusese grea și hrana foarte puțină; dar recent, grație șederii trupelor britanice la Lisabona și victoriilor obținute de lordul Wellington, lucrurile păreau să se aranjeze și condițiile de viață se mai amelioraseră.
Elvina își amintea de vremea când, chiar cu bani, era imposibil să cumpere ceva de mâncare.
Acum, în schimb, banii îi lipseau în totalitate, pentru că Juanita, în calitatea ei de stăpână a casei, dispunea de întreaga soldă a maiorului Lake.
Acesta era, în cea mai mare parte a timpului, beat, prea beat sau prea bolnav ca să mai țină socoteala banilor. Din moment ce avea alcool din belșug și numeroși prieteni în oraș, se mulțumea cu această situație și uita de toate necazurile domestice.
Elvina își dădea seama că, din păcate, el era pe cale s-o uite și pe ea.
- Ce-o să se întâmple cu mine, tată? îl întrebase cu o săptămână înainte. Nu pot continua să mai trăiesc astfel. M-am făcut și eu mare și nu sunt niciodată invitată să ies în lume, să cunosc oameni. N-am prieteni. Sunt doar servitoarea Juanitei și tu știi asta.
Timp de câteva clipe, maiorul Lake păruse stânjenit.
- Viața a fost grea în cursul acestui război, murmurase el. Mama ta vitregă a devenit într-adevăr insuportabilă.
- Dar am 17 ani, tată, și simt că ar trebui să fac și altceva decât să port numai hainele vechi ale Juanitei și să mă joc de-a Cenușăreasa. Mama mea vitregă nu-mi dă bani nici să-mi cumpăr și eu o rochie nouă.
- Am să vorbesc cu ea, îi promise în grabă maiorul Lake.
Dar fata văzuse în ochii lui că nu va face nimic în acest sens. Era și el, la fel ca ea, terorizat de cea de a doua soție a lui.
- Nu cred că Juanita ar trebui să-mi hotărască mie viitorul, continuă Elvina. Tată, acest lucru este de datoria ta. După ce se va sfârși războiul, îmi vei da voie să mă întorc în Anglia? Poate că părinții mamei încă mai trăiesc?
- Dacă este așa, făcu maiorul cu amărăciune, trebuie să remarc că n-au făcut nimic ca să mă găsească. Niciodată n-am fost destul de demn pentru fiica lor. Își doreau pentru ea pe cineva mai bun decât mine. Ei bine! Prefer să ard în iad decât să le cer o centimă.
Hotărât lucru, nu mai era la fel de sobru ca la începutul întrevederii lor. Acum, în focul furiei, ridicase cu brutalitate tonul fără ca măcar să-și dea seama.
În sfârșit, traversase încăperea și ieșise.
Elvina se lăsase să cadă pe un scaun, cu fața în mâini.
Cum se vor sfârși toate astea? Cu inima strânsă, se gândea la mama ei. Odinioară, casa era întotdeauna plăcută și bine întreținută, plină de flori și veselie.
Părinții ei părăsiseră Gibraltarul cu 5 ani în urmă. Fata își amintea și acum de căminul lor de acolo.
Dar amintirile cele mai vii le avea tot de aici, din Lisabona. I se părea că o vede, ca odinioară, pe mama ei apărând în prag, cu părul blond aureolându-i chipul frumos.
- Elvina scumpă! zicea ea, strângând-o în brațe.
Bietul copil simțea lacrimile prelingându-i-se printre degete.
„De ce, se întreba ea, de ce acea epidemie de holeră care a bântuit în tot orașul, nu m-a luat și pe mine?”
Își amintea de plecarea tatălui său cu regimentul și de cuvintele pe care i le spusese soției sale în loc de adio: „Nu plânge, frumoasa mea. Mă voi întoarce chiar înainte să-mi observi tu absența!”
Dar, la întoarcere, el găsise casa goală și pe soția lui moartă.
El însuși fusese luni la rând între viață și moarte. Într-un fel de demență, nu știa decât să repete la nesfârșit: „Francezii sunt invincibili. Noi nu-i vom învinge niciodată. Este o nebunie să încercăm!”
Și, ca să-și uite profunda suferință, începu să bea. După o asemenea beție, o adusese acasă pe cea de a doua soție, pe Juanita.
Dacă Elvina nu se așteptase deloc să-i fie prezentată mamei ei vitrege, Juanita, la rândul ei, fusese neplăcut surprinsă să o vadă pe fată.
- Mi-ai spus într-adevăr că ai o fetiță, dar o credeam mică, îi zisese ea soțului ei, aruncându-i Elvinei o privire încărcată de furie.
Fetița, pe vremea aceea doar de 14 ani, o privea cu spaimă pe străina aceasta cu ochii întunecați, îmbrăcată elegant, pe care tatăl său i-o prezentase ca pe viitoarea ei mamă.
- Vino încoace, voi două o să deveniți bune prietene, zise vesel maiorul.
În permanență amețit de băutură, el era ferm convins că toată lumea era fericită și că putea să se bazeze pe bunele intenții ale tuturor.
Dar Elvina, care o examina cu groază pe noua doamnă Lake, nu putuse descoperi în ochii ei în clipa aceea decât ură și dispreț.
Totuși, în ciuda disprețului față de fiica ei vitregă, în ciuda bătăilor pe care aceasta le suporta, i se întâmpla uneori să-i mai adreseze câte un cuvânt, dar numai pentru că se afla acolo și că nu avea pe altcineva cu care să vorbească.
- Mă voi duce singură în seara asta, se hotărî ea în sfârșit. Dar dacă n-o să mă bage nimeni în seamă?
- Este imposibil, spuse Elvina. Cunoști atâta lume. Și apoi, toată lumea va petrece. Sunt atâtea evenimente fericite de sărbătorit acum!
Juanita zâmbi și, o clipă, privirea i se lumină.
- Este adevărat, zise ea. Am auzit astăzi vorbindu-se că, după bătălia de la Pamplona, au fost capturate căruțele pline de aur în care regele Joseph și suita sa părăseau Madridul.
- Căruțe pline cu aur! exclamă Elvina. Chiar atât de mult? Am auzit și eu vorbindu-se că a fost o bătălie cumplită, că au murit mulți oameni.
- Firește. Războiul presupune și pagube. Dar să nu ne gândim la ele în seara asta. Ești sigură că rochia mea este pregătită?
- Da, este gata, răspunse Elvina.
Nimeni nu știa acest lucru mai bine decât ea: își petrecuse jumătate de noapte ca s-o pregătească, să-i calce dantelele, să-i potrivească furoul de satin, să-i adauge niște panglici noi.
Balul din seara asta se dădea într-unul din palatele din port, și toată ziua, orașul fusese în fierbere.
- Cine este lordul Wye? întrebă Elvina când îi aduse rochia.
- Un senior englez foarte bogat, răspunse Juanita, ridicând din umeri. Este chiar tipul de bărbat cu care ar fi trebuit să mă căsătoresc dacă n-aș fi făcut prostia să-l accept pe tatăl tău.
Elvina nu găsi nimic de spus. Știa foarte bine că maiorul Lake fusese ultima șansă a Juanitei și că ea fusese cea care grăbise căsătoria, temându-se ca nu cumva el să se răzgândească.
- Bun. Acum, du-te și adu-mi mantia, pieptenele și evantaiul. Să fie totul pregătit, îi ordonă Juanita.
Dintr-o dată, un zgomot neobișnuit ce venea dinspre stradă atrase atenția celor două femei. Alergară împreună la fereastră. O mulțime de oameni traversau șoseaua, se înghesuiau pe trotuare, alții ieșeau la ferestre ca să încerce să vadă ce se întâmplă.
- Noi-sosiți! strigă Juanita, aplecându-se pe fereastră atât cât se putea.
Pe stradă apăru o caleașcă la care erau înhămați doi cai împodobiți minunat. În urma caleștii, venea un detașament de soldați.
Fără îndoială că aceștia veneau direct din Anglia, după cum o dovedeau splendidele lor uniforme roșii și pantaloni albi.
Caii erau conduși de doi călăreți îmbrăcați cu o eleganță sobră.
Cel mai tânăr dintre cei doi avea un chip fin bronzat, ceea ce-i scotea în evidență tunica albastră și cravata imaculată.
- Cine sunt aceștia? întrebă Elvina.
- Cavalerii noștri de astă-seară, răspunse Juanita.
Ochii îi scânteiau.
- Cel mai în vârstă este noul ambasador. Am auzit spunându-se că este așteptat. Celălalt, mai tânăr, trebuie să fie lordul Wye.
Elvina îl contemplă îngândurată. Își spunea că odinioară și tatăl ei trebuie să fi fost un bărbat ca acesta: un gentleman mândru, plin de demnitate și siguranță de sine.
Sigur, acești doi tineri contrastau în mod ciudat cu recruții care debarcau aici, de cele mai multe ori livizi de teamă, sau cu veteranii cu chipul bronzat de soare, aproape oacheși, pe care nu mai reușeai să-i deosebești de portughezii localnici.
„Iată, își zicea Elvina, modelul soldatului britanic. Sigur pe el, dar de o extremă amabilitate față de toți.”
Se întreba cum or fi vorbind aceștia între ei și dacă discuțiile lor obișnuite erau diferite de cele pe care tatăl său le avea cu ofițerii sau cu membrii aristocrației care le făceau vizite. Brusc, se întoarse spre Juanita.
- Te rog, lasă-mă să te însoțesc și eu astă-seară. N-am să te supăr cu nimic. Vei putea spune că, dat fiind că tatăl meu este bolnav, i-am luat eu locul. M-aș putea îmbrăca într-una din rochiile dumitale vechi, cea albastră, de exemplu, care nu-ți mai place deloc. I-aș mai putea pune un volan de tul și câteva panglici. Te rog! Te rog!
Juanita o privi cu dispreț.
- Ți-ai pierdut mințile? întrebă ea. Crezi că te-aș lua ca să mă încurci, pe mine care sunt mereu înconjurată de o mulțime de cavaleri?
O apucă pe Elvina de rochie și o trase spre fereastră, cu fața spre luminile străzii.
- Îmi ceri asta din cauza tânărului englez, nu-i așa? bombăni ea. Ei bine, dă-mi voie să-ți spun un lucru: îndată ce vei mai crește, am să te arunc afară din casă. Nu sunt atât de proastă încât să nu-mi dau seama că, cu părul și cu tenul tău de blondă, ai fi în stare să aduni toate omagiile care-mi sunt destinate mie. Anul viitor, ai să pleci din casă. Și să știi că n-ai să înduioșezi pe nimeni cu rugămințile sau cu lacrimile tale.
Începu să râdă răutăcios.
- Nu-mi pasă ce se va alege de tine. Nu-mi pasă dacă o să cerșești pe drumuri sau o să putrezești în vreo magherniță. Și ține minte ce ți-am spus în seara asta.
Îi trase o palmă puternică Elvinei apoi se îndreptă spre oglindă și începu să-și pieptene părul lung și negru.
O clipă, fata rămase încremenită, și lacrimile îi umplură ochii sub efectul durerii.
- Adu-mi apă caldă! Prosoape! Ciorapii! Juponul! îi ordona Juanita.
Ca de obicei, Elvina se grăbi să se supună. Dar, în timp ce străbătea casa în căutarea lucrurilor cerute, mintea ei era obsedată de cuvintele pe care tocmai le auzise.
Juanita chiar se gândea să facă ceea ce spusese. Elvina era sigură. Mama ei vitregă avea de gând să scape de ea, într-un fel sau altul. Și fata se întreba cu spamă ce avea de făcut.
Era inutil să se adreseze tatălui ei. N-avea decât să coboare și să-l vadă întins, beat mort, pe sofaua din salon, cu un pahar la îndemână, ca să-și dea seama că tot ce-ar spune el n-ar folosi la nimic.
Ce putea ea să facă, de acum încolo? Gândul acesta nu-i dădea pace, în timp ce o ajuta pe Juanita să-și aranjeze toaleta, să-și pună rochia și să se coafeze după ultima modă.
Deodată, absolut pe neașteptate, Juanita spuse:
- Tatăl tău vorbea, într-un din serile trecute, despre un medalion cu diamante. Știi cumva despre ce este vorba?
Elvina rămase brusc nemișcată.
- Nu. Eu... eu habar n-am, zise ea.
- Am impresia că este vorba despre un medalion care a aparținut mamei tale. Unde ar putea fi?
- Nu... nu știu. Aș putea să-l caut, dacă vrei.
- Da, așa să faci. Scotocește peste tot. În camera tatălui tău și în cufărul cu lucrurile mamei tale. Trebuie să fie pe undeva. Asta o să-ți ocupe timpul cât lipsesc eu.
Juanita se ridică. Își contemplă îndelung silueta în oglindă și zâmbi mulțumită.
- Cred că am să mă distrez de minune la balul ăsta. La urma urmei, arăt încă foarte bine și am ceva șanse să mai plac bărbaților. Lucrul cel mai important în lumea asta este să fii sigur pe tine și să-ți păstrezi frumusețea.
Se răsuci pe tocuri, se privi din nou și zâmbi.
- A venit trăsura?
- Ți-am spus că a sosit de vreo 20 de minute.
- Bine. Îți dau voie să mă însoțești până în stradă, zise Juanita. Dacă tatăl tău se trezește din beție, anunță-l că mâine am să-i spun tot ce gândesc despre purtarea lui.
Se îndreptă spre ușă.
- Și în ceea ce te privește, zise ea pe un ton amenințător, dacă nu găsești medalionul acela, ai să vezi tu!
Elvina privi trăsura îndepărtându-se și-i lăsă lui Jose, bătrânul servitor, grija de a închide poarta. Alergă apoi în camera ei de la mansardă, chiar sub acoperiș, unde iarna era îngrozitor de frig și vara te topeai de căldură.
Era o cămăruță pe care și o servitoare ar fi refuzat-o. Totuși, aici era refugiul ei.
Se așeză în genunchi într-un colț al încăperii și scoase dintr-o ascunzătoare un fel de pachet. Era singura comoară a ei. Conținea un ac de păr care aparținuse mamei sale, o panglică ce căzuse odinioară de la una din rochiile ei, un mic inel de aur de care nu se despărțea niciodată și medalionul pe care-l căuta cu lăcomie Juanita.
Acesta era învelit într-o bucățică de hârtie pe care fata o desfăcu tremurând.
Era un medalion foarte mic și diamantele care-l împodobeau nu avea o prea mare valoare, dar medalionul o reprezenta pe mama ei. Pictat pe fildeș, chipul tânăr cu ochi albaștri și cu părul blond zâmbea, ca un înger.
Elvina îl contemplă îndelung apoi, după ce-l sărută cu tandrețe, își trecu lănțișorul în jurul gâtului după care puse toate lucrurile la locul lor pentru a nu trezi bănuieli. Cu toate acestea, era moartă de frică, știind că Juanita își atingea întotdeauna scopurile.
În ciuda spatelui învinețit, a brațului rănit și a suferinței sale, Elvina simți dintr-o dată un fel de pace, ca și cum medalionul mamei sale o proteja, îi ținea de cald.
Se duse la ferestruica îngustă și privi în strada luminată. Abia începuse să se însereze și stelele străluceau deja pe cer.
Îi veni atunci, brusc, o idee. Își aruncă un șal pe umeri și alergă la parter.
De teamă să n-o audă cineva, mergea în vârful picioarelor. Dar în oficiu și în bucătărie era întuneric. Dintr-un salt ieși pe ușă și curând fu în stradă.
Afară domnea o agitație febrilă și strada era invadată de uniforme englezești, de portughezi cu chitarele sub braț, și de femei cu ochii negri care pândeau sosirea cavalerilor lor.
Elvina se furișă în noapte, ca o pisică. Era atât de mică, încât nimeni nu-i dădea atenție. Găsi repede drumul spre port și se îndreptă spre imensul palat alb înconjurat de gărzi. De jur-împrejur, o mulțime zgomotoasă aștepta, în speranța că va vedea pregătirile pentru petrecere mai de aproape.
Ea reuși să ajungă în spatele palatului. Locul îi era familiar. Venea adesea aici atunci când avea chef să fie singură, departe de orice privire. Zări un zid vechi prăbușit pe jumătate, se ajută de o creangă ce trecea pe deasupra grilajului, și se lăsă să cadă pe marginea cealaltă, chiar în mijlocul unui rond de flori.
În seara aceasta, era aproape sigură că nimeni nu-i va remarca prezența, pentru că toți se ocupau doar de forfota de la intrarea principală.
Înaintă de-a lungul peluzei, la câțiva metri de palat, și se opri fascinată. Toate ferestrele erau puternic luminate. Putea să vadă de afară lustrele scânteietoare și mulțimea de invitați inundată de lumină, dansând în ritmul unei orchestre.
Brusc, se retrase.
Pe aleea mărginită de trandafiri, o pereche înainta agale apropiindu-se de ea. Abia avu timp să se ascundă în spatele unui copac.
- Vreți să luați loc? se auzi o voce masculină.
Și un glas de femeie îi răspunse imediat:
- Ce idee bună! Este atât de cald înăuntru. Presupun că senioria voastră trebuie să sufere din această cauză, obișnuită fiind cu climatul Angliei.
- La drept vorbind, nu era chiar atât de frig când am plecat. Dar climatul acestei regiuni este într-adevăr mult mai cald.
- Spuneți-mi sincer, zise brusc femeia. Avem atât de puțin timp. Chiar trebuie să plecați mâine?
- Mă tem că da. Știți bine că am venit doar în misiune ca să-i aduc câteva scrisori lordului Wellington și unor membri ai guvernului.
- Dar nu puteți rămâne mai mult timp?
- Aș dori, dar datoria mă cheamă în Anglia.
- Să fim serioși! Știm cu toții foarte bine că principala dumneavoastră sarcină este de a-i crește popularitatea prințului regent.
Tânărul râse încetișor.
- Vă înșelați dacă ascultați asemenea zvonuri măgulitoare pentru mine.
- Dimpotrivă, răspunse vocea feminină. Oh! Vă rog, mai rămâneți aici o vreme.
Elvina, fără să poată fi sigură, bănui că mâna femeii poposise pe brațul însoțitorului ei cu insistență. Cu multă prudență, încercă să se uite; tânărul tocmai ducea acea mână la buze.
- Dacă aș putea, aș rămâne, zise el.
Însoțitoarea lui scoase o mică exclamație de exasperare și își retrase mâna.
- Așadar, zise ea, la fel ca atâtea altele, mă văd și eu refuzată de irezistibilul dar inaccesibilul lord Wye!
El râse din nou.
- Știți bine că nu e adevărat. Mi-ar plăcea să rămân și să mă alătur armatei lordului Wellington. Dar ordinele ministrului sunt clare. Trebuie să mă întorc. Iahtul meu era pregătit de plecare, dar vântul ne-a fost potrivnic și atunci am coborât pe țărm.
- Deci, nu ne vom mai vedea?
- Poate că ne vom reîntâlni în Anglia?
- Și cât va trebui să așteptăm până atunci? Dumnezeule, nici n-aveți idee cât de mult rău și câte inimi zdrobite lăsați în urma dumneavoastră!
- Mă măguliți din nou, zise lordul Wye.
- Din păcate, eu trebuie să rămân aici, în țara asta îngrozitoare, în timp ce dumneavoastră vă întoarceți în lumea civilizată.
- Sunteți prea severă, zise lordul Wye cu amabilitate. Portughezii au suferit mult în acești 6 ani de război. I-ați văzut pe copiii de pe chei?
- Nu mă interesează copiii portughezi, zise femeia cu înverșunare. Doar dumneavoastră mă interesați.
- Sunt într-adevăr mișcat.
- Aș vrea să vă cred. Dar acum, trebuie să ne întoarcem la bal. Mai sunt încă numeroși demnitari pe care n-ați apucat să-i salutați. Trebuie să lăsați tuturor o bună impresie.
- Este adevărat.
Femeia își ridică fața spre el și el o privi.
Apoi, se aplecă să o sărute. O clipă doar, buzele li se atinseră și, cum ea îl cuprinse cu brațele, el se ridică.
- Să ne întoarcem.
Elvina bănui disperarea care o cuprinsese pe femeie. Totuși, o zări înălțându-și trufaș capul.
- Sper să vă pot rezerva un ultim dans înainte să ne despărțim, zise ea.
- Vi-l cer cu insistență, răspunse lordul Wye.
Și se întoarseră pe aleea pe care veniseră. Elvina îi privi pe lângă ea, apoi ieși din ascunzătoare. Acum știa ce are de făcut.
Se cățără din nou pe vechiul zid, exact cum o făcuse cu câteva clipe mai devreme, și se lăsă să alunece de cealaltă parte. Ajunsă jos, țâșni ca o săgeată spre casa tatălui ei.
Alergă spre camera mamei sale vitrege și găsi ce căuta: o sticlă plină cu un lichid pe care Juanita îl folosea ca să-și înnegrească părul.
Elvina o luă și o duse în mansarda ei. Aici, se contemplă o clipă în oglinda de deasupra comodei apoi, luând o foarfecă, începu să taie, una după alta, minunatele bucle ale părului ei blond.
Capitolul 2
Lordul Wye, amintindu-și brusc că se culcase la ora 6 dimineața și că dormise doar vreo oră, dădu ordin să se ridice ancora.
Membrii oficiali ai ambasadei care se treziseră și ei dis-de-dimineață pentru ca să-l salute cu ocazia plecării lui, se grupaseră cu toții pe chei.
Lordul Wye contempla Lisabona adormită încă în umbra colinelor sale și regreta că nu poate să treacă peste ordinele primului ministru de a se întoarce imediat în țară.
Își dorise cu ardoare și ceruse insistent să se alăture armatei lui Wellington, dar primul ministru îi răspunsese:
- Nu, Wye. Vei duce scrisorile pe care ți le încredințez guvernului Portugaliei, și atâta tot. De când prințul Jean s-a îmbarcat spre Rio de Janeiro, puterea a trecut prin mai multe mâini. În ciuda acestui fapt, poporul portughez a respins asalturile francezilor într-un mod foarte curajos. Wellington însuși i-a elogiat pentru asta.
Lordul Wye sugerase:
- Nu credeți totuși că ar fi bine să am o întrevedere cu lordul Wellington? S-ar putea să aibă să-mi încredințeze unele secrete care nu pot fi scrise într-o depeșă.
- Depeșele lordului Wellington te așteaptă la Lisabona, îi răspunse cu fermitate primul ministru. Vreau să te duci direct acolo și să te întorci repede. De altfel, prințul regent dorește probabil să te întorci curând. Știi bine cât îi este de greu să se lipsească de dumneata și de sfaturile dumitale.
Nu mai era nimic de adăugat după acest discurs. Prințul regent era o adevărată problemă. De îndată ce își manifesta vreun capriciu sau un interes pentru un curtean, întreg orașul era informat. Și era evident că primul ministru era hotărât să-l readucă pe lordul Wye în preajma prințului cât mai curând posibil.
- Dacă aș avea pe altcineva căruia să-i încredințez această misiune, n-aș apela deloc la dumneata, adăugase el. Dar din moment ce nu se poate astfel, va trebui să execuți ordinul și să te întorc în cât mai scurt timp. Crezi că ai putea să-ți folosești propriul iaht? Aș prefera să-ți pun la dispoziție un vas de război.
- Iahtul meu întrece cu 12 noduri vasul dumneavoastră de război, zise lordul Wye. În afară de asta, mi-ați știrbi foarte mult popularitatea, domnule, armând un vas de război doar pentru mine singur în această perioadă tulbure.
- Foarte bine. Faci cum crezi. Am auzit că îi iei și pe sir Horace Bowhill cu soția sa?
- Într-adevăr, amândoi îmi fac plăcerea să mă însoțească, răspunse lordul Wye.
Ochii primului ministru sclipiră, iar lordul adăugă:
- Este o femeie frumoasă, această lady Bowhill. Mă bazez pe ea ca să risipească monotonia acestei călătorii.
Dacă Lady Bowhill ar fi auzit aceste cuvinte, ar fi fost surprinsă și încântată.
Lordul Wye avea obiceiul să nu prea dea atenție femeilor și, în general, să gândească: „Ele sunt fermecătoare atâta vreme cât poți să le ții la distanță”.
În timp ce vasul ieșea în larg, el nu auzi bătăile din ușa sa și se trezi cu căpitanul de bord, în picioare în fața lui, așteptându-i ordinele.
- Ce pot să fac pentru dumneata căpitane? întrebă el.
- Marea este foarte agitată, milord. Vântul bate atât de tare încât aproape sigur că vom avea de înfruntat o furtună.
- Ce timp nenorocit a fost anul acesta, răspunse lordul. Nici n-ai zice că suntem în iulie!
- Așa cred și eu, milord. Dar amintiți-vă de perioada echinoxului de anul trecut. Ce de naufragii au fost pe canal! Apele Tamisei urcaseră până la intrarea în palatul Westmister.
- Asta se petrecea în octombrie. Dar n-are importanță, zise lordul Wye. Orice-ar fi, îndreaptă-te spre Anglia, cu toate pânzele sus. Primul ministru se așteaptă să mă vadă ajuns cât mai repede cu putință.
- Foarte bine, milord. Dar permiteți-mi să vă previn. Dacă intrăm într-o furtună despre care am tot auzit vorbindu-se în oraș, n-o să fie deloc nostim. În ultimul timp au mai fost două asemenea furtuni care au scufundat mai multe vase de-a lungul coastei.
Dar lordul Wye nu-l mai asculta. Se apucase din nou să citească liniștită.
- Cât poți de repede, căpitane, repetă el, cu un aer absent și cu nasul în hârtiile lui.
- Am înțeles, milord.
După ce ușa se închise, lordul Wye ridică ochii de pe hârtii și zâmbi malițios.
El, personal, binecuvânta furtuna. Se plictisise să trăiască liniștit, să se învârtească fără rost prin Carlton House și să danseze cu femei care nu se gândeau la altceva decât să i se arunce în brațe.
Lady Bowhill era una din acestea, și îl dezamăgise teribil pe lordul Wye, care o crezuse virtuoasă și fidelă soțului ei.
Ah! Femeile erau toate la fel, în toate locurile din lume. Mai fusese și acea brunetă drăguță, un pic cam ciudată, care flirtase atât de îndrăzneț cu el, în ajun, în timpul balului. O chema parcă Juanita și mai știu cum... Îi uitase numele. De fapt, nu-l amuzase deloc și dacă n-ar fi fost puțin amețit, nu i-ar fi acordat nici măcar atenție.
Abandonă cititul corespondenței. O furtună putea fi un divertisment binevenit. Deodată însă se întunecă la față.
„La naiba cu primul ministru care-mi interzice să merg la luptă!”
Cu un gest furios, apucă depeșele ce umpleau masa. Lordul Wellington îi adresase personal o scrisoare, rugându-l să ia cunoștință de mesajele trimise și să-l informeze ulterior de dificultățile pe care le va întâmpina pe drum.
„Oamenii mei sunt sănătoși, scria el. Dar, chiar dacă lucrurile s-au mai ameliorat de la venirea mea aici, aprovizionarea armatei rămâne o problemă teribilă. În spatele frontului nu se știe ce suferințe îndură oameni care mărșăluiesc uneori și câte 4 zile la rând fără să primească niciun pic de hrană. Și tocmai cei din spatele frontului vorbesc despre abandonarea luptei! După 6 ani de război. Ei bine, n-am să-mi las soldații să rătăcească prin acești munți pleșuvi, unde nici măcar o capră n-ar putea să-și găsească hrana!”
Lordul Wye se ridică și urcă pe punte.
Acum, ieșiseră din port și navigau în largul mării.
Tânărul contemplă câteva clipe siluetele deja îndepărtate ale munților. Îl urmărea un regret: atmosfera câmpului de luptă, viața zilnică de soldat alături de camarazii săi.
Auzi o ușă deschizându-se în spatele lui.
- Pot să vă vorbesc, milord?
Era unul dintre tinerii ofițeri de pe vas în care lordul Wye avea mare încredere.
- Ce este, Sanders?
- Avem un pasager clandestin, milord. M-am gândit că trebuie să vă spun.
- Un pasager clandestin?!
Lordul Wye aruncă o ultimă privire spre portul Lisabona care dispărea încet-încet în ceață.
- Hmm! Este un pic cam târziu să-l expediem înapoi. Găsește-i ceva de lucru, o să vedem mai târziu.
- Tocmai aici e necazul, milord... E... este vorba despre o femeie.
- O femeie?! exclamă lordul Wye.
- Ei bine, da! În fine... aproape un copil, dacă vreți. Dar, oricum, este o fată.
- Și ce naiba caută o fată la bordul vasului?
- Nu știu. Dar este aici. Ce trebuie să facem?
- Du-te și adu-o încoace. Vorbește englezește?
- Cred că da.
- Atunci, grăbește-te.
Sanders dispăru și lordul Wye se duse să-și reia locul la masa de lucru, în fotoliul pe care-l ocupase cu câteva clipe mai devreme.
Puțin după aceea, ușa se deschise și apăru un copil.
Îmbrăcămintea ei era mizerabilă dar curat, părul negru cârlionțat ce-i încadra fața slabă și oacheșă, te făcea imediat să presupui că era de origine portugheză.
- Cine ești? o întrebă cu blândețe lordul Wye. Înțelegi ce-ți spun?
- Sigur că da, milord. Vorbesc englezește.
Vocea ei era uimitor de calmă.
- Foarte bine. Ai să-mi spui așadar de ce te afli aici?
- Vă promit, răspunse copila cu demnitate. Dar nu pot să vă vorbesc în fața acestui domn.
- Poți să te retragi, Sanders, zise lordul Wye. Am s-o interoghez pe această tânără chiar eu.
Și, îndată ce ușa se închise, el reluă:
- Acum, spune-mi povestea ta. Dacă nu vezi niciun inconvenient, aș vrea să-mi spui adevărul.
O măsură din cap până-n picioare. Copila era plăpândă. În clipa aceea, el simți o profundă milă față de toți locuitorii acestei țări, care se luptau cu curaj alături de englezi.
Vasul începu să se legene și el văzu că fata este pe punctul de a-și pierde echilibrul.
- Ia loc, zise el arătându-i un scaun.
- Mulțumesc.
Lordul Wye constată că fata avea o ciudată reținere, amestecată însă cu multă grație.
- Cum te cheamă?
- Elvina.
- Presupun că acesta este prenumele tău?
- Celălalt nu are importanță.
El se încruntă, dar fata continuă:
- Părinții mei au murit. Sora mea este căsătorită cu un englez și de aceea traversez marea ca să mă duc la ea.
- Cu un englez? Cum se numește?
După o scurtă ezitare, micuța răspunse:
- Thompson. Căpitanul Thompson.
- Ia te uită! Este în armata activă?
- Da.
- Și sora ta l-a însoțit?
- Exact.
- În acest caz, o să-l găsim ușor după ce ajungem în Anglia.
- Așadar? Pot să rămân aici?
- Toată povestea asta mi se pare destul de ciudată, continuă lordul Wye. N-aveai dreptul să urci la bordul acestui vas. Apropo, cum ai făcut? Nu te-a văzut garda?
Elvina zâmbi.
- Sunt mărunțică, zise ea. Nimeni nu m-a remarcat.
Fără să-și dea seama, lordul zâmbi și el, apoi își reluă aproape imediat expresia serioasă.
- Ai făcut foarte rău, zise el cu severitate. De fapt, sunt foarte îngrijorat. Dacă cumva familia ta te caută?
Ea își împreună brusc mâinile, ca la o rugăciune.
- Vă rog, milord, vă rog! Lăsați-mă să merg în Anglia. Sunt singură pe lume și atât de nefericită. Acolo totul va fi astfel.
- Și dacă n-ați să-ți găsești sora?
- Am s-o găsesc. Sunt sigură. Și, oricum, imediat ce vom ajunge, nu va mai trebui să vă faceți griji pentru mine. Voi ști să mă descurc.
- Mă îndoiesc, replică lordul Wye. Nu ești decât un copil. Habar n-ai ce înseamnă să te trezești pierdută într-o țară străină. Câți ani ai?
Elvina ezită o clipă, apoi răspunse:
- Treisprezece.
- Așa mă gândeam și eu. Ești prea tânără ca să știi ce faci. Este de preferat să te duc înapoi la Lisabona.
- Nu, vă implor! Vă conjur!
Se aruncă la picioarele lui, cu mâinile împreunate.
- Nu faceți asta, fie-vă milă.
Ridicase spre el un biet chip cu ochii plini de lacrimi. Și el o privi, perplex, câteva clipe.
- Bine, bine, zise el în sfârșit. Dar să știi că nu din cauza rugăminților tale te opresc la bord. Adevărul este că n-am chef să-mi pierd timpul făcând drumul înapoi. Trebuie să ajung în Anglia cât mai repede.
- N-am să vă fac necazuri. Promit.
- Femeile aduc întotdeauna necazuri. Ai bagaje?
- Doar un pachet.
- Bine. O să-ți ajungă pentru călătorie. Și să nu-ți faci iluzii, drumul va fi greu. Sper că nu suferi de rău de mare.
- Eu nu mă îmbolnăvesc niciodată, răspunse Elvina.
- Cu atât mai bine, zise el sec.
Se duse să deschidă ușa și un marinar apăru în prag.
- Pregătește cabina alăturată, îi ordonă el.
Aruncă apoi o privire spre micuța pasageră.
Aceasta era așezată pe scaunul pe care el i-l indicase. Remarcă finețea mâinilor mici și noblețea profilului, un profil aristocratic.
Îi trecu imediat prin minte gândul că poate avea la bord o fetiță din aristocrația portugheză.
- Care este numele tău adevărat?
Ea îl privi cu ochii ei imenși.
- Mama mea a murit, la fel și tatăl meu. Nu mai am nume. Nu sunt a nimănui.
- Nu se poate așa ceva. Întotdeauna avem un nume. Și sora ta avea, înainte să se căsătorească co căpitanul Thompson. Spune-mi-l.
- De ce vă interesează? Pentru mine n-are nicio importanță.
- Dar de ce nu vrei să-mi răspunzi la întrebare, pur și simplu? o întrebă din nou lordul Wye.
- E treaba mea, zise Elvina scuturând din cap. Nu este privilegiul doamnelor de a avea secrete?
Lordul Wye nu-și putu reține râsul. Trebuia să recunoască faptul că fetița era nostimă. Deși semăna cu o cerșetoare, buna ei educație se putea totuși ghici.
- Nu vrei totuși să accepți să-mi faci unele confidențe? reluă el. După cum vezi, ți-o cer curtenitor.
- Tot ce v-aș putea spune nu v-ar interesa deloc, răspunse Elvina. În schimb, dacă vreți, vă pot vorbi îndelung despre nenorocirile acestui război și despre toate suferințele pe care ostașii voștri le îndură pe pământ aliat, despre victoriile lor, despre înfrângerile lor. Nu-i așa că asta v-ar interesa mai mult?
- Ce-ai putea să-mi spui din ceea ce eu nu știu? La vârsta ta, ar trebui să fii acasă făcându-ți temele pentru școală.
- Credeți că aș fi putut să-mi continuu școala? zise Elvina. Eram în spitale când soseau răniții, erau atât de numeroși încât niciodată nu era destul personal ca să-i ajute. I-am auzit povestind despre bătăliile la care participaseră. I-am văzut murind. Vorbeau despre lordul Wellington ca despre un dumnezeu.
Lordul Wye se așezase și o asculta cu atenție.
- Continuă, zise el, ce mai știi?
Capitolul 3
La câtva timp după aceea, Elvina intra în cabina care-i fusese atribuită.
- Este confortabilă, zise lordul Wye. E cabina pe care a ocupat-o lady Bowhill în cursul precedentei călătorii.
Elvina se gândi că lady Bowhill era fără îndoială tânăra care încercase cu disperare să-l împiedice să plece din Lisabona, aseară, în grădina palatului.
Traversă cabina cu dificultate, pentru că vasul se legăna din ce în ce mai tare, se zări brusc în oglindă și fu îngrozită de urâțenia ei. Părul, de obicei mătăsos și ondulat, era aspru și tern. Vopseaua cu care-și dăduse și aerul sărat al mării îl făcuseră țeapăn și uscat. Crema cu care-și unsese fața îi întunecase tenul. Dar se gândea că, în felul acesta, cu siguranță ca fi luată drept portugheză.
- Cum se face că vorbești o engleză atât de corectă? o întrebă lordul Wye.
- Familia mea avea mulți prieteni britanici la Lisabona.
- Și, firește, sora ta s-a căsătorit cu unul dintre ei?
- Da.
Elvina regreta că trebuise să-și inventeze această soră care ar fi trebuit s-o aștepte în Anglia. Dar fusese nevoită să găsească o explicație pentru îndrăzneala ei de a urca la bord. Nu putea să-și permită să-i povestească lordului Wye că trebuise să-și părăsească propria casă din cauza cruzimii mamei sale vitrege și a viciului deplorabil al tatălui său.
Chiar dacă ar fi crezut-o, el s-ar fi simțit obligat din punct de vedere moral să o ducă înapoi familiei.
Abia mult mai târziu, la adăpostul și întunericul cabinei sale, ghemuită în hainele ei mizerabile, rănile lăsate de biciul Juanitei începură s-o doară teribil.
Singură, ascultând clipocitul valurilor ce loveau coca vasului, și pașii gărzilor care se plimbau pe punte, Elvina își spuse că niciodată de acum încolo nu se va mai lăsa bătută atât de bestial.
De câte ori mama ei vitregă n-o amenințase că o aruncă afară din casă, că o va lăsa pradă soldaților care împânzeau orașul?
Elvina știa prea bine ce voia să însemne asta. Bărbații care se întorceau de pe câmpul de luptă sau cei care urmau să plece, n-aveau în cap decât două idei: alcoolul și femeile. Pentru ei, nu mai conta decât clipa petrecută și puțin le păsa de ziua de mâine sau de consecințe.
„Am fugit! Am fugit!” își zise Elvina în zori, când se trezi.
Nimic pe lume nu mai avea pentru ea nicio importanță în afara acestui fapt esențial: scăpase de cruzimea Juanitei, plutea acum departe de casa în care trăise, între un tată alcoolic și fantoma mamei sale moarte.
După ce se urcase la bordul iahtului, își jurase că va rămâne ascunsă tot timpul călătoriei, dar o descoperiseră doi marinari.
„Acum însă sunt salvată!” își zise ea.
Îi părea rău că se vedea atât de urâțită. Dar nici de data asta, instinctul n-o înșelase. Dacă lordul Wye ar fi suspectat-o că este englezoaică, ar fi predat-o autorităților din Lisabona. Ea se întreba acum cum de nu se gândise să-și inventeze și un nume. Părea absurd, dar nu se putea hotărî să-și mintă și mai mult gazda.
Lacrimile îi umplură ochii dar, deodată, începu să zâmbească.
„Eu sunt Elvina a nimănui și de nicăieri!”
Resimțea acum toată bucuria aventurii, plăcerea de a fi pe mare și de a pluti spre Anglia. Acolo - cine știe? - poate că va avea norocul să găsească familia mamei sale.
Dintr-o dată tresări, amintindu-și că era ora prânzului și că trebuia să ia mama cu lordul Wye.
Se spălă cu grijă pe față și pe mâini. În jurul răscroielii de la gât a bietei sale rochii își puse un guler imaculat, care însă o făcea să pară și mai negricioasă. Se îndreptă apoi spre cabina gazdei sale.
În timpul aceste prime mese, Elvinei i se păru că nu mai mâncase atâta niciodată în viața ei. Meniul cuprindea homar, pui la grătar, friptură de miel, fructe și vin.
- Așa mâncați în fiecare zi? întrebă ea.
Lordul Wye își puse instinctiv mâna pe mâna ei.
- Biată copilă, zise el, îmi este rușine de faptul că, în Anglia, uităm de suferințele pe care compatrioții tăi le îndură din cauza noastră. Poate că purtându-ne frumos cu tine, Elvina, eu repar puțin din această uitare.
Atingerea acestei mâini puternice îi dădu Elvinei impresia că lordul Wye o proteja.
Se mulțumi să spună:
- Cât de bun sunteți!
- Și când vom ajunge în Anglia, zise el zâmbind în timp ce-i turna în pahar, îți promit că îți voi găsi sora și pe căpitanul Thompson. Ții la cumnatul tău?
- Foarte mult, răspunse ea repede.
Părea atât de sincer cu ea, atât de spontan, încât Elvina nu putea suporta să-l mai mintă astfel.
- Vorbiți-mi despre dumneavoastră, îi ceru ea grăbită. Unde locuiți?
- Am o casă de țară în Hertfordshire și o altă casă la Londra.
- Sunteți căsătorit?
Ea bănuia că nu este, dar voia să fie absolut sigură.
- Nu, n-am avut încă în vedere așa ceva, răspunse el râzând.
În clipa aceea, una dintre farfurii, aflată pe marginea mesei, alunecă și se sparse.
- Se strică vremea, constată lordul Wye. Steward, strânge masa.
- Sigur, domnule.
Stewardul începu să adune cioburile și să strângă masa.
- Ce se întâmplă pe punte? îl întrebă lordul Wye furios. Spune-i căpitanului să aibă grijă să nu eșuăm.
- Desigur, milord.
Stewardul ieși clătinându-se din cabină.
Lordul Wye se așeză și se întoarse spre Elvina.
- Ți-e frică? o întrebă el.
Ea scutură din cap.
- De ce mi-ar fi frică?
- În general, femeile se tem de furtuni. Deci, tu nu ești încă femeie, Elvina.
Ea zâmbi.
- Dacă atunci când voi fi mare va trebui să devin o fricoasă, prefer să rămân așa cum sunt.
- Ce copil obraznic ești!
Dar tonul pe care-i vorbise nu era sever și ochii lordului Wye sclipeau malițioși.
- V-ați supărat pe mine?
Lui i se păru că discerne o oarecare îngrijorare în întrebarea ei și-i răspunse:
- Ar fi trebuit.
- De ce?
- Pentru că năvălești pe vasul meu fără să fii invitată și pe deasupra îmi dai peste cap obiceiurile. Organizasem astfel această călătorie încât nimeni să nu vină să-mi distragă atenția sau să mă deranjeze. Dar... să-ți spun adevărul?
- Oh! Vă rog.
- Sunt sincer bucuros că te afli aici. Nu mi-aș fi închipuit niciodată așa ceva. Și totuși este adevărat.
Îi zâmbi din nou. Privirile li se întâlniră și Elvinei i se păru că în cabină răsare soarele. De multă vreme nimeni nu se purtase atât de drăguț cu ea. Nimănui, de la moartea mamei sale, nu-i făcuse nici cea mai mică plăcere să stea de vorbă cu ea.
Și, în timp ce ea își contempla cu încântare gazda, ușa se deschise cu zgomot și vântul pătrunse în cabină.
Se auzi vocea lui Sanders:
- Milord, catargul cel mare amenință să se rupă!
Mai târziu, Elvina nu-și mai putuse aminti în detaliu ce se întâmplase în decursul acelei zile și a unei bune jumătăți din noaptea care urmase.
Își amintea doar că fusese aruncată la pământ. Apoi se auziseră zgomote surde pe punte, urletul de durere al unui bărbat rănit și trosniturile lugubre ale vasului care părea să se despice în două.
O dată, lordul Wye intră în cabină ca să ia un bandaj pentru un marinar care-și rupsese brațul. Era ud până la piele și nu mai avea nimic din gentlemanul elegant care ieșise din cabină cu câteva ore în urmă.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Elvina.
- Continuăm să plutim, răspunse el zâmbind.
Și dinții albi îi străluceau pe fața bronzată, biciuită de apă și vânt.
- Suntem în pericol?
- Poate. Dar o să ne descurcăm. Vasul este solid.
Elvina se agățase de masă ca să nu-și piardă echilibrul.
- Dar tu, cum te simți?
Ea făcu un gest cu mâna apoi îi explică:
- Prefer să stau întinsă pe jos decât să fiu aruncată de colo-colo.
El zâmbi.
- Ai mai mult bun-simț decât o mare parte dintre oameni. Să nu-ți fie frică, vântul acesta infernal o să se potolească la un moment dat.
Elvina se cam îndoia. Era terorizată de vuietul uraganului care ataca fără încetare și cu furie nefericitul iaht.
- Dar sunteți complet ud! exclamă ea. N-aveți o manta de ploaie?
- N-am avut timp să-mi iau una.
Ea își dădu seama că el se simțea fericit că se luptă cu elementele naturii dezlănțuite și că își apără propria navă din răsputeri.
- Și catargul?
- Cred că o să mai țină. Și dacă se întâmplă ce poate fi mai rău, vom fi salvați de una dintre navele englezești care patrulează de-a lungul coastei. Sunt multe asemenea nave prin zonă, deși noi nu le putem vedea. După ce se va mai potoli furtuna, vom putea trimite un mesaj de ajutor.
Capitolul 4
Orele treceau.
Tot ceea ce putuse să cadă pe jos căzuse. Tot ceea ce putuse să se rupă se rupsese.
La un moment dat, o zguduitură puternică scutură vasul de la un capăt la altul. Se auzi ceva ca o bubuitură de tun și Elvina înțelese că marele catarg se rupsese. Abia mai târziu află că vasul își pierduse toate pânzele. Cu catargul rupt, cu pânzele sfâșiate, pluteau acum în voia furtunii.
Apoi Elvina adormi și, după o vreme, tresări ușor speriată când auzi ușa cabinei deschizându-se. Simți un curent de aer rece năvălind în încăpere și văzu că lordul Wye se întorsese.
Purta acum o manta lungă pe care șiroia apa. Se prinse de capătul mesei și reuși să se așeze.
- Ce mai faci? întrebă el cu solicitudine.
Ea îl privi și scoase un țipăt ușor. Fața lui era plină de sânge și capul îi era învelit în bandaje.
- Sunteți rănit! strigă ea.
El își duse mâna la frunte.
- M-a atins o așchie, zise el, când s-a rupt catargul. Nu-i nimic grav.
- Am să vă îngrijesc.
- Nu-i nevoie, zise el; trei dintre marinarii mei și-au rupt un braț sau un picior, am pierdut chiar și un om care a căzut peste bord.
Elvina spuse:
- Am auzit când s-a prăbușit catargul.
- Da, și asta în ciuda tuturor eforturilor noastre. A fost un uragan teribil. N-am putut face nimic.
- Suntem foarte departe de coastă?
- Dumnezeu tie! Hărțile și toate hârtiile de la bord au fost luate de valuri.
Schimbând subiectul, Elvina spuse timid:
- Aș putea să vă refac pansamentele?
Lordul Wye își lăsă capul pe speteaza scaunului și închise ochii.
- Dacă vrei, zise el.
Elvina înțelese că el era la capătul puterilor. Cu mare greutate, traversă cabina și se îndreptă spre o ușă care dădea foarte probabil spre cabina lordului Wye.
Găsi acolo câteva batiste fine pe care le luă și, după ce le umezi, se întoarse în grabă la cel rănit. Cu o mână se ținea de scaun și cu cealaltă spăla cu grijă fața acestuia. El se mișcă un pic, dar nu deschise ochii. Atunci, foarte încet și cu blândețe, Elvina termină de făcut pansamentul.
Cu picioarele întinse, cu trupul lui solid epuizat, cu hainele șiroind de apă, lordul Wye era întruchiparea deznădejdii.
Elvina își zise că ar trebui să-l oblige să-și schimbe hainele, dar nu îndrăzni să-l trezească. Adormise profund. Și ei i se păru că, în această atitudine relaxată, el era mult mai tânăr decât în momentul primei lor întâlniri, atunci când o interogase îndelung.
Abia acum își dădu seama prin ce spaimă trecuse atunci când el îi spusese că o va duce înapoi. Era o fugară. Și dacă el ar fi obligat-o să se întoarcă acasă, în disperarea ei ar fi fost în stare să se arunce peste bord.
Dar s-a întâmplat ca el să nu-i refuze protecția și Elvina își aminti cu emoție cât de drăguț fusese cu ea.
Un alt bărbat, într-un asemenea caz, ar fi acționat cu totul diferit. Elvina fusese crescută într-un oraș plin de soldați. Știa prea bine ce s-ar f întâmplat dacă lordul Wye ar fi alungat-o.
Îi atinse ușăr mâna, a cărei răceală o înspăimântă.
Se întoarse în cabina lui, luă o pătură și-l înveli de sus până jos. Abia atunci realiză că ea însăși murea de frig. Apucă o altă pătură, și-o aruncă pe umeri și se întinse la picioarele lordului Wye.
Se întunecase. Tunetele, care nu încetaseră să bubuie toată după-amiaza, păreau să mai fi slăbit și deși ploaia continua să cadă, nu mai era însoțită de vânt.
Acum, însă, liniștea de afară nu le mai era de niciun ajutor. Vasul lor nu mai avea nicio pânză. Și, așa cum prezisese lordul Wye, nu puteau face nimic altceva decât să plutească în derivă până când marea va deveni perfect camă.
Elvina își simți ochii închizându-se de oboseală. Se înfășură în pătură și adormi brusc, dar pentru puțin timp.
Se trezi tresărind și simți că cineva intrase în cabină. Din locul în care se afla, putea zări niște cizme enorme, așa cum purtau doar pescarii.
Când se ridică, îl recunoscu pe ofițerul Sanders. Acesta ținea în mână o lanternă și în lumina palidă a acesteia, fața lui părea lividă, cu imense cearcăne de oboseală în jurul ochilor.
Deodată, Elvina observă că vasul nu mai înainta, nu se mai mișca. Se auzea clipocitul valurilor pe coca acestuia. Dar vasul rămânea nemișcat.
- Ce se întâmplă? Unde suntem? întrebă ea.
În loc de răspuns, Sanders ridică lanterna în dreptul feței lordului Wye, încă adormit în învelișul cald al păturii.
- Să nu cumva să-l treziți. E mort de oboseală.
Tânărul ofițer o privi câteva clipe uimit, apoi zise cu emoție:
- S-a luptat din greu alături de noi! Numai datorită lui a ținut catargul atât de mult. L-am legat cu frânghii, dar până la urmă tot a cedat.
- Știu, zise Elvina.
- Un om de-al nostru a căzut peste bord. Cu o mare agitată ca asta, n-a mai fost nicio speranță să-l găsim.
- Ce se întâmplă acum?
- Am eșuat. Asta veneam să-i spun lordului Wye.
- Unde ne aflăm?
Sanders ridică din umeri.
- Habar n-am. Undeva, pe un banc de nisip. O să aflăm curând, când va răsări soarele.
Făcu un gest spre cel ce dormea.
- Căpitanul mi-a cerut să-l anunț pe lord.
- Spuneți-i căpitanului că lordul Wye doarme profund, răspunse Elvine. Și, de altfel, ar putea să facă el ceva în clipa asta?
- Bine, zise Sanders retrăgându-se; îi voi spune căpitanului că lordul Wye doarme profund.
- Te rog, Doamne, fă să fim undeva departe, oriunde. Dar nu în Portugalia. Te implor, Doamne.
Se ridică în sfârșit, se duse în cabina ei și își dădu cu apă proaspătă pe față. În dezordinea obiectelor căzute pe jos, încercă să găsească un pieptene, dar în zadar. Atunci, gândindu-se că afară va găsi pe cineva care să-i împrumute o lanternă, deschise ușa ce dădea spre punte.
Într-adevăr, aici, deasupra ușilor cabinelor, se aflau lanterne aprinse. Una dintre ele era chiar agățată de ceea ce mai rămăsese din catarg.
Niciodată Elvina nu mai văzuse un asemenea spectacol de dezordine și confuzie. Totul era împrăștiat, rupt, sfărâmat, plutind în apă de mare. Doi-trei marinari încercau zadarnic să curețe puntea de bucăți mai de scândură, de bare de fier care se împrăștiaseră într-un vacarm infernal.
Elvina îl zări pe căpitan discutând cu Sanders și cu un alt ofițer. Apropiindu-se, le auzi cuvintele:
- Vă spun sincer, zicea căpitanul, mărturisesc că n-am nici cea mai vagă idee de locul unde ne aflăm.
- Vom afla curând, zise Sanders.
Căpitanul își înclină capul ca să privească cerul, și ploaia i se prelinse pe fața obosită.
- Poate. Să sperăm că va fi o surpriză plăcută.
- Trebuie să lansez în continuare mesajele de ajutor, domnule? întrebă Sanders.
- Desigur. Dar fă în așa fel încât să nu fie văzute de la țărm. Direcționează apelul spre larg. Pe ce coastă suntem oare? La urma urmei, numai Dumnezeu știe. Și este mai bine să fim prudenți.
Deodată, cineva de pe punte observă prezența Elvinei care stătea sprijinită de ușa cabinei.
- Ce putem face pentru dumneavoastră, domnișoară? întrebă un matelot.
- Ați putea să-mi dați o lanternă, vă rog? întrebă ea.
- Dumnezeule, am uitat de pasagera noastră! exclamă căpitanul. Cum te simți, domnișoară?
- Bine, mulțumesc.
- Dați-i ceva de mâncare acestui copil. Trebuie să fie lihnită de foame. Și lordul Wye, când se va trezi, va fi la fel.
- Cred că avem nevoi cu toții să mâncăm ceva, zise Sanders. În ce mă privește, mă simt în stare să devorez un bou întreb eu singur.
- Ei bine, du-te și comandă o masă bună pentru toți, zise căpitanul.
Un matelot aduse o lanternă în cabina Elvinei și una în cea a lordului Wye.
Fata își aranjă de bine de rău rochia șifonată și înfășurându-se înfrigurată în șal, se întoarse lângă protectorul ei care continua să doarmă.
Abia când stewardul aduse feliile de jambon și pui rece pe o farfurie ciobită, lordul Wye se trezi. O clipă, se zbătu buimac în pătura în care fusese învelit.
- Dar... ce naiba... începu el.
Apoi o văzu pe Elvina.
- Așadar, n-am murit?! exclamă el. Am dormit atât de mult?
- Nu prea mult.
- Ce s-a întâmplat? De ce ne-am oprit?
- Vasul a eșuat, zise ea.
- Dumnezeule!
Se ridică dintr-un salt, traversă încăperea și dispăru.
Stewardul aduse pâinea care fusese coaptă în ajunul plecării din Lisabona.
- Toate porțelanurile s-au spart, zise el zâmbind. Dar eu rămas câteva sticle intacte. Înălțimea Sa preferă să bea ceva tare...
- Cred că Înălțimea Sa va bea cu plăcere orice, zise Elvina.
- La război ca la război, zise stewardul. Furtuna a distrus proviziile și butoaiele cu apă potabilă. Dar o să rezolvăm curând asta. Probabil că nu suntem prea departe de un port.
- Totul este să știm de care port, zise Elvina.
Stewardul ridică din umeri.
- Căpitanul crede că suntem în dreptul portului La Coruna. Dacă nu cumva nu ne-am fi îndreptat spre Porto. Este unul dintre cele mai frumoase porturi de pe coasta portugheză.
În clipa aceea, lordul Wye năvăli în cabină.
- Numai Dumnezeu știe unde ne aflăm, zise el. Mă duc să mănânc ceva și să mă schimb. Poate că după aceea am să văd mai limpede.
- Mai este niște apă minerală, zise Elvina. Doar dacă nu preferați ceva mai tare.
- Este perfect și așa, încuviință lordul Wye. Dar tu, ce bei?
- O să beau și eu puțină, zise ea zâmbind.
- Ți-e foame?
- Oh, da!
- Ești o fetiță ciudată, zise el așezându-se la masă. Cei mai mulți dintre copiii de vârsta ta ar fi înnebunit de frică pe un asemenea uragan. Tu în schimb ai fost cuminte ca un înger și, mai mult, m-a îngrijit și mi-ai schimbat pansamentul.
- Aveți o rană adâncă, zise Elvina. Îi va trebui mult timp să se cicatrizeze. Vă doare?
- Un pic, recunoscu el. Dar sunt foarte îngrijorat pentru unul dintre oamenii mei care și-a rupt brațul. Pe un vas ca acesta, n-avem niciodată doctor. Căpitanul pare să se priceapă puțin. Bănuiesc că va face tot ce va putea.
- Aș vrea să pot să-l ajut, zise Elvina.
Lordul Wye o privi atent.
- Tu? Dar asta nu-i treabă pe care s-o facă o fetiță.
- În spitalele din Lisabona, infirmierii erau în general beți, și măicuțele ajutate de fete tinere se obișnuiseră să-i îngrijească pe soldați. Făceau o treabă minunată.
- Într-adevăr, am auzit vorbindu-se despre asta, răspunse lordul Wye. Sper ca, dacă voi fi rănit vreodată, să m îngrijească o măicuță. Sau poate tu? Cred că te pricepi la fel de bine ca și ele, nu-i așa?
Glumea, firește. Dar ea îi răspunse cu gravitate:
- Vă rog, dați-mi voie să vă schimb pansamentul, acum că vasul nu se mai mișcă. Adineauri, nu mi-a fost deloc ușor. Trebuia să mă țin cu o mână de fotoliu.
- Mai întâi mănâncă, zise lordul Wye. O să mai vedem după aceea.
- Și va trebui de asemenea să vă schimbați hainele.
- Descopăr acum că nu ești doar o pasageră clandestină, ci o adevărată dădacă.
- Bărbații au adeseori nevoie de o dădacă, zise Elvina râzând.
- Să nu crezi asta, îi replică lordul Wye. Mulți bărbați vor să scape de femei! De toate femeile, oricare ar fi ele. Din acest motiv, unii dintre ei se fac marinari, pentru că marea este singurul lor din lume unde femeile nu-i pot urmări. Excepție fac pasagerele ca tine, bineînțeles.
- Îmi pare rău că a trebuit să vă impun prezența mea, zise Elvina. Și se pare că nu v-am prea adus noroc, nu-i așa? Dar curând o să se sfârșească.
- Mă tem că nu va fi chiar așa, zise lordul Wye. Ne trebuie un catarg nou și asta va lua timp. Va trebui să găsim un vas care să binevoiască să ne ducă în Anglia.
- Vreți să spuneți... că mă veți lăsa în Portugalia?
- Ei bine, dacă ne aflăm pe coasta portugheză, așa cum presupun, nu există niciun motiv ca să nu te întorci acasă.
- Oh! Nu!
Elvina scoase un țipăt de groază, apoi continuă:
- Nu pot să mă întorc de unde am plecat. Este imposibil. Voi fi bătută, dacă se va afla că am fugit!
Lordul Wye își mai luă o felie de jambon.
- Știi, încep să cred că exagerezi. Firește, este o trăsătură feminină. Dar nu pot să cred că fete ca tine pot fi bătute fără un motiv serios.
- Nu credeți? zise Elvina ridicându-se și privindu-l drept în față. Ei bine, iată dovada!
Își trase brusc șalul și își dezgoli un umăr. Atunci, cum ea se întorsese cu spatele, el putu să vadă nenumăratele urme lăsate de biciul Juanitei, ce-i învinețeau umerii și gâtul.
Lordul Wye scoase o exclamație îngrozită.
- Dumnezeule! zise el. Biată copilă!
Elvina își trase la loc rochia și își strânse șalul alb în jurul gâtului.
- Acum înțelegeți? întrebă ea.
- Cine ți-a făcut asta? Cine și-a permis să te trateze astfel?
- Tocmai femeia care m-a crescut de la moartea mamei mele, răspunse Elvina.
- Trebuie să fie un diavol. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că pot exista asemenea monștri.
- Acum, sper că nu mă veți mai abandona? zise Elvina cu o voce slabă. Promiteți-mi, vă implor. Dacă vă veți întoarce în Anglia, cu orice vas, luați-mă și pe mine.
- Ei bine! Cred că va fi foarte stânjenitor pentru mine să apar cu o pasageră clandestină, zise lordul Wye. Chiar dacă ești doar un copil, ce vor crede oamenii?
- Nu puteți să mă lăsați, repetă Elvina. Voi face orice, vă voi asculta orbește, dar nu mă abandonați.
- O să mai vedem. Atâta pot să-ți spun. În cel mai rău caz, cred că ai putea să vii cu iahtul ăsta. Va fi reparat într-o bună zi.
- Dar vreau să vin cu dumneavoastră, zise Elvina.
- Să sperăm că va fi posibil. Dar nu mă obliga să-ți fac niște promisiuni pe care poate că nu mi le voi putea ține.
- Dar veți încerca? Jurați-mi!
Preț de o secundă, el o privi exasperat.
- Pe toți dracii, zise el, nu poate un om să-și ia prânzul în liniște, fără ca o femeie să nu vină să-l hărțuiască?
Apoi, dintr-o dată, zâmbi.
- Ne-am înțeles, diavol mic, îți promit tot ce vrei tu, numai să mă lași în pace.
- Oh! Mulțumesc, mulțumesc! exclamă ea. Știu că nu vă veți lua niciodată cuvântul înapoi.
- Și acum, pentru Dumnezeu, încetează să mai vorbești și lasă-mă să mă gândesc la ce am de făcut; n-o să fie deloc simplu să ieșim din această încurcătură. Se ivesc zorile, hai să vedem pe unde ne aflăm.
- Dar nu v-ați schimbat hainele!
- N-am timp, răspunse el, și porni spre ușă.
- Întoarceți-vă repede, mai zise ea, trebuie să vă schimb pansamentul, mi-ați promis.
El nu-i răspunse, dar era sigură că o auzise, pentru că se întoarse o clipă și-i zâmbi. În momentul acela, se auzi o bătaie în ușă și un matelot intră ca o vijelie.
- Căpitanul transmite Înălțimii Voastre respectele sale, milord, și m-a trimis să vă spun că se zărește un vas.
- Asta înseamnă că ne-au recepționat apelurile, zile lordul Wye.
- Poate fi văzut la tribord, milord.
- Slavă Domnului!
Lordul Wye ieși și Elvina alergă în urma lui.
Într-adevăr, în lumina slabă a zorilor, se distingea destul de vag prin ceață, la orizont, un vas mare cu vreo 20 de vâslași.
Toată lumea alergă pe punte, chiar și marinarul care avea brațul într-o eșarfă. Toți așteptau cu îngrijorare și Elvina, care rămăsese în pragul cabinei, simțea că oamenii își țin răsuflarea.
La un moment dat, cum vasul se apropia, cineva strigă un ordin. Cu o senzație de teroare și cu o lovitură ca de pumnal în inimă, Elvina auzi că acesta vorbea franțuzește.
În aceeași clipă, lordul Wye se întoarse brusc, îmbrâncind-o în graba lui pe Elvina. Ea îl privi cu spaimă câteva secunde. Crezu că el va fugi și pentru ea era de neconceput. Își dădu seama însă imediat că el căuta scrisorile care fuseseră în ajun pe biroul lui, dar pe care furtuna le împrăștiase prin cabină.
După ce le adună pe toate, privi îngrozit în jurul lui, căutând un loc în care să le ascundă.
- Dați-mi-le mie, zise Elvina.
Fără să spună o vorbă, lordul Wye îi întinse hârtiile. Ea le făcu repede să dispară în corsajul ei și atunci simți că el îi pusese o mână pe umăr. Acest gest voia să însemne: „Mulțumesc, și curaj!”
Toată scena de derulase atât de rapid încât, în acest timp, vasul aproape că nu se apropiase deloc de iaht. Oamenii erau în continuare pe punte, privind fix prin ceață.
Căpitanul găsi de cuviință să aprecieze situația:
- Sunt nenorociții ăștia de francezi. Să-i ia dracu`! strigă el.
- Credeți că ar trebui să ne luptăm, milord?
Era o întrebare disperată. Fiecare dintre ei știa că provocarea cea mai neînsemnată ar fi cauzat un adevărat dezastru, cu atât mai mult cu cât, pe măsură ce vasul se apropia, puteau să vadă vreo duzină de oameni, cu puștile pregătite.
- Nu putem să facem nimic, răspunse lordul Wye. Dacă schițăm cel mai mic gest de atac, pentru noi înseamnă moarte. Rămâneți calmi și lăsați-mă pe mine să acționez.
Se auzi în acea clipă vocea căpitanului francez:
- Cine sunteți?
- Suntem vasul „Fontaine”, un vas particular. Am avut de suferit din cauza furtunii, ni s-a rupt catargul, răspunse lordul Wye cu un accent englezesc foarte pronunțat.
Răspunsul nu se lăsă așteptat.
- În numele împăratului Napoleon Bonaparte, noi suntem în drept să vă abordăm.
Elvina auzea respirația gâfâită a căpitanului și se întreba cum putea lordul Wye să rămână atât de calm. Cu capul înfășurat în bandaje, cu hainele ude și sfâșiate, cu siguranță că nu semăna cu un dandy. Totuși, își dădea seama că nimeni, chiar nici un francez, nu putea să nu-i ghicească originea nobilă.
Cu toții puteau să observe autoritatea calmă cu care dădea ordinele. Și îi ieși în întâmpinare francezului, cu cea mai mare curtoazie.
- Sunteți proprietarul iahtului?
- Dați-mi voia să mă prezint. Sunt lordul Wye, din casa regală a Angliei. Aparțin Majestății sale regele George III.
- Trebuie să vă considerați prizonierul meu, milord, îi răspunse francezul.
Mic și îndesat, foarte pătruns de importanța lui, francezul fu impresionat fără îndoială de prestanța interlocutorului său, pentru că mai coborî tonul și își mai pierdu din aroganță.
- Mă tem că așa va trebui să fac, răspunse lordul Wye. Sper totuși că veți avea amabilitatea să nu distrugeți ceea ce a mai rămas din vasul meu. Mai poate fi încă reparat și ar fi păcat să-l văd pe fundul mării.
- Ce transportați?
- Multe lucruri care poate că nu sunt de un prea mare interes pentru dumneavoastră. N-ați vrea să-mi acceptați ospitalitatea și să veniți să discutăm despre toate astea bând un pahar în cabina mea?
Elvina, care asculta conversația, încremeni, uluită. Nu și-ar fi închipuit niciodată că poți să te adresezi unui inamic cu atâta politețe. Își amintea că auzise vorbindu-se despre cât de aspru se purtau francezii cu prizonierii lor, mai ales dacă erau portughezi sau spanioli. Nu-și imaginase niciodată că, în fața unui francez, ai putea face altceva decât să mori.
Dar iată că lordul Wye i se adresa acestui în modul cel mai curtenitor. Și, oricât de incredibil ar fi părut, ofițerul francez, după ce dădu câteva ordine oamenilor săi, îl urmă pe lordul Wye în cabină. Când ajunseră aici, doi mateloți se grăbiră să aducă mâncare bună și vin de calitate.
Elvina se ascunsese în umbră, dar francezul o observă îndată ce intră.
- Cine este ea? întrebă el.
După o clipă de ezitare, lordul Wye spuse:
- Fiica mea. Elvina, dă-mi voie să ți-l prezint pe comandantul... Vă rog să mă scuzați, domnule, nu v-am reținut numele.
- Bouvais, Pierre Bouvais.
Elvina schiță o mică reverență. Toate astea n-aveau niciun sens, dar presimțea că lordul Wye era pe cale să joace un joc subtil la care trebuia să participe și ea, fără să caute să înțeleagă.
- Fiica dumneavoastră? se miră Bouvais.
- Da. Soția mea este portugheză, îi explică liniștit lordul Wye. Și trebuie să mărturisesc, dragă domnule, că acest război nu m-a îngrijorat prea mult până acum. Sunt atât de ocupat să mă supun ordinelor Majestății Sale încât nu-mi mai rămâne deloc timp să intru în luptă.
- Totuși, ați fost la Lisabona, ripostă comandantul, privindu-l direct în ochi. Și, după câte știu, la Lisabona sunt trupe destule.
- Într-adevăr, am fost acolo, dar pentru un motiv absolut personal. Soția mea este la Lisabona. Și, după cum vedeți, i-a dat voie fiicei noastre mai mari să mă însoțească în Anglia, pentru că voia ca voiajul să mi se pară mai puțin monoton.
Francezul îi aruncă o privire piezișă Elvinei. Se vedea bine că îi venea cam greu să creadă spusele gazdei sale.
Atunci, lordul Wye, ca să facă o mică diversiune, continuă:
- Vino să stai cu noi, Elvina. O să-i povestim domnului Bouvais despre teribilul uragan de noaptea trecută. Trebuie să-l convingem că n-am mai putut controla iahtul. Din cauza asta am eșuat. Dar, apropo, unde suntem?
- Sunteți pe coasta Saint-Jean-de-Luz, îi răspunse comandatul. Ați avut o șansă nemaipomenită că ați scăpat de recife.
- Într-adevăr, ar trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu, dar credeți că o închisoare franceză este de preferat recifelor?
- Vom face, firește, tot ce ne stă în putință ca să-i asigurăm Înălțimii Voastre cel mai bun confort, zise francezul sarcastic.
- Ah! Iată că a adus vinul, zise lordul Wye.
Francezul își luă paharul și bău.
În momentul acela, unul dintre oamenii lui intră, și se aplecă să-i spună ceva la ureche. Chipul domnului Bouvais se lumină de satisfacție și zâmbi.
- Bine, zise el. Foarte bine.
Marinarul salută și se retrase.
- Văd că nu m-ați mințit, zise comandat francez privindu-l ironic pe lordul Wye. Vasul dumneavoastră este într-adevăr un iaht particular, echipat foarte confortabil. Cât v-a costat, aproximativ?
- În jur de 5000 de lire doar construcția. Și după aceea, încă vreo 2-3 mii de lire întreținerea lui.
Așteptă câteva clipe, apoi adăugă:
- Ați capturat o pradă frumușică, domnule. Sper să aveți suficient timp ca să-l exploatați.
Francezul își îngustă ochii, îngândurat.
- Mă întreb dacă voi putea să vă remorchez, zise el.
- Mi se pare absolut posibil, zise lordul Wye. Firește, oamenii mei vă vor putea ajuta. N-aș vrea pentru nimic în lume să pierdeți o parte din prada dumneavoastră.
- O să fie o muncă destul de grea, spuse francezul după o clipă de gândire. La o primă încercare, parâmele au cedat.
- Dar avem tot timpul! Vă asigur, dragă domnule, că n-am nicio grabă să debarc la Saint-Jean-de-Luz.
- Spuneți că ne pot ajuta și oamenii dumneavoastră?
- Cu siguranță. În afara celor care au fost răniți în timpul furtunii.
- Nu sunt sigur că vor fi de ajuns, zise repede francezul. Dacă am putea să ne semnalizăm prezența pe coastă, ne-ar putea trimite întăriri.
- În acest caz, partea dumneavoastră din pradă ar fi sensibil diminuată, zise lordul Wye. Și, în afara vasului însuși, la bord nu se mai află nimic care să aibă vreo oarecare valoare.
- Bineînțeles, vă înțeleg punctul de vedere, încuviință domnul Bouvais. Îmi puneam doar o întrebare.
- Poate că ați putea vorbi cu căpitanul? După ce veți mânca ceva, firește. Și poate că îmi permiteți să-i spun și eu o vorbă?
Francezul se ridică și se duse spre ușă.
- Chemați-l pe căpitan, le ordonă el mateloților care stăteau de pază în fața ușii.
Capitolul 5
Aproape imediat, apăru căpitanul. Avea mâinile legate la spate. Pe față avea o expresie de mare tristețe și resemnare.
Elvina surprinse privirea pe care el o schimbă fugar cu lordul Wye. Fără nicio îndoială că se înțeleseseră în spatele francezului.
Căpitanul își dădu cuvântul că oamenii lui vor ajuta ca iahtul să fie remorcat până în portul Saint-Jean-de-Luz.
- Cam când vom ajunge la momentul culminant al fluxului? întrebă căpitanul în franceză.
Lordul Wye traduse imediat.
- În jur de ora 6, poate puțin mai târziu, răspunse francezul.
- Dacă vom încerca remorcarea în momentul acela, mergând foarte încet, totul va decurge cât se poate de bine, zise lordul Wye. Până atunci, oamenii mei ar putea face câteva reparații indispensabile bietului meu iaht. Dar, poate, dragă domnule, continuă el cu o extremă amabilitate, ar fi preferabil să-i dezlegați pe căpitan și pe mateloți? În felul acesta, cu cât vor lucra mai repede, cu atât va fi mai bine. Nu sunteți de aceeași părere?
- Da, da, încuviință francezul, dând scurt niște ordine.
- Și acum, vă rog să mă luați un pahar cu vin, îl îndemnă lordul Wye.
Francezul părea să se relaxeze.
- Permiteți-mi să vă las în compania fiicei mele câteva clipe, cât să-mi schimb hainele. Sunt ude și, după cum vedeți, și eu sunt într-o stare deplorabilă.
Comandatul îl privi cu o expresie bănuitoare.
- Încercați cumva să-mi scăpați?
- Mi se pare absolut imposibil! De altfel, v-o las ostatic pe propria mea fiică.
- Foarte bine.
- Dacă doriți, am să las ușa deschisă.
- Nu, nu. Fiica dumneavoastră este de ajuns, replică francezul.
Apoi se întoarse spre Elvina și o întrebă în franțuzește:
- Omul acesta este într-adevăr tatăl tău?
Fata îi răspunse într-o franceză perfectă:
- Bineînțeles, este tatăl meu. Nu v-a spus chiar el?
- Câți ani ai?
- Treisprezece.
Ofițetul păru s-o creadă.
- Ați fost prevăzători să plecați din Lisabona, zise el. Mareșalul Soult îi va arunca pe englezi în mare, iar portughezii vor fi aspru pedepsiți pentru că i-au ajutat pe dușmani.
- Mareșaul Soult? întrebă Elvina.
- Da. A ajuns deja la Bayonne. L-a trimis împăratul. Și, în curând, războiul din Spania se va sfârși.
Comandatul era atât de sigur pe ceea ce spunea încât Elvina se simți tulburată. Și nu-și reveni decât câteva clipe mai târziu, când îl văzu pe lordul Wye intrând în cabină.
Își schimbase complet înfățișarea.
Elvina sări de pe scaun.
- Ți-ai scos pansamentele! exclamă ea.
- Speram că ai să-mi faci tu altele, răspunse lordul, zâmbind. Mă tem că rana continuă să sângereze.
- Trebuie mai întâi să-ți spăl plaga, tată. S-ar putea să se infecteze.
- Vei găsi bandaje și tot ce-ți trebuie în cabina mea.
Apoi simțind privirea apăsătoare a francezului, adăugă cu multă duioșie:
- Tată!
În timp ce ieșea pe ușă, o obseda un gând: „Există un motiv pentru care m-a trimis în cabina lui. Cu siguranță că există”.
Și, intrând, înțelese imediat.
Pe masă existau într-adevăr pansamente, puse bine în evidență. Dar, sub ele, se afla o pungă plină cu bani pe care fata o făcu imediat să dispară în corsajul ei.
Apoi, când luă un mic lighean ca să-l umple cu apă rece, zări un bilet pus lângă o a doua pungă cu bani. Îl luă și-l citi la repezeală.
„Dacă ți se ivește ocazia, dă-i asta căpitanului.”
Punga conținea monede de aur.
Elvina o ascunse sub ligheanul pe care-l ținea în mână; se întoarse apoi la lordul Wye și puse pe masă pachetul cu pansamente.
- Îmi trebuie apă foarte curată, zise ea. Aș putea să mă duc pe punte ca să iau puțină din butoaiele cu apă potabilă?
- Cred că așa ar fi bine, răspunse lordul Wye. Numai să nu mi se infecteze plaga.
Fără să mai aștepte aprobarea francezului, Elvina ieși pe punte.
Căpitanul se afla lângă catargul rupt și-i dădea ordine unui matelot. Doi francezi, cu armele în mână, îi observau îndeaproape, cu un aer bănuitor.
Elvina se apropie repede.
- Căpitane, zise ea, lordul Wye vă roagă să-mi dați voie să iau un pic de apă curată.
Și-i întinse ligheanul.
Căpitanul o privi surprins. Era gata să-i spună că și un marinar ar fi putut s-o ajute la fel de bine ca el să scoată apă, când simți mâna Elvinei căutând-o pe a lui și strecurându-i punga cu bani.
Instinctiv, el o apucă și ea îi lăsă ligheanul în mână.
După aceea, se întoarse spre cei doi francezi și le zâmbi pentru a le risipi bănuielile.
- Ce zi frumoasă, nu-i așa, domnilor?
- Cine te-a învățat să vorbești limba noastră? întrebă unul dintre ei.
- Compatrioții voștri din lagărele de prizonieri din Lisabona, răspunse Elvina. M-am dus deseori să-i vizitez și să le fac mici servicii cum ar fi, de exemplu, să scriu scrisori pentru cei ce erau bolnavi.
- Ai făcut bine! Vino încoace să te îmbrățișăm.
Elvina se eschivă cu abilitate.
- Acum am de lucru, zise ea. Și comandantul vostru s-ar supăra dacă întârzii prea mult.
Alergă spre căpitan care-i umplea ligheanul cu apă. Din privirea lui înțelese că punga cu bani era în siguranță.
- Mulțumește-i Înălțimii Sale, îi șopti el.
Ea nu-i răspunse, de teamă să nu fie auzită, dar îi zâmbi bucuroasă și, cu ligheanul în mână, se întoarse în cabină.
Francezul continua să laude meritele mareșalului Soult.
- Când credeți că va ataca? întrebă lordul Wye.
Comandatul ridică din umeri.
- Astăzi. Poate mâine. Ce importanță are? Mareșalul nu pierde niciodată un minut. Atacă la momentul potrivit. Curând va trece Pirineii. Și înfumuratul vostru Wellington va avea de ce să se teamă.
Ziua fu îngrozitor de lungă și posomorâtă. După masa de prânz, în timp ce francezul bea vin și vorbea fără încetare, lordul Wye îi ceru Elvinei să-i refacă pansamentul.
Și de data asta, ea găsi, sub același lighean, o altă pungă cu bani și un bilet pe care scria:
„Pentru domnul Sanders. Spune-i să dea fiecărui marinar de-al nostru câte 3 guinee.”
Ea rupse repede biletul, așa cum făcuse și cu celălalt și aruncă bucățelele de hârtie pe hublou. Apoi ieși cu ligheanul pe punte.
Sanders se afla prin preajmă și ea îi transmise ordinele lordului Wye, așa cum făcuse și cu căpitanul.
- Înălțimea Sa, zise ea, dorește ca oamenii să aibă apă potabilă la discreție. Sugerează să le dați câte 3 litri la fiecare.
Sanders îi aruncă o privire rapidă și ea își dădu seama că înțelesese mesajul. El îi răspunse repede:
- Spuneți-i Înălțimii Sale că voi face așa cum dorește.
Pe măsură ce creștea fluxul, temperatura scădea.
În sfârșit, francezul catadicsi să iasă din amorțeala în care-l cufundase vinul băut. Le ordonă marinarilor să se pregătească de manevră.
Lordul Wye ieși cu el pe punte și se oferi să-i ajute.
Abia în clipa aceea fata înțelese că el încerca cu disperare să câștige timp.
Coarda de remorcare se dovedi a fi prea scurtă, ceea ce, fără nicio îndoială, nu era o întâmplare. În afară de asta, în timp ce francezul nu mai contenea să dea ordine, mateloții alergau în toate direcțiile, părând foarte ocupați, și neterminând nimic ce începeau să facă, dând doar impresia că lucrează și sunt disciplinați.
Elvina, căreia nu-i scăpa nimic, se întreba cu îngrijorare ce-o fi complotând lordul Wye.
Din nou, ceva nu merse la încercarea de remorcare. Încă o dată, iahtul păru pe punctul de a se redresa, de a pluti. Francezul se agita de mama focului, urla ordine în toate direcțiile. Și, dintr-o dată, se opri. Manerva eșuă din nou lamentabil. De fapt, nu avansaseră nici un metru.
Timpul trecea. De acum căldura devenise sufocantă, deprimantă, și francezul, care nu mai contenea să-și hărțuiască secundul, începu să-și piardă controlul și să înjure.
- E timpul să ne odihnim puțin, zise lordul Wye. Să-i lăsăm un pic să se mai relaxeze și dumneavoastră veniți cu mine, domnule dragă, să bem o picătură de rom, o să ne facă foarte bine.
Romul, din care băură din belșug, îi făcu să transpire și mai mult. Dar vasul se încăpățâna să nu înainteze deloc.
Pe la ora 7 seara, când soarele apunea la orizont, iahtul păru că se redresează, foarte încet. De data asta, corzile țineau.
- Vâsliți! Vâsliți! urla comandantul, agitându-se ca un diavol printre oameni.
Și, după câteva eforturi supraomenești, echipajul reuși în sfârșit să scoată chila vasului din bancul de nisip pe care eșuase. Iahtul începu să plutească din nou.
- În sfârșit, au reușit! Felicitări, domnule! exclamă lordul Wye. Bună treabă. Și acum, trebuie să sărbătorim evenimentul. Să mergem în cabina mea și să bem ceva tare care să ne mai pună pe picioare.
Pe masă se afla o sticlă de coniac. Dar un coniac atât de tare încât căpitanul se sufocă de la primele înghițituri.
- Ce băutură minunată! zise lordul Wye ridicând paharul.
Dar, deodată, francezul exclamă:
- Acum, o să ajungem în port!
Și bău o dușcă de coniac.
- În sănătatea dumneavoastră! zise lordul Wye. Și să vă surâdă norocul. Când ajungeți la țărm, să găsiți și câteva femei frumoase care să vă facă șederea plăcută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu