.............................................
5-6
Lucian se aplecă spre Dida Cornu și-i puse o mână pe braț, întrebând-o cu blândețe:
............................................Lucian se aplecă spre Dida Cornu și-i puse o mână pe braț, întrebând-o cu blândețe:
- Ai dureri, nu-i așa?
- Mă doare ceafa, gemu ea stins. Cu ce m-o fi lovit? Am văzut dintr-odată flăcări înaintea ochilor...
- Stai acum liniștită, urmă Lucian, am vorbit cu doctorul. Ai avut noroc... acum ești în afară de orice pericol. E nevoie totuși să stai cuminte la pat. Noi o să ne interesăm să nu duci lipsă de nimic. Să știi, Lucian făcu o pauză, că ne-ai ajutat foarte mult. Îți dorim să te faci sănătoasă cât mai repede.
Ochii întunecați ai fetei se luminară pentru un moment, murmurând o rugă, apoi se închiseră. Cei doi ofițeri se ridicară.
- Noapte bună! îi ură Frunză din ușă și Lucian sesiză în glasul tovarășului său un timbru nou, duios.
- Ce credeți, ar putea... să mi se întâmple ceva? întrebă ea speriată.
- Ești în paza noastră, o liniști Frunză cu aceeași duioșie în glas.
Doctorul Slăveanu îi aștepta pe coridor; stătea de vorbă cu o soră. Zâmbindu-i, veni spre ei. Le comunică fără să fie întrebat:
- Am văzut radiografiile. Sunt bune. A avut un noroc formidabil... Și mi-aș permite o observație - cel care i-a aplicat lovitura îi cunoaște bine eficacitatea... Sunt convins că a mai folosit-o.
- Observația dumneavoastră e interesantă, remarcă Lucian. Vă mulțumesc... Nu mă îndoiesc că vă aplecați cu grijă asupra tuturor pacienților. Totuși, v-aș ruga să-i acordați Didei Cornu o atenție aparte.
Doctorul îi conduse până la ieșire. Acolo se despărțiră. Mașina îi aștepta chiar în fața spitalului. Urcară.
Lucian redeveni tăcut și gânditor, Frunză părea însă cuprins de un neastâmpăr ciudat.
- Încotro? întrebă el în locul șoferului.
- Ai vreo propunere?
- Da, m-aș repezi chiar acum la Central... să văd ce-i cu asemănarea asta leită... Ce zici?
Lucian îi făcu semn șoferului să pornească.
- Ia-o aiurea!
Șoferul apăsă pe accelerator. Frunză se uită nedumerit la căpitan.
- Crezi că ăla de acolo nu-i unul și același cu „nea Fane”, cu „Babacu” sau cum dracu` i-o mai fi spunând?
- Nu cred încă nimic, își preciză Lucian punctul de vedere.
Scoase din buzunar punga de bomboane.
- O mentă?
- Nu, că nu sunt însurat, zise Frunză și, ca să-i facă în necaz, își aprinse o țigară.
- Ca mâine o să te văd și pe tine căsătorit, îi replică Lucian cu gândul la accentul de duioșie din glasul lui Frunză, în clipa când se despărțise de Dida Cornu. Ai face bine să nu te legeni în iluzii: de moarte și de însurătoare nu scapă nimeni...
După câteva fumuri, Frunză întrebă:
- Crezi că-i o simplă coincidență?
- Ți-am spus că încă nu cred nimic...
- Ei, ai decis? întrebă Frunză după un timp, mă lași să mă reped până la Central?
- Cu o singură condiție, glumi Lucian, să nu încerci să rămâi acolo.
- Dacă aș încerca să rămân undeva, știu eu unde aș alege locul.
- În rezerva domnișoarei Dida Cornu.
- Nimic nu-ți scapă, observă Frunză, trăgând cu năduf din țigară. Eu zic să mă lași acolo.
- Să-l lăsăm, i se adresă Lucian șoferului, dacă dumnealui dorește.
- Te pomenești că pui la îndoială declarația Didei Cornu? sări Frunză revoltat.
Lucian, ca să-l necăjească, întârzie anume răspunsul.
- Să știi că eu o cred.
Frunză tăcu. Continuă să tragă din țigară, dar tot el sparse tăcerea.
- Ce-ar fi să vii cu mine?
De data asta, Lucian răspunse imediat:
- O să te lăsăm la poarta spitalului, de acolo eu o să mă duc pe strada Tri... Vasilică, știi unde-i strada Tri...
- Prin Ferentari, tovarășe căpitan, răspunse șoferul cu promptitudine.
Până la spital nu mai scoase un cuvânt. La coborârea din mașină, Lucian îi atrase atenția:
- Umblă cu băgare de seamă. Nu cumva să sperii pasărea...
- Mai întâi mă duc la Maria Cernat.
- Când termini, să telefonezi la minister să ți se trimită o mașină. La revedere.
Înainte de a trânti portiera, Frunză mai întrebă o dată:
- Nu-i așa că nu pui la îndoială declarația Didei?
- Bravo! Ai început să-i spui pe nume, îl necăji Lucian. Liniștește-te, nu-i pun la îndoială spusele.
- Dai o bere dacă mă întorc cu „Babacu” în dinți?
- Și o bomboană de mentă...
2
La ora 21 și 15, mașina ajunse la punctul unde strada Vasile D. se întâlnea cu strada Tri...
Căpitanul Lucian coborî din mașină. Coti la dreapta. Într-adevăr, strada Tri... era așa cum o descrisese victima. Îngustă, întunecoasă, prost pietruită. Înaintă pe trotuarul drept, încercând să refacă drumul parcurs de Dida Cornu.
După vreo 15 metri, trecu prin fața unei alimentare. Responsabilul trăsese obloanele. Lucian se opri. Cercetă strada: era alcătuită dintr-o înșiruire de case scunde, împrejmuite cu grădini mici și sărăcăcioase. Un câine îl simți și prinse să-l latre, tulburând liniștea. Lucian își văzu de drum. Ajunse în dreptul tutungeriei. În spatele tejghelei, debitantul stătea de vorbă cu o femeie înaltă și pieptoasă, îmbrăcată într-o rochie maro. Bărbatul povestea ceva, iar ea râdea fermecată. Trecu mai departe, nu fără să rețină un amănunt important: tutungeria găzduia un telefon public. Unicul, deocamdată, pe distanța parcursă.
Ajunse în dreptul clădirii în reparație. Era, poate, singura clădire la stradă: o schelă de lemn o fereca, susținând-o parcă să nu se năruie. Întocmai ca Dida Cornu, Lucian se văzu nevoit să coboare de pe trotuar și să ocolească schela. Dincolo de clădire urcă iar pe trotuar, dar rămase locului. De aici încolo strada devenise parcă mai întunecoasă.
„După casa asta”, își zise Lucian, „ea a mai înaintat. Hai să înaintăm și noi... Așa... În stânga și în dreapta străzii, gardurile caselor. El, pesemne, o aștepta lângă casa în reparație... sau poate că a urmărit-o. Unde e gangul acela?”
Mai făcu vreo 10 pași și văzu o altă casă la stradă, cu un gang îngust și mizer. Lucian se opri: cercetă din nou împrejurimile.
„A lovit-o... a doborât-o... Pesemne, nu departe de gang. Dacă ar fi lăsat-o în stradă, ar fi fost descoperită imediat. Interesul lui era, fără îndoială, să fie descoperită cât mai târziu. A târât-o în gang. Acolo a abandonat-o și a dispărut. Cine a găsit-o?”
Răspunsul la întrebare nu avea o importanță majoră. Oricine ar fi găsit trupul Didei Cornu se vedea pus în situația de a chema Salvarea. Judecând după toate aparențele, casele de pe strada Tri... nu prea aveau telefoane. Deci, cel care o găsise se văzuse nevoit să apeleze la un telefon public.
Lucian se întoarse și porni grăbit spre tutungerie: distanța nu atingea 40 de metri. Intră în debit: tutungiul stătea încă de vorbă cu femeia în rochie maro. Erau amândoi bine dispuși. Lucian îi salută și se apropie de telefon. Cei doi tăcură și-l priviră curioși. Căpitanul se căută prin buzunare: găsi o fisă. Formă chiar numărul telefonului respectiv. Semnalele „ocupat” răsunară puternic.
Lucian se jucă în felul acesta de câteva ori, aruncându-le, în răstimpuri, priviri deznădăjduite.
- E ocupat? răspunse tutungiul privirilor sale.
Lucian lăsă telefonul în pace și se apropie de tejghea. Întrebă într-o doară:
- Țigări străine aveți?
- Nu ținem, răspunse bărbatul, aruncându-i femeii ocheade.
- Dar Snagov cu filtru?
Cu un gest mecanic, debitantul luă dintr-un raft pachetul cerut și-l aruncă pe tejghea. În timp ce se căuta prin buzunare după bani, Lucian zise insinuant:
- Am auzit că ați avut mare tărășenie aici..
- Vă gândiți la tânăra aceea?
Lucian dădu aprobator din cap.
- Da, zâmbi tutungiul, ca și când i-ar fi venit greu să se împace cu gândul că pe strada lor s-ar fi putut produce un atac bandicesc. Am văzut-o, domnule când a trecut prin fața debitului... Săraca de ea... Drăguță fată... Să fi fost ceasurile 8 când a trecut. Unii au crezut că a fost omorâtă. Aș! Eu cred că-i venise rău...
- Da` cine a găsit-o? se interesă Lucian numărându-i banii.
- Ăl de locuiește chiar acolo... Costică mezelarul, cum îi zicem noi. A ieșit omu` din casă să vină la mine, la o tablă. În gang s-a împiedicat de ea. Cât e el Costică-mezelarul bărbat curajos, s-a speriat. A chemat-o în ajutor pe nevastă-sa. Aia a început să zbiere...
- Ăleia nici nu-i trebuie mult, observă femeia.
- Au ieșit oamenii de prin case... Au turnat pe ea o găleată de apă. Pe urmă, au dat buzna aici... Eu am chemat Salvarea și a venit destul de repede.
- Fata-i de pe strada asta?
- Nu... Păcat de ea... Că-i drăguță. Eu asta cred... că-i însărcinată și i s-a făcut rău.
Lucian își dădu seama că aflase esențialul. Ar fi putut să-l caute pe Costică-mezelarul, dar ar fi fost de prisos. Nu voise decât să verifice memoria Didei Cornu.
Ieși. Din stradă se mai uită o dată în debit. Bărbatul își reluase povestirea, iar femeia înaltă și pieptoasă, îmbrăcată în rochie maro, râdea fermecată.
3
O lampă de birou lumina încăperea. Lucian nu ședea la locul său, ci, așa cum îi era obiceiul cufundat în fotoliul din colțul cabinetului. Încerca să-și adune gândurile, să le sistematizeze.
Deodată țârâi telefonul. Era Frunză.
- Ei, ce e? îl luă Lucian la rost. Mi-l aduci sau nu în dinți, că eu te aștept cu berea.
- Mă, că afurisit mai ești uneori.
- Nu te aud bine... ce zici? Te dor dinții?
- Vorbesc serios, continuă Frunză.
Lucian pricepu să prietenul său era dezolat.
- Raportează, te ascult! îl îndemnă el, abandonând tonul glumeț.
- Între timp, aici s-a petrecut un lucru destul de curios. Maria Cernat...
- Vrei să zici că nu există, îl întrerupse Lucian.
- Ba există. A făcut însă o criză. Imediat după plecarea Didei Cornu, întorcându-se spre salonul ei, un bolnav s-a repezit la ea și a încercat s-o sugrume. N-a lipsit mult s-o omoare. Fata a suferit un șoc. E în criză... Nu se poate vorbi cu ea. L-am văzut și pe cel care a atacat-o: stă în cămașă de forță. Nu prezintă semnalmentele omului nostru. Asta-i! Ce-mi ordoni?
- De unde telefonezi?
- De la spital.
- Îți trimit mașina. Vino urgent la minister!
Lucian își reluă locul în fotoliu, își scoase pantofii și-și sprijini picioarele pe un scaun. Oftă din adâncul inimii. Încă un fapt ivit buluc peste celelalte. Planul lui Frunză fusese simplu: s-o găsească pe Maria Cernat, iar de la ea să ajungă la bolnavul care se găsea internat în spital de mai bine de 2 ani. Planul eșuase. De vină nu era Frunză. Maria Cernat fusese atacată pe neașteptate, un bolnav a încercat s-o sugrume. Dacă ar fi izbutit, ce i s-ar fi putut întâmpla? Nimic! Legea-i de partea lui. E nebun, și basta!
„Îmi pot permite să fac vreo legătură între cele semnalate de Dida Cornu și atacul asupra Mariei Cernat? se întrebă Lucian. Și da, și nu.”
Undeva, în logica întâmplărilor, exista întotdeauna un joc al hazardului. Dacă ar fi să dea întru totul crezare Didei Cornu, atunci ar fi trebuit să accepte următoarea ipoteză: Dida, în sfârșit, a descoperit cu totul întâmplător domiciliul Babacului. Acesta, la rândul său, s-a văzut demascat. A urmărit-o pe Dida până în afara spitalului și acolo a încercat s-o ucidă.
Acceptând o asemenea ipoteză, ar fi însemnat ca el, Lucian, să facă abstracție de câteva amănunte deloc neglijabile.
Dacă bolnavul era una și aceeași persoană cu „nea Fane”, atunci cum se explică libertatea acestuia, banii ce-i cheltuia cu atâta generozitate, întâlnirile cu Nelu Mâțu la Poarta Albă? Cam greu de explicat. Nu, nu putea să fie vorba de una și aceeași persoană. Exclus!
Dar tentativa de asasinare a Didei Cornu nu era o presupunere, ci o realitate. Cum să și-o explice, printr-o simplă coincidență? Și asta era exclus. Ar fi venit atunci cam așa: fata a întâlnit la Central un bolnav care se aseamănă cu „Babacu”, în timp ce adevăratul „Babac” o aștepta pe strada Tri... ca s-o lichideze. Neverosimilă coincidență!
„Ia-o încetișor”, se îmbărbătă Lucian, „copăcel, precum spune cântecul. Hai derulează puțin filmul cercetărilor... Oprește-te la secvențele ce ți se par mai cu rost.”
Faptul că în dulapul lui Aman de la institut s-a găsit o brichetă-fotograf explica, până la un punct, sensul acțiunilor întreprinse de geolog. Nu mai avea niciun dubiu că o folosise fotografiind nu numai propriile sale lucrări, ci și pe cele ale inginerului Stamatiad. Aman acționase ca un trădător de țară.
Când, unde și în ce împrejurări și-a început activitatea? Ca turist, Aman fusese în câteva excursii: în 1962, croaziera pe Mediterană - Grecia, Turcia, Liban, Egipt, Italia. Pe urmă, în primăvara anului 1964 a vizitat, tot ca turist, Târgul de mostre din Leipzig. Iar în anul acesta se înscrisese să-și petreacă revelionul peste hotare, la Berlin.
„Deci, începutul activității dușmănoase a lui Aman, trebuie căutat pe itinerarul croazieră - Târgul de mostre.”
Supoziția asta nu-l mulțumea pe deplin. Considera că ar fi fost mult mai practic dacă ar fi izbutit să-și răspundă la întrebările: Unde sunt filmele făcute de Aman? Le-a predat sau urma să le predea? În țară sau peste hotare? Cui se le predea? Ce legătură a existat între el și „Babacu”? Dar între Aman și al treilea personaj de la cimitir?
Se duse cu gândul la Mioara Cătuneanu. Era oare în măsură amanta lui Aman să-i răspundă măcar la una dintre întrebările ce-i chinuiau mintea?
Acum câteva zile când i se încredințase spre rezolvare cazul Stamatiad, își închipuise că misiunea se va limita, în ultimă instanță, la apărarea vieții unui talentat geolog, dar iată că, dintr-odată, se conturase și o a doua misiune: să dea de urmele unui grup de spioni, bine construit, să-l neutralizeze, să împiedice, dacă acest lucru era încă posibil, transmiterea peste hotare a unor documente importante.
Va izbuti oare și de data asta să raporteze maiorului Panait, iar apoi organizației de partid, că și-a îndeplini misiunea?
„În actul creației”, medita Lucian cu capul în piept, „combustibilul ce propulsează talentul și-l ajută să se împlinească e voința. Și în munca unui ofițer de securitate, voința îndeplinește un rol asemănător. Iar eu sunt partizanul voinței, al răbdării, în acest duel al nervilor. Totuși, de data asta, ceva nu merge... răbdarea parcă.”
Se contrazise imediat:
„Doar n-ai să începi acum să-mi deviezi că n-o să-ți duci partida până la capăt. Așadar, Aman a murit. În viață au mai rămas doi inși. Unul dintre ei este identificat - „nea Fane”; ba, dacă ar trebui să dau crezare Didei Cornu, îi știu chiar și domiciliul - Spitalul Central. Cine e celălalt? De unde naiba să-l scot? Și de ce, dacă obțineau totul cât se poate de ușor prin mijlocirea lui Aman, au început să exercite o presiune psihologică atât de puternică asupra lui Stamatiad?”
Câteva ciocănituri discrete în ușă îi frânseră firul gândurilor.
„O fi Frunză!” își spuse.
Nu era Frunză, ci ofițerul de serviciu. Îi înmână un raport și se retrase. I se semnala o nouă convorbire telefonică între „nea Fane” și Stamatiad.
La ora 21:23, citi Lucian, inginerul Dan Stamatiad a fost chemat de la telefonul public 14..23”.
Iată stenograma: „Domnule Stamatiad, nu scapi. Aman a murit. Îl vei urma foarte curând. Când, unde și în ce fel vei muri, eu voi hotărî. Ți-am hărăzit una dintre morțile cele mai chinuitoare. Nici căpitanul de securitate Lucian, cât e el de emerit, nu va avea o soartă mai bună. Mă auzi, domnule Stamatiad? Noapte bună!”
Inginerul n-a răspuns. În încheiere raportul atrăgea atenția: „Banda de magnetofon o veți primi peste o oră”.
„Dumnealui se plimbă prin București, iar noi îl căutăm pe la Spitalul Central”, gândi Lucian supărat. „Dumnealui bate străzile Capitalei, continuă să dea telefoane, să amenințe, iar noi... Hmm! A ajuns să mă amenințe și pe mine. Ei, bravo! Eu mort, Lia văduvă.”
Se ridică furios din fotoliu, începu să se învârtă prin încăpere. Își aminti că e numai în ciorapi. Se încălță și își reluă plimbările în cerc. Frunză nu se mai ivea.
„Pe unde o fi umblând? „Babacu`” a telefonat la ora 21:23. Dacă ar fi fost internat, n-ar fi putut să telefoneze. Dar, ia stai... Poate că a telefonat din incinta spitalului. Raportul nu amintește nimic de poziția telefonului public.”
Ridică receptorul, formă un număr interior. Spuse: „La telefon, căpitanul Lucian. Am primit ultimul raport. Vă mulțumesc. Nu, nu de bandă am nevoie... Ați uitat să-mi indicați poziția telefonului public. Bine, aștept.” După câteva minute, la celălalt capăt al firului se raportă: „Parcul sportiv Dinamo. Șoseaua Ștefan cel Mare.” „Mulțumesc!” zise Lucian.
Brusc, se înfioră. Își aminti că Parcul sportiv Dinamo e doar la un pas de Spitalul de Urgență. Îl cuprinse dintr-odată teama pentru soarta Didei Cornu. Nu stătu pe gânduri. Îl căută la telefon pe doctorul Slăveanu. Acesta îi răspunse amabil.
- Vă rog să-mi spuneți cum se simte pacienta noastră, Dida Cornu? îl întrebă Lucian.
- Tovarășe căpitan, îl liniști doctorul, nu e cazul să mă alarmați. Situația e aceeași ca acum 10 minute.
- Acum 10 minute? Nu înțeleg, ce vreți să spuneți?
- N-ați telefonat dumneavoastră și acum 10 minute? Cu cine vorbesc?
- Cu căpitanul Lucian. Numai că nu eu am fost acela cu care ați vorbit acum 10 minute.
- O fi fost tovarășul care vă însoțea? își dădu doctorul cu părerea.
- S-a recomandat drept căpitanul Lucian?
- Exact! Și s-a interesat de starea sănătății Didei Cornu.
- Mda! își mușcă Lucian buzele. Cred că agresorul în persoană s-a interesat de soarta fetei.
Câteva clipe se scurseră într-o tăcere deplină. Apoi Lucian auzi bâiguiala doctorului:
- Bine... eu... ce fac? De unde să știu cu cine stau de vorbă?!?
- Asta cam așa e, îi dădu Lucian dreptate. Iată cum o să procedăm: o să vină la spital ofițerul care m-a însoțit - locotenentul major Frunză. Îl cunoașteți... cu el ați vorbit prima oară la telefon. N-o să vină singur. Ei o să vă spună cum să procedați. Până la sosirea lor, vă rog să nu care cumva să permiteți unor persoane străine să intre la Dida Cornu...
- Și dacă, între timp, celălalt „căpitan Lucian” mă caută la telefon? se interesă medicul, căruia se vedea că nu-i displăcea jocul.
- Să-i spuneți că soarta fetei s-a agravat brusc și că nu are șanse să scape cu viață... Apropo, cum se simte?
- Refuz să răspund. Mai întâi să vine la mine tovarășul Frunză, deveni doctorul dintr-odată foarte vigilent.
- Bine, bine, râse Lucian. La revedere.
Rămase minute în șir lângă birou, în picioare, cu gândul la „nea Fane”; nu se mulțumea numai să-l amenințe cu moartea, ci se folosea acum și de numele său, pentru a-și atinge anumite țeluri.
„Înseamnă”, gândi Lucian, „că soarta fetei îl interesează îndeaproape. A telefonat la spital. Mi se confirmă acum că nu e străin de cele petrecute pe strada Tri... De ce a încercat s-o ucidă pe Dida Cornu? Două pot fi motivele:
1) Dida Cornu știa de legătura lui cu Nelu Mâțu. Deci, ca martor sau complice, ea trebuie să dispară.
2) Dida Cornu i-a descoperit pe neașteptate „casa.”
Găsi motivele destul de plauzibile... ele justificau într-un fel tentativa de crimă. N-ar fi fost exclus ca, din clipa în care a atacat-o, el să fi rămas locului pentru a observa de la distanță, tot ce urma să se petreacă cu ea.
„Dacă nea Fane este unul și același ins cu cel descoperit de Dida Cornu la Spitalul Central, cu siguranță că nu se va mai înapoia acolo. Își va căuta un alt adăpost. Și mai mult ca sigur că n-o să se întoarcă. Trebuie să-l prind. Trebuie! Numai prin el pot ajunge la celălalt. Dar cum, cum să-l prind, de vreme ce el mă știe, iar eu nu?”
Își reluă plimbările din birou, încercând să-și repovestească filmul dosarului, începând cu prima secvență. Se oprea cu răbdare asupra fiecărui amănunt, încercând să dea de acel fir comun ce unea întâmplările într-un singur tot. Stărui, mai cu seamă, asupra primei secvențe, prima zi, primul contact cu Stamatiad. Secvența aceasta avea în ea ceva neclar care, poate că descifrat, ar da cheia întregii afaceri.
„Cum a aflat nea Fane că Stamatiad a fost la Securitate?”
Frunză ciocăni la ușă, dar nu mai așteptă să fie poftit. Năvăli în încăpere și se opri dezamăgit în fața lui Lucian.
- Toate încercările mele, mărturisi el desfăcându-și larg brațele, au dat greș. Până când Maria Cernat nu iese din criză, n-o să putem afla în ce secție e internat nea Fane. Știi câți bolnavi are spitalul? Foarte mulți. De necrezut... Ce-ai zice dacă am lua-o pe Dida cu mașina să ne indice secția? Sau să mă reped din nou la dânsa și să-i cer să-mi explice detaliat unde e secția respectivă?
- Oricum, îl întrerupse Lucian, o să te duci până la Urgență.
- Ce s-a mai întâmplat?
Lucian îl puse la curent cu cele petrecute la spital.
- S-a cam obrăznicit „nea Fane”, zise Frunză după o scurtă pauză. Carevasăzică, în timp ce eu îl căutam la ospiciu, el dădea târcoale Spitalului de Urgență...
- O să iei pe cineva cu tine și te repezi până acolo. Îl lași de veghe lângă rezerva Didei Cornu. Nimeni, în afara personalului medical, nu are voie să intre la ea. Orice persoană străină care încearcă să pătrundă la ea să fie reținută. De asemenea, să se rețină orice scrisoare sau pachet ce i s-ar trimite din afară. Dacă cineva se interesează prin telefon de starea ei, să i se răspundă: „A intrat în comă”. Ai înțeles? întrebă Lucian mai mult din obișnuință.
- Am înțeles, răspunse Frunză îngândurat.
- Ești obosit?
- Eu? Nicidecum! Aș umbla toată noaptea, numai să știu că la capătul ei îl înhaț pe nea Fane.
Frunză ieși, dar se întoarse imediat.
- Totuși, zise el, istoria cu Spitalul Central nu trebuie s-o ignorăm.
- Adică? ceru Lucian precizări.
- Chiar dacă dumnealui la ora asta bate străzile orașului și amenință cu tot felul de telefoane. Dacă, într-adevăr, își are domiciliul la Central, cu atât mai ușor o să ne vină mâine să stabilim acest lucru.
- Fii, te rog, mai explicit, că-mi plesnește capul de atâtea supoziții, se răsti Lucian.
- Dida Cornu a părăsit spitalul în clipa în care a început să se însereze. Asta înseamnă în jurul orei 6. Presupunând că „nea Fane” s-a luat după dânsa, înseamnă că și el a părăsit spitalul în jurul aceleași ore. Deci, a lipsit din secția lui la vizita de seară.. a fost dat lipsă și în cursul nopții. Mâine dimineață ne vom interesa cine a absentat peste noapte și în felul ăsta o să-l identificăm mai ușor.
Lucia se apropie de Frunză; îl privi în față, fără să-și ascundă acel sentiment de adâncă prietenie călită în focul acțiunilor.
- Cred că ai dreptate. E bine să luăm și urma asta. Tu, mâine dimineață, te duci la ospiciu, iar eu la ora 9 mă duc la Crematoriu, la incinerarea lui Aman. Nimic de zis, avem amândoi un program destul de vesel: tu la nebuni, eu la Crematoriu...
- Am plecat... La revedere!
Lucian rămase însă locului. Ceruse să fie primit la raport, iar acum aștepta telefonul maiorului Panait. Se reașeză în fotoliu și începu iarăși să analizeze prima secvență a cazului.
„Cum, prin ce canale ar fi putut nea Fane să afle că Stamatiad a fost la Securitate?”
În cele din urmă, i se păru că a găsit o idee și sări în sus de bucurie.
XIII
mărturisirile amantei
1
Directorul institutului îi ceru secretarei să-l invite pe inginerul Stamatiad la dânsul.
- Chiar acum? ceru secretara lămuriri.
- Da, răspunse directorul, preocupat de studierea unui dosar.
Zece minute mai târziu, Stamatiad intra în cabinet. Acesta îl pofti să ia loc, se interesă cum îi mai merge cu sănătatea, deși buletinul medical se citea destul de bine pe fața osoasă și pământie a inginerului. Slăbise în ultimele două zile și mai mult, iar hainele începuseră să-i atârne.
În ciuda acestei înfățișări, Stamatiad se arătă optimist:
- Mă simt mai bine, răspunse el, medicamentele pe care le iau au un efect formidabil. Și somnul mi-e mai liniștit, mai odihnitor. Când lucrez, mă pot concentra mai ușor.
Vorbea convingător, însă surâsul sceptic și privirile neliniștite îl dezmințeau.
Directorul trecu peste acest amănunt și, ferindu-se să-l privească, spuse:
- Tovarășe Stamatiad, îndeplinirea sarcinilor de plan ne determină să apelăm la competența dumitale. Știu cât își este de greu, dar n-am încotro. Va trebui să te desprinzi de U-74 pentru 2 sau 3 zile și să pleci urgent. Încă în noaptea asta la...
- Să plec? exclamă Stamatiad surprins.
- La Baia Sprie, cu acceleratul de 22:29.
- Tocmai eu!?! De ce? îndrăzni Stamatiad să întrebe.
Întrebarea pe care ar fi vrut-o să răsune energic abia se auzi.
De astă dată, directorul îl privi intens.
- Tovarășe Stamatiad, nu-mi vine deloc ușor, te rog să mă înțelegi. Dacă noi, știind starea sănătății dumitale, ne vedem nevoiți să apelăm la competența dumitale, înseamnă că nu avem altă ieșire.
Se apucă să-i explice cu lux de amănunte ansamblul și caracterul problemelor ce urmau să fie rezolvate la Baia Sprie.
Ascultându-l, Stamatiad se convinse, ce-i drept nu dintr-odată, că aprecierea directorului nu era eronată - singurul în măsură să rezolve problemele ivite pe neașteptate la celălalt colț de țară nu ar fi putut fi altcineva decât el. Și-apoi, după cât înțelegea, deplasarea era legată indirect și de sarcinile viitoarei expediții U-74. Își dădu încuviințarea.
- Îți mulțumesc că nu m-ai refuzat. Și-acum, să-ți dau câteva date în legătură cu plecarea. Am fi vrut să te trimitem cu avionul, însă Taromul ne-a comunicat că timpul este și va rămâne nefavorabil zborurilor.
Stamatiad gândi că e chiar mai bine așa, cu trenul călătoria i se părea mai potrivită. Se gândea că va trebui să-l caute pe căpitanul Lucian și să-l anunțe de hotărârea directorului.
Îl văzu pe acesta apăsând pe un buton și secretara intră, ca de obicei, cu un carnețel în mână. După cum se opri în fața directorului - dreaptă, ascultătoare - se vedea că această femeie trecută de a doua tinerețe își idolatrizează șeful.
- Tovarășul inginer Stamatiad trebuie să plece urgent la Baia Sprie, încă în noaptea asta. Vă rog să vă îngrijiți de formele necesare deplasării. Se i se ia bilet la vagonul de dormit, iar dacă nu, la clasa I.
- Am să iau imediat legătura cu contabilitatea, spuse secretara, după ce își notă în carnețel.
- Vorbește direct cu Focșăneanu. Vezi că are obiceiul să tărăgăneze. Să mi se aducă din vreme la semnat.
- Mai aveți ceva să-mi spuneți? se interesă secretara, scrutându-și șeful pe deasupra ochelarilor.
- Nu, poți să pleci, zise directorul, reluând discuția cu inginerul Stamatiad.
2
Vremea iarăși se mohorâse. Nori negri, cenușii, închiseră cerul sub lespedea lor. Dinspre munții, sufla un vânt rece.
Incinerarea lui Constantin Aman fusese programată pentru dimineață. În capela Crematoriului mirosea a tămâie și a flori putrezite. Sicriul cu trupul inginerului fusese adus de la morgă în jurul orei 9. Îl însoțeau 3 femei: văduva Aman și, pesemne, două rude ale ei sau ale lui. Niciun bărbat.
Lucian constată acest lucru ca o curiozitate.
Îmbrăcată în doliu, cu un văl negru ce-i acoperea fața rotundă și grasă, văduva stătea resemnată la căpătâiul decedatului. Nu plângea. În schimb, celelalte două femei boceau și pentru dânsa. Doamna Paraschivescu absenta - fie nu aflase ziua și ora înmormântării, fie că-i era teamă de noi complicații.
„Trei persoane”, numără iarăși Lucian, „iar eu sunt cea de-a patra”.
Venise cu presimțirea că va asista la o lovitură de teatru, dar constată cu tristețe că se înșelase. Mioara Cătuneanu, femeie cu părul blond, nu se ivise.
Chepengul subsolului se deschise încet, descoperind o gaură neagră și sicriul începu să coboare spre gura cuptorului. Numai în clipa aceea văduva Aman izbucni într-un hohot de plâns. Chepengul însă se închise repede la loc. Cele trei femei mai rămaseră un timp locului încremenite, apoi părăsiră îndurerate clădirea Crematoriului.
Lucian ieși din umbră. Se mai învârti o vreme de acolo până colo prin capela pustie: se opri în dreptul urnelor, citi numele decedaților. Mai spera să se producă o lovitură de teatru.
„Mioara Cătuneanu n-a venit. N-a aflat... Nu s-o fi înapoiat în București sau poate că nici n-a plecat?
La ieșire, se lovi de administratorul Crematoriului. Îl întrebă la ce oră va fi trimisă sus, în capelă, urna cu cenușa regretatului inginer.
- Aa, repede. Nicio oră nu durează.
Lucian ieși și îi făcu semn șoferului să tragă mașina la scară. Se așeză lângă el și-i spuse:
- Dă-i drumul pe Pitagora.
- Unde am mai fost?
- Exact.
Ca și în ajun, îi deschise mătușa Mioarei Cătuneanu.
- A venit, îl informă ea, i-am spus că a fost căutată, de onete! A plecat acum 5 minute... nu știu ce s-a întâmplat... n-a vrut să-mi spună... s-a dus la Crematoriu.
- Mulțumesc, doamnă, sunteți foarte amabilă, se grăbi Lucian să încheie discuția. Săru` mâinile.
Sări în mașină și-i ordonă șoferului:
- Înapoi la Crematoriu!
- S-a făcut!
Ușa capelei era ușor întredeschisă. Un bec slab lumina acum sala rece, îmbibată cu miros de tămâie, de parafină topită, de flori. Lucian o zări pe Mioara prin crăpătura ușii.
Stătea cu spatele la dânsul; pantofii cu tocuri cui o înălțau, conturându-i picioarele frumoase. Purta un pardesiu de culoare închisă, strâns pe talie. Părul blond și-l strânsese sub un batic negru, de doliu. Se oprise smerită în fața urnei ce amintea de cutia unei măști de gaze de pe vremuri. Umerii i se cutremurau. Lucian nu intră: o lăsă în voie.
„Pare să fie singura care plânge cu sinceritate sau mi se pare?!” gândi el.
Nerăbdător să lămurească unele date în legătură cu moartea lui Aman, Lucian intră. Ea simțise lângă ea prezența unui străin și tresări. Îi aruncă o privire. Apoi, ca și când celălalt ar fi dispărut, își reluă plânsul. Era mai frumoasă în realitate decât în fotografia de la ONT.
„Gata cu studiul”, își zise, „la treabă”.
Șopti:
- Domnișoară Cătuneanu (ea își întoarse spre dânsul ochii scăldați în lacrimi), sunt căpitanul de securitate Lucian și aș vrea să mă însoțiți pentru a ne da câteva explicații.
Mioara Cătuneanu încremeni. Buzele îi tremurară ca și când ar fi vrut să rostească un cuvânt, un nume, și nu izbuteau. Lucian o luă de braț fără ca ea să se împotrivească. Se lăsă condusă.
Numai când se pomeni în mașină, izbuti să întrebe:
Numai când se pomeni în mașină, izbuti să întrebe:
- Unde?
- La voi... vom sta de vorbă.
Femeia închise ochii, își lăsă capul în piept. Pe sub pleoape i se prelingeau bobițele lacrimilor.
Mioara Cătuneanu părea acum ceva mai liniștită.
Ședea picior peste picior, așteptând resemnată întrebările ofițerului de securitate. Își scosese pardesiul și rămăsese într-o rochie gri, din jerse. Își desfăcuse și nodul baticului, lăsând în voie părul blond care se armoniza plăcut cu ochii verzi și pielea albă a feței.
„Aman a avut gusturi contradictorii”, glumi Lucian în gând. „Ca nevastă și-a luat un monstru, iar ca amantă, un înger.”
- Dacă nu mă înșel, erați plecată pe Valea Prahovei. Când ați aflat de moartea lui Aman?
- M-am întors ieri-noapte, în jurul orei 11. Nu știam nimic. M-am interesat la mătușa mea dacă el - Costi - m-a căutat. Nu m-a căutat și asta m-a surprins. Dar nu într-atât încât să-mi închipui...
Vorbea rar, cu o voce caldă și blândă.
„Seamănă la voce cu mătușa ei”, gândi Lucian.
- De dimineață m-a trezit un telefon. Era un bărbat. N-a vrut să-și spună numele. Mi-a spus că Aman s-a sinucis și că astăzi, la ora 9, are loc incinerarea. Am leșinat. Când mi-am revenit, i-am povestit mătușii ce mi s-a spus la telefon. „Sun-o pe nevastă-sa”, m-a sfătuit ea. Am ascultat-o...
Își înălță privirea spre ofițer:
- Deși am văzut urna, nu pot să cred... Adică, dumneavoastră știți mai bine...
Tăcu și își lăsă din nou capul în piept. Apoi își deschise poșeta... o închise brusc și nervos.
- Doriți o țigară? o întrebă Lucian ghicindu-i gândul.
Împinse spre dânsa o cutie cu țigări. Ofițerul urmări degetele albe, prelungi, ale femeii. O lăsă să-și aprindă o țigară și să tragă din ea.
- Când l-ați văzut ultima oară?
Înainte de a răspunse, își luă de pe buze un firicel de tutun.
- Acum 4 zile.
- În ajunul morții, concretiză Lucian răspunsul ei.
Femeia dădu din cap, cu gândurile parcă în altă parte.
- Ați trăit multă vreme împreună?
O umbră de durere trecu peste chipul ei palid și speriat.
- Mai bine de 1 an, oftă ea îndurerată. L-am iubit foarte mult.. Și el m-a iubit..
- Unde vă întâlneați?
- La mine, răspunse ea uitându-se oarecum nedumerită la ofițer.
- În altă parte nu? stărui Lucian.
- Nu știu ce vreți să înțelegeți prin acel „în altă parte”.
- În casa vreunui prieten comun.
- Niciodată.
Lucian o privi îngândurat.
„Fie că Aman o înșela și pe ea, fie că se folosea de casa lui Stamatiad pentru cu totul alte scopuri.”
- Câte zile a stat la dumneavoastră?
- Trei. M-am pomenit cu el într-o seară. Nu mă așteptam să vină, căci fusese la mine în ajun și-mi spusese tocmai contrariul - că s-ar putea să nu ne mai vedem câteva zile. Venise foarte agitat, nervos, supărat. Avea și o valiză... Am înțeles că a venit să stea la mine câteva zile. Nu m-am împotrivit. Nu aveam niciun motiv. Îl iubeam mult prea mult. Și-apoi... casa era și a lui...
Lui Lucian nu-i scăpă sensul ultimelor cuvinte: lui Aman, pesemne, îi revenea o cotă-parte la întreținerea casei.
- Nu l-ați întrebat ce anume l-a determinat să rămână în casă, să nu se ducă la institut câteva zile?
- Mi-a explicat că s-a certat cu nevastă-sa...
- L-ați crezut?
- Nu.
- De ce?
- Nu era un motiv să nu se ducă la institut. Se mai certase cu nevastă-sa și în alte dăți, dar nu fugise de-acasă. Când am constatat că îmi ascunde ceva, n-am mai stăruit.
Părea dezamăgită că Aman îi tăinuise motivul plecării de acasă, al abandonării institutului. Adăugă:
- Dacă mi-ar fi spus, poate l-aș fi împiedicat să facă gestul. Acum îmi dau seama că era din cale-afară de nervos.
- Deci n-a ieșit din casă?
- Nu, în schimb a vorbit mult la telefon. Mă ruga să-l las singur, zise ea strivind în scrumieră mucul țigării.
- N-ați prins nimic din niciuna dintre convorbirile telefonice?
- Nu.
- Ați afirmat că a venit la dumneavoastră cu o valiză, nu-i așa?
- Da! răspunse ea mirată.
- Unde e valiza?
- A luat-o... atunci când...
Redeveni nervoasă, își schimbă poziția picioarelor, privi cu jind spre pachetul de țigări. Lucian o poftă să mai ia una.
- Ați știut unde pleacă?
- Nu.
Ochii i se umplură de lacrimi. Își aprinse țigara.
- Am avut o presimțire că n-o să-l mai văd. Mi-a spus doar atât: „La ora 5 o să plec... Trebuie” „Unde?” l-am întrebat. „Nu știu. O să-ți dau un telefon și o să te anunț unde sunt.” Părea ceva mai liniștit, mai calm, de parcă tot ce fusese greu în ultimele zile ar fi trecut. Presimțirea s-a adeverit... nu i-am mai văzut decât urna.
Tăcu. Își tamponă ochii cu batista, apoi rămase cu privirile pierdute, de parcă ar fi urmărit destrămarea leneșă a fumului de țigară.
- Unde lucrați? o întrebă Lucian, deși știa că nu lucrează nicăieri.
- Nicăieri. Nu sunt în câmpul muncii.
- Nici n-ați fost vreodată?
- Nu. Am făcut 2 ani la filologie.. pe urmă, am abandonat.
„Pentru o viață așa-zis mai ușoară”, îi continuă Lucian răspunsul în gând. „Acum, e de profesie amantă.”
Nu-și putea stăpâni întrebarea:
- El vă întreținea?
- Da.
- Nu v-ați întrebat de unde lua bani să țină două case?
- Nu, nu mă interesa. Aman mă iubea mult.
- De ce n-a divorțat? De ce nu v-a luat de nevastă?
- Mi-a spus să am răbdare, c-o să vină și clipa asta. Mă obișnuisem, de fapt, cu gândul că nu-i sunt soție.
Se făcu tăcere. O tăcere penibilă. Lucian simți nevoia să se ridice de la birou și să facă puțină mișcare.
„Amantă! De profesie amantă”, își spuse el. „Dar numai amantă? În fond, asta-i mai puțin important. Mai important e să văd unde am ajuns cu cercetările. De fapt, n-am stabilit decât foarte puține lucruri - cine-i amanta lui Aman. Unde s-a ascuns până în ziua morții. Destinul valizei? A plecat de la ea cu valiza. Valiza a dispărut. Dacă asta-i situația, e lesne de înțeles că valiza nu avea numai schimburi, ci și alte obiecte, poate de mare valoare. Da, valiza a dispărut.”
Se plimba prin birou, iscodind-o pe Mioara Cătuneanu.
„Acum e distrusă. Plânge și se întreabă cine-i va plăti de-acum înainte lumina, gazele, chiria, toaletele. După o săptămână, două, o să-și revină.... o să-și pună rochiile făcute cu banii lui Aman și o să pornească la o nouă vânătoare de amanți. Amatori dornici să-și lepede familiile de dragul acestei blonde cu picioare frumoase se vor găsi, cu siguranță. Ce-i al ei e al ei... are picioare frumoase.”
Lucian reveni la locul său.
- Intenționați să vă petreceți revelionul peste hotare? De ce?
- Ideea, vorbi ea cu voce stinsă, a fost a lui, eu am vrut la Budapesta, el a insistat pentru Berlin.
- De ce?
- Spunea că acolo... că acolo...
- Lăsați lacrimile, îi porunci Lucian tăios, simțind că sub ezitarea femeii se ascunde un lucru deosebit.
- ...că acolo... ar putea să facă rost de bani...
- De la cine?
- De la un prieten din copilărie care locuiește în Berlin... un prieten cu situație... și care s-a stabilit acolo încă dinainte de război.
- Ce alte amănunte vi s-au mai dat în legătură cu acest prieten?
- Că e bogat, că e inventator.
- De unde îl cunoștea Aman?
- Au copilărit împreună.
- Coresponda cu el?
- Nu știu.
- Numele lui l-a pronunțat vreodată.
- Da, dar nu-l mai țin minte. Parcă Traian Celaru...
Lui Lucian i se păru că nu auzise bine și exclamă:
- Traian Celaru?!?
- Da.
- Nu cumva greșiți?
- Nu, acum îmi amintesc precis.
„Hm! Traian Celaru pe bandă de magnetofon!” se miră Lucian în gând. „Traian Celaru la Berlin. Traian Celaru mort...”
Se uită brusc și cu interes la Mioara Cătuneanu, întrebându-se dacă își dădea seama sau nu de valoarea mărturisirilor el nevinovate. Știa pe lângă ce trecuse sau pe lângă ce trece?
„Dacă Aman i-a destăinuit misiunile sale secrete, înseamnă că avea încredere nemărginită în ea. Iat-o, acum, fumează, privind aiurea cu ochii ei somnoroși și plânși. E palidă, resemnată, învinsă. Mda, nu e rău ce-am stabilit. Aria de investigații se lărgește, dar firul afacerii tot invizibil rămâne.”
- Ce alți prieteni intimi avea Aman?
- Nu avea prietenii, nu întreținea prietenii.
Lui Lucian i se oferi prilejul să reia o întrebare:
- Ați fost vreodată în casa lui Stamatiad?
Mioara Cătuneanu fu categorică.
- Nu!
Lucian sări la o altă întrebare:
- Cunoșteați veniturile lunare ale lui Aman?
- Nu! răspunse ea fără să clipească.
- Dumneavoastră cât primeați de la el, bineînțeles, tot luna?
Se aștepta s-o vadă roșind.
- 2000-2500 de lei, uneori îmi dădea și 3000 de lei.
Răspunse fără să roșească, de parcă întrebarea ar fi fost firească.
„Frumoasă sumă!” aprecie căpitanul. „Amantei - 2000, soției - pesemne tot atât... Lui, în buzunare, iarăși câțiva bănișori etc, etc. Câștiga bine domnul Aman.”
- Mai aveți nevoie de mine? Pot să plec? auzi el întrebarea femeii.
- Încă nu. Mai întâi, trebuie să-mi dați în scris tot ce ați declarat aici. Așadar, cum ați aflat de moartea lui Aman?
- Am mai spus, am primit un telefon... de la un necunoscut.
- Vă mulțumesc foarte mult, zise Lucian și o măsură brusc cu un interes aparte.
XIV
semnalul de alarmă
1
Frunză intră; după câțiva pași se opri în mijlocul biroului și începu să adulmece aerul.
- Pe aici, tovarășe căpitan, a trecut o femeie, decretă el pe un ton misterios.
- Exact, se prefăcu Lucian uimit.
- O femeie care folosește un parfum scump, franțuzesc.
- Exact!
- Tânără?
- Extraordinar!
- Și blondă... Deci, ai găsit-o? În schimb eu... Ce mai, nu prea mi-a mers, tovarășe căpitan.
Frunză se așeză tăcut în fotoliu, se scărpină după ceafă și oftă:
- Vin de la Spitalul Central. Toți bolnavii sunt prezenți. Nimeni n-a absentat în timpul nopții. Am stat de vorbă cu portarul de noapte. Nu-și amintește ca în cursul nopții să-i fi trecut vreun pacient pe sub nas. Iar prietena Ginei Lollobrigida continuă să fie în criză...
- După câte înțeleg, scumpe tovarășe Frunză, ne găsim din nou în fața a două presupuneri.
Frunză încuviință, întocmai ca un copilaș care săvârșise, fără voia sa, o poznă.
- Prima, urmă căpitanul, fie că vizita de seară a medicului de salon n-a înregistrat dispariția lui nea Fane, fie că nea Fane cel din spital nu e una și aceeași persoană cu nea Fane agresorul. Este?!
- Nu-ți prea înțeleg buna dispoziție?!? Să te bucure într-atât eșecurile mele!
- Pe la Urgență ai fost?
- Fost. „Căpitanul Lucian” a telefonat în două rânduri: la orele 3 și la 7 dimineața. Prima oară i s-a răspuns că e în comă, a doua oară că nu mai are mult... Totuși, de ce ești atât de binedispus?
- Care-i starea domnișoarei Cornu?
- E în afară de orice primejdie. Îmi spui, ori nu?
- Plecăm!
- Unde?
- În țară. O să vedem Munții Oașului. Ai fost vreodată pe acolo?
Nedumerirea prietenului îl amuza.
- Glumești?!
- Nu glumesc, vorbi Lucian, lăsând deoparte tonul glumeț. Plecăm la noapte. Te duci să iei bilete, am vorbit la Agenție.
- Nu te mai înțeleg.
- O să mă înțelegi imediat. Stamatiad e trimis în delegație la Baia Sprie... trimis urgent de către directorul institutului.
Lucian îl privi cu niște ochi veseli care totuși păreau că ascund o mare taină. Frunză sesiză aceste nuanțe din privirile căpitanului.
- Îmi ascunzi ceva...
- Nu-ți ascund nimic. Iată cum o să procedăm la noapte.
Scoase din sertarul biroului o coală de hârtie pe care era desenată schema unui vagon de tren.
- Așa cum am mai spus, plecăm la noapte. Trenul pleacă la ora 23:29. Lui Stamatiad nu i s-a mai găsit un loc la vagonul de dormit și i s-a luat bilet la clasa I: compartimentul 6, locul 28.
Lucian îi arătă pe schema desenată de dânsul cum erau dispuse compartimentele și locurile.
- Compartimentul are 6 locuri - pe partea dreaptă 27, 28, 29, iar pe stânga 30, 31, 32. Tu o să ocupi locul 30, în fața lui Stamatiad, lângă ușă. Îl iei cu tine și pe Vasiliu - el o să ocupe locul 29, în dreapta lui Stamatiad, lângă fereastră. Rămân libere alte 3 locuri. Nu știu cine o să le ocupe.
- Dar tu?
- Pe mine nea Fane mă cunoaște, surâse Lucian la fel de enigmatic. O să fiu în același vagon, însă în compartimentul vecin. În afară de asta, l-am instruit și pe Ghițescu - va fi unul dintre „controlorii” trenului. El va patrula, dar nu singur, ci împreună cu Nelu Mâțu, puțin aranjat, apoi se vor posta în punctul ăsta.
- Tu crezi că nea Fane o să vină și el?
- Nu cred deocamdată nimic. Iau numai măsuri de securitate pentru viața inginerului. Ce o să fie mai departe o să vedem...
- Numai cititorii să aibă răbdare, glumi Frunză, amintindu-și de replica unui scriitor.
- Gândește-te la un lucru... Nea Fane știe că Dida Cornu e pe moarte, deci poate să fie liniștit... E ora 15 și n-a mai dat niciun semn de viață, n-a telefonat. În celelalte zile, până la ora asta îi telefona lui Stamatiad de cel puțin două ori.
- Și ce concluzie tragi de aici?
- Că se pregătește și el de drum.
În clipa aceea, de parcă ar fi auzit părerea căpitanului, se ivi ofițerul de serviciu și îi înmână un raport. Lucian se încruntă nemulțumit. Frunză îl privi zeflemitor.
- Citește cu glas tare! îl îndemnă.
Lucian se supuse.
La ora 14 și 15 inginerul Stamatiad a primit un telefon. Iată textul: „Bună ziua, domnule Stamatiad!” „Bună ziua!” „Cum o mai duci, domnule Stamatiad? Nu-mi răspunzi? Nu vrei să-mi răspunzi. Mai ai de trăit exact 12 ore. Voi veni în camera dumitale... sub masca morții... vei muri... ți-am pregătit cavoul. Oricât te vei fereca pe dinăuntru, eu sunt de-acum în camera ta și te aștept. Îți spun pentru ultima oară: la revedere, domnule Stamatiad.”
Urmează banda de magnetofon. „A vorbit de la telefonul public 15..27, instalat în holul cinematografului Patria.”
- Și acum mai crezi că se pregătește de drum? întrebă Frunză serios.
Lucian își ridică privirea de pe raport și se uită la el cu aceeași căutătură gânditoare. Într-un târziu, îi răspunde:
- Oricum, noi plecăm la drum.
2
Doar 5 minute îi mai despărțeau de plecarea trenului. În compartimentul 6, 3 locuri erau deja ocupate.
Stamatiad îl recunoscu pe locotenentul major Frunză, dar, conform sfaturilor date de Lucian, se prefăcu a nu-l cunoaște. Știa că pe tot parcursul călătoriei va fi păzit, dar această măsură de precauție nu-l liniști câtuși de puțin.
Se așezase, dar, după câteva clipe, îl cuprinse dorința de a-și ascunde sub pardesiul ce atârna lângă dânsul fața răvășită de spaime. De ce acceptase să plece? De ce tocmai acum, când U-74 se apropie de sfârșit? Nu, oricâtă bunăvoință ar fi avut, nu izbutea să se împace cu gândul plecării.
În compartiment se ivi o tânără scundă, iute în mișcări. Căra o valiză mare și grea. Se vedea că alergase de teamă să nu piardă trenul.
Frunză, amabil, se repezi s-o ajute. Îi luă geamantanul și-l așeză sus, la bagaje.
- Vai! Ce-am alergat, se plânse tânăra femeie privindu-l pe Frunză cu simpatie.
Își scoase imediat din poșetă o oglinjioară și-și controlă pieptănătura.
Cu 1 minut înainte de plecarea trenului, în compartiment mai intră un bărbat morocănos care, după ce privi bănuitor pe toată lumea, se așeză în fața lui Stamatiad.
Frunză nu-i arătă niciun interes, totuși nu-l scăpă din vedere.
„Morocănosul” avea o servietă mare, doldora, pesemne, de dosare. Nu apucase să se bărbierească; își freca întruna barba neagră și deasă, iscodindu-și cu coada ochiului tovarășii de drum. Apoi își aminti că avea în buzunarul scurtei „Informația Bucureștiului”, desfăcu larg ziarul și-și acoperi fața.
- Gata! Am plecat... o anunță Frunză pe tânăra și drăguța călătoare care se așezase în stânga lui Stamatiad. Călătoriți departe? îndrăzni el s-o întrebe.
- Până la Deda, răspunse ea, privindu-l cu îndrăzneală.
Avea ochii migdalați și un ten alb, catifelat.
- Dar dumneavoastră?
- Până la capăt.
Se întoarse spre celălalt călător, cu intenția de a-i pune clasica întrebare: „Departe?”, dar acesta, acoperindu-și fața cu ziarul, arăta clar că refuza orice discuție.
Frunză se ridică.
„Nu pleca!” îi striga privirea lui Stamatiad.
„Sunt aici, nu-ți fie frică!” îi răspunse ofițerul cu același limbaj al privirilor.
În dreptul ușii, Frunză se răsuci brusc s-o închidă și surprinse un gest al „morocănosului” - pentru o clipă, își descoperise ochii. Căutătura lor se îndreptă spre ușă.
În trenurile de noapte, călătorii nu au obiceiul să zăbovească pe culoar, ci se retrag grăbiți în compartimente să-și ocupe locurile, pentru ca apoi, în trepidațiile vagonului, să moțăie ori să adoarmă.
Frunză își rememora semnalmentele lui nea Fane, așa cum fuseseră relatate de Nelu Mâțu. Străbătu apoi culoarul pustiu, de la un capăt la celălalt. Deschise tacticos ușa fiecărui compartiment, ca și când ar fi căutat un loc liber sau vreun prieten. Nu dădu peste niciunul cu semnalmentele lui nea Fane. Nici măcar pe Lucian nu-l întâlnise, deși ar fi trebuit să fie în compartimentul 10.
Se adeverea deci presupunerea sa: nea Fane nu aflase de expedierea fulgerătoare a lui Stamatiad la Baia Sprie, iar acum, la București, se pregătea să-și ducă la îndeplinire amenințarea, așa cum avertizase la telefon. Nu va izbuti. Poate că ar fi fost mult mai potrivit pentru el să fi rămas în București, de veghe în preajma locuinței inginerului, și alții să-l fi însoțit pe Stamatiad la Baia Sprie.
Acceleratul prinse viteză. Frunză reveni în compartiment. Ochii lui Stamatiad luciră o clipă de bucurie. Călătorul morocănos adormise și când îl auzi intrând deschise un ochi ca de ciclop, apoi îl închise repede înapoi. Tânăra îi aruncă un zâmbet ademenitor. Se vedea că nu-i era somn, că avea chef de vorbă.
- Când ajungeți la Deda? o întrebă Frunză în șoaptă.
- O, abia în zori!
- Vă așteaptă cineva la gară?
Se înfiripă o discuție în șoaptă: tânăra îi povesti o întâmplare cu un tânăr care, după două săptămâni, îi devenise soț. Acum se muta la el, la Deda.
În timp ce o asculta, Frunză îl văzu pe Stamatiad căscând; îi era somn sau se plictisea. În cele din urmă, își acoperi fața cu pardesiul.
Deodată, prin dreptul compartimentului, trecură Ghițescu și Nelu Mâțu. Pe „Pisică” îl recunoscu mai greu, din pricina „mustății”. Înaintau și cercetau fiecare compartiment.
„Unde o fi Lucian?”
Tânăra călătoare vorbea întruna. Călătorul morocănos sforăia sau se prefăcea.
Ceva mai târziu se ivi și Lucian pe culoar. Îi făcu semn lui Frunză să iasă. Îl aștepta la capătul vagonului. Era calm.
- Nu e în trez, zise Lucian dezolat..
- Ce ți-am spus?
- Oricum, dacă nu pică aici, pică la București. L-am lăsat acolo pe Nică și tu știi doar că e un ofițer descurcăreț. Nu ți-e somn? Mie, da. Ce face Stamatiad?
- Și-a băgat capul sub pardesiu, ca struțu-n nisip, și tremură.
- E tare bolnav.
- De ce nu vrea să se interneze?
- Bine! Bine... Înapoiază-te în compartiment. Bagă de seamă să nu adormi.
Se despărțiră.
Frunză găsi compartimentul cufundat într-o lumină albastră. Toți dormeau sau moțăiau, numai Vasiliu era treaz. Se așeză la locul său, atent să nu deranjeze. Trecuse de miezul nopții. O liniște nocturnă se înstăpâni. Se auzea distinct bătaia sacadată a roților. La ora aceea avea rezonanța unui ciudat cântec de leagăn. Se uită spre inginer - adormise ori nu? Morocănosul, în schimb, dormea.
Tot privind în direcția lui Stamatiad, își zise împăcat:
„Noroc de cazul ăsta... Mai ieșim și noi puțin din București... Bai Sprie! Cine știe când mi-o fi fost dat s-o văd?! Păcat că drăguța a adormit.”
Trenul își încetini viteza. Frunză se uită pe fereastră. Intrau în Ploiești Vest. Curând văzu peronul - era aproape pustiu. Doi-trei călători se grăbeau să urce. Apoi trenul se urni... mai zări un impiegat, poate șeful gării... un milițian... un țăran cu niște traiste clădite la picioare.
- Unde mai oprește? întrebă Vasiliu.
- La Câmpina.
Frunză căscă. Legănarea vagonului, bătaia sacadată a roților îl toropeau, îi aminteau că n-a mai închis ochii de aproape 18 ore.
„Nu, nu trebuie să mă las pradă somnului.”
Se uită iar spre Stamatiad. Încremenise sub pardesiu: adormise sau, pur și simplu, nu îndrăznea să clintească.
„Ce-o fi în mintea bietului om?” se întrebă e, din ce în ce mai toropit.
Închise ochii, ademenit parcă de melodia monotonă a roților. Pleoapele-i deveniră grele. Zgomotele se topiră. Îl treziră, într-un târziu, ciocnirea bruscă a tampoanelor, frânarea scârțâitoare, dar dură a roților, țipetele înspăimântate ale unor femei.
De sus, de pe portbagaj, căzură niște lucruri. Lumina se stinse și, pe neașteptate, țipetele femeilor se întețiră. Frunză îl zări pe Vasiliu repezindu-se pe culoar și-și dădu seama că se petrecuse ceva grav.
Primul său gând fu Stamatiad. Îl strigă, dar acesta nu-i răspunse. Scoase atunci lanterna din buzunar și fâșia de lumină tăie întunericul în două.
Din alte compartimente se auzeau țipete:
„A murit un om!”
„La barieră a dat peste un camion!”
Frunză văzu în treacăt fața speriată a tinerei călătoare, apoi chipul morocănos al celuilalt călător.
Lumina cădea acum pe Stamatiad. Nu se mișcase. Ședea în aceeași încremenire, ascuns sub pardesiu. Frunză îl descoperi. Îl zgâlțâi. Trupul masiv al lui Stamatiad se lăsă moale pe o parte, gata să se prăbușească. Îl prinse la vreme.
- A murit! țipă tânăra femeie.
- Asta ne mai trebuia, deschise și morocănosul gura.
În aceeași clipă, lumina se reaprinse.
- N-a murit, zise Frunză, nu fără un junghi în inimă.
Puse lanterna deoparte, apucă umerii inginerului și începu să-l zgâlțâie. Inginerul își reveni din leșin numai după ce Frunză se hotărî să-l pălmuiască.
Deschise șovăitor ochii - îi întâlni pe ai lui Frunză. Ascultă năuc vacarmul vagonului. Desluși și el printre țipete cuvintele: „A călcat un om!” „A dat la barieră peste un camion!”
Frunză îi zâmbi încurajator. Fața inginerului era lividă, ochii stinși de spaimă.
- Liniștiți-vă, îi vorbi Frunză, nu s-a întâmplat nimic grav.
- Poate că un pic de ceai o să-i facă bine, se oferi amabil morocănosul.
- Vai, ce spaimă am tras! se lamentă tânăra.
Morocănosul scoase din servietă un termos și vru să-l servească pe Stamatiad cu un pahar de ceai, dar acesta îl refuză:
- Nu, nu, mulțumesc.
Morocănosul nu mai insistă. Frunză înțelese refuzul inginerului.
- Vai, ce spaimă am tras! oftă din nou tânăra, doar-doar Frunză îi va acorda și ei un pic de atenție.
Acesta însă nu-și lua ochii de la fața pământie a inginerului. Se vedea destul de limpede că omul se străduia să-și stăpânească nervii.
- Cum vă simțiți? îl întrebă.
- Ceva mai bine...
- Să deschid fereastra?
- Da! Ba nu! se răzgândi Stamatiad. Unde suntem?
- Între Florești și Câmpina, răspunse morocănosul în locul lui Frunză.
Ofițerul se uită pe geam: prin întuneric se deslușea o pădurice.
„Ce naiba s-o fi întâmplat? Vasiliu nu s-a întors încă... Stamatiad mai să moară de spaimă...”
- De ce nu vreți un pic de ceai? întrebă iarăși morocănosul, cu o voce de călău.
- Nu, nu, se apără Stamatiad, de parcă celălalt ar fi intenționat să-i dea de băut cu forța.
Frunză își cercetă ceasul: la ora aceea, trenul ar fi trebuit să fie la Câmpina. Se auzi șuieratul prelung al locomotivei, urmat de o smucitură scurtă și puternică; tampoanele se ciocniră între ele strident și dureros.
- A plecat, se bucură călătoarea. Vai, ce spaimă am tras!
- Călătoresc de mulți ani cu trenul, mărturisi morocănosul, și așa ceva nu mi s-a mai întâmplat.
- Ce-a fost? întrebă Stamatiad.
Frunză se reașeză.
- Prea bine nu știu... cineva atras semnalul de alarmă...
- S-a stins și lumina, adăugă tânăra.
Stamatiad se uită întrebător la ofițer: „E oare în legătură cu mine?” „Poate...” păreau că răspund ochii ofițerului.
„Unde e Vasiliu?” se neliniști Frunză. „De ce nu mai apare? Am impresia că totul a reintrat în normal. Unde e Lucian?”
Ar fi ieșit pe culoar să-i caute, dar nu voia să-l lase pe Stamatiad singur. Inginerul era mai mult mort decât viu.
Ceva mai târziu își făcu apariția căpitanul Lucian: era vesel, binedispus, ca și când ar fi cucerit o mare victorie. Inginerul se lumină brusc la față.
- Urmează Câmpina, spuse Lucian, uitându-se când la Frunză, când la inginer. Coborâm!
„Iarăși suge bomboane de mentă!” se enervă Frunză, de parcă asta ar fi avut vreo legătură cu faptul că urmau să coboare la prima gară.
Nu întrebă de ce la Câmpina, și nu la Baia Sprie. Se ridică.
- Plecați? întrebă tânăra cu o sinceră părere de rău în glas..
- Da! îi surâse Frunză. Mi-ar fi făcut plăcere să continuăm conversația, dar...
Stamatiad se ridică și el, moale, ostenit. Avea o privire aeriană, ștearsă, ca și când n-ar fi zărit pe nimeni în jur. Lucian îl ajută să-și îmbrace pardesiul. Frunză îi luă valiza.
Trenul intra în gară când ieșiră pe culoar. Se îndreptară tustrei spre coborâre. Nimeni altcineva nu mai coborî din vagonul acela.
O ceață usturătoare venită dinspre munte învăluia împrejurimile. Peronul era pustiu și dezolant. Coborâră avându-l pe Stamatiad între ei.
Frunză apucă să-i șoptească lui Lucian:
- Știi... a leșinat!
Din celelalte vagoane mai coborâră câțiva pasageri. Frunză nu desluși prea bine cine erau.
- Tovarășe Stamatiad, vă rog să treceți în sala de așteptare. O să vă însoțească acolo tovarășul Frunză.
Căpitanul Lucian se îndreptă spre postul de miliție al gării. Frunză îl urmări un timp cu privirea. În apropierea sălii de așteptare descoperi că din tren mai coborâseră Ghițescu și Nelu Mâțu, dar aceștia o luaseră în altă direcție.
„Se vede treaba, gândi Frunză, că Lucian evită, deocamdată, o întâlnire între Stamatiad și fiul menajerei.”
În sala de așteptare, doi bărbați dormeau întinși pe câte o bancă. Stamatiad privi indiferent în jurul său. Frunză îi întinse o țigară. Inginerul nu-l refuză.
Trase din țigară, apoi observă, parcă rușinat:
- În viața mea n-am leșinat! De fapt ce s-a întâmplat?
- Nici eu nu știu... Să ne așezăm.
Stamatiad preferă să rămână în picioare și să fumeze în tăcere.
„Da, și eu aș vrea să știu ce s-a întâmplat, își spuse Frunză. Să fi dat greș planul lui Lucian?”
Lucian întârzie mai bine de 20 de minute. Reveni însă la fel de binedispus.
- Ne înapoiem la București, îi explică Lucian geologului, vine o Volga să ne ia.
- Bine, dar cum rămâne cu călătoria mea la Baia Sprie? se împotrivi el fără convingere.
- Tovarășe Stamatiad, e momentul să vă spunem că această călătorie a fost organizată la inițiativa noastră.
Frunză, îi ciuda stăpânirii de sine, simțea că înnebunește de curiozitate. Voia să știe pe ce se întemeiază buna dispoziție a căpitanului.
- Parcă mai era un tovarăș cu noi? se interesă Stamatiad pe neașteptate.
- Da, îi răspunse Lucian, a rămas mai departe în misiune.
Apoi se răsuci spre Frunză. Nu rosti niciun cuvânt; în schimb, își sfărâmă anume, bomboana între dinți ca să-l vadă pe celălalt înfuriindu-se.
După un timp sosi și mașina. Acele ceasului indicau 0:18. Porniră atenți prin ceață și beznă spre București.
3
- Îmi permiteți să acționez? întrebase Lucian după ce-și prezentase raportul.
- Acționează! îi răspunse maiorul Panait, felicitându-l pentru modul cum își desfășurase investigațiile.
Iar acum acționa. Era ora 10:05. De câteva minute secretara directorului institutului se găsea în biroul său. Lucian o poftă să ia loc. Ea refuză să se așeze.
- Până nu-mi spuneți pentru ce m-ați adus aici, nu mă așez, declară ea, înălțându-și fruntea cu o demnitate neașteptată.
- Pentru niște informații, îi răspunse Lucian și o pofti din nou să se așeze.
De astă dată se supuse. Nu părea neliniștită, ci mai curând jignită.
Lucian îi privea părul cărunt, fața-i palidă și netedă. Se vedea că-și îngrijește cu răbdare tenul. Nu folosea niciun fard, de aceea chipul ei părea de o sobrietate severă, accentuată și mai mult de părul cărunt, de ochelarii cu rama groasă și neagră.
„Pare o mătușică cumsecade!” își zise Lucian.
Fără să vrea, își aminti că în prima zi a anchetei, când îl vizitase pe directorul institutului, și-o imaginase ca pe o tânără înaltă, blondă, plină de farmec.
„Influență a caricaturilor din Urzica, își spuse Lucian. Mătușica din fața mea nu are nimic cu tinerele și frumoasele secretare de pe toate meridianele lumii.”
Din colțul său, Frunză o studia și el pe această mătușică energică și demnă la înfățișare, întrebându-se dacă nu cumva concluziile lui Lucian nu erau eronate.
Nu înțelegea de ce căpitanul zăbovea, întârziindu-și întrebările. În ceea ce-l privea, își deschisese carnețelul și aștepta cu nerăbdare să-și consemneze observațiile.
- Mai întâi, începu Lucian răspunzându-i într-un fel întrebărilor mute ale lui Frunză, să ne spuneți numele și prenumele.
- Am avut impresia că le cunoașteți, zise ea - și nu se sfii să se uite cu ironie, pe deasupra ochelarilor, la căpitan. Mă rog: mă cheamă Nicolescu Virginia. Mi se pare că vă interesează vârsta, locul nașterii. Nu greșesc, nu-i așa? M-am născut la București, am 48 de ani...
- Căsătorită?
- Văduvă.
- Cine a fost soțul dumneavoastră?
Femeia își împinse ochelarii spre rădăcina nasului și se arătă din nou jignită în demnitatea ei civică.
- Dacă tot m-ați adus aici, s-ar fi cuvenit să știți...
- Ce anume? se interesă Lucian calm.
- Soțul meu, Nicolescu George, a fost activist de partid. În noiembrie 1946, în ziua alegerilor, a fost omorât de o bandă de huligani fasciști.
„Vezi” i se adresă Frunză în gând căpitanului, „e văduva unui activist. Are dreptul să se simtă jignită.”
- În timpul alegerilor?
- Chiar la 19 noiembrie. La o secție de votare din comuna Militari. Soțul meu a fost ceferist.
- Cât timp ați fost căsătoriți?
- Un an și jumătate. Așadar, mă supuneți unui interogatoriu.
Făcu o pauză și se uită iar la căpitan pe deasupra ochelarilor.
- Aș minți dacă aș spune că nu, preciză Lucian, măsurând-o cu o ironie vădită.
„Bagă de seamă”, îl avertiză Frunză în gând. „Navighează cu atenție. S-ar putea s-o enervezi... N-are niciun rost să se întoarcă acasă cu o părere proastă despre tine, despre mine, despre noi, în general.”
- Mă rog, vă stau la dispozițiile, zise ea cu o voce întristată.
- V-ați recăsătorit?
- Nu!
- De ce?
- L-am iubit foarte mult pe George.
- Vi s-a acordat pensie de urmaș, în memoria soțului?
- Da! Partidul a avut grijă de mine.
- Recăsătorindu-vă, ați fi pierdut pensia?
- Cunoașteți legile mai bine ca mine, îi replică ea, arătându-se din nou jignită. Bănuiesc că nu în legătură cu pensia mea m-ați luat de la birou și m-ați adus aici.
- Nu greșiți...
Lucian făcu o pauză. Îl iscodi o clipă pe Frunză: desluși pe fața lui o umbră de nemulțumire, dar o ignoră.
- Dumneavoastră, urmă el, v-ați ocupat de procurarea biletelor necesare plecării pe teren a inginerului Dan Stamatiad?
- Da, eu, răspunse ea fără să șovăie, din dispoziția tovarășului director.
„Nu i-a tresărit niciun mușchi al feței”, observă Frunză. „Zău, Lucian, tare mi-e teamă că greșești.”
- Deci, v-ați ocupat de formele de plecare ale inginerului?
- Da!
- E foarte important să precizăm în declarație acest fapt, sublinie Lucian. Vă rog ca în legătură cu pregătirea formelor de plecare ale inginerului să ne relatați ce drumuri ați avut de făcut.
Secretara, cu aceleași mișcări calme, scoase din poșetă blocnotesul pe care în ajun notase dispozițiile directorul, îl răsfoi, găsi ceea ce căuta, apoi, uitându-se la ofițer, vorbi:
- I-am telefonat contabilului-șef, explicându-i despre ce este vorba. Îl cunoașteți pe tovarășul Focșăneanu, contabilul-șef?
Lucian încuviință.
- După un sfert de oră, tovarășul Focșăneanu mi-a telefonat că pot să cobor la casierie, ca să ridic suma necesară deplasării.
Secretara vârî blocnotesul înapoi în poșetă.
- Am ridicat banii și formele de plecare. M-am înapoiat, am intrat la tovarășul director. Le-a semnat. M-a rugat să mă reped la Biroul de voiaj și să procur biletele. Mi-a îngăduit să iau mașina sa. Ceea ce am și făcut.
Virginia Nicolescu tăcu.
- Asta e tot? întrebă Lucian oarecum mirat.
- Biletele i le-am dat tovarășului director, iar dumnealui i le-a înmânat inginerului Stamatiad.
Frunză nu cunoștea decât în parte planul de acțiune al căpitanului, de aceea nu știa unde voia acesta să ajungă. Știa însă că Lucian stăpânea cu o mare dezinvoltură arta interogatoriului. Brusc, intui că bomba cea mare plutește pe undeva.
Și nu se înșelă: după câteva întrebări fără sens, îi auzi șuierul:
- De la Biroul de voiaj v-ați înapoiat direct la institut?
- Să știți, îl avertiză secretara, că de aici mă duc direct la raionul de partid și voi cere cuvenitele explicații cu privire la neîncrederea pe care o manifestați față de persoana mea. Numai o anumită disciplină mă determină să răspund.
„Mătușica se ține zdravăn”, își zise Frunză, „mi-e că-l încuie pe Lucian.”
- La înapoiere, am trecut pe la Athenee Palace. Am intrat la bar să întreb dacă au țigări Papastratos cu filtru. Pe urmă l-am rugat pe șofer să mă repeadă până acasă. De acasă am revenit la birou.
- Asta e tot?
- Tot!
- Ați omis un lucru, zise Lucian uitându-se fix la dânsa.
Femeia înălță din umeri a indiferență: „E posibil... mai uită omul”.
Apoi, foarte calmă și parcă plictisită de această convorbire:
- Se poate... Nu-mi amintesc...
- Ați ajuns la Biroul de voiaj, ați scos biletele, ținu Lucian să-i amintească. Ați vrut să plecați, ați ajuns până la ușă, v-ați înapoiat și v-ați îndreptat spre o cabină telefonică.
„A trecut la contraatac”, își zise Frunză. „Acum îi dă de înțeles că-i știe fiecare pas, fiecare mișcare.”
- Exact, îi dădu femeia dreptate, fără a-și pierde calmul.
Surâse ironic, mirată parcă de fleacurile ce pot interesa un ofițer de securitate.
- Da, am vrut să-i telefonez unei prietene. Vă interesează numele ei?
- Da, ne interesează.
- E vorba de o prietenă din copilărie, Florica Rădulescu. I-am telefonat, dar n-am găsit-o acasă.
- Pe urmă ați fost la Athenee Palace. N-ați găsit țigări la bar... La ieșire v-ați oprit la poarte hotelului și l-ați întrebat ceva pe maitre...
- M-ați urmărit, deci! se revoltă secretara.
- Poate! încercă Lucian s-o dezarmeze cu un zâmbet impertinent.
- Uitați că sunt membră de partid? îl înfruntă femeia.
- Nu, răspunse Lucian, nu uităm. Ce l-ați întrebat pe maitre?
- Unde pot să-mi procur țigări Papastratos!
- Cu ce scop ați trecut pe-acasă?
- Să-mi schimb ciorapii... Mi-i agățasem, dacă țineți neapărat să știți totul cu lux de amănunte.
- O să râdeți, se lumină Lucian la față, dar asta și vrem, să știm totul. Cât timp ați stat acasă?
- Cinci sau 10 inute, răspunse secretara plictisită.
Lucian deschise sertarul biroului, scoase de acolo o mapă, iar din mapă un document bătut la mașină.
„Bomba”, își zise Frunză. „Când le-a adunat pe toate? Astăzi? Sau poate în timp ce eu umblam pe la Central și pe la Urgență, el a pus totul la cale...”
- Cunoașteți acest document?
Lucian i-l întinse.
- Luați-l, nu vă fie teamă...
Femeia îl cercetă, apoi îl înapoie spunând:
- E autobiografia din dosarul meu profesional de la institut.
- Ați scris-o acasă, la mașina dumneavoastră personală.
- Da!
- Un Continental tip vechi?
- Da, confirmă femeia cu același glas egal.
- Unde e mașina?
- N-o mai folosesc. Zace în casă, aruncată pe undeva...
- N-ați declarat-o?
- Nu. N-o mai foloseam... Iar ca s-o declari, aveai de umblat... multă birocrație.
- Vă mulțumesc.
- Pot să plec? se grăbi femeia să întrebe.
- Nu, răspunse Lucian categoric.
Și îi făcu semn lui Frunză. Acesta știa despre ce e vorba. Se ridică de la locul lui, deschise ușa din dreapta și făcu semn cuiva să intre. Se ivi șoferul directorului. Frunză îi aduse un scaun.
Șoferul se așeză tăcut, cu mâinile înfundate, în scurta de piele. Avea o față bărbătească frumoasă, cu o privire romantică. Încerca, și acest efort i se citea pe chip, să priceapă ce se petrece, mai cu seamă că în ziua aceea fusese încă o dată chestionat.
- Tovarășe Govos, dumneata ai făcut ieri câteva drumuri cu tovarășa Nicolescu?
- Da. La indicația directorului, răspunse șoferul scoțându-și mâinile din scurta de piele și sprijinindu-și-le pe genunchi.
- Pe unde ați fost?
- La Biroul de voiaj, la Athenee Palace, la tovarășa Nicolescu acasă, iar de acolo la institut.
- Tovarășa Nicolescu a stat mult acasă?
- Mai bine de o jumătate de oră.
- Repetă, te rog, declarația făcută aici azi-dimineață, îi ceru căpitanul. Precizează în ce stare a coborât la mașină tovarășa Nicolescu după 30 de minute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu