61 de ore, Lee Child

 .............................................

7.

            După un minut, Reacher mai avea 100 de metri până la intersecţia care avea să-l ducă pe drumul
principal ce străbătea districtul de la est la vest. La dreapta lui, centrul oraşului. La stânga, ţinutul rural.

   Avea nevoie de un poliţist care să locuiască într-acolo. La maximum zece minute. Nu Kapler, Lowell sau Montgomery. Voia unul care să facă parte din majoritate. Voia un om aflat acasă, în timpul lui liber, adormit, trezit brusc, care apoi să se îmbrace, să iasă în frig, să pornească maşina şi să o ia spre vest.
   Voia să-i facă tipului semn cu mâna şi să-i ceară să-l ducă cu maşina.
   Avu parte de ceea ce-şi dorea.
   Când mai avea 70 de metri până la cotitură, văzu lumini spre est. Lumini roşii şi albastre pulsând ritmic, la un kilometru şi jumătate, apropiindu-se în viteză.
   Reflecţia zăpezii crea impresia unui hectar de lumini aprinse în mişcare. Ca un OZN care se pregăteşte de aterizare. Un imens cerc strălucitor de lumină orizontală. Se grăbi cât putu ca să-i iasă în cale.
   Picioarele îi alunecau şi patinau. Braţele i se mişcau dezordonat. Faţa îi îngheţase deja. O simţea de parcă ar fi fost bătucită cu o bâtă şi apoi anesteziată de un dentist.
   Maşina de poliţie mergea cu 100 de kilometri la oră, cu lanţuri şi pneuri de iarnă. El abia se târa cu cinci kilometri pe oră, cu picioare ţepene, lente şi insensibile.
   Aluneca şi patina, de parcă alerga pe loc.
   Ca într-o comedie ieftină. Încă mai avea până la colţ 50 de metri.
   N-avea să reuşească.
   Dar nu era nevoie să reuşească.
   Poliţistul îl văzu.
   Maşina încetini şi coti pe strada lui Peterson, luând-o spre nord, către el.
   Faruri puternice, luminile stroboscopice roşii, albastre şi albe pulsând direct în ochii lui. Reacher se opri în loc, îşi propti picioarele şi, rămânând nemişcat, ridică braţele şi începu să le mişte. Semaforul universal al unei situaţii de urgenţă.
   Semicercuri mari suprapuse, desenate în aer cu ambele mâini.
   Maşina de poliţie încetini.
   În ultima clipă, Reacher păşi lateral şi maşina se opri cu un derapaj uşor în dreptul lui. Şoferul coborî geamul. La volan se afla o femeie. Era palidă şi umflată de la somn. Nu apucase să se pieptene. Avea ochii roşii. N-o cunoştea.
   - Trebuie s-ajung la casa Salter, spuse el.
   Cuvintele rostite erau neclare. Avea buzele amorţite.
   Partea de sus a feţei era o halcă congelată. Nici cu partea de jos nu stătea mai bine. Articulaţia mandibulară abia dacă mai funcţiona.
   - Ce? întrebă femeia.
   - Am nevoie de maşină.
   - Unde vrei s-ajungi?
   - Acasă la Janet Salter.
   De la 8 kilometri depărtare, sirena continua să urle. În maşină se auzeau conversaţii radio. O voce de dispecer, joasă şi repezită, încercând să nu pară imperioasă. Probabil bătrânul care se întorsese deja la biroul de recepţie al secţiei. Respiraţia femeii mirosea a alcool.
   Poate whisky. Un pahar înainte de culcare.
   Poate chiar două, trei.
   - Cine naiba eşti tu? întrebă ea.
   - Am colaborat cu Holland şi Peterson, zise Reacher.
   - Peterson e mort.
   - Ştiu asta.
   - Tu eşti poliţistul militar?
   - Da. Şi am nevoie de maşină.
   - Nu pot, spuse femeia.
   - Atunci de ce ai întors pe strada asta?
   - N-a fost pentru tine. Mă duc spre poziţia mea.
   - Închisoarea nu e într-acolo.
   - Formăm un perimetru la un kilometru şi jumătate distanţă. Mie-mi revine colţul din nord-est. Pe-aici trebuie s-o iau ca s-ajung acolo.
   - Ce s-a-ntâmplat?
   - A evadat motociclistul. Celula lui e goală.
   - Nu, spuse Reacher.
   - Cum adică nu?
   - Nu-i posibil. E o făcătură. E o simulare.
   - Amice, ori e în celulă, ori nu e. Şi ei spun că nu e.
   - Se ascunde undeva în puşcărie. Într-o magazie cu obiecte de curăţenie, undeva. E o făcătură.
   - Prostii!
   - Am mai văzut asta înainte. Evadarea ridică două probleme. Mai întâi, trebuie să ieşi din incintă, apoi să scapi de urmărire. Cei isteţi se ascund mai întâi. Înăuntru. Până când se termină urmărirea. Apoi pleacă. Dar omul ăsta nu pleacă nicăieri. Nu face decât prima parte. Ca paravan.
   Poliţista nu-i răspunse.
   - Gândeşte-te, spuse Reacher. Evadarea e mai grea decât pare. Îţi garantez că e tot înăuntru. Mâine o să i se facă foame şi-o să iasă din ascunzătoare. Cu un mare zâmbet pe faţă. Pentru că atunci va fi prea târziu.
   - Eşti într-o bujie.
   - E tot în puşcărie. Crede-mă! Mergi la risc! Fii tu aceea!
   - Eşti nebun.
   - OK, să zicem că sunt. Să zicem că individul a ieşit cu-adevărat. E plecat de mai bine de 5 ore. Ştii asta. Atunci care dracu’ mai e rostul unui perimetru de securitate acum?
   Poliţista nu-i răspunse.
   Sirena continua să urle.
   - Cinci minute, spuse Reacher. Te rog. De-atât am nevoie de la tine.
   Poliţista nu-i răspunse. Se mulţumi să apese pe buton şi pe acceleraţie, geamul se ridică şi maşina o luă din loc. Reacher se aplecă spre maşină, care-l lovi din mers cu partea din spate în şold făcându-l să se răsucească şi să cadă pe spate. Rămase fără suflare în zăpada îngheţată şi privi cum hectarul de lumini se pierdea în depărtare.
   Ştiu ce am de făcut, spusese Janet Salter.
   Reacher se ridică şi se căzni să ajungă până la colţ şi deodată sirena muri. Se întrerupse la mijlocul unui vaiet şi minuscule ecouri fragile ale ultimului ţipăt se loviră de gheaţă, după care liniştea nopţii se înstăpâni. Nu era tăcerea surdă, estompată a ninsorii proaspăt căzute, ci susurul intens, scrâşnit, iscoditor şi fremătător al unei lumi îngheţate bocnă.
   Duduitul paşilor să-i i-o lua înainte prin vinele şi foile de gheaţă. Vântul bătea tot dinspre vest, din faţă, azvârlind spre el mici ace îngheţate. Se uită în urmă.
   Parcursese 150 de metri. Atât.
   Mai avea de mers trei kilometri. Pe drum nu se vedea nimic. Era absolut singur.
   Şi îi era foarte frig.
   Pe jumătate mergea, pe jumătate alerga, prin făgaşele roţilor, călcâiele alunecându-i teribil la fiecare pas până când se blocau în următoarea fisură, în locul unde un lanţ de pe vreo roată crăpase suprafaţa. Respira din greu, aerul îngheţat arzându-i traheea şi pârjolindu-i plămânii. Tuşea şi gâfâia.
   Încă 3 kilometri de mers. Poate 30 de minute. Prea mult. Se gândi că, în mod cert, unul dintre ei avusese curajul să rămână cu ea. Unul dintre cei şapte. Una dintre femei. La dracu’ cu regulile! La dracu’ cu planul! Peterson era mort.
   Cald, încă. Un motiv suficient. Cu siguranţă că unul dintre ei îşi va fi luat inima-n dinţi să le spună federalilor să se ducă la dracu’.
   Măcar unul. Poate mai mulţi. Poate doi sau trei.
   Poate toţi.
   Sau poate niciunul
   Ştiu ce am de făcut, spusese Janet Salter.
   Aşa să fi fost? Făcuse ceea ce avusese de făcut?
   Reacher continuă să meargă. Un pas, apoi încă unul şi încă unul. Vântul îl împingea în spate. Fragmente de gheaţă se izbeau de haina lui. Nu-şi mai simţea nici mâinile, nici picioarele. Avea senzaţia că apa din ochi o să îngheţe.
   Drept înainte era o bancă. Se înălţa singuratică într-o parcare mică. La marginea oraşului. Prima clădire. Pe un stâlp înalt din beton era un afişaj, pe care se puteau citi numere. Ora şi temperatura.
   Unu şi 20 noaptea. Minus 34 de grade.
   Îşi continuă înaintarea, mai repede.
   Simţea că ajunge undeva. La stânga şi la dreapta se înşirau clădiri, una după alta.
   Un magazin alimentar, o farmacie, cadouri pentru petreceri, închirieri de DVD-uri. Piese auto, UPS, un magazin de băuturi, o curăţătorie chimică. Toate aveau parcări întinse. Pentru clienţi cu maşini. Înaintă în grabă. Asuda şi dârdâia, în acelaşi timp.
   Clădirile începeau să se înmulţească. Acum aveau şi etaj.
   Centrul oraşului. Marea arteră cu patru benzi era la o sută de metri în faţă. La dreapta spre puşcărie, la stânga spre autostradă. Reacher o luă pe scurtătură, pe o stradă laterală. La secţia de poliţie întoarse spre sud. Vântul vuia prin pădurea de antene de pe acoperiş.
   Încă 1 kilometru şi jumătate de mers.
   Alerga singur pe mijlocul arterei principale. O siluetă solitară. Mătăhăloasă. Cu paşi scurţi, fragmentaţi. Îşi ridica picioarele şi le lăsa să cadă mai mult sau mai puţin vertical. Era singurul mod în care putea să rămână drept. Nu putea să facă paşi fluenţi, săltăreţi. Gheaţa nu-i dădea voie. Vederea i se înceţoşa. Gâtul îl ardea.
   Toate ferestrele din jurul lui erau întunecate. El era singurul lucru care se mişca într-o lume albă şi pustie.
   Reacher trecu de restaurantul de familie.
   Era închis şi tăcu. Întuneric înăuntru.
   Scaune fantomatice inversate erau aşezate pe mese ca o mulţime de oameni tăcuţi şi anxiosi, toţi cu braţele ridicate.
   Trei sute cincizeci de metri până la strada lui Janet Salter.
   Patruzeci de secunde, pentru un atlet rezonabil. Reacher avu nevoie de 2 minute. Maşina care bloca drumul dispăruse de mult. Mai rămăseseră doar făgaşele în urma ei. Goale, ca un macaz de cale ferată. Reacher călcă cu atenţie peste ele. O luă pe stradă. Trecu de o casă, apoi de următoarea.
   Vântul şuiera printre crengile coniferelor. Pământul pârâia şi gemea sub picioarele sale.
   Aleea lui Janet Salter.
   Lumini în casă.
   Nicio mişcare.
   Niciun sunet.
   Nimic nelalocul lui.
   Totul liniştit.
   Se odihni o secundă, cu mâinile sprijinite pe genunchi, gâfâind.
   Apoi urcă în grabă aleea către casă.

Capitolul 39

   Reacher ajunse pe verandă. Uşa era încuiată. Trase de şnurul clopoţelului. Firul se derulă prin micul ochi de bronz. Se rulă la loc. Clopoţelul sună, o secundă mai târziu, liniştit, politicos şi discret, undeva în interiorul casei.
   Niciun răspuns.
   Ceea ce era bine. Nu avea cum să-l audă din subsol. Şi, chiar dacă l-ar fi auzit, n-ar fi ieşit din ascunzătoare ca să răspundă.
   Aşa spera.
   Ştiu ce am de făcut, spusese ea.
   Subsolul, pistolul şi parola.
   Se uită înăuntru printr-un panou de sticlă colorată. Luminile din hol erau încă aprinse. Văzu o imagine distorsionată în albastru a încăperii. Fotoliul. Măsuţa de telefon. Scara, covorul, picturile. Cuierul gol.
   Nicio mişcare. Nu era nimeni acolo.
   Niciun semn de deranj.
   Totul liniştit.
   Patruzeci şi trei de căi de pătrundere, conform calculelor sale anterioare, 15 dintre ele fiind practice şi 8 uşoare. Se îndepărtă de uşă şi traversă din nou veranda.
   Coborî şi păşi prin zăpada adâncă acoperită de crustă pe lângă plantele de lângă fundaţie, ocolind zidul lateral al casei ca să ajungă în spate. Ştia din inspecţiile precedente că încuietoarea de la uşa bucătăriei era un obiect solid din alamă cu o limbă fixată fest într-un şild masiv. Şildul era prins în uşorul uşii, care era lucrat dintr-un lemn de esenţă moale vechi de un secol şi vopsit, în vreme ce cadrul uşii din faţă era din lemn de castan finisat cu şmirghel fin şi lăcuit. Mai greu de înlocuit. Ţinând cont de toate aceste detalii, pătrunderea pe uşa din spate avea să fie un lucru plin de tact.
   Făcu un pas înapoi, trase aer în piept, ridică piciorul şi izbi cu tocul bocancului în lemn direct sub încuietoare. Nu era nevoie de o a doua încercare. Era un bărbat solid, agitat şi prea îngheţat de frig ca să mai aibă răbdare. Uşa rămase întreagă, dar şildul se smulse din lemn şi zăngăni pe podea, iar uşa se deschise larg.
   - Eu sunt, strigă el. Reacher.
   Poate că nu auzise clopoţelul, dar era posibil să fi auzit zgomotul de lemn spart.
   Nu voia ca bătrâna să facă un atac de cord.
   - Eu sunt! strigă el din nou.
   Intră în bucătărie. Împinse uşa în spatele lui. Aceasta rămase întredeschisă. Toate sunetele şi mirosurile familiare năvăliră spre el. Şuieratul ţevilor. Percolatorul, acum rece. Păşi în micul hol din spate.
   Aprinse lumina. Uşa de la baza scării era închisă.
   - Janet? strigă el. Sunt eu, Reacher.
   Niciun răspuns.
   Încercă din nou, mai tare:
   - Janet?
   Niciun răspuns.
   Coborî treptele din spate. Ciocăni tare în uşa subsolului.
   - Janet?
   Niciun răspuns.
   Încercă mânerul uşii.
   Uşa se deschise.
   Scoase mănuşa şi apoi extrase pistolul din buzunar. Coborî în subsol. Era întuneric acolo. Ascultă. Niciun sunet, în afară de vuietul arzătorului şi de scârţâitul pompei.
   Bâjbâi cu mâna pe perete, găsi întrerupătorul şi aprinse lumina.
   Subsolul era gol. Nu se vedea nimic în afară de umbrele aruncate brusc de grinzile verticale din lemn pe suprafaţa goală a podelei. Se duse la compartimentul arzătorului. Gol. Nimic acolo, în afară de vechea instalaţie verde în care ardea zgomotos petrolul.
   Se întoarse la uşă. Se uită în susul scării peste cătarea pistolului. Nimeni acolo.
   Nicio mişcare, niciun sunet.
   - Janet? strigă el.
   Niciun răspuns.
   Nu era bine.
   Se întoarse în bucătărie, o traversă şi ajunse în hol. Era la fel cum îl văzuse prin ochiul de geam colorat, din faţă.
   Totul liniştit. Fotoliul, măsuţa, covorul, picturile, cuierul.
   Nicio mişcare. Nimic deranjat.
   O găsi în bibliotecă. Şedea în fotoliul ei preferat. Avea o carte în poală. Cu ochii larg deschişi. În centrul frunţii, o gaură de glonţ.
   Ca un al treilea ochi.
   Nouă milimetri, aproape sigur.
   Mintea lui Reacher rămase goală un timp îndelungat.
   Corpul îl durea. De la dezgheţ.
   Urechile îl ardeau de parcă cineva ţinea o lampă cu gaz îndreptată spre ele. Apoi nasul, apoi obrajii, apoi buzele, apoi bărbia, apoi mâinile. Se aşeză în fotoliul din hol şi se legănă înainte şi înapoi, cuprinzându-şi corpul cu braţele în agonie.
   Picioarele începură să-l doară, apoi coastele, apoi oasele lungi din braţe şi picioare. Avea senzaţia că toate erau rupte şi zdrobite.
   Janet Salter nu avusese un craniu gros, astfel că partea din spate se împrăştiase pe fotoliul ei preferat, înfigându-se adânc în despicătura pe care glonţul o făcuse în capitonaj.
   O să am timp din belşug pentru citit, spusese ea, după ce-o să se termine agitaţia asta.
   Reacher îşi rezemă capul în palme. Îşi propti coatele în genunchi şi privi lung la podea.
   Sunt un om privilegiat, spusese femeia. Nu oricine are prilejul să pună teoria în practică.
   Reacher se frecă la ochi. Când le depărtă, mâinile erau pline de sânge. Acele de gheaţă aduse de vânt îi presăraseră faţa cu o mie de înţepături minuscule.
   Neobservabile, când carnea fusese îngheţată. Acum dăduseră naştere la o mie de picături minuscule de sânge. Îşi frecă ambele palme pe fiecare centimetru pătrat al feţei, ca şi cum s-ar fi spălat. Îşi şterse apoi palmele de pantaloni. Se uită fix la podea. Urmări cu privirea fiecare spirală de culoare estompată din covor, una câte una.
   Când ajungea în centrul fiecărui model şerpuitor, se oprea şi ridica privirea. Janet Salter se uita direct la el. Se afla pe diagonală, în partea opusă faţă de el. O linie dreaptă. Un vector. De la stânga stâlpului scării, trecând prin uşa bibliotecii, străbătând lăţimea camerei şi până la fotoliu. O mică virgulă se formase sub gaura lăsată de glonţ în fruntea ei. Nu era mult sânge. Doar o infiltraţie.
   O mică scurgere.
   De fiecare dată se uita la ea cât de mult putea să suporte, după care îşi cobora din nou privirea spre covor.
   Nu-mi place să fiu înfrânt, spusese el. E mai bine pentru toate părţile implicate că lucrul ăsta nu se-ntâmplă.
   Apără şi slujeşte.
   Mereu la datorie.
   Vorbe goale.
   Iar el era un impostor, un şarlatan şi un ratat.
   Întotdeauna fusese.
   Rămase în fotoliu. Nu veni nimeni. Casa zumzăia neperturbată în jurul lui. Nu ştia. Îşi scotea zgomotele nepăsătoare. Apa curgea prin ţevi, o cercevea de fereastră zăngănea în ramă, uşa din spate scârţâia mişcată de vânt. Afară, frunzişul şuiera şi întreaga planetă îngheţată se cutremura şi gemea.
   Ridică receptorul telefonului.
   Formă numărul pe care şi-l amintea.
   Aţi ajuns la Biroul de Statistică a Muncii.
   Dacă ştiţi interiorul serviciului căutat, puteţi să-l formaţi în orice moment.
   Formă 110.
   Un clic. Un tors ca de pisică.
   - Da?
   - Cu Susan, te rog, spuse Reacher.
   - Cu cine?
   - Cu Amanda.
   Un clic. Un tors ca de pisică.
   - Reacher? spuse Susan.
   El nu-i răspunse.
   - Reacher? Eşti OK?
   El nu spuse nimic.
   - Vorbeşte cu mine, spuse ea. Sau închide.
   - Ţi-a fost vreodată foame? o întrebă el.
   - Foame? Desigur. De câteva ori.
   - Mie mi-a fost odată foame 6 luni în şir. În Golf. Scutul Desertului şi Furtuna Desertului. Când a trebuit să mergem să-l gonim pe Saddam din Kuweit. Am ajuns acolo chiar de la început. Am rămas până la final. Ne-a fost foame tot timpul. Nu era nimic de mâncare. Vorbesc despre unitatea mea. Şi alţi oameni din eşaloanele de ariergardă. Iar noi credeam că e în regulă. Am înghiţit găluşca. La o aşa de mare vânzoleală, era inevitabil să apară încurcături. Întotdeauna apăreau probleme pe traseele de aprovizionare. Era mai bine ca proviziile care existau să se ducă la băieţii care luptau efectiv. Aşa că nimeni n-a făcut scandal. Dar n-a fost deloc distractiv. Am slăbit. Situaţia era nenorocită. Pe urmă ne-am întors acasă, am mâncat ca porcul şi am uitat cu totul de asta.
   - Şi pe urmă?
   - Şi pe urmă, după nişte ani, am mers cu trenul ăla rusesc. Aveau raţii de hrană americane. La momentul ăla, eram plictisit. Când ne-am întors, mi-am propus să aflu ce se întâmplase. Ca un hobby. Un lucru a dus la un altul şi am ajuns la sursă. A reieşit că un tip de la logistică ne vânduse hrana timp de 10 ani. Ştii, câte-un pic aici, câte-un pic dincolo, în toată lumea. Africa, Rusia, India, China, oricine era dispus să plătească pentru porcăriile alea. A fost destul de prudent. Nimeni n-a băgat de seamă, la cantităţile existente. Dar războiul din Golf l-a prins cu pantalonii-n vine. Dintr-odată, cererea a crescut până la cer, iar proviziile nu mai erau acolo, pur şi simplu. Ni le expedia pe hârtie, iar noi făceam foamea în deşert.
   - Generalul?
   - De curând avansat. A fost colonel în cea mai mare parte din timp. Nu era cel mai deştept dintre pământeni, dar a fost un tip prudent. Şi-a acoperit bine urmele. Numai că eu n-am vrut să mă dau bătut. A fost ceva personal. Eu contra lui. Oamenii mei făcuseră foamea din cauza lui. Am intrat în conturile lui bancare şi în toate celelalte. Ştii pe ce şi-a cheltuit banii?
   - Pe ce?
   - Nu pe multe. În cea mai mare parte, i-a economisit. Pentru pensie. Dar şi-a cumpărat un Corvette din 1980. A considerat că e o maşină clasică. De colecţie. Dar modelul 1980 a fost cea mai proastă maşină Corvette fabricată vreodată. A fost un rahat pe băţ. Au renunţat la motorul de 350 şi au pus unul de 305, pentru emisii. Abia dacă scotea 180 de cai-putere. Şi eu puteam să fug mai repede decât un Corvette 1980. Când am auzit asta, parcă mi-a explodat capul. Adică să fac foamea pentru un geniu al criminalităţii ar fi fost un lucru. Dar era cu totul altceva să mor de foame pentru un idiot patentat. Un cretin fără gusturi, fără fler, sordid şi jalnic.
   - Aşa că l-ai săltat?
   - Am construit dosarul ăla de parc-ar fi fost vorba de Ethel Rosenberg. O luasem razna. Verificam şi-ntr-un sens, şi-n celălalt, de mai multe ori. Puteam să merg cu el şi la Curtea Supremă. L-am adus în birou. I-am spus că sunt supărat. Era îmbrăcat în uniformă Clasa A. Avea tot felul de medalii. Mi-a râs în nas. Un fel de rânjet superior. Ca şi cum îmi dădea de înţeles că era mai bun decât mine. Mi-am zis, tu ai cumpărat un Corvette 1980, tâmpitule, nu eu. Deci, cine-i mai bun? Pe urmă l-am lovit. I-am ars una în vintre ca să se îndoaie şi apoi l-am izbit cu capul de birou.
   - Ce s-a-ntâmplat?
   - I-am spart capul. A rămas în comă timp de 6 luni. Nu şi-a mai revenit pe deplin după aia. Şi ai avut dreptate. În esenţă, m-au dat afară. Mi-au luat unitatea. Doar faptul că dosarul era unul solid mi-a salvat pielea. Nu voiau s-ajungă în ziare. Eram în stare să fac scandal mare, altfel. Aşa că am plecat.
   - Unde?
   - Nu mai ţin minte. Mi-era prea ruşine de mine însumi. Am făcut un lucru rău. Şi am scăpat din mână cel mai bun post de comandă pe care l-am avut vreodată.
   Susan nu-i răspunse.
   - După aceea m-am gândit la toată povestea. Ştii de ce făcusem asta? N-am găsit răspuns. Nici azi nu ştiu.
   - Ai făcut-o pentru oamenii tăi.
   - Poate.
   - Ai vrut să îndrepţi lucrurile.
   - Nu tocmai. Nu vreau să îndrept lumea. Poate c-ar trebui, dar nu vreau.
   Ea nu spuse nimic.
   - Doar că nu-mi plac oamenii care strâmbă lumea. O fi corect ce-am zis?
   - Ar trebui să fie. Ce s-a întâmplat?
   - Nimic altceva. Asta-i povestea. Ar trebui să ceri un birou nou. Cel vechi n-are nimic onorabil.
   - M-am referit la ce s-a întâmplat în noaptea asta?
   Reacher nu-i răspunse.
   - Spune-mi, zise Susan. Ştiu că s-a întâmplat ceva.
   - De unde?
   - Pentru că m-ai sunat.
   - Te-am sunat de multe ori.
   - Când aveai nevoie de ceva. Aşa că acum ai nevoie de ceva.
   - Sunt bine.
   - Se simte în glasul tău.
   - Am pierdut, 2 la 0.
   - Cum adică?
   - Doi ucişi în acţiune.
   - Cine?
   - Un poliţist şi o bătrânică.
   - Doi la zero? Asta nu-i un joc.
   - Ştii bine că e un joc.
   - E vorba de oameni.
   - Ştiu că-i vorba de oameni. Mă uit la unul dintre ei chiar acum. Şi singurul lucru care mă opreşte să duc pistolul la tâmplă e faptul că mă prefac că-i un joc.
   - Ai un pistol?
   - E în buzunar. Un Smith & Wesson vechi şi drăguţ.
   - Lasă-l în buzunar, da?
   Reacher nu spuse nimic.
   - Nu-l atinge, OK? spuse Susan.
   - Dă-mi un motiv temeinic.
   - Un pistol nu va rezolva neapărat problema. Ştii asta. Am văzut cu toţii cum se-ntâmplă. Rişti să ajungi ca generalul.
   - O să ţintesc cu atenţie. Exact unde trebuie. O să mă asigur.
   - N-o face, Reacher.
   - Linişteşte-te. N-o să mă împuşc. Nu e stilul meu. O să stau aici până când o să-mi explodeze capul de unul singur.
   - Îmi pare rău.
   - Nu-i vina ta.
   - Atâta doar că nu-mi place să mă gândesc la asta ca la un joc.
   - Ştii că e un joc. Trebuie să fie un joc. Doar aşa e suportabil.
   - OK, e un joc. În ce repriză suntem? A patra?
   - În prelungiri.
   - Fă-mi o relatare a jocului de până acum. Dă-mi toate detaliile aduse la zi. Ca şi cum am lucra împreună.
   - Mi-ar fi plăcut să lucrăm.
   - Păi, lucrăm. Ce-avem până acum?
   El nu-i răspunse.
   - Reacher, ce-avem până acum?
   Aşa că Reacher trase aer în piept şi începu să-i spună ce-aveau până în acel moment, la început mai lent, apoi mai repede când prinse vechile ritmuri de care-şi aminti din anii în care vorbea cu oameni care înţelegeau ceea ce înţelegea şi el, şi vedeau ceea ce vedea şi el, şi se prindeau de ceea ce nu era nevoie să fie rostit.
   Îi vorbi despre autocar, despre metamfetamină, despre proces, despre puşcărie, despre departamentul de poliţie, despre planul de criză, despre avocat, despre protejarea martorului, despre revoltă, despre depozitul subteran, despre Peterson şi despre Janet Salter.
   Prima ei reacţia a fost:
   - Bagă mâna în buzunar!
   - De ce? întrebă el.
   - Scoate pistolul.
   - Acum e OK să-l scot?
   - Mai mult decât OK. Este necesar. Răufăcătorul te-a văzut.
   - Când?
   - Când erai singur cu Salter în casă. A avut 5 ore.
   - N-a venit. A fost la puşcărie tot timpul.
   - Asta-i o presupunere. Nu ştim sigur. Putea să se fi prezentat la post, să iasă din reţeaua radio, să se fi furişat şi să vină înapoi. Şi ştim măcar dacă s-a făcut prezenţa în noaptea asta? Un lucru ca ăsta, desigur, e scris în plan, dar cine garantează că se face într-adevăr, ştii, în viaţa reală, într-o situaţie ca asta, exact când lucrurile iau o întorsătură nasoală.
   - Oricum, eu nu l-am văzut.
   - Dar el nu ştie. Dacă te-a văzut, o să presupună că l-ai văzut şi tu. Aşa că o să vină după tine.
   - Prea mulţi „dacă” şi prea multe presupuneri.
   - Reacher, gândeşte-te. Ce-l poate opri pe omul ăsta să scape nepedepsit? I-a împuşcat pe avocat, pe Peterson şi pe Salter cu 3 gloanţe dintr-un pistol neînregistrat. Pe-al patrulea ţi l-a rezervat ţie şi pe urmă e liber ca pasărea cerului. Nimeni nu va şti vreodată cine-a fost.
   - Eu deja nu ştiu cine-a fost.
   - Dar el nu e sigur de asta. Şi nu e sigur că n-o să-ţi dai seama până la urmă. Eşti ultimul obstacol din calea lui.
   - De ce n-a venit după mine deja?
   - Nu s-a ivit un prilej sigur. E singurul motiv posibil. O să fie foarte prudent cu tine. Mai mult decât cu ceilalţi. Avocatul era un fraier, Peterson era un om simplu, de la ţară, iar Salter era o bătrânică neajutorată. Tu eşti diferit.
  - Nu chiar atât de diferit.
   - Trebuie să te retragi în Rapid City. Să te ascunzi undeva şi să iei legătura cu FBI-ul.
   - N-am niciun vehicul.
   - Dar ai un telefon. Vorbeşti la el chiar acum. Închizi cu mine şi pe urmă suni la FBI. Ţine-ţi garda sus până când ajung la tine.
   El nu-i răspunse.
   - O să faci ce ţi-am zis? întrebă ea.
   - Mă îndoiesc.
   - Să ştii că n-ai fost responsabil pentru oamenii ăia.
   - Cine spune asta?
   - Toate astea s-ar fi întâmplat la fel fără tine. E o şansă de una la un milion ca tu să fi fost acolo.
   - Peterson era un tip de treabă. Şi un poliţist bun. Voia să fie un poliţist şi mai bun. Era unul dintre oamenii care ştiu destul ca să ştie că nu ştiu totul. Îmi plăcea de el.
   Susan nu spuse nimic.
   - Şi de doamna Salter mi-a plăcut. Era o doamnă cu suflet nobil.
   - Trebuie să pleci de-acolo. Eşti singur şi ei sunt mulţi. Plato n-o să vină singur.
   - Sper să nu vină singur.
   - E periculos.
   - Pentru el, spuse Reacher.
   - Îţi aminteşti de tine când erai copil şi te uitai la filmul cu creatura care ieşea din lagună?
   - Mai e chestia aia în dosarul meu?
   - În indexul de la sfârşit.
   - Şi ai citit-o?
   - Am fost interesată.
   - Au înţeles greşit. Şi mi-au luat briceagul, ceea ce m-a călcat pe nervi.
   - Cum adică, au înţeles greşit?
   - Nu eram un fel de anomalie genetică. M-am născut la fel de sperios ca oricare. Poate chiar mai mult. Mă trezeam plângând împreună cu cei mai buni dintre ei. Dar am obosit. M-am antrenat să nu mai fiu aşa. Un act de voinţă. Mi-am redirecţionat teama în agresivitate. Nu mi-a fost deloc greu.
   - La 6 ani?
   - Nu, la 6 ani eram deja vechi în meserie. Aveam 4 când am început. Am terminat treaba când aveam 5 ani.
   - Asta faci tu acum? Redirecţionezi vinovăţia în agresivitate?
   - Am depus un jurământ. La fel ca şi tine. Toţi inamicii, din ţară sau din străinătate. Se pare că aici avem câte unul din fiecare. Plato şi oricare-ar fi poliţistul corupt.
   - Jurământul tău a expirat.
   - Nu expiră niciodată.
   - Ia spune-mi, cum ajunge un băieţel de 6 ani să aibă propriul briceag?
   - Tu n-ai avut?
   - Bineînţeles că nu.
   - Acum ai unul?
   - Nu.
   - Ar fi bine să-ţi faci rost.
   - Iar tu trebuie să te duci în Rapid City şi să faci ceea ce trebuie.
   - N-avem timp.
   - N-ai niciun statut legal.
   - Atunci mai pune-o etichetă pe dosarul meu. Sau scuteşte-i pe toţi de un efort. Xeroxează-l. Fă trei copii, pentru FBI, DEA şi oamenii din Dakota de Sud. Le expediezi peste noapte.
   - Nu gândeşti limpede. Te pedepseşti. Nu poţi să câştigi toate bătăliile. Nici nu trebuie.
   - Te-au pus la conducerea Unităţii 110?
   - Şi-o să rămân în acest post. Atâta timp cât o să vreau.
   - De data asta a fost foarte important.
   - Toate sunt importante.
   - Nu ca acum. Mă uit la o bătrânică cumsecade cu o gaură în frunte. A însemnat mai mult pentru mine decât faptul că am fost înfometat.
   - Nu te mai uita la ea.
   Reacher privi în podea.
   - Nu poţi schimba trecutul, spuse Susan.
   - Ştiu.
   - Nu poţi să te pocăieşti. Şi, oricum, nici nu trebuie. Omul ăla merita să ajungă în comă şi să rămână aşa poate pentru totdeauna.
   - Poate.
   - Du-te în Rapid City.
   - Nu.
   - Atunci vino în Virginia. Ne ocupăm de asta împreună.
   Reacher nu spuse nimic.
   - Nu vrei să vii în Virginia?
   - Sigur că vreau.
   - Atunci vino.
   - O să vin. Mâine.
   - Vino acum.
   - E miezul nopţii.
   - Era o întrebare pe care mi-o tot puneai.
   - Era?
   - Nu m-ai mai întrebat.
   - Care era?
   - Dacă sunt măritată.
  - Eşti?
   - Nu.
   Reacher ridică din nou privirea. Janet Salter se uita direct la el.
   - O să plec mâine, spuse Reacher.
   Puse receptorul în furcă.
   Două fără 5 noaptea.
   Încă 2 ore.

Capitolul 40

   După 3 ore de zbor, Plato era încordat.
   Deloc surprinzător. Viaţa lui era ca un joc video. Lucrurile îi ieşeau în cale unul după altul. Fiecare lucru trebuia rezolvat în mod eficient şi cuprinzător. De la cel mai important la cel mai neînsemnat.
   Nu că până şi cel mai neînsemnat lucru era ceva banal. Cheltuia 1500sute de dolari pe lună numai pe elastice pentru legarea teancurilor de bani pe care-i ducea la bancă. Nu existau probleme mărunte. Iar cele mari erau multe. Şi performanţa lui era judecată nu numai în privinţa substanţei, ci şi a stilului. Drama însemna slăbiciune. Mai ales pentru el.
   Ironia era că fusese un copil solid. Până la 7 ani, fusese la fel de mare sau chiar mai mare decât oricare altul. La 8 ani era competitiv încă. La 9 ani, în limite normale. Şi deodată creşterea s-a oprit.
   Nimeni nu ştia de ce. Nimeni nu ştia dacă era ceva genetic, dacă era o boală sau un factor de mediu. Poate mercur sau plumb, ori vreun alt metal greu. Cu siguranţă nu fusese vorba de lipsa hranei sau a unei îngrijiri corespunzătoare. Părinţii lui fuseseră întotdeauna prezenţi şi îşi făcuseră datoria. La început, s-au făcut că nu văd. Au ales să presupună că un asemenea lucru avea să se corecteze singur. Dar n-a fost să fie. Aşa că mai întâi tatăl lui a fost cel care şi-a întors faţa de la el, urmat de mama lui.
   Acum nimeni nu-şi mai întorcea faţa de la el.
   Avea telefonul mobil pornit. Regulile normale nu i se aplicau lui.
   Aparatul sună şi Plato răspunse. Omul lui de la sol. Un coleg poliţist aflase prea mult şi fusese eliminat. Lui Plato nu-i păsa.
   Daune colaterale. Neimportant. Un alt individ amuşina prin preajmă şi trebuia rezolvat.
   Un fost poliţist militar. Nici de ăsta nu-i păsa lui Plato.
   Neimportant. Nu era problema lui.
   Apoi, în sfârşit, vestea cea mare: martorul era mort. Plato zâmbi.
   - Tocmai ai salvat o viaţă, spuse el.
   Apoi dădu el un telefon. În Brooklyn, New York. Ca să anunţe vestea. Ultimul obstacol fusese eliminat. Dakota de Sud era acum în mod categoric o zonă lipsită de probleme.
   Titlul de proprietate era inexpugnabil.
   Absolut garantat. Rusul acceptă să vireze banii imediat. Plato ciuli urechile şi-şi imagină că aude clicul de mouse.
   Zâmbi din nou.
   O afacere încheiată.
   Închise telefonul şi se uită pe geam.
   Locul 1A, cel mai bun din avion. Avionul lui. Se uită în jos la America de sub el.
   Întunecată şi masivă. Şiruri de lumini. Se uită la ceas. Încă 57 de minute. Apoi, din nou, şi ca întotdeauna, începea spectacolul. O nouă provocare. Un nou triumf.

   Reacher urcă la etaj şi găsi dormitorul lui Janet Salter.
   Era în spatele casei, direct deasupra bibliotecii. O cameră plăcută, parfumată, care mirosea a pudră de talc şi levănţică. Baia se afla deasupra unei jumătăţi din bucătărie. Deasupra chiuvetei era un dulăpior pentru medicamente. În el se găseau obiecte de toaletă obişnuite plus cutia cu gloanţe de calibrul 38, 88 de gloanţe rămase din cele 100 iniţiale.
   Reacher puse cutia în buzunarul hainei şi închise oglinda.
   Coborî scara şi, ajuns în bibliotecă, se aplecă deasupra lui Janet Salter şi îi mută cartea şi un braţ moale, ca să-i poată lua pistolul din buzunarul cardiganului. Era încărcat la maximum. Nu se trăsese niciun glonţ cu el. Îl puse în buzunar şi, după ce aşeză la loc cartea şi braţul, plecă.

   Poliţistul care îi ucisese pe avocat, pe adjunctul şefului de poliţie şi pe doamna Salter stătea în maşina lui şi privea afară pe parbriz.
   Se afla în poziţia desemnată de pe perimetrul improvizat, răspunzând personal de 200 de metri de zăpadă la stânga lui şi de alţi 200 de metri de zăpadă la dreapta. Oricum nu exista riscul ca vreun evadat să folosească  altceva decât drumul, chiar şi vara. În orice anotimp, relieful era prea neted şi lipsit de denivelări ca să permită cuiva să se ascundă. Câinii l-ar fi prins din urmă într-un minut. Să fugi pe coclauri şi să te ascunzi în şanţuri şi rigole era rezervat strict filmelor alb-negru vechi cu deţinuţi legaţi în grup cu lanţurile, transmise noaptea târziu pe canalele de satelit lipsite de importanţă. Nu, în zilele astea, orice evadat întreg la minte ar fugi pe şosea, legat bine de şasiul unui camion de aprovizionare gol.
   Nu că ar fi existat cu adevărat vreun evadat. Plato fusese clar în privinţa asta.
   Arhitectura unei închisori cuprindea tot felul de locuri goale. Camerele de distribuire a aerului din tavan, unde conductele se ramificau, matricele de sub podea unde ţevile se separau ţevile de canalizare. Tot felul de panouri de inspecţie. Toate perfect sigure, pentru că niciunul dintre acele spaţii goale nu ducea nicăieri. Dar utile pentru scopuri ce nu includeau o evadare propriu-zisă. Cu un sandviş şi o sticlă în care să urineze, un ins putea să se ascundă 10 până la 12 ore.
   Ceea ce ar fi fost suficient.
   Poliţistul îşi verifică armele. Din obişnuinţă. Din instinct. Mai întâi, pistolul oficial, din toc, apoi celălalt, în buzunar.
   Încărcat. Un glonţ pe ţeavă şi alte 14 în încărcător.
   Nu va avea nevoie de cele 14 din încărcător.

   Reacher făcu un ultim tur de inspecţie atentă prin casa lui Janet Salter.
   Era cât se poate de sigur că nu va avea să mai revină acolo şi erau unele lucruri pe care trebuia să le rezolve în minte. Se uită la uşa din faţă, la uşa din spate, la uşa subsolului, la bucătărie, la hol, la bibliotecă, la poziţia lui Janet Salter şi la cartea din poală. Se gândi că avusese nevoie de 5 până la 8 minute ca să se facă aşa de comodă precum arăta, dat fiind că pornise de la o stare de panică extremă. Cam atât i-ar fi fost necesar să se relaxeze, chiar şi în compania sigură şi liniştitoare a unei persoane de încredere ca un poliţist din oraş.
   Prin urmare, lăsând încă 1 minut pentru ca echipa care-i asigura protecţia să părăsească zona, cineva întârziase între6 şi 9 minute la efectuarea prezenţei la închisoare.
   Cineva îşi va aminti.
   Poate.
   Dacă se făcuse vreo prezenţă.
   Dacă omul plecase măcar.
   Reacher îşi trase fermoarul gecii, îndesă căciula peste urechi şi o acoperi cu gluga.
   Îşi puse mănuşile, deschise uşa de la intrare şi ieşi din nou în frig. Gerul se năpusti asupra lui, lovindu-l din toate părţile, chinuindu-l şi îngheţându-l. Dar îl ignoră. Prin puterea voinţei. Închise uşa şi, coborând aleea, o luă spre secţia de poliţie.
   Rămase vigilent tot drumul, chiar acolo în acea zonă de hiperalertă care-l făcea să simtă că ar putea să scoată pistolul şi să tragă de o mie de ori mai iute decât orice oponent. Genul de zonă care-i dădea senzaţia că ar putea să extragă minereul, să topească metalul, să deseneze proiectul de execuţie, să toarne părţile componente şi să-şi construiască propriul pistol înainte ca orice alt adversar să-i poată face vreun rău.
   Nu mi-e teamă de moarte.
   Moartea se teme de mine.
   Din frică în agresivitate.
   Din vinovăţie în agresivitate.
   Secţia de poliţie era complet părăsită în afară de ajutorul civil revenit la datorie în spatele biroului de recepţie. Era un individ înalt şi ramolit, cam de 70 de ani.
   Stătea posomorât pe taburet. Reacher îl întrebă dacă avea vreo veste. Omul îi spuse că nu. Reacher întrebă cât timp avea să fie departamentul detaşat pe teren.
   Omul îi răspunse că nu ştia. Departamentul nu avea experienţă în astfel de lucruri.
   Niciodată nu mai avusese loc o evadare.
   - Nici în noaptea asta n-a evadat nimeni, spuse Reacher. Omul se ascunde înăuntru.
   - Aşa crezi?
  - Da, aşa cred.
   - Pe ce te bazezi?
   - Pe bunul-simţ, spuse Reacher.
   - Atunci cred că vor mai aştepta circa o oră. Perimetrul e la un kilometru şi jumătate distanţă. Două ore sunt suficiente pentru a decide că individul ori a trecut deja, ori poate nu mai apare deloc.
   - Spune-mi cum se face prezenţa la post. Pentru departament, la închisoare.
   - Eu o fac, de-aici. Prin radio. Strig lista, ei îmi răspund din maşini sau de la microfoanele montate la guler, eu îi bifez.
   - Cum a mers în noaptea asta?
   - Toţi prezenţi la posturi.
   - Niciun absent?
   - Niciunul.
   - Greşeli? Ezitări?
   - Nimic.
   - Când ai făcut-o?
   - Am început când am auzit sirena. Durează cam 5 minute, de la început până la sfârşit.
   - Deci, ei se confirmă singuri, aşa-i?
   - Nu înţeleg.
   - Nu ştii sigur unde se află sau ce fac acolo. Tot ce ştii e că îţi răspund la apel sau nu.
   - Îi întreb unde sunt. Ei îmi spun. Ori sunt în acea poziţie, ori în apropierea ei. Iar directorul închisorii are dreptul să verifice.
   - Cum?
   - Se poate duce în turn ca să verifice vizual. Terenul e întins. Sau se poate branşa la reţeaua noastră radio şi poate face prezenţa singur, dacă vrea.
   - A făcut-o în noaptea asta?
   - Nu ştiu.
   - Cine-a fost ultimul ajuns în post în noaptea asta? întrebă Reacher.
   - Nu ştiu să-ţi spun. La începutul alfabetului, toţi erau încă în mişcare. Spre sfârşit, toţi erau ajunşi la posturi.
   - Deci, ei îţi spun.
   - De ce nu i-aş crede?
   - Trebuie să-l suni pe comandantul Holland, zise Reacher. Doamna Salter a murit.
   Reacher se plimbă prin secţia de poliţie tăcută, trecând prin sala de operaţiuni, biroul lui Holland, băi şi se opri în camera cu fotografiile de la locurile crimelor prinse pe pereţi. Motociclistul, avocatul. Stând cu spatele la motociclist, se uită la avocat. Nu ştia cum îl cheamă pe tip. Nu ştia prea multe despre individ. Dar ştia destule ca să-şi dea seama că, în esenţă, omul era la fel ca Janet Salter. Un bărbat, nu o femeie, un drum îngheţat, nu o cameră cu pereţii plini de rafturi cu cărţi, dar amândoi fuseseră nişte oameni pe jumătate înţelepţi, pe jumătate naivi, cărora li se insuflase un fals sentiment de siguranţă, fiind păcăliţi să se relaxeze.
   Maneta schimbătorului pe poziţia Parcare şi geamul coborât însemnau acelaşi lucru ca poziţia confortabilă a lui Janet Salter şi cartea din poală.
   Să le înţelegi motivele, circumstanţele, obiectivele, scopurile, temerile, nevoile. Să gândeşti ca ei. Să vezi ce văd ei. Să fii ca ei.
   Amândoi fuseseră duşi de nas până la capăt. Nu parţial, nu doar pe jumătate.
   Fuseseră complet încrezători. Se deschiseseră, în sensul propriu al cuvântului. Uşi, ferestre, inimi, minţi. Nu pe jumătate îngrijoraţi, nu pe jumătate formali, nu pe jumătate suspicioşi.
   Fuseseră duşi de nas până la capăt.
   Nu orice poliţist putea să le facă una ca asta.
   Era un poliţist pe care amândoi îl ştiau, îl cunoscuseră dinainte, erau familiari cu el.
   Peterson întrebase: Ce ar face unitatea ta de elită acum?
   Răspuns: Reacher, Susan sau oricare dintre ceilalţi comandanţi ai Unităţii Speciale 110 dintre cei doi şi-ar fi pus picioarele pe biroul vătămat şi ar fi trimis doi locotenenţi dornici de afirmare să afle totul despre vieţile amândurora, să facă o listă cu toate cunoştinţele lor din Departamentul de Poliţie Bolton în ordinea apropierii. Apoi el sau ea sau oricare dintre ceilalţi ar analiza cele două liste, ar face corelaţiile necesare şi un nume comun ar ieşi în evidenţă.
   Reacher nu avea la dispoziţie doi locotenenţi dornici de afirmare.
   Dar existau şi alte abordări.
   Un minut mai târziu, Reacher auzi paşi pe coridor.
   Aritmici. Plesnetul unei tălpi, urmat de târşâitul celeilalte.
   Bătrânul de la recepţie. Şchiopăta uşor. Îşi vârî capul pe uşă şi spuse:
   - Comandantul Holland e pe drum. Îşi părăseşte postul din perimetru. N-ar trebui, dar o face totuşi.
   Reacher încuviinţă cu o mişcare din cap.
   Nu spuse nimic.
   Bătrânul adăugă:
   - E groaznic ce s-a-ntâmplat cu doamna Salter.
   - Ştiu.
   - Ştii cine a făcut-o?
  - Încă nu. A sunat cineva până acum?
   - Cine să sune?
   - Vreun vecin, poate. S-a tras un foc de armă.
   - În casă?
   - În biblioteca ei.
   Bătrânul ridică din umeri.
   - Casele sunt depărtate între ele. Toţi au ferestre duble. Cele mai multe sunt cu geamuri termopan triple şi, într-o noapte ca asta, toate sunt ţinute bine închise.
   Reacher nu spuse nimic.
   - E unul dintre noi? întrebă bătrânul.
   - De ce-ar fi?
   - Comandantul Holland a convocat o şedinţă. Chiar înainte să sune sirena. Nu văd ce alt motiv ar fi avut. Nu văd nici cum s-ar fi putut întâmpla altfel. Adică, avocatul, apoi domnul Peterson şi acum doamna Salter. Toţi trei, lichidaţi rapid şi uşor, uite-aşa! Trebuie să fie unul de-ai noştri. În plus, m-ai întrebat cine-a ajuns ultimul la post în noaptea asta.
   - Ai fost poliţist?
   - Am lucrat în departamentul ăsta 30 de ani.
   - Îmi pare rău.
   - Mi-ar plăcea să-l prindem pe individul ăsta.
   - Ai vorbit cu el în noaptea asta. La un moment dat. Ori înainte, ori după.
   - Toţi mi s-au părut normali.
   - Îi cunoşti bine?
   - Nu pe cei noi.
   - A fost cineva în mod special mai apropiat de doamna Salter?
   - Mulţi erau. E de multă vreme aici. Era...

   La 11 mii de metri altitudine şi la 600 de kilometri spre sud, telefonul lui Plato sună din nou.
   Banii pe care-i luase de la rus îşi croiau drum prin lume. De la o jurisdicţie la alta, tenebroşi şi imposibil de urmărit, într-o călătorie automată nocturnă care era programată să dureze 7 ore în total. Dar întotdeauna existau bănci deschise pe undeva.
   Depozitul apăru pe un ecran din Hong Kong şi declanşă un cod care însemna că deţinătorul contului trebuia notificat.
   Aşa că funcţionarul care îl văzu formă un număr care sări prin cinci puncte separate de redirecţionare înainte de a suna în Boeingul aflat sus deasupra statului Nebraska.
   Plato răspunse şi ascultă fără vreun comentariu. Era deja cel mai bogat om din lume pe care-l cunoscuse vreodată. Aşa avea să fie întotdeauna. El era Plato, iar ceilalţi nu. Nici părinţii săi, nici rusul, nici vechiul lui asociat Martinez, nimeni.
   Funcţionarul bancar din Hong Kong închise convorbirea cu Plato şi formă alt număr. Brooklyn, New York. Era trecut de trei dimineaţa acolo, dar preluarea apelului avu loc imediat, de către rus, care plătea mai mult decât Plato.
   Mult mai mult.
   - I-am spus că banii sunt în contul lui, zise funcţionarul.
   - Acum inversează tranzacţia, îi spuse rusul.
   Funcţionarul execută ordinul.
   - Gata, spuse el.
   - Mulţumesc, spuse rusul.
   Din Brooklyn, rusul sună la un număr din Ciudad de Mexico, un număr din interiorul unei agenţii locale de aplicare a legii, cu o denumire pe care nici măcar nu încerca s-o traducă. Îi răspunse un colonel. Rusul îi spuse că totul se desfăşura conform planului.
   - Plato e deja în avion, spuse colonelul. A decolat cu mai bine de 3 ore în urmă.
   - Ştiu, spuse rusul.
   - Vreau 15%, spuse colonelul.
   Rusul rămase tăcut un moment. Se prefăcea supărat. Promisese 10%. Tot timpul se discutase despre o împărţire de 90-10%. Dar în sinea lui se pregătise pentru 80-20.
   Scopul lui fusese să obţină 80% din afacerea lui Plato. Să obţină 85% însemna un bonus neaşteptat.
   Un cadou. Colonelul era un individ subţire, lipsit de ambiţie. Limitat în toate privinţele. Tocmai de-aceea era doar colonel, nu general.
   - Mă cam strângi cu uşa, spuse rusul.
   - Asta-i situaţia!
   - Îmi dai de înţeles că n-am de ales.
   - Păi n-ai.
   O lungă tăcere, doar de dragul efectului.
   - OK, spuse rusul. Ai 15%.
   - Mulţumesc, spuse colonelul.
   Rusul închise şi formă din nou, Un număr despre care ştia că aparţine unui celular nedetectabil situat în acel moment pe o noptieră dintr-un dormitor din Virginia. Era trecut de trei dimineaţa acolo, la fel ca în Brooklyn. Acelaşi fus orar.
   Celularul nedetectabil aparţinea unui agent DEA docil, care aparţinea unui cumnat al prietenului unui văr al rusului. Tipul din Virginia răspunse şi rusul îi spuse că totul se desfăşura conform planului.
   - Am cuvântul tău? întrebă tipul.
   Rusul zâmbi în sinea lui. Politică organizaţională de cel mai înalt nivel. Tipul corupt de la DEA al cumnatului prietenului vărului îl redusese la tăcere pe omul de la DEA corupt al lui Plato şi acceptase ideea ca rusul să preia restul operaţiunilor lui Plato de pe teritoriul american cu condiţia să nu scoată metamfetamina guvernului din depozitul subteran din Dakota de Sud.
   De fapt, dacă acea metamfetamină ar fi putut pur şi simplu să dispară cu totul, era mult mai bine. Ar fi fost prea stânjenitor pentru toată lumea. Jenant pentru că se afla acolo, jenant pentru că fusese uitată, jenant fie şi numai că exista. Chiar şi indivizii corupţi au loialităţi departamentale.
   - Ai cuvântul meu în privinţa asta, spuse rusul.
   - Mulţumesc, spuse omul din Virginia.
   Rusul zâmbi din nou gândindu-se la absurditatea întregii poveşti. Dar avea să se conformeze. Şi de ce n-ar fi făcut-o? Era o adevărată comoară, desigur, dar el avea obiective pe termen lung. Şi nu avea cum să-i lipsească ceea ce nu i-a aparţinut niciodată. Şi nu era ca şi cum ar fi plătit pentru asta.
   Închise din nou telefonul şi compuse un mesaj text pe celălalt telefon, după care îl trimise.

   La 11 mii de metri deasupra statului Nebraska, la trei rânduri în spatele lui Plato, în scaunul 4A, un telefon dat pe modul silenţios vibră o dată în buzunar, un tremur mecanic solid pe muşchiul unei coapse.
   Al cincilea dintre cei şase mexicani dispensabili scoase telefonul şi se uită la ecran. Era tipul care condusese la aerodrom maşina în care se aflase Plato. I-l arătă bărbatului de lângă el, din scaunul 4B, care era al şaselea dintre cei şase şi care stătuse cu el mai devreme pe scaunul din faţă al camionetei. Ambii bărbaţi încuviinţară dând din cap. Niciunul nu spuse nimic. Nici măcar nu zâmbiră.
   Amândoi erau mult prea încordaţi.
   Mesajul spunea: Acţionaţi.

   Un minut mai târziu, Reacher auzi maşina lui Holland în liniştea îngheţată.
   Auzi murmurul jos al motorului şi scrâşnetul molatic al pneurilor pe gheaţă. Apoi motorul oprindu-se cu un oftat, portiera trântită şi zgomotul bocancilor lui Holland pe zăpadă. Auzi uşa de la intrare deschizându-se şi-şi imagină că simte valul de aer rece venind de afară. Auzi paşii lui Holland pe coridor, după care omul sosi şi umplu cadrul uşii, gârbovit şi înfrânt, ca şi cum ar fi ajuns într-adevăr la capătul a ceva.
   - Eşti sigur? întrebă Holland.
   - Nicio îndoială în privinţa asta, spuse Reacher.
   - Pentru că uneori mai pot fi în viaţă.
   - Nu de data asta.
   - Să verificăm?
   - N-are rost.
   - Ce-a fost?
   - Nouă milimetri, între ochi. La fel ca la ceilalţi doi.
   - Ceva lăsat în urmă?
   - Nimic.
   - Deci, nu suntem mai aproape. Încă nu ştim cine e.
   Reacher încuviinţă cu o mişcare a capului.
   - Dar ştiu cum putem afla, spuse el.

Capitolul 41

   - În curând o să ningă din nou, spuse Reacher. Pista o să se acopere iar de zăpadă şi motocicliştii nu mai sunt acolo ca s-o cureţe. Vremea e imprevizibilă, deci timpul e scurt. Prin urmare, Plato e pe drum, probabil chiar acum. Pentru că trebuie să-şi scoată bijuteriile de-acolo înainte ca vânzarea să se perfecteze. Probabil c-o să-l tragă pe sfoară pe rus şi-o să ia şi o parte din metamfetamină. Poate chiar cea mai mare parte. Are un avion mare. Bănuiesc că i-a spus omului său să fie acolo ca să-l ajute. Aşa că omul va părăsi perimetrul la un moment dat şi se va duce acolo. Poate foarte curând. Noi trebuie doar să ajungem acolo înaintea lui. Ne ascundem undeva şi vedem cine apare. O să intre direct în braţele noastre.
   - Aşa crezi? zise Holland.
   - Sunt sigur.
   - S-ar putea să aşteptăm acolo ore în şir.
   - Nu cred. Plato trebuie să intre şi să iasă. Nu-şi poate permite să rămână blocat de furtună. Cu un avion mare la sol, fără facilităţi corespunzătoare, riscă să-l prindă începutul verii aici.
   - Şi de ce fel de ajutor ar avea nevoie, mă rog?
   - Trebuie să fie ceva.
   - O să-şi aducă oameni cu el. În definitiv, nu trebuie decât să urce şi să coboare o scară.
   - Nu cumperi un câine ca să te-apuci să latri singur.
   - Eşti sigur?
   - Vor ateriza cu ditamai avionul în mijlocul pustietăţii. Cineva s-ar putea să audă. Orice se poate întâmpla. Un poliţist local e întotdeauna util.
   - Şi trebuie neapărat să ne-ascundem acolo? E foarte frig.
   - Frig? zise Reacher. Asta nu-i nimic.
   Holland se gândi un minut. Reacher îl urmărea cu atenţie.
   Gura lui Holland se mişca pe tăcute şi ochii îi jucau în stânga şi-n dreapta. Începu fără tragere de inimă, apoi intră direct în subiect:
   - Bine, spuse el. Hai să mergem.
   Trei fără 5 dimineaţa.
   Încă o oră.

   Holland se aşeză la volan. Maşina lui fără însemne era caldă încă. Drumurile erau tot îngheţate şi pustii. În toiul nopţii, în miezul iernii, în mijlocul pustietăţii. Nu mişca nimic în afară de vânt.
   Trecură de capătul străzii lui Janet Salter. Era părăsit.
   Holland stătea aplecat peste volan, prins cu centura de siguranţă de scaun, cu fermoarul gecii tras, materialul ţeapăn al acestuia stingherindu-i mişcările. Reacher stătea tolănit în scaunul pasagerului, fără centură, cu haina deschisă, cu poalele trase în faţă, cu mănuşile scoase şi mâinile în buzunare. Gerul erodase şi uscase făgaşele de pe drum. Roţile din faţă ţopăiau uşor în stânga şi în dreapta.
   Lanţurile din spate huruiau şi zornăiau.
   Luna era sus pe cer, aproape plină, palidă în spatele panglicilor zdrenţuite ale norilor îngheţaţi.
   - Cât timp ar trebui să rămâneţi detaşaţi pe perimetru? întrebă Reacher.
   - Nu e un timp prestabilit, răspunse Holland. O să fim anunţaţi de directorul închisorii.
   - Cea mai bună estimare?
   - Încă o oră.
   - Deci, orice poliţist apare înainte de asta e omul nostru.
   - Dac-o să vedem vreunul.
   - Eu cred că da, spuse Reacher.
   Cotiră pe vechiul drum cu două benzi paralel cu autostrada, îndreptându-se spre vest. Opt kilometri, nici repede, nici încet.
   Vânt şi gheaţă în aer. Apoi cotiră din nou spre nord, pe fâşia şerpuitoare lungă de 13 kilometri. Deodată, în faţa lor apăru pista de aterizare, spectaculoasă ca de fiecare dată, impunătoare, masivă, largă, netedă, infinit de lungă în lumina farurilor, la fel de curată şi de uscată.
   Holland nu încetini. Maşina troncăni la intrarea pe betonul luminat de lună, menţinându-şi direcţia şi viteza. În faţă nu era nimic altceva în afară de întunericul cenuşiu. Nicio lumină, nicio activitate.
   Nimic în mişcare. Nu era nimeni acolo.
   Barăcile din lemn păreau negre de la distanţă, iar în spatele lor se profila clădirea din piatră, mai mare şi mai neagră.
   După 200 de metri, Holland ridică piciorul de pe acceleraţie, lăsând maşina să se deplaseze în virtutea inerţiei. Stătea tot drept în scaun, tot aproape de volan, tot cu centura prinsă, la fel de stânjenit în mişcări de materialul rigid al hainei sale.
   - Unde să las maşina? întrebă el.
   - Nu contează, spuse Reacher, care stătea în continuare tolănit, fără centură, cu mâinile în buzunare.
   - Ar trebui s-o ascundem. Omul o s-o vadă. Dacă vine.
   - E deja aici, spuse Reacher.
   - Ce?
   - Tocmai a sosit.
   Maşina încetini şi se opri la 30 de metri de primul şir de barăci. Holland rămase cu piciorul pe podea. Nu pe frână.
   Maşina rămăsese în viteză. Viteza de ralanti a motorului nu reuşea să învingă rezistenţa lanţurilor de zăpadă. Maşina stătea pe loc, vibrând uşor, nici în mişcare, nici inertă, la limită.
   - De când ştii? întrebă Holland.
   - Sigur, de 3 minute, spuse Reacher. Mai presus de o îndoială rezonabilă, cam de 30 de minute. Retrospectiv, cam de treizeci şi una de ore. Dar atunci nu ştiam că ştiu.
   - Ceva din ce-am spus?
   - Lucruri pe care nu le-ai spus. Lucruri pe care nu le-ai făcut.
   - Cum ar fi?
   - Cel mai recent, n-ai încetinit şi n-ai stins farurile când am intrat pe pistă. Omul putea să fie aici deja. Dar ştiai că nu e. Pentru că tu eşti omul.
   - Te înşeli, spuse Holland.
   - Mă tem că nu, replică Reacher. Am stat o oră sub pământ mai devreme, în seara asta, şi primul lucru pe care ar fi trebuit să-l faci când am revenit la suprafaţă era să suni la casa Salter. Dar n-ai făcut-o. A trebuit să-ţi aduc eu aminte. A reieşit că era OK, pentru că omul nu ajunsese la ea în acea oră. Dar tu ştiai asta dinainte, pentru că tu eşti omul. De-aia nici nu ţi-a trecut prin cap să suni. Trebuia să te prefaci mai bine.
   Holland nu spuse nimic.
   - Am avut o discuţie cu Peterson aseară, continuă Reacher. A venit la 8, când credeam că la apelul de seară la puşcărie o să iasă un om lipsă. Eram îngrijoraţi. Eram încordaţi. M-a luat deoparte şi m-a întrebat dacă sunt înarmat. I-am spus că da. I-am spus că şi doamna Salter este. Întrebări evidente, într-o situaţie ca asta. Tu n-ai pus acele întrebări cu o seară înainte. Trebuia să le pui.
   - Poate c-am presupus, zise Holland. Ştiam că doamna Salter are arme în casă. Mi-a cerut sfatul în privinţa muniţiei.
   - Şi ai sfătuit-o bine. Dar trebuia să te asiguri că pistoalele alea nu erau încă în cutie în seara aia. Verbal, măcar, dacă nu şi vizual. Oricine ar fi făcut asta, în afară de un ins care ştia sigur că nu va fi nevoie de ele.
   Holland nu spuse nimic.
   - Chiar la început, te-am găsit confruntându-te cu motocicliştii ăia pe stradă. Dar, de fapt, nu erai în conflict cu ei, nu-i aşa? Îi ascultai. Primeai ordinele de la ei. O predică obişnuită de 10 minute. Plato luase o decizie. Ucide-l pe avocat, ucide-o pe Janet Salter. Motocicliştii transmiteau mesajul. Pe urmă ai auzit maşina lui Peterson în spatele tău şi ai aruncat pistolul în zăpadă, doar ca să-ţi oferi un motiv pentru faptul că stătuseşi acolo prea mult timp. Pe urmă, l-ai îmbrâncit pe unul dintre ei şi-ai început o încăierare. Toată mascarada de ochii lui Peterson. Şi ai mei, bănuiesc. Şi chestia aia cu aruncatul zarurilor? Era imposibil ca ei să fi evitat atâta timp verificările aleatorii dacă tu nu i-ai fi sunat ca să-i previi. Cu toţii lucraţi pentru acelaşi stăpân. De-aia i-ai şi lăsat să plece din oraş fără un cuvânt.
   Holland nu spuse nimic.
   - Apoi, mult mai târziu, eu şi Peterson te-am pus în dificultate. Ne-am înfiinţat aici tocmai când era cel mai sigur pentru tine să scoţi cheia din sobă. Ştiai unde e. Dar nu pentru că ai fi dedus. Ţi s-a spus. Veniseşi să pregăteşti lucrurile. Dar am coborât împreună. Pentru că n-ai găsit un motiv convingător să opreşti asta să se-ntâmple. Şi uite-asa Peterson a văzut marfa la care era evident c-o să reacţioneze. Aşa că ai dat drumul la porcăria aia prin radio astfel încât, când l-ai ucis imediat după aceea, să existe şaizeci de suspecţi, nu doar tu. Şi m-ai minţit şi în legătură cu Kapler. Ai încercat să mă duci într-o direcţie greşită. N-au existat zvonuri legate de bani proveniţi din droguri în Miami. Dac-ar fi fost, prietena mea din Virginia ar fi aflat de mult.
   - Puteam să-l ucid pe Peterson aici, spuse Holland. Atunci. Sub pământ.
   - Aşa e. Dar nu şi pe mine. Ştiai asta. Îţi era frică de mine. Mi-ai verificat dosarul din armată. Femeia din Virginia mi-a spus. A găsit marcajul tău pe dosar. Deci ţi-ai dat seama că avocatul, Peterson şi Janet Salter erau un lucru şi că eu eram cu totul altceva. Au fost uşor de lichidat. Ai aşteptat pe drum, ai dat drumul la girofar şi ai făcut semn cu mâna pe geam, iar avocatul a oprit imediat. De ce să nu oprească? Probabil că te ştia. Un şef de poliţie din districtul învecinat? Poate c-aţi şi luat micul dejun împreună de câteva ori. Iar Peterson venea după tine pe oriunde te duceai. Şi Janet Salter a fost probabil încântată să te vadă. Până când ai scos pistolul.
   Holland nu spuse nimic.
   - Trei cartuşe goale, spuse Reacher.
   Două dintre ele chiar în maşina asta, iar al treilea cules de pe podeaua lui Janet Salter. Bănuiesc că le-ai aruncat chiar în tomberoanele de gunoi de lângă secţie. Să-l sun pe bătrânul de la recepţie să-l rog să se uite?
   Holland nu spuse nimic.
   - Şi mai cred că al patrulea glonţ e chiar acum pe ţeavă, spuse Reacher. Glonţul meu. Într-un pistol neidentificabil. Poate declarat pierdut, poate un caz nerezolvat. Sau poate că ţi l-au dat motocicliştii. Vrei să-ţi goleşti buzunarele ca să-mi dovedeşti că greşesc?
   Holland nu spuse nimic
   - Numai că glonţul o să rămână în camera cartuşului. Pentru că eu nu sunt ca ceilalţi trei. Ai ştiut asta. Ai simţit-o, poate, şi pe urmă ai avut confirmarea de la armată. Aşa că te-ai purtat cu mănuşi cu mine. Aşa şi trebuie. Eu observ lucruri. Tot încerci să-mi faci felul de vreo 3 ore. M-ai trimis aici, m-ai trimis colo, ai vorbit tot timpul cu mine, încercând mereu să-ţi dai seama cât ştiu, fără să te grăbeşti, aşteptând momentul potrivit. Ca acum. Când eram în secţie, te-ai tot frământat. Mai întâi n-ai vrut să mă aduci aici, pe urmă ai vrut. Pentru că ţi-ai zis că s-ar putea ca momentul potrivit să se ivească aici. Dar nu s-a ivit şi nici n-o să se ivească vreodată. Eşti un tip isteţ şi ştii să tragi cu pistolul, Holland, dar eu sunt mai deştept şi mai bun. Crede-mă. În esenţă, eşti doar un ţărănoi bătrân şi obosit. Nu faci faţă. Ca acum. Ai fermoarul tras, eşti prins în centura de siguranţă, iar eu nu sunt. Aş putea să-ţi zbor creierii înainte să apuci să atingi pistolul. Aşa au stat lucrurile în ultimele 3 ore. Nu pentru că ştiam deja cu adevărat. Ci pentru că aşa sunt eu.
   Holland nu spuse nimic.
   - Dar ar fi trebuit să ştiu, spuse Reacher. Ar fi trebuit să ştiu de-acum 31 de ore. Prima dată când a sunat sirena. Era chiar în faţa ochilor mei. Nu puteam să înţeleg cum de m-a văzut individul fără ca eu să-l văd pe el. Şi doar am ştiut că va trebui să vină cu o maşină, pe stradă, venind din faţa casei. Din cauza frigului. Şi a făcut exact aşa. Şi l-am văzut. Te-am văzut pe tine. La 1 minut după ce toţi ceilalţi au plecat, ai apărut tu. Îndrăzneţ, încrezător, iute şi relaxat, cu maşina, din faţa casei. Veniseşi s-o ucizi pe Janet Salter.
   - Venisem s-o păzesc.
   - Mă tem că nu. Revolta putea să dureze câteva ore. Chiar zile. Tu ai spus-o. Dar ai lăsat motorul pornit.
   Holland nu spuse nimic şi Reacher continuă:
   - L-ai lăsat pornit pentru că plănuiai să intri şi să ieşi rapid. Te-ai gândit că-ţi poţi permite să întârzii la închisoare. Cum ai întârziat şi-n noaptea asta, probabil. Dar m-ai găsit în casă. Ai fost surprins când m-ai văzut. Aveai nevoie de timp de gândire. Aşa că ai zăbovit, măcinat de gânduri contradictorii. Eu şi doamna Salter am crezut că erai frământat de cele două îndatoriri conflictuale. Dar de fapt tu încercai să-ţi dai seama dacă aveam la centură unul dintre pistoalele doamnei Salter şi, în caz afirmativ, dacă puteai să tragi mai repede decât mine. Ai ajuns la concluzia că aveam pistolul şi că nu erai în stare să tragi înaintea mea. Ai hotărât să încerci din nou în altă zi. Sunt sigur că Plato a fost supărat din cauza asta. Probabil că era foarte nerăbdător. Dar până la urmă ai făcut ce ţi-a cerut.
   Holland rămase tăcut vreme îndelungată.
   Apoi spuse:
   - Ştii şi de ce, nu-i aşa?
   - Da, spuse Reacher.
   - Cum?
   - Mi-am dat seama în final. I-am văzut poza în biroul tău. Seamănă perfect cu mama ei.
   - Atunci, înţelegi.
   - Nu era prizonieră. Au încercat fără prea multă convingere s-o ascundă, dar fata era acolo de bunăvoie. Asta mi-a fost limpede. Cred că-i plăcea acel stil de viaţă.
   - Ceea ce nu o făcea mai puţin vulnerabilă.
   - N-ai nicio scuză. Existau alte metode de rezolvare a problemei.
   - Ştiu, spuse Holland. Îmi pare rău.
   - Asta-i tot? Trei morţi şi tu-mi spui că-ţi pare rău?
   Holland nu răspunse. Rămase nemişcat încă un moment.
   Deodată ridică piciorul de pe podea şi călcă acceleraţia.
   Maşina ţâşni înainte. Beton uscat sub roţi, motorul V-8 mare, eşapament dublu, cuplu de torsiune din belşug, suspensie rezistentă, înclinare redusă, osia din spate rapidă, capabilă să atingă suta în ceva mai mult de 8 secunde. Reacher se pomeni aruncat în spătarul scaunului.
   Erau la doar 30 de metri de peretele lateral al barăcii. Nouăzeci de paşi. Atât. Peretele luminat de farurile puternice umplea parbrizul, venind direct spre ei. Motorul urla.
   După 10 din cei 30 de metri, Reacher scosese pistolul din buzunar. După 20, vârâse gura ţevii în urechea lui Holland. Înainte de impact, îşi strecură mâna pe după scaunul lui Holland, ţinându-şi braţul rigid şi umărul blocat.
   Botul maşinii lovi ca un baros peretele din lemn.
   Airbagurile explodară. Parbrizul se sfărâmă. Roţile din faţă ale maşinii ricoşară de podeaua barăcii şi întreaga maşină se înălţă în aer. Bara de protecţie din faţă lovi un cadru de pat şi-l împinse în soba de parafină. Soba se desprinse din ţevi şi se rostogoli ca un butoi, iar maşina căzu la sol şi-şi continuă înaintarea, lovind din nou patul şi strivindu-l de patul următor, de peste culoar. Bara de deasupra parbrizului lovi burlanul desprins al sobei, îndoindu-l cu un scrâşnet, iar capătul liber al acestuia hârjâi pe toată lungimea acoperişului maşinii, după care vehiculul ajunse pe de-a-ntregul în baracă, continuând să se deplaseze cu viteză, lanţurile de pe roţile din spate izbind şi tocând podeaua de lemn.
   Reacher îl izbi pe Holland cu bocancul în genunchi, forţândul să mişte piciorul de pe acceleraţie.
   Maşina strivi două paturi lipite de peretele îndepărtat şi ieşi la lumina lunii, aterizând dur cu botul în jos, pe jumătate ieşită din baracă, într-o învălmăşeală de cadre metalice de paturi şi panouri de placaj răsturnate. Ambele faruri erau stinse şi de sub capotă se auzeau tot felul de clănţănituri şi scrâşnete. Componentele supuse la eforturi şuierau, fâsâiau şi ticăiau. Peste tot în jur se împrăştiaseră praf şi aşchii de lemn, iar aerul îngheţat năvălea ca un şuvoi prin geamul spart.
   Ţeava pistolului lui Reacher rămăsese lipită de urechea lui Holland.
   Reacher stătea drept în scaun, prins de spatele scaunului lui Holland. Airbagul de pe partea lui-se umflase în umărul lui, după care se fleşcăise.
   - Ţi-am zis, Holland, că nu faci faţă.
   Holland nu-i răspunse.
   - Ai stricat maşina, spuse Reacher. Cum mă mai întorc în oraş?
   - Ce-o să faci cu mine? întrebă Holland.
   - Să facem o plimbare. Ţine-ţi mâinile la vedere.
   O să am timp din belşug pentru citit, spusese Janet Salter, după ce-o să se termine agitaţia asta.
   Cine seamănă vânt culege furtună.
   Coborâră din maşina distrusă în ger şi vânt şi o luară pe aleea îngustă ce separa cele două şiruri de barăci. Holland mergea înainte, urmat de Reacher care ţinea relaxat şi în poziţie joasă vechiul pistol de calibru 38 cu 6 gloanţe.
   Era cel pe care Janet Salter îl ţinuse în buzunar atâtea ore.
   - Vorbeşte-mi despre Plato, spuse Reacher.
   Holland se opri, se întoarse şi spuse:
   - Nu l-am întâlnit niciodată. Totul a fost la telefon sau prin intermediul motocicliştilor.
   - E chiar atât de rău pe cât pare?
   - Mai rău.
   - Ce trebuia să se-ntâmple în noaptea asta?
   - Exact cum ţi-ai dat seama. Vine să-şi ia bijuteriile şi să fure o parte din metamfetamină.
   - Şi tu urma să-l ajuţi?
   - Da, trebuia să fiu aici. I-am adus ceva echipament şi cheia pentru uşă.
   - OK, spuse Reacher.
   Apoi ridică pistolul, apăsă trăgaciul şi-l împuşcă pe Holland între ochi. Simţi în mână micul recul al armei şi zgomotul glonţului, care se auzi la fel cum suna de fiecare dată un 38 cu încărcătură de grain afară, în aerul rece şi silenţios, ca un cârâit întrerupt în rafală, care se împrăştie peste terenul întins şi muri repede, neavând în ce să ricoşeze.
    Holland se prăbuşi cu un foşnet zgomotos de nailon greu şi rigiditatea hainei îl propti întors pe jumătate, lăsându-l întins pe un umăr şi cu faţa întoarsă spre lună. Treizeci şi opt de sutimi de ţol însemnau ceva mai mult decât 9 milimetri, aşa încât al treilea ochi din fruntea lui era puţin mai mare decât fusese cel din fruntea lui Janet Salter, dar şi faţa lui era ceva mai mare, aşa încât efectul general era proporţional.
   Thomas Holland, requiescant in pace.
   Corpul şefului de poliţie se stabiliză, sângele începu să curgă şi telefonul începu să-i sune în buzunar.

Capitolul 42

   Reacher găsi telefonul la al treilea apel.
   Era în haina lui Holland, în buzunarul de la piept. Era călduţ. Reacher apăsă butonul verde, duse aparatul la ureche şi spuse:
   - Da?
   - Holland?
   Practic, un zbieret. O conexiune proastă, un zgomot de fond foarte puternic, accent hispanic, nazal şi deloc grav.
   Un bărbat scund.
   Plato.
   Reacher nu-i răspunse.
   - Holland?
   - Da, spuse Reacher.
   - Mai avem 15 minute. Avem nevoie de lumini de aterizare.
   După care convorbirea încetă brusc.
   Avem? Câţi sunt? Lumini de aterizare? Ce lumini de aterizare? Reacher rămase nemişcat o secundă. Nu văzuse nicio sursă de curent electric pe pistă. Nu văzuse nicio lentilă de sticlă umflată pe lungimea acesteia. Era doar o suprafaţă plată din beton. Era posibil ca farurile maşinii Crown Vic să fi fost cele care urmau să îndeplinească misiunea asta, caz în care Plato o cam încurcase, pentru că ambele faruri se spărseseră. Dar, pe de altă parte, lumina farurilor nu putea să bată 3 kilometri. Nici dacă becurile erau cu halogen şi pe faza lungă.
   Cincisprezece minute.
   Acum, 14 şi un pic.
   Reacher puse telefonul în buzunar şi apoi controlă restul buzunarelor lui Holland.
   Găsi cheia în formă de T de la clădirea din piatră şi un pistol Glock 17 vechi şi zgâriat. Pistolul neidentificabil. Erau 14 gloanţe în încărcător şi unul în cameră.
   Glonţul lui.
   Puse cheia şi Glock-ul în buzunar şi luă din tocul lui Holland un alt Glock. Pistolul oficial. Era mai nou. Cu încărcătorul plin.
   Îşi puse mănuşile, strânse în pumn gulerul cămăşii, gulerul hainei şi gulerul gecii lui Holland şi târî cadavrul în cea mai apropiată baracă. Îl lăsă să cadă în mijlocul podelei. După care se întoarse repede la maşină.
   Treisprezece minute şi ceva.
   Maşina era aplecată în spate, jumătate afară, jumătate în baracă. Se strecură pe lângă flancul maşinii şi prin gaura din peretele sfărâmat. Stând pe locul în care fusese soba, deschise portbagajul.
   Tot felul de chestii acolo. Dar împărţite în 3 categorii de bază: obiectele normale pentru o maşină, acolo unde Compania Ford Motor plănuise să le aşeze, echipamentul obişnuit pentru poliţişti în tăvi de plastic şi apoi alte lucruri aruncate peste celelalte. În prima categorie: roata de rezervă şi un cric-foarfecă. În a doua categorie: o vestă fluorescentă de trafic, patru torţe de semnalizare, trei conuri de trafic băgate unul în altul, o trusă de prim-ajutor, o lădiţă verde pentru obiecte mărunte, două prelate, trei role de bandă galbenă pentru locul crimei, o pungă cu cârpe albe, o casetă pentru un pistol. În a treia categorie, un colac de frânghie unsuroasă, un troliu cu scripeţi şi trepied, cutii nedesfăcute cu saci de gunoi mari şi rezistenţi.
   Nimic care să semene nici măcar pe departe cu nişte lumini de aterizare.
   Douăsprezece minute şi-un pic.
   Îşi imagina scena din perspectiva pilotului. Un avion de linie, Boeing 737, coborând, apropiindu-se, având în faţă şi jos tundra întunecată, albastră-cenuşie în lumina lunii. Vizibilă într-o oarecare măsură, dar uniformă, lipsită de trăsături distinctive.
   Pilotul dispunea sigur de navigaţie GPS, dar avea nevoie de ajutor de la sol. Asta era limpede. Dar nu s-ar fi aşteptat la vreuna dintre chestiile standard aprobate de Administraţia Federală a Aviaţiei. Şi asta era limpede.
   Nimic nu avea să se execute ca la carte.
   De ce ar fi avut nevoie?
   De ceva improvizat, evident.
   Nişte focuri, poate?
   Piloţii de bombardiere din al Doilea Război Mondial care aterizau în ceaţa din estul Angliei erau ghidaţi de şanţuri paralele lungi umplute cu benzină şi cărora li se dădea foc.
   Avioanele mici care aduceau la sol agenţi secreţi în Europa ocupată căutau terenuri cu câte trei focuri de tabără aranjate în formă de L.
   Oare Holland trebuia să aprindă nişte focuri?
   Unsprezece minute şi ceva.
   Nu, nu focuri.
   Reacher trânti capacul portbagajului şi împinse cu piciorul resturile din spatele maşinii. Se duse în faţă şi îndepărtă cadrele de paturi încâlcite sub bara de protecţie şi aruncă de pe capotă bucăţile de placaj. Motorul încă mergea.
   Mirosea a ulei încins şi rulmenţii clănţăneau zgomotos. Se întoarse, deschise portiera şoferului, se lăsă pe scaunul lui Holland şi trecu transmisia maşinii pe Marşarier.
   Apăsă acceleraţia, maşina se smuci, tremurând din încheieturi, şi se trase înapoi pe traiectoria pe care venise. Trecu de gaura din peretele îndepărtat, traversă podeaua şi ieşi prin gaura din peretele apropiat. Ajunse pe sol şi Reacher roti volanul şi trecu levierul pe Mers, îndreptându-se spre colţul nord-estic al pistei. Colţul din dreapta sus, din perspectiva Boeingului.
   Frână, opri maşina, coborî şi deschise din nou portbagajul, de unde scoase cele 4 torţe de semnalizare roşii aflate într-o tavă de plastic. Aruncă din mers 3 dintre ele pe scaunul din dreapta şoferului şi o înfipse pe a patra în beton. Torţa se aprinse automat şi începu să ardă violent. Ca un bulgăre de păpădie stacojie.
   Vizibilă de departe de la sol, probabil şi mai de departe din aer.
   Se urcă din nou în maşină şi se îndreptă spre colţul opus. Colţul din stânga sus. Nu avea faruri, dar lumina lunii îi ajungea. La limită. O sută de metri. Folosi a doua torţă.
   Apoi porni să străbată porţiunea dreaptă de 3 kilometri. Deloc distractiv. Sticla parbrizului dispăruse şi vântul bătea nemilos. Iar maşina era lentă. Şi se mişca tot mai încet. Dădea senzaţia că se va opri în curând. Mirosea a ulei ars. Motorul zdroncănea şi vibra.
   Indicatorul de temperatură de la bord urca hotărât spre roşu.
   Nu era bine.
   Nouă minute şi-un pic.
   Trei kilometri ar fi trebuit să dureze 2 minute, dar maşina rănită avu nevoie de peste 4.
   Reacher înfipse a treia torţă în colţul sud-vestic. În stânga jos, din punctul de vedere al pilotului. Se urcă din nou în maşină. Dădu înapoi, întoarse volanul, porni spre ultimul colţ. Maşina începu să trepideze incontrolabil. Începea să-şi piardă toată puterea.
   Acum termometrul înţepenise la capătul scalei. De sub capotă ieşeau aburi şi nori groşi de fum negru.
   Încă 100 de metri. Asta mai rămăsese.
  Un singur colţ.
   Maşina parcurse 50 de metri şi muri. Se opri în loc şi refuză să meargă mai departe, şuierând inertă, exact la mijlocul laturii sudice a pistei. Transmisia se dusese, sau presiunea uleiului, sau apa, sau ceva, sau totul.
   Reacher coborî şi străbătu în fugă restul distanţei.
   Înfipse ultima torţă şi se dădu puţin înapoi.
   Luminile stacojii din cele patru colţuri erau mult mai puternice decât orice altceva din jur. Şi, reflectându-se de troienele de zăpadă împinse de pluguri pe margini, erau de două ori mai luminoase.
   Potrivite, de pe puntea de pilotaj a Boeingului. Privind înainte şi în jos, dintr-un unghi oblic, nu încăpea nicio îndoială cu privire la forma şi poziţia pistei de aterizare.
   Maşina era întunecată şi oprită chiar la mijlocul marginii apropiate a pistei, dar nu era un obstacol mai rău decât un gard de aeroport.
   Două minute şi ceva.
   Misiune îndeplinită.
   Atât doar că Reacher se afla la 3 kilometri de locul în care ar fi trebuit să fie şi era o noapte cam geroasă pentru o plimbare pe jos. Însă era destul de sigur că avea să fie nevoit să meargă pe jos. Era destul de sigur că avea să fie dus cu maşina, dacă voia, într-un timp nu foarte îndelungat. Poate chiar înainte să îngheţe.
   Ceea ce era bine. Atâta doar că, potrivit informaţiilor lui curente, era foarte probabil ca maşina să-l ducă la clădirea de piatră ceva mai târziu după ce Plato va fi ajuns acolo. Ceea ce nu era bine. Nu era bine deloc. Şi nici pe departe ceea ce intenţionase.
   Planurile se duc pe copcă de îndată ce s-a tras primul foc.
   Se grăbi să ajungă prin aerul îngheţat la maşina moartă şi, rezemându-se de ea, privi cerul nopţii către sud.
   Şi aşteptă.
   După un minut, Reacher văzu lumini deasupra orizontului. Ca nişte stele care nu erau stele.
   Scântei electrice punctiforme care pluteau în aer, licăreau şi creşteau, dansând un pic, în sus şi-n jos, dintr-o parte în alta. Luminile trenului de aterizare al avionului, desigur, apropiindu-se, cam la 15 kilometri depărtare.
   Apoi văzu şi lumini sub linia orizontului.
   Mai gălbui, mai slabe, îndreptate spre sol, mai puţin stabile, săltăreţe şi deplasânduse mult mai lent. Faruri. Un vehicul rutier.
   De fapt, două, unul după celălalt pe drumul şerpuitor mărginit de zăpadă, venind lent spre pistă, cam cu 50 de kilometri la oră şi aflate cam la 8 kilometri depărtare.
   Maşinile lui.
   Aproape, dar nu îndeajuns de aproape.
   Rămase rezemat de maşină în frig, aşteptând şi privind.
   Boeingul ajunse primul. La început mic şi silenţios, se făcu tot mai mare şi mai gălăgios. Sosi la joasă înălţime, cu aripile de susţinere ample, un vârtej de căldură dedesubt, vaietul asurzitor al motoarelor şi fasciculele de lumină care sfâşiau întunericul. Avea botul ridicat şi trenul de aterizare jos, cu roţile din spate atârnând mai jos decât cele din faţă, ca ghearele unei uriaşe păsări de pradă gata să coboare brusc şi să înşface maşina avariată aşa cum un vultur răpeşte un miel.
    Reacher se lăsă în jos şi avionul îi trecu chiar pe deasupra capului, imens şi aproape suficient de aproape cât să poată fi atins, iar aerul răscolit şi zgomotul înspăimântător lăsat în urmă aproape că-l culcară la pământ. Se îndreptă, se întoarse şi privi peste acoperişul maşinii cum avionul pluti în aer parcă stând pe gânduri, 100 de metri, 2, 3 şi deodată ateriză hotărât cu un ţipăt zgomotos de pneuri şi un norişor de fum negru, după care botul matahalei se lăsă în jos şi avionul îşi continuă înaintarea repede şi fără ezitare până când reversoarele intrară în funcţiune şi-l încetiniră într-un ţipăt asurzitor.
   Reacher se întoarse cu faţa spre sud.
   Cele două vehicule continuau să se apropie de el. Înaintau încet şi prudent pe şoseaua luminată de lună, prudent din cauza curbelor, a gheţii şi a suprafeţei înşelătoare, dar implacabil, un convoi în miniatură având o destinaţie în minte.
   Fasciculele farurilor se clătinau la dreapta şi la stânga, săltau în sus, apoi se lăsau în jos. Primul vehicul era un camion ciudat cu cadru deschis, cu un colac mare de furtun gros flexibil înfăşurat pe un mosor aflat imediat în spatele cabinei, urmat de o pompă încorporată într-un cadru pătrat din oţel, şi apoi un al doilea colac pe un alt mosor. Vehiculul aflat în spatele lui avea cam aceeaşi formă şi dimensiuni, dar în spatele cabinei se afla un rezervor mare şi alb, şi o cupă aflată la capătul unui braţ telescopic pliat şi prins de platformă pentru drum.
   Primul camion era vopsit în culorile companiei Shell Oil. Avea scris pe grilă cuvântul Isuzu. În buletinul statal informativ se spunea: o pompă Isuzu seria N şi un camion de degivrare furat de doi angajaţi fugari de la un aerodrom comercial la est de Rapid City. Furat la ordinele lui Plato, probabil, astfel încât avionul lui să poată fi realimentat din rezervorul subteran, pentru ca apoi să poată decola în condiţii de siguranţă.
   Reacher se desprinse de flancul maşinii şi aşteptă. Farurile camionului cu pompa îl prinseră în raza de acoperire şi maşina încetini, farurile trecură scurt pe faza lungă, după care camionul se opri în loc.
   Preţ de o secundă, Reacher deveni conştient de pantalonii lui negri, de căciula kaki şi haina maro. Geaca era veche, dar tot arăta ca un obiect vestimentar din dotarea Patrulei Autostrăzii. Iar Crown Vicul mort era parcat transversal, ca şi cum ar fi blocat accesul pe pistă. Şi nimeni nu foloseşte maşini Crown Vic simple în afară de forţele poliţieneşti. Dar tipii din Rapid City ştiau probabil că un poliţist corupt avea să-i aştepte acolo, pentru că, după o scurtă pauză, camionul cu pompa se puse din nou în mişcare, urmat îndeaproape de maşina de degivrare.
    Reacher ridică mâna, parţial în semn de salut, parţial ca un semnal de oprire în trafic şi, după 1 minut, şedea la căldură în cabina camionului cu pompă, mergând pe pistă spre ceea ce îl aştepta la celălalt capăt.
   Trei şi 27 de minute dimineaţa, încă 28 de minute.

Capitolul 43

   Avionul efectuase manevra de taxi, întorsese şi parcase cât mai aproape de primul şir de barăci.
    De aproape, părea gigantic, pe înălţime, pe lăţime şi pe lungime, în repaus temporar în mijlocul pustietăţii, impunător în preajma clădirilor tăcute din spatele lui, fâşâind şi şuierând, o prezenţă activă şi vie într-un peisaj pasiv şi îngheţat. Motoarele continuau să se rotească zgomotos şi luminile roşii de pe burta lui continuau să se aprindă intermitent, în vreme ce uşa din faţă era deschisă larg.
   Interiorul era iluminat. O scară din aluminiu din cele folosite de zugravi fusese întinsă de la cabină până la suprafaţa pistei. Părea subţirică, firavă şi neînsemnată în preajma avionului uriaş.
   La sol erau şapte bărbaţi. Sau un grup ce părea alcătuit din şase bărbaţi şi un băieţel. Nu aveai cum să-l confunzi pe Plato. Înalt de 1 metru şi 50 de centimetri, dar valoarea aceasta abstractă nu reuşea să redea realitatea. Avea greutatea, constituţia şi musculatura unui bărbat corpolent, rigiditatea, postura şi mişcările asemenea, dar o statură de copil.
   Nu era un pitic. Nu era o anomalie.
   Membrele, trunchiul, gâtul şi capul erau rezonabil de bine proporţionate. Era ca un fundaş din liga americană de fotbal cu dimensiunile reduse cu exact 25%. Asta era tot. Era un tip dur în miniatură. Ca o jucărie.
   Părea să aibă undeva între 40 şi 50 de ani.
   Purta o canadiană neagră, o căciulă neagră din lână pe cap şi mănuşi negre. Se vedea că-i este foarte frig. Cei şase bărbaţi care-l însoţeau erau mai tineri. La treizeci şi ceva de ani, poate.
   Erau îmbrăcaţi la fel ca el. Geci negre, căciuli negre, mănuşi negre. Erau bărbaţi hispanici de dimensiuni normale, spanioli, nu indieni, nici prea scunzi, nici prea înalţi, părând că suferă de frig şi ei.
   Camionul cu pompă ocoli şi parcă aproape de aripa Boeingului, iar camionul de degivrare parcă în spatele lui. Ambii şoferi coborâră. Nu avură nicio reacţie vizibilă la temperatura extremă. Erau băieţi din Rapid City. Ştiau ce-nseamnă frigul. Aveau şi ei hainele potrivite.
   Amândoi erau albi, de înălţime medie şi slabi. Oameni obişnuiţi cu munca, cu rădăcini rurale, reduşi la elementele esenţiale. Braţe, picioare, capete şi trunchiuri. Probabil că aveau 30 de ani, dar arătau de patruzeci. Abia plecaţi de două generaţii de la ţară.
   Reacher rămase în scaun un moment, la adăpost de frig, urmărind scena.
   Plato se mişca în interiorul unui cordon aproximativ, format de cei şase indivizi.
   Niciun motiv real pentru asta. Poate obişnuinţa, poate aparenţele. Iar Plato şi oamenii lui erau înarmaţi. Cu toţii aveau automate Heckler & Koch MP5K atârnate de gât cu curele din nailon. Arme scurte şi butucănoase, negre şi periculoase.
   Încărcătoare cu 30 de gloanţe. Armele se sprijineau semeţe şi proeminente pe hainele pufoase. Paturile la dreapta, ţevile spre stânga. Toţi cei şapte bărbaţi erau dreptaci. Toţi cei şapte bărbaţi aveau şi rucsacuri. Din fâş negru. Rucsacurile păreau goale în cea mai mare parte în afară de ceva care atârna greu la fund.
   Lanterne, presupuse Reacher. Pentru coborârea în subteran. Şi încărcătoare de rezervă, probabil. Pentru arme.
   Întotdeauna era bine să le ai. Pe foc automat, treizeci de gloanţe ieşeau pe ţeava unui MP5 în două secunde scurte. Pistol automat cu ţeava scurtă. Cel mai bun prieten al fabricanţilor de gloanţe.
   Reacher coborî din cabina camionului cu pompă, în frig şi vânt. Băieţii din Rapid City n-aveau nicio problemă, dar toţi cei şapte mexicani dârdâiau serios. Pe chipurile lor se citea că pur şi simplu nu le venea să creadă. Plecaseră pe o vreme călduţă ştiind că se îndreaptă spre un loc friguros, dar una e să înţelegi cuvântul şi cu totul alta să simţi pe pielea ta senzaţia. Arma lui Plato îi juca uşor pe piept pentru că-tremura din toate încheieturile. Se mişca în cercuri mici şi bătea din picioare. Dar era posibil ca mişcările lui să fi fost parţial cauzate şi de iritare. Fără doar şi poate, era încordat. Faţa lui tuciurie avea o expresie dură şi gura era strâmbată de o grimasă.
   Băieţii din Rapid City nu interpretară corect semnele.
  Tipul care condusese camionul cu pompa se apropie, desfăcu braţele şi afişă un zâmbet pe care îl considera cu siguranţă plin de şiretenie.
   - Iată c-am venit, spuse el.
   O afirmaţie mai mult decât evidentă.
   Plato îi aruncă o privire lipsită de expresie şi zise:
   - Şi?
   - Vrem mai mulţi bani.
   Un plan, de bună seamă. Pe care era clar că-l discutase şi-l convenise cu partenerul său. O discuţie într-un bar. Ideea păruse irezistibilă, la a treia bere. Sau la a patra, îi arăţi fraierului prada, după care o tragi înapoi şi-i ceri mai mult.
   Nu se putea să dea greş.
   - Ce înseamnă „mai mulţi”?
   O engleză bună, cu un uşor accent, uşor încetinită şi nedesluşită din cauza feţei îngheţate şi a vuietului de avion din fundal.
   Şoferul camionului cu pompa era obişnuit să vorbească peste zgomotul avionului. Doar lucra la un aeroport.
   - Încă o dată pe-atât, spuse el.
   - Adică, dublu?
   - Te-ai prins.
   Ochii lui Plato trecură peste trei dintre oamenii săi şi se opriră la al patrulea.
   Întrebă în spaniolă, frigul făcându-l să pronunţe cuvintele îndeajuns de lent ca Reacher să le înţeleagă.
   - Ştii cum să lucrezi cu echipamentul ăsta?
   - Cred că da, spuse al patrulea individ.
   - Crezi sau ştii?
   - Am mai lucrat înainte. Cu combustibilul, adică. De multe ori. Cu degivratorul, nu prea. N-a fost nevoie de aşa ceva. Dar cât de greu poate să fie? E doar un spray pentru aripi.
   - Da sau nu?
   - Da.
   Plato se întoarse spre băieţii din Rapid City. Îşi puse mâinile înmănuşate pe armă, o ridică şi-i mitralie pe amândoi în piept.
   Pur şi simplu. Pe foc automat. Mai întâi pe unul, apoi pe celălalt. Două rafale scurte, abia separate în timp. Câte 9 sau 10 gloanţe de fiecare. Un ritm ciclic imposibil de rapid. Zgomot asurzitor. Un flash la gura ţevii dogoritor, vivace, lung de treizeci de centimetri. Un şuvoi neîntrerupt de carcase din alamă ejectate, care se împrăştiară pe jos. Cei doi indivizi se prăbuşiră într-o ceaţă de sânge ţâşnind din trupurile lor sfâşiate şi-ntr-un nor de fulgi din gecile lor rupte, mai întâi prima, apoi imediat a doua, rămânând cu nişte găuri însângerate în piept mari cât să bagi pumnul în ele. Căzură unul lângă celălalt, morţi înainte să fi atins solul, cu inimile spintecate.
   Se prăbuşiră şi rămaseră imediat nemişcaţi, două movile mici de cârpe şi carne, aproape una de cealaltă.
   Vântul împrăştie rapid fumul de puşcă şi se stinse zgomotul brusc, înlocuit de vaietul motoarelor de avion, grav şi constant.
   La 6 metri deasupra lor, pilotul se uita în jos pe uşa Boeingului.
   Reacher era impresionat. Rafale lungi, strâns grupate. Un excelent control al trăgaciului, ţintire foarte bună, iar ţeava nu se ridicase deloc. Şi pe deasupra cu mănuşi. Plato mai făcuse lucrul ăsta înainte. Nu încăpea nicio îndoială în privinţa asta.
   Nimeni nu spuse nimic.
   Plato îşi mişcă degetul mare, trase de piedică şi încărcătorul parţial golit căzu cu un clinchet pe beton.
   Apoi ţinu palma întinsă şi aşteptă. Tipul cel mai apropiat de el se grăbi să caute în rucsacul lui Plato şi să scoată de-acolo un încărcător nou. Îl puse în palma lui Plato, care-l introduse în locaş, trase de el ca să verifice că fusese bine prins, apoi se întoarse spre Reacher.
   - Tu trebuie să fii Holland, zise el.
   - Da, spuse Reacher.
   - În sfârşit, ne întâlnim.
   - Da.
   - De ce nu e uşa deschisă şi echipamentul pregătit?
   Reacher nu-i răspunse. Se gândea: care echipament?
   - Fiica ta e încă sub controlul meu direct, ştii asta, spuse Plato.
   - Unde e? întrebă Reacher.
   - A plecat cu ceilalţi. Îşi trăieşte visul.
   - E bine?
   - Deocamdată. Dar ameninţarea mea la adresa ei rămâne în picioare.
   - Mi s-a stricat maşina, zise Reacher. Echipamentul a rămas în portbagaj.
   - Unde ţi-e maşina?
   - La celălalt capăt al pistei.
   Plato nu răspunse imediat. Semnul unui şef bun. N-are niciun rost să te-agiţi pentru lucruri care nu pot fi schimbate. Se întoarse spre unul dintre oamenii săi şi-i spuse în spaniolă:
   - Ia camionul de degivrare şi adu echipamentul de care avem nevoie din maşina lui Holland.
   Tipul plecă spre cabina degivratorului şi Plato se întoarse spre Reacher.
   - Unde-i cheia de la clădire? întrebă el.
   Reacher o scoase din buzunar şi o ţinu ridicată. Plato trecu prin cordonul uman.
   Reacher repetă în minte două mişcări posibile. Să-i bage cheia în ochi lui Plato sau s-o lase să cadă şi să-i aplice un upercut masiv în bărbie, după care să-i frângă gâtul plăpând.
   Nu făcu niciuna, nici alta. Plato avea chiar în spatele lui 5 automate MP5K. Într-o fracţiune de secundă, 75 de cartuşe de 9 milimetri ar fi în aer. Cele mai multe dintre ele îşi vor rata ţinta. Dar nu toate.
   Camionul de degivrare se urni din loc.
   Plato se apropie de Reacher. Creştetul capului îi ajungea la sternul lui Reacher.
   Bărbia era la acelaşi nivel cu betelia pantalonilor lui Reacher. Un ins mărunt. Un tip dur în miniatură. O jucărie. Reacher reevaluă ideea unui upercut. Proastă idee.
   Era aproape imposibil să lanseze o lovitură de la o înălţime atât de mică. Mai bine-i trântea vertical un cot în creştet. Sau îl împuşca.
   Plato luă cheia.
   - Acum, dă-ţi haina jos, spuse el.
   - Ce? zise Reacher.
   - Dă-ţi haina jos.
   - De ce?
   - Te contrazici cu mine?
   Şase mâini pe 6 pistoale automate.
   - Îţi pun o întrebare, spuse Reacher.
   - Tu şi cu mine mergem jos, zise Plato.
   - De ce eu?
   - Pentru că tu ai mai fost acolo. Niciunul dintre noi n-a mai fost. Eşti ghidul nostru local.
   - Pot să merg jos şi cu haina pe mine.
   - E-adevărat. Dar eşti în haine civile. Prin urmare, n-ai centură pentru pistol. Vremea e friguroasă şi haina ta se închide în faţă. Prin urmare, ai pistoalele în buzunarele exterioare. Sunt un tip deştept. Prin urmare, nu vreau să intru într-un mediu nefamiliar cu un adversar înarmat.
   - Eu sunt adversarul tău?
   - Sunt un tip deştept, spuse Plato. Presupunerea sigură e că toţi ceilalţi îmi sunt adversari.
   - E frig, obiectă Reacher.
   - În mormântul fetei tale va fi şi mai frig, spuse Plato.
   Şase mâini pe şase pistoale automate.
   Reacher îşi desfăcu fermoarul hainei. O dezbrăcă şi o lăsă să cadă. Lovi solul cu un clănţănit înăbuşit. Pistoalele dock, Smith, cutia cu cartuşe, celularul. Plastic, metal şi carton. Treizeci şi patru de grade sub zero.
   Bătea vântul. Un pulover din bumbac. În câteva secunde, dârdâia mai rău decât oricare dintre ceilalţi.
   Plato rămase nemişcat. Reacher se gândi că n-avea să treacă mult până când camionul de degivrare avea să se întoarcă, iar şoferul avea să descrie Fordul hârbuit.
   Prin urmare, în scurt timp cineva avea să se uite de-a lungul şirului şi să găsească baraca deteriorată. În scurt timp cineva avea să caute şi în celelalte barăci. În scurt timp, cineva avea să înceapă să pună întrebări dificile.
   Era timpul să plece.
   - Hai să mergem, spuse el.
   Patru fără 27de minute dimineaţa.
   Încă 22 de minute.

Capitolul 44

   Porniră spre clădirea din piatră, şapte bărbaţi în şir indian, o mică procesiune ciudată.
    Primul era Plato, 1 metru 50 înălţime, apoi Reacher,1 metru 95, urmaţi de cinci dintre oamenii lui Plato, toţi cam la jumătatea distanţei dintre cele două extremităţi. Al şaselea om al lui Plato era încă la o distanţă sigură, în camionul de degivrare, jefuind maşină moartă a lui Holland.
   Clădirea din piatră îi aştepta tăcută şi indiferentă în lumina lunii, aşa cum stătuse cincizeci de ani lungi. Piatra, ardezia, ferestrele oarbe, hornurile, malurile şi ornamentele şi detaliile.
   Porticul, uşa din oţel.
   Plato vârî cheia în broască. O răsuci.
   Încuietoarea se deschise. Apoi Plato rămase nemişcat şi aşteptă. Reacher înţelese indiciul. Apăsă mânerul la un unghi de şaizeci de grade, precis şi fizic, ca la un seif de bancă. Trase de uşă pe un arc de cerc scurt. Balamalele scârţâiră. Păşi în spatele ei şi o deschise până la capăt, aşa cum împingi un camion.
   Stând pe loc, Plato ridică mâna cu palma în sus. Omul din spatele lui se apropie şi, căutând în rucsac, scoase o lanternă, pe care o aşeză în palma lui Plato, aşa cum o asistentă din sala de operaţii aşază instrumentele în mâna chirurgului. Plato o aprinse, o transferă în cealaltă mână şi pocni din degete, arătând spre Reacher.
   Tipul din spatele lui îşi dădu rucsacul jos de pe umăr şi, scoţând din el lanterna, i-o întinse lui Reacher.
   Era un Mag-lite cu patru baterii. Din Ontario, California. Standardul de aur de facto pentru iluminatul portabil. Construcţie din aliaj. De nădejde şi practic indestructibilă.
   Reacher o aprinse. Plimbă fasciculul prin camera de beton goală.
   Nicio schimbare.
   Locul era exact aşa cum îl lăsaseră el şi cei doi bărbaţi morţi cu mai bine de patru ore şi jumătate în urmă. Capul de scară circular, cele două conducte de ventilaţie neterminate ieşite din podea. Aerul uscat şi stătut, adierea de vânt, mirosul de temeri vechi, de mult uitate.
   - După dumneata, domnule Holland, spuse Plato.
    Ceea ce-l dezamăgi puţin pe Reacher. Rămăsese fără haină, dar îşi păstrase bocancii. Cochetase cu ideea de a-l lăsa pe Plato să coboare primul şi apoi să-i trântească un călcâi în cap după ce coborau vreo 30 de metri.
   Dar, evident, aşa se gândise şi Plato. Un tip deştept. Aşa că Reacher coborî primul, la fel de greoi ca şi înainte. Tălpi de bocanc mari, paşi mici, metalul care clănţănea.
   Vaietul motoarelor cu reacţie se estompa în timp ce cobora şi îl auzi pe Plato emiţând un şir de ordine în spaniolă:
   - Aşteaptă până se-ntoarce degivratorul şi, după ce instalaţi echipamentul, începeţi să alimentaţi. Deschideţi celelalte 3 uşi ale avionului şi coborâţi celelalte 3 scări. Vezi cum funcţionează degivratorul şi află cât de aproape de decolare trebuie să-l folosim. Şi pune un om de pază la treizeci de metri spre sud. E sigura direcţie din care trebuie să ne facem griji. Rotiţi-vă la fiecare treizeci de minute. Sau mai des, dacă vreţi. Tu decizi. Vreau ca cel de pază să fie alert tot timpul, nu să moară de frig.
   Apoi Plato încetă să vorbească şi Reacher îi auzi paşii pe treptele de deasupra lui.
   Paşi mai mici, mai precişi. Metalul tot clănţănea, dar mai încet. Cele două fascicule de lanternă luminau în jos şi de jur-împrejur, în jos şi de jur-împrejur, întotdeauna în sensul acelor de ceasornic, separate pe verticală de cam şase metri şi nesincronizate. Reacher nu se grăbea. Era Holland acum, mai mult decât doar cu numele. Improviza şi spera să apară un moment prielnic.
   La suprafaţă, camionul de degivrare se înapoie cu echipamentul necesar îngrămădit pe locul pasagerului. Troliul, frânghia, sacii de gunoi. Troliul era un obiect solid din metal, cu trei picioare și un braţ extensibil asemenea unui braţ de macara în miniatură. Era proiectat să fie fixat în partea din faţă a unei maşini, cu braţul deasupra compartimentului motor.
   Scripeţii produceau multiplicarea forţei, potrivit unor principii mecanice străvechi, permiţând unui singur operator să ridice un bloc metalic greu.
   Trei dintre oamenii lui Plato cărară troliul în buncăr şi-l fixară cu braţul deasupra unuia dintre puţurile de ventilaţie. Ca şi cum ar fi pescuit dintr-un butoi. Începură să înfăşoare frânghia pe scripeţi. Nimic nu e gratuit pe lumea asta. Greutate mai mare înseamnă viteză mai mică.
   Tragi un metru de frânghie şi, dacă ai un singur scripete, o greutate mică se va deplasa tot cu un metru, dar când se interpun doi scripeţi, o greutate mai mare se va mişca doar o jumătate de metru, iar dacă intervin trei scripeţi, o greutate şi mai mare se va mişca doar o treime de metru. Şi aşa mai departe. Practic, un troc.
   Aleseră să folosească doi scripeţi. Un echilibru între viteză şi capacitate.
   Tipul care condusese camionul nu zise nimic despre Ford. Două sute optzeci de paşi greoi. Reacher făcuse 70, un sfert din drumul până jos, şi deodată începu să accelereze. Văzu o fereastră de oportunitate în faţă. După ce instalaţi echipamentul, începeţi să alimentaţi, spusese Plato. Ceea ce însemna că vor fi ocupaţi un timp la suprafaţă până când unul dintre ei va coborî să conecteze furtunul camionului cu pompă la rezervorul de carburant. Cinci minute, poate. Posibil, 10. Iar 5 sau 10 minute singur cu Plato jos, în subteran, puteau fi productive.
   Aşa că îşi propuse să ajungă jos cât mai repede posibil. Ca să se pregătească. Grăbi pasul cât putu de mult. Ceea ce nu însemna prea mult.
   Şi nici pe departe suficient.
   Plato se menţinea la aceeaşi distanţă. Ba chiar recuperă din ea. Pentru un om de statura lui Plato, scara elicoidală era lată, somptuoasă de-a dreptul. Ruptă parcă dintr-un film de la Hollywood. Iar picioarele lui erau micuţe. În comparaţie cu Reacher, era sprinten şi agil.
   Reacher încetini din nou. Era mai bine să-şi conserve energia şi să evite o luxaţie de gleznă.

   Tipul care şezuse în scaunul 4A stătea cu tipul de pe locul 4B la adăpostul camionului cu pompă, unde nu puteau fi văzuţi din clădire, nici de la geamurile de la cabina de zbor a avionului, invizibili şi pentru santinela aflată la 30 de metri mai încolo, pe pistă.
    Tipul de pe locul 4A îi trimisese rusului un SMS: Maşina poliţistului avariată. N-avem cum să fugim.
   Rusul răspunsese: Vă dublez suma de bani.
   Tipul de pe locul 4B aruncă o privire spre camionul de degivrare. Insul de pe 4A îi urmări privirea. Un moto diesel, cam greoi, nu cine ştie ce de rapid, cu aspect distinctiv şi furat pe deasupra. Dar era un vehicul. Nu spuse nimic.
   Telefonul îi bâzâi din nou în palmă.
   Oferta rusului: Vă triplez banii. Acţionaţi.
   Triplarea sumei de bani însemna o avere dincolo de orice închipuire. Dar chiar şi asta pălea faţă de perspectiva unei vieţi din care Plato lipsea.
   Tipul de pe locul 4B aprobă cu o mişcare din cap. Tocmai adusese camionul, deci ştia că funcţionează.
   Insul de pe locul 4B scrise mesajul: OK.

   Reacher trecu prin al doilea nod al coloanei de oboi. Două treimi din drumul până jos.
   Sunetele individuale scoase de cele patru tălpi la atingerea metalului se contopeau şi fuzionau într-un cântec fantomatic ascuţit, care pulsa în susul şi în josul puţului şi oscila în aerul inert, ca o elegie pentru o tragedie pe cale să se întâmple. Reacher se înfioră şi continuă să coboare în întunecime, ţinând lanterna între degetul mare şi degetul arătător înmănuşate, atingând peretele cu celelalte degete. Deasupra lui, fasciculul lanternei lui Plato se sucea, ţopăia şi spinteca întunericul. Călcâiul lui Reacher atinse treapta cu numărul 200. Mai avea încă 80.

   Camionul cu pompă era în esenţă un dispozitiv simplu. O invenţie relativ recentă. Pe vremuri, cisternele alimentau avioanele direct.
   În lumea modernă, constructorii de aeroporturi îngropau sub pământ rezervoarele de carburant şi camioane scheletice veneau pe pista de asfalt şi făceau legătura dintre conductele rezervoarelor subterane şi rezervoarele de sub aripile avioanelor. Furtunul de pe mosorul aflat imediat în spatele cabinei era derulat şi conectat la sursa din adânc, iar furtunul de pe celălalt mosor era derulat şi conectat la avion. Între cele două furtunuri era o pompă, care trăgea carburantul din subteran şi-l împingea în rezervoarele avionului. O operaţie simplă şi liniară.
   Tipii care stătuseră în avion pe locurile 4A şi 4B manevrară camionul cât mai aproape de uşa clădirii din piatră, adică aproximativ la jumătatea distanţei dintre rezervorul de sub pământ şi Boeingul însetat. Unul dintre ei luă primul capăt de furtun pe umăr, iar celălalt acţionă motorul electric care derula mosorul. Cel cu furtunul pe umăr îl cără în clădire şi-l introduse în al doilea puţ de ventilaţie, cel lăsat liber de băieţii cu troliul şi frânghia.

   Reacher ajunse la fund. Aceeaşi situaţie ca înainte. Se odihni pe ultima treaptă, la nici 30 de centimetri de podeaua camerei, cu tavanul care-i ajungea până la mijloc, cu partea de sus a corpului încă în interiorul puţului, cu faţa la două degete de peretele curbat din beton. Plato se înghesui în spatele lui, aşa cum făcuse şi Holland înainte. Reacher simţi în spate ţeava pistolului automat.
   - Mişcă-te, spuse Plato.
   Reacher se aplecă mult în jos şi-şi vârî umerii sub tavan, înaintând cu greu, chinuindu-şi picioarele şi gâtul îndoit la 90 de grade. Se lăsă în genunchi, se îndoi într-o parte şi se aşeză. Se târî pe un semicerc şi începu să se târască cu spatele înainte, într-o postură lipsită de demnitate, lent, greoi şi claustrofobic, sprijinit în călcâie, degete şi fund, o dată, şi încă o dată.
   Plato coborî de pe ultima treaptă şi păşi pur şi simplu în cameră.
   Făcu 3 paşi încrezător şi apoi se opri, se uită în jur, cu spatele drept, cu un spaţiu de zece centimetri între creştetul capului şi tavanul din beton.
   - Unde-i marfa mea? întrebă el.
   Reacher nu-i răspunse. Era în derivă. Pământul îi alunecase de sub picioare.
   Toată viaţa lui, să fie mai înalt însemnase să fie mai bun. Mai dominant, mai puternic, mai lesne observat, mai avantajat. Ai credibilitate, eşti tratat cu respect, eşti avansat în grad mai repede, câştigi mai bine, eşti ales în diverse chestii. Statisticile o demonstrează. Câştigi lupte, ai parte de mai puţine necazuri, eşti şeful turmei.
   Dacă te-ai născut înalt, ai câştigat la loteria vieţii.
   Dar nu şi aici.
   Aici jos să fii înalt însemna că ai tras un loz necâştigător.
   Aici jos era o lume în care un tip pipernicit putea să învingă.
   - Unde-i marfa mea? repetă Plato, cu mâinile pe pistolul automat.
   Reacher îşi ridică mâna de pe podea şi dădu să arate într-o direcţie, dar deodată auzi două bufnituri în spate şi un plesnet, apoi altă bufnitură. Se răsuci şi văzu că cele 3 pachete cu saci de gunoi fuseseră lăsate să cadă pe puţul de ventilaţie plus capătul colacului de frânghie. Obiecte pe care le văzuse înainte, în portbagajul maşinii lui Holland.
   - Avem de muncă, spuse Plato. Nu e chiar aşa de complicat. Punem marfa în saci, legăm sacii de frânghie şi cei de sus o ridică.
   - Câtă marfă? întrebă Reacher.
   - Avionul poate să transporte 16 tone.
   - O să stai aici o săptămână întreagă.
   - Nu cred. Am cam 10 ore la dispoziţie. Motociclistul o să iasă din mica lui ascunzătoare de la puşcărie imediat după ora prânzului. Iar eu am aranjat cu directorul să-ţi ţină tot departamentul pe poziţii chiar până atunci. Aşa că nu ne deranjează nimeni. Iar o tonă şi jumătate pe oră ar trebui să fie posibil. Mai ales că ne ajuţi şi tu aici. Dar nu-ţi face griji. Munca mai grea e la suprafaţă.
   Reacher nu spuse nimic.
   - Mai întâi, o să luăm bijuteriile, spuse Plato. Unde sunt?
   Reacher dădu să arate din nou, dar în acel moment colierul de alamă montat la capătul unui furtun negru gros căzu chiar lângă el prin celălalt puţ de ventilaţie. Căzu pe podea şi furtunul în exces se rostogoli după el, încolăcindu-se în jurul acestuia.
   Apoi auzi zgomot de paşi venind de deasupra. Clinchete şi răpăituri în puţul scării, crescând în intensitate, apropiindu-se. Un om cobora pe trepte. Alimentarea cu carburant era pe cale să înceapă.
   - Unde-s bijuteriile? întrebă Plato.
   Reacher nu-i răspunse. Făcea o estimare a timpului. Două sute optzeci de trepte.
   Undeva între 2 şi 3 minute până la sosirea tipului cu alimentarea, oricât de repede s-ar fi mişcat. Şi 2 sau 3 minute trebuia să fie suficient. Trecuse multă vreme de când Reacher purtase o luptă care să dureze mai mult de două sau trei minute.
   O fereastră de oportunitate.
   - Unde-s bijuteriile? întrebă din nou Plato.
   - Găseşte-le singur, răspunse Reacher.
   Zgomotul de picioare coborând treptele se auzi ceva mai tare.
   Plato zâmbi. Îşi trase manşeta hainei şi făcu un spectacol din verificarea orei la ceasul de la mână, cu mişcări încete şi nonşalante. Apoi se năpusti în faţă, iute şi agil, cu scopul de a-l lovi pe Reacher cu piciorul într-o parte. Din poziţia şezut, Reacher împinse piciorul lui Plato lateral şi se ridică în genunchi, iar Plato se îndepărtă poticnindu-se. Reacher pivotă în sus şi se aruncă după el.
   Dar se lovi tare cu capul de tavan, îşi zgârie nodurile degetelor şi se prăbuşi înapoi în genunchi. Plato se îndreptă după un pas, se apropie dansând şi trimise o lovitură de picior întârziată, o lovitură sănătoasă în partea din spate a coastelor lui Reacher.
   Apoi se îndepărtă şi zâmbi din nou.
   - Unde-s bijuteriile? spuse el.
   Reacher nu-i răspunse. Degetele îi sângerau şi era foarte sigur că avea pielea capului sfâşiată. Tavanul se prăbuşi parcă asupra lui.
   Plato puse ambele mâini pe automat şi spuse:
   - Ai dreptul la o singură încercare. Atât. Unde-s bijuteriile?
   Aşa că Reacher găsi cu ajutorul lanternei coridorul corect.
   Chiar şi de la acea distanţă, reflexiile veneau înapoi strălucitoare şi lugubre. Plato se apropie de ele, cu mişcări iuţi şi săltăreţe, fără absolut nicio problemă, mergând chiar pe vârfuri, ca şi cum s-ar fi aflat afară având doar cerul deasupra capului.
   - Adu nişte saci! strigă el peste umăr.
   Reacher se târî şi luă un pachet cu saci, apoi se târî după Plato, şontâcăind, îngrădit în mişcări, constrâns, umilit, urmându-l pe omuleţ ca o maimuţă uriaşă înghesuită într-o cuşcă.
   Plato se afla pe coridorul cu bijuterii.
   Făcea ceea ce făcuse şi Holland. Plimba lumina lanternei pe lungimea raftului şi înapoi, peste aur, argint şi platină, peste diamante, rubine, safire şi smaralde, peste ceasuri, picturi, tăvi şi sfeşnice. Dar nu avea pe chip întipărită lăcomia sau uimirea. Evalua doar amploarea muncii de ambalare, atâta tot.
   - Poţi să începi să pui rahaturile astea în saci, spuse el. Dar mai întâi arată-mi prafurile.
   Reacher îl duse în cealaltă parte a camerei circulare, pe călcâie, degete şi fund, gârbovit şi respectuos, până la al treilea dintre cele 3 tuneluri pline cu metamfetamină. Imaginea rămânea la fel de impresionantă. Cărămizile stivuite câte 10 pe înălţime şi 10 pe adâncime, un zid solid pe lungimea de 30 de metri, nederanjat timp de 50 de ani, cu hârtia de pergament îngălbenită reflectând estompat lumina lanternelor. Cincisprezece mii de pachete. Peste treisprezece tone.
   - Asta-i tot? întrebă Plato.
   - O treime, spuse Reacher.
   Paşii de pe trepte se auzeau mai tare. Omul cu carburantul se grăbea.
   - O să luăm ce-i aici, zise Plato. Şi cât o mai încăpea în avion.
   - Am crezut că i-ai vândut-o rusnacului, zise Reacher.
   - Păi, i-am vândut-o, spuse Plato.
   - Şi cu toate astea, o iei?
   - Doar o parte.
   - E o înşelăciune.
   Plato râse.
   - Ai omorât trei oameni pentru mine şi acum te superi pentru că eu fur? De la un rusnac tăntălău pe care nu l-ai întâlnit niciodată?
   - Aş prefera să te ţii de cuvânt, atâta tot.
   - De ce?
   - Pentru că vreau ca fiica mea să fie OK.
   - A plecat de bunăvoie cu oamenii ăia. Şi, oricum, după 10 ore n-o să mai am ce face cu ea. N-o să mai fac niciodată afaceri aici.
   - Nici cu mine n-o să mai ai ce face, spuse Reacher.
   - O să te las să trăieşti, spuse Plato. Ai lucrat bine pentru mine. Cam lent, dar ai reuşit în final.
   Reacher nu spuse nimic.
   - Să ştii că-mi ţin cuvântul, spuse Plato. Dar nu cu ruşii.
   În spatele lor se auzi tare ultimul pas pe ultima treaptă metalică şi apoi primul pas mai liniştit pe podeaua din beton. Se întoarseră şi-l văzură sosind pe unul dintre oamenii lui Plato, ca toţi ceilalţi înalt de 1 metru 70 şi, prin urmare, adus din spate, dar nu prea mult. Avea automatul la piept şi o lanternă în mână. Se uita în jur, fără curiozitate. Doar un om care-şi face treaba. Găsi furtunul de combustibil, îl săltă cu o mână, îl îndreptă şi-l scutură, trimiţând unde sinuoase pe lungime ca să desfacă eventualele blocaje. Întrebă în spaniolă unde era rezervorul şi Reacher aşteptă ca Plato să traducă întrebarea şi abia pe urmă arătă cu lanterna spre coridorul relevant. Omul trase după el furtunul greu şi se făcu nevăzut.
   - Poţi să-ncepi să pui bijuteriile în saci, spuse Plato.
   Reacher îl lăsă să intre în comuniune cu marfa care-i era atât de dragă şi făcu un ocol târându-se. Nouăsprezece mii de litri într-un rezervor artizanal. Voia să se asigure că racordul se făcea în condiţii de siguranţă. Urma să rămână acolo jos până când Plato murea, ceea ce însemna un minimum de câteva minute sau un maximum de 10 ore, aşa că prefera să nu-şi facă griji pentru mai multe lucruri deodată.
   Îl găsi pe omul lui Plato tocmai când termina treaba.
   Capătul din bronz al furtunului era prins bine într-o flanşă din alamă sudată în peretele îndepărtat al rezervorului.
   Omul îl împinse într-o parte, apoi în cealaltă, ca să vadă dacă avea joc.
   Mulţumit că totul era în regulă, deschise un robinet aflat în partea dinspre rezervor a joncţiunii. Reacher auzi cum carburantul curge în furtun. Nu mult. Zece, 15 litri. Atât. Aduşi doar de forţa gravitaţiei în porţiunea de furtun care stătea întinsă pe podea mai jos de nivelul rezervorului. Pentru restul, pompa trebuia să se amorseze mai întâi, apoi să soarbă combustibilul, să-l ridice la suprafaţă şi mai apoi să-l împingă în rezervoarele avionului.
   Reacher se uită atent la joncţiune. O singură picătură mare de kerosen se formase în locul în care două garnituri din textolit erau comprimate. Picătura se umflă şi, după o ezitare, căzu la podea formând o pată de umezeală.
   Atât.
   Nimic mai mult.
   Îndeajuns de sigur.
   Omul lui Plato se aplecă puţin şi se întoarse la scară ca să urce din nou la suprafaţă. Reacher dădu ocol camerei circulare şi dispăru într-un coridor care era departe de bijuterii şi departe de metamfetamină.

Capitolul 45

   Acţionaţi. Un ordin simplu şi scurt. Sau o rugăminte simplă şi scurtă, ori o solicitare simplă şi scurtă. Sau o jumătate de tranzacţie, simplă şi scurtă. O tranzacţie foarte atrăgătoare.
    Acţionaţi şi îmbogăţiţi-vă peste măsură şi trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi, în respectul şi veneraţia întregii voastre comunităţi. Aveau să fie bărbaţii care l-au lichidat pe Plato. Sfinţi.
   Eroi. Oamenii aveau să cânte imnuri şi să spună poveşti pe seama lor.
   Tipul de pe scaunul 4A se uită la tipul de pe scaunul 4B.
   Amândoi înghiţiră în sec. Se apropiau de momentul hotărâtor. Erau periculos de aproape. La 30 de metri spre sud, o nouă santinelă intrase în post.
   Se uita în direcţie opusă, vigilent şi în stare de alertă. Mult dincolo de el, torţele continuau să ardă la capătul îndepărtat al pistei. La 15 metri dincolo de coada Boeingului, a treia torţă continua să ardă şi ea. La 15 metri de camionul de degivrare, în cealaltă direcţie, a patra torţă era tot un bulgăre de lumină stacojie. Luna albastră, zăpada albă, flăcările roşii.
   Ceilalţi trei tipi lucrau în avion.
   Deschideau uşile, fixau scările, puneau la cale un sistem pentru transportarea sacilor de-a lungul unui lanţ uman şi apoi ridicarea acestora în avion şi depozitarea pe podeaua vechiului compartiment pentru clasa economic.
   Tipul de pe locul 4A ridică pe umăr al doilea furtun. Tipul de pe locul 4B acţionă comutatorul şi mosorul începu să se desfăşoare.
   Patru fără 16 minute dimineaţa.
   Încă 11 minute.

   Reacher îl auzi pe Plato mişcându-se. Îl auzi ieşind din coridor în camera circulară.
   Reacher stătea pe podeaua primului tunel de legătură curbat. În ceea ce el numise inelul B. Ca un Pentagon în miniatură, dar rotund şi sub pământ. Camera centrală era inelul A. Apoi veneau inelul B, inelul C şi pe partea exterioară se afla inelul D. Toate parţial interconectate prin cele 8 spiţe de roată drepte. Peste 500 de metri liniari de tunel. Douăzeci şi patru de joncţiuni separate. Douăsprezece cotituri aleatorii la dreapta şi 12 cotituri aleatorii la stânga. Plus un total de 10 băi, bucătării şi magazii.
   Un bârlog.
   Un labirint.
   Reacher fusese acolo înainte, iar Plato nu.
   Fără semnal de celular, oamenii lui erau ocupaţi la suprafaţă, nicio posibilitate să primească întăriri.
   Reacher aşteptă.
   - Holland? strigă Plato.
   Sunetul cuvântului răsună, se lovi de pereţi şi o luă pe căi imprevizibile, părând să vină de pretutindeni şi de nicăieri.
   Reacher aşteptă.
   - Holland? strigă Plato. Mişcă-ţi curu-ncoace. Înţelegerea noastră nu s-a încheiat. Ţine minte, o s-o schilodesc şi-o s-o mutilez şi-o s-o las să mai trăiască un an aşa înainte să-i fac felul.
   Reacher nu spuse nimic.
   - Holland? strigă Plato.
   Niciun răspuns de la Reacher. Cinci secunde. Zece.
   - Holland!
   Reacher nu spuse nimic. Marele joc la risc urma chiar atunci. Fix la momentul potrivit. Ori, ori. Trăieşti sau mori. Un ins deştept confruntat cu o problemă s-ar grăbi să urce scara şi să-şi trimită jos soldaţii în locul lui.
   Un ins prost ar rămâne să lupte până la capăt.
   Dar la fel ar proceda şi un individ deştept dominat de ego, aroganţă şi sentimentul superiorităţii, precum şi de nevoia de a nu părea niciodată slab fiindcă avea doar 1 metru 50 în înălţime.
   Ori, ori.
   Trăieşti sau mori.
   Plato rămase pe loc.
   - Holland? Unde eşti?
   O urmă de îngrijorare în glas.
   Reacher îşi apropie gura de betonul curbat şi spuse:
   - Holland e mort.
   Sunetul se deplasă de-a lungul pereţilor, făcu un ocol complet şi ajunse din nou la el, o propoziţie rostită pe un ton liniştit, pretutindeni şi nicăieri, colocvială, dar plină de ameninţare. Reacher auzi picioarele lui Plato târşâindu-se pe podeaua din beton. Se rotea în loc, încercând să localizeze vocea.
   Picioarele lui Plato se opriră şi-l auzi strigând:
   - Ce-ai spus?
   Reacher se deplasă în lungul unei spiţe goale în inelul C.
   Un târâit lent şi silenţios.
   Absolut niciun sunet, în afară de foşnetul materialului textil când turul pantalonilor atingea podeaua. Ceea ce oricum n-avea importanţă. Toate sunetele erau peste tot. Şuierau, cântau, se împrăştiau şi se deplasau.
   Reacher îşi lipi gura de perete şi spuse:
   - L-am împuşcat pe Holland în cap. Acum vin după tine.
   - Cine eşti tu?
   - Contează?
   - Spune-mi.
   - Am fost prieten cu Janet Salter.
   - Cu cine?
   - Cu martorul. Nici măcar nu ştii cum o chema?
   - Eşti poliţistul militar?
   - Eşti pe cale să afli cine sunt.
   Un ins deştept ar fi fugit spre scară.
   Plato rămase.
   - Crezi că poţi să mă-nfrângi? strigă el.
   - Oare calul mănâncă ovăz? strigă Reacher.
   - Crezi că poţi să mă baţi aici jos?
   - Pot să te bat oriunde.
   O pauză lungă.
   - Unde eşti? strigă Plato.
   - Chiar în spatele tău, spuse Reacher.
   O voce puternică, un ecou răsunător. Tălpi târşâindu-se grăbite pe beton. Niciun răspuns.
   Reacher se mută mai departe, pe întuneric, cu lanterna stinsă. Îl auzi pe Plato intrând pe un coridor. O spiţă dreaptă. Zgomotul picioarelor sale se îngustă, apoi se lărgi şi ţăcănitul călcâielor se auzi simultan din dreapta şi din stânga.
   Reacher o luă la stânga şi apoi la dreapta.
   Într-una dintre spiţele drepte. Vecină, aparent, cu cea a lui Plato. Zări lanterna lui Plato când trecu de gura inelului C. Se mişcă, se opri şi se culcă pe-o parte, îndoit într-un S, la gura spiţei drepte, la niciun metru de camera principală.
   Lipit de podea, ca să fie o ţintă mică. Departe de suprafeţele verticale, pentru că şi gloanţele ricoşau de pereţi, nu doar sunetele. Orice veteran de război ţi-ar spune acelaşi lucru. Pe aleile strâmte, în spaţiile înghesuite, gloanţele care nu-şi ating ţinta nu ricoşează la unghiuri fanteziste. Se mişcă tangenţial cu cărămizile sau piatra. Dacă te lipeşti de o suprafaţă dură, îi faci adversarului un serviciu, nu ţie. Contraintuitiv şi greu de rezistat unei porniri instinctive, dar adevărat.
   Îl auzi pe Plato oprindu-se la gura coridorului său. Văzu lumina de la lanterna acestuia. Stătea cu faţa spre camera principală. Două posibilităţi. Prima, avea să se întoarcă la dreapta, îndepărtându-se de tunelul în care aştepta Reacher. A doua, avea să se întoarcă la stânga, spre acel tunel.
   De-a v-aţi ascunselea. Poate cel mai vechi joc din lume.

   Tipul de pe locul 4A duse al doilea furtun în clădirea din piatră.
    Îl târî pe podea şi în jurul capului de scară şi-l trase în acelaşi puţ de ventilaţie în care fusese deja introdus primul furtun. Îl ridică din nou pe umăr şi, cu faţa înspre vid, îl împinse cu genunchiul până când capătul căzu în puţ.
   Apoi împinse furtunul în jos, metru după metru, 5 metri, 10, 15, 20, ca şi cum s-ar fi deplasat în spate ridicându-se în mâini de-a lungul unei bare nesfârşite. Când aprecie că în puţ intraseră cam 20 de metri de furtun, se trase de sub el şi-l lăsă sprijinit de buză.
   Îl îndreptă cu piciorul pe podea şi verifică să nu aibă bucle.
   Totul era în regulă.
   În sus din rezervor, trecând prin pompă şi înapoi în jos, în acelaşi puţ.
   O operaţie simplă şi liniară.
   Acţionaţi.
   Se întoarse în frig şi-şi găsi prietenul, pe care-l întrebă:
   - Poţi să nimereşti santinela de-aici?
   Tipul de pe locul 4B se uită în jos la pistolul automat. O ţeavă de unsprezece centimetri. O armă excelentă, dar cu nimic mai precisă decât un pistol bun. Iar el dârdâia zdravăn. Şi nu doar de frig.
   - Nu, spuse el.
   - Atunci te apropii pe furiş de el. Dacă te vede, îi spui că te-ai dus să-l înlocuieşti. Tine-l de vorbă. Eu o să-i împuşc pe ceilalţi de îndată ce ies de-aici din avion. Aştepţi până mă auzi pe mine trăgând şi apoi îi vii de hac.
   Tipul de pe locul 4B nu spuse nimic.
   - Pentru mama ta. Şi pentru surorile tale. Şi pentru fiicele pe care-o să le ai într-o bună zi.
   Tipul de pe locul 4B nu spuse nimic. Se întoarse şi o luă spre sud. Încet la început, apoi mai repede.

   Plato o luă la dreapta. Departe de locul în care aştepta Reacher. O dezamăgire. Sau poate că nu.
    Poate era doar o întârziere şi, în cele din urmă, un avantaj. Pentru că lumina lanternei scădea şi creştea, apoi iar scădea şi creştea în intensitate, încet, regulat şi ritmic. Ceea ce-i spunea lui Reacher că Plato mergea lent pe circumferinţa camerei, în sens invers acelor de ceasornic, luminând pe rând câte un coridor, oprindu-se, verificând atent, apoi mergând mai departe. Nicio pierdere netă. În definitiv, într-un spaţiu circular, a te roti la dreapta era în ultimă instanţă acelaşi lucru cu a te roti la stânga. Iar rotirea în sens invers acelor de ceasornic era mai bună decât în sensul acelor de ceasornic. Mult mai bine. Dintr-un număr de motive, care erau pe cale să devină clare.
   Pentru Plato, mai ales.
   Reacher aşteptă.
   Fasciculul lanternei se mişcă mai departe.
   Deodată, de sus, Reacher auzi nişte sunete firave. Nişte uruituri scurte, estompate. Patru la număr. Îndeajuns de slabe ca să se apropie de punctul în care să nu mai poată fi auzite deloc. Poate că motorul de pornire al camionului cu pompă începuse să se rotească. Poate camionul de degivrare. Poate ceva ce avea legătură cu avionul. Poate nimic.
   Dar dacă Reacher ar fi fost forţat să ghicească cel mai rău caz, le-ar fi identificat drept 3 rafale trase cu pistoale automate. Din care la suprafaţă erau 6.
   Plato le auzi şi el. Lanterna lui se opri pe loc.
   Tăcere.
   Nimic mai mult.
   O lungă aşteptare.
   Apoi fasciculul lanternei se mişcă mai departe.
   Reacher îl văzu pe Plato din spate prin a cincea spiţă circulară, la jumătate de metru de scară. Era la 20 de paşi distanţă. În sens opus. Raza luminoasă a lanternei sale era perfect orizontală în coridorul de vizavi de cel în care se afla Reacher.
   Acesta îşi mişcă braţul drept. Îl îndoi la spate, pregătindu-se.
   Plato continuă să se mişte în acelaşi sens şi la fel de încet. Corpul lui era îndreptat în faţă, în timp ce parcurgea un circuit perfect. Îşi ţinea capul întors. Se uita la dreapta la un unghi de 90 de grade de-a lungul fiecăreia dintre spiţele radiale.
   Ţinea lanterna în mâna stângă, fasciculul trecându-i pe lângă corp. Ceea ce însemna că ţinea arma în mâna dreaptă. Pistolul automat era prins cu cureaua în jurul gâtului. Ceea ce însemna că vârful ţevii era orientat spre stânga, ceea ce era fundamental greşit pentru un dreptaci care parcurgea un cerc în sens contrar acelor de ceasornic. Ţeava pistolului era orientată spre interior în loc să fie spre exterior. O greşeală gravă. Pentru corectarea ei în grabă, ar fi fost nevoie de o flexare incomodă a cotului şi de o manevră complicată cu cureaua de prindere.
   Reacher zâmbi.
   La urma urmelor, nu era un individ atât de deştept.
   Plato continua să se apropie.
   Încă un sfert de cerc. Încă două spiţe. O spiţă.
   Deodată, se auzi o vibraţie în furtunul conectat la rezervorul de carburant. Pompa de la suprafaţă începuse să funcţioneze.
   Reacher auzi şuierul lichidului în timp ce pompa se amorsa, creând vidul necesar pentru a trage carburantul din rezervor.
   Apoi se auzi un fâsâit de aer din rezervorul care începea să se golească, la început slab, apoi mai puternic.
   Fasciculul lanternei se mişcă mai departe.
   Sosi.
   Se plimbă prin tunelul lung, concentrat imediat deasupra formei ondulate a lui Reacher. Dar lumina împrăştiată de lentilă îl găsi. Plato încremeni la niciun metru distantă. Doar o fracţiune de secundă.
   Reacher simţi momentul. Şi îl folosi ca să-şi arunce braţul în faţă.
   Ca o aruncare disperată din fundul terenului, în timp ce adversarul aleargă victorios spre bază. Lanterna Mag-lite avea cam 45 de centimetri. Aliaj greu, patru baterii D. Rizuri încrucişate pe corp. Priză excelentă. Acceleraţie feroce. Balans formidabil. Muşchi, furie, mânie.
   Geometrie şi fizică.
   Lanterna lui Reacher îl lovi pe Plato cu fundul direct în frunte. O lovitură zdravănă. Reacher se roti pe şold şi, folosindu-şi picioarele pe post de seceră, îl doborî pe Plato, care căzu lat la podea.
   Reacher se rostogoli pe spate, se roti pe cealaltă parte şi apoi se rostogoli deasupra lui Plato.
   Şi lumea îşi schimbă din nou orientarea.
   Acum orizontala era verticală, iar verticala era orizontală. Nu mai era un dezavantaj să fii înalt. De fapt, dimpotrivă.
   Pe podea, cel mai solid câştigă întotdeauna.
   Reacher începu să aplice lovituri puternice în faţa lui Plato, una, două, trei, cu forţă şi răutate. Apoi puse mâna pe H&K, la fel ca Plato, şi cei doi începură să tragă cu disperare de armă. Plato era puternic. Incredibil, fenomenal de puternic pentru un om de statura sa. Şi insensibil la durere. Reacher trăgea cu stânga de armă şi cu dreapta continua să expedieze lovituri în capul lui Plato. Patru, cinci, şase, şapte. Plato se sucea şi se zvârcolea, când în stânga, când în dreapta. Reacher era deasupra lui, înăbuşindu-l, cu toate cele 115 kilograme ale sale, dar era în pericol să fie răsturnat.
   Plato mârâia şi muşca, îndoindu-se şi cabrându-se.
   Reacher îşi propti podul palmei sub nasul lui Plato şi începu să-i izbească ţeasta de beton, 1, 2, 3. Apoi 4.
   Niciun rezultat.
   Plato începu să-l lovească pe Reacher în vintre, zvârcolindu-se ca şi cum ar fi înotat pe spate. Reacher
imobiliză pistolul automat şi, dându-se într-o parte, aplică o lovitură de dreapta în coastele lui Plato.
   Acesta tuşi o dată, tuşi a doua oară şi pe buze îi apăru o spumă de sânge. Se ridică brusc din mijloc şi încercă să-l lovească pe Reacher cu capul. Reacher îşi aşeză palma gigantică peste dinţii în mişcare ai lui Plato şi-l izbi cu capul de podea.
   Ochii lui Plato rămaseră deschişi.
   Apoi, deodată, un şuvoi zgomotos de lichid, năvălind în forţă, implacabil. Ca un furtun de pompieri. Ca zece furtunuri de pompieri. Ca o sută. Ca o cascadă. Violent.
   Duhoarea de kerosen. Reacher îşi ţinu mâna stângă pe armă şi bâjbâi cu dreapta până găsi lanterna lui Plato, apoi îşi propti cotul în beregata lui Plato şi îndreptă fasciculul în direcţia sunetului.
   Lichidul se scurgea din puţul de ventilaţie mai apropiat. O curgere torenţială, ca la o inundaţie. Sute şi sute de litri. Un potop.
   Se lovea de beton, ricoşa şi se împrăştia pentru a se întinde apoi pe suprafaţa podelei. Ca un lac. Ca o maree. În câteva secunde, podeaua era îmbibată. Aerul era plin de vapori.
   Lumina lanternei dansa, tremura şi înota printre ei. Kerosen. Carburant de avion.
   Şi venea întruna. Ca de la un robinet uriaş. De neoprit. Ca un dig rupt de ape.
   Împroşcând, împrăştiindu-se, năvălind, udând totul. Plato se suci, se zvârcoli şi îşi eliberă gâtul de sub cotul lui Reacher şi spuse:
   - Ce mama dracului e asta? O scurgere?
   - Nu e o scurgere, spuse Reacher.
   - Atunci ce e?
   Reacher urmărea scurgerea neîncetată şi plină de forţă. Şi pulsatorie. Era pompa de la suprafaţă, care funcţiona la întreaga capacitate. Două furtunuri în acelaşi puţ. Unul în sus, altul în jos. Unul golea rezervorul, celălalt, cu gura larg deschisă, răsturna conţinutul înapoi în subteran.
   - Ce este? întrebă Plato.
   - E o înşelăciune dublă, spuse Reacher.
   Capul îl durea deja din pricina vaporilor şi simţea înţepături în ochi.
   - Ce? zise Plato.
   - Rusnacul i-a cumpărat pe doi dintre oamenii tăi. Eşti scos din afaceri.
   - Îşi închipuie că pot să mă-nece?
   - Nu, spuse Reacher. Nu vor să te înece. Nu exista nicio posibilitate să facă aşa ceva. Aria podelei era prea mare.
    Cei aproape 20 de mii de litri aveau să se ridice abia la vreo 5 centimetri înălţime.
   - Au de gând să te ardă de viu, spuse el.
   - Prostii! zise Plato.
   Reacher nu spuse nimic.
   - Cum? spuse Plato. O să arunce un chibrit prin puţul scării? Se stinge în zbor.
   Reacher nu spuse nimic. Plato se ridică în genunchi. Din nasul spart curgea sânge. Şi pe gură îi ieşea sânge. Avea dinţii zdrobiţi. Un ochi era închis. Ambele sprâncene erau tăiate.
   Puse mâinile pe H&K.
   Apoi le ridică.
   Reacher aprobă cu o mişcare a capului.
   - Nici să nu te gândeşti, spuse el. Cu focul de la gura ţevii? Când ai vaporii ăştia în aer? Vrei să-i ajuţi să-şi facă treaba?
   - Şi cum au de gând s-o facă? întrebă Plato.
   Reacher nu spuse nimic. Se gândea. Îşi imagina scena de la suprafaţă, derulând opţiunile în minte.
   Vezi ce văd ei.
   Fii ca ei.
   Nu un chibrit.
   Plato avea dreptate.
   Un chibrit avea să se stingă.

   Tipul de pe locul 4B porni motorul camionului de degivrare, roti volanul şi o luă spre est, către colţul din dreapta sus al pistei.
   Cincizeci de metri. Patruzeci. Treizeci. Douăzeci. Roti din nou de volan şi coti într-un cerc strâns, iar tipul de pe locul 4A sări din cabină, se aplecă şi apucă de bază torţa de semnalizare, scoţându-i vârful înfipt în beton. O ţinu departe de corp şi se urcă din nou în camion, lăsând uşa deschisă şi ţinând braţul cu torţa întins, în curentul de aer. Flacăra se făcu mai puternică, pâlpâi şi fumegă, dar nu se stinse. Camionul gonea înapoi. Cincizeci de metri. Patruzeci. Treizeci.

   Potopul continua neabătut. Părea că nu se mai termină.
   Lichidul curgea şi se împrăştia zgomotos. Puţul de ventilaţie era ca un robinet de cadă mărit de o sută de ori.
   Reacher stătea în genunchi. Pantalonii i se îmbibaseră. Stratul de kerosen era deja gros de un centimetru. Vaporii denşi le îngreunau respiraţia.
   - Ce facem? întrebă Plato.
   - Cât de repede poţi să urci pe scări?
   Plato se ridică în picioare.
   - Mai repede ca tine, spuse el.
   Erau faţă în faţă, nas în nas, Reacher în genunchi, Plato în picioare.
   - Nu cred, zise Reacher.
   O să am timp din belşug pentru citit după ce-o să se termine agitaţia asta.
   Reacher expedie upercutul din genunchi.
   O lovitură colosală, primitivă, primordială, pornită tocmai din centrul pământului, pulsând prin betonul ud, prin coapsă, prin şold, prin tors, prin umăr, prin braţ, prin încheietură, prin pumn, fiecare muşchi şi fiecare fibră zvâcnind o singură dată, unda propagându-se rapid într-o armonie şi o succesiune propulsivă perfectă.
   Impactul îi zdrobi falca lui Plato, iar capul acestuia se dădu brusc pe spate ca al unei păpuşi de cârpe. Rămase nemişcat o fracţiune de secundă şi apoi se prăbuşi greoi, pe verticală.
   Reacher era aproape sigur că individul murise la contactul cu podeaua.
   Dar numai o certitudine absolută l-ar fi mulţumit.
   Aşa că îşi lipi palmele de urechile lui Plato şi-i suci capul într-o parte, apoi în cealaltă parte, până simţi că vertebrele se desprind, dar nu încetă să-i sucească gâtul decât când nu mai avu nicio îndoială că şi măduva spinării se secţionase.
   Potopul continua să se reverse agitat şi torenţial. Camera rotundă, cândva inertă, uscată şi străveche, era îmbibată de o duhoare chimică şi clocotea de vapori, grosimea păturii de carburant crescând subit la peste 2 centimetri, cu valuri mici şi repezi năpustindu-se radial dinspre volbura înspumată formată sub gura conductei.
   Cu siguranţă că toată lumea se teme de moarte, îi spusese Janet Salter.
   Depinde ce formă ia, îi răspunsese el.
   O luă la fugă.
   Străbătu podeaua în genunchi, îşi aplecă umerii şi-şi vârî capul în puţul scării, apoi se târî, se agăţă de ce se nimerea şi reuşi să se ridice în picioare. Se înclină către stâlpul central şi urcă treptele câte trei deodată, galopând nebuneşte, mâna stângă alunecându-i în sus pe stâlp, dreapta bâjbâind frenetic pe zid, valorificând orice prilej de a mai câştiga o secundă.
   Zgomotul paşilor pe treptele metalice era înecat de vuietul cascadei de carburant de jos. Continuă să urce, câte 3, câte 4 trepte deodată, fără să respire, anaerobic, sus, sus, tot mai sus, învârtindu-se iar şi iar, fără să mai numere, doar alergând, urcând, agitându-se, chinuindu-se şi aruncându-se către suprafaţă.

   Camionul de degivrare opri pe loc, întoarse la 180 de grade, dădu înapoi şi se îndreptă. Direct în spatele lui, clădirea din piatră. Direct în faţa lui, pista de aterizare.
   Tipul de pe locul 4A coborî şi alergă adus de spate, ţinând întins braţul în care avea torţa. Se opri în uşă, se întoarse şi ţinu torţa în spate apoi, după o secundă, o azvârli cu boltă, cu o mişcare amplă a braţului. Torţa se rostogoli ca un foc de artificii roz-strălucitor şuierând prin aer.
   Se lovi de buza neterminată a puţului de ventilaţie şi, rostogolindu-se încă o dată, căzu în hău, dispărând din vedere.
   Patru fără 5 dimineaţa.
   Şaizeci şi una de ore scurse.

Capitolul 46

   A fost nevoie să treacă 4 zile înainte ca locul să se răcească suficient pentru a putea fi inspectat.
    În acel moment, se formase o coadă lungă de agenţii care aşteptau să ia parte la vânătoare. Primii ajunşi la locul faptei au fost cei de la Homeland Security, apoi cei de la forţele aeriene, FBI, Patrula Autostrăzii şi un grup de anchetatori specializaţi în incendii, convocaţi de guvern. Incidentul stârnise un interes intens. Primii care-l observaseră fuseseră cei de la Comandamentul Nord-American al Apărării Aeriene. Sateliţii lor văzuseră o pată de căldură radiantă având o temperatură uluitoare, iar computerele lor o interpretaseră fie ca pe o lansare, fie ca pe o lovitură a unei rachete.
   Echivalentele lor ruseşti văzuseră acelaşi lucru, în câteva secunde, Casa Albă vorbea la telefon, dând asigurări şi primind la rândul ei asigurări. Da, existau silozuri cu rachete în Dakota de Sud, dar nu în acel loc. Pe de altă parte, nicio rachetă rusească nu fusese lansată spre America.
   Garda Naţională a fost trimisă să securizeze un perimetru larg. Prin acel perimetru s-au strecurat pe rând agenţiile aflate în aşteptare. Au înfiinţat baze operaţionale la o distanţă de 8 kilometri.
   Au trimis patrule înainte, atât de aproape cât au îndrăznit.
   Apoi, din oraşul apropiat Bolton a venit vestea privind un nor toxic ciudat purtat de vântul ce bătea dinspre vest.
   Patrulele au fost retrase. Au fost distribuite materiale de protecţie. La Bolton au fost detaşaţi doctori. Simptomele raportate erau derutante. Era ca şi cum o doză mică de drog psihoactiv fusese administrată întregii populaţii. Se vorbea de euforie şi stări de excitaţie temporare, precum şi tulburări ale somnului şi creşterea apetitului sexual. Aerul a fost analizat. Nu s-a ajuns la nicio concluzie.
   Vântul suflase cu putere zile în şir, tocmai din Wyoming.
   Nu s-au raportat simptome similare în partea estică a statului.
   Patrulele s-au apropiat din nou.
   Prima descoperire a fost un vehicul avariat aflat la circa 6 kilometri spre sud de epicentru.
   Era un camion de degivrare a avioanelor raportat ca fiind furat de la un aerodrom comercial de la est de Rapid City. Părea să fi mers spre sud pe vechiul drum districtual ce pornea de la acel loc. Drumul fusese înzăpezit şi cu suprafaţa accidentată. După toate aparenţele, camionul derapase de pe drum şi se rostogolise de cel puţin două ori. Era un vehicul greoi şi instabil.
   În apropiere, au fost găsite două cadavre. Doi bărbaţi neidentificaţi de origine hispanică, în costume negre cumpărate aparent din Mexic, peste care aveau geci de iarnă nou-nouţe. Bărbaţii prezentau răni perimortem grave, cauzate probabil de accident, dar muriseră de frig, posibil după ce se târâseră de sub vehiculul avariat. Amândoi aveau arme de foc automate procurate ilegal. Cu una dintre arme se trăseseră 3 gloanţe, iar cu cealaltă, 9. Odată cu această veste, Biroul pentru Alcool, Tutun şi Arme de foc s-a înscris pe lista de agenţii în aşteptare.
   Patrulele se apropiaseră şi mai mult. Pe la mijlocul celei de-a doua zile, bazele operaţionale din avangardă se mutaseră la limita sudică a vechii piste de aterizare a forţelor aeriene. În acea nouă poziţie au descoperit o maşină de poliţie fără însemne, complet avariată. Localnicii au identificat-o fără dubii ca aparţinând departamentului de poliţie din Bolton.
   Era înregistrată pe numele şefului de departament Tom Holland. Acesta dispăruse în noaptea incendiului.
   Dezordinea pusese stăpânire pe departament, care avea de rezolvat 3 omucideri recente, una dintre victime fiind chiar adjunctul şefului Holland, Andrew Peterson.
   Un pompier cu spirit de observaţie a găsit tecile a două torţe de semnalizare rutieră, câte una în fiecare colţ al pistei, aparent plasate judicios. Ceea ce sugera posibilitatea unei aterizări neautorizate pe timp de noapte.
   Niciun plan de zbor nu fusese înregistrat la Administraţia Federală a Aviaţiei. Dar, cu ajutorul binoclurilor, unii agenţi susţineau că văzuseră o epavă contorsionată chiar la sud de epicentru, care ar fi putut fi sau nu resturile unui avion de linie de mari dimensiuni.
   Odată cu această veste, Comitetul pentru Siguranţa Transportului Naţional s-a înscris, la rândul său, pe lista de aşteptare.
   La mijlocul celei de-a treia zile, sateliţii Apărării Aeriene au arătat că perimetrul exterior se răcise la 21 de grade. Patrulele s-au apropiat. Perimetrul exterior părea să aibă un diametru de 100 de metri. Era clar că un fel de minge de foc explodase, arsese şi se stinsese, dar fusese de scurtă durată în comparaţie cu incendiul principal. Teoreticienii incendiilor începură să ruleze simulări pe laptopurile lor.
   O inspecţie atentă a zonei din interiorul perimetrului a găsit avarii cumplite. Era un schelet carbonizat şi contorsionat din aluminiu despre care cei de la Siguranţa Transportului Naţional susţineau că ar fi fost rămăşiţele unui avion de linie, posibil un Boeing, cel mai probabil un 737.
   Patrulele au pătruns într-o lume moartă de fragmente răsucite fumegânde, unele din fier, altele din oţel, unele provenind poate de la un vehicul, altele, mai mici, probabil de la nişte arme. Peste tot în jur erau resturi de la avion. Nu s-a făcut nicio încercare de cuantificare a rămăşiţelor umane. Ar fi fost o sarcină fără speranţă.
   Ţărână în ţărână, cenuşă în cenuşă, literalmente.
   Singura structură rămasă cât de cât intactă era un mic buncăr din beton, construit să arate ca o casă din piatră.
   Forţele aeriene au revendicat proprietatea.
   Planurile originale se rătăciseră, dar se ştia la nivel anecdotic că fusese construită cu 50 de ani în urmă, conform standardelor pentru construcţii rezistente la explozii, valabile la acea dată. Rezistase bine. Acoperişul era deteriorat. Betonul din interior era ciupit, sfărâmat pe alocuri şi calcifiat, dar rămăsese rezonabil de solid.
   Erau trei puţuri circulare care coborau prin podea. S-a presupus că pe vremuri ar fi existat nişte burlane din oţel pentru două conducte de ventilaţie şi o scară în spirală, făcută probabil tot din oţel, dar acestea se topiseră mai întâi şi apoi se vaporizaseră.
   Ceea ce demonstra, potrivit specialiştilor în incendii, că focul izbucnise în subteran.
   Îmbrăcaţi în costume de protecţie, specialiştii au fost lăsaţi în jos pe o adâncime totală de 64 de metri în pământ. Au găsit o succesiune de tuneluri şi încăperi, beton ciupit, spart şi calcifiat, ceva cenuşă care se poate să fi provenit de la ceva organic şi, uluitor, mai bine de o mie de diamante intacte.
   Specialiştii în incendii s-au instalat la secţia de poliţie din Bolton şi şi-au conectat laptopurile wireless la calculatoarele puternice de la biroul lor principal. Au început să lucreze. Au trasat modele tridimensionale ale instalaţiei subterane. Au emis câteva presupuneri şi supoziţii. Aflaseră din evidenţele poliţiei că un camion cu pompă fusese furat împreună cu vehiculul de degivrare. Aşadar, dacă aluminiul provenea de la un avion şi dacă în subteran existase un rezervor, atunci carburantul de aviaţie trebuie să fi acţionat pe post de catalizator. Ceea ce concorda cu estimările lor privind temperatura incendiului, a cărei limită superioară era definită, după părerea lor, de supravieţuirea diamantelor, iar limita inferioară de faptul că zăpada la sol se topise pe o rază de 3 kilometri în toate direcţiile.

   Maiorul Susan Turner vedea în fiecare seară ştirile la televizor şi le citea în fiecare dimineaţă în ziare, urmărindu-le pe timpul zilei online. Rămânea în biroul ei din Rock Creek, aşteptând lângă telefon.
   Dormea în fotoliile pentru vizitatori, rezemată pe unul dintre ele şi cu picioarele ridicate pe celălalt. Telefonul se încăpăţână să nu sune.

   După o săptămână, teoreticienii incendiilor şi-au prezentat ideile cele mai solide. Incendiul fusese un accident produs la realimentarea avionului.
   Cauzat, poate, de o scânteie electrostatică formată între avion şi furtun, mai probabil ca urmare a unei acumulări de vapori în subteran şi unei scântei formate la lovirea betonului cu călcâiul. Focul arsese în cea mai mare parte la 64 de metri adâncime, cu caracteristici termodinamice sporite datorate unei staze aerodinamice ciudate în care un curent de aer năvălise în jos prin puţul scării, iar produsele combustiei răbufniseră în susul celor două puţuri de ventilaţie, în direcţii opuse, dar cu mase şi viteze perfect egale, rezultând ceva ce a echivalat cu o explozie controlată şi interminabilă într-un cilindru vertical îngust construit dintr-un material ignifug.
   Ca lansarea explozivă a unei rachete care s-ar îndrepta spre centrul pământului, nu spre cer. Se considera că acoperişul deteriorat demonstra această ipoteză.
   Două dopuri temporare plasate în hornurile false cu 50 de ani în urmă fuseseră proiectate în afară, fiind găsite la o distanţă de circa 550 de metri. Conform estimărilor, conul îngust al flăcării se poate să fi ajuns la trei sute de metri deasupra solului, imitând astfel amprenta calorică a unei lansări de rachetă.
   S-a considerat că faza iniţială a incendiului durase 4 ore. Apoi, când rezerva de combustibil de jos a scăzut sub un anumit punct critic, staza s-a destrămat şi o minge de foc s-a format şi a fost proiectată în sus şi în afară, la o temperatură mai joasă, dar tot uriaşă.
   Mingea de foc a mai ars circa o oră înainte de a se prăbuşi din nou pentru a se stinge în cele din urmă.
   Norul toxic din Bolton n-a putut fi explicat. Forţele aeriene au recunoscut că depozitaseră în subteran un surplus de materiale pentru piloţii din cel de-al Doilea Război Mondial, căşti, cizme şi geci din piele tăbăcită, şi s-a avut în vedere posibilitatea ca reziduurile chimice ale procesului de argăsire să fi fost responsabile de efectele medicale adverse.
   Nici prezenţa diamantelor n-a fost explicată. S-a avansat teoria potrivit căreia fuseseră furate din Europa în ultimele zile ale războiului şi încredinţate unui intendent să le introducă în ţară clandestin, însă se pierduseră pe drum şi fuseseră trimise spre o destinaţie greşită.
   După o serie de apeluri telefonice discrete de la Pentagon, atât cei de la FBI, cât şi agenţiile locale din Dakota de Sud au conchis că, în absenţa unor rămăşiţe care să poată fi identificate categoric drept umane, nu se putea deschide nicio anchetă criminalistică.

   Două săptămâni mai târziu, Kim Peterson s-a mutat cu copiii într-o mică locuinţă închiriată din Sioux Falls, ca să fie mai aproape de tatăl ei şi bunicul copiilor. Nu era chiar o metropolă plină de viaţă, dar cel puţin de la fereastra bucătăriei putea să vadă diverse lucruri.

   Patru săptămâni mai târziu, Susan Turner a fost detaşată în Afganistan. Elemente ale Unităţii 110 acţionau acolo, iar prezenţa ei era necesară.
    În ultima zi petrecută în Virginia, a pus vechiul dosar militar al lui Jack Reacher într-un plic kaki, pe care a scris Retur la Comandamentul de Resurse Umane. L-a lăsat în partea din faţă a pupitrului avariat, pe mijloc. Apoi a ieşit din vechiul birou de la Rock Creek, a închis uşa cu geam mat, a păşit pe coridorul îngust acoperit cu linoleum, a coborât treptele din piatră, ieşind la maşina care o aştepta.

SFÂRȘIT