Irezistibil, Jill Shalvis

 1-4
Capitolul 1

        „Am ales drumul cel mai greu numai pentru că m-am rătăcit. Trebuie să ai o hartă la tine.
   PHOEBE TRAEGER

   Maddie rula pe șoseaua îngustă și sinuoasă de vreo două mii de kilometri, iar trecutul tot o ataca la picioare ca o haită de câini înfometați. Nici măcar credincioasa ei Honda nu fusese în stare să alunge demonii.

   Sau propriile ei eșecuri.
   Atunci era bine că terminase cu eșecurile. „Sper că s-au terminat într-adevăr“, se gândi ea.
   - Vă aștept, dragi ascultători, spunea vesel DJ-ul de la radio. Sunați-ne să ne povestiți ce speranțe și visuri aveți de Crăciun. Câștigătorului ales de computer îi vom împlini o dorință.
   - Îți bați joc de mine. Maddie își luă o clipă ochii de la șoseaua de munte și aruncă o privire la panoul de bord. Ziua Recunoștinței a fost abia ieri, Crăciunul este departe.
   - Orice dorință, insistă DJ-ul. Doar s-o rostiți și vi se va împlini.
   De parcă... Oftă și se hotărî să improvizeze. Pe vremuri era bună la chestii dintr-astea. „Maddie Moore, ai crescut pe platourile de filmare, hai, găsește ceva!“ își zise.
   - Îmi doresc... începu ea.
   Ce? Să se fi împăcat cu mama ei înainte ca Phoebe Traeger să se ducă la concertul din ceruri al formației Grateful Dead? Să-l fi părăsit mai devreme pe fostul ei iubit? Își dorea oare ca șeful ei – stai-ar în gât ultima bucățică de curcan – să fi așteptat acordarea primelor de la sfârșitul anului ca s-o concedieze?
   - Liniile sunt deschise, anunță DJ-ul. Vă urez noroc tuturor.
   Ei, poate că asta își dorea: noroc. Mai mult noroc decât avusese până atunci: în familie, la slujbă, cu bărbații... Poate că nu cu bărbații. La bărbați renunța complet. Își miji ochii ca să zărească prin ceață ce scria pe primul indicator rutier întâlnit după multă vreme

   BINE AȚI VENIT LA LUCKY HARBOR!1
   ORAȘUL CU 2 100 DE LOCUITORI NOROCOȘI ȘI CU 10 100 DE CRUSTACEE

   Era și timpul. Avea să-și pună în mișcare mușchii nefolosiți atâta timp, zâmbi ea.
   Pentru a-și sărbători sosirea la destinația stabilită, își vârî mâna în punga de chipsuri cu sare și oțet de lângă ea. Chipsurile te vindecau aproape de orice, de la depresia în care cădeai după ce erai concediat și regretele ulterioare despărțirii de un ticălos până la încercarea plină de speranță de a lua totul de la capăt.
   - Să încep o nouă viață așa cum trebuie, zise ea cu voce tare. Toată lumea știe că, dacă spui ceva cu voce tare, înseamnă că e adevărat. Mă auzi, soartă?
    Se uită prin capota găurită la cerul întunecat, pe care norii de furtună se învălmășeau ca niște pături de lână puse într-un uscător.
    - De data asta am să fiu tare, promise ea. Asemenea lui Katharine Hepburn. Sau ca Ingrid Bergman. Așa că du-te să-i chinui pe alții, iar pe mine lasă-mă în pace.
   Fulgerul care străbătu bolta o orbi, urmat de un tunet care îi făcu pielea de găină.
   - Stai puțin, rectific: te rog frumos de tot să mă lași în pace!
   Autostrada șerpuia pe lângă un munte stâncos în care se ascundeau probabil mai multe viețuitoare sălbatice decât putea să conceapă o fată de la oraș ca ea. La stânga, dedesubt, se întindea Oceanul Pacific, care își rostogolea cu zgomot valurile și pe a cărui suprafață înspumată se vedeau încă lungi fuioare argintii de ceață.
   Era desigur un peisaj minunat, dar mai mult ca orice o impresiona liniștea înconjurătoare. Nici un șofer care voia să treacă pe banda de viteză nu claxona cu nervozitate, iar atmosfera încordată din birourile în care regizorii și producătorii țipau unii la alții se găsea la ani-lumină distanță. În preajmă nu erau foști iubiți zbierând ca să-și descarce nervii pe cineva. Nu se auzeau strigăte furioase, doar sunetul radioului și propria ei respirație.
   O liniște minunată, înălțătoare.
   Oricât de incredibil ar fi părut, nu mai trecuse niciodată cu mașina prin munți.
   Venise acolo doar pentru că, în mod bizar, mama ei trecuse în testament o proprietate din statul Washington. Dar și mai bizar era că îi lăsase lui Maddie o treime din acea proprietate, un complex hotelier numit Lucky Harbor.
   Crescută în Los Angeles de către tatăl ei, care era scenograf, Maddie își văzuse mama de numai câteva ori după ce fusese dată în grija lui, la vârsta de 5 ani.
   Tatăl ei și cele două surori vitrege, Tara și Chloe, fuseseră la fel de șocați. Deoarece nu se făcuse slujbă de înmormântare - Phoebe specificase că nu voia așa ceva - cele trei surori conveniseră să se întâlnească la hotel.
   Era prima dată când se vedeau după 5 ani.
   Sfidând legile probabilității, șoseaua se îngusta din nou. Maddie intră în curba strânsă de la stânga, apoi trase tare de volan ca să o ia imediat pe cea de la dreapta. Văzu un panou care îi indica să fie atentă la vidre, vulturi pescari - ce naiba mai erau și vulturii pescari? - și vulturi pleșuvi. Toamna venise foarte târziu în acest an pe Coasta de Vest, și frunzele uscate se așternuseră pe șosele ca niște bănuți de aur. Era splendid; tocmai faptul că nu-și lua ochii de la peisaj o făcu probabil să derapeze puțin în următoarea curbă - unde, vai...
   Era cât pe ce să dea peste un motociclist.
   „O, Doamne!“
    Îngrozită, își întinse gâtul și văzu motocicleta îndepărtându-se pe șosea și apoi oprindu-se brusc. Cu față schimonosită de spaimă, se angajă în depășire, apoi ezită.
   Aceea care voia cu orice preț să evite un moment penibil sau o scenă neplăcută era vechea Maddie. Noua Maddie opri mașina, dar nu înainte de a trage adânc aer în piept. Ce să-i spună omului? „Regret că era cât pe ce să te omor; uite aici permisul, asigurarea și ultimii mei 27 de dolari“? Nu, era prea jalnic.
   „Motocicletele sunt vehicule periculoase, tâmpitule, era cât pe ce să te zdrobesc!“ Hmm, parcă prea încerca să se justifice. Niște scuze sincere erau probabil suficiente.
   Adunându-și tot curajul de care era în stare și luându-și telefonul BlackBerry, coborî din mașină, gata să sune la 911 dacă se strica treaba. Tremurând în aerul neașteptat de umed care venea dinspre ocean, se îndreptă spre el, pregătită să-i țină piept.
   „Doamne, fă să nu fie un dobitoc în culmea furiei...“
   El era încă în șaua motocicletei, ținându-și echilibrul pe picioarele încălțate cu bocanci uzați. Nu putea să vadă dacă era supărat, căci purta niște ochelari reflectorizanți care îi ascundeau ochii. Era musculos și lat în umeri, iar blugii și geaca lui de piele păreau făcute special pentru un corp bine clădit ca al lui.   Puteai să pui pariu că el nu mâncase o pungă întreagă de chipsuri cu sare și oțet.
   - Ești teafăr? îl întrebă ea, supărată la gândul că vocea îi era tremurată și iritată.
   Când își scoase casca, i se văzură părul șaten-închis și țepii din barba de o zi de pe maxilarul puternic.
   - Sunt bine. Dar tu?
   Vocea îi era joasă și calmă, iar părul răvășit de vânt.
   Era enervat, dar fără îndoială nu furios.
   Ușurată, Maddie oftă.
   - Da, dar nu eu era să fiu spulberată de un șofer nebun din LA. Îmi cer scuze, aveam viteză prea mare.
   - N-ar trebui să recunoști asta.
   Așa era. Dar se simțea intimidată de vocea lui groasă, de faptul că era de două ori cât ea și probabil un dur, iar ea se afla singură cu el pe o șosea pustie, învăluită în ceață. Scena avea toate elementele unei secvențe dintr-un film de groază.
   - Te-ai rătăcit? o întrebă el.
   „Oare așa să fie?“ Poate că era un pic confuză și emoționată, atâta tot. Însă n-ar fi recunoscut.
   - Mă duc la complexul Lucky Harbor.
   Motociclistul își ridică ochelarii de soare pe creștet, iar ea tresări văzându-i ochii exact de culoarea caramelului din batonul pe care îl mâncase la prânz.
   - La complexul Lucky Harbor, repetă el.
   - Da.
   Dar înainte să-l poată întreba de ce îl nedumerea afirmația, el își coborî privirea și și-o aținti asupra tricoului ei preferat. Întinse mâna și îi luă ceva de pe mânecă.
   Jumătate de chips.
   Îi mai îndepărtă o bucățică și de la baza gâtului, iar ei i se făcu pielea de găină - dar nu de teamă.
   - Simple?
   - Nu, cu sare și oțet, zise ea, scuturând firimiturile.
   Ar fi trebuit să încerce o anumită jenă, dar nu putea, căci își epuizase toate rezervele de bun-simț când fusese cât pe ce să-l facă extraplat. Oricum, nu-i păsa ce credea el - sau oricare alt bărbat. Pentru că renunțase la bărbați. Chiar și la cei înalți, solizi, arătoși, cu părul ondulat, voce profundă și ochi pătrunzători.
   Mai ales la ei.
   Ceea ce trebuia să facă acum era să scape de el, dar fără să fie nepoliticoasă. Își puse telefonul la ureche, pretinzând că vibrase.
   - Alo, îi spuse ea unui interlocutor închipuit. Da, vin imediat.
    Îi zâmbi, de parcă voia să-i spună „uită-te la mine ce ocupată sunt, trebuie să plec“, apoi se întoarse fluturându-și mâna în semn de rămas-bun, în ideea de a evita o despărțire stânjenitoare, doar că...
   Îi sună telefonul. De-adevărat. Riscând să-i arunce o privire peste umăr Motociclistului Sexy, îl văzu cum ridica din sprâncene.
   - Cred că te-a sunat cineva pe bune, remarcă el, cu o notă inedită în voce.
    Poate cu mai mult umor, dar mai degrabă cu uimire că fusese cât pe ce să fie călcat de o puicuță din LA, handicapată din punct de vedere social.
   Nervoasă, Maddie răspunse la telefon, dar regretă că o făcuse, pentru că era cineva de la Departamentul de resurse umane al casei de producție de la care fusese concediată, care voia să știe dacă prefera să-i fie trimis ultimul salariu prin poștă.
   - Am un cont la bancă, murmură ea, apoi ascultă un discurs despre termenii concedierii la care răspunse „da“ în mod repetat și din care pricepu că nu avea să primească recomandări. Oftă și închise telefonul.
   Necunoscutul stătea cu ochii pe ea.
   - Ai fost dată afară, nu?
   - Nu vreau să vorbesc despre asta.
   El încuviință, dar nu se urni, ci rămase nemișcat în șaua motocicletei, emanând valuri de testosteron. Maddie își dădu seama că aștepta să plece ea prima. Una din două: sau era un adevărat domn, sau nu voia să-și riște viața și picioarele.
   Încă o dată, îmi pare foarte rău... Merse de-a-ndărătelea până la mașină, unde, cu fața întoarsă de la el, se urcă la volan. „Oare chiar mă bucur că nu l-am călcat?“ își spuse. Oare? Ei bine, oricum, episodul se încheiase. „Nu privi înapoi, Maddie. Nu...“
   Dar se uită. Cu toate că nu putea fi sigură, se gândi că arăta un pic năucit. Avusese de multe ori parte de așa ceva.

   În scurt timp ajunse la Lucky Harbor.
    Era exact așa cum îl văzuse pe Google Earth, un orășel-port din statul Washington, cuibărit într-un golf stâncos, un ciudat amestec de vechi și nou. De o parte și de alta a străzii principale se înșiruiau clădiri victoriene care adăposteau băcănia, poșta, benzinăria și un magazin cu diverse articole, toate indispensabile într-o localitate. În prelungirea plajei se afla un dig mărginit de alte magazine și cafenele cu terase.
   Mai era acolo și o Roată Mare.
   La vederea ei, o cuprinse o dorință ciudată. Îi venea să-și cumpere bilet și să se dea în ea, pentru ca, măcar pentru patru minute, să uite că împlinise 29 de ani, nu avea niciun fel de perspective și nici casă. Avea în schimb rău de înălțime.
   Își văzu mai departe de drum. După 2 minute ajunse la o intersecție unde constată că nu mai știa pe care drum s-o ia. Trase pe dreapta, își scoase harta și îl văzu pe Motociclistul Sexy trecând pe lângă ea în blugii lui decolorați, care i se mulau ispititor pe fesele perfecte.
   După ce frumoasa priveliște îi dispăru din fața ochilor, se uită din nou pe hartă.
   Hotelul Lucky Harbor trebuia să fie pe apă, dar și asta era greu de crezut, deoarece, din câte știa ea, singurele lucruri pe care le posedase vreodată mama ei erau o rulotă lambrisată cu lemn din 1971 și toate albumele formației Grateful Dead, a cărei admiratoare înflăcărată era.
   În documentele notarului, hotelul avea un mic debarcader, clădirea propriu-zisă și casa proprietarului. Plină de nerăbdare, demară și o luă la dreapta... doar ca să ajungă unde se termina asfaltul.
   În culmea frustrării, ochi ultima clădire de pe stânga. Era o galerie de artă. În prag stătea o femeie într-un trening de un roz țipător, cu vipușcă albă, cu pantofi sport în picioare și pe cap cu o bentiță de frotir care îi ținea părul să nu-i vină în față. Putea să aibă între 50 și 80 de ani, era greu de spus, și, în contradicție cu ținuta ei sportivă, avea o țigară atârnând în colțul gurii și o piele care arăta de parcă ar fi stat cu anii la plajă.
   - Bună, drăguțo! îi spuse cu o voce dogită. După mine, ori te-ai rătăcit, ori vrei să cumperi un tablou.
   - M-am rătăcit, recunoscu Maddie.
   - Multora li se întâmplă pe aici. Sunt o mulțime de drumuri care nu duc nicăieri.
   Grozav. Se afla pe un drum care nu ducea nicăieri. Așa i se întâmplase toată viața.
   - Caut hotelul Lucky Harbor.
   Sprâncenele albe ale femeii se ridicară până dispărură sub păr.
   - Ah! Ah, în sfârșit!
    Făcu riduri la ochi când zâmbi, apoi bătu din palme de încântare.
    - Tu care ești, scumpo? Copilul rebel, Magnolia de oțel sau Șoricelul?
   Maddie clipi nedumerită.
   - Păi...
   - Mamei tale îi plăcea așa mult să vorbească despre fetele ei! Mereu spunea că v-a lăsat în plata Domnului, dar c-o să vă aducă înapoi, să conduceți toate trei hanul ca o adevărată familie.
   - Vreți să spuneți pe toate patru.
   - Nu. Ea vorbea doar de trei.
   Pufăi din țigară, apoi expiră așa tare, de s-ar fi zis că-i ieșea afară și un plămân.
    - Voia mai întâi să renoveze hotelul. Dar pneumonia i-a venit repede de hac, așa că n-a mai apucat. Zâmbetul i se șterse de pe față. Probabil că Dumnezeu abia aștepta să-i țină Pheeb de urât. O, Doamne, ce grozavă era!
    Își înălță capul s-o măsoare pe nou-venită cu privirea.
   De jenă, Maddie își aranjă ținuta, sperând că nu-i rămăseseră firimituri pe piept și că nu era prea ciufulită.
   Femeia îi zâmbi din nou.
   - Ești Șoricelul.
   „Ei bine, la naiba!“ Oftă, gândindu-se că ar fi fost o prostie să se simtă insultată când i se spunea adevărul.
   - Da.
   - Atunci tu ești cea deșteaptă. Cea care conducea marea casă de producție din Los Angeles.
   - O, nu, scutură Maddie vehement din cap, am fost doar secretară. Secretara unei alte secretare, care trebuia să-i cumpere șefului ei până și chiloții și cadourile pe care voia să le facă iubitei sale, dar și să producă filme și spectacole de televiziune.
   - Mama ta a zis că așa vei spune, și te cunoștea mai bine. Știa ce intransigentă ești. A zis că de obicei muncești foarte mult.
   Maddie muncise din greu. La naiba, dusese pe umeri toată casa de producție. „Să dea Domnul să putrezească în iad!“ bombăni ea în gând.
   - De unde știți toate astea?
   - Eu sunt Lucille.
    Când văzu că Maddie nu reacționa, pufni în râs.
    - De fapt, sunt angajata ta. Știi, la hotel. De câte ori vin oaspeți, eu fac curat.
   - Singură?
   - Păi, afacerea nu merge grozav. Așteaptă o clipă, vreau să-ți arăt ceva.
   - Mă cam grăbesc...
    Dar Lucille plecase deja.
    - Bine, atunci.
   Peste 2 minute, femeia se întoarse din galerie având în mână o cutie de lemn pe care scria REȚETE.
   - Asta-i pentru voi, fetele.
   Maddie nu călca prin bucătărie, dar ar fi fost nepoliticos s-o refuze.
   - Phoebe gătea?
   - O, nu, zise Lucille, chicotind din nou. Putea să fiarbă apa mai bine ca oricine.
   - Mulțumesc, spuse tânăra femeie luând cutia.
   - Și acu’, mergi pe drumul ăsta vreo 2 kilometri, până se termină pădurea. Nu te poți rătăci. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva. Să deretic, să pun lucrurile în ordine... să curăț pânzele de păianjen.
   - Să curățați pânzele de păianjen?
   - Mama ta nu se prea ocupa de păianjeni.
   Uite că aveau și ceva în comun.
   - Și sunt multe?
   - Depinde ce înțelegi prin multe.
   „O, Doamne, mai mult de una înseamnă că tot hotelul e infestat.“ Maddie reuși să schițeze un zâmbet care părea mai mult un rânjet, îi mai mulțumi femeii de câteva ori, se urcă din nou în mașină și o luă pe drumul neasfaltat. „Șoricelul“, își spuse ea, oftând.
   Nu avea să rămână așa.

Capitolul 2

   Nu lua viața prea în serios. Oricum murim cu toții.
   PHOEBE TRAEGER

   Lucille avusese dreptate.
    După exact 2 kilometri, drumul ajungea în teren deschis. Oceanul Pacific era adânc, agitat, cenușiu, cu valuri înspumate care se întindeau cât vedea Maddie cu ochii. Se îmbina perfect cu cerul de un gri metalic pe care se profila uimitoarea faleză stâncoasă, învăluită în ceață.
   Găsise „hotelul“ și constatase că Lucille avusese dreptate și în această privință. Nu era un loc ce se putea numi înfloritor, ba dimpotrivă. Dar cunoscuse și timpuri mai bune, era limpede.
   Pe treptele verandei din față ședea o femeie, cu un scuter Vespa parcat lângă ea.
   Când o văzu pe Maddie, se ridică în picioare. Purta niște pantaloni mulați, de culoare kaki, un tricou cu glugă de un roșu aprins și adidași asortați. Părul lucios, arămiu, îi cădea pe spate într-o dezordine studiată pe care întreg personalul unui salon de înfrumusețare n-ar fi putut-o realiza din buclele alandala ale lui Maddie.
   Era Chloe, Copilul Rebel de 24 de ani.
   Maddie încercă să-și netezească părul blond-închis care nu o asculta aproape niciodată; în mod previzibil, nu avu succes nici de data asta. Înainte să poată spune ceva, un taxi parcă lângă mașina ei și din el coborî o femeie înaltă, zveltă și frumoasă. Părul ei scurt și brunet era tuns în scări, părând sexy fără niciun efort. Purta un taior sobru și elegant care îi scotea în evidență corpul lucrat, iar pe față avea un zâmbet rece și protocolar.
   Era Tara, Magnolia de oțel.
   În timp ce șoferul de taxi îi aducea Tarei pe verandă diversele bagaje, cele trei femei se uitau una la alta, stânjenite după cei 5 ani în care nu se văzuseră.
   Ultima întâlnire fusese în Montana, când Tara și Maddie veniseră să-și scoată sora pe cauțiune din închisoarea unde se afla deoarece, încălcând legea, sărise cu coarda elastică de pe un pod. Chloe le mulțumise și promisese să le dea banii înapoi, apoi fiecare își văzuse de viața ei.
   Asta era situația. Fiecare avea alt tată și altă personalitate, având în comun doar o mamă hippie, drăguță și zăpăcită, care fusese toată viața în căutarea plăcerilor.
   - Iată-ne din nou împreună, spuse Maddie, încercând să schițeze un zâmbet și să rupă tăcerea stânjenitoare. Cum mai merge treaba?
   - Să mă întrebi după ce ieșim din încurcătura asta idioată, șopti Tara uitându-se la mezină.
   - Eu n-am niciun amestec în asta, se dezvinovăți Chloe ridicând brațele.
   - Ar fi prima dată când s-ar întâmpla, remarcă Tara cu un foarte ușor accent din Sud, pe care îl nega, dar pe care-l prinsese pentru că fusese crescută de bunicii din partea tatălui, la ferma lor din Texas.
   Chloe își dădu ochii peste cap și își scoase din geantă inhalatorul pentru astm, de care nu se despărțea niciodată.
   - Ăsta e? Marea revelație? întrebă ea privind cu interes în jur.
   - Cred că da, spuse Maddie, uitându-se și ea la hotelul ce părea părăsit. Se pare că nu prea sunt oaspeți în momentul de față.
   - Nu luăm mai nimic pe el dacă-l vindem, observă Tara.
   - Să-l vindem? se miră Maddie.
   - E cel mai simplu mod de a ne căra de aici cât mai repede.
   Lui Maddie i se strânse stomacul. Nu voia să plece. Avea nevoie de un loc unde să stea - să-și tragă sufletul, să-și lingă rănile, să se adune.
   - De ce atâta grabă?
   - Nu sunt decât realistă. Am moștenit acest hotel cu o ipotecă imensă și fără lichidități.
   - Vorbești ca mama, interveni Chloe.
   - Au rămas mulți bani de la părinții ei, zise Maddie. În testament figurau separat de proprietate, așa că nu știu cui i-au revenit. Cred că uneia din voi.
   Chloe scutură din cap. Și ea, și Maddie se uitară în același timp la Tara.
   - Drăguțo, nu știu nimic mai mult decât voi. Dar eu zic că cel mai bine am face să vindem, să plătim ipoteca, să împărțim în trei ce mai rămâne și să ne vedem de viețile noastre. Mă gândesc să punem hotelul la vânzare și să ne cărăm peste câteva zile, dacă ne jucăm bine cartea.
   De data aceasta, Maddie simți un gol în stomac.
   - Așa de repede?
   - Nu spune că vrei să stai în Lucky Harbor o clipă mai mult de cât e necesar, nu? întrebă Tara. Nici chiar mama, Dumnezeu s-o ierte, n-a prea stat pe aici.
   Chloe își agită inhalatorul și trase a doua oară din el.
   - Mie îmi convine să vindem cât mai repede. Săptămâna viitoare trebuie să fiu la spa-ul unui prieten, în New Mexico.
   - Ai destui bani să mergi la un spa în New Mexico, dar nu și să-mi dai înapoi ce ți-am împrumutat? se interesă Tara.
   - Mă duc acolo să lucrez. Am creat o linie de produse naturale de îngrijire a pielii și vreau să discut cu cei de la spa, poate le-o vând lor.
    Chloe își aținti ochii la drum.
    - O fi vreun bar prin oraș? Mi-ar prinde bine să beau ceva.
   - E doar patru după-amiaza, o atenționă Tara.
   - Dar în altă parte e cinci. Chloe își miji ochii. Care-i problema?
   - Cred că știi și tu.
   - Și de ce nu-mi zici?
   „Iar încep“, se gândi Maddie, simțind cum i se punea un nod în gât de teamă.
   - Ei, ce-ar fi să stăm puțin jos și...
   - Nu, vreau să-mi spună ce are-n cap, stărui Chloe.
   Aerul era plin de energie statică, deoarece erau cât pe ce să izbucnească două furtuni violente: una în natură și alta între surori.
   - N-are importanță ce am eu în cap, rosti Tara cu răceală în glas.
   - Hai, sudisto, varsă-ți nervii pe noi. Știu că asta vrei să faci.
   Maddie se puse între ele. Acționa sora mijlocie din ea, cea care căuta mereu aprobare, negociatoarea din adâncul sufletului ei.
   - Uite! exclamă ea în disperare de cauză. Un cățeluș!
   Chloe întoarse capul, părând amuzată.
   - Serios?
    Dădu din umeri.
    - Merită să încercăm.
   - Data viitoare spune-o cu mai multă convingere și fără atâta panică. Poate îți reușește.
   - Ei bine, puțin îmi pasă dacă sunt cățeluși sau curcubeie, zise Tara. Oricât ar fi de neplăcut, trebuie s-o facem.
   Maddie se uita la Chloe, care își agita din nou inhalatorul și părea palidă.
   - Te simți bine?
   - Minunat!
   Încercă să nu-i bage în seamă sarcasmul. Chloe, o ființă însetată de libertate ca și mama lor, suferea de o formă gravă de astm și ura faptul că era bolnavă, deoarece o oprea să plece în căutarea aventurii. Și a scandalurilor.
   Cele trei surori străbătură veranda, a cărei dușumea scârțâia, și intrară în hotel.
   Ca majoritatea clădirilor din Lucky Harbor, era în stil victorian. Zugrăveala alb cu albastru se ștersese de mult, la ferestre dispăruseră obloanele sau erau într-o stare jalnică, dar Maddie își putea ușor închipui cum fusese cândva: nou și curat, deosebit și fermecător.
   Fiecare dintre ele primise prin poștă un set de chei. Tara le folosi pe ale ei ca să deschidă ușa din față, scoțând un oftat lung de om chinuit.
   Holul de la intrare era un minunat exemplu de stil folosit în casele de la țară în jurul anului 1980. Totul era în alb și albastru, de la draperiile în carouri la tapetul cu rațe și vaci, care se jupuia de pe pereți. Vopseaua era coșcovită, iar mobilele nu chiar atât de vechi pentru a fi considerate antichități, dar trecuseră totuși vreo 30 de ani de când fuseseră noi.
   - Te sufoci, pur și simplu, spuse Chloe, strâmbând din nas la vederea prafului. N-aș putea sta aici. Nu pot să respir.
   Tara scutură din cap, pe jumătate îngrozită, pe jumătate amuzată.
   - Arată ca o casă din cărțile Laurei Ingalls Wilder.
   - Știi, accentul tău devine din ce în ce mai pronunțat, observă Chloe.
   - N-am nici un fel de accent.
   - E-n regulă, dar ai.
   - Nu-i așa rău, interveni Maddie când o văzu pe Tara deschizând gura.
   - Ba da, o contrazise Chloe. Este ca al lui Susan Sarandon în Bull Durham3.
   - Mă refeream la acest han, explică Maddie. Nu-i într-o stare așa proastă.
   - În Bolivia am stat în hosteluri care arătau ca Ritz în comparație cu ăsta, insistă Chloe.
   - Hotelul ăsta era administrat de mama mamei și cel de-al treilea soț al ei. Tara își trecu un deget pe balustradă și se uită la praful care rămăsese pe el. Cu mulți ani în urmă.
   - Și bunica a dat iama prin bărbați? întrebă mezina. Uau, se pare că suntem toate sortite să mâncăm tipi pe pâine.
   - Vorbește doar pentru tine, spuse Tara în șoaptă, semănând tot mai mult cu Susan Sarandon.
   - Recunoaște, genele noastre ar trebui purificate, zâmbi Chloe.
   - Așa ziceam și eu, confirmă Tara când Maddie pufni în râs. Bunica s-a ocupat de hotel, iar când a murit, mama a încercat să preia afacerea, însă a fost prea mult pentru ea.
   Maddie era fascinată de această dezvăluire din trecut. Nu auzise în viața ei de locul acela. Din câte știa ea, nici una dintre ele nu ținea legătura cu mama lor, pe care o vedeau din an în Paște. Asta din cauză că pe mama lor n-o interesau decât fanteziile ei.
   Nu că ar fi fost o persoană rea. Fusese fără îndoială o hipiotă convinsă, pentru care libertatea însemna totul. Nu știa cum să aibă grijă de lucruri precum o mașină, un cont bancar... sau cele trei fete ale ei.
   - Habar n-aveam că mama era așa apropiată de părinții ei.
   - Au murit de mult.
    Tara se întoarse și se uită la Chloe cum urcă scările.
    - Nu te duce sus, scumpo! E prea mult praf acolo, o să ți se agraveze astmul.
   - Oricum nu mă simt bine, și nu din cauza astmului.
    Chloe își trase tricoul peste gură și continuă să urce, iar Tara dădu din cap dezaprobator.
   - De ce să-mi fac mereu griji pentru ea? Se duse în bucătărie și o examină în tăcere. Blaturi Formica, zise ea, de parcă ar fi fost azbest.
   Da, așa era, plăcile melaminate nu erau frumoase, iar pardoseala din gresie albă și albastră era de modă veche, totuși interesantă. Aparatele și mobilierul erau vetuste, dar felul în care erau aranjate crea o atmosferă plăcută și intimă, completată de cocoșii de pe marginea tapetului. Maddie parcă și vedea oaspeții așezați în jurul mesei celei mari din lemn, cu fața la bovindoul de la care aveau o priveliște minunată... spre debarcaderul aflat într-o stare deplorabilă.
   Ei bine, se putea spune că evoca trecutul. Existau fără îndoială destui oameni care să-și caute refugiul la un han pitoresc, cu o atmosferă intimă, și să fie dispuși să plătească pentru asta.
   - Avem la muncă, nu glumă! anunță Chloe intrând în bucătărie, tot cu tricoul pus peste gură și nas.
   Pe Maddie nu o speria munca. Toată viața muncise din greu. Pe față îi apăru un zâmbet când își imagină toată bucătăria aranjată frumos, strălucind de curățenie, cu focul duduind în cuptorul cu lemne și pe plită niște mâncăruri îmbietoare.
   Fără să se mai gândească, își scoase BlackBerry-ul pe care nu și-l mai putea permite și începu să facă o listă cu degetele care îi umblau cu febrilitate pe taste.
   „Zugrăveală, alte blaturi, aparate noi...“ Hmm, ce mai trebuia? Apăsă pe întrerupător ca să vadă mai bine, însă lumina nu se aprinse. Adăugă pe listă: „De schimbat instalația electrică“.
   - Și de astupat găurile din acoperiș, îi arătă Tara spre tavan.
   - E o baie deasupra, le informă Chloe. Are probleme cu instalațiile. Iar în acoperiș sunt găuri.
   Tara veni mai aproape de Maddie și se uită la listă peste umărul ei.
   - Ești obsedată să organizezi totul?
   La casa de producție, trebuia să fie. Erau 5 producători - și cu ea. Ei culegeau laurii, iar ea muncea. Făcea totul. Până săptămâna trecută, îi plăcuseră atât munca ei, cât și prosperitatea pe care i-o asigura.
   - Numele meu e Maddie și sunt obsedată de BlackBerry-ul meu, de rechizite și de organizare.
    Aștepta un comentariu inteligent.
   Însă Tara se mulțumi să dea din umeri.
   - Aici ai să te simți în elementul tău.
   Ajunsese aproape de ușă când Maddie i se adresă:
   - Știai că mama nu voia să vândă? Că a vrut ca noi să administrăm împreună acest hotel, ca pe o afacere de familie?
   Tara se întoarse cu fața.
   - Nu s-a gândit ea la asta.
   - Ba da, pe bune. Voia să se folosească de han pentru a ne reuni.
   - Am iubit-o pe mama. Dar nu era genul care să reunească oamenii, zise Chloe.
   - Nu, încuviință Maddie. Dar am putea noi. Dacă am vrea cu adevărat.
   Surorile ei o priviră.
   - Ai luat-o razna, conchise Tara într-un târziu. Noi vrem să vindem.
   „Nu mai sunt un șoricel“, își zise Maddie. „M-am transformat dintr-un șoricel într-o femeie puternică, ca... Rachel din Friends. Fără toate acele șovăieli și smiorcăieli.“ Și fără Ross. Nu-i plăcea de Ross.
   - Și dacă eu nu vreau?
   - Mă doare-n cot dacă vrei sau nu. Nu contează, se răsti Tara. Trebuie să vindem.
   - În cot? repetă Chloe, râzând. Așa se vorbește la fermă sau unde? Și ce înseamnă?
   Tara o ignoră și numără pe degete motivele.
   - N-avem bani. Și trebuie să plătim notarul în două săptămâni. Ca să nu mai vorbim că trebuie să mă întorc la Dallas și să-mi văd de viața mea. Mi-am luat liber doar o săptămână.
   Maddie știa că sora ei avea un soț sexy care lucra la NASCAR, pe nume Logan, și o funcție de conducere într-o companie importantă. Era de înțeles că voia să se întoarcă repede la Dallas.
   - Iar eu poate am întâlnire cu un prinț arab, spuse Chloe. Toate trebuie să ne vedem de viețile noastre.
   „Nu chiar toate“, se gândi Maddie.

   Într-o tăcere jenantă, purceseră toate trei să viziteze și restul hanului.
    Lângă bucătărie mai erau un birou și o cămăruță cu un pat și baie, iar sus 4 camere cu 2 băi comune, toate de o eleganță mult prea sărăcăcioasă ca să mai rămână șic.
   Apoi se duseră la debarcader. Micuța clădire metalică servea atât de depozit, cât și de birou - iar peste tot era o dezordine groaznică. Toate erau îngrămădite acolo: caiacuri și unelte, vâsle și echipamente. Ca o veste bună, patru dintre cele opt locuri de acostare erau ocupate cu bărci.
   - Se pot închiria, spuse Maddie încântată, mai adăugând ceva pe listă.
   - Hmm, făcu Tara.
   Chloe se uita la șalupă.
   - Ei, ce-ar fi s-o scoatem pe asta și să facem o plimbare și...
   - Nu! exclamară Tara și Maddie în cor.
   Mezina își dădu ochii peste cap.
   - Ce naiba, am fost arestată și eu o dată și mi-o tot amintiți!
   - De două ori, preciză Tara. Și tot nu mi-ai dat banii de cauțiune pe care i-am plătit în urma dezastrului cu scuterul pe apă de la San Diego.
   Maddie habar n-avea ce se întâmplase la San Diego. Și nici nu credea că ar fi vrut să afle. Ieșiră afară, să vadă și ultima parte a „complexului hotelier“, căsuța proprietarului. Dar și s-o numești „căsuță“ era prea mult, căci arăta mai degrabă ca o cutie de chibrituri. Avea o bucătărie și un living, minuscule amândouă, un singur dormitor și o baie.
   Și tone de praf peste tot.
   - Ei, nu-i chiar așa rea, zise Maddie, pentru că surorile lor amuțiseră de uimire.
   Mai stătură o clipă să „admire“ interiorul, care era - surpriză, surpriză - tot alb cu albastru și cu o mulțime de modele de rațe, vaci și cocoși. Nu sunt prea multe de făcut, mă gândesc, adăugă ea.
   - Nu, ripostă ferm Tara, Domnul să te binecuvânteze, dar te rog, te rog, nu mai gândi.
   Chloe pufni în râs.
   - Îmi place la nebunie cum spui „Domnul să te binecuvânteze“ înainte să insulți pe cineva. Mișto.
   Tara, ignorând-o, continuă pe un ton blând și calm, dar răspicat:
   - Majoritatea dictează aici. Și majoritatea zice că trebuie să vindem cât mai repede posibil, presupunând că nu trebuie să plătim pe cineva ca să ne ia porcăria asta de pe cap.
   Maddie se uită la sora mai mică.
   - Și tu vrei să vinzi, nu?
   Chloe ezita.
   - Spune adevărul, o îndemnă Tara.
   - Nu pot.
    Chloe își acoperi fața cu mâinile. Se uită la mine ca o căprioară rănită.
    - Știi ce? zise ea îndreptându-se spre ușă. N-am chef să fiu eu cea care dă votul decisiv.
   - Unde pleci? vru Tara să știe.
   - Să mă plimb.
   - Dar avem nevoie de votul tău...
    Când ușa se trânti, Tara începu să bombăne:
   - Egoistă ca întotdeauna.
    Se uită în jur dezgustată.
    - Eu mă duc în oraș să fac aprovizionarea pentru câteva zile. Avem nevoie de mâncare și materiale pentru curățenie - și poate de ceva combustibil.
    Se uită la Maddie și, văzând ce îngrozită era, izbucni în râs.
    - Am glumit! Pot să iau mașina ta?
   - Să cumperi chipsuri, multe chipsuri cu cașcaval, o rugă Maddie, dându-i cheile.
   Când rămase singură, se așeză pe trepte și scoase din geantă cutia cu rețete de la Lucille. Neavând altceva de făcut, o deschise, pregătindu-se sufletește pentru plictiseala adusă de lectura unor rețete culinare pe care nu avea să le facă niciodată.
   Constată însă că pe fișe nu erau trecute rețete pentru feluri de mâncare, ci pentru... viață. Phoebe le intitulase Sfaturi pentru fetele mele. Primul era:
   Să fiți întotdeauna îndrăgostite.

   Maddie se uită o clipă la foaie, apoi nu-și putu stăpâni un zâmbet. Cu mulți ani în urmă, tatăl ei îi ținuse un discurs despre sex. De fapt, îi enumerase lucrurile foarte repede, evitându-i privirea și încercând să-și facă datoria. Era așa de stânjenit că trebuia să-i vorbească despre așa ceva, și totul numai pentru că o sunase un băiat.
   „Băieții sunt ca drogurile“, o informase. „Trebuie să le spui un nu răspicat.“
   Îi era clar că tatăl și mama ei nu se ghidaseră în viață după aceleași principii.
   Nemaiavând chef să vadă ce alte sfaturi i se păruseră indispensabile lui Phoebe, puse cutia înapoi în geantă. Își trase fermoarul de la geacă și ieși afară, simțind nevoia de o plimbare. Vântul se întețise, iar norii erau și mai negri și atârnau jos, deasupra capului ei.
   La capătul terenului defrișat se opri și se uită în urmă, la hanul cel dezolant. Nu era deloc ceea ce sperase. Nimic nu-i amintea aici de mama ei. Nu era câtuși de puțin un cămin. Și totuși... și totuși, nu voia să-l părăsească. Voia să rămână acolo.
   Nu doar pentru că nu avea altă casă. Ei bine, puțin și din acest motiv.
   Oftă și o luă din nou din loc. După ce merse cam 2 kilometri de la han, trecu pe lângă galerie, făcându-i semn cu mâna lui Lucille, care scosese capul afară și îi zâmbea. Fulgii de zăpadă pluteau în aer. Nu erau mulți și se topeau îndată ce cădeau pe pământ. Dar felul în care pluteau leneș în jurul ei îi mai alungă gândurile negre până se trezi că ajunsese în oraș.
   Își dădu brusc seama că stătea în fața unui bar. Făcu un pas înapoi să vadă ce scria pe ușă, dar se împiedică de bordură și se izbi de un obiect masiv, căzând odată cu el.
   O motocicletă.
   - Rahat, șopti, întinsă cât era de lungă pe motocicleta mare și grea. Rahat, rahat.
    Îngrozită, sări în picioare, frecându-și fundul și coastele care o dureau și calculând în minte costul pagubelor, pe care îl compară cu puținii bani pe care îi mai avea în cont.
   Era groaznic să se gândească la asta, așa că motocicleta nu trebuia să aibă nicio zgârietură. Întinse mâna și încercă să ridice chestia aceea enormă, dar nu avea destulă putere. Se tot chinuia când pe ușa barului ieșiră doi bărbați.
   Unul din ei purta un costum cafeniu sobru, iar la gât îi atârna o cravată. Spunea:
   - Ei, și-o căuta cu lumânarea...
   Celălalt bărbat nu vorbea, însă Maddie îl recunoscu oricum. Era Motociclistul Sexy de mai înainte, ceea ce însemna... O, Doamne, răsturnase tocmai motocicleta lui! În mod clar, soarta n-o ajuta defel.
   Cel puțin n-o văzuse încă. Era prea preocupat să-l împingă afară din bar pe Tipul în Costum.
   Dar acesta se eliberă și se întoarse spre el, amenințându-l cu pumnii.
   Motociclistul Sexy nu reacționă, părea relaxat, dar gata să se bată, dacă era cazul.
   - Du-te acasă, Parker.
   - Nu poți să mă dai afară așa.
   - Ba pot, și chiar o fac. Și să nu te mai văd pe-aici până nu înveți că un refuz e un refuz.
   - Dar ți-am zis că mă plăcea.
   Motociclistul Sexy scutură din cap.
   Tipul în costum se îndepărtă puțin, apoi zbieră:
   - Să te ia dracu’! și dispăru în noapte.
   Maddie rămăsese țintuită locului, cu inima bătându-i nebunește. Nu era sigură dacă din cauza situației în sine, care îi aducea aminte de altele similare din trecut, sau din cauza faptului că putea oricând s-o zărească, moment în care ar fi fost pierdută. Și mai îngrozită, încercă din nou să ridice motocicleta.
   Două mâini mari o apucară însă de brațe și o traseră de lângă vehicul. Străbătută de un fior, se întoarse cu fața la el. Era mai înalt decât crezuse, așa că făcu un pas înapoi ca să nu poată pune mâna pe ea.
   Părul lui negru era destul de bine netezit cu mâna, pe frunte atârnându-i o buclă. Avea o bărbie voluntară și niște pomeți să mori după ei, iar în ochii de culoarea caramelului i se citea uimirea.
   - Te superi dacă te întreb ce ai cu motocicleta mea?
   - Bine, am greșit, recunoscu ea. Dar îți jur că n-am nimic cu tine sau cu motocicleta ta.
   - Atunci trebuie să mi-o dovedești.
   Lui Maddie i se strânse stomacul.
   - Eu...
   - Hai să bem ceva.
    Făcu un semn cu capul spre bar.
   - Cu tine?
   - Sau singură, dacă preferi. Dar arăți de parcă ți-ar prinde bine un pic de alcool.
   Își îndreptă motocicleta cu o ușurință enervantă și îi întinse mâna.
   Maddie se uită la ea, dar nu i-o luă.
   - Uite ce e, fără supărare, dar tocmai am văzut cum te porți cu aceia care te enervează, așa că...
   El se uită în direcția în care dispăruse Tipul în Costum.
   - Parker mi-a lovit o bună prietenă și s-a făcut de râsul lumii. Da, m-a supărat grozav. Dar tu nu. Nu încă.
   - Chiar dacă am încercat să-ți distrug de două ori motocicleta?
   - Chiar dacă.
    Schiță un zâmbet, de parcă ea l-ar fi amuzat. Și asta era bine, nu?
   Era mai bine să se distreze pe seama stângăciei ei decât să se înfurie. Oricum, motocicleta n-are nimic, zise el, luând-o spre ușa pe care scria COLIBA IUBIRII.
   - Nu e o idee bună.
   El râse. Măiculiță, ce sexy era! S-ar fi putut molipsi de buna lui dispoziție dacă nu s-ar fi temut în orice clipă să nu se preschimbe într-un avocat din LA, mânios, arțăgos și agresiv, care nu-și poate stăpâni nervii.
   Nu, imposibil. Ăsta era fostul ei iubit, Alex.
   - Sincer, insistă ea, nu cred că e o idee bună.
   - Chiar sincer?
   - De ce, oamenii nu prea spun adevărul pe aici?
   - Cum să nu? Ba chiar spun adevărul gol-goluț chiar și când n-ar trebui. Asta se cheamă bârfă. Localnicii din Lucky Harbor se pricep de minune la asta. Poți să-ți ții un teanc de bani în mașina descuiată și nu ți-i ia nimeni, dar nu poți să păstrezi un secret.
   - Ce bine că nu am!
   - Toți avem secrete, zâmbi el. Hai, îl cunosc pe barman. Un pic de alcool o să-ți facă bine, crede-mă.
   Da, dar ea nu prea mai avea încredere în nimeni. Aproape deloc. I se epuizaseră toate resursele de încredere.
   - Nu știu ce să zic.
   Chiar dacă o împinsese puțin înăuntru, nu putea nega faptul că intrase de bunăvoie. Localul îi stârni imediat interesul. Parcă s-ar fi aflat într-o cârciumă dintr-un western. Pereții erau zugrăviți în bordo, culoarea păcatului, iar pe ei erau atârnate vechi unelte de minerit. Tavanul era din bârne. Deasupra meselor scrijelite din lemn, cu bănci în loc de scaune, atârnau felinare, iar barul era făcut din niște uși vechi prinse una de cealaltă. Fuseseră instalate deja ornamentele de Crăciun, peste tot erau enorme globuri argintii și nenumărate ghirlande de beteală.
   Motociclistul Sexy îi ținea mâna într-a lui, mai mare și mai caldă, și o trăgea printre mese. Toată lumea vorbea, râdea tare, iar muzica urla din tonomatul de pe peretele opus. Nu recunoștea piesa pentru că era country, nicidecum genul ei favorit, dar cântărețul zicea ceva despre Moș Crăciun care o săruta pe maică-sa sub vâsc.
   Scuturând din cap, se lăsă condusă la bar, unde nimeni nu bea ca să uite de supărare.
   Toți păreau... fericiți.
   Sperând să se molipsească de veselia lor, se așeză pe scaunul pe care i-l indicase el, lângă o femeie care purta niște blugi extrem de mulați și un top, ceea ce însemna fie că îi era frig, fie că se distra de minune. Era excesiv fardată, dar îi stătea bine. Flirta veselă cu un tip cât un munte de lângă ea, care zâmbea cu gura până la urechi, arătând de parcă ar fi tras lozul cel mare.
   Motociclistul Sexy îi salută pe amândoi ca pe niște prieteni apropiați, apoi se duse în spatele barului, atingând-o în trecere pe Maddie cu trupul său musculos.
   Văzând-o scuturată de un frison, se interesă:
   - Ți-e frig?
   Ea scutură din cap, iar el replică printr-un zâmbet atât de atrăgător, încât o făcu iarăși să se înfioare.
   O mulțime de clienți așteptau nerăbdători la tejghea, însă el scutură din cap, fixând-o cu privirea pe Maddie.
   - Mi-am terminat tura, băieți. Doar îi prepar doamnei o băutură.
   Celălalt barman, alt tip înalt și arătos - uau, da’ frumoși mai erau și băieții ăștia din Lucky Harbor - întrebă:
   - Ce pilot decolează fără permisiune? Ei, n-are importanță.
    Îi trânti în față Motociclistului Sexy un sudoku.
    - Fă-mi careul ăsta în mai puțin de trei minute.
   - De ce?
   - Este una la capătul barului, aia cu tocuri înalte - Iisuse, nu te uita! Ce, nu te pricepi? Mi-a zis că o să-mi facă niște chestii ilegale în treișpe state dacă rezolv careul ăsta în 3 minute sau mai puțin.
   Motociclistul Sexy îi aruncă rapid o ocheadă lui Maddie și zâmbi.
   - Nu vezi că încerc să vrăjesc o tipă, Ford?
   Ford se întoarse spre nou-venită și se uită lung la ea.
   - Sper că ai aflat deja că băiatul ăsta are ceva farmec. Da’ ți-a zis că în prima clasă de liceu l-am poreclit Hugh pentru renumita lui colecție de materiale pornografice? Avea mai multe reviste decât poți găsi pe eBay. Și pesemne ți-a spus că nu-și mai poate scrie numele cu pipi în zăpadă, pentru că, ultima dată când a făcut-o, s-a ales cu o hernie, încercând să facă litera X de la sfârșitul numelui său? Ford se răsuci spre Motociclistul Sexy și îl bătu încet pe spate. Ți-am făcut-o. Acu’ nu mai ai nici o șansă s-o vrăjești, așa că vezi de sudoku ăla - mi-ești dator.
   Motociclistul Sexy se strâmbă, iar Maddie făcu ce nu mai făcuse de săptămâni bune: pufni în râs.

Capitolul 3

   Un pahar cu vin e întotdeauna soluția cea mai bună, chiar și dacă nu știi sigur ce problemă ai.
   PHOEBE TRAEGER

   - Zi așa, colecționezi reviste pornografice.
   Jax Cullen scutură din cap. Să-l ia naiba pe Ford!
   - Am colecționat, o corectă el. I le-am vândut unui boboc când am plecat la facultate.
   - Da, știu, așa zic toți.
   Mulțumit că îngrijorarea din ochii ei fusese înlocuită de bună dispoziție, se aplecă peste bar și îi șopti ușor la ureche:
   - Nu vrei să-mi povestești și tu ceva, vitezomano?
   Ea se stăpâni suficient ca să facă doar o grimasă.
   - Mă bucur că poți să râzi de faptul că era să te omor de două ori.
   - În loc să ce?
   - Nu știu. Poate să zbieri.
   Jax o studie până când ea își luă privirea de la el și se holbă la sticlele din bar, încercând să-și ascundă stinghereala.
   - Nu-mi stă în fire să zbier, murmură el întinzând mâna să se joace cu o buclă din părul ei. Nu se putea abține, prea îl atrăgeau. Ca și ea. Am auzit că femeile din LA sunt cam agresive când agață un tip. Dar poate e o exagerare. Ar trebui totuși să nu mai pierdem timpul și să-mi faci o propunere mai directă.
   - Hei, n-am vrut să te lovesc! Și m-am împiedicat de motocicletă încercând să văd ce scrie pe ușă.
   - A, dar nu negi c-ai vrut să mă agăți. Știu că ești nebună după mine.
    Ea râse și scutură din cap, parcă mirându-se de propria ei reacție, iar necunoscutul urmă:
   - Dacă tot te ții după mine ca scaiul, cred c-ar trebui să facem prezentările.
    Îi întinse mâna.
    - Jax Cullen.
   Ea își strecură mânuța înghețată într-a lui.
   - Maddie Moore.
   Cunoștea numele, chiar mai bine decât ar fi vrut. Era fiica mijlocie a lui Phoebe. Ezită o clipă, apoi își frecă mâinile într-ale lui ca să i le încălzească. Mai devreme, când conducea cu viteză și fusese cât pe ce să-l calce, avusese impresia că era o femeie blândă, caldă și foarte stresată. Îi plăcea la nebunie părul ei cârlionțat și rebel, pe care abia reușise să și-l strângă într-o coadă de cal, dar bretonul lung îi acoperea în parte chipul frumos.
   Se și îmbrăcase în așa fel încât să-și ascundă formele. Văzând-o cum se foia pe scaun sub privirile lui, se întrebă de ce.
   - Ce bei?
   - O bere, te rog.
   Luă două Corona și veni să se așeze pe scaunul înalt de lângă ea. Ford, care era coproprietar al barului - și până în urmă cu 2 minute, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui - se întoarse și își înfipse degetul în revista cu sudoku.
   - Nici n-ai început? Mă omori, Clark.
   Maddie se încruntă.
   - Credeam că te cheamă Jax.
   - Așa e, dar tipul ăsta, care vrea să ajungă ca Leno, crede că are mai mult haz dacă îmi zice Clark. Adică Superman, o lămuri el.
   - Ba nu, Clark Kent, îl corectă Ford. Nu-l vezi cum își mijește ochii la careu? Asta se întâmplă pentru că are nevoie de ochelari de citit, dar nu vrea să-i poarte. Crede că n-o să-l mai placă nici o gagică. I se pare că e mai sexy să-ți mijești ochii decât să recunoști că ai vederea slabă.
   - Mersi, frățioare, bombăni Jax.
   Ford îl bătu pe umăr.
   - Îți spun adevărul.
   Maddie se uita la el.
   - De fapt, ai semăna foarte bine cu Clark Kent, dacă n-ai fi așa solid. Și dur. Și țâfnos. Care este puterea ta supranaturală?
   Ford îi zâmbi aprobator și deschise gura să răspundă, dar Jax întinse mâna peste bar, i-o puse pe față și îl împinse.
   - Încerc să-mi țin în frâu puterile supranaturale. Pentru că celor de aici le place să bârfească, o informă el.
   Chiar și cu mâna lui Jax pe față, Ford reuși să scoată un țâțâit și să-i pună revista de sudoku înaintea ochilor.
   - Dacă e așa un supererou, întreabă-l de ce încă n-a completat careul. Tic-tac, tic-tac, frățioare.
   - Las-o baltă. Poate vrei acum să-ți iei în serios rolul de barman și să ne servești.
    Jax se uită la Maddie.
    - Vrei o gustare, ceva?
   Era prea emoționată ca să mănânce, așa că scutură din cap.
   - E-n regulă, spuse Ford. Oricum, tipul ăsta are să mă aducă la sapă de lemn de unul singur.
    Se aplecă peste bar, zâmbindu-i lui Maddie cu farmecul irezistibil cu care reușea să sucească mințile atâtor fete.
   - Hei, ce faci acolo? îl întrebă Jax.
   Ford își lăți zâmbetul.
   - Nu vrea să împartă. Poate pentru că sunt mai sexy decât el.
   - Îți tachinezi întotdeauna prietenii în halul ăsta? râse ea.
   - Păi dacă nu poți să-ți necăjești propriul frate, atunci pe cine?
   Maddie luă o gură generoasă de bere, puse jos cutia, apoi se întoarse iar spre Jax, uitându-se la el cu atenție.
   - Sunteți frați?
   Jax înțelese de ce punea ea această întrebare. Ford avea părul și ochii mai deschiși la culoare și era mai musculos, ca un fotbalist. Făcea iahting aproape în fiecare zi, concurând la cel mai înalt nivel. Când era pe mare se mișca ușor, cu o grație naturală pe care n-ai fi bănuit-o la un tip așa de solid.
   - Nu de sânge.
   - Ba da, de sânge, îl contrazise Ford. În clasa a treia, ne-am tăiat amândoi în palmă și ne-am supt sângele unul celuilalt, nu-ți aduci aminte? Inadaptații se adună.
   Maddie își muta privirea de la unul la celălalt.
   - Nici unul din voi nu pare un inadaptat.
   - Ah, nu ne-ai văzut pe atunci, râse Ford. Doi puști slăbănogi, numai piele și os. Singurul lucru pe care îl făceam bine era să încasăm de la alții.
   - Și să fugim repede, îi aminti Jax.
   - Ce groaznic!
   - Nu era chiar așa rău.
    Ford ridică un umăr.
    - Îl aveam pe Sawyer.
   - Pe Sawyer?
   - Arma noastră secretă. Se luase la trântă cu frații lui mai mari încă de când începuse să meargă. D-aia îl lăsam să vină peste tot cu noi.
   Maddie își terminase berea și pusese jos cutia. Arăta mult mai relaxată.
   - Încă una, te rog.
   Ford se simți obligat să se intereseze:
   - Doar mai vrei una sau vrei să te faci pulbere?
   Ea îi cântări vorbele cu toată atenția.
   - Chiar contează?
   - Doar dacă va trebui să te ridic de pe jos și să-ți chem un taxi.
   - N-am de gând să cad.
   Ford dădu din cap și zâmbi, apoi se întoarse spre Jay și îi arătă iar careul înainte să se ducă mai încolo să servească alți clienți.
   Maddie sorbea din a doua bere.
   - Văd că tu și Ford sunteți apropiați.
   - Da, așa e.
   - Vă mai certați?
   - Din când în când.
   - Și cum vă rezolvați diferendele?
   - Depinde. De obicei, ne ducem noaptea în centru și ne batem.
   La auzul acestor vorbe, ea îl privi lung, stârnindu-i un zâmbet amuzat.
   - Crezi că am stat în LA și tot naivă am rămas?
   - Nu, cred că-s bun la păcălit oamenii.
   - Și ce motive de ceartă aveți? Femeile?
   - Încercăm să nu ne luăm din cauza asta.
   - Bine, nu femeile. Poate altceva. Și nu încercați s-o rezolvați prietenește, cap sau pajură?
   - Nu prea, recunoscu el. Cel mai tare-n gură câștigă. Un pumn bine țintit e metoda perfectă.
   - De fapt, nu-i o idee rea, murmură Maddie. Dar aș pierde lupta cu sora mea mai mare. Tara are probleme grave în ceea ce privește controlul agresivității.
    Se uită la bere, plimbându-și degetele în sus și-n jos pe cutie.
    - Probabil că aș putea s-o bat pe Chloe, dar asta doar pentru că suferă de astm, reluă ea. Însă n-ar fi frumos din partea mea. Pe deasupra, nici nu mai sunt în formă, așa că...
   O măsură cu privirea din cap până-n picioare, admirându-i formele, și scutură din cap.
   - De unde stau eu nu se vede.
    Ea închise ochii. Era clar că îi plăceau complimentele, ceea ce lui Jax îi stârni și mai mult curiozitatea.
    - Le-ai putea provoca pe surorile tale la o cursă de mașini, tu concurând cu Honda ta, îi sugeră el. Eu pariez pe tine.
   Ea râse încet, puse jos cutia de bere și arătă spre revista deschisă.
   - Patru.
   - Pardon?
   - Patru merge acolo. Iar 6 dincolo.
    Aplecându-se, îi luă creionul și completă cele două pătrățele, iar el se trezi cu gura așa de aproape de urechea ei, că era cât pe ce s-o muște ușurel de lob. Abținându-se, îi inspiră parfumul. Dulce. Subtil. Delicat.
   Înclinând capul concentrată, Maddie completă și restul careului până să-și dea el seama ce făcea.
   - Uau!
   - Nu e mare brânză, îl liniști ea. Am și eu o obsesie. Nu pot să las nimic neterminat.
    Sări jos de pe scaun.
    - Din păcate, nu există niciun program de reeducare pentru asemenea chestii.
   - Ford o să-ți rămână îndatorat, îi spuse el, apucând-o de mână ca s-o rețină.
   - Ai fi putut să-l faci și tu dacă purtai ochelari.
    Se trase din strânsoarea lui.
    - Este unul de dificultate medie. Și să știi că femeile consideră ochelarii un semn de inteligență. Pe deasupra, sunt și sexy.
   Înclinând din cap, el îi văzu obrajii ușor îmbujorați, amuzamentul din ochi, și se simți emoționat. Poate că se lupta și ea cu niște demoni, dar era tare frumoasă și deșteaptă.
   - Ce faci, flirtezi cu mine?
   - Nu. Nu pot să-ți trec așa ușor cu vederea chestia cu pornografia.
   Izbucniră simultan în râs, de parcă s-ar fi aprins o scânteie între ei. Mai curând o vrajă, și încă una foarte puternică. Era evident că și ea o simțea, căci făcu o mișcare bruscă, scoase niște bani din buzunar și îi puse pe bar pentru Ford, luând-o spre ușă de parcă avea aripi la picioare.
   - Maddie!
   Se întoarse, părând un pic panicată și descumpănită, așa cum fusese când o văzuse prima oară pe șosea.
   - Trebuie să plec.
   - Ai de făcut sudoku?
   - Cam așa ceva.
   - Nu cred că e o seară în care să rezolvi careuri, spuse el, vârându-i banii în buzunarul din față de la blugi, moment în care degetele lui îi atinseră ușor abdomenul.
    Ea rămase neclintită când îl văzu plătindu-i băutura.
    - E mai degrabă o seară în care să-ți faci noi prieteni. Uite, Ford ne pune niște alune. Am putea să i le aruncăm în cap. Detestă asta.
   Ea închise o clipă ochii, iar când îi deschise din nou, în ei se citea emoția.
   - Mi-ar plăcea foarte mult să mai stau, dar în seara asta am programată o luptă cu surorile mele.
    Era categoric foarte vulnerabilă, iar el nu trebuia să profite de acest lucru. Dar apoi ochii ei albaștri și scânteietori se fixară pe gura lui și toate bunele lui intenții se spulberară.
    - Încerc s-o iau de la capăt aici, mărturisi ea.
   - Asta e bine.
   - Da.
    Își umezi buzele cu limba, un gest involuntar, ca și când s-ar fi gândit cum ar fi fost ca el să-i acopere gura cu a lui. Părea ceva nimerit. Și el se gândise s-o sărute de când o văzuse în fața barului.
   Trecuse o groază de timp de când nu-și mai permisese să simtă ceva pentru vreo femeie. Faptul că se îndrăgostise de tipa din fața lui complica mult lucrurile, dar el se pricepea să rezolve situațiile dificile și nu avea să dea înapoi.
   Luând-o de mână, o trase spre el, înclinându-și capul. Bărbia lui îi atinse părul, iar un fir i se lipi de țepii din barbă. Era destul de aproape ca să remarce fascinat cum i se măreau ochii. Ea avea gura întredeschisă și...
   - Voi doi păreți să aveți nevoie de o cameră de hotel.
   Băgărețul de Ford.
   - Chiar că trebuie să plec, zise ea trăgându-se înapoi. Mulțumesc pentru beri.
    În graba ei, se împiedică de o masă. Scoase o exclamație de spaimă, îndreptă paharele din care se vărsase băutura și își ceru mii de scuze. Apoi o luă repede spre ușă, fără să se uite în spate.
   - Ești un ticălos, îi spuse Jax lui Ford, urmărind-o cu privirea.
   - Fără îndoială. Deci ai de gând s-o adaugi la colecția ta? Hai, n-are rost să negi că dintr-un sentiment de vină îi culegi pe toți amărâții: câini vagabonzi, prieteni care au nevoie de un împrumut, puicuțe cu ochi frumoși și fund chiar mai mișto...
   - Știi că nu mă interesează o legătură stabilă. Nu că n-ar fi crezut în așa ceva.
   În ciuda divorțului părinților lui și a recentei lui despărțiri de iubită, își dorea o relație. Dar nu prea mai avea încredere în sine. La urma urmei, trecutul lui fusese presărat cu multe, multe greșeli.
   - Nu trebuie să ai o relație stabilă ca să te... implici, insistă Ford. Oricum, nu să te implici cu adevărat. Dar a fugit de aici cât o țineau picioarele. Poate nu te-a plăcut.
   Nu, nu era vorba de asta. Fuseseră atrași teribil unul de celălalt, atât de tare că ar fi putut aprinde toate luminile de Crăciun din Lucky Harbor. Și tocmai această atracție o speriase pe ea. Suferise prea mult, era clar ca lumina zilei. Știind acest lucru, detestându-l, Jax se îndreptă spre ieșire, pentru că, oricum ar fi fost, trebuia să afle mai multe despre ea.
   - Hei, dar bacșișul meu? strigă Ford după el.
   - Vrei bacșiș? Atunci învață să-ți ții gura. Și Jax ieși în noaptea de afară.
   „Regula numărul unu când bei fără un înger păzitor lângă tine“, se dojeni Maddie pe când se îndepărta de Coliba Iubirii. „Nu face nimic nelalocul lui.“
   O luă la picior și se trezi la capătul digului, unde vântul bătea în rafale. Dar aproape nu-l simțea. Încă îi era cald și îi vibra tot corpul, datorită unui tip trăsnet, cu un zâmbet de băiat rău și un trup superb...
   „Dar ziceai că ai renunțat la bărbați!“
   Habar n-avea de ce își uita mereu jurământul. Nu era pregătită să accepte pe nimeni lângă ea. Nu după ce îl părăsise pe Alex cu 6 luni în urmă. Nu se uitase înapoi. Dar nici înainte, dacă era să fie sinceră.
   Și totuși, îl lăsase pe Jax să se apropie de ea și s-o atingă.

   Cât stătuse în bar, se lăsase întunericul. Centrul era luminat ca într-o felicitare de Crăciun, iar clădirile vechi și pitorești îi mai abăteau gândurile.
   Ajunse la un salon de coafură. Era deschis, pe scaun stătea o clientă, iar coafeza în spatele ei, amândouă sporovăind și râzând ca două vechi prietene. În colțul străzii, de unde începea docul, se afla un mic restaurant dinspre care venea un miros de hamburgeri care îți lăsa gura apă.
   Era cafeneaua Eat Me .
   Îi chiorăiau mațele. Din motive întemeiate, tot ce băgase în ea în ultimele ore fuseseră niște chipsuri și ceva bere. Se gândi cu poftă la un hamburger imens cu cartofi prăjiți, poate și o plăcintă...
   În loc de asta, trebuia să se întoarcă la han să-și înfrunte surorile.
   După luminile orașului veneau niște munți stâncoși și întunecați, al căror contur se profila pe cerul noptatic, și care mai mult ca sigur erau plini de coioți și urși. Înfiorată de spaimă, o luă de-a lungul țărmului străjuit de formațiuni calcaroase impresionante și stânci de granit.
   Spera din tot sufletul că urșii și coioții nu ajungeau pe plajă. Pe dig pâlpâiau luminițele albe înșirate de-a lungul parapetelor. La anumite intervale, cineva pusese funde roșii și crenguțe de vâsc.
   S-ar fi putut face un film acolo, dacă n-ar fi fost vântul puternic și tăios. Valurile care se spărgeau de piloni făceau mai mult decât orice efect sonor. Tremura în bluza de trening, dar își băgă mâinile în buzunare și merse mai departe, căci avea nevoie de încă o clipă de răgaz.
   Poate chiar două.
   Se opri la baza Roții Mari și se uită în sus. Și mai sus. Doar gândindu-se că s-ar fi dat în ea, că ar fi stat deasupra întregii lumi, i se strânse stomacul de frică.
   Nenorocita ei teamă de înălțimi.
   Într-o zi avea să și-o învingă, dar mai întâi trebuia să se ocupe de celelalte fobii pe care le lăsase să-i dicteze în viață - de pildă, frica ei de a rămâne pentru totdeauna un șoricel.
   Ajunse în dreptul unei gelaterii. „Exact ce spune doctorul“, hotărî ea. În ciuda nopții friguroase, ceru o băutură de ciocolată cu înghețată și frișcă.
   - N-ai vrea mai bine un pahar cu ciocolată și vanilie? o întrebă tipul din spatele tejghelei.
    Era tânăr, un pic peste 20 de ani, și avea un zâmbet din care reieșea că știe ce bine arată.
    - Se vinde ca pâinea caldă.
   - E-n regulă.
    Dar imediat ce el se întoarse cu spatele, se bătu pe frunte. „Nu-i lăsa pe alții să decidă pentru tine. Fă un efort și fii ca... Thelma . Nu, ca Louise. Vreau să fiu ca Louise. Rahat.“ Pe care din ele o juca oare Susan Sarandon? Avea oare vreo importanță? Dacă nu putea să fie puternică, avea să se prefacă până devenea cu adevărat.
   - Eu sunt Louise.
   - Aha, o fantezie. Îmi plac fanteziile.
   Speriată, se întoarse și se trezi nas în nas cu Jax, care arăta minunat. În loc de frică, o emoție complet diferită îi puse un nod în gât.
   - Dar cred că trebuie să așteptăm până la prima noastră întâlnire adevărată ca să ne deghizăm, adăugă el.
   Cuvintele „Jax“ și „fantezie“, rostite în aceași propoziție, o făceau să tremure.
   Bărbatul își scoase geaca și i-o oferi, rămânând într-o cămașă neagră cu mânecă lungă. Ea deschise gura să-i spună că nu-i era frig, dar el o înfofoli în geacă. I se întăriră sfârcurile la atingerea lui, așa că uită imediat ce avea de zis.
   Geaca de piele îi ținea cald, cum era înfășurată în ea ca într-un cocon, așa că îi mulțumi în șoaptă noului său prieten.
   - Când ți-am auzit pașii în spatele meu, mi-am închipuit că s-a luat după mine vreun animal sălbatic din munți, care mă va târî la vizuina lui să mă mănânce, așa că mă bucur c-ai fost tu.
   - Ce te face să crezi că ești mai în siguranță cu mine?
   Ea nu-și putu stăpâni râsul.
   - E adevărat că acum nu prea semeni cu Clark Kent.
    Nu, arăta mai degrabă ca un supererou, înalt, brunet și atât de preocupat de ea. De fapt, îi tăia respirația.
   Murmură:
    - Trebuie să plec de aici.
   El înclină din cap o singură dată.
   Se părea că voia s-o însoțească, pentru că ținea pasul cu ea. În partea aceea a digului nu era nimic în afară de o bancă. Cerul era acoperit cu nori și nu se vedea nici o stea; în afară de zgomotul valurilor și vâjâitul vântului, nimic nu tulbura liniștea nopții. Ea sorbi din ciocolata cu vanilie, apoi îi oferi și lui.
   El îi căută privirea, apoi, în loc să ia paharul, îi acoperi mâna cu a lui și se aplecă să tragă din pai. Ea murea de dorința de a-l mângâia pe obraz ca să vadă dacă barba îi era moale sau aspră. Și mai erau și acele gene lungi și dese, care ar fi trebuit să fie ale unei femei și care aproape că îi ajungeau pe obraz. Dar privirea i se aținti pe mușchii feței, care zvâcneau când sorbea din băutură. Când gura lui se dezlipi de pai, ea simți cum îi bolborosește ceva în pântece. Trebuie să fi făcut zgomot, căci el o privi destul de curios.
   - N-am nimic. Nu, nimic în afară de faptul că se găsea la capătul digului pustiu, singură cu un necunoscut. Și nu era nimeni care s-o salveze de ea însăși.
   - E altfel aici, nu? o întrebă el încet.
   - Decât în LA? O lume total diferită.
    Drumul ei zilnic la serviciu era de parcă ar fi condus o mașinuță de la bâlci, din acelea care se bușesc tot timpul. Ciudat, dar nu o deranjase niciodată, pentru că totul în viața ei fusese ca și cum s-ar fi dat într-una din chestiile alea de la bâlci - rapid și riscant. Naveta, slujba, iubitul... Mai ales iubitul.
   În aparență, Alex era un bărbat sofisticat și plin de farmec. De fapt, era un conglomerat de emoții negative, ca o oală sub presiune care stă să explodeze.
   Oftă adânc amintindu-și cât de rușinată constatase că îi luase așa de mult timp să-și dea seama că nu-l putea schimba. Dimpotrivă, ea se transformase treptat într-o persoană pe care nu o cunoștea.
   Dacă ar fi ripostat când începuse s-o lovească, ar fi demonstrat că avea mândrie.
   Din păcate, el o înțelesese greșit și, cu vreo câteva săptămâni în urmă, după luni de zile în care cerșise o împăcare, o încolțise în biroul ei de la serviciu. Se descurcase singură, însă directorul nu-i apreciase inițiativa de a arunca o ceașcă de cafea fierbinte în poala avocatului influent al companiei, plătit cu bani grei.
   De a doua zi, nu mai trebuise să facă obositorul drum până la serviciu.
   Mama ei murise în aceeași săptămână.
   Făcuse toate eforturile să-și pună ordine în viață, dar încă nu reușise. Poate că un tabel riguros pe BlackBerry ar fi ajutat-o.
   Jax se uita la ea nedumerit. Strădaniile lui de a o înțelege nu aveau niciun rost.
   Nimeni nu izbutise până în acel moment, nici chiar ea însăși.
   - Ești bine?
   - Încerc, spuse ea zâmbindu-i palid.
   El îi zâmbi la rândul său și veni mai aproape, clipă în care ea își dădu seama de câteva lucruri. În primul rând, trebuia să-și blocheze reacția instinctivă și să se țină tare, să nu dea un pas înapoi. „Nu toți tipii sunt în stare să zâmbească, să se apropie de tine, iar apoi să te lovească“, își aminti ea. Dar, deși rațiunea știa asta, inima ei nu voia s-o creadă.
   În al doilea rând, mirosea delicios - sexy și ispititor. Închizând ochii, își simți tot corpul fremătând, ca și cum ceva o umplea de vitalitate.
   Dorința - o dorință arzătoare.
   Când deschise ochii, el era și mai aproape de ea. În ochii lui de culoarea caramelului dansau scântei aurii. Simțea că moare de atâta dorință.
   Nu era chiar așa rău să mori de dorință.
   Jax îi luă paharul din mână și îl puse pe balustradă.
   - Maddie.
    Doar atât rosti, cu vocea lui profundă care promitea niște lucruri în care ea nu mai credea. Brusc, porțiunea aceea din creier care îi dicta să renunțe la bărbați deveni ireală, ca și aceea care considera fezabilă încercarea de a pune hanul pe picioare. Așa că, în loc să facă un pas înapoi, făcu unul înainte, spre el, clătinându-se.
   Dar ce se întâmplă pe urmă i s-a părut cel mai ciudat lucru cu putință.
   Straniu, înfricoșător și uimitor.
   Scoase un oftat de plăcere divină când el o luă în brațe și buzele lui le atinseră pe ale ei, calde și dulci precum ciocolata și speranțele, visurile ei uitate, iar apoi...
   Apoi nu se mai putu gândi la nimic.

Capitolul 4

   Nu te strădui niciodată pentru fleacuri.
   Și, nu uita, toate sunt fleacuri.
   PHOEBE TRAEGER

   Ochii lui Maddie îl înnebuniseră pe Jax de cum îi văzuse, dar gura... Doamne, ce gură!
    Sărutul începuse cu blândețe și el ar fi vrut să rămână așa, dar ea se trase înapoi doar cât să se uite la el, fremătând îmbujorată.
   Plecându-și capul, o sărută în adâncitura gâtului. Sub buze, îi simți pulsul bătând nebunește și o linse în acel loc. Auzind geamătul ei de plăcere, înaintă pe gât, pe pielea caldă și fină, înspre ureche. Când își ridică fruntea ca s-o privească, ea avea ochii imenși, ca o mare caldă, iar în ei se citea nedumerirea în privința intențiilor lui.
   Păi intențiile lui erau clare.
   O sărută din nou, iar scâncetul ei care îi cerea mai mult îl străbătu ca un fior. Îi auzi poșeta căzând la picioare, apoi ea îl luă de gât și îi dădu un sărut arzător, pasional și blând. Jax nu mai știu pe ce lume era. Scoase un geamăt din gura acoperită de a ei, cuprins de o dorință cutremurătoare la gândul celor ce aveau să urmeze.
   Din nou, ea îi lăsă gura și îl privi lung cu ochi pătimași, gura umedă și răsuflarea întretăiată. El nu avea idee ce căuta, dar se părea că găsise, căci îl trase în jos cu degetele înfipte în bicepșii lui, de parcă nu se mai sătura.
   Jax reacționă imediat.
   O sărută pe gât, făcând-o să scoată un geamăt stins și sexy când ajunse în locul dintre grumaz și umăr. Maddie închise ochii tremurând de dorință.
   - Miroși frumos, murmură el.
   - Ca băutura de ciocolată cu vanilie?
   - A femeie.
   Câteva bucle îi căzuseră pe față și dansau în vânt, ispitindu-l. Măcinat de nevoia s-o atingă, ridică o mână ca să-i dea părul în spate, însă ea tresări violent.
   În urma șocului resimțit, se liniști și palma lui zăbovi pe fruntea ei, iar ea rămase nemișcată. Apoi își coborî încet mâna.
   - Maddie...
   Ea scutură din cap doar o dată, făcu un pas mare înapoi și își întoarse fața de la el.
   - Trebuie să plec.
   - E-n regulă.
    Se gândi cu înfrigurare, încercând să-și dea seama ce se întâmplase. Ea se smulsese de lângă el de parcă ar fi vrut s-o lovească, un lucru absurd - n-ar fi făcut-o niciodată.
   Dar cineva o făcuse.
   Era evident. La fel de evidentă era și roșeața care îi năpădise obrajii, întrucât știa că gestul ei involuntar o dăduse de gol.
   Cutremurat la gândul că-i amintise fie și pentru o clipă de acel calvar, se dădu un pas înapoi.
   - Maddie...
   Strângând din buze, ea se aplecă să-și ia geanta, apoi se întoarse și o luă spre stradă.
   Cu un oftat, o lăsă să plece prima. Era cât se poate de sigur că ar fi vrut ca el să dispară de pe fața pământului, dar era imposibil. Nu avea alt drum de întoarcere decât pe dig. Așa că o urmă, încercând din răsputeri să lase între ei o distanță rezonabilă.
   Maddie parcurse digul în grabă, încetinind pasul abia când ajunse la Roata Mare.
   Păcat că viața ei nu putea fi atât de simplă ca datul în roată...
   - Totul e în regulă?
   Se întoarse cu fața la Jax, care stătea la cam 2 metri de ea, cu mâinile în buzunare.
   - Sigur.
    O minciună nevinovată nu mai conta.
    - Cât despre sărut, n-ar fi trebuit... nu putem...
    Oftă și continuă cu sinceritate:
   - E clar că pur și simplu nu sunt în stare s-o iau de la capăt.
   - Înțeleg. Stai liniștită, Maddie. Am trecut și eu prin asta.
   Se îndoia că Jax permisese cuiva să profite de el sau să-l facă să sufere, însă nu-i venea să deschidă subiectul. O lăsa să plece, și asta și intenționa să facă. Începu să se îndepărteze, dar el o ajunse din urmă.
   - Mă duc înapoi la han, spuse ea. Singură.
   Îi aruncă o privire, neștiind la ce să se aștepte, dar nu văzu ardoare în ochii lui, ci numai o simpatie profundă.
   În dreptul gelateriei, băiatul care o servise îi făcu semn lui Jax.
   - Hei! Nu vrei o ciocolată caldă?
   - Sigur că da. Una mare, Lance. Mersi.
    Plăti, apoi îi dădu paharul lui Maddie.
    - Uite, ca să te încălzești, îi zise el.
   Când ajunseră în fața Colibei Iubirii, din interior tocmai ieșea o blondă frumoasă, clătinându-se puțin pe tocuri și râzând cu o brunetă drăguță.
   - ... și voia să mă ducă acasă cu mașina! exclamă ea.
   - Păi, n-ai zis că ai chef să ți-o tragi?
   - Ba da, dar uită-te la mine! Sunt beată cui în seara asta, poate chiar pulbere. Ar trebui să fiu doar amețită ca să primesc un tip în patul meu...
    Văzându-l pe Jax, i se aruncă în brațe.
    - Hei, frumosule! Nu te-am mai văzut pe aici toată săptămâna. Muncești mult sau nu prea?
   - Un pic din amândouă, îi răspunse Jax, sprijinind-o.
   - Hai cu noi să mai bem ceva înainte să mergem acasă, îi zise ea, luându-l de gât.
   Maddie își studie ținuta. Nu era prea bine îmbrăcată, dar nici invizibilă.
   Un taxi se opri în parcare, iar blonda zâmbi.
   - Hai să-l luăm. Ce zici, Jax? îi șopti ea răgușit, trăgându-l de mână. Ce faci, nu vii?
   El scutură din cap, iar fetele oftară în cor, dezamăgite, apoi se urcară în taxi și plecară.
   - Puteai să te duci cu ele, îi spuse Maddie după un minut. N-aș vrea să te rețin.
   - De la ce?
   - De la o partidă în trei.
   El ridică o sprânceană.
   - Asta crezi că vreau?
   - Păi, se pare că este cea mai grozavă fantezie masculină, răspunse Maddie.
   - Poate că eu sunt fericit cu femeia de lângă mine.
   Ea simți că se înmoaie, fără să vrea, însă hotărî că totul era din cauza emoțiilor de peste zi. Vântul se întețise, dar geaca lui Jax o apăra de frig și nu voia să plece de acolo.
   - Ți-e frig? îl întrebă ea, sperând de fapt să nu-i fie.
   - Nu. Lasă-mă să te conduc la han.
    Făcu semn spre un jeep roșu.
    Și motocicleta?
   - Amândouă sunt ale mele. Dar în jeep o să-ți fie mai cald.
   - Nu știu ce să zic.
   El îi întâlni privirea, iar ochii lui întunecați și calzi o îndemnau să accepte.
   - E un drum lung.
   - Da, încuviință ea. Dar să mă las dusă cu mașina de un necunoscut ar fi o prostie mai mare decât să sărut pe unul.
   - Pot să-ți dau referințe, dacă vrei.
   - De la blondă sau de la brunetă?
   El pufni în râs, iar pe ea o trecu un val de căldură. Punându-i mâna pe spate, o conduse la jeep.
   - Cred că-ți pot da și altele mai bune.
    Îi deschise portiera și o așteptă să urce, însă ea ezita. Era oare un erou galant sau un băiat rău care plănuia s-o ducă în hogeacul lui? Greu de spus.
   Intră în mașină și își puse centura. Era întuneric înăuntru, așa că nu-i putea citi gândurile în timp ce demara și ieșea din parcare.
   Se uită afară prin parbriz, gândindu-se că supereroul și băiatul cel rău păreau să coexiste în personalitatea lui. Nu că ar fi contat, căci, în adâncul sufletului ei, îi dorea pe amândoi.

Capitolul 5

   Chiar atunci când crezi că ai ajuns la capătul puterilor, cineva o să-ți dea o mână de ajutor.
   PHOEBE TRAEGER

   Jax trase în fața complexului hotelier și amândoi se uitară la clădirile cufundate în întuneric.
   - E vreo problemă cu instalația electrică? o întrebă el, lăsând motorul la ralanti.
   Ea spera că nu.
   - Nu știu.
   - Surorile tale sunt aici?
   - Nici asta nu știu.
   Jax băgă din nou mașina în viteză și dădu un ocol până în spatele hanului. Cu un nod în gât, Maddie se prinse cu mâinile de tabloul de bord.
   - Sper că asta nu-i scena în care mă mănâncă lupul cel rău.
   El îi aruncă o privire poznașă.
   - Ce-i cu tine de ai mereu impresia că vrea cineva să-ți facă rău?
    Ea râse nervos, iar el îi adresă un zâmbet parșiv, suficient ca să-i bată inima mai tare și s-o sperie în același timp.
    - Uite ce e, îi spuse pe un ton dulce. Dacă voi avea vreodată șansa să te mănânc, îți promit că are să-ți placă.
   Stomacul i se crispă. Avea și alte senzații în corp, dar le ținu pentru ea cât timp parca el în fața căsuței, la care ferestrele erau luminate.
   - Cum de-ai știut de locul ăsta?
   - Am petrecut ceva timp aici când eram puști. Odată, cu Ford și Sawyer, am mâzgălit toți pereții casei.
   Nu o mira că fusese un adolescent rebel. Răzvrătirea părea să fie pentru el o a doua natură.
   - Chiar așa?
   - Da, iar tatăl lui Sawyer ne-a bătut măr când a aflat, apoi ne-a dat pe mâna bunicului tău, care, în loc să ne tragă a doua bătaie din seara aceea, ne-a pus să ne ștergem „opera de artă“ și să zugrăvim tot hanul. Era un om de treabă.
    Își îndreptă privirea spre căsuță, iar ea i-o urmări și le văzu pe Chloe și Tara înăuntru, uitându-se pe fereastră.
   - Nu par prea fericite, observă el.
   - Așa e. N-am talentul de a-i face pe oameni fericiți.
   Jax îi puse mâna pe spate. Când ea tresări, pentru că se uita pe geamul jeepului și nu se aștepta să fie atinsă, o mângâie cu multă blândețe pe ceafă. O trecu un val de căldură.
   - Nu cred, șopti el foarte încet. Pe mine m-ai făcut destul de fericit în seara asta.
    Își plimbă degetul mare pe ceafa ei, îndemnând-o să se întoarcă.
   Unul din ei se aplecă spre celălalt, nu știa sigur cine, dar deodată se trezi cu mâinile pe pieptul lui și cu ale lui pe brațele ei, trăgând-o cât putea de aproape, dat fiind că între ei se afla consola.
   - Surorile mele...
   - Nu le văd aici, în jeep.
    O sărută o dată, apoi din nou - sărutări mărunte și gingașe, care nu erau nici pe departe îndestulătoare. Când își auzi propriul geamăt înăbușit, Maddie se trase înapoi.
    - Da, zise el, studiind-o cu privirea. Acum îmi place mai mult cum arăți.
   - Cum anume?
   - Înfocată, plină de dorință. Nu-ți mai e teamă.
   Îi trebui o clipă să-i înțeleagă vorbele. După aceea, se întoarse să deschidă portiera și să coboare, dar el o trase înăuntru cu blândețe și o sărută din nou, mai apăsat și pasional. Ea închise ochii, savurând plăcerea pe care i-o dăruia. Săruta atât de bine, iar parfumul lui, mângâierile, dorința ce i se revărsa din trup - toate se combinau, așa că nu se putea lipsi de această clipă. Avea nevoie de ea. O merita. Își plimbă mâinile pe fiecare parte din trupul lui la care ajungea, lăsându-se pătrunsă de geamătul aprobator care îi ieșea lui din gâtlej.
   - N-am mai făcut-o în mașină de al naibii de mult timp, murmură el cu o voce joasă și răgușită când o lăsă din brațe.
   - Nici eu.
    De fapt, nu era sigură că o făcuse vreodată în mașină. Se uită în jur.
   - Am aburit geamurile.
   El o luă de umeri cu o mână, apoi și-o puse pe gâtul ei, căutând vena în care i se auzeau bătăile inimii.
   - Am aburit o mulțime de lucruri.
   Da. Tot corpul îi cânta. Își coborî privirea pe trupul lui, la mușchii abdominali plați și nasturele de la blugi, sub care se vedea o umflătură ciudat de mare. Apoi se uită în ochii lui arzători, în care se zărea și o sclipire de amuzament.
   - Trebuie să mă duc înăuntru.
    Dar nu schiță nici un gest. De fapt, făcu totuși o mișcare menită să-i apropie gâtul de gura lui, de care el profită imediat, plimbându-și buzele înainte și înapoi pe pielea ei catifelată.
    - Înainte ca ele... O, Doamne! șopti ea. Înainte ca ele să iasă pentru a vedea cine a venit.
   El îi încolăcise mijlocul strecurându-și brațul sub bluza ei de trening, iar acum îi atingea cu degetele pielea descoperită, smulgându-i un oftat.
   - Ia-ți mâinile de pe mine, sau...
   Jax îi întâlni privirea. În ochii lui negri ardea o văpaie.
   - Sau?
   Sau avea să se arunce peste el.
   - Nu joci corect.
   - Nu. Să nu uiți asta.
   Îndemnându-și trupul să-i dea ascultare, se smulse de lângă el și coborî din jeep.
   - Mulțumesc pentru că m-ai adus acasă.
    „Și pentru sărut...“
   El deschise portiera.
   - Vin cu tine.
   - Nu, te rog, nu.
    Nu voia să-i explice de ce. O zbughi de lângă jeep și dădu să urce pe veranda șubredă, însă ușa de la intrare se deschise brusc.
   În prag stătea Chloe, zâmbind amuzată și uitându-se la jeep peste umărul lui Maddie.
   - Cine-i tipul?
   Maddie urmări cu privirea luminile mașinii dispărând în noapte.
   - Jax Cullen. Asta-i tot ce știu, zise ea înainte să-i mai pună Chloe și alte întrebări.
   În afară de faptul că avea o voce răscolitoare, un fel de a o privi care o făcea să spună mai mult decât trebuia și, ah, da, săruta ca un înger.
   - Vreau și eu un tip ca ăsta, scânci sora ei.
   - Nici măcar nu l-ai văzut.
   - Nu, dar văd limpede cum te-a făcut să arăți. Frumoasă geacă.
   - Am uitat să i-o dau înapoi.
    „Maddie, Maddie, Maddie“, se mustră ea. „Asta-i o minciună gogonată. N-ai uitat. Ai căutat un pretext ca să-l mai vezi o dată.“
   - Am trecut de 3 ori prin oraș, zise Chloe. N-am găsit pe nimeni ca Jax.
   Maddie îi aruncă o privire. Păr splendid de un roșcat-închis. Haine sexy. Corp zvelt și viguros. Un chip fascinant cu niște ochi verzi pătrunzători, în care se citea Necaz cu N mare, așa era sora ei.
   - Nu cred că ți-e prea greu să atragi bărbații.
   - Problema nu e să-i atrag. Ai încercat vreodată să faci sex în trei?
   - O, nu, recunoscu Maddie. Niciodată...
   - Mă refer la astmul meu. Dar e bine că știu cum gândești. Astmul meu e a treia persoană din pat. Și strică de obicei totul.
   - Vrei să spui că nu poți...
   - Nu pot să mă culc cu cineva, sau dacă îndrăznesc, am nevoie de o ambulanță, pentru că fac o criză de astm. Oftă. Tare mi-aș dori să ajung la orgasm în compania unui bărbat, nu de una singură.
   - O, Doamne, nu poți să treci peste asta? Unele dintre noi n-au niciodată orgasm, zise Tara, apărând în prag.
   - Niciodată? Dar ești măritată.
   - Bine, poate că „niciodată“ e prea mult spus. Chestia e că există lucruri mai importante decât sexul.
   - Zi-mi tu unul, o îndemnă Chloe.
   Tara ridică o sticlă cu vin.
   - Ăsta, de exemplu.
   Trecură în living, unde toate geamurile zăngăneau de la vânt. Covorul uzat fusese odată albastru, dar ajunsese de un gri murdar, arătând ca o pajiște pârjolită care nu mai fusese udată de două decenii.
   - Trebuie să punem ornamente de Crăciun, hotărî Chloe. Și un brad.
    Maddie se trânti pe canapeaua acoperită cu o pătură albastră decolorată și stârni un nor enorm de praf. Chloe se așeză alături de ea, trăgându-și imediat tricoul peste nas și gură, ca să se protejeze.
    - Poate dăm și cu insecticid, bombăni ea.
   Tara scutură din cap și o trase de pe canapea.
   - Du-te în bucătărie. Praful de aici te omoară, scumpo.
   Maddie își urmă surorile, gândindu-se la relația dintre ele. Tara ținea la Chloe, chiar dacă nu o arăta. Lui Chloe îi plăcea asta, ca unui copil neiubit, deși se prefăcea că nu-i pasă. Cât despre Maddie, nu știa care-i era locul între ele și nici dacă putea să le ofere prea multă afecțiune.
   Zgomotul făcut de un oblon stricat care se izbea de zid o făcu să sară ca arsă.
   Lămpile pâlpâiră, apoi, după o lungă ezitare, reveniră la normal.
   Cele trei surori se luară de mână și se uitară prin bucătărie. Arăta ca aceea de la han, minus masa și mulți metri pătrați. Se așezară una lângă alta pe blatul melaminat. Tara turnă vinul, dându-i un pahar lui Maddie, apoi își puse și ei într-unul.
   - Hei, zise Chloe, întinzându-și paharul. Ce sunt eu aici, neica nimeni?
   - Ești prea tânără, spuse Tara.
   - Am depășit cu 3 ani vârsta legală!
   - Ai cumva nevoie de un sutien să nu-ți cadă țâțele? Îți trebuie ciorapi medicinali ca să-ți ascunzi colăceii?
   - Colăceii?
   - Da, colăceii din jurul taliei care nu se duc oricâte exerciții fizice ai face.
   Tara făcu un gest spre burta ei, care, după Maddie, arăta cât se poate de bine. Ar fi vrut ea să aibă niște „colăcei“ ca ăștia.
    - N-ar fi fost prea greu, dacă renunța la chipsuri. Ai oare bufeuri și nu poți dormi noaptea? continuă Tara. Atunci nu ești destul de în vârstă ca să bei.
   Chloe își dădu ochii peste cap și își luă oricum un pahar.
   - Știi, ai probleme serioase de control al furiei. Și de frustrare. Și de aroganță.
   Maddie își adună tot curajul, așteptându-se la țipete.
   - Ascultă...
   - Pardon?
  Tara își dădu pe gât vinul și își mai turnă un pahar, umplându-l și pe al lui Maddie pe când se învârtea în jurul lui Chloe.
    - Aroganță, zici?
   - Dacă te simți cu musca pe căciulă...
   - Las-o baltă, domnișoară Sâni Obraznici. O să vorbesc cu tine când ai să fii trează.
   - Și eu cu tine când n-ai să fii așa o javră.
   - O să ai de așteptat ceva timp, zise Tara.
   Chloe scutură din cap.
   - Și nu uita, ai 34 de ani, nu 70.
   Maddie înhăță sticla de vin, pentru că avea să fie o noapte grea.
   - Și mai e ceva, zise Chloe, luându-i sticla. Maddie are țâțele la fel de obraznice ca ale mele.
   Amândouă se uitară la sânii lui Maddie. Purta cupa C și singurul motiv pentru care puteau fi descriși drept „obraznici“ era sutienul push-up cumpărat de la reduceri. Ea oftă și se uită la paharul gol.
   - Ar trebui să mă opresc aici. Vin după bere e durere.
   Tara se uită și ea la paharul ei gol, apoi la coșul de gunoi, nedumerită.
   - Cum de mi-a scăpat berea?
   - Bere a băut cu Motociclistul Sexy, preciză Chloe.
   - Ei, și tu.
    Maddie încerca să pară indignată, dar nu-i reuși din cauza alcoolului.
   - Are un nume.
   - Și care e acela? se interesă Tara.
   - E un nume tare, tare frumos.
   - Nici nu ți-l amintești? întrebă sora ei cu prefăcătorie. Sau ai uitat totul de când ți-a luat limba-n gură?
   „Nu, dar ce limbă grozavă are!“
   - Îl cheamă Jax. Jax Cullen. Îl cunoști? întrebă ea văzând că Tara tușea de parcă s-ar fi înecat.
   Tara își puse paharul deoparte și duse sticla la gură, trăgând o dușcă.
   - De unde să-l cunosc? Se șterse pe buze cu delicatețe. Dar oricum, ce vezi la tipul ăsta?
   Chloe își îndepărtă mâinile cam la 30 de centimetri una de cealaltă, făcând-o pe Maddie să se înece la rândul ei.
   - Nu m-am culcat cu el! Am renunțat la bărbați, adăugă ea pe un ton mult mai stins. Și, în orice caz, nu există penisuri de mărimea asta.
   - De aia te-ai întors fericită ca o mâță care a dat iama la oala cu smântână?
   Maddie oftă.
   - Nu ți-a zis nimeni că ești o pârâcioasă?
   - Întotdeauna a fost așa, interveni Tara. Odată, când aveam paișpe ani și m-am furișat pe ușa din spate, Chloe m-a pârât mamei. Am fost pedepsită să nu mai ies tot restul verii.
   - Ce vremuri frumoase! zâmbi Chloe.
   Maddie stătuse cu Phoebe până aceasta rămăsese însărcinată cu mezina. După aceea, fusese dată în grija tatălui ei. Venise în vizită în vacanțe sau când tata n-o putea lua cu el la serviciu, dar nu de prea multe ori. În consecință, nu-și amintea prea multe despre surorile ei. Dar Tara își petrecuse majoritatea verilor cu Phoebe și Chloe.
   - Unde eram în acea vară? își întrebă Chloe sora mai mare. Pe undeva prin California de Nord, nu? În casa de pe malul unui râu pe care o închiriase mama cu niște prieteni?
   - Cam așa ceva.
   - Nu mă luai cu tine pe unde te duceai în ascuns. De aia te-am pârât.
   - Erai prea mică!
   - Aveam 5 ani și voiam să am cinșpe, ca tine.
   Maddie își dorea să aibă și ea amintiri despre ele.
   Tara oftă și se rezemă de spătar.
   - Mi-am bătut joc de cei cinșpe ani ai mei. Mi-am irosit tinerețea, ca toată lumea.
    Când Chloe țâțâi a dezaprobare, insistă:
    - Nu glumesc! Dacă aș mai avea iar cinșpe ani, acum aș ști cu siguranță ce să fac cu ei.
   - Chiar așa? spuse Chloe cu o voce în care se simțea o mare neîncredere.
   - Chiar așa.
   Afară, vântul bătea în geamuri, furtuna se dezlănțuise cu furie. Tăcură, mulțumindu-se să se uite pe fereastră.
   - Mie nu mi-a plăcut deloc să am cinșpe ani, mărturisi Maddie, pe jumătate cherchelită. Îndoielile, lipsa de încredere, disperarea.
    „Din păcate, nu s-au schimbat prea multe“, își zise. Oftă și își întinse paharul să i se mai pună vin.
   Îndatoritoare, Tara i-l umplu din nou.
   - Dacă tot te mai întrebi „ce-ar fi fost dacă“, îți irosești și acum viața.
   - Nu eu.
    Maddie scutură din cap.
    - Nu irosesc nimic, nu încă o dată. Vreau să-mi refac viața. O iau de la capăt.
    Își întări spusele cu un gest larg făcut cu paharul în mână. Vinul i se scurse pe mână și ea îl linse.
   - Nimeni nu va mai decide pentru mine, nimeni nu mă va mai călca în picioare sau pălmui...
    Tăcerea apăsătoare care se așternuse după această afirmație o făcu să se mai dezmeticească.
    - Vedeți, spuse ea, de-asta nu trebuie să beau.
    Neluând în seamă privirile uimite pe care le schimbau surorile ei, își întinse din nou paharul. Mai avea nevoie de o băutură.
   Dar Tara i-l luă din mână cu blândețe.
   - Te-a bătut cineva?
   - M-a pălmuit. E o mare diferență.
    O palmă era jignitoare și umilitoare, dar nu era ca și cum i s-ar fi tras un pumn. Și nici nu era o lovitură care s-o rănească. În afară de ultima dată, când se lovise de muchia dulăpiorului și căzuse, având nevoie de câteva copci în zona ochiului. Dar acum era singură. Totul era bine. În măsura posibilităților.
   - Maddie...
   - Gata, s-a terminat.
    Se uită în jos, la încălțările ei. Adidași uzați și ponosiți.
   Aveau o valoare simbolică, se gândi ea mâhnită. Chloe purta cizmulițe frumoase, fără nici o zgârietură pe ele. Tara avea pantofi eleganți cu toc, atât de lucioși că te puteai oglindi în ei. Am nevoie de o altă pereche de pantofi, spuse ea cu voce tare.
   Chloe se întinse și-o luă de mână.
   - Pantofi noi-nouți, șopti ea, de parcă i se pusese un nod în gât.
   Maddie îi strânse și ea mâna în timp ce i se învălmășeau în minte, sub influența vinului, tot felul de gânduri cărora nu trebuia neapărat să le dea glas acum.
   - Ah! Am uitat să vă arăt ceva, fetelor. Scoase din geantă cutia cu rețete și le povesti cum i-o dăduse Lucille.
    Luă o foaie la întâmplare. „Din deciziile proaste ies povești reușite“, citi ea.
   - Doamne, Dumnezeule! exclamă Tara.
   - Nu mai zici „Dumnezeu s-o binecuvânteze“? o întrebă Chloe, zâmbind până ce o rafală de vânt izbi casa, zgâlțâind-o.
   Urmă un bubuit puternic. Pământul se cutremură și luminile pâlpâiră, făcându-le să tresară speriate.
   - Rahat!
    Dezechilibrată, Chloe ajunse în poala Tarei.
   Maddie sări jos și deschise ușa din spate, aprinzând o lanternă care însă nu avea destulă putere să răzbată prin bezna nopții.
   - Unde ai găsit lanterna asta? se interesă Chloe.
   - În geantă.
   Chloe se uită la Tara.
   - Are mereu o lanternă în geantă.
   - Pentru cazuri de urgență, explică Maddie, încercând să vadă ceva în curte.
   - Ai cumva și niște ciocolată? întrebă mezina cu speranță în glas. Pentru cazuri de urgență?
   - Desigur. În buzunarul lateral, lângă furculiță.
   - Ești tare! spuse Tara în șoaptă, întinzând mâna să primească și ea o bucățică.
   - Ai vârsta legală? o întrebă Chloe cu dispreț.
    Auzindu-i mârâitul, îi dădu totuși o bucățică.
   - Ești un adevărat înger salvator, îi spuse Tara lui Maddie, care zâmbi.
    Învățase la serviciu să fie pregătită pentru orice. Nu se mai gândise la asta, dar, simțind ușurarea surorilor ei și poate un pic de admirație din partea lor, îi făcu plăcere.
   Chiar dacă îi ronțăiau rezervele de ciocolată.
   Dar își dorise întotdeauna o familie în toată puterea cuvântului, dorise să le fie de ajutor celorlalți. O, își iubea tatăl și el o iubea, dar tânjise mereu după mai mult.
   Își dorise ca familia ei să fie acolo după atâta timp, chiar acolo, în fața ei, să-i ofere căldură în noaptea friguroasă. Când ieși afară, vântul îi biciui fața. Cercetă curtea cu lanterna, dar se opri când văzu copacul căzut de-a curmezișul curții.
   - Am pierdut un copac, le strigă ea. Unul mare.
   - Vino înăuntru înainte să-ți cadă altul în cap, o chemă Tara.
   Maddie merse prin curte până dădu de vârful arborelui căzut, care prinsese sub el un puiet firav. Iar priveliștea îi frânse inima. Se strădui să scoată pinul tânăr, apoi îl luă în brațe și se întoarse pe verandă.
   - Acum avem și pom de Crăciun, anunță ea.

Capitolul 6

   Oricât de bine ar fi să respecți regulile, tot n-are nici un haz.
   PHOEBE TRAEGER

   Decorară brăduțul cu ce găsiră, adică niște obiecte de prin bucătărie și un cablu cu luminițe în formă de ardei iuți, de care Chloe își amintea că-l văzuse la una dintre petrecerile monstruoase din anii ’90.
   Tara descoperi un teanc de numere din National Enquirer, vechi de două decenii.
   - Evanghelia lui Phoebe, zise cu afecțiune în glas, ținând în mână un exemplar cu Mel Gibson pe copertă.
    Decupă fotografia și o atârnă în pom.
   - Ce e? întrebă ea când le văzu pe Chloe și Maddie holbându-se. Mi-aș trage-o cu el.
   - Îți dai seama că nu mai arată așa, nu? râse Chloe.
   - Ei, e fantezia mea.
   Își petrecură următoarea jumătate de oră bând încă o sticlă de vin și decupând pozele tuturor tipilor cu care „și-ar fi tras-o“. Se vădi că erau destul de puțini.
   Maddie și-i adjudecă pe Luke Perry și Jason Priestley - înainte să facă toate filmele acelea proaste de televiziune. Chloe, în schimb, se dădea în vânt după tipii din formații muzicale. După toți.
   - Nu putem împodobi pomul doar cu tipi sexy, decise Tara.
   Chloe încuviință din cap și atârnă o lingură de servit, apoi își înclină capul ca să vadă dacă stătea cum trebuie și o mută cu câțiva centimetri, de parcă ar fi recreat Mona Lisa.
   - Am făcut odată sex cu un tip care arăta ca lingura asta. Era urât ca dracu’, dar, măiculiță, cum săruta! Am făcut crize de astm în toate nopțile din săptămâna în care ne-am văzut.
    Oftă visătoare.
   - Bărbații urâți sunt amanți extraordinari.
   - Logan e superb și este și bun la pat, zise Tara. Oare asta ce înseamnă?
   - Că ești norocoasă că te-ai măritat cu el? întrebă Chloe.
   - Nu.
    Tara scutură exagerat din cap.
    - Bărbații superbi au defecte. Multe defecte.
   - Nu toți.
   - Ba toți.
   Maddie găsi un milieu.
   - Fostul meu e foarte arătos. Și bun la pat. Și...
    Rușinea aproape o sufocă în timp ce împăturea milieul în formă de stea.
    - Și, așa cum am văzut, violent.
   Încuviință în sinea ei și puse „steaua“ în vârful pomului. Era splendidă. Mai ales dacă își mijea ochii.
   - Cred că e un defect destul de mare, adăugă ea.
   Urmă o pauză lungă și apăsătoare. Când se întoarse cu fața la surorile ei, acestora li se citeau în ochi groaza, furia și regretul.
   - Ăsta-i cel care a dat în tine? murmură Tara într-un final. Fostul tău iubit?
   Maddie încuviință din cap.
   - Ai dat și tu în el, nu? se interesă Chloe.
   - Și apoi ai chemat poliția, completă Tara. Ai chemat poliția să-l ia, nu, scumpo? Să-l bage la pușcărie, să ajungă gagica unui mahăr de pe-acolo?
   Nu, n-o făcuse. Și îi era greu să explice, chiar și ei însăși. Totul se petrecuse treptat, până își pierduse stima de sine și nu se mai simțise ca Maddie Moore, ci stângace și proastă, și urâtă.
   Alex îi făcuse asta.
   Aiurea. Ea îl lăsase să-i facă asta. O jignise cu tot felul de comentarii acide înainte să-l părăsească. Fără încredere în oameni, fără economii, fără nimic. Suna de-a dreptul jalnic.

......................................