6.
- Nervoasă, foarte nervoasă. Era roșie la față de furie. Când s-a așezat lângă mine, simțeam cum tremură. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, m-a repezit cum nu m-a repezit niciodată. Mi-a spus să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.
Sinaia - București 1966- Nervoasă, foarte nervoasă. Era roșie la față de furie. Când s-a așezat lângă mine, simțeam cum tremură. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, m-a repezit cum nu m-a repezit niciodată. Mi-a spus să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.
Lucian își îndreptă ochii spre secretară: ședea la fel de plictisită și de indiferentă. O întrebă:
- Recunoașteți?
- Da!
- Locuiți singură?
- Da!
- Atunci, cu cine v-ați certat?
- Și asta vă interesează!? Cu o vecină.
- Cu cine?
- O aiurită... Mărculescu Nina...
Lucian se uită pentru un moment la Frunză și îi zâmbi întrebător: „Ce zici, ce frumos minte?”
Frunză știa că, de fapt, zâmbetul se adresa indirect secretarei. Răspunse și el printr-o expresie a feței care însemna: „Minte de îngheață apele”.
- Tovarășe Govos, ți-a cerut vreodată tovarășa Nicolescu s-o duci cu mașina la Spitalul Central?
Era pentru întâia oară când secretara tresări, apoi îngălbeni.
„Bomba”, își zise Frunză.
- În două rânduri... Directorul era plecat din București, iar tovarășa Nicolescu m-a rugat și nu puteam s-o refuz. Că-i o tovarășă cumsecade, deși ieri m-a repezit. O înțeleg...
- Recunoașteți? i se adresă Lucian secretarei.
- Recunosc.
- Tovarășe Govor, dumneata poți să pleci, să te înapoiezi la institut. Ai semnat declarația?
- Da, răspunse șoferul, ridicându-se.
Frunză îl conduse până la ușa principală, iar de acolo un ofițer de serviciu îl conduse până la ieșire.
Lucian reluă firul interogatoriului. „Bomba” explodase, acum se cereau culese rezultatele.
- Așadar, ați recunoscut că ați fost la Spitalul Central în două rânduri. Pe cine ați vizitat?
Secretara întârzie răspunsul. Pesemne poșeta i se păru deodată prea grea și o lăsă din poală pe podea, lângă scaun. Devenise și mai lividă.
- Pe cine ați vizitat? stărui Lucian pe un ton sever.
- Pe un bolnav...
Vocea-i tremura. Toată demnitatea afișată mai înainte i se risipise brusc.
- Pe Vasile Gramoste.
- Cine-i Vasile Gramoste?
Femeia își scoase ochelarii și-și acoperi fața cu mâinile, acum la fel de galbene ca și pielea feței. Nu plângea. Își descoperi fața după un timp, resemnată, îmbătrânită subit.
- Vasile Gramoste... a fost... În anii studenției... a făcut Dreptul, dar n-a terminat... A fost iubitul meu... primul meu bărbat... În 1941... luați presa...
- Din timpul rebeliunii?
Ea dădu afirmativ din cap.
- O să-i întâlniți numele... A fugit în Germania.
- De ce?
- A fost implicat în procesul celor care au dat foc soldaților români. I-au stropit cu benzină și le-au dat foc. Era și Gramoste printre rebeli. Era un fanatic...
- Cât timp a lipsit din țară?
- Nu știu! L-am revăzut întâmplător în1945, la 8 noiembrie, când au fost incidentele din Piața Palatului... mă găseam cu soțul într-un camion de ceferiști. Nu știu dacă el m-a văzut... I-am întâlnit pe urmă, numele în ziare. Prin `47, fusese arestat și judecat pentru participare la niște crime de război.
- Deci, a fost închis. Până când?
- Nu știu, dar acum 1 an... m-a căutat. Într-o zi, m-am pomenit cu el acasă... Mi-a povestit că a avut o condamnare mare, că de mai bine de 2 ani, fiind suferind, a fost eliberat și internat la Central. Se ținea foarte bine... Nu arăta a om bolnav. Puțin câte puțin, a început să mă atragă într-ale lui..
- V-a șantajat?
- Nu, negă ea, dar se vedea clar că nu spunea adevărul.
- Este singura posibilitate de a vă ușura situația, îi atrase Lucian atenția, să mărturisiți totul. V-a șantajat, nu-i așa?
- M-a șantajat, murmură ea. M-a șantajat... m-a nenorocit pentru a doua oară. L-am ascuns la mine după rebeliunea legionară, pe când era căutat de poliția antonesciană. Știam de crimele lui săvârșite împotriva soldaților români.
- Ați spus tot? o întrebă Lucian, lăsând, de fapt, să înțeleagă că mai așteaptă ceva.
- Am știut că a făcut parte din banda de huligani care l-a atacat pe soțul meu la 19 noiembrie 1946. Iar el, la rândul lui, știa că eu am ascuns partidului trecutul meu.
„Mătușica?!” se gândea Frunză. „Ce monstru ascunde chipul ei de femei cumsecade, cu părul cărunt. Văduvă de militant! Văduvă de ceferist?!”
- Ce v-a cerut Vasile Gramoste?
- Mi-a spus doar atât: „Te-aș fi lăsat în pace dacă n-aș fi aflat că lucrezi la Institutul de Cercetări Geologie și că îl cunoști pe Stamatiad”. Era animat de o ură de moarte împotriva lui. De ce și pentru ce, nu l-am întrebat, nu mi-a spus. În general, am evitat să-mi încarc conștiința cu date care nu mă interesau... Mi-a cerut să-l țin la curent cu orice mișcare a inginerului.
Lucian clătină din cap că a înțeles.
- Așadar, prin dumneavoastră a aflat Gramoste că Stamatiad a fost la mine?
- Da. Directorul mi-a cerut să vă caut la telefon și nu v-am găsit. Pe urmă v-a căutat dumnealui. Așa am aflat numele și telefonul dumneavoastră.
- Ce altceva v-a mai cerut Vasile Gramoste?
- Mi-a cerut casa. I-am dat o cheie a apartamentului meu. Oricând avea acces în casă... ziua, noaptea...
- Ieri, de pildă, a fost la dumneavoastră?
- Alaltăieri, a venit la mine după miezul nopții. N-a dormit. L-am auzit telefonând în două rânduri la Spitalul de Urgență de starea unei femei. Dimineața, înainte de a pleca la birou, mi-a spus că se retrage în bârlogul lui la spital. Ne-am despărțit. Când am ajuns la institut, am aflat că Stamatiad o să plece la Baia Sprie. Trebuia să-i comunic urgent informația. Îmi făgăduise că, în sfârșit, o să mă lase în pace dacă în zilele astea am să-l țin la curent cu orice mișcare a inginerului Stamatiad. De la Biroul de voiaj l-am căutat la spital. Nu era acolo. Am telefonat acasă la mine și l-am găsit, nu plecase încă la spital. M-a rugat să trec pe la dânsul. I-am îndeplinit și dorința asta. Acasă mi-a cerut amănunte în legătură cu plecarea lui Stamatiad, și-a notat vagonul, locul de pe tichet. L-am auzit spunând: „La noapte termin cu dânsul... Îl ucid”. Ne-am luat la ceartă, i-am cerut să se potolească. A izbucnit în râs. Mi-a spus că-i nebun și că unui nebun nu i se poate întâmpla nimic. A încercat să mă liniștească spunându-mi că, de acum înainte, o să mă lase în pace... că totul s-a terminat. Nu știu unde e acum.
- Astăzi de dimineață nu v-a dat niciun semn de viață?
- Nu.
- Înseamnă că a plecat spre Baia Sprie...
- După toate probabilitățile, da.
- Ce prieteni mai avea Vasile Gramoste?
- Acum câteva zile mi-a vorbit de unul... Nu i-am reținut numele. Nu m-a interesat. V-am mai spus, mă feream să-i pun întrebări și să-i aflu gândurile.
„Unde o fi acum?” se întrebă Lucian, neluându-și ochii de la fața galbenă a femeii. „Ieri-noapte ne-a scăpat. A urcat în tren, dar nu la București, ci la Ploiești. Pe culoar s-a întâlnit cu mine... Și-a dat seama că e în primejdie, deși eu nu l-am recunoscut imediat. M-a îmbrâncit, a tras semnalul de alarmă, a oprit trenul, a sărit din el și a dispărut în noapte... Acum unde o fi? La spital? La ea acasă?”
- Unde am putea să-l găsim?
- O fi ajuns la Baia Sprie, zise ea.
- Doamnă, ne vedem nevoiți să vă reținem... Ne vom deplasa împreună la locuință dumneavoastră, pentru efectuarea unei percheziții.
XV
moartea vine cântând
1
Percheziția se apropia de sfârșit.
Virginia Nicolescu ședea frântă în fotoliu și urmărea cu ochi triști și neputincioși activitatea migăloasă a celor doi ofițeri de securitate. Când și când scotea câte un oftat scurt și amarnic. Răspundea mecanic ori de câte ori i se punea câte o întrebare.
- Asta e fotografia soțului?
- Da, fotografia soțului.
Martorul stătea rezervat, chinuit de curiozitate și neliniște. Nu-i venea să creadă că vecina lui, Virginia Nicolescu, văduva activistului Nicolescu, ar putea fi obiectul unor descinderi.
- Apartamentul l-ați primit prin grija statului, în memoria soțului?
- Da.
Locuia de mai bine de 3 ani într-un apartament situat într-un bloc modern din cartierul Floreasca - două camere pe hol, dependințe.
Martorul tresărea și el ori de câte ori o auzea pe Virginia Nicolescu oftând. Trăgea cu coada ochiului spre dânsa, căutând un răspuns la întrebările sale mute.
Mașina de scris tip Continental fu găsită de Frunză într-o chicinetă. Zăcea părăsită într-un colț, acoperită cu o mușama neagră și veche.
O ridică și o puse pe masă. Lucian veni lângă el și se apucă s-o cerceteze.
- De când n-ați mai folosit-o?
- De mult... de 5-6 ani, răspunse femeia fără chef.
- Vă rog să vă apropiați.
Virginia Nicolescu se ridică încet din fotoliu și trecu dincolo, în sufragerie, unde mașina fusese pusă pe masă.
- Uitați-vă la litere, o îndemnă Lucian, ce părere aveți, așa arată o mașină care nu a mai fost de mult folosită?
Ea văzu literele înnegrite de curând, o bandă nouă și recunoscu.
- Da, a fost folosită.
- De către cine?
- De el, cu siguranță...
La un semn al lui Lucian, Virginia Nicolescu se retrase în dormitor și-și reluă locul. Cele două camere erau despărțite printr-un glasvand, acum dat în lături.
Lucian introduse în mașină o coală de hârtie, bătu câteva cuvinte, apoi scoase hârtia și o cercetă.
Deasupra punctelor se imprimase și litera b - simbolul fabricii. Așadar, la această mașină fuseseră bătute scrisorile de amenințare adresate lui Stamatiad. Mulțumit de ceea ce stabilise, reluă descinderea. Veni și rândul șifonierului. Îl deschise.
Din prima clipă, privirea îi fu atrasă de o mică valijoară de voiaj așezată pe raftul de jos, printre câteva perechi de pantofi de damă. Lucian se aplecă - pe valiză erau lipite câteva etichete ale unor hoteluri de peste hotare.
- Ați fost în străinătate?
- Nu!
Ridică valiza: nu era prea grea. Numai atunci zări atârnând de mâner o carte de vizită. Silabisi de la distanță „Cons-tan-tin A-man” și, de satisfacție, se îmbujoră.
- Valiza vă aparține?
Frunză se opri pentru o clipă și se uită curios la valiza descoperită de căpitan.
- Nu... El a adus-o acum câteva zile, spre dimineață... Eu mă pregăteam să plec la serviciu, el a rămas aici. Mi-a atras atenția că-mi lasă în grijă o valiză. „Las-o!” i-am răspuns și am plecat.
- V-a spus a cui e?
- Nu! De altfel, nici nu m-am uitat la ea.
Atunci, Lucian rosti numele inginerului Constantin Aman.
- Nu știam că e a lui, murmură ea, părând surprinsă.
Căpitanul deschise valiza sub ochii măriți ce curiozitate ai martorului.
Scoase, rând pe rând, 3 cămăși albe de poplin, două batiste, două perechi de ciorapi, un maiou, un aparat de ras, o pereche de papuci. Lucian umbra încet, atent. Curând, valiza se goli; începu atunci să-i pipăie încheieturile și cusăturile, să vadă dacă nu cumva are fundul dublu. Era o valiză simplă, fără nicio ascunzătoare. Se apucă apoi să cerceteze răbdător fiecare obiect în parte.
Ajunse și la aparatul de ras. Luă piesă cu piesă. Desfăcu și cele două pachețele de lame de ras. Într-unul găsi 8 lame Gilette, în celălalt făcu o descoperire uluitoare - între lame, fusese ascuns un alt pachețel. Îl desfăcu: în loc de lame dădu peste niște filme. Pelicula fusese developată, apoi decupată clișeu cu clișeu și rânduită frumos, închipuind un pachețel de lame.
Ofițerul luă la întâmplare o „lamă” și o cercetă la lumina zilei. Reprezenta un calcul. Celălalt clișeu înfățișa o hartă geologică. Numără 41 asemenea „lame”. Le adună pe toate la un loc, ca pe un minuscul și neobișnuit joc de cărți.
- Întocmește procesul-verbal, îi ordonă lui Frunză.
În aceeași clipă, răsună telefonul. Tustrei își îndreptară privirile spre sufragerie. Virginia Nicolescu, palidă la față, se ghemui speriată în adâncul fotoliului. Trecând în sufragerie, Lucian îi făcu semn să ridice receptorul. Ea se supuse. Murmură un „alo” fără vlagă. Lucian își lipi și el urechea de receptor.
Auzi un glas bărbătesc: „De ce nu ești la birou? Te-am căutat la institut”. Femeia se uită speriată la Lucian și șopti: „El e!” apoi, răspunse la întrebarea lui: „Sunt bolnavă...” Îl întrebă pe Lucian din priviri dacă să continue. „Desigur!” șopti el. „Bolnavă?!” se miră celălalt. „Nu te aud prea bine... Ce ai?” Nu mai așteptă răspunsul. Întrebă: „Nu pleci de acasă?” „Nu!” „Peste un sfert de oră o să vină cineva la tine... un domn. Vine din partea mea... să-i dai valiza aceea... știi tu care... am pus-o în șifonier...” „De ce nu vii tu?” se interesă ea, destul de bine inspirată. „Nu pot... nu pot să ies așa în oraș... am hainele rupte și fața zdrelită.” Lucian șopti ceva și ea întrebă: „De unde telefonezi acum?” „Nu-i treaba ta! Tu dă-i omului valiza.” „Bine, să vină!” „Pa! Poate când o să se întunece, să trec pe la tine!”
- Ați auzit, peste un sfert de oră o să vină la mine cineva trimis de Gramoste să ia valiza.
Vestea îl surprinse. Nu se aștepta la un asemenea deznodământ. Gramoste trimitea pe cineva după valiză? Pe cine oare? Desigur, pe cel de-al treilea ins de la cimitir. Lucian se uită la ceas. Peste un sfert de oră va avea plăcerea să-l cunoască. Cum ar fi potrivit să acționeze? Să-l aresteze pe loc? Să-i dea valiza și să se ia după dânsul ca să vadă unde o să descindă și cu cine o să ia legătura?
Se uită din nou la ceas: timpul zbura.
- Cum stai cu procesul-verbal?
- Mai am puțin, îl informă Frunză.
În timp ce Frunză se grăbea să încheie procesul-verbal, căpitanul se apucă să pună lucrurile lui Constantin Aman înapoi în valiză. Reținu „lamele”.
„M-am decis. Îi dau valiza și mă iau după dânsul să văd unde o duce, cu cine se întâlnește. Iar la momentul potrivit îl arestez.”
- Gata! raportă Frunză.
Căpitanul citi procesul-verbal: descinderea se soldase cu 3 descoperiri concludente: magnetofonul, mașina de scris și, bineînțeles, valiza și filmele făcute de Aman. Își cercetă ceasul. Secundarul în îndemna: „Grăbește-te!” Îl invită pe martor să semneze. Acesta se mai uită o dată la vecina lui: cândva plăcută și vioaie, acum zăcea în fotoliu, îmbătrânită și urâțită.
Când rămaseră singuri, Lucian vorbi cu glas tare:
- Iată cum o să procedăm...
Virginia Nicolescu tresări și deschise ochii. Întrebă:
- Mă interesează și pe mine?
- Da. O să rămâneți aici, urmă Lucian. Presupun că cel care vine o să sune. Îi deschideți, îi dați valiza și-l lăsați să plece. Ați înțeles?
Femeia dădu obosită din cap.
- Totuși, o sfătui Lucian, sunteți „bolnavă”. Ar trebui să vă puneți un capot.
Ea se ridică mecanic și, cu pași egali și înceți, de om într-adevăr bolnav, se îndreptă spre baie.
- Ai grijă, își sfătui Lucian colaboratorul. Ia toate astea de pe masă. Ascunzătoarea cea mai potrivită e trecerea spre bucătărie. Lasă ușa întredeschisă. Încă o dată, bagă de seamă!
- Bine, bine, am înțeles. Tu ce ai de gând?
- O să cobor și o să-l aștept, o să mă iau după dânsul ca să văd cu cine se întâlnește, cui îi transmite valiza. Tu să nu pleci de aici. Să aștepți telefonul meu.
Virginia Nicolescu reveni îmbrăcată într-un capot lung de culoare închisă, care o făcea și mai pământie la față.
Lucian îi făcu semn lui Frunză să se retragă, apoi ieși. Pe scări nu se întâlni cu nimeni. Ajunse în stradă. Șoferul îl văzu de departe și-l întrebă printr-un semn dacă trebuie să tragă în fața casei. „Rămâi locului” îi indică Lucian. Se îndreptă spre mașină și îi ceru șoferului să tragă mașina îndărăt, după colț.
Tipul ar fi trebuit să-și facă apariția. Trecuse sfertul de oră sau te pomenești... O, de-ar fi cel de-al treilea personaj din cimitir! Odată scăpat din tren, Gramoste nu s-a mai întors la spital, ci și-a găsit un alt adăpost. Poate la tipul care trebuia să se ivească.
Deodată, în fața blocului opri un Fiat 1300, de culoare albastră. Din el coborî un bărbat trecut de 45 de ani, de statură atletică. Pe cap purta o pălărie cu borul tras pe ochi. O clipă examină fațada locului, apoi intră.
„Ăsta o fi?” se întrebă Lucian, căci imediat după dânsul în același bloc intră un bărbat în etate, îmbrăcat într-un pardesiu negru, elegant. Apoi o femei. „O să coboare cu valiza!” își spuse Lucian, memorând numărul mașinii.
Rămase în așteptare. Îi veni o idee, dar nu mai avut când s-o aplice. Cel care coborî cu valiza lui Aman în mână fu proprietarul Fiatului.
„Carevasăzică, dumnealui e.”
Lucian se repezi fulgerător la mașina sa, sări lângă șofer, ordonându-i:
- Ia-o la dreapta! Ține-te frumușel după „1300”.
Când mașina lor coti la dreapta Fiatul demarase de acum.
- După dânsul, ca la carte, porunci Lucian cuprins de o subită înfrigurare.
Șoferul cunoștea tâlcul cuvintelor „ca la carte”. Își concentră atenția și începu să urmărească de la distanță mașina albastră. Își fixă și un reper - mascota de la geamul din spate - un leu galben cu o coamă bogată și roșie.
După un timp, ieșiră pe Șoseaua Ștefan cel Mare unde circulația la ora aceea era foarte animată și ușura urmărire.
„Dacă-l pierd, m-am ars, gândea Lucian. Am numărul lui. Totuși, până dau de el, se pot petrece o mulțime de lucruri.”
Trecură de stadionul Dinamo, apoi de Piața Victoriei. După ce ocoli piața, Fiatul se îndreptă spre Bulevardul Nicolae Titulescu. Lucian tresări.
„Te pomenești că se oprește la familia Aman?”
Nu, Fiatul își continuă drumul.
- Cred că se îndreaptă spre Gara de Nord, își spuse șoferul părerea.
„Ce să caute la gară? O întâlnire. Poate că intenționează să transmită mai departe valiza.”
Șoferul nu greșise. După câteva minute, Fiatul opri în fața Gării de Nord. Proprietarul ei coborî sprinten, în mână cu valiza lui Aman, și intră în incinta gării.
Lucian sări după dânsul. Pentru orice eventualitate, îi ordonă șoferului să lase mașina și să-l urmeze. Insul cu valiza se depărta grăbit.
„Nu, n-are nicio întâlnire!”
Proprietarul mașinii se așeză la rând, în dreptul Biroului de predare a bagajelor de mână. Lucian îl văzu predând valiza, achitând nota și-și spuse: „Bună ascunzătoare, nimic de zis!”
Terminând formalitățile, insul se îndreptă spre un telefon public. Formă un număr și începu să vorbească foarte bine dispus. Șoferul nu apucă să se apropie prea mult de telefon, când convorbirea luă sfârșit. Nu prinsese decât un „La revedere”.
„Cu cine o fi vorbit?” se întrebă Lucian.
Cu siguranță cu nea Fane. Spre surprinderea lor, insul se înapoie la Biroul de predare a bagajelor de mână și retrase valiza.
„Nu mai înțeleg nimic!”
Vesel și foarte sigur pe sine, proprietarul Fiatului se îndreptă spre ieșire.
- După dumnealui, zise Lucian fără să mai aștepte întrebarea șoferului.
Norii grei, încremeniți pe cer, grăbeau înserarea. Urmărirea continua.
Intrară, după un timă, în cartierul Cotroceni. Fiatul lăsă în urmă Podul Elefeterie și pătrunse pe strada Dr. Staicovici. Pe neașteptate, opri în fața unei clădiri cu două etaje.
- Ce fac? Opresc și eu? întrebă șoferul.
- Depășește-l și oprește ceva mai încolo, îl sfătui Lucian.
Trecură pe lângă Fiat în clipa în care stăpânul mașinii cobora de la valon. Luase cu el valiza. Lucian îl văzu apoi prin oglinda retrovizoare cum intră cu pași mari în clădire.
Nu-și aruncase nici un moment privirea spre Warszawa lor, semn că nu sesizase urmărirea.
„Și acum”, se întrebă Lucian după ce șoferul frână, „eu ce fac? Aștept? Acționez? Cum să acționez?”
Strada era pustie, rece, dușmănoasă parcă. Deschise portiera și, fără să se mai dea jos, iscodi cele două etaje ale imobilului
„Locuiește aici? A venit oare la cineva? La ce etaj o fi urcat? Cum să-l dibui?”
În sfârșit, coborî din mașină, nu închise portiera și se lăsă în voia sorții.
Se îndreptă spre Fiat, se opri în fața lui și, asemenea nenumăraților amatori de autoturisme, începu să-l studieze,d ar prea se întunecase ca să poată descoperi în interior un semn sau un indiciu folositor. Atunci se hotărî să intre în clădire. Chiar în ușă se lovi de un puști de vreo 9 ani. Ieșea cu mâinile în buzunare, fluierând. Vru să treacă mai departe, dar Lucian îl opri apucându-l de vindiac.
Puștiul nu se supără, ci-l întrebă cu un aer mucalit:
- Ce ai, nene?
- Al cui e Fiatul? îl întrebă Lucian fără nicio altă introducere.
- Al lui nenea inginer Nemțeanu, răspunse.
- Și la ce etaj locuiește?
- Dă-mi drumu`, nene... se burzului puștiul.
Lucian îi satisfăcu dorința. Băiețelul o luă la fugă, dar după câțiva pași se întoarse și-i strigă:
- La doi, nene.
„Nemțeanu”, repetă Lucian în gând, „etajul doi”.
Intră în clădire și chiar lângă ușă descoperi o listă cu locatarii imobilului. Citi: „Inginer Radu Nemțeanu, etajul II, apartamentul 8.”
Prima întrebare pe care și-o puse fu dacă nu cumva Nemțeanu era și el inginer la Institutul de Cercetări Geologice. Să urce sau nu? Ieși din nou în stradă. Cercetă ferestrele etajului II. Toate erau luminate. Reveni la mașină. Luă prin telefon legătura cu maiorul Panait, îi raportă situația.
Prima întrebare pe care și-o puse fu dacă nu cumva Nemțeanu era și el inginer la Institutul de Cercetări Geologice. Să urce sau nu? Ieși din nou în stradă. Cercetă ferestrele etajului II. Toate erau luminate. Reveni la mașină. Luă prin telefon legătura cu maiorul Panait, îi raportă situația.
„Acționează atent, îl sfătui șeful. Dă-mi adresa! Ți-l trimit pe Pop. Fulger. N-o să vină singur.”
După ce își încheie raportul, Lucian îi făcu semn șoferului să-l urmeze. Vasilică se execută.
- Vii cu mine, îi explică Lucian, încuie mașina! O să urcăm la etajul II. Tu o să rămâi ceva mai departe. Eu o să intru, tu o să aștepți lângă ușă... Dacă în 10 minute nu ies, vii după mine. Înțeles?
- `Nțeles, tovarășe căpitan.
Intrară împreună. Scările erau luminate. Urcară nestingheriți. Nu întâlniră pe nimeni. La etajul II se aflau 3 apartamente. Cel de la numărul 8 era ocupat, așa cum arăta și cartea de vizită, de inginerul Radu Nemțeanu. Lucian îi făcu șoferului semn să se oprească și să se lipească de perete, apoi sună. Nu-i răspunse nimeni. Mai sună o dată, și apoi încă o dată. Într-un târziu se auziră pași.
- Cine-i? întrebă o voce bărbătească.
Ușa n-avea vizor.
- Cu tovarășul inginer Nemțeanu.
- Dar cine-i? întrebă celălalt nervos.
- Fiatul din stradă e al dumneavoastră?
- Da! Ce vreți? se interesă Nemțeanu tot fără să deschidă.
- Păi, deschideți, cum să vă spun? își urmă ofițerul jocul. Am lovit din greșeală mașina dumneavoastră.
- Cuuum? urlă celălalt și deschise, în sfârșit ușa.
Lucian îl recunoscu pe proprietarul mașinii. Își scosese haina și rămăsese în cămașă. Era roșu la față de mânie. Țipă:
- Mi-ați lovit mașina?! Stați să-mi iau haina... vin imediat...
Vestibulul era luminat; și în cealaltă încăpere ardea lumina. De undeva, poate din cea de-a doua cameră, răzbătea o muzică ritmată, modernă.
Lucian îl urmă pe inginer fără să fie invitat, lăsând ușa deschisă. Nimeri, pesemne, în camera de lucru. Când inginerul dădu să-și pună haina, Lucian observă și mai bine cât era de voinic și se întrebă dacă nu cumva se hazardase.
- Domnule Nemțeanu, nu e cazul să vă grăbiți, i se adresă Lucian. Jos, în stradă, nu s-a întâmplat nimic. Fiatul vă este intact.
Inginerul se răsuci brusc și se uită cu niște ochi mari, ucigători, la Lucian. Șuieră printre dinți, strângându-și pumnii:
- Cum îndrăznești?
Lucian, deși nu avea asupra sa pistolul, duse instinctiv mâna la buzunarul drept. Celălalt sesiză gestul și întrebă scurt și energic:
- Cine sunteți și ce vreți? N-am timp pentru prostii.
- Sunt căpitanul de securitate Lucian Rupea.
Inginerul nu se pierdu cu firea; își îndreptă haina și-l privi pe ofițer de sus:
- Și ce doriți?
Ochii de culoarea oțelului îi sticleau de mânie. Fusese păcălit, iar acum, în mod vizibil, făcea eforturi să-și stăpânească nervii.
- V-am întrebat ce doriți? N-aveți dreptul să năvăliți în casa omului, se revoltă Nemțeanu.
- Copăcel, domnule Nemțeanu, nimeni n-a năvălit. Am sunat, mi-ați deschis.
- Ce doriți?
- Unde e domnul Gramoste?
- Nu cunosc niciun domn Gramoste.
- Minciunile vă vor îngreuna situația.
- Fără amenințări, se răsti Nemțeanu.
Stăteau la trei pași unul de celălalt. În spatele inginerului se găsea o bibliotecă cu cărți și bibelouri.
- La ora 5:40 ați fost la Virginia Nicolescu.
Lucian ridică anume glasul: voia să se facă auzit și de eventuala persoană din camera vecină. Vorbea și pândea ușa. Muzica nu încetă nicio clipă: nu deveni nici mai slabă, nici mai puternică.
- Ați ridicat de acolo, la indicația lui Gramoste, o valiză.
- N-am luat de nicăieri nicio valiză, îi replică Nemțeanu, și vă cer să părăsiți imediat apartamentul.
Lucian îl măsură cu o privire neiertătoare din tălpi și până în creștet: era voinic inginerul - tipul sangvinului - se aprindea ușor, gata să se ia la harță.
- Unde e Gramoste? repetă căpitanul întrebarea.
- N-aveți dreptul să-mi violați domiciliul. Încălcați legea. O să cer pedepsirea dumneavoastră.
- Unde e Gramoste?
- Nu cunosc niciun Gramoste.
- La ora 5:40 ați fost la Virginia Nicolescu și ați luat de acolo o valiză. Domnul Gramoste v-a trimis...
- N-am fost nicăieri.
- De la Virginia Nicolescu ați fost la Gara de Nord și ați depus valiza la biroul de bagaje de mână, apoi...
- Încetați odată cu balivernele! țipă Nemțeanu, strângându-și pumnii, gata să se arunce asupra lui Lucian.
Lucian presimți că înfruntarea lor se apropia de un moment dificil. Îl mira mult însă faptul că, de dincolo, nimeni nu se impacienta de dialogul lor gălăgios.
„Poate că e singur!” gândi și se apropie de ușa ce dădea în cealaltă încăpere.
- Ați făcut o greșeală, continuă Lucian aruncându-i o privire batjocoritoare. Ați luat o altă valiză. Unde e Vasile Gramoste?
- Dincolo! șuieră Nemțeanu printre dinți.
Lucian apăsă clanța și împinse prudent ușa. În aceeași clipă, cu o mișcare fulgerătoare, Nemțeanu apucă un obiect de pe raftul bibliotecii.
- Stai, strigă, sus mâinile!
Lucian rămase locului; îl vedea pe Nemțeanu dintr-o parte. De dincolo, nimeni nu se mișcase. Odaia era cufundată în semiîntuneric.
- Nu mișca! îl somă Nemțeanu cu ură. Țin în mână o grenadă... Iat-o! I-am scos inelul... O mișcare... numai una singură și sărim amândoi în aer.
Pumnul lui Nemțeanu strângea într-adevăr o grenadă „lămâie”, din cele folosite în ultimul război mondial. Nu glumea, inelul fusese smuls; ar fi fost de ajuns ca inginerul să desfacă pumnul, pentru ca „lămâia” să explodeze.
- Să nu miști!
Nemțeanu începu să se retragă spre ieșire... se retrăgea cu spatele, pregătit să înfrunte un eventual atac. Fața i se schimonosise într-un rânjet batjocoritor.
Urmărindu-l, Lucian calcula cu înfrigurare:
„Dacă la ieșire se lovește de Vasilică, ne-am ars... nenorocirea nu mai poate fi înlăturată. Nemțeanu o să dea drumul grenadei. Are s-o facă... e tipul. Nu există decât o singură soluție... Una singură... ca Vasilică să ne găsească.”
Fulgerător, făcu un salt și se aruncă cu forță peste Nemțeanu, îi apucă pumnul ce ținea grenada, strângându-i-l din toate puterile. Acesta însă avea liber brațul stâng: începu să lovească cu el smucindu-se din răsputeri. Lucian îndură fără să crâcnească loviturile, dar nu eliberă din strânsoare pumnul adversarului. La o smucitură se împiedicară însă, prăvălindu-se amândoi pe podea.
- Te ucid! șuieră Nemțeanu printre dinți, continuând să-l lovească în ceafă.
Ofițerul căzuse însă cu toate greutate trupului peste brațul drept al inginerului, imobilizându-l. Îndura loviturile, întrebându-se cât o să mai poată rezista.
Șoferul îi găsi încleștați și-și scoase iute pistolul.
Surprins de această apariție neașteptată, Nemțeanu slăbi rezistența, se înmuie și se lăsă pe spate învins, urmărind țeava pistolului.
Surprins de această apariție neașteptată, Nemțeanu slăbi rezistența, se înmuie și se lăsă pe spate învins, urmărind țeava pistolului.
- Bagă de seamă, îl avertiză Lucian care continua să țină brațul inginerului sub greutatea trupului său, are în pumn o grenadă.
- O grenadă? nu-și stăpâni Vasilică e exclamație de uimire.
- I-a scos inelul... dacă desface pumnul, explodează.
- Ce trebuie să fac?
- Dacă mișcă, trage în el fără milă! ordonă Lucian. O să încerc să preiau grenada, ca din pumnul lui să treacă în al meu... Trage dacă mișcă.
Apoi i se adresă lui Nemțeanu:
- Ești pierdut, domnule... Desfă degetele unul câte unul.
Inginerul se supuse.
Puțin câte puțin, grenada trecu în pumnul lui Lucian. În cele din urmă, operațiunea izbuti. Sări sprinten în picioare cu grenada în mână, în timp ce Nemțeanu rămase pe podea întins pe spate, sub amenințarea revolverului lui Vasilică.
- Îl mai țin așa? întrebă acesta.
- Mai ține-l... până când îi scot grenadei cuiul.
Îi venea destul de greu să ducă la capăt operațiunea. Ținea grenada în mâna dreaptă și trebuia să lucreze cu cea stângă. Încercă să răsucească cuiul; era bine înșurubat. Simți ochii înfricoșați ai inginerului urmărindu-l cu atenție. Nu mai rânjea; fața îi nădușise, părea lăcuită. De dincolo, muzica nu încetase nicio clipă.
Cuiul cedă. Lucian răsuflă ușurat. Cu mâneca hainei își șterse fruntea transpirată. Cămașa i se lipise de spinare. Începu să deșurubeze cuiul cu mișcări rare; izbuti să-l scoată. Privi un moment tubul exploziv, apoi îl ascunse în buzunar.
- Gata! anunță el victorios.
Lucian se lăsă într-un genunchi, lângă Nemțeanu. Acesta continua să stea culcat pe spate, cu brațele ridicate. Căpitanul îi percheziționă buzunarele. Nu găsi asupra lui nicio armă.
- Ridică-te! îi ordonă Lucian, apoi i se adresă lui Vasilică: Dacă încearcă iarăși să facă pe nebunul, trage!
- `Nțeles! răspunse Vasilică. Trag.
Nemțeanu se ridică, își scutură hainele, își îndreptă nodul cravatei și rămase locului.
- Unde e Vasile Gramoste? îl întrebă Lucian, cântărind în palmă grenada.
- Dincolo, răspunse celălalt.
- Îți arde de glume?!
- Nu glumesc.
- Atunci, de ce nu ți-a sărit în ajutor? De ce nici acum nu-ți sare în ajutor? Preferă să asculte muzică?
- E mort...
Lucian se uită la inginer ca la un nebun. Apoi, își mută privirea spre ușă; rămăsese întredeschisă, așa cum o lăsase; muzica nu încetase.
Căpitanul intră în cealaltă încăpere și încremeni lângă ușă; în stânga sa, culcat pe studio, într-o rână, zăcea un bărbat. Părea că doarme sau într-adevăr era mort. Lângă studio, pe o măsuță scundă, se afla un aparat radio - îi venise rândul Ritei Pavone să cânte. Părea că omul adormise, ascultând muzică.
Lucian căută comutatorul, îl răsuci și se aprinse lumina. Înaintă spre studio. „Nea Fane” nu tresări. Se opri la un pas de el. Omul nu se dezbrăcase; se mulțumise doar să-și scoată haina și pantofii. Se aplecă, îi ridică o pleoapă și descoperi un ochi împietrit.
„Nea Fane” nu mai trăia: murise fără chinuri.
- L-am găsit mort, auzi explicația lui Nemțeanu. Cred că a înghițit cianură...
Câteva minute mai târziu își făcu apariția și locotenentul Pop, urmat de alți doi ofițeri.
XVI
venus din milo... are brațe
1
- De ce l-ai ucis pe inginerul Constantin Aman? repetă Lucian întrebarea.
Interogatoriul începuse de vreo 10 minute, dar întrebările căpitanului Lucian se loveau de muțenia arestatului ca de o stâncă.
- Ieri, de la gară, ai telefonat cuiva. Cu cine ai vorbit?
Radu Nemțeanu ședea pe scaun, crispat, lăsând întrebările să-i alunece pe lângă urechi.
- Nu poți să negi că Vasile Gramoste a fost găsit mort în apartamentul dumitale; ce legături întrețineai cu Gramoste?
Căpitanul nu părea să fie stingherit de tăcerea arestatului. În timp ce-și formula întrebările, se plimba în jurul acestuia cu dezinvoltură, ca și când rezultatul interogatoriului i-ar fi fost indiferent.
- Ai ridicat de la locuința Virginiei Nicolescu o valiză. Ea a aparținut inginerului Constantin Aman. Ce intenționai să faci cu ea?
Drept răspuns, arestatul își strânse ostentativ gura. Lui Lucian îi veni să râdă: „Caraghiosul... Se crede stăpân pe situație!”
- Nu vrei să răspunzi? Iartă-mă, dar am de îndeplinit câteva formalități.
Deschise dictafonul și ordonă:
- Să fie introdusă Virginia Nicolescu!
Arestatul se uită în direcția ferestrei, cu gândurile parcă duse în altă parte. La auzul acelui nume rămase impasibil; nu-l interesa nimic din tot ceea ce se petrecea în juru-i.
- Vă rog să vă apropiați! o îndemnă Lucian.
Fosta secretară înaintă timidă spre biroul anchetatorului.
- Îl cunoașteți pe bărbatul din fața dumneavoastră? întrebă Lucian arătând cu mâna spre arestat.
- Îl cunosc, răspunse Virginia Nicolescu, frângându-și mâinile.
Nemțeanu nu se clinti de pe scaun; îl interesa fluturarea perdelei de la fereastră.
- De unde îl cunoașteți?
- Aseară l-am văzut pentru întâia oară. S-a prezentat la mine acasă și a ridicat o valiză.
- Trimis de cine?
- De Vasile Gramoste. El a ascuns valiza în casa mea și tot el a trimis după dânsa.
Căpitanul se adresă arestatului:
- Domnule Nemțeanu, recunoști că ieri ai fost în casa Virginiei Nicolescu și ai ridicat de acolo o valiză?
Cel întrebat se foi, în sfârșit, pe scaun; de fapt, obosise și căuta o poziție mai potrivită; când o găsi, își încrucișă brațele și se apucă, brusc, să cerceteze tavanul.
- Vă mulțumesc, i se adresă Lucian fostei secretare. Puteți ieși.
Femeia se îndreptă încet spre ușă.
- Deci, nu vrei să răspunzi? îi vorbi Lucian cu aerul cel mai calm din lume. Nu cred că ai adoptat o tactică folositoare. Să știi că mie-mi este totuna dacă răspunzi sau nu. Deținem la dosar destule probe cu privire la vinovăția dumitale... Consider însă că ești destul de deștept ca să înțelegi ce rol au în pronunțarea unui verdict circumstanțele atenuante. Vorbești?
Nemțeanu se prefăcu că nu aude întrebarea căpitanului; lăsă să se înțeleagă că pentru dânsul, în clipa aceea, lucrul cel mai important era cercetarea tavanului.
Lucian deschise dictafonul.
- Luați arestatul de aici.
Intră ofițerul de serviciu și-l pofti pe Nemțeanu să-l urmeze. Arestatul se ridică greoi; era voinici și, privindu-l, Lucian se întrebă cum de îndrăznise să se încaiere cu el. Părăsi biroul în tăcere. Lângă ușă se opri și căscă cu o impertinență voită.
Cinci minute mai târziu, Frunză năvăli în birou și raportă vesel:
- Bucură-te, ți-am adus-o pe fecioara din Orleans!
- Să intre! ordonă Lucian.
Frunză deschise larg ușa și zise:
- Poftiți, domnișoară, intrați!
Mioara Cătuneanu se opri în mijlocul cabinetului strângând la piept o umbrelă. Era îmbrăcată într-un taior albastru, strâns pe trupu-i zvelt. Părul platinat, tuns cu breton, și-l legase cu un batic de voal negru. Culorile se armonizau perfect subliniindu-i tenul măsliniu și delicat.
- Tovarăși! se răsti ea deodată, înaintând spre masa de lucru a căpitanului. Ce-i asta? Nu mai înțeleg nimic! E revoltător! Cum se poate una ca asta?!
Părea sincer indignată. Umbrela îi tremura în mână.
- Liniștește-te! o povățui Lucian.
- Cum să mă liniștesc? Mă aflam la coafor, îmi așteptam rândul. De acolo, am...
- Te rog să iei loc. Nu e vina noastră.
- Dar a cui? se răsti ea și mai tare. Nu cumva a mea?
- Da, a dumitale, răspunse Lucian apăsând pe ultimul cuvânt și-i aruncă femeii o căutătură care o îngheță.
- Nu înțeleg, bâigui ea. De ce a mea?
Se lăsă încet pe scaunul oferit de Frunză.
- Mă rog, de ce a mea?
- Pentru că ne-ai mințit.
- Mințit?!? Eu?!? murmură ea după o scurtă pauză.
Se uita uluită la cei doi ofițeri, clipind des și nervos din genele-i lungi și rimelate, ca și când ar fi încercat să risipească de dinaintea ochilor ei o pulbere nevăzută.
- Pe cine ai așteptat aseară la ora 9 fără un sfert, în fața cinematografului Republica?
- De ce-mi vorbiți pe tonul ăsta? se arătă ea în continuare revoltată.
Verdele privirilor i se aprinse brusc.
- Ai face bine să răspunzi, nu să pui întrebări... Pe cine ai așteptat?
- Pe cine să aștept?! N-am așteptat pe nimeni. Mă plictiseam. Mă bătea gândul să intru la „Hamlet”. Am căutat un bilet în plus... N-am găsit... În cele din urmă, m-am răzgândit...
- E și vicleană dumneaei, observă Frunză cu un aer mucalit.
- De ce minți?
Lucian luă dintr-un dosar o filă de raport, o citi în gândi apoi rosti la fel de sentențios:
- Aseară, la ora 7 și 18 minute, ai fost sunată la telefon. Îți spun și de unde. De la Gara de Nord. Ai fost chemată de un oarecare Bobby.
- Nu cunosc pe niciun Bobby, miorlăi ea, gata să izbucnească în plâns.
- Fără lacrimi! Dacă nu-ți aduci aminte, atunci ascultă: „Alo, Mi, sărut mâinile, păpușo”, ți s-a spus. „Bobby, ce bine-mi pare că te aud” i-ai răspuns. Și mai zici că nu-l știi pe Bobby? Ascultă mai departe: „Mi, păpușo, totul e în ordine, trebuie să te văd. Vino la Scala”, ți-a propus. „La ce oră?” ai întrebat. „La 9 fără un sfert.” „S-a făcut, Bobby!” ai răspuns bucuroasă. „La revedere!” „La revedere, Bobby!”
Lucian puse fila înapoi în dosar.
- Ei, acum ce mai ai de spus?
- Nu cunosc niciun Bobby.
Păli, se uită disperată la Frunză, ca și când ar fi vrut să-l cheme în ajutor.
- Domnișoară Cătuneanu, îți atrag atenția că ești la cea de-a doua minciună. Ne-ai mai mințit o dată, ne-ai indus în eroare... Dar mai bine să-ți citesc minciuna din prima dumitale declarație, care m-a determinat să-mi îndrept bănuielile spre dumneata.
Lucian luă din dosar o altă filă.
- Privește-o! Îți recunoști scrisul? Iată ce ne-ai declarat: „De dimineață, m-a trezit un telefon. Era un bărbat. N-a vrut să-și spună numele. Mi-a spus că Aman s-a sinucis și că astăzi, la ora 9, are loc incinerarea. Am leșinat.” Lucian făcu o pauză și se uită pe cât stăruitor, pe atât de ironic la Mioara Cătuneanu.
- Nu văd unde am mințit? se apără ea fără prea multă hotărâre.
- Uite, domnișoară, în clipa în care te-am găsit înscrisă alături de Aman pe listele ONT, mi s-a părut că ceva nu e în ordine. Te-am căutat acasă. Mătușa mi-a spus că ești plecată din București. Atunci, ceea ce înainte mi se păruse a nu fi în ordine mi-a devenit suspect. Aman, care locuise la dumneata, este găsit mort într-un cavou, în timp ce prietena lui se plimbă pe Valea Prahovei. Am luat primele măsuri: în dimineața aceea, nimeni nu te-a sunat și nici de leșinat n-ai leșinat. E limpede, duduie?
Mioara Cătuneanu împietrise pe scaun, strângându-și umbrela la piept.
- Ai spus că nu cunoști niciun Bobby! Ți-ai închipuit că suntem niște copii naivi și că ne poți juca după bunul dumitale plac. Deci nu-l cunoști pe Bobby? Vezi ăsta? E un carnețel cu numere de telefon. Îl deschid la litera „M”. Întâlnesc scris cu creionul numele dumitale: „Mioara”. Atât și nimic mai mult. Telefon 13...24. E numărul dumitale de telefon?
- Da, clătină ea moale din cap.
- Știi al cui e carnețelul?
- Nu!
- Se poate să nu știi?!? îi zâmbi Lucian dojenitor. E al lui Bobby, al lui Radu Nemțeanu. Și știi unde e Bobby acum? Nu?! Bobby e la noi, în camera vecină. Și a făcut mărturisiri complete.
Umbrela îi căzu din mâini. Nu se aplecă s-o ridice. Se lăsă o tăcere adâncă. Se auzea distinct respirația nervoasă a femeii.
- Fii bună, domnișoară Cătuneanu, sparse Lucian tăcerea, și așterne pe hârtie totul... adevărata dumitale declarație. Nu uita să povestești ce ai căutat la barul hotelului Athenee Palace, după ce l-ai așteptat pe Bobby în fața cinematografului Republica și n-a venit.
2
Declarația Mioarei Cătuneanu (fragmente)
Pe inginerul Radu Nemțeanu (Bobby) îl cunosc din vara anului 1960. L-am întâlnit pe plaja de la Mamaia, în compania unor turiști străini. La început am crezut că e și el străin, căci vorbea o germană perfectă. Îmi plăcea. În general, îmi place tipul de bărbat voluntar, puternic, cinic, inteligent și mai în vârstă decât mine. Bobby întrunea toate aceste calități.
Ca să mă facă să cred că e străin, îmi vorbea prin semne sau pronunța stâlcit cuvinte românești.
Numai când a constatat că îmi place, că nu mi-e indiferent, că m-am îndrăgostit de dânsul, mi-a dezvăluit adevărata lui identitate. S-a îndrăgostit și el de mine.
Într-o noapte, al București, pe când mă aflam în apartamentul lui, mi-a declarat că sunt o femeie superbă, că locul meu un este în actuala societate, ci undeva în Occident, în strălucire și bogăție.
...Ori de câte ori se întorcea din călătoriile sale, îmi aducea daruri copleșitoare. Avea gust și orice îmi aducea mi se potrivea, îmi stătea foarte bine.
Totodată, mă ruga să duc pe la diverși cetățeni plicuri ori mici pachete. Mi-a explicat că sunt comisioane firești, că sunt unii care au rude în străinătate. Lua de la aceștia valuta țării respective plătind rudelor din țară, în lei, valoarea sumelor împrumutate. Mă ruga pe mine să fac aceste mici servicii, el fiind foarte ocupat...
...Mă iubea. Și eu îl iubea.
Într-o zi, m-a întrebat dacă n-aș vrea să părăsesc țara și să mă stabilesc într-alta, în Occident. „Cu tine sau fără tine?” l-am întrebat. „Cu mine!” mi-a răspuns. Apoi mi-a mărturisit că are în străinătate valută depusă la nu știu ce bancă. Avea planuri. Punea la cale o ultimă și mare lovitură. Cu fiecare călătorie întreprinsă, economisea valută depunând-o pe numele lui.
Pentru realizarea planurilor lui, care deveniseră și ale mele, avea nevoie de un ajutor. L-a găsit în mine. Așa am intrat într-o aventură care nu-mi displăcea deloc...
Căpitanul Lucian: Care era obiectivul loviturii?
Mioara Cătuneanu: Nu știu. Nu mi-a vorbit despre el. În planurile lui, eu nu aveam un rol bine stabilit.
...Din când în când, sosea în București un străin care cunoștea bine limba română. Îl chema Horen Varporonian, zicea că-i armean, dar jur că nu era. Trăgea, de obicei, la Athenee Palace. Venea în țară să cumprere icoane vechi, covoare persane și alte obiecte de artă.
Bobby mi-a spus că e un anticar bogat și asta i-ar fi îndeletnicirea, să colinde lumea și să cumpere rarități. Am devenit un fel de curier între Bobby și Varporonian.
Iată cum îmi duceam la îndeplinire rolul. Intram la Athenee Palace, mă așezam la bar pe unul dintre scaunele acelea înalte, comandam ceva de băut - un whisky sau o Coca Cola. Varporonian apărea și el. Se așeza lângă mine, comanda ceva de băut, apoi intram în vorbă. Vorbeam cu glas tare tot felul de fleacuri, dar între timp îi transmiteam tot ce-mi spunea Bobby că trebuie să-i transmit.
Toate serviciile mele urmau să fie răsplătite în momentul când, împreună cu Radu, ne-am fi stabilit într-o altă țară.
Momentul se apropia... La finele lui decembrie, în urma unei excursii la Berlin.
În cadrul planurilor lui Radu am făcut cunoștință cu un alt participant la lovitură - inginerul geolog Constantin Aman. Cu el urma să-mi „petrec” revelionul, iar cel care trebuia să ne organizeze fuga în Occident era Varporonian. Cum, nu știu. Poate știe Radu Nemțeanu. Aman nu-l cunoștea pe colecționar.
Căpitanul Lucian: Ce rol a avut Aman în planurile voastre?
Mioara Cătuneanu: Nu știu. Bobby doar atât mi-a spus: fuga lui Aman ne va asigura peste hotare o sumă frumușică.
Căpitanul Lucian: Deci Aman, de fapt, nu ți-a fost amant, așa cum ai încercat să mi-l prezinți în prima declarație.
Mioara Cătuneanu: Nu.
... Planul loviturii prevedea ca Aman să fugă odată cu mine. Trebuia deci să colaborăm.
Bobby mi l-a prezentat și mi-a cerut să mă împrietenesc cu dânsul... să ne aclimatizăm... Aman privea perspectiva acestei prietenii cu încântare. Mie însă, viitorul tovarăș de excursie îmi displăcea. Mi-era profund antipatic. Nu-mi plac bărbații cu chelie.
Am ieșit împreună de câteva ori. Dansa destul de bine. Începuse să-mi facă curte, să se lege chiar de mine. Asta mă cam enerva, căci eu tot pe Bobby îl iubeam și pot să declar că de când l-am cunoscut nu l-am înșelat.
I-am spus lui Bobby că Aman a devenit agresiv. A râs și m-a sfătuit să mă fac că nu văd nimic. M-am străduit pe cât mai putut...
...Într-o seară, asta s-a petrecut cu câteva zile înainte de moartea lui Aman, am primit un telefon de la Bobby. Îmi cerea să mă pregătesc de primirea unui musafir. Nu mi-a spus cine. Surpriza a fost când am constatat că musafirul nu era nimeni altul decât Aman. Venise însoțit de Bobby.
Aman era foarte nervos și mai palid ca de obicei. În schimb, Bobby, ca întotdeauna, era calm. Mi-a cerut să nu pun întrebări și mi-a explicat că Aman o să stea câteva zile ascuns în casa mea. Nu-mi făcea nicio plăcere să-l găzduiesc, dar n-am avut încotro. Pentru mine, cuvântul lui Bobby era literă de lege.
După două zile însă, Aman a început să dea semne de nervozitate. Nu-și găsea locul. Mă chinuia și pe mine. I se părea că cineva pândește casa, că se plimbă în sus și în jos, că nu-i la adăpost. M-am grăbit să-l informez pe Bobby. A venit urgent și a avut o discuție cu Aman. Nu știu ce au discutat, căci n-am fost de față. N-a izbutit nici Bobby să-l liniștească.
În ziua următoare, după-amiază, a venit cu mașina și l-a luat de la mine. Nu știu unde l-a dus.
Căpitanul Lucian: În prima declarație, afirmând că ai fost iubita lui Aman, mi-ai dat amănunte cu privire la inginer, la excursia ce urma s-o întreprindeți. Unele dintre ele corespund adevărului. Cum de ni le-ai oferit?
Mioara Cătuneanu: N-a fost ideea mea, ci a lui Bobby.
...Se petrecuse ceva grav, dar ce anume nu mi s-a explicat.
Bobby a venit la mine, cred că era în ziua în care dumneavoastră ați descoperit moartea lui Aman, și a început să mă pregătească, cum spunea el, pentru „marile încercări”. Mi-a spus că Aman s-a sinucis și că n-ar fi exclus să primesc vizita cuiva. Mi-a cerut să nu mă pierd cu firea. În cazurile astea, m-a sfătuit el, metoda cea mai potrivită este aceea de a câștiga, din capul locului, încrederea celor care anchetează, declarând niște adevăruri care oricum vor fi descoperite, dar care nu mai au nicio valoare.
Împreună cu el m-am pregătit pentru eventualele peripeții determinate de moartea lui Aman. Când m-ați audiat întâia oară, mi-am dat seama încă o dată cât de inteligent e Bobby.
Căpitanul Lucian: Ai așteptat în fața cinematografului Republica până la ora 9. De acolo te-ai îndreptat spre Athenee Palace. În drum te-ai oprit, ai dat un telefon și ai pornit mai departe. E adevărat?
Mioara Cătuneanu: Da, e adevărat. De obicei, Bobby era foarte punctual la întâlniri. De data asta însă trecuse sfertul e oră și el nu venise. M-am gândit la o nenorocire. Șofează bine, dar suferă de beția vitezei... Începusem să fiu îngrijorată. Mai trebuia să-l văd și pe Varporonian. L-am sunat pe Bobby. Mi-a răspuns un străin, pesemne dumneavoastră sau altcineva. Pe urmă am recunoscut glasul lui Bobby. Mi-a răspuns cu cuvintele: „Aici inginerul Nemțeanu”, ceea ce în înțelegerea dintre noi însemna: „Sunt în primejdie”. M-am speriat și am închis repede telefonul. M-am dus să mă întâlnesc cu Varporonian.
Căpitanul Lucian: Cel cu care ați schimbat la bar câteva cuvinte era Varporonian?
Mioara Cătuneanu: Da. I-am spus că Bobby e în primejdie. S-a ridicat și a plecat. La ora asta e departe..
Căpitanul Lucian: Și dacă n-ar fi fost în primejdie, cum ar fi răspuns Bobby la telefon?
Mioara Cătuneanu: „Mi, păpușo, tu ești?”
Căpitanul Lucian: Recunoști deci că ai fost complicea lui Radu Nemțeanu zis Bobby, că l-ai ascuns pe Aman, că ai intenționat să părăsești țara în chip fraudulos, că ai încercat să induci în eroare organele de stat?
Mioara Cătuneanu: Recunosc.
3
- Nu vrei să răspunzi? întrebă Lucian.
Radu Nemțeanu îl privi o clipă, își strânse gura, apoi își întoarse capul spre fereastră. Afară începea să se întunece.
- Am aici un document care s-ar putea să te intereseze.
Lucian îi împinse sub ochi declarația Mioarei Cătuneanu..
- Mi, complicea ta, a făcut mărturisiri complete.
Arestatul avu o zvâcnire scurtă, abia perceptibilă. Lucian o sesiză. Știa ce anume iscase zvâcnirea: dacă în loc de Mi ar fi rostit Mioara, efectul n-ar fi fost același. Îl sfătui:
- Mi-aș permite un sfat: nu-i ignora declarația.
Lui Nemțeanu maxilarele începură să-i joace nervos. Își îndreptă capul, privirea îi miji și, pentru prima oară, vorbi:
- Nu e scrisul ei.
- Uite, dom`le, că ți-ai deschis gura, îl ironiză Lucian. Sper să fie de bun augur. Te îndoiești? Te înțeleg. În situația dumitale... Așadar, susții că nu e scrisul ei? Ești un naiv!
Lucian conectă dictafonul și ordonă:
- Să fie introdusă arestat Mioara Cătuneanu!
Arestatul redeveni indiferent: se așeză picior peste picior, își încrucișă brațele școlărește. Când auzi ușa deschizându-se, nu-și întoarse privirile. Se mulțumi doar să-și lase în jos sprâncenele stufoase.
Mioara Cătuneanu rămase lângă ușă: nu mai avea la dânsa nici poșeta, nici umbrela și nu știa ce trebuie să facă cu mâinile libere.
- Mai aproape, domnișoară.
Veni supusă lângă Nemțeanu. Acesta, simțind-o, nu se mai putu stăpâni și se înfioră, trădându-se. Totuși nu se clinti din loc.
- Mioara Cătuneanu, îl cunoști pe bărbatul acesta?
- Da, îl cunosc, bâigui ea, uitându-se cu milă la arestat. E prietenul meu, Radu Nemțeanu.
- Zis?
- Bobby.
- Recunoști că liberă și nesilită de nimeni ai făcut declarația asta?
Lucian îi întinse și ei paginile.
- Recunosc!
În aceeași clipă, arestatul se răsuci spre ea și-i șuieră cu dispreț:
- M-ai trădat, curvă ordinară!
Mioara Cătuneanu încremeni cu mâinile la piept. Nu-i venea să creadă că izbucnirea fusese a iubitului ei. Când, în sfârșit, înțelese, izbucni în plâns.
- Îți mulțumesc, domnișoară Cătuneanu, și te rog să-i ierți iubitului dumitale izbucnirea asta necavalerească. Așa sunt uneori bărbații: nerecunoscători.
Femeia ieși. Rămaseră singuri.
Arestatul păru dintr-odată obosit. Se căută mai mult din obișnuință prin buzunare, apoi privirea tulbure i se opri pe pachetul de țigări de pe birou.
- Ce facem, domnule Nemțeanu, o lungim așa, la infinit?
- V-aș ruga o țigară, zise - și se vedea că propria-i rugăminte nu-i făcuse deloc plăcere.
Lucian îi împinse pachetul, bricheta. Arestatul luă o țigară și o aprinse. Mâinile solide îi tremurau, dar încerca să și le stăpânească. După ce trase câteva fumuri, vorbi ca și când i-ar fi făcut anchetatorului o concesie:
- Bine! O să spun totul.
În clipa aceea, Frunză intră vesel în birou. Se duse direct la Lucian, luă de pe birou un creion, scrise pe hârtie cuvintele:
„Am fost cu Stamatiad la morgă. Surpriză! Vasile Gramoste este unul și același cu cartograful Pocol. Ce zici de bomba asta? Merit o țuică?”
Lucian citi și reciti biletul. Arestatul urmări și el, de asta dată încordat „corespondența” dintre cei doi ofițeri.
Descoperirea era într-adevăr senzațională. Lucian avusese de la bun început o bănuială. Se gândise însă că ar putea să fie una și aceeași persoană cu Traian Celaru. Îl derutase Stamatiad, care declarase că recunoscuse glasul lui Celaru.
Îi aruncă arestatului o privire piezișă. Știa oare Nemțeanu, fostul deținut al lagărului de exterminare Buchenwald, cu cine colaborase? Cum ajunsese Gramoste în casa lui? De ce și-a ales locuința lui Nemțeanu pentru a-și lua viața?
- Domnule Nemțeanu, îl întrebă Lucian, de cât timp îl cunoști pe Vasile Gramoste?
Ochii tulburi ai arestatului fixară bilețelul scris de Frunză, ca și cum ar fi vrut să-i pătrundă taina. Mai trase câteva fumuri de țigară, apoi răspunse:
- De foarte puțin timp, de nicio lună.
Pe Lucian răspunsul îl nemulțumi. De ce? Nici el n-ar fi fost în stare să explice. Se uită gânditor la biletul lui Frunză.
„Îl cunoaște de o lună! Un timp destul de mic pentru ca să-ți faci un complice... Poate că nu i-a fost complice, ci șef... Mai poți să știi!”
Deodată îi veni o idee. Luă creionul și-i scrise lui Frunză:
„Țuica n-o meriți tu, ci Stamatiad. Unde e geologul?”
Frunză zâmbi și răspunse în același fel:
„Zgârcit ca întotdeauna. Stamatiad este aici. A venit cu mine ca să dea în scris cele constatate la morgă”.
Lucian spuse cu voce tare:
- Poftește-l!
Intrigat, arestatul se uită după Frunză, apoi se uită curios la căpitan, de parcă ar fi vrut să-l întrebe: „Ce puneți la cale?”
Stamatiad intră însoțit de Frunză. Era într-atât de binedispus, încât înaintă spre Lucian, fără să se mai uite la bărbatul de pe scaun. Căpitanul se ridică; își strânseră mâinile deasupra biroului.
- V-ați liniștit?
- Desigur, răspunse inginerul. Mi-a spus tovarășul Frunză că aveți nevoie de mine.
- Da, da! V-aș ruga să-mi răspundeți dacă nu cumva îl cunoașteți și pe insul din spatele dumneavoastră.
Stamatiad se răsuci. Arestatul își lăsase capul în jos: nu voia să se lase privit. În schimb, geologul deveni palid și se clătină:
- Doamne! murmură el acoperindu-și fața cu mâinile-i mari și osoase. E al doilea mort pe care-l văd astăzi! Nu, e imposibil! Visez! Aiurez! Doamne...
Începu să se frece la ochi de parcă ar fi vrut să vadă mai bine. Se uită din nou la capul plecat al arestatului.
- E Traian Celaru! Traian Celaru... chimistul... mortul... Tovarășe căpitan, ce se petrece? Simt că iarăși mă cuprind nebuniile... La morgă, Pocol... Aici, Traian Celaru. Morții trăiesc.
Lucian și Frunză izbucniră aproape în același timp în râs.
- Liniștiți-vă, îl sfătui căpitanul. „Morții” au fost prinși. De-acum înainte vă puteți vedea liniștit de cercetările dumneavoastră. Vă mulțumesc. Sărutări de mâini duduii Prisăcaru... e o femeie admirabilă. Și să știți că și fostul ei soț a fost și este un om cinstit. La revedere, tovarășe Stamatiad.
4
Stenograma audierii lui Radu Nemțeanu (fragmente)
Căpitanul Lucian: În numele cui ai desfășurat o activitate potrivnică intereselor statului nostru socialist?
Arestatul: Acum 7 ani, Baleca a pus bazele unei organizații de spionaj industrial. Organizația își are sediul în St... și își camuflează activitatea sub o firmă modestă de antichități „Venus din Milo”.
Căpitanul Lucian: Când ai devenit membru al organizației de spionaj industrial „Venus din Milo” condusă de Baleca?
Arestatul: De la înființarea ei. În 1958, am întreprins prima mea călătorie peste hotare.
Căpitanul Lucian: Prima după 1946?
Arestatul: Da... Am făcut parte dintr-o delegație de chimiști și am vizitat Italia timp de două săptămâni. Mi se oferea un prilej foarte bun pentru a relua contactul cu foștii mei camarazi. Chiar din prima zi am expediat din Roma o ilustrată către o căsuță poștală din Spania. Câteva zile mai târziu, am avut marea bucurie să mă întâlnesc la Neapole cu Baleca. Primise ilustrata, iar el - fostul meu șef de cuib - venise personal să mă vadă. Aproape toată noaptea am stat de vorbă la Barul soldaților canadieni. La un pahar de Campari, mi-a vorbit de formele noi de luptă împotriva comunismului, împotriva țărilor socialiste. Una dintre forme, teoretiza el, este și aceea a organizațiilor de spionaj economic, menite să aducă prejudicii unor întreprinderi socialiste de comerț exterior. Mi-a expus planul său de organizare a rețelei în România. Din capul locului văzuse în mine legătura lui din țară. Am fost de acord cu planul „Venus din Milo” și cu tot ceea ce mi se cerea. Atunci am pus bazele colaborării, am stabilit formele prin care vom ține legătura, canalele de transmitere a informațiilor. Pe loc, i-am oferit date cu privire la vizitele delegației noastre, la caracterul discuțiilor. Așa mi-am reluat activitatea politică pentru că, dincolo de orice, consider organizația lui Baleca drept una politică, de luptă împotriva comunismului. Reîntors în țară, n-am făcut prea multe. Totuși, am transmis, ori de câte ori mi se oferea prilejul, informații cu privire la activitatea institutului nostru. Și prilejuri mi se ofereau. Plecam deseori peste hotare, în țările de democrație populară, iar de acolo expediam câte o ilustrată sucursalelor lui Baleca din Occident. Le scriam în limbile țărilor respective. „Salut din Praga de aur” sau „Salutul meu din Budapesta”. Ele nu reprezentau decât un semnat. „Puteți trimite curierul”. Și curierul își făcea apariția în persoana colecționarului Horen Varporonian. Acesta vizita consignațiile din țară, din Capitală, cumpăra icoane, obiecte de artă. Cum sosea la București, îmi telefona și mă întreba: „Alo! Consignația?” iar eu răspundeam: „Greșeală!” ceea ce însemna că totul e în ordine și trebuia să ne întâlnim. În aceeași zi, conform unei înțelegeri, ne întâlneam la ora 18, în față la Scala. Acolo e aglomerație mai mare. Întâlnirea nu dura niciun minut. Eu îl întrebam dacă nu are un bilet în plus sau cât e ceasul. În acest timp, îi transmiteam plicul cu documente. Mai târziu, am recrutat-o și pe Mioara Cătuneanu, care a avut misiunea să facă legătura între mine și Varporonian.
Capitanul Lucian: Varporonian știe limba română?
Arestatul: Da, și încă foarte bine.
Căpitanul Lucian: Venus din Milo” vă retribuia?
Arestatul: Cum să nu? În ceea ce mă privește, am un salariu lunar în valuta țării respective. Acest salariu mi se depunea la Banca de scont din St... Împreună cu sporul ce-l primeam pentru informații mai importante.
Căpitanul Lucian: Cum trebuie să înțelegem sensul acestor depuneri?
Arestatul: Intenționam ca într-una dintre călătoriile mele și, bineînțeles, la momentul potrivit, să nu mă mai întorc în țară. Baleca îmi dăduse o aprobare de principiu, însă urma să mai duc la îndeplinire o misiunea... cea mai dificilă. În ultima vreme, Baleca mi-a cerut date cu privire la extragerea uraniului românesc, cu privire la rezervele respective. Pentru îndeplinirea misiunii, mi se făgăduia o sumă mare, după care aș fi putut rămâne lângă ei. Mi-am îndreptat atenția către Institutul de Cercetări Geologice, secția respectivă. Acolo aveam o cunoștință veche - inginerul Stamatiad. N-o puteam folosi, căci mă știa mort. Ajutorul l-am primit tot de la Baleca. Mi-a transmis prin Varporonian să iau legătura cu Aman devenit, între timp, membru al organizației „Venus din Milo”.
Căpitanul Lucian: Ce înseamnă „între timp”?
Arestatul: Varporonian nu mi-a transmis decât atât. Aman e omul nostru. Într-o croazieră făcută pe Meditenară și urmărită de „Venus din Milo”, Baleca în persoană l-a recrutat.. A semnat un angajament, a primit banii.
Căpitanul Lucian: Așadar, ai primit instrucțiuni să iei legătura cu Aan.
Arestatul: N-a fost o problemă. Aman, de altfel, mă aștepta. L-am scos la o plimbare cu Fiatul meu și am stabilit modalitățile de colaborare. Pentru a-și duce la îndeplinire misiunea, i-am înmânat din arsenalul ce l-ați confiscat de la mine o brichetă-fotograf.
Căpitanul Lucian: Când s-a întâmplat asta?
Arestatul: La începutul anului, în ianuarie.
Căpitanul Lucian: Ați intrat în posesia vreunui film făcut de Aman?
Arestatul: Nu. Nici nu trebuia să intru.
Căpitanul Lucian: Dar cine? Varporonian?
Arestatul: Nu. Eu n-am făcut decât să asociez planul meu la planul lui Baleca. Aman convenise cu Baleca să le furnizeze personal și tot personal să intre în posesia banilor. Neavând perspectiva imediată a unei călătorii în Occident, lui Aman i s-a propus - Baleca este foarte grăbit să obțină informațiile privitoare la uraniu - să-și petreacă revelionul la Berlin, urmând ca de acolo să fie „răpit” de către Varporonian. Aman a fost de acord. Visa să intre cât mai repede în posesia banilor, să-și cumpere acțiuni la nu știu ce mină de aur din Congo. Răspunzând în fața organizației de îndeplinirea operației, am propus ca împreună cu Aman să plece și Mioara Cătuneanu. Intenționam ca acolo să ne căsătorim. Aveam la începutul anului viitor perspectiva unei călătorii... Operația însă a eșuat...
Căpitanul Lucian: Din pricina lui Vasile Gramoste?
Arestatul: A lui, a lui Aman și, mai cu seamă, din pricina dumneavoastră.
Căpitanul Lucian: Fii mai explicit! Începe cu Vasile Gramoste, zis Pocol... Ține seama că avem la dosar și o declarație dată de Stamatiad.
Arestatul: Am să țin seama. Am studiat înainte de război în Franța. Acolo mi-am luat doctoratul. Sunt, așa după cum știți, chimist. Ca student, am făcut parte dintr-un cuib legionar condus de Baleca. Ocuparea Franței de către Germania m-a găsit la Paris, în faza pregătirii doctoratului. Pe urmă, au intervenit evenimentele din țară. Lovitura de stat a lui Antonescu, apoi rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Începuse prigoana „câinelui roșu” împotriva noastră. Mulți au plecat în exil, în timp ce noi ne găseam de mult în exil. În perioada asta, l-am cunoscut pe Vasile Gramoste. Fugise din țară. Participase la rebeliune și venise printre noi aureolat. Era un fanatic. Ne-a cucerit cu povestirile sale exaltate; a devenit, curând, copilul nostru răsfățat. Baleca i-a propus să intre în cuib. Pe urmă, noi trei am devenit frați de cruce. În vara anului 1943, ne aflam în Austria, la Salzburg, locul de întâlnire al legionarilor în exil. La ordinul comandantului Baleca, Gramoste și cu mine am trecut în serviciul Gestapoului, în vederea îndeplinirii unor misiuni speciale. Baleca ne era în continuare șef, iar noi îi ascultam ordinele. El ținea legătura cu Gestapoul. Ne-am pomenit atașați pe lângă laboratoarele conduse de Max von Heisler. Acolo l-am cunoscut pe Stamatiad, noi având misiunea de a-l supraveghea. Așa se explică faptul că Pocol l-a însoțit în expedițiile întreprinse de Stamatiad în România... Pe urmă, a venit rândul meu.
Căpitanul Lucian: Așadar, un lanț de provocări organizate de Gestapo și menit să verifice loialitatea lui Stamatiad?
Arestatul: Da. Asupra lui Stamatiad planau niște bănuieli. Avusese cu nu mai țin minte ce profesor român niște discuții cu caracter antinazist, iar Gestapoul aflase. Provocările erau organizate prin Baleca.
Căpitanul Lucian: Pocol, Traian Celaru, Baleca sunt pseudonime stabilite de voi ori de Gestapo?
Arestatul: Cerute de Gestapo, dar găsite de noi.
Căpitanul Lucian: Ce v-a determinat, după terminarea războiului, să-l luați pe Stamatiad prizonier?
Arestatul: A fost ideea lui Baleca. Afirma că în panica creată ne-ar fi mai ușor să ne punem, în momentele acelea confuze, la adăpostul aliaților. Tentativa a eșuat. Faptele s-au petrecut în localitatea M... Stamatiad a dat dovadă de mult curaj. Baleca e un tip solid, care știe să se bată. Noi lipseam de acasă. La înapoiere, l-am găsit pe Baleca fără cunoștință, zăcând pe podea într-un lac de sânge. Atunci, Vasile Gramoste a făcut o adevărată criză de isterie. Îl idolatriza pe Baleca, vedea în el un sfânt, un urmaș al căpitanului. A jurat să se răzbune. Își muiase degetul în sânge și începuse să-și facă cruce cu el, urlând: „A vărsat sânge de sfânt... de martir... de mâna mea are să moară!” Baleca era mândru de jurământul lui fanatic și l-a binecuvântat. Vasile Gramoste s-a întors în țară. Eu am rămas, așa cum cerea ordinul, să-mi fac rost de o altă biografie.
Căpitanul Lucian: Precizează, de o nouă identitate sau de o nouă biografie?
Arestatul: De o nouă biografie. Mișcarea a hotărât ca eu să mă reîntorc în țară, după o absență de 8 ani, cu un obiectiv precis, anume să rămân - termenul vă este cunoscut - „conservă”. În țară mi se cunoștea apartenența politică, de aceea acest amănunt biografic mi s-a păstrat. În schimb, mi s-au adăugat altele noi... Rezultă din aceste false documente că, imediat după ocuparea Parisului, aș fi intrat în Rezistență, că la efectuarea unei razii aș fi fost arestat și internat în lagărul nazist de exterminare de la Buchenwald. Am primit cuvenitele acte. Iată, am fost tatuat pe brațul stâng.
Căpitanul Lucian: Când te-ai reîntors în țară?
Arestatul: 28 octombrie 1946.
Căpitanul Lucian: Și unde ai descins?
Arestatul: Mai întâi la București, apoi la Făgăraș, în orașul meu natal. Părinții, între timp, muriseră. Pentru mine, evenimentele politice din acea perioadă se înfățișau destul de confuz. Nimerisem în plină campanie electorală și prea multe nu înțelegeam. Totuși, un lucru în legătură cu mine îl știam precis. Trebuia să mă „conserv”. M-am angajat la uzinele chimice din Făgăraș. N-am ascuns fosta mea apartenență politică. Faptul însă că am făcut parte din Rezistența franceză și că am stat mai bine de 4 ani într-un lagăr de exterminare anula „rătăcirea” mea politică din tinerețe. În general, pe baza actelor ticluite, am găsit multă înțelegere. Am fost primit în uzină și m-am consacrat muncii de reconstrucție. M-am evidențiat repede ca un inginer harnic, priceput, cu o fire cam ciudată din pricina anilor de lagăr. În 1955 am fost ridicat în muncă, adus în București și numit la institut.
Căpitanul Lucian: Care a fost evoluția lui Vasile Gramoste?
Arestatul: Așa cum am spus, Baleca a rămas în exil. Vasile Gramoste însă s-a reîntors imediat în țară, să continue lupta conform principiului „cine renunță la moarte renunță la înviere” și să răzbune sângele fratelui său Baleca. Am citit, pe urmă, în ziare că a fost arestat: a atacat un grup de agitatori la o secție de votare. Și procesul a fost relatat în ziare. S-au descoperit și faptele lui din trecut. Știam că a fost condamnat.
Căpitanul Lucian: Când și cum l-ați reîntâlnit?
Arestatul: Îl dădusem uitării. Nu bănuiam că mai trăiește. Anul trecut, am primit de la Baleca o informație urmată de un ordin. Mă informa că Vasile Gramoste a ieșit din închisoare și se află internat la Spitalul Central. Mi se ordona să-l caut, să-l găsesc și să-l ajut prin toate mijloacele. Baleca nutrea o iubire de-a dreptul morbidă pentru Vasile Gramoste și ar fi fost în stare să facă pentru dânsul orice, mai cu seamă după ce acesta făcuse atâtea sacrificii pentru a-i răzbuna sângele.
Căpitanul Lucian: Pe ce căi obținuse Baleca informația?
Arestatul: Nu știu. Am dat ascultare ordinului său. L-am găsit pe Gramoste. Îmi închipuiam că voi da peste o epavă de om. M-am înșelat. Văzându-l, n-ai fi spus că a stat în pușcărie și apoi la balamuc. Curând, am putut să-mi dau seama că nu-i în toate mințile, că avea o idee fixă - răzbunarea. Acum voia să se răzbune pe Stamatiad nu numai pentru sângele vărsat de Baleca, ci și pentru anii lui de pușcărie. Îl socotea pe Stamatiad vinovat de toate. Când vorbea de răzbunare, începeau să-i sticlească ochii... de plăcere. Imaginea unui Stamatiad distrus îl determina să izbucnească într-un hohot de râs ce te speria. În rest, era sănătos și te puteai înțelege cu dânsul. Oricând putea să iasă din spital: avea o învoire la mână, dar mai avea și un loc pe unde fugea fără să fie văzut sau oprit. Mi-a cerut bani... mi-a spus că are nevoie de mulți bani... „Pentru ce ai nevoie?” l-am întrebat. „Ca să-mi pot organiza răzbunarea”, mi-a răspuns. Mi-a explicat planul. Era diabolic.
Căpitanul Lucian: Fii mai explicit.
Arestatul: Datorită Virginiei Nicolescu, ajunsese să cunoască fiecare pas al lui Stamatiad. Voia să se răzbune aducându-l pe inginer în pragul nebuniei. Ascultându-l însă mi-am dat seama că planul său reprezenta pentru mine o primejdie...
Căpitanul Lucian: De ce?
Arestatul: Începusem să colaborez cu Aman. De la dânsul aflasem că Stamatiad lucrează la cel mai important proiect de prospecții în domeniul uraniului. Mi-era teamă ca un gest nesăbuit al lui Gramoste să nu-mi dea totul peste cap. I-am comunicat lui Baleca părerea mea. El, în loc să sesizeze primejdia, a rămas impresionat de faptul că Gramoste, după atâția ani, urmărea în continuare să-l răzbune. Mi-a transmis ordinul: „Dacă poți, ajută-l, folosește-te de el”. L-am folosit. De aici și nenorocirea. I-am dat bani. I-am dat, la cererea lui, și o tabletă de cianură de potasiu. Nu știu ce făcea cu banii. Îmi vorbea de o iubită și era mândru că mai putea să facă amor. Îmi vorbea și de „culcușul” ce și-l făcuse în casa Virginiei Nicolescu. „Ai atâta încredere în ea?” „Am, mi-a răspuns, că în 1946, fără ajutorul ei, n-aș fi putut să atac Secția de vot, când l-am împușcat pe soțul ei. Înțelegi?” Uneori, mi se părea că face numai pe nebunul. Mă înfioram ascultându-l cum îmi vorbea de planul lui de răzbunare... Din nou mi-am dat seama că reprezintă o primejdie. I-am cerut atunci să-mi jure pe sfânta cruce că nu o să se atingă de Stamatiad decât cu învoirea mea. N-a vrut să jure până când nu i-am explicat de ce. M-a forțat, într-un fel,să-i vorbesc de Aman. A jurat că o să mă asculte. Și-a călcat jurământul. N-ai ce-i face, n-ai cum să-l tragi la răspundere: era doar iresponsabil mintal. S-a grăbit să-și ducă la îndeplinire planul de răzbunare, clocit și mai mult cât a stat închis.
Căpitanul Lucian: Ce înseamnă că s-a grăbit?
Arestatul: N-a așteptat cuvântul meu. A întreprins acțiuni împotriva lui Stamatiad fără știrea mea. Am aflat de ele, dar prea târziu. Mai exact, abia ieri am aflat. A apărut pe neașteptate, m-am pomenit cu el la mine acasă; era cu hainele rupte, cu fața zdrelită. Fusese urmărit. M-am speriat când l-am văzut. Ochii îi sticleau. Parcă era în transă. „Ce-ai făcut, nenorocitule?” l-am întrebat. Rânjea demențial. Printre hohote de râs, mi-a povestit că s-a răzbunat, că a izbutit să-l înnebunească pe Stamatiad, că la ora aceea trebuie să fie într-un ospiciu... Aflase că Stamatiad pleacă urgent din București. Nu voia să-i scape momentul decisiv. N-a urcat în tren la București, ci la Ploiești Vest. Știa în ce vagon se afla Stamatiad. Mi-a povestit totul. Dacă aș fi putut, l-aș fi ucis pe loc, cu plăcere. Într-un fel, eram însă legat de dânsul: valiza în care se găseau ascunse filmele făcute de Aman se afla în casa Virginiei Nicolescu. Nu puteam să-l lichidez înainte de a intra în posesia valizei. I-am dat un calmant. Gramoste s-a mai liniștit. L-am rugat să mă pună în legătură cu Virginia Nicolescu. Precum știți, m-a pus. Am luat valiza. Când m-am înapoiat, l-am găsit pe Gramoste mort. Înghițise tableta de cianură. Așa se explică faptul că, în clipa când ați intrat, eram atât de nervos. Intenționam să-l duc pe Gramoste cu mașina la spital, dar nebunul între timp își luase viața, luând-o și pe a mea..
Căpitanul Lucian: Pe Aman însă ați ajuns să-l ucideți. Care a fost mobilul crimei?
Arestatul: I-ați făcut la Aman o vizită. S-a speriat rău de tot și iată de ce. Pe de o parte, se simțea cu conștiința încărcată: furnizase informații, făcuse niște filme, se pregătea să fugă... Iar pe de altă parte, exact în ajunul vizitei dumneavoastră Gramoste l-a așteptat în fața casei. Se făcuse destul de târziu. Întorcându-se acasă de la o prietenă, Aman a văzut un bărbat plimbându-se prin fața locuinței. După un timp, l-a văzut traversând strada și intrând în cabina telefonică. Aman m-a sunat imediat.
Căpitanul Lucian: De unde v-a sunat?
Arestatul: L-am întrebat... de la același telefon public. I-am cerut să-mi explice cum era îmbrăcat „agentul”, cum îl numise el. După descriere: loden, basc, am înțeles că-i omul meu. A doua zi însă l-am căutat pe Gramoste și l-am întrebat ce a căutat în fața casei lui Aman la o oră atât de târzie. Mi-a răspuns că voia să verifice o informație, dacă Stamatiad avea sau nu în casă un magnetofon Tesla. „De unde să știe Aman asta?” l-am întrebat. „Păi, Aman a fost de multe ori în casa lui Stamatiad!”. I-am cerut să nu se mai bage pe fir în niciun fel, până când n-o să-i spun eu. Deci, era firesc ca, atunci când ați apărut în casa lui Aman, el să se sperie, să facă imediat o legătură cu cele petrecute în ajun. Mai cu seamă că dumneavoastră l-ați întrebat dacă s-a folosit de telefonul public de peste drum de casa sa.
Căpitanul Lucian: Mobilul asasinării lui Aman mă interesează!
Arestatul: Fuga lui Aman de acasă m-a pus serios pe gânduri. Planul ne era dat peste cap, se crease o situație aparte. Era exclus ca Aman să mai poată pleca în excursie, deci nici filmele făcute nu mai aveau cum să ajungă la „Venus din Milo”, în mâinile lui Baleca. Își ascunsese bricheta-fotograf la institut, în fișet, și rămăsese acolo. Astfel mi-au devenit clare două elemente:
1. Prinderea lui Aman însemna, implicit, și prăbușirea mea. În concluzie, Aman trebuia eliminat.
2. Filmele se găseau la Aman. Ele trebuiau să ajungă în stăpânirea noastră.
Fără să vrea, Aman m-a ajutat să-mi aduc la îndeplinire planul. Iată cum: Mioara mi-a comunicat la telefon să vin urgent până la ea că „musafirul” e pe cale să-și iasă din minți. Am luat Fiatul și m-am deplasat acasă la Mioara. Într-adevăr, l-am găsit pe Aman într-o stare de surescitare. Devenise de nerecunoscut. Mi-a zis că e stăpânit de o presimțire, că adăpostul ăsta o să-i aducă nenorociri. Văzuse cu ochii lui agenți ai Securității dând târcoale locuinței... că el trebuie să plece de acolo, din București. Discuția se purtase în jurul orei 11. Îl ascultam și nu știam ce trebuie să întreprind. L-am întrebat dacă are în vedere vreo soluție. „Vreau să plec la Baia Mare, acolo, am unde să mă ascund. Cu avionul dacă s-ar putea”. „Bine, o să-ți procur pentru mâine bilet de avion”, i-am făgăduit eu, neștiind încă că urma să-l lichidez. Susținea că i-ar fi peste puteri să mai rămână în casa Mioarei. I se părea că, dacă nu-și schimbă adăpostul i se va întâmpla o nenorocire ireparabilă. L-am lămurit că n-am unde să-l ascund. „Am eu o ascunzătoare, dar acolo nu pot să rămân decât o noapte”, mi-a spus. Când am auzit unde, m-a pufnit râsul. Voia să se ascundă neapărat în cavoul familiei Paraschivescu. Mi-a arătat și cheia ascunzătorii. Am vrut să-i scot din cap ideea asta năstrușnică. Pe urmă mi-am dat seama că propunerea era excelentă. De ce nu? În cavou aș fi putut să-l lichidez fără prea mult complicații. „Bine!” m-am arătat eu de acord și i-am spus să fie pregătit, că pe la 5 și jumătate vin cu mașina să-l iau, că mai întâi ar fi indicat să fac o recunoaștere a cavoului. La despărțire l-am întrebat unde-s filmele: le avea asupra lui. N-a vrut să mi le dea. „Cel puțin le ții bine?” l-am întrebat. Le ținea într-o ascunzătoare din valiză. N-am insistat. Știam că, în cele din urmă, o să intru în posesia valizei. A fost o zi agitată, am făcut o recunoaștere la cimitir. Cavoul era exact ce-mi trebuia pentru îndeplinirea planului de lichidare a lui Aman. Pentru întâia oară, am apelat la ajutorul lui Gramoste. Împreună, spre seară, am venit să-l luăm. Aman nu renunțase la ideea de a rămâne peste noapte în cavou. L-am asigurat că i-am reținut un bilet de avion pentru Baia Mare. Înainte de a pleca, i-a cerut Mioarei două tablete de Carbaxin. Le-a luat pe loc, în fața mea. M-am bucurat. Totul mergea ca pe roate.
Căpitanul Lucian: Gramoste a asistat și el la scena asta?
Arestatul: Nu. Gramoste mă aștepta în mașină. Am încercat să-l îmbărbătez pe Aman, dar nu era nevoi... Se gândea la cavou ca la un colac de salvare. I-am spus că i-am pregătit o lanternă, un tranzistor care să-i țină de urât. S-a bucurat... Totul s-a desfășurat normal. Am ajuns cu bine la cavou. La despărțire, a vrut să se încuie pe dinăuntru. Mi-am arătat neîncrederea. „Vrei să fugi cu filmele!” i-am reproșat. Pe urmă, i-am pus o condiție: dacă vrei să te încui pe dinăuntru, lasă-mi mie valiza. S-a împotrivit. Și, ca semn de încredere, mi-a dat cheia să-l încui pe dinafară. Am revenit la cimitir pe la 2 noaptea, prin spate, prin Valea Plângerii.
Căpitanul Lucian: Singur?
Arestatul: Nu. Cu Gramoste. Mi-a fost de mare folos până la un punct. Ne-am apropiat de cavou. Întunericul era dens, propice acțiunii noastre. Am intrat în cavou... Am constatat moartea lui Aman.
Căpitanul Lucian: Ar fi fost posibil ca aparatul să nu-și îndeplinească scopul?
Arestatul: Așa cum ați constatat, aparatul acesta cu tranzistori are în interiorul său două butelii ce conțin o concentrație puternică de oxid de carbon. În clipa când apeși și vrei să prinzi un post, se declanșează și sistemul de pulverizare a gazului.
Căpitanul Lucian: Bine, să zicem că după vreo 10 minute Aman s-ar fi plictisit să mai asculte muzică și l-ar fi închis...
Arestatul: Ar fi închis tranzistorul, dar nu și sistemul de pulverizare a gazului. De fapt, controlând aparatul, am constatat că Aman îl închisese - buteliile de oxid de carbon au continuat să funcționeze. În general, tot arsenalul primit de la „Venus din Milo” și care acum se găsește la dumneavoastră e foarte ingenios... Recunoașteți?
Căpitanul Lucian: Deci, ați intrat în cavou, Aman era mort. Și mai departe?
Arestatul: Eu am intrat. Gramoste a rămas la pândă. Am constatat moartea lui Aman. Am luat lanterna, aparatul și valiza. Am ieșit. Ca să încui ușa cavoului, i-am dat lui Gramoste, care se găsea ceva mai încolo, să țină valiza. Eu m-am întors să încui ușa. Abia am apucat s-o încui, când l-am auzit pe Gramoste strigând: „Fugi!” M-am pierdut cu firea și am luat-o la fugă peste morminte. El într-o parte, eu în alta. Nu ne-am mai întâlnit în afara cimitirului.
Căpitanul Lucian: De fapt, ce a fost?
Arestatul: După întâmplarea de la cimitir, abia ieri l-am mai revăzut pe Gramoste. Eram neliniștit, căci valiza se afla la dânsul. Mi-a explicat că a văzut niște umbre care se furișau spre cavou. Vedenii de nebun... Am aflat unde e valiza și am încercat să intru în posesia ei.
Căpitanul Lucian: Ai luat valiza de la Virginia Nicolescu. Te-ai dus la Gara de Nord, ai depus-o la biroul de predare a bagajelor de mână, apoi ai telefonat. După convorbire, te-ai înapoiat și ți-ai retras valiza. Ce s-a întâmplat?
Arestatul: Mă răzgândisem. Mai întâi am vrut să pun valiza la adăpost. Motivul? Nu știam cum o să scap de Gramoste. Apoi mi-am dat seama că e o copilărie și-am retras-o. Ardeam de nerăbdare s-o scotocesc și să dau de filmele făcute de Aman.
Căpitanul Lucian: I-ai telefonat Mioarei Cătuneanu fixându-i o întâlnire. Cu ce scop?
Arestatul: Când i-am telefonat Mioarei, nu știam de surpriza ce mă aștepta acasă. Nu bănuiam că Gramoste poate să fie într-atât de nebun încât să se sinucidă în casa mea. De la întâlnire, Mioara trebuia să se ducă și să se vadă cu Varporonian, care se pregătea de plecare, cu expresul de noapte, și să-i transmită ultimele știri, eventual filmele lui Aman...
Căpitanul Lucian: Și ce i-a transmis?
Arestatul: Un singur cuvânt: primejdie.
Căpitanul Lucian: Dacă Gramoste nu s-ar fi sinucis, l-ai fi lichidat?
Arestatul: Da, l-aș fi lichidat.
Căpitanul Lucian: Recunoști că te-ai făcut vinovat de trădare de țară?
Arestatul: Recunosc că prin întreaga mea activitate am trădat interesele naționale ale țării și ale poporului român.
Era ora 11 noaptea când ieșiră din clădirea ministerului. Nu burnița, dar vremea era umedă.
Frunză îl luă pe Lucian de braț și-l întrebă la ureche:
- Ce zici, dai și tu o țuică?
- Dau, cum să nu, că ești băiat bun. Dar mai întâi, să-i telefonez Liei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu