Moartea vine pe bandă de magnetofon, Haralamb Zincă

 .............................................

2-6

         Deodată, inginerul se răsuci și, cu privirile în pământ, mărturisi:

   - Am fost la o prietenă... la ea am fost...

   „Deci așa stau lucrurile. Ai o amantă. Să te cred sau nu?” îl întrebă în gând Lucian.

   - La ce oră v-ați întors acasă?

   - În jurul orei 1.

   - Ați telefonat de la cabina de peste drum?

   Ochii cenușii ai inginerului deveniră și mai bulbucați. Bărbia colțuroasă prinse să-i tremure. Șopti:

   - Nu, n-am telefonat.

   - Sunteți sigur? întrebă Lucian ceva mai sever.

   Aman începu să se plimbe nervos prin cameră. Deschise din nou ușa și controlă dacă nevastă-sa mai era acolo.

   - Da, am telefonat, recunoscu el și se reașeză înfrânt în fotoliu.

   - Cui?

   - Prietenei mele...

   Lucian îl urmărea cu atenție: părea sincer.

   - Cine e prietena dumneavoastră și unde locuiește? Îmi pare rău că trebuie să vă pun întrebări indiscrete, dar n-am încotro...

   Buzele inginerului se strânseră iarăși cu înciudare.

   - Nu pot... Nu pot să vă spun! Vă rog să mă înțelegeți. Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat?

   - Și eu vă rog să mă înțelegeți. Vă făgăduiesc toată discreția...

   „Acum... acum... asta-i clipa, își spuse Lucian, acum o să lămurim la care dintre cele două posibilități ne oprim. Nu mai vrea să răspundă oare?”

   Inginerul se duse din nou la ușă și o deschise. După ce constată că nimeni nu trăgea cu urechea, se opri în dreptul ofițerului:

   - Vă dați cuvântul de onoare?

   - Da!

   - Prietena se numește Sandina Duță. E ingineră chimistă. Trăiesc cu ea de mai bine de 3 ani... Vă rog să mă credeți, am toate motivele să-mi înșel nevasta...

   - Unde locuiește.

   Inginerul Aman îi dădu adresa. Sandina Duță, conform declarațiilor lui Aman, închiriase o cameră mobilată în apartamentul unor bătrâni pensionari. Lucian află și numărul ei de telefon. Reținu aproape fiecare cuvânt rostit de inginer. Răspunsurile nu limpezeau încă problema, de aceea el socoti că era de datoria sa să continue investigațiile.

   „Presupunând că nu are niciun amestec, faptele sunt clare” gând Lucian. „Suntem în fața unei simple coincidențe. Nu-mi rămâne decât să stau de vorbă cu Sandina Duță ca să fac lumină. Dar dacă e vinovat? Are un alibi... Sandina Duță. E foarte posibil ca, după plecarea mea, să pună mâna pe telefon și s-o avertizeze. Cum ar fi mai bine să procedez?”

   Lucian se ridică, privi admirativ rafturile bibliotecii, arătându-și astfel interesul pentru cărțile vrăfuite pretutindeni.

   - O fi acasă Sandina Duță? întrebă Lucian, în timp ce lua de pe birou un dicționar tehnic.

   - Vreți să vă duceți la ea? își bulbucă ochii a mirare inginerul.

   - N-am încotro, îi răspunse ofițerul răsfoind dicționarul.

   - Dacă îmi permiteți, o să vă conduc chiar eu.

   Propunerea lui Aman îl derută; nu cumva se afla în fața unui semn concret că omul nu avea niciun amestec în cazul Stamatiad?

   „N-ar fi mai bine să mă opresc aici? Nu, hotărî, dacă tot te-ai pornit, atunci rezolvă problema până la capăt, ca pe urmă să nu te mai împiedici de ea.”

   - Bine, de acord, se învoi Lucian. Sunt aici cu mașina așa că... Îmbrăcați-vă!

   - N-ar fi mai bine s-o sun și s-o anunț că venim? se învioră inginerul.

   - Foarte bine.

   Lucian lăsă dicționarul și luă la întâmplare o carte, o deschise, prefăcându-se interesat de ediție, de autor. Îl auzi pe Aman vorbind la telefon: brusc, vocea i se metamorfozase. Devenise moale, supusă. Întâlnirea o aranjă în câteva cuvinte.

   - Mă duc să mă schimb.

   Aman ieși din bibliotecă. Lucian se uită pe birou. Văzu un volum de specialitate deschis la pagina 374, fițuici răspândite jur-împrejur... calcule.. harta unei regiuni de munte executată de cartografia institutului. Pe un raft al bibliotecii descoperi o fotografie a generalului de infanterie - purta pe cap un chipiu cu un pompon uriaș ca la mareșalului Averescu.

   Doamna Aman își făcu apariția, de astă dată în mână cu o tavă:

   - Vă rugăm să nu ne refuzați și să serviți o cafeluță!

   „Grasă, nepieptănată, în general neglijentă”, își spuse Lucian cercetând-o nu fără o anumită curiozitate. „Și ce senină e... Ce nevinovată... De parcă nu dumneaei ar fi tras cu urechea la ușă... Ce naiba! Măcar să-și fi schimbat capotul! E murdar, plin de pete de grăsime.”

   Gazda lăsă cafeaua pe colțul biroului și părăsi imediat biblioteca, bineînțeles după ce-i aruncă musafirului un surâs dezinvolt.

   „Sunt cam nesimțiți dumnealor”, își continuă Lucian gândurile. „După cele petrecute, el îndrăznește să o trimită cu o cafea, iar ea îndrăznește să apară, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat... Ciudat!”

   Nu se atinse de cafea: își aminti de petele de grăsime de pe capotul femeii și simți o ușoară greață urcându-i-se în gâtlej.

   „Ce dracu`, încet se mai îmbracă... ca o femeie... De un sfert de oră se tot îmbracă...”

   Zece minute mai târziu, doamna Aman deschise ca din întâmplare ușa și, văzându-l pe Lucian, stând lângă un raft de cărți și răsfoind un album de reproduceri de artă, exclamă uimită:

   - Cum, mai sunteți aici?! N-ați plecat?! Bine, dar Costi a plecat... acum 5 minute a plecat.

   În sfârșit înțelese... Fusese tras pe sfoară. Nu mai pierdu nicio clipă. Ieși în grabă. În urmă, auzi glasul dezolat al femeii:

   - Domnule, dar n-ați băut cafeluța!?

   Mașina îl aștepta la vreo 10 metri de clădire. Alergă în direcția aceea. Șoferul trebuie să-l fi zărit pe Aman când a ieșit pe poartă.

   - Da, l-am văzut, confirmă șoferul. Un bărbat îmbrăcat într-un fulgarin de culoare închisă numai ce a ieșit din curte. După ce a traversat în fugă bulevardul, a cotit-o la stânga.

   - După el! îi ordonă Lucian.

   Mașina porni în viteză, coti la stânga, intrând pe o stradă îngustă. După vreo sută de metri ajunse în dreptul unei stații de taxi.

   Lucian, intuind itinerarul inginerului, îi ceru șoferului să oprească. Coborî, se îndreptă spre primul taxi, se interesă când plecase din stație ultima mașină.

   - Acum două minute, i se explică.

   - Cu un bărbat într-un fulgarin negru?

   - Exact.

   Lucian se reîntoarse la Pobeda lui. Curioasă întorsătură!

   - Și acum, încotro, tovarășe căpitan?

   „Încotro? Dacă aș ști...” Nu se așteptase la o asemenea surpriză. „Unde să fi dispărut Aman? La Sandina Duță? Ar fi fost o gravă greșeală din partea lui. Doar îi dăduse adresa și numărul ei de telefon! Nu urmau oare să meargă împreună la ea? E puțin probabil să se fi dus acolo.”

   - Știi unde vine strada Berbecari?

   - Cum să nu.

   - Dă-i drumul! Zboară! E departe?

   - Cam depărtișor, zise șoferul apăsând pe accelerator.

   „Ciudată întorsătură”, gândea Lucian plimbându-și în neștire bomboana în gură. „Nu l-am bănuit nicio clipă atât de viclean... M-a dus, și încă destul de frumușel. O fi având omul motive serioase dacă s-a încumetat să-mi tragă clapa. Să aibă legătură cu cazul Stamatiad? Așa s-ar părea, de vreme ce a dispărut. Bine, dar n-am scos nicio vorbă despre Stamatiad! E adevărat, n-am scos o vorbă, însă autorul scrisorilor de amenințare nu i-a ascuns lui Stamatiad că știe de vizita lui la Securitate. Deci, dacă inginerul Aman este una și aceeași persoană cu autorul scrisorilor, și-a dat de îndată seama că sunt pe urmele lui.”

   Faptele, în desfășurarea lor logică, i se păreau convingătoare.

   „În fond, ce alt motiv ar fi putut să-l determine pe Aman să șteargă putina? Bine că am apucat să aflu adresa amantei.”

   Mașina gonea cu 100 pe oră, pe străzi cufundate în beznă și singurătate. O clipă, nici el nu știu de ce, se gândi la Lia: venise de-acum de la spital și, mai mult ca sigur, se apucase să gospodărească prin casă. Și totuși, fusese cineva care-l sfătuise să nu se însoare. Cine oare? Nu-și mai amintea. Atâta pagubă!

   Unde o fi Stamatiad? trecu el cu gândul la alt subiect. Ce-o fi făcând la ora asta? O fi acasă, s-o fi încuiat bine pe dinăuntru? Dacă inginerul Aman era una și aceeași persoană cu cel care intenționa să atenteze la viața lui Stamatiad, atunci acesta din urmă se putea socoti în afara oricărui pericol.

   „Cazul, dracu` să-l ia, e mult mai încâlcit decât îmi închipuiam”, își mărturisi Lucian.

   - Suntem pe strada Berbecari, îl anunță șoferul. La ce număr oprim, tovarășe căpitan?

   Străbăteau acum o stradă prost pietruită, luminată, la intervale destul de mari, de becuri chioare. Casele scunde, rurale parcă, despărțite între ele de tot soiul de garduri, păreau copleșite de povara acelei nopți de toamnă.

   Lucian se posomorî.

   - Ești sigur că asta-i strada Bercari? întrebă Lucian cuprins de o undă de îndoială.

   - Asta-i, tovarășe căpitan.

   - Ia ascultă, Vasilică, dacă ai fi inginer și ai locui în plin centru, să zicem pe bulevardul Titulescu, iar iubita ta ar sta pe strada Bercari, ai veni zilnic aici ca s-o vezi?

   - Aș veni, răspunse șoferul vesel, de ce să nu vin? Ca așa-i iubirea... te poartă pe toate drumurile. Aia e casa pe care o căutăm. Să opresc?

   - Oprește!

   - Însă, tovarășe căpitan, dacă eu aș fi inginer și al locui în centru, de ce n-aș aduce-o la mine?

   - Pentru că ai fi și însurat! Ai înțeles?

   - `Nțeles, tovarășe căpitan.

   Lucrurile se lămuriră destul de repede. Lucian se înapoi enervat la mașină și se așeză lângă șofer, bombănind.

   - Încotro, tovarășe?

   Mereu aceeași întrebare: „Încotro?”

   Pentru a doua oară în seara aceea, Aman îl trăgea pe sfoară. Vaga sa bănuială se adeverise. Nicio Sandina Duță nu locuia la adresa indicată de inginer.

   „Frumos! Nimic de zis! M-a trimis să mă plic, să cunosc strada Berbecari. Că tare mult doream s-o cunosc! E viclean individul ăsta cu fața palidă și ochi bulbucați.

   - Încotro? întrebă șoferul iar.

   - De unde am plecat. Pe bulevardul Titulescu.

   - S-a făcut, tovarășe căpitan! zise tânărul cu voie bună.

   Îl prefera pe Vasilică altor șoferi pentru firea sa deschisă, optimistă; nici în cele mai grele situații nu-și pierdea buna dispoziție. Știa când să tacă, ca acum, de pildă.

   Își cercetă ceasul: era încă devreme. Găsi că o discuție cu doamna Aman ar fi deosebit de utilă. Poate că Sandina Duță există în realitate. Dacă nevasta inginerului are obiceiul să asculte pe la uși, cu siguranță că știe și cine e amanta soțului și unde locuiește.
   O revăzu în gând, așa cum încremenise în pragul ușii, cu o expresie tâmpă în priviri. Ce moravuri! Dumneaei ascultă pe la uși, iar dumnealui, bărbatul, îi cunoaște năravul. De ce l-o fi spionând? L-o fi bănuind de ceva. De ce anume? Da, partida cu Aman se anunța interesantă.
   Nevasta inginerului îl întâmpină cu aceeași candoare enervantă.

   „E proastă sau face pe proasta?” se întrebă Lucian.

   - V-ați înapoiat și dumneavoastră?

   - Dar cine s-a mai înapoiat? o întrebă Lucian curios. Nu cumva domnul Aman s-a întors?

   - Bineînțeles. S-a întors, dar a plecat din nou acum 10 minute... a venit, și-a luat o valiză, niște schimburi și a plecat. Spunea că institutul îl trimite undeva în țară... o chestiune foarte urgentă... că pleacă împreună cu dumneavoastră.

   „O lovitură după alta”, își spuse Lucian. „Frumoasă fenta... nimic de zis.”

   - Doamnă Aman, aș vrea să stăm puțin de vorbă.

   - Cu plăcere, se oferi.

   Ochii ei plini de naivitate prostească se măriră brusc.

   Trebăluise prin bucătărie, căci capotu-i mirosea puternic a ceapă prăjită.

   „E grasă, leneșă, neglijentă” stabili din nou Lucian, urmând-o în sufragerie.

   Ea se așeză pe un scaun, el rămase în picioare.

   - Soțul dumneavoastră v-a spus și cine sunt?

   - Cum să nu... Costi nu-mi ascunde nimic, îmi spune totul... Sunteți coleg de-al lui de la institut.

   Lucian se uită pieziș la fața rotundă și grasă a femeii, la ochii ei rotunzi și nevinovați.

   „Costi nu-mi ascunde nimic.” Ce să mai creadă?
   Într-un răstimp scurt - nicio jumătate de oră - inginerul Aman îi demonstrase cât e de ingenios, câte metode interesante de repliere cunoaște.

   - Da, lucrez la cadre, minți Lucian și aș vrea să vă pun câteva întrebări. Soțul dumneavoastră lipsește des de acasă... nu mă refer la perioada expedițiilor, de pildă, când e în București... lipsește de acasă.... întârzie noaptea...

   - Știu la ce vă referiți, chicoti ea și, într-o izbucnire spontană, îi lovi brațul cu palma. Știu. Mai are o femeie... o amantă... Știți,eu l-am îndemnat. A vrut să divorțeze de mine. Așa-s bărbații de când lumea. Se duce la aia, mai stă și pe acolo cât mai stă, dar pe urmă tot acasă vine.

   Chicoti din nou, ca și când i-ar fi povesti nu știu ce întâmplări hazlii.

   Prostia femeii îl călca pe nervi și Lucian se stăpâni cu greu să nu-i spună câteva vorbulițe.

   - În noaptea trecută la ce oră a venit acasă?

   - Cred că a venit târziu, nu l-am auzit. Dormeam. Eu când dorm...

   - Cine-i amanta soțului dumneavoastră?

   - Nu știu. Zicea Costi de una.... Cristina sau Doina... nu mai țin minte. N-ați băut cafeluța. Nu vreți alta?

   - Numele ăsta, Sandina Duță, vă este cunoscut?

   - Sandina Duță?! Nu, nu l-am mai auzit.

   Lucian o mai privi o dată lung, ca și când ar fi vrut să constate dacă ființa din fața sa există sau nu în realitate. Înțelegându-i parcă nedumerirea, femeia se hilizi, lăsându-se cercetară în voie. Lucian nu avu încotro și trebui să conchidă că, din acest punct de vedere, inginerului Aman i se puteau acorda circumstanțe atenuante.

   - Mulțumesc, zise Lucian, grăbindu-se să ajungă cât mai repede la mașină.

   - Încotro? întrebă din nou șoferul.

   Căpitanul Lucian nu-și ieșea din fire ușor; superiorii îl apreciau, printre altele, și pentru marea lui stăpânire de sine. De data asta însă, la întrebarea șoferului fu gata să țipe: „Oriunde, numai să mă știu cât mai departe de madam Aman!”

   Totuși, răspunse:

   - La minister. Avem o mulțime de măsuri de luat.

IV

„cheia de la poarta verde”

1

   Întorcându-se acasă de la institut, inginerul Stamatiad găsi o nouă scrisoare de amenințare. Nu sub ușă, nici în cutia poștală, ci pe studio.

   Se apropie îngrozit de plic. Nu-l atinse. Îl năpădiră sudori reci. După o clipă de uluire înțelese că locuința i-a fost violată. Aducătorul scrisorii a pătruns în apartament și, ca să-și bată joc de destinatar, i-a lăsat plicul, în mod ostentativ, pe studio. Mai mult ca sigur o nouă scrisoare de amenințare.

   Ce oare ar mai fi putut să-l ajute, dacă până și zidurile locuinței deveniseră vulnerabile? Se afla singur, lipsit de apărare, în fața unui dușman invizibil.

   Luă cu mâinile tremurânde plicul: nu era lipit. Găsi același text de amenințare bătut la mașină. Se lăsă moale pe scaun, uitându-se cu disperare în jur, parcă în căutarea acelui dușman invizibil.

   „Hai, omoară-mă! îi venea să strige. Trage odată și termină!”

   Din coșul pieptului îi ieși un geamăt dureros. Așadar, cel care se pregătea să-l ucidă i-a făcut o vizită. N-a spart broasca de la ușă, ci a intrat normal, ca la el acasă.

   Deodată îi trecu prin minte alt gând - de ce neapărat să fi intrat în casă? Nu era deloc exclus ca aducătorul scrisorii să fi nimerit pe când menajera, tușa Lucreția, deretica și să i-o fi lăsat. Presupuneri! Nu de ele avea nevoie, ci de o certitudine. Numai așa se mai putea liniști.

   Se ridică și se îndreptă spre ușa ce dădea în scara de serviciu. Ieși. Nu prea era lumină pe scări și i se făcu frică. Urcă prudent la mansardă, unde locuia menajera. O găsi călcând rufe.

   - Bună seara, tușă Lucreția.

   - Bună să fie, maică, răspunse femeia cu o voce sfioasă și, mirată de apariția neașteptată a inginerului, încremeni cu fierul de călcat în mână. Ce vânt te aduce la mine?

   - Tușă Lucreția, cheile de la casă sunt la dumneata?

   - Vai de mine, dom`le inginer, cum să nu fie.

   Vârî mâna în buzunar larg la șorțului de unde scoase o legătură de chei.

   - Poftim, astea-s, dom`le inginer.

   Stamatiad recunoscu cheile și se fâstâci.

   - Dom`le inginer, nu prea arăți bine, ești bolnav sau mi se pare? îl întrebă tușa Lucreția cu blândețe. Sau, Doamne ferește, s-o fi întâmplat ceva?

   - Nu... nu. Cât ai făcut mata curățenie prin casă, nu m-a căutat nimeni, n-a intrat nimeni pe la mine?

   - Hoții?!? V-au prădat hoții! se sperie bătrâna.

   - Nu, nu, zise el enervat, nu m-a prădat nimeni.

   Plecă fără să dea nicio explicație.

   Când reveni în apartament, primul lucru ce-i căzu sub ochi fu scrisoarea - o lăsase aruncată pe masă. Stamatiad îngălbeni, de parcă ar fi zărit țeava unui pistol. Se lăsă istovit pe un scaun.

   „Sunt pierdut, își spuse. Sunt în mâna lui. Sunt pierdut!”

   Țârâitul telefonului îi adânci spaima. Știa ce-l așteaptă: va ridica receptorul și va auzi un glas bărbătesc întrebându-l familiar: „Domnul Stamatiad?”

   În ureche îi răsună însă vocea catifelată a Angelei:

   - Nu mai pot să îndur ca între noi să existe asemenea relații, îl avertiză ea. Dacă nu mă mai iubești, fii cinstit și spune-mi-o deschis.

   O înecă plânsul și tăcu. Lui Stamatiad i se făcu milă de ea, de sine, de tot universul în care se mișca.

   - Uite, îi răspunse, mă îmbrac și vin la tine!

   - Hai, vino mai repede, îl îndemnă ea. Te aștept!

   După ce puse jos receptorul, își spuse că a făcut o greșeală făgăduindu-i Angelei că o să vină. N-ar fi fost totuși mai înțeleps să nu plece de acasă? Era noapte, întuneric! Imediat însă își aminti unde și cum găsise ultima scrisoare de amenințare și se răzgândi. Se ridică, luă scrisoarea și plecă în grabă.

   Când ajunse la etajul întâi, i se păru că nu încuiase ușa apartamentului. Urcă iar și, bineînțeles, constată că se înșelase.

   În stradă se opri bănuitor în fața clădirii. Se aștepta să descopere în noapte lodenul și bascul insului care îi ieșea mereu în cale. Nu descoperi nimic alarmant. O porni prin întuneric. La o răscruce de străzi avu norocul să întâlnească un taxi.

   Se treziră amândoi în același timp.

   Stamatiad o îmbrățișa drăgăstos. Avusese parte de un somn bun și odihnitor. Angela coborî din pat și intră în baie. Socoti că era momentul cel mai potrivit să-i telefoneze căpitanului Lucian acasă, să-l informeze că a mai primit o scrisoare și, eventual, dacă-i va cere, să i-o și înmâneze.

   Profită de absența Angelei și telefonă.

   - Bună dimineața, îi răspunse Lucian, recunoscându-i vocea. Vă ascult, tovarășe Stamatiad.

   Inginerul povesti, în câteva cuvinte, unde și cum găsise scrisoarea. Vorbea pândind baia. Nu voia ca Angela să-i surprindă convorbirea. La întrebarea dacă avea cumva nevoie de scrisoare, Lucian răspunse afirmativ.

   - Cum să procedez? îi ceru Stamatiad sfatul.

   - Telefonați de acasă?

   - Nu, de la prietena mea. Am înnoptat aici.

   - Deci și ea știe?

   - Nu, nu știe nimic. Să trec pe la dumneavoastră?

   - Lăsați-o la poarta institutului, într-un plic pe numele...

   Lucian rosti numele șoferului.

   - O să vină cineva să ridice plicul.

   Angela îl găsi la telefon. Se apropie tandră de el și-l trase de ureche ca pe un ștrengar:

   - Craiule! Cu cine-mi vorbești de dimineață la telefon? De la o vreme ești plin de taine. Sunt convinsă că între noi s-a strecurat o femeie...

   Stamatiad mormăi ceva. Era nemulțumit că Angela îl găsise cu receptorul în mână. Dar ea nu stărui. Se mulțumi să-l mai întrebe:

   - Ce faci, nu te îmbraci? O să întârzii.

   Răspunse printr-un gest leneș al capului că are el grijă, apoi se lungi în pat și, de acolo, o urmări pe Angela cum se îmbrăca încet, meticulos, cochet, ca orice femeie care se pregătea să treacă pragul celor 40 de ani.

   Privind-o și găsind-o mai frumoasă ca niciodată, Stamatiad își zise că nu era un bărbat întru totul lipsit de noroc.

2

   Lucian trecu personal pe la poartă să ridice plicul lui Stamatiad.

   După ce se depărtă de intitut, intră într-o tutungerie, cumpără „Contemporanul”. Apoi zăbovi o clipă. Scoase scrisoarea bătută la mașină și o citi. Același text. Zâmbi unui interlocutor nevăzut.

   „Ai fi înclinat să crezi, gândi, că tipul nu știe un cuvânt în plus față de cele la care apelează compunându-și scrisorile.”

   Ieși din tutungerie.

   „Oare Aman să fie autorul lor? Dacă da, înseamnă că, înainte de a se da la fund, a trecut mai întâi pe la Stamatiad să-i lase scrisoarea. Ar fi prea de tot...”

   Din punct de vedere psihologic, un infractor care ajunge la concluzia că autoritățile i-au dat de urmă încearcă să dispară cât mai repede.

   „Să se fi abătut Aman de la această regulă atât de verificată? De ce nu? Mai sunt și excepții. Avusese, pesemne, scrisoarea pregătită. După ce a scăpat de mine, s-a repezit la Stamatiad.”

   O clipă și-l închipui pe acesta găsind scrisoarea pe studio.

   „Într-adevăr, modul cum îi sunt remise e înnebunitor.”

   Vasilică îl ajunse din urmă.

   - La minister, îi ordonă Lucian, fericit că nu dăduse șoferului răgazul să-l întrebe: „Încotro?”

   La birou găsi rapoartele de dimineață. Se apucă să le citească.

   În legătură cu textul bătut la mașină i se semnalau următoarele:
   „Atenție la punct. De fiecare dată deasupra punctului apare imprimată și litera b. Avem de-a face cu imprimarea unui semn „neimprimabil” ce se găsește pe postamentul literei. Cum se explică apariția acestui semn? O clapă cuprinde, la mașinile de scris moderne, două caractere:

   a) minuscule și majuscule;

   b) cifre și semne speciale.

   Între cele două caractere există un spațiu pe care, în mai multe cazuri, se află în relief, în imagine pozitivă, o inscripție alcătuită dintr-un număr, o literă sau un semn. Plasată sub nivelul caracterelor, pe suprafața neimprimabilă a literei, ea reprezintă un simbol de identificare a fabricii producătoare. Sunt cazuri când, din cauza uzurii unuia dintre cele două caractere, relieful acesteia scăzând aproape până la cel al inscripției-simbol, permite imprimare nu numai a caracterului, ci și a acestei inscripții.

   În concluzie, scrisoarea a fost bătută la o mașină uzată. Simbolul b este caracteristic mașinii de scris Continental.”

   I se semnala că telefonul lui Stamatiad înregistrase 3 apeluri: un necunoscut (Lucian) o întrebase pe menajeră dacă Stamatiad mai era acasă sau dacă plecase la institut; convorbirea Angelei cu Stamatiad; al treilea apel fusese înregistrat la ora 23:55, casa Stamatiad fiind chemată de la același telefon public de pe bulevardul Titulescu. Telefonul, bineînțeles, a sunat în gol, căci inginerul părăsise locuința.

   „Ei drăcie!” sări Lucian și trecu intrigat la raportul următor.

   Locuința lui Aman a intrat sub observație în jurul ore 22. În acest sens, raportul nu pomenea nimic deosebit. Inginerul Constantin Aman nu se întorsese acasă. De la ora 22 până la 7 dimineața, 11 cetățeni (7 bărbați și 4 femei) au apelat la acel telefon public de pe bulevardul Titulescu.

   „Să fi fost oare și Aman printre cei 7? Să fi revenit anume în preajma casei ca să-i telefoneze lui Stamatiad de la același aparat? De necrezut.”

   Ingeniozitatea cu care Aman își organizase dispariția îl sfătui să-și schimbe totuși părerea. În ajuns, inginerul acționase cu dezinvoltura unui as.

   „Înseamnă că întâi a dispărut de acasă, apoi a trecut pe la Stamatiad și a lăsat scrisoare, după care, în jurul orei 23:55, a revenit în preajma locuinței, cu scopul de a-i telefona lui Stamatiad. Prea multe acțiuni adunate la un loc.”

   Lucian trecu la al treilea raport. I se aducea la cunoștință că mașina de scris la care au fost bătute scrisorile n-a fost identificată și că cercetările continuă.

   „Într-un cuvânt, nimic nou... știu cât știam și ieri. În felul acesta, viața inginerului Stamatiad și, nu mă îndoiesc, și planurile U-74 sunt în primejdie.”

   Dispariția inginerului Constantin Aman, precum și semnalmentele sale fuseseră transmise în toată țara. E posibil ca, într-un timp relativ scurt, să fie prins, iar atentatul sau șantajul să fie oprit la vreme. Dar era tot atât de posibil ca Aman, de acolo de unde se ascundea, să încerce să ducă la îndeplinire planul său diabolic de asasinare a lui Stamatiad.

   „De ce oare”, se întrebă Lucian, „autorul scrisorilor de amenințare nu amintește nimic de U-74 sau de vreun alt motiv care să-i justifice acțiunea? Uite, treaba asta nu pot s-o pricep. Amenințarea cu moartea, dar fără clasicul șantaj... Zău, n-are haz.”

   Zbârnâi telefonul. Era directorul institutului; îl informa că inginerul Constantin Aman, cel de care tovarășul căpitan se interesase ieri, nu se mai prezentase la serviciu. Directorul nu-și ascundea îngrijorarea. Se întreba dacă nu cumva Aman fusese reținut de organele Securității.

   Lucian răspunse laconic:

   - A dispărut de acasă... Și noi îl căutăm.

   Directorul amuți. Preț de câteva minute nu izbuti să scoată o vorbă. Lucian căută să-l liniștească:

   - O să-l găsim. Și încă foarte rapid. Nu vă alarmați... deocamdată nu vă pot spune decât atât...

   Lucian se apucă să cerceteze din nou scrisoarea.

   Nu-i fu greu să constate că autorul se folosise de aceeași mașină de scris. Autorul, fără să se teamă de nimic, a pătruns în locuința adresantului. N-a spart ușa, a descuiat-o cu cheia... cu cheia... Deci autorul scrisorilor posedă și niște chei... De unde?

   Întrebarea rămasă fără răspuns îl determină să se ridice de la birou și să se pregătească de plecare, nu însă înainte de a trimite și această ultimă scrisoare la analiză.

   Jos, în stradă, îl aștepta mașina.

   - Cum va fi ziua de astăzi, tovarășe căpitan? Grea? se interesă șoferul, cu voioșie.

   - Poate... Don` Vasilică, ia o bomboană!

   - Mulțumesc, tovarășe căpitan. Prefer o țigară tare. Încotro ordonați?

   „Iarăși începe cu acel „Încotro?”

   - La institut.

   Șoferul ambreie și, după ce băgă mașina în viteză, se apucă să povestească - apropo de întrebarea din ajun - că atunci când el fusese îndrăgostit străbătea zilnici, pe jos, până la iubita lui, aproape 20 de kilometri.

   - Zece încolo, zece înapoi. Zburam, tovarășe căpitan, nu glumeam.

   - Și merita?

   - Merita, tovarășe căpitan, că, dacă n-ar fi meritat, aș fi oprit la prima stație.

   „Cu Aman”, gândea Lucian amintindu-și de cele petrecute pe strada Berbecari, „lucrurile stau altfel. Dumnealui e un rafinat... nu va alerga după amanta sa până la marginea Bucureștiului, nu va accepta să facă amor într-o cameră fără baie, fără apă caldă, fără căldură. E prea rafinat și prea comod ca să se înfunde într-o mahala, și aia destul de departe de casa fostului general de infanterie.”

   - Unde să vă aștept, tot aici? îl întrebă șoferul.

   Făcu un semn de încuviințare și coborî. Nu-și anunțase vizita. Apăru în biroul lui Stamatiad pe neașteptate.

   Acesta, la vederea lui, se ridică.

   - Îmi pare bine că ați venit, își mărturisi el bucuria. Ați primit plicul? Vă rog, luați loc. Beți o cafea?

   - Nu, mulțumesc.

   Cearcănele de sub ochi, paloarea feței contrastau izbitor cu aparenta sa bună dispoziție.

   - Am intrat în posesia scrisorii și tocmai în legătură cu asta aș vrea să-mi răspundeți la câteva întrebări.

   - Mă rog, zise inginerul, și Lucian observă imediat că omul se tulburase.

   - Ușa era încuiată?

   - Da. Apartamentul meu are două uși, amândouă erau încuiate. Și cea de la intrarea principală, și cea de la bucătărie, care dă pe scara de serviciu.

   - Câte rânduri de chei aveți?

   - Trei. Un rând îl am eu. Bătrâna mea menajeră, Lucreția, care locuiește chiar la mansarda clădirii, are și ea un rând de chei, iar Angelei, dacă nu mă înșel, i-am dat o singură cheie... de la intrarea principală.

   - Ați spus „dacă nu mă înșel”. De ce? Nu sunteți prea sigur?

   - E mult de când i-am dat Angelei cheia. I-am dat-o ca un semn de încredere în prietenia noastră. Și nu mai țin prea bine minte dacă a folosit-o, dacă mi-a dat-o sau nu înapoi.

   Cutele de pe fruntea-i înaltă se adânciră într-un efort evident.

   - Dacă vreți, pot să-i dau un telefon chiar acum și s-o întreb.

   - Nu, deocamdată nu...

   Lucian sesiză în ochii căprui ai inginerului un licăr de spaimă. Buzele-i tremurară o întrebare:

   - Credeți că... Angela?

   Ofițerul îi zâmbi prietenește și încurajator, încercând, în felul acesta, să-i risipească subita îngrijorare.

   - De menajeră ce părere aveți?

   O clipă, Stamatiad retrăi în minte discuția din ajun cu tușa Lucreția și-l încercă un sentiment penibil - comisese un act ilogic, de om care-și pierduse, pe neașteptate, busola celei mai elementare conduite. Răspunse:

   - E o femeie cinstită. Îmi îngrijește casa de aproape 10 ani. În tot acest răstimp nu am avut ce să-i reproșez. De câte ori plec în concediu, casa rămâne în seama ei. Nu mi-a dispărut nimic, niciodată. Aseară, după ce am găsit scrisoarea, am urcat și am stat de vorbă cu dânsa. Nu prea frumos, recunosc... Mi-a arătat cheile, întrebările mele, bineînțeles, au indispus-o.

   Lucian aprecie cuvintele calde cu care Stamatiad își prezentase menajera. Totuși, cineva intrase în apartamentul lui Stamatiad, folosindu-se de niște chei. De unde le luase?

   - Vreți să-mi arătați cheile? îi propuse Lucian.

   - Cum să nu.

   Stamatiad scoase din buzunar două chei.

   - Asta e de la intrare, cealaltă de la bucătărie.

   - Deci și menajera are aceleași chei?

   - Da, da. Îmi aduc bine aminte, i-am dat Angelei o singură cheie, de la ușă principală, ținu el să precizeze, deși ofițerul nu-i ceruse acest lucru.

   Tăcu. Lucian văzu cum chipul inginerului se mohorî și mai mult.

   „Ce treceri fulgerătoare de la o stare la alta” își zise Lucian.

   - Credeți că Angela ar putea...

   Nu-și duse întrebarea până la capăt. De rușine, își acoperi fața cu palmele.

   - Doamne, ce poate să-mi treacă prin cap!

   - M-ar interesa un amănunt: dacă mai are sau nu cheia.

   Stamatiad își descoperi fața lividă.

   - Desigur, am s-o întreb și o să vă comunic.

   - Încă o întrebare: în fața colegilor, a amicilor, treceți drept un om celibatar, un holtei cu apartament separat. Cum se întâmplă de obicei, holteii sunt asaltați de prieteni. Mă înțelegeți, nu-i așa?

   - Vă înțeleg, cum să nu.

   Se feri de privirile ofițerului.

   - Nu obișnuiesc să dau camera. Am fost rugat, nu zic nu, dar n-am dat-o.

   „Minte”, stabili Lucian. „În general, nu știe să mintă. Și acum minte, destul de stângaci, cu jenă. Nu, n-are niciun rost să mai stărui.”

   - Bănuiți pe cineva?

   - Dar dumneata?

   - Nu, niciodată n-am simțit în preajma mea prezențe dușmănoase.

   Lucian se ridică să plece. Inginerul îl urmă - era cu două capete mai înalt decât oaspetele său.

   Zbârnâi telefonul, Stamatiad ridică receptorul. Chipul îi deveni și mai pământiu. Buzele începură să-i tremure. Îi făcu semn ofițerului, un semn cu mâna, să vină repede lângă dânsul.

   Lucian se repezi la telefon. Auzi în receptor un glas bărbătesc, puțin răgușit, voalat:

   - Umbli haimana, domnule Stamatiad!! Bravo! Dacă îți închipui că nu știu unde ai fost, te înșeli. Ai dormit la amanta dumitale. De frică (răsună un hohot de râs). Nu mă întreba de unde știu. Am o mulțime de prieteni. Sunt peste tot, acolo unde dumneata nici nu te aștepți. Nu vreau să te mai rețin. Știu că ai foarte multă treabă. Apropo, sper că n-ai uitat să predai Securității scrisoarea de aseară. Eu, personal, ți-am pus-o pe studio. La revedere, domnule Stamatiad. Unde, când și în ce fel - ține minte - eu o să hotărăsc. Pe curând, domnule Stamatiad!

   Inginerul se lăsă moale în fotoliu; își stăpânea cu greu tremurul mâinile. Gemu:

   - El era!

   Lucian râse, ca și când ar fi ascultat la telefon o anecdotă izbutită. Simți nevoia să strivească între dinți o bomboană de mentă. Scoase punga și i-o întinse inginerului, care părea un cadavru instalat într-un jilț.

   - Nu obișnuiți? Luați una... o să vă facă bine.

   Stamatiad îl privi cu admirație și uluire; se aștepta ca ofițerul, după cele auzite la telefon, să intre în stare de alarmă. Dar nu, râdea, ba mai mult, îi ardea de bomboane de mentă.

   - Luați, luați... îl îndemnă Lucian.

   Stamatiad vârî două degete în punguliță și scoase o bomboană rotundă și verde.

   - L-ați auzit? întrebă îngrozit.

   Lucian continuă să fie calm și vesel. Zise:

   - Ei da, l-am auzit! Se cam laudă dumnealui, nu cred să aibă prea mulți prieteni... De altfel, foarte curând o să aflăm dacă are sau nu prieteni, dacă este sau nu peste tot...

   Lucian vorbea convingător, lăsând impresia că se află pe urmele autorului celor 3 scrisori. Era de ajuns să întindă brațul și să-l înhațe... De fapt, nu urmărea decât un scop: să-i transmită lui Stamatiad o doză de încredere; din păcate, încercările sale nu aveau niciun ecou, se loveau de inginer ca de un zid de gheață. Stamatiad îl asculta arătându-i, în răstimpuri, doi ochi cuprinși de spaimă.

   - Glasul lui nu vi se pare cunoscut? întrebă Lucian gândindu-se la Aman.

   - Da și nu.

   - De altfel, n-are importanță, minți Lucian, animat de dorința de a-l lăsa mai puțin îngrijorat. Eu am să plec, dacă o să vă mai sune, ascultați-l liniștit. Amintiți-vă că în înfruntarea asta nu sunteți singur.

   Inginerul se ridică prevăzător, încet, ca un om căruia îi e teamă să nu se prăbușească. Ofițerul ajunsese la ușă, când fu oprit.

   - O clipă, vă rog, mai rămâneți o clipă...

   Ofițerul reveni lângă birou și-l fixă pe inginer întrebător.

   - Știți...

   Nu-și băgase bomboana în gură; o ținea în mână și se uita la ea ca la o bilă verde.

   - V-am mințit... Nu v-am spus adevărul.. De rușine, vă rog să mă credeți, nu v-am spus adevărul. Am dat apartamentul în câteva rânduri. Unui om... unui singur om - inginerului Constantin Aman. Mi-e coleg...

   Lucian avu impresia că se află într-o sală de teatru, în fața unei scene stăpânite de un singur actor, asistând la un monolog spus în șoaptă, cu accente tragice.

   - Nu i-aș fi dat cheia, nu i-aș fi pus apartamentul la dispoziție... Știam însă cât e de nefericit... că are o căsnicie insuportabilă... cu o femeie imposibilă. M-a rugat, mi-a fost milă de dânsul și i-am dat-o. Nu mi-a cerut-o de prea multe ori, de 5 sau 6 ori.

   - Știți cu cine venea?

   - Nu! Nu mi-a spus, iar eu n-am îndrăznit... Nu mă interesa. Spunea doar că-i îndrăgostit.

   - Când a cerut ultima dată cheia?

   - Acum 3 luni. M-a asigurat că apelează pentru ultima oară la apartamentul meu. Mi-a și spus: „Să știi că ea a căpătat casă”. Am fost și coleg de facultate cu Aman. Nu puteam să-l refuz, se scuză inginerul.

   „Să-i spun sau nu?” cumpăni Lucian. „Și așa nervii îi sunt harcea-parcea... O să se sperie... o să facă o criză. Nu, nu-i spun. E mai bine să-l cruț.”

   - Vă mulțumesc, îi surâse Lucian prietenește. Informația ar putea să-mi fie de mare folos.

3

   Se așeză îngândurat lângă șofer.

   Așteptă ca acesta să-l întrebe „încotro” și îi dădu atunci adresa inginerului Stamatiad. Mașina porni lin. Simți privirea piezișă și cercetătoare a șoferului.

   „Mă iscodește”, își zise Lucian, „vrea să vadă dacă e sau nu cazul să-mi vorbească. S-a lămurit. Nu se mai uită la mine.”

   Gândurile i se roteau în jurul unei chei.

   „Acel cineva n-a spart ușa, ci a pătruns în locuința lui Stamatiad cu ajutorul unei chei? De unde a luat-o? Aman era de-al casei. Mereu mă lovesc de el. Vocea de la telefon era și nu a lui... o voce voalată. Amant a apelat la Stamatiad. I-a dat cheia. Îi cunoștea viața de familie, nevasta. Nevasta?!? De ce să nu recunosc, nici eu nu i-aș fi refuzat rugămintea.”

   Dispariția lui Aman i se părea de-a dreptul senzațională și, deocamdată, nu-l considera în afara cazului Stamatiad.

   „Dacă l-aș găsi, problema ar fi ca și rezolvată. Avea oare vreun motiv să-l dușmănească de moarte pe Stamatiad? I-a fost, doar coleg. I-a dat mereu semne de prietenie: l-a recomandat la institut, l-a înțeles și i-a pus la dispoziție apartamentul. Aman a vrut să fie autorul planurilor U-74. Nu și-a putut atinge scopul. Nereușita asta să fi generat dușmănie? Parcă-i prea puțin pentru a justifica o acțiune criminală. Aman m-a tras pe sfoară și pe mine, demonstrându-și iscusința. Când naiba o dobândit-o și, mai cu seamă, unde?”

   Din nou se gândi la cheie.

   „Ciudat om mai e și Stamatiad. Ține minte o mulțime de date, dar dacă prietena lui, Angela, i-a înapoiat sau nu cheia, uite, asta nu mai ține minte. Și cum, încotro?”

   Senzația de bâjbâială o avea, mai întotdeauna, în primele zile ale anchetei. Bâjbâia ici, colo... pretutindeni, ca într-un întuneric adânc. Curând ochii i se obișnuiau cu bezna și începea să distingă urme, obiecte disparate, fapte fără nicio legătură între ele. Concluziile veneau mult mai târziu, după un efort fizic și mintal istovitor. Bâjbâia și acum.

   Blocul în care locuia Stamatiad fusese construit înainte de război. Cele patru etaje sugerau 4 cuburi suprapuse.

   Lucian intră în clădire cu aerul degajat al locatarului. Urcă atent scările cufundate în semiobscuritate. Lumina zilei pătrundea printr-o fereastră nu prea mare, cu geamul opac. Nu întâlni pe nimeni.

   Se opri la etajul 2, în fața apartamentului lui Stamatiad. Citi pe o carte de vizită numele locatarului. Apăsă pe butonul soneriei și așteptă. Nu veni nimeni să-i deschidă. Mai sună o dată. Se vede că tușa Lucreția terminase curățenia și plecase. Tot așteptând, Lucian cercetă ușa; avea o yală de tip vechi, puternică. Nicio scrijelitură în jurul ei. Apăsă pe clanță: ușa era încuiată.

   Se hotărî s-o caute pe menajeră. Nu găsi la nivelul etajului nicio ieșire spre scara de serviciu. Coborî în stradă, făcu un ocol și intră într-o curticică.

   Scara de serviciu era îngustă și murdară. Subsolul mirosea a gunoi. Întâlni, în timp ce urca, o femeie în etate. Îl măsură curioasă, interesându-se cu un ușor accent maghiar:

   - Pe cine căutați?

   - Pe tușa Lucreția, răspunse Lucian familiar.

   - La mansardă, acolo stă.

   Urcă încet. Se opri la etajul 2. Încercă să ghicească care dintre cele 3 uși era cea de la bucătăria lui Stamatiad. Reconstitui în gând topografia clădirii și hotărî că de ușa din mijloc avea nevoie, și cercetă atent broasca - era tot tip yală. Ciocăni. Nimeni nu-i răspunse. Mai ciocăni o dată. Se deschise ușa din stânga. În prag se arătă o femeie tânără cu părul pe moațe, care, zărindu-l pe Lucian, se trase îndărăt rușinată.

   - O caut pe Lucreția, îi explică.

   - O găsiți sus în mansardă, i se răspunse.

   Urcă încă două etaje și ajunse la mansardă. O găsi deschisă. Intră și nimeri într-un coridor îngust, întunecos. Lucian tuși înadins. Cineva deschise imediat o ușă.

   - O caut pe tovarășa Lucreția.

   - Da, mă rog frumos, eu sunt.

   Fu poftit într-o odaie scundă, nu prea mare, unde lumina pătrundea printr-un luminator.

   Tușa Lucreția era măruntă, cu o față îmbătrânită prea timpuriu. O îmbătrânea nu numai părul cărunt, ci și rochia neagră, parcă de doliu. Se uită la Lucian cu îndrăzneală, ștergându-și mâinile muncite de șorțul cu care încinsă peste rochie.

   - Aș vrea să vă vorbesc, zise Lucian făcând o pauză.

   Pornise la drum cu un plan precis: s-o găsească pe tușa Lucreția, să-i spună cine e și s-o roage să-i răspundă la câteva întrebări. Zărind-o - nici el nu și-ar fi putut explica de ce - își schimbase planul.

   - Mi-ați fost recomandată ca o femeie harnică și pricepută.

   „Ce surpriză i-aș face Liei”, se surprinse el gândind, „dacă i-aș aduce vestea că m-am înțeles cu o femeie să vină de două sau de trei ori pe săptămână s-o ajute la dereticat.”

   - M-am căsătorit nu de mult... nevasta are serviciu, eu la fel și avem nevoie de cineva care...

   Tușa Lucreția îl asculta obosită, cântărindu-l cu niște ochi triști, de un verde foarte deschis.

   - Cine v-a trimis la mine? întrebă.

   - Inginerul Stamatiad, răspunse Lucian fără nicio ezitare.

   Menajera zâmbi trist și neîncrezător:

   - Inginerul Stamatiad?!?

   Și mai mult pentru sine:

   - Nu cumva i-o fi părând rău...

   - Nu înțeleg, de ce să-i pară rău?

   - Sunt și așa o femeie necăjită, dădu ea din cap oftând. Să mă mai necăjească și `mnealui... Cică i-ar fi intrat cineva în casă, în timp ce era a serviciu. Cine să intre? Să nu te sperii când auzi una ca asta? Ce mi-am zis: te pomenești c-au dat hoții. Da` de unde... Atunci zi-i și mata, cine să intre?

   O podidiră lacrimile și începu să-și șteargă ochii cu șorțul.

   - Sunt o femeie cinstită. Un capăt de ață să văd și nu pun mâna. Întrebați pe unde muncesc cu ziua și o să vă spună.

   - Inginerul Stamatiad mi-a vorbit frumos de dumneavoastră. Cine știe ce i s-o fi năzărit! Se mai întâmplă, nu-i așa?

   - Să spună că a intrat cineva în casă?! Da` eu ce păzesc?

   - Cum să intre? făcu Lucian pe naivul. Ce, ușa nu e încuiată? Ca să intre, ar fi avut nevoie de chei.

   - Așa zic și eu, îi dădu ea dreptate. O cheie e la mine, alta-i la dumnealui... Atunci, cum să intre? Eu încui bine ușile!

   - Cine știe ce i s-o fi năzărit, încercă Lucian s-o îmbuneze.

   - O fi dat dumnealui cheia cuiva și o fi uitat... c-o mai dă uneori... da` eu ce vină am?

   - O să vă împăcați, că inginerul Stamatiad e un om cumsecade. Ei, ce credeți, puteți să veniți și pe la noi de două sau trei ori pe săptămână?

   Ea înălță umerii firavi.

   - Știu eu că să zic!? Lăsați numărul de telefon și o să vă caut eu...

   - Foarte bine, dar să nu mă uitați, spuse el în timp ce-i nota pe o hârtiuță adresa și numărul de telefon. Și nu mai fiți atât de necăjită, că lucrurile se vor lămuri și o să vă împăcați.

V

un mort care vorbește

1

   Angela îl aștepta în Piața Romană, în dreptul stației de benzină.

   Stamatiad întârzia și ea începuse să-și piardă răbdarea. Trecuse sfertul de oră academic și o bătea gândul să plece; rămase totuși locului. Nu mai burnița; în cursul după-amiezii norii se risipiseră. Mirosea vag a primăvară.

   Stamatiad întârzie mai bine de o jumătate de oră. Pe Angela o găsi la locul întâlnirii. Îi sărută mâna și încercă să explice. Din nou în timpul lucrului, îl apucase o cumplită durere de cap și zăbovise în fotoliu până când calmantul îș făcuse efectul.

   Ea nu-i reproșă întârzierea, îl luă de braț, prefăcându-se că nu bagă în seamă cătrăneala. Era înaltă, voinică, dar suplă, cu o privire plăcută, voluntară. După câțiva pași făcuți împreună, Angela observă că el își întorcea mereu privirile în direcția de unde venise.

   - Ce ai, dragă, că tot te uiți înapoi? îl întrebă. Pe cine ai văzut?

   - Pe nimeni, răspunse el, oarecum nemulțumit că Angela îi sesizase neliniștea.

   I se părea că-i urmărit... că un ins în loden, având pe cap un basc cu calotă mare, se ținea după dânsul.

   „A aflat că n-am dormit acasă. Acum, știe pesemne că mă întâlnesc cu ea. Știe totul despre mine? De unde? Autorul scrisorilor afirmase că era pretutindeni, asemenea unei ființe supranaturale. Oare așa o fi? Nu cumva avea de-a face cu un palavragiu, cu un infatuat?

  Nicidecum. Faptele nu-l dezmințeau. Reușise uimitor de repede să afle că fusese la Securitate, că nu înnoptase acasă. Iar acum îl simțea undeva, în urma lui, amestecat printre trecători.”

   Se uită din nou peste umăr, iar Angela îl luă la rost, arătându-se enervată.

   - Ce ai, Dane, de ce nu vrei să-mi spui?

   Stamatiad nu-i răspunse. Se văzuse deodată mort. Omul cu loden îl împușcase pe la spate, iar el se prăbușise pe trotuar. Trecători se adunaseră în jurul cadavrului. Imaginea îl cutremură.

   - Ți-e frig?

   Angela îl strânse și mai tare de braț.

   - Nu.

   - Să mergem să ne plimbăm, îi propuse.

   - Unde?

   - La șosea.

   - Pe o vreme ca asta?!?

   - Uf, bătrânelule, ai uitat că ne-am plimbat la șosea și iarna, pe viscol? ținu Angela să-i amintească. Hai, leneșule!

   Respinse propunerea. Invocă oboseala, apoi o indispoziție inexplicabilă. Motivul adevărat însă nu i-l mărturisi. Îi era frică. Insul în loden îl urmărea, căuta momentul. La șosea, ar fi devenit o pradă ușoară! Ar fi fost ucis într-o clipită și unde mai pui că acolo asasinul ar avea cum să dispară lesne.

   - Aș bea mai curând un coniac, spuse Stamatiad.

   De fapt, nu dorea nici coniac, însă nu întrezărea altă cale de a o împăca pe Angela.

   - Bine, atunci hai să mergem la „Jaluzelele albastre”, încuviință ea bucuroasă.

   „Jaluzelele albastre” era porecla pe care Angela o dăduse unui bar de peste drum de cinematograful Republica și unde mai băuseră în câteva rânduri coniac.

   Se îndreptară într-acolo în tăcere.

   - Angela, îi șopti el misterios, îți amintești, mai demult ți-am dat o cheie de la apartamentul meu, ce-ai făcut cu ea?

   Împrumutându-i tonul, Angela răspunse:

   - Îmi amintesc, Dane. Mai demult mi-ai dat o cheie. Ți-am dat-o însă înapoi. Mai demult. Ai uitat? Vrei s-o dăruiești unei alte femei și n-o mai găsești?

   „Să fi uitat?!?” se întrebă Stamatiad. „Susține că mi-a dat-o înapoi. Eu însă n-o mai am. S-o fi pierdut? S-o fi pus undeva și să nu mai țin minte? E posibil... Trebuie s-o caut. Am s-o mai găsesc?”

   Gândul că de multă vreme cheia apartamentului se odihnea în buzunarul dușmanului său îl înspăimântă. Cu spaima în suflet intră în local. Găsiră o masă liberă.

   În așteptarea băuturii, Angela scoase din poșetă un pachet de țigări Virginia, bricheta dăruită mai demult de Stamatiad și își aprinse o țigară. El însă nu-și găsea locul. Simțind privirea scrutătoare a Angelei, o întrebă:

   - Ce te uiți așa la mine?

   - Te-ai schimbat, Dănuț, constată ea cu tristețe.

   - Nu aud nimic nou. Chiar eu ți-am mărturisit cât de mult m-am schimbat, se apără el, nu fără o anumită duritate în glas.

   Ea fuma și continua să-l studieze melancolică prin fumul țigării. El se foia întruna.

   Li se servi coniacul. Ciocniră surâzându-și reciproc.
   După câteva înghițituri, ea se îmbujoră, prinse curaj:

   - Dănuț, de ce taci? Uite, chiar acum, în momentul ăsta, ți-e frică de ceva. Ce te face să-ți fie frică?

   În loc să răspundă, el o măsură înciudată pe sub sprâncenele încruntate. Apucă păhărelul și-l goli dintr-o sorbitură.

   - Dănuț, ai neapărată nevoie de un medic. Te duc eu la unul.

   Ochii lui tulburi îi întâlniră pe ai ei. Nu răspunse decât după o pauză, în care vreme părea că reflectase la sfatul Angelei.

   - La cine?

   - La un cunoscut de-al meu... un doctor foarte bun. A studiat în Germania.

   Stamatiad tresări vizibil și Angela își arcui, nedumerită, sprâncenele subțiri și subliniate delicat cu vârful unui dermatograf.

   - Ce te miră așa?

   Neliniștea îi strânse brusc și dureros stomacul. Stamatiad întrebă stăpânindu-și cu greu îngrijorarea:

   - Când a studiat în Germania?

   - În timpul războiului, veni firesc răspunsul ei.

   Îl văzu ferindu-și privirea, apoi retrăgându-se în sine ca un arici în primejdie. Nu-și mai vorbiră. Mai bine de 10 minute trecură fără să-și spună nicio vorbă.

   - Să mergem! propuse ea strivind în scrumieră mucul țigării.

   Părăsiră localul într-o tăcere dușmănoasă. În stradă, după câțiva pași, Stamatiad găsi că n-ar fi prea frumos din partea lui să n-o conducă acasă. Își mărturisi cu răceală gândul.

   - Mersi, nu-i nevoie! Nimeresc casa și singură, îl refuză Angela cu o violență care, pentru o clipă, îl dezarmă.

   N-o văzuse niciodată atât de furioasă, și gândi cu tristețe că vina era a lui și numai a lui. O jignea, în ultima vreme, aproape la fiecare pas. Se purta ca un om incapabil să-și stăpânească gesturile, vorbele. Când să se scuze, vorbi ea cu o voce metalică, pe cât de disprețuitoare, pe atât de străină:

   - După părerea mea, tu nu ești în toate mințile. Du-te totuși la un doctor... La oricare, numai du-te! Bună seara, mai adăugă și traversă în fugă strada, părăsindu-l lângă o stație de autobuz.

   Stamatiad nu reuși să înțeleagă prea bine ce se petrecuse: o urmări chiar cu o anumită veselie, fiind convins că femeia glumește, că dintr-un moment în altul se va opri și-i va face semn s-o urmeze.
   Bineînțeles, nu glumise. Pricepu acest adevăr numai după ce silueta femeii se pierdu în întunericul străzii.

   Mai stătu un timp locului, descumpănit. Apoi porni agale spre Universitate, chinuit de aceeași suferință lăuntrică.

   „Tu nu ești în toate mințile!” îi aruncase Angela în față cu dispreț, dacă nu chiar cu scârbă.

   „Cum de a îndrăznit?!”

   I se puse un nod în gât. Nicicând nu bănuise că ea ar fi în stare să-l jignească sau să-l umilească. Se lovi de un trecător și icni, de parcă ar fi fost trezit, pe neașteptate, din somn. Se uită iscoditor în urma acestuia. Deveni atent, bănuitor... grăbi pasul.

   Opri un taxi. În drum spre casă, reconstitui în gând discuția din local. Găsi că propunerea Angelei ascundea ceva. Altfel nu i-ar fi cerut să se lase consultat de acel prieten al ei, cu studiile făcuse în Germania.

   „E ceva suspect...”

   Nu îndrăzni să-și ducă raționamentul până la capăt. Se rușină dintr-odată de parcă ar fi fost surprins vârându-și mâna într-un buzunar străin.

   „Mă tem că Angela are dreptate... Nu-s întreg la mine.”

   Coborî din mașină și mai înfricoșat, cu senzația aproape certă că o umbră se va desprinde din noapte și se va năpusti asupra sa. După ce îi plăti șoferului, urcă în fugă scările slab luminate. Se opri gâfâind în dreptul ușii. O deschise cu greu - mâinile fiindu-i cuprinse de un tremur nervos. Intră în garsonieră și, un timp, rămase rezemat de ușă. Spaima nu-l părăsea, deși un gând lăuntric îl sfătuia cu stăruință:

   „Nu e bine... nu e bine deloc! De ce să-ți fie teamă? Fii calm, cum ai fost întotdeauna!”

   În zadar, nu mai putea să-și regăsească stăpânirea de sine de altă dată, oricât ar fi vrut.

   În vârful picioarelor, ca și când i-ar fi fost teamă să nu trezească pe cineva din somn, se îndreptă spre fereastră. Pe trotuarul de peste drum, zări un bărbat; stătea lipit de castanul din fața băcăniei. Părea o stană neagră de piatră, lipită de trunchiul unui copac, și el negru.

   „Mă supraveghează” hotărî el, cu gândul la omul în loden.

   Lăsă repede jaluzelele de la fereastră și, în aceeași clipă, fu convins că a scăpat de privirile dușmanului. O vreme însă nu se clinti de acolo. Numai după ce ochii i se obișnuiră cu întunericul, se îndreptă spre studio și aprinse veioza. Făcu atunci o altă descoperire: locuința îi fusese din nou violată.

   Cineva intrase în casă și îi așezase pe masă, lângă vaza de flori, anume la vedere, cutia unei benzi de magnetofon. Iscodi de la distanță cutioara, ca pe o sălbăticiune adormită și care, odată trezită, ar fi putut să-i aducă moartea. O vână subțire și albastră i se umflă lângă frunte și începu să-i zvâcnească dureros.

   „O bandă de magnetofon”, își auzi el, înspăimântător de tare, propriile șoapte.
   Îi reveni în minte omul din stradă. Se repezi la fereastră și, printr-o crăpătură a jaluzelelor, cercetă trotuarul de vizavi. „Stana de piatră” dispăruse. Se răsuci iute și iscodi lung, cu ochii aprinși de groază, „darul”.

   Să-l atingă sau nu? Bătăile inimii i se întețiră. Nădușise. Cămașa i se lipise de spinare.

   Dar dacă, atingând-o, cutioara va exploda? Se apropie șovăitor de masă.

   „Foarte bine, să explodeze, să sară în aer, să mor, să se termine odată cu chinul ăsta. Trebuie să iau o hotărâre. Trebuie!”

   Unde îi era vlaga de altădată a brațelor? Pe unde oare și-o risipise?

   „Hai, cu îndrăzneală, se îmbărbătă el, dacă ți-e dat să mori, nu mai ai cum să te împotrivești.”

   Închise ochii și apucă fulgerător cutia. Nu se produse nicio explozie. Cutia i se odihnea acum în palmă, și el o cerceta ca pe o enigmă. Cu mâna cealaltă trase de nodul cravatei... se sufoca. Răsuflă în voie. Prinse și un pic de curaj. Desfăcu „darul” și văzu mai întâi o scrisoare.

  O desfăcu: ca și celelalte, era bătută la mașină. Citi:

   „Domnule Stamatiad, știu că ai în casă un magnetofon. Știu și locul unde-l ții - jos, sub bufet.”

   Stamatiad se uită mecanic acolo, sub bufet - da, aparatul se afla la locul său.

   „E un Tesla, nu-i așa? Marcă bună, dar să știi de la mine că Telefunken este un aparat și mai perfecționat. Fii amabil, domnul Stamatiad, și ascultă banda ce ți-am lăsat-o... Te interesează direct... chiar mai mult decât îți închipui. Umblă atent cu aparatul. Știu că ești din cale afară de nervos. Și mai știu că Tesla se defectează ușor și n-aș vrea să n-asculți banda în seara asta.”

   Scrisoarea, nici de data asta, nu era iscălită.

   Stamatiad măsura cu aceiași ochi îngroziți când cutia, când scrisoarea și, dintr-odată, avu senzația ciudată de a fi alunecat, pe nesimțite, într-o lume ireală, de unde niciodată nu va izbuti să mai iasă, că orice încercare de a se smulge din îmbrățișarea acestei lumi era zadarnică.

   Împins parcă de un mecanism ce acționa în afara voinței sale, se pomeni dând ascultare scrisorii. Luă de sub bufet aparatul și-l așeză pe masă.

   „De unde știe că am un magnetofon?” se întrebă, fascinat de puterea irezistibilă a celui care ținea cu orice chip să-l ucidă.

   Scoase capacul și, zărind marca aparatului, se întrebă:

   „De unde poate să știe că am Tesla?”

   Băgă ștecărul în priză, instală banda, minunându-se de ușurința brațelor, a propriilor mișcări, ca și cum ar fi intrat într-o dulce stare de imponderabilitate. Răsuci un buton, apăsă o clapă; se aprinse un ochi verde, pâlpâitor. La apăsarea unei alte clape, banda începu să se deruleze, fâșâind.

   Instinctiv, Stamatiad se dădu îndărăt, de parcă ar fi vrut să se ferească de o lovitură nevăzută sau de ceva neașteptat ce ar fi putut țâșni din fâșâitul benzii și să-l ucidă. Răsunară câteva acorduri din concertul pentru pian și orchestră de Rahmaninov. Peste chipul împietrit de spaimă al inginerului trecu o umbră de uluire:

   „Concertul meu preferat. De unde știe că e concertul meu preferat? De unde?”

   Fără să vrea, își încrucișă brațele ca un elev cuminte și se pregăti să asculte. După mai puțin de 1 minut însă, un râs batjocoritor acoperi concertul cu hohote stridente. Stamatiad îngheță. Banda căpătă, pe neașteptate, un glas gutural ce venea de departe, parcă din adâncul unui mormânt.

   „Bună seara!” zise vocea. „Mai întâi, domnul Stamatiad, ia-ți un scaun și așază-te. Nu vreau să mă asculți din picioare.”

   Inginerul se supuse.

   „Da, domnule Stamatiad, sunt foarte bucuros că, în sfârșit, mi s-a oferit prilejul să te văd. A crezut că am să mor și întâlnirea noastră n-o să mai aibă loc.”

   „Mi-e cunoscută vocea asta”, își spuse. „De unde oare?”

   „Știu, în clipa asta”, continuă banda de parcă ar fi înregistrat în același timp, și gândurile lui Stamatiad, „te întrebi de unde-mi cunoști vocea. Nu-i așa?”

   Stamatiad privi îngrozit în juru-i și gândi fără să rostească:

   „Chiar așa. De unde știi?”

   „Te înțeleg, e mult de când n-ai mai auzit-o. Mă credeai mort, nu-i așa?”

   Un hohot de râs, nervos și batjocoritor, umplu cu spaimă apartamentul inginerului.

   - Dar cine ești? țipă Stamatiad spre aparat.

   „Te înțeleg, căci ți s-a arătat chiar și un mormânt. Mormântul meu.”

   - E Celaru! sări Stamatiad ca ars. Tu ești, Celarule, tocmai tu? N-ai murit?

   „Dar eu n-am murit, domnule Stamatiad, n-am murit! De 20 de ani îți tot caut urma. De 20 de ani visez clipa răzbunării...”

   Lui Stamatiad i se păru că banda rostise ultimele cuvinte mult prea tare, iar vecinii ar fi putut să le audă.

   „De 20 de ani, domnule Stamatiad! În sfârșit, te-am găsit. Sunt în țară, sunt în București, sunt în camera dumitale. Ți-a bătut ceasul. Ani buni m-am hrănit cu ideea că, într-o zi, o să-ți bată ceasul. Vreau să răzbun moartea lui Pocol... Ți-l amintești?”

   - Mi-l amintesc, cum să nu, răsună glasul sugrumat al inginerului. Numai că... nu înțeleg... ce legătură e între mine și moartea lui Pocol?

   „Domnule Stamatiad, te acuz de moartea camaradului meu, Pocol. Dumneata l-ai trădat.”

   - N-i adevărat! țipă Stamatiad.

   „De 20 de ani, domnule Stamatiad mă hrănesc cu ideea răzbunării. Mă crezi? Ai să mori”, amenință cu ură banda magnetofonului, „ai să mori! Când, unde și în ce fel, eu voi hotărî. Moarte pentru moarte! Noapte bună, domnule Stamatiad!”

   Se auziră din nou câteva hohote de râs, după care se lăsă o tăcere de gheață.

   Stamatiad sări de pe scaun ca un apucat și se repezi la magnetofon ca și când ar fi vrut să-l ajungă din urmă pe cel care se furișase înăuntru.

   - Stai? Unde fugi? Trebuie să mă asculți, strigă Stamatiad. Sunt nevinovat, înțelegi, nevinovat. N-am avut nimic de-a face cu voi... N-am fost de-al vostru... Sunt nevinovat! Trebuie să știi că sunt nevinovat!

   Rămase apoi zdrobit lângă masă, cu bărbia în piept, respirând anevoie.

   - Mă auzi? repetă el cu o voce stinsă. Sunt nevinovat...

   Cu aceleași gesturi mecanice, deconectă aparatul. Cu mâneca hainei își șterse sudoarea de pe frunte. Privi năuc prin cameră, în căutarea unui sprijin. Senzația că nu-și mai aparține, că trăiește într-un univers ireal, plin de coșmaruri, i se accentuă.

   „Celaru spune că n-a murit”, își zise. „Nu-i adevărat. A murit! I-am văzut doar mormântul. L-ai auzit doar! N-am auzit nimic. Morții nu vorbesc... n-au glas.”

   Începu să se învârtă frenetic în jurul mesei. Deodată se opri, amintindu-și ceva.

   „Nicio clipă nu te-ai gândit la anii aceia”, își reproșă el cu luciditatea de o secundă a înecatului ce speră să mai tragă o gură, două de aer. „Ba nu-i adevărat, m-am gândit. Chiar în seara asta m-am gândit... propunerea Angelei ți-a răscolit amintirile... Celaru n-a murit, carevasăzică el e autorul scrisorilor de amenințare...”

   Îl cuprinse un acces de disperare și-și acoperi cu palmele mari fața pământie. Simțea cum îl sugrumă plânsul. Nu se mai putu stăpâni. Se aruncă, așa îmbrăcat cum era, pe studio și, înfundându-și capul în pernă, începu să plângă sec, nervos. Se potol cu greu, numai după un timp. Plânsul îi ușură totuși povara ce-i apăsa inima.

   „Poate”, își zise, „ar fi mai bine să-i telefonez căpitanului Lucian.”

   Își aminti că uitase la biroul carnețelul cu numere de telefon și se lăsă iarăși pradă disperării. Nu mai avea pe nimeni - toți se aliaseră împotriva lui, hotărâți să-l doboare. Angela, nu mai încăpea nicio îndoială, pactizase cu doctorul acela care, în anii războiului, studiase în Germania. Tușa Lucreția cu Celaru... De la cine, dacă nu de la dânsa a luat Celaru cheia? 

   „Bine, dar nu-ți dai seama, Celaru e mort! I-ai văzut mormântul în Germania, a doua zi după ce a fost împușcat. Am înnebunit sau sunt pe cale? Nu mai înțeleg nimic...”

   Tâmplele îi zvâcneau din ce în ce mai chinuitor.

   „Sunt nevinovat”, gemu el, de parcă Celaru îi stătea în spate, somându-l să mărturisească adevărul. „Sunt nevinovat.”

   Începu să se zvârcolească. Curând, îl cuprinseră cumplitele-i dureri de cap. Trăia sentimentul că cineva - poate Celaru - îi așezase pe scoarță o placă fierbinte de plumb.

   „Ia un calmant” se îndemnă, „un somnifer... ia ceva, stinge-ți durerea... Altfel, o să arzi... o să te prefaci în cenușă.”

   Își adună puterile și, cu un efort supraomenesc, se ridică din pat. Se îndrept clătinându-se spre baie. Deschise dulăpiorul cu medicamente, luă dintr-un tub două tablete și le înghiți cu puțină apă. Apoi se înapoie și se lăsă vlăguit pe pat. Găsi inutil să se mai dezbrace.

   Adormi murmurând printre gemete că e nevinovat.

   - Domnu` Stamatiad? Auzi, domnu` Stamatiad! E târziu, domnu` Stamatiad!

   Menajera îl apucă de umăr și-l zgâlțâi cu putere:

   - Domnu` Stamatiad! continuă ea să-l strige.

   Auzea chemările, dar pleoapele îi erau grele. Le deschise anevoie, căutând să înțeleagă unde se află. Când, în sfârșit, își recunoscu menajera, se încumetă să întrebe:

   - Ce-i? Ce vrei de la mine? De ce nu mă lași să dorm?

   - E ora 10... Nu te-ai dus, maică, la serviciu... Ai dormit îmbrăcat, maică...

   - Zici că-i 10? se interesă el buimac.

   Capul îi vâjâia, gura și-o simțea iască. Se întrebă iritat de ce venise bătrâna atât de dimineață, de ce-l trezește cu noaptea în cap, de ce e atât de rea și nu-l lasă să-și facă somnul. Își trase perna peste cap și încercă să adoarmă din nou.

   - Domnu` Stamatiad! insistă femeia. E ora 10, maică. Ai dormit îmbrăcat. Ți-o fi rău, maică?

   Drept răspuns, mormăi câteva cuvinte de neînțeles și femeia îl privi cu îngăduință.

   „A băut, gândi, s-a îmbătat.”

   Se duse la fereastră și ridică jaluzelele. Lumina cenușie a zilei năvăli nestingherită în apartament. Numai atunci Stamatiad se ridică în capul oaselor și se uită zăpăcit la fereastră. Începu să se cerceteze la lumina zilei - hainele boțite de pe dânsul, zâmbetul blajin al menajerei îi amintiră de întâmplarea din ajun.

   - Unde e magnetofonul? țipă el, constatând că aparatul dispăruse de pe masă.

   Menajera se apropie; o speriase, mai ales, țipătul disperat al inginerului. Nu-i înțelegea izbucnirea, căci magnetofonul se găsea la locul lui.

   - Păi, un` să fie? Uită-l sub bufet, maică...

   De necrezut, era sub bufet. Cine oare l-a pus la loc? Își frecă ochii umflați de somn, de parcă ar fi vrut, în felul acesta, să se dezmeticească de-a binelea.

   - De ce l-ai luat de pe masă? se răsti el.

   Ochi tușei Lucreția se holbară, gata să-i iasă din orbite. Își făcu semnul crucii.

   - Maică, ce ai?

   Îi făcu și lui semnul crucii.

   - Îi fi bolnav, maică. Te uită și la hainele matale! Leapădă-le, maică, să ți le calc. N-am umblat, mă ferească sfântu`, cu magnetofonu`...

   - Era pe masă, se încăpățână Stamatiad. Unde e banda?

   Femeia se cruci din nou.

   - Ce bandă? N-am văzut nimic. Poate ai visat maică, se mai întâmplă...

   - Pe dracu`! N-am visat nimic!

   Stamatiad se ridică din pat și se repezi furios la aparat, îl luă de acolo și-l puse din nou, cu grijă, pe masă. Îl deschise și constată că atât banda de magnetofon, cât și scrisoarea dispăruseră.

   Bătrâna se ținu după dânsul. Văzu cum ochii lui congestionați se aprind de ură.

   - Unde e banda? șuieră el printre dinți.

   - Ce bandă, maică?!? Să mă bată Dumnezeu, dacă am văzut vreo bandă sau dacă am pus eu mâna pe ceva, vorbi ea cu vocea muiată de spaimă. Nu, eu cred că mama ești bolnav... că ai...

   - Afară! izbucni el. Ieși afarăăă!

   Tremurând toată, menajera se retrase cu spatele spre bucătărie, iar de acolo o zbughi speriată pe scara de serviciu. Dincolo de ușă, mai auzi o dată urletul inginerului:

   - Afarăăă!

   Stamatiad încremeni, apoi, lângă magnetofon: îl fixă cu ochi plini de ură, ca pe un dușman. Răsuflă greu, din adâncul plămânilor, de parcă s-ar fi întors dintr-o cursă. Încercă, fără succes, să-și rânduiască gândurile să înțeleagă ce se întâmplase. Poate că tușa Lucreția avea dreptate. Poate că visase? De ce nu? Celaru? Banda de magnetofon!! Ce sunt toate astea?

   Unde e scrisoarea? Unde e banda? Dacă au existat în realitate, unde sunt? Când au dispărut, cine le-a luat? Nu, nu izbutea deloc să se descurce prin hățișul întrebărilor.

   Se repezi la baie și-și vârî capul sub robinetul de apă rece. Când și-l ridică, fără să vrea, se descoperi în oglindă - pământiu, cu obrajii supți și ochii congestionați și sângerii. Se retrase speriat din fața oglinzii. Apucă, la întâmplare, un prosop și începu mecanic să se șteargă.

   „Am avut un coșmar, își zise, din pricina somniferelor. Poate și din pricina discuției cu Angela, despre doctorul care a studiat în Germania.”

   Își cercetă cu scârbă hainele boțite, de parcă n-ar fi fost ale sale.

   „Arăt frumos, nimic de zis, se compătimi el. În ce hal am ajuns...”

   În liniștea apartamentului, izbucni, deodată, sunetul subțire al soneriei de la intrare. Înmărmuri, dar în clipa următoare își reveni și se îndreptă în vârful picioarelor spre ușă.

   Se uită prin vizor și zări chipul negricios al căpitanului de securitate Lucian. Deschise imediat. Își strânseră mâinile.

   - Iertați-mă, tovarășe Stamatiad, că vă deranjez. V-am căutat la institut și mi s-a spus că nu ați venit. V-am telefonat și acasă... nu mi-a răspuns nimeni. Atunci, mi-am spus că ar fi bine să trec pe la dumneavoastră. Ce s-a întâmplat?

   Lucian îl măsură fără ostentație din tălpi până-n creștet. Ținută vestimentară a inginerului îi trăda zbuciumul.

   Stamatiad își schimonosi fața într-un zâmbet stingher.

   - Am dormit... explică el. Pe urmă...

   Nu-și duse fraza până la capăt, simți cum limba i se împleticește și tăcu.

   Ofițerul se plimbă prin cameră, cu aerul unui om dornic să vadă cum și-a aranjat viața un vechi amic al său. Zări pe masă magnetofonul Tesla și exclamă:

   - E o marcă bună, nu-i așa?

   Inginerul se apropie. Căpitanului nu-i fu greu să sesizeze dorința de a i se destăinui. Îl întrebă:

   - O țigară?

   Îi întinse un pachet de țigări Carpați.

   - Eu la ora asta prefer o bomboană de mentă.

   Stamatiad lu o țigară, o aprinse la flacăra brichetei întinse de ofițer.

   - Să stăm puțin, propuse Lucian.

   Se așezară în preajma mesei. Lucian continua să privească prin încăpere, cu același aer dezinvolt.

   - Tovarășe căpitan, mi-e teamă că sunt foarte bolnav, oftă Stamatiad într-un târziu. În noaptea asta mi s-a întâmplat un lucru groaznic, inexplicabil. Ceva asemănător cu deliriun tremens.

   Tăcu și-și întoarse privirile în altă parte.

   „E bine să nu stărui” se povățui Lucian. „Fii cu băgare de seamă. Lasă-l singură să vorbească. Un cuvințel de-al tău ar putea să strice totul, oricum l-ai rosti.”

   Stamatiad trăgea din țigară.

   - În cei 12 ani de când sunt la institut, începu Stamatiad cu vocea scăzută și amară, e pentru întâia oară când întârzii. E de neconceput! E ora 10 și un sfert, iar eu mai sunt acasă. Trebuie să știți că mi-aș fi continuat somnul dacă menajera nu m-ar fi sculat. V-am vorbit de dânsa. A venit să deretice și m-a găsit dormind îmbrăcat, așa cum mă vedeți... Înțelegeți? țipă el deodată. Așa ceva nu mi s-a mai întâmplat!

   Apoi, speriat parcă de propria-i izbucnire, continuă ceva mai potolit.

   - Da, mi s-a întâmplat ceva groaznic, inexplicabil.

   Întâlni privirea serioasă a ofițerului. Se apucă să povestească amănunțit tot ce se întâmplase, de la discuția cu Angela și până la izgonirea menajerei din casă. Vorbise fumând țigară după țigară și lăsând să-i șiroiască în voie, pe chip, stropii de sudoare.

   - Acum, nu mai știu, nu mă mai pot dumiri... poate că mi s-a năzărit... oi fi avut halucinații ori tot ce am povestit s-a petrecut aievea. Înțelegeți, banda a dispărut, scrisoarea la fel. Magnetofonul l-am găsit sub bufet, la locul lui... Eu am dormit. Dacă autorul scrisorilor de amenințare a intrat la mine în timp ce dormeam, de ce nu m-a omorât?

   Fața inginerului se crispă, urâțindu-se.

   - Ajutați-mă, gemu el rugător, ajutați-mă să înțeleg care-i adevărul!

   Lucian îl ascultase cu atenție. Nicio clipă nu-l scăpase din priviri. Gândi:

   „E în pragul nebuniei. Tare aș vrea să-l ajut. Până nu e prea târziu.”

   Într-adevăr, întâmplarea i se părea și lui de domeniul fantasticului, iar frământarea aproape demențială a inginerului o considera, într-un fel, justificată.

   Existau, în așa-zisa halucinație a inginerului, cel puțin două amănunte noi, senzaționale, ce păreau să aibă legătură între ele:

   1) reacția inginerului la propunerea prietenei lui ca să se lase consultat de un doctor cu studii făcute în Germania, în anii războiului;

   2) inginerul Dan Stamatiad a fost și el, în aceeași perioadă în Germania. A avut de-a face cu un oarecare Celaru, cu un oarecare Pocol... Celaru, care nu și-a ascuns intenția că vrea să-l ucidă, e „mort”. Așa afirmă Stamatiad.

   S-ar putea ca de lămurirea acestor două amănunte să depindă dezlegarea întregului caz. Sănătatea geologului îl îngrijora însă în cel mai înalt grad.

   Lucian se ridică și înaintă îngândurat spre fereastră. Intenționa să verifice memoria inginerului.

   Dădu perdeaua la o parte și, aruncându-și o privire în stradă, întrebă:

   - Unde stătea trecătorul acela la pândă?

   Stamatiad se apropie și el de fereastră.

   - Acolo, arătă el, în fața băcăniei. Vedeți... e un castan. De acolo mă pândea...

   De la fereastră se zăreau destul de bine firma băcăniei, castanul. Unghiul ales de pândar era excelent.

   - Nu vă amintiți, întrebă Lucian, când ați trecut la fereastră, înainte sau după ascultarea benzii?

   Stamatiad nu răspunse imediat. Capul începu să-i vâjâie și avu senzația că un mecanism ciudat se apucase să-i macine memoria. Fruntea-i înaltă, severă și palidă se îmbroboni iar. Încercă totuși să-și amintească ce făcuse mai întâi, dar nu izbuti. Vru să spună ceva, dar se fâstâci. Pe urmă gândi că, din pricina fâstâcelii, ofițerul ar putea să creadă despre el că-i nebun de-a binelea.

   Recunoscu:

   - Nu-mi amintesc.

   Lui Lucian i se făcu din nou milă de acest munte de om, pe care astenia îl surpase puțin câte puțin. Poate că ar fi fost indicat să amâne discuția. În același timp își spunea însă că ar fi foarte bine dacă ar reuși, cât de cât, să precizeze ce se petrecuse cu inginerul în cursul nopții trecute, să stabilească ce era adevărat și ce era nălucire.

   Se depărtă de fereastră și se opri la o anumită distanță de bufet:

   - De cât timp n-ați mai umblat la aparat?

   - Uite, asta îmi amintesc, exclamă Stamatiad bucuros, de vreo 4 luni.

   Lucian se apropie de bufet, se aplecă și cercetă locul unde magnetofonul stătuse nemișcat 4 luni.

   Inginerul nu se înșela... parchetul păstra forma dreptunghiulară a magnetofonului. Și Lucian mai observă două urme prelungite făcute întâia oară, când aparatul fusese tras, iar apoi ridicat; sau poate, a doua oară, când fusese pus la loc - mai exact, împins sub bufet, către perete.

   Se ridică spunând:

   - Ați ridicat aparatul și l-ați așezat pe masă. Unde?

   Stamatiad înțelese că ofițerul, prin întrebările sale, încerca să-i vină în ajutor.

   - De obicei, spuse, când vreau să ascult muzică, iau aparatul și-l pun aici (arătă pe masă un anume loc), pentru că e mai aproape de priză. Vedeți?

   Masa era dreptunghiulară, lăcuită în negru și acoperită la mijloc cu o față de masă croșetată. Lucian o ridică ușor și cercetă masa. Pe chip i se ivi o expresie de satisfacție.

   Cele 4 rozete de sprijin ale aparatului lăsaseră pe suprafața lăcuită a mesei 4 puncte.

   - Bine, zise Lucian, dar acum aparatul nu se găsește acolo unde îl puneți de obicei. De ce?

   Inginerul răspunse surprinzător de repede și reacția asta nu-l lăsă pe Lucian indiferent.

   - Pentru că, din pricina coșmarului, eram mult prea nervos... Am luat magnetofonul nu ca să ascult muzică, ci cu gândul să găsesc banda. L-am ridicat și l-am pus acolo unde se găsește acum. Bineînțeles, l-am deschis.

   Lucian avu impresia că inginerul își regăsise, într-o anumită măsură, echilibrul și își propuse să fie atent, să folosească cu tact prilejul ce i se oferea.

   - Tovarășe Stamatiad, zise Lucian fixând ochii sângerii ai interlocutorului. Trebuie să vă spun că nu e vorba de niciun coșmar, din păcate...

   - Adică... Dumneavoastră... cum să vă spun... deci, Celaru trăiește... deci tot ce am auzit a fost adevărat?

   „Te pomenești”, gândea Lucian, „că n-am nimerit-o... că face o criză.”

   Nu avea cum să știe că pentru Stamatiad cuvintele - „n-ați avut niciun coșmar” - avuseseră un efect contrariu, cu totul miraculos. El spuse cu o vădită satisfacție:

   - Deci n-am înnebunit? Mai sunt încă întreg la mine?

   Surâse amar.

   - Nu vă supărați, de unde trageți concluzia că nu a fost un coșmar.

   - Priviți! îl îndemnă anchetatorul. Pe suprafața mesei se zăresc 4 puncte... sunt urmele magnetofonului. Aseară ați umblat la el... n-a fost o închipuire. E foarte important să reconstituim tot ce ați făcut aseară...

   - O țigară, v-aș mai ruga, ceru Stamatiad cu o anumită însuflețire pe care Lucian o înregistră ca un simptom îmbucurător.

   După ce trase câteva fumuri, inginerul repetă neîncrezător întrebarea:

   - N-a fost coșmar, nu-i așa?

   Drept răspuns, Lucian continuă?

   - Ați pus aparatul aici...

   Stamatiad vru să mute magnetofonul, dar ofițerul îl opri.

   - Lăsați-l locului... nu-l mișcați!

   - Voiam să-l pun acolo unde stă de obicei.

   - Nu, nu-i nevoie...

   Și pentru ca nu cumva să spulbere încrederea inginerului, adăugă:

   - O să supunem capacul unor analize... N-am vrea ca, eventual, amprentele dumneavoastră să le șteargă pe cele ale infractorului.

   - Aha, înțeleg, fu de acord inginerul. Am scos capacul... am pus banda. M-am așezat pe scaunul acela (arătă scaunul). Tot ceea ce am auzit a declanșat în mine o stare îngrozitoare. Pesemne că numai la ședințele de spiritism mai poți simți ceea ce am simțit eu. Să auzi vorbind un mor. Înțelegeți, când banda s-a terminat, eram și eu, la rându-mi, un cadavru. Aveam senzația că plutesc într-un univers străin. Mă simțeam distrus... Am vrut să vă telefonez, îmi aduc foarte bine aminte, dar îmi uitasem carnețelul la birou... Pe urmă m-am trântit pe pat. M-a apucat o cumplită durere de cap, m-am ridicat și m-am dus la baie... Să mă îndrept spre baie?

   Lucian dădu afirmativ din cap.

   - În baie, continuă el urmat îndeaproape de ofițer, am luat dintr-un tub două tablete de Ciclobarbital.

   Intră în baie. Stamatiad se duse la dulăpior: era deschis.

   - Aici...

   Deodată inginerul tăcu. Privi în jur perplex.

   - Tovarășe căpitan, bâigui el tulburat, a dispărut...

   - Ce a dispărut?

   - Tubul... a dispărut tubul!

   - Căutați-l, îl sfătui Lucian, cu răbdare.

   Stamatiad se uită atent peste tot. În cele din urmă, zise:

   - Dacă vă spun că a dispărut... Înțelegeți, a dispărut... Am luat două tablete... am pus tubul la loc...

   - Ați lăsat dulăpiorul deschis?

   - Nu-mi amintesc.

   Stamatiad întinse brațul să-l închidă. Lucian îl opri.

   - Paharul e aici, declară Stamatiad triumfător. Am luat tabletele, am băut apă, am pus tubul la loc... Da, a dispărut. Dacă nu l-aș fi pus la loc în dulăpior, ar fi trebuit să fie aici, lângă pahar. Dar nu e, a dispărut. Cum vă explicați?

   Se reîntoarseră în cameră. Lucian nu avu ce să-i răspundă. Cazul îl pasiona și-l ațâța în același timp. Îi plăcea să-și știe perspicacitatea, cutezanța, spiritul de observație solicitate intens.

   - Aș vrea să dau un telefon, schimbă Lucian vorba.

   Stamatiad făcu un gest: „Poftim”. Apoi îl auzi vorbind cu un coleg căruia îi dădu adresa locuinței sale, cerându-i să vină cât se poate de urgent.

   - Să reluăm discuția, i se adresă Lucian după ce termină de vorbit la telefon. De ce v-ați certat cu prietena?

   Stamatiad se așeză pe marginea studioului. Lucian își trase un scaun. Îi întinse pachetul de țigări.

   - Am început s-o bănuiesc, răspunse Stamatiad după ce-și aprinse țigara.

   - De ce?

   - Am întrebat-o de cheie, cică mi-ar fi dat-o înapoi. Sunt sigur, nu mi-a înapoiat-o...

   - Nu-i un motiv destul de temeinic s-o bănuiți. Poate că, într-adevăr, ați uitat.

   - S-ar putea... băut el în retragere.

   - I-am telefonat în câteva rânduri și mi-a răspuns un bărbat.

   Lucian își aminti că în raportul de ieri-dimineață i se atrăgea atenția că Stamatiad a telefonat în câteva rânduri prietenei greșindu-i numărul de telefon.

   - Ați întrebat-o cu cine a fost?

   - Nu...

   „De ce? Doar ai înnoptat la ea”, i se adresă Lucian în gând, „de ce n-ai îndrăznit s-o întrebi?”

   - Pe urmă mi-a propus să mă ducă la un doctor, la o cunoștință, unul care a studiat în Germania, în anii războiului. Vedeți, în mintea mea s-au îngrămădit toate câte s-au petrecut în ultimele zile. Și au am fost în Germania, în anii războiului. Și mai e ceva... Cheia, bărbatul acela de la telefon, propunerea cu doctorul... și mai e ceva.

   Stamatiad se opri și trase din țigară.

   „E bolnav. Astenia are forme curioase de manifestare!” constată Lucian. „Peste 5 sau 10 minute își va schimba părerea.”

   - Ați spus că ar mai fi ceva...

   - Da, da, sigur mai e ceva, fu de acord Stamatiad și se posomorî. Fostul bărbat al Angelei n-a fost cetățean român, ci austriac, un austriac născut la Munchen. Au fost mulți ani căsătoriți și au locuit la București. Pe urmă el s-a repatriat. Ea a refuzat să-l urmeze, deși îl iubea.

   „Amănuntele sunt interesante, dar nu sunt deloc concludente”, gândi Lucian. „Ce-o fi în mintea lui bolnavă? Totuși, nu e greu de observat că, prin vălmășagul frământărilor, anii de război trec ca un fir roșu.”

   - O mai bănuiți și acum, după ce ați aflat că Celaru trăiește?

   - Abia acum o bănuiesc... și mai mult.

   - De ce?

   - În anii războiului, Celaru și cu mine am locuit în preajma Munchenului. Fostul soț al Angelei nu locuiește în Austria, ci la Munchen... El a plecat din țară. Angela, nu. E vizitată din când în când de turiști străini... aceștia îi aduc daruri din partea lui. Apoi cheia... Cine să fi intrat în casa mea?

   - Bine, să presupunem că aveți dreptate. Atunci de ce Celaru, bizuindu-se, hai să spunem, pe sprijinul ei, vrea să vă omoare?

   - Nu știu!

   - Celaru e mort sau nu?

   - I-am văzut mormântul.

   - Deci e mort.

   - Mort, dar glasul era al lui. L-am recunoscut.

   - Deci, Celaru trăiește.

   - I-am văzut mormântul a doua zi după ce a murit, în localitatea F... nu departe de Munchen.

   Se auzi soneria de la ușă. Stamatiad tresări speriat. Lucian îi surprinse tremurul nervos al buzelor.

   - E colegul meu, căută să-l liniștească Lucian.

   - Să deschid?

   - Vă rog...

   Stamatiad strivi țigara în scrumieră și se ridică.

   „Asemenea întâmplări”, gândi Lucian însoțindu-l pe Stamatiad cu privirea, „pot să scoată din minți până și pe un om normal, darămite pe unul extenuat, cu o astenie ce s-a acumulat în organism ca o uriașă forță distrugătoare.”

   - Locotenent-major Frunză, se recomandă ofițerul care intrase. Tovarășe căpitan, sunt la ordinele dumneavoastră.

   Lucian îl privi cu simpatie, ca și când ar fi vrut să-i spună: „Hai, hai, lasă-te de astea!” Lucrau de mulți ani împreună și știa că uneori lui Frunză îi plăcea să afișeze un aer voit oficial.

   - Cu ce să încep? se interesă Frunză, lăsându-și trusa pe un scaun.

   În așteptarea răspunsului, se apucă să cerceteze apartamentul, adulmecând parcă urmele unor dușmani invizibili.

   Lucian îl luă prietenește de braț și îi explică în ce constă cazul, propunându-i să înceapă cu scara de serviciu și să încerce să refacă drumul parcurs de infractor.

   - Păcat, își arătă Frunză nemulțumirea, că nu ne putem folosi de câini. Vremea nu ne permite.

   - Da, într-adevăr mare păcat, îl aprobă Lucian.

   Frunză deschise trusa și se apucă de lucru.

   Lucian trecu din nou lângă Stamatiad și-l întrebă dacă se simte în puteri să aștearnă pe hârtie cele ce s-au petrecut cu dânsul în anii războiului în Germania.

   - Acum?

   Lucian răspunse, fără ezitare, afirmativ. Era conștient că-i cerea un lucru dificil, dar nu avea încotro. Trebuia să insiste, să insiste acum, și nu altă dată, să bată fierul cât e cald.

   - Deci, ne-am înțeles, tovarășe Stamatiad. Colegul meu o să rămână, iar eu am să lipsesc pentru un timp.

   Stamatiad încuviință cu tristețe, înclinând capul.

2

   Lucian coborî în stradă, apoi o luă la stânga, îndreptându-se spre scara de serviciu.

   „Da, păcat că vremea-i umedă, își zise, câinele ne-ar fi ajutat.”

   Urcă la mansardă cu gândul să afle de la menajeră cum s-au petrecut faptele. De asemenea, socotea că era absolut necesar să i se ia în mod discret amprentele. Numai așa Frunză ar fi putut identifica cele ce nu aparțineau nici menajerei, nici inginerului.

   O găsi acasă pe bătrână. Ședea într-un colț pe un scaun și plângea încetișor, ștergându-și întruna ochii. La vederea lui Lucian, oftă și-l privi printre lacrimi, ca un copil bătut pe nedrept și de aceea jignit.

   - Dumneavoastră? se miră ea recunoscându-l.

   Nu se ridică însă de pe scaun.

   - Am fost la inginerul Stamatiad. De la el vin, începu Lucian.

   - Nu mai vreau să aud de `mnealui, murmură ea cu o voce plină de obidă.

   - Mi-a spus că-i pare rău de cele întâmplate. Regretă foarte mult.

   - M-a dat afară din casă, pe mine, femeie bătrână... M-a dat afară ca pe o slugă. Pe mine, care pot să-i fiu mamă. Ca pe o treanță m-a dat afară din casă.

   O podidiră iarăși lacrimile.

   - Nu vă mai necăjiți... n-are rost, o sfătui Lucian. Inginerul vă roagă să-l iertați. Îi pare rău. Îi sunt prieten și pot să vă spun: inginerul e bolnav... grav bolnav de nervi. Mai are pe deasupra și niște necazuri personale. Vă rog însă să nu mai spuneți la nimeni.

   Ultimele cuvinte o făcură pe bătrânică să-și înalțe ochii înroșiți de plâns și să întrebe:

   - S-a certat cu duduia Angela?

   - S-a certat și cu ea, zise Lucian, gândindu-se la bănuielile inginerului.

   - Păcat! C-o știu femei de treabă. Tovarășu` inginer n-a plecat? Mai e jos?

   - Nu se simte prea bine...

   - E bolnav, maică, nu-i așa? L-am găsit în pat. Dormea îmbrăcat. N-a auzit când am intrat. Era târziu și dânsu` mai dormea. Dormea cu fața vârâtă în pernă. O! că tare m-am speriat... Doamne, mi-am zis, i s-a făcut rău omului și n-a avut cine să-l ajute, să-i dea un pahar cu apă. Am vrut, maică, să-l trezesc. Ce crezi? S-a trezit, da` cu greu. Când l-am văzut, m-am speriat. Era îmbrăcat și la față alb ca varul. Ooo! mi-am zis, o fi băut și s-o fi îmbătat, că nu prea ține la băutură. Da` de ce vă povestesc eu toate astea?

   - Lasă, tușă Lucreția, e bine să le știu și eu, că am de gând să mă duc cu dânsul la doctor.

   - Și numai că îl văd că se ridică din pat și începe să țipe la mine, că unde-i magnetofonu`. Doamne ferește!

   Femeia se cruci.

   - Păi, unde era să fie, sub bufet era. Cine să-l ia de acolo? Numai că-l văd că se repede și-l ia de sub bufet și-l trântește pe masă. Pe urmă m-a dat afară din casă. „Afară!” a strigat.

   O înecă din nou plânsul. Lucian încercă s-o liniștească.

   - Măicuță, doar știți că inginerul e om de omenie. Nu-i așa? Pentru toate necazurile ce vi le-a pricinuit, vă roagă să-l iertați. Îi pare rău, ține la dumneavoastră.

   După o pauză, femeia îl întrebă:

   - Ați venit după răspuns?

   - Nu, nu. Pentru asta o să trec altă dată. Ei, ce să-i spun inginerului, l-ați iertat, nu-i așa?

   Tușa Lucreția dădu îngăduitoare din cap.

   - O să vin eu jos mai încolo și o să strâng din casă.

   Lucian coborî scările îngândurat.

   La etajul doi, nimeri peste Frunză: cerceta ușa de la bucătărie. Acesta vru să-i spună ceva, dar Lucian îi făcu semn să tacă și trecu mai departe. Nu voia ca Stamatiad să audă discuția.

   Cazul se complica văzând cu ochii, de la un ceas la altul. Exista un detaliu, nu lipsit de importanță, ce-l deruta la fiecare pas. Nu izbutea să priceapă de ce dușmanul inginerului avea nevoie de atâta regie ca să-și atingă scopul? Cinismul acestuia viza nu numai persoana lui Stamatiad, viza și autoritățile.

   Lucian ieși în stradă. Mașina se afla în apropiere.

   - Încotro?

   - La minister... Fulger!

   În dimineața aceea nu apucase să treacă pe la minister și voia neapărat să citească raportul celor însărcinați cu supravegherea locuinței lui Stamatiad.

   Îl așteptau, de fapt, mai multe rapoarte. Nu-și mai scoase fulgarinul, le studie în grabă.

   Reținu următoarele:

   a) Nu se dăduse încă de urma lui Constantin Aman.

   b) La locuința acestuia nu survenise nimic nou.

   c) La locuința lui Stamatiad au fost semnalate mai multe persoane care au ieșit după miezul nopții din imobil:

   1. Un bărbat între două vârste la braț cu o femei îmbrăcată într-un mantou de blană brumărie.

   2. La 0:40, o femeie cu o valiză în mână a coborât în stradă. Cinci minute mai târziu, taximetrul cu nr. 9123B a oprit în fața clădirii. Femeia părea nu numai grăbită, ci și nervoasă. S-a răstit la șofer.

   3. Un bătrân cu o sacoșă cu sticle goale de lapte a ieșit din imobil în jurul orei 1. A revenit după 10 minute. S-a îndreptat spre intrarea de serviciu. Fără sacoșă.

   4. Pe scara de serviciu, a ieșit, la ora 2:20, un tânăr îmbrăcat în negru - vindiac negru, bluză neagră, pantaloni negri, basc negru. Același tânăr a mai fost văzut în cursul după-amiezii intrând și ieșind.

   Lucian lăsă un ordin prin care cerea identificarea persoanelor semnalate în raport, în primul rând, a femeii nu numai grăbite, ci și nervoase. După asta se înapoi la domiciliul lui Stamatiad.

   În mașină se gândi iar la autorul scrisorilor de amenințare.

   Prea multă regie! Prea multe avertismente! Pregătește-te că vin să te ucid! De ce avea nevoie de atât regie? N-ar fi fost mult mai simplu să ucidă nu în prezența autorităților, ci în absența lor? Fără îndoială că da. Individul acționa destul de neobișnuit, straniu chiar. De ce făcea atâta tărăboi în jurul unei acțiuni criminale ce urmează abia s-o înfăptuiască? Risca enorm, risca, în primul rând, să nu-și realizeze răzbunarea.

   „Ciudat! Chiar foarte ciudat!” gândea Lucian. „Și apoi ce amestec are Aman în afacerea asta?”

   Sus, la etajul doi, îl așteptau câteva surprize plăcute.

   Stamatiad, instalat la o masă, continua să scrie: 

   - Mai am puțin, îi spuse, și termin.

   Frunză îi făcu cu ochiu: „E-n regulă, șefule!” și-l luă deoparte, în baie.

   - Pe capacul magnetofonului, acoperit cu un strat foarte subțire de praf, am găsit, în afară de amprentele inginerului, amprente străine. Aceleași amprente le-am găsit și pe ușița dulăpiorului. Cred că mâna celui care a lăsat urmele transpiră ușor. Am mai făcut o descoperire, adăugă Frunză, și chipul său prelung, energic, se lumină de un surâs victorios. Iată, privește podeaua!

   - Picior bărbătesc, numărul 42. S-a impregnat destul de vizibil. Pașii vin dinspre scara de serviciu. În cameră, din pricina covorului, nu-i mai găsim pașii. Îi regăsim în baie, în dreptul dulăpiorului... apoi în fața oglinzii. S-a oprit, pesemne, să se uite în oglindă. După asta, s-a îndreptat spre ieșire. Pe scară, din cauza umidității și a circulației, urmele se pierd. Asta-i, își încheie Frunză raportul.

   - Fotografiat? întrebă Lucian laconic.

   - Fotografiat! Pot să mă retrag?

   - Coboară și așteaptă-mă în mașină.

   Trecură în sufragerie. Stamatiad își ridică pentru o clipă privirea, apoi își reluă îndeletnicirea.

   După ce își adună ustensilele, Frunză ieși fără să-și mai ia rămas-bun de la inginer: prea era cufundat în scris și nu voia să-l deranjeze.

   Lucian se așeză pe marginea studioului. Scoase din buzunar punga cu bomboane. Își zise că o țigară i-ar prinde bine. Uită însă de gustul tutunului când simți sub limbă aroma mentei. Îl vedea pe Stamatiad din profil: fața-i era crispată ghicindu-se ușor că trăiește cu o adâncă intensitate fiecare cuvânt așternut pe hârtie. Părea stăpânit de o durere surdă.

   „Urmele găsite de Frunză sunt importante”, analiză Lucian situația. „Sunt de presupus următoarele: mai întâi, infractorul a pătruns în apartament, a lăsat banda de magnetofon, a căutat Ciclobarbitalul, a înlocuit pastilele cu altele, mai puternice, apoi a plecat. A revenit mai târziu... a revenit după ce a constatat că somniferele aduse de el și-au făcut efectul, a luat banda, a așezat magnetofonul sub bufet, a intrat în baie... Aici a făcut o greșeală. Nu, nu”, se rectifică Lucian „ o a doua greșeală. Prima - a lucrat fără mănuși. Cea de-a doua a făptuit-o atunci când voin pesemne să ia înapoi tabletele, a luat și tubul.”

   Supozițiile i se păreau veridice, așa și nu astfel trebuie să se fi mișcat prin casă individul care violase pentru a doua oară locuința inginerului. Ajunse, în mod firesc, la o concluzie căreia îi acordă o deosebită importanță.

   „Infractorul s-a mișcat între zidurile locuinței lui Stamatiad ca la el acasă. S-a mișcat cu o foarte mare siguranță. Numai cineva care cunoaște locuința inginerului foarte bine ar fi putut să se miște cu atâta siguranță. Un intim al casei... Cineva care știe unde se găsește magnetofonul, care mai știe că în baie se află o mică farmacie și că inginerul, în ultima vreme, obișnuiește să ia somnifere. Da, un intim al casei care e la curent cu boala de nervi a lui Stamatiad.”

   Raționamentul îl conduse la prietena inginerului.

   „Bine, dar pașii sunt ai unui bărbat”, se contrazise Lucian.

   Apoi își aminti de Aman: „S-a bucurat în câteva rânduri de bunăvoința lui Stamatiad, a avut la îndemână cheia apartamentului... Fiind coleg cu dânsul, îi cunoștea obiceiurile, starea sănătății”.
   În ciuda apariției pe fir a necunoscutului Celaru, înclina, tot mai mult să creadă că Aman nu e străin de tot ce se petrecea în jurul lui Stamatiad.

   „Unde naiba a dispărut și de ce?”

   Se uită la inginer și, văzându-l cât era de crispat, îl cuprinse o vie îngrijorare pentru viața lui.

   „Cum aș putea să-i asigur o securitate cât mai puțin vulnerabilă? Viața lui e în mâinile mele! Cum să-l apăr de un dușman nevăzut? Un dușman care, în schimb, îl vede, îi cunoaște reacțiile, le și așteaptă. De pildă, știe că, după întâmplarea cu magnetofonul, Stamatiad le va povesti autorităților tot ce s-a petrecut în Germania, în anii războiului. Și nu se teme. De ce? Pe ce se sprijină îndrăzneala sa?”

   - Gata! răsuflă Stamatiad. Am terminat...

   Se ridică în picioare.

   Se ridică și Lucian. Stamatiad scrisese vreo 12 pagini. Un scris cu litere mărunte, nervoase, dar citețe.

   Inginerul adună colile și le împinse ofițerului. Gesturile erau acum ale unui om liniștit.

   Constatându-le, Lucian nu se miră. Știa din îndelungata sa experiență că oamenii aflați în situația lui Stamatiad cunosc după destăinuire o perioadă de relaxare, de liniște și siguranță lăuntrică. Lucian luă declarația și îi mulțumi.

   - Și acum, eu ce fac? întrebă Stamatiad cu o naivitate copilărească.

   „Acum e momentul potrivit să discut măsurile ce se cer luate. S-a mai liniștit un pic”, chibzui Lucian.

   Îi căută privire, Stamatiad nu se feri; arăta astfel că așteaptă cu încredere un răspuns.

   - Nu vă ascund că greul abia acum începe. După părerea mea, dușmanul o să încerce să-și ducă la îndeplinire amenințarea. În ceea ce ne privește, noi am luat și vom lua în continuare toate măsurile pentru a vă apăra viața, cercetările.

   - Eu... eu... ce trebuie să fac... cu ce pot să vă fiu de folos?

   Lucian nu se aștepta la o asemenea întrebare.

   - Sunt oare atât de bolnav, încât nu vă mai pot ajuta cu nimic? întrebă Stamatiad cu o profundă tristețe, intuind ezitările ofițerului.

   - Cum să nu, ne puteți ajuta, îi răspunse Lucian, în cele din urmă. Sunt, după părerea mea, două căi.

   Stamatiad deveni și mai atent.

   „Ce schimbare bruscă în atitudinea lui!” constată Lucian cu o neînțeleasă neliniște.

   - Prima cale ar fi ca, pornind de la starea sănătății, să vă internați într-un sanatoriu, pentru tratament.

   - Cum? Îmi propuneți să-mi întrerup lucrările? ripostă Stamatiad jignit.

   - Vă rog să mă ascultați până la capăt. Răspund de viața dumneavoastră. În sanatoriu o să vă găsiți sub supravegherea noastră invizibilă. În acest răstimp, noi o să ne continuăm cercetările. Cea de-a doua cale - trebuie să recunosc, mult mai primejdioasă decât prima - ar fi să vă continuați activitatea în mod normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

   - Primejdioasă?!? De ce ultima cale e mai primejdioasă? se interesă Stamatiad încruntându-și sprâncenele.

   - Pentru că-i oferă dușmanului posibilități variate de acțiune.

   Stăteau unul în fața celuilalt, măsurându-se reciproc, bărbătește și cu sinceritate.

   - Dumneavoastră ce-mi recomandați?

   - Ei, aici e aici... oftă Lucian. Trebuie să mă mai gândesc, să mă mai sfătuiesc și eu. O să vă răspund însă în cursul zilei de azi.

   - Pot să mă duc la institut?

   Întrebarea fusese pusă cu atâta naivitate, încât Lucian nu-și putu stăpâni un surâs. Răspunse:

   - În niciun caz nu în ținuta asta. Ar fi bine să vă schimbați costumul.

   Ca și când și-ar fi amintit de ceva foarte dureros sau penibil, inginerul oftă din adâncul inimii. Își cercetă hainele șifonate și mormăi ca pentru sine:

   - Da, se înțelege, nu așa.

   - În timp ce vă schimbați, eu o să-i telefonez directorului să trimită o mașină. A, da... aș vrea să vă spun că i-am făcut menajerei o vizită. Am găsit-o plângând și mi-am luat permisiunea să-i vorbesc în numele dumneavoastră. I-am spus că regretați cele întâmplate...

   - Mi-ați făcut un serviciu prețios. Vă mulțumesc, zise Stamatiad cu recunoștință. Într-adevăr, n-are nicio vină, iar eu, pur și simplu, am dat-o afară din casă.

   Stamatiad scoase din șifonier un costum de haine. Se retrase în baie ca să se îmbrace. Lăsă însă ușa deschis, să mai poată schimba o vorbă cu căpitanul:

   - Iar dacă mă caută Angela și, să zicem, mă invită la o plimbare, cum ar fi bine să procedez?

   - Deocamdată un sfat: căutați să nu vă complicați drumurile. Aș prefera să apelați la un itinerar cât mai simplu. De pildă, locuință - institut - cantină - institut - locuință. O să aveți o mașină la dispoziție.

   - Deci, dacă Angela mă cheamă la o întâlnire, să nu mă duc.

   „Fii liniștit”, îi vorbi Lucian în gând, „după comportarea dumitale de aseară, cred că nu o să te mai caute, cel puțin câtva timp.”

   - Ar fi bine să refuzați, îl sfătui Lucian.

   - Mulțumesc.

   Lucian îl sună pe directorul institutului. Îi explică în câteva cuvinte foarte generale motivele întârzierii lui Stamatiad și-l rugă să trimită o mașină după dânsul. Directorul înțelese că se petrecuseră lucruri grave și-i răspunse că va trimite mașina lui personală.

   - Mergeți cu mine? se interesă Stamatiad.

   - Nu. Îmi pare rău, dar nu pot, îi răspunse Lucian împăturind declarația.

   - Plecați chiar acum?

   - Nu, o să vă conduc la mașină.

   Stamatiad ieși din baie; se bărbierise, apa rece îl împrospătase. Costumul îi cădea impecabil. Lucian avu, pentru un moment, imaginea reală a inginerului Dan Stamatiad.

   - Sunt gata!

   Lucian deschise fereastra să vadă dacă mașina institutului era jos. Încă nu sosise.

VI

o mărturie revelatorie

   M-am născut în comuna T... din Munții Rodnei - scria inginerul Stamatiad.

   Mă trag dintr-o familie de oameni nevoiași. Tatăl meu a fost tăietor de lemne. De altfel, a și murit într-un accident de muncă. După cum se știe, regiunea noastră, până în anii puterii populare, rămăsese în urmă față de altele. Astăzi, aceeași regiune este una dintre cele mai înfloritoare și mai bogate; aici se găsesc zăcăminte de uraniu - comoară a prezentului, dar mai cu seamă a viitorului.

   Regiunea prezenta și în trecut o anumită atracție, îmi amintesc că, după terminarea Primului Război Mondial, cam prin 1924, au început să apară prin munții noștri geologi străini.

   Veneau, angajau călăuze și porneau astfel să bată potecile munților. Ciocăneau stâncile și adunau tot felul de pietre și pietricele, dar fără niciun rezultat pentru destinele locuitorilor din Rodna. Tatăl meu povestea că străinii căutau piatra diavolului. Alții susțineau că sunt în căutarea unor zăcăminte de aur.

   Țin să subliniez că apariția expedițiilor străine mi-a aprins în suflet pasiunea pentru viitoarea mea profesie - geologia.

   Îi vedeam pe străini cum intrau din casă în casă, cum stăteau de vorbă cu oamenii, punându-le tot felul de întrebări ciudate. Mă țineam și eu după dânșii, laolaltă cu liota de copii, dar prea multe nu înțelegeam.

   Pe urmă, 2 sau 3 ani, n-a mai dat nimeni pe la noi.

   În acest răstimp a avut loc la noi în sat o întâmplare de care și astăzi, când îmi amintesc, mă cutremur.

   Un flăcău pe nume Marin Oană, coborând într-o noapte de vară de pe crestele munților, a zărit ceva strălucind în beznă. Mai întâi s-a speriat, n-a știut ce e, apoi și-a spus că trebuie să fie un bulgăre de aur. S-a apropiat și a văzut că într-adevăr era un bulgăre de aur. S-a bucurat, crezând că a dat norocul peste dânsul. L-a luat și l-a băgat în traistă. A doua zi însă, la lumina zilei, bolovanul a încetat să mai strălucească. Părea un pietroi obișnuit. Noaptea, minunea s-a repetat... În întuneric, bolovanul emana o lumină ciudată și părea un cap de prunc aureolat.

   Oamenii ziceau că ar fi o piatră sfântă: stăteau ca în fața unei icoane, minunându-se și crucindu-se. Nu văzuseră niciodată asemenea blestemăție. Marin Oană nu l-a aruncat, ci l-a pus pe pervazul ferestrei să-i țină noaptea de urât. Ce a urmat, astăzi e lesne de înțeles.

   Stăpânii pietrei s-au îmbolnăvit și au murit - Marin Oană, părinții lui - au murit tustrei aproape simultan. O boală ca asta nu se mai pomenise la noi. Bolnavilor le căzuseră dinții, părul, apoi începuseră să piardă sânge.

   Bătrânii au ajuns repede la concluzia că toată nenorocirea lui Marin Oană se trăgea de la bolovan. Au ajuns să creadă că au de-a face cu un semn dumnezeiesc, cu o pedeapsă cerească. Le-a fost teamă să se apropie de bolovan.

   Un bătrân însă a îndrăznit s-o facă, dar nu înainte de a fi stat ziua întreagă în genunchi în fața icoanelor. A luat apoi bulgărele și l-a dus la o distanță de o zi și o noapte de sat și l-a îngropat într-un loc neștiut de nimeni. Moșneagul, în ciuda rugilor, n-a scăpat nici el de pedeapsă. A avut parte de o moarte asemănătoare cu aceea a lui Marin Oană.

   Întâmplările astea supranaturale au înspăimântat o vreme satul. Pe urmă, lucrurile s-au mai potolit.

............................................