Moartea vine pe bandă de magnetofon, Haralamb Zincă

 ......................................

3-6

           Mult mai târziu mi-am explicat fenomenul. Marin Oană găsise Tarnbernet... un minereu cu o concentrație radioactivă foarte puternică.

   Dar pentru ca să ajung să înțeleg fenomenul, a fost nevoie să învăț, să trec prin școli, să devin absolventul unei facultăți. Geologia a fost, este și va rămâne marea mea pasiune.

   Terminarea cu succes a studiilor universitare o datorez unui unchi al meu, frate de-al mamei, popă în târgușorul de munte T... Nu mai trăiește, a murit în 1944. N-avea copii. Pretindea că-i semăn. După moartea tatei, m-a luat în grija lui și m-a crescut ca pe un copil al său.

   Am terminat studiile în vara anului 1942. Lucrarea mea de doctorat cu privire la straturile geologice ale României, precum și la posibilitatea existenței unor bogate zăcăminte de uraniu a atras atenția unor savanți români și străini. Mi s-a acordat titlul de doctor inginer geolog. Și pe când se punea problema unui post, m-am pomenit, pe neașteptate, invitat de către doctorul Kurt Werner la o convorbire amicală.

   O lămurire - doctorul Kurt Werner se afla în România, într-o călătorie de studii și se interesa, așa cum scriau ziarele, de unele aspecte ale învățământului superior din România.

   Întâlnirea a avut loc în apartamentul său de la Athenee Palace. M-a primit cu o deosebită afecțiune. Îmi citise lucrarea de doctorat și nu mai contenea cu laudele. Aveam toate motivele să mă simt măgulit. Aflasem cu această ocazie că lucrarea fusese tradusă în germană și că el în germană o citise. Da, mă consideram foarte fericit. Îmi spuneam că zilele și nopțile mele nu le irosisem în zadar. Mă lăuda un savant de renume: Kurt Werner.

   Convorbirea noastră a durat aproape 3 ore și s-a desfășurat în limba germană. Cunosc la perfecție 3 limbi - germana, franceza și rusa. Interesul manifestat de doctorul Werner față de zăcămintele țării mi se părea pe atunci un act firesc. În vremurile acelea, societățile și concernurile străine stăpâneau bogățiile țării, iar convorbirea noastră, în ansambu, a avut un caracter pur științific.

   După o lună, m-am pomenit cu o scrisoare din partea cunoscutului geolog german, doctorul Max von Heisler, de la Universitatea din M...

   Îmi aducea la cunoștință că mi-a citit lucrarea și a fost entuziasmat de concluzii. În consecință, mă ruga să nu-l refuz și să-i accept invitația de a-i fi, pentru un timp, oaspete. Se înțelege de la sine că am acceptat invitația.

   În luna septembrie a anului 1943, am plecat la M...

   Doctorul Max von Heisler mi-a făcut o primire excelentă, mi-a apreciat lucrarea în fața studenților, m-a purtat prin laboratoarele pe care le conducea - nu văzusem până atunci laboratoare atât de modern utilate. Nu mi-am ascuns entuziasmul. În cele din urmă, doctorul Max von Heisler mi-a propus să rămân în Germania și să-i devin colaborator. Am acceptat, deși savantul Gheorghe Grigorescu, profesorul meu, îmi propusese să rămân alături de el, la catedră.

   Acordasem războiului prea puțină atenție - nu mă interesa în viață nimic altceva decât geologia. Consideram că cercetările mele deasupra tuturor conflictelor internaționale. Max von Heisler împărtășea punctul meu de vedere.

   „După război, susținea Heisler, omenirea va avea nevoie de cuceririle noastre științifice. Uraniul, exploatarea sa înseamnă energia viitoarei civilizații.”

   Într-un cuvânt, eram convins că laboratorul condus de von Heisler n-avea nimic în comun cu războiul, ci cu pacea, cu perioada postbelică. Planul său de cercetări științifice îmi oferea o bază solidă în vederea desfășurării viitoarelor mele proiecte.

   Mi s-a propus, arătându-mi-se o încredere nemărginită, să conduc o expediție în munții mei natali, după care, cu datele culese, să mă reîntorc în Germania și să mă consacru muncii de laborator.

   În toamna anului 1943 am condus prima expediție; a doua a avut loc în primăvara anului 1944.

   În componența expediției intrau trei geologi germani (Kraus, Bauer, Turger), un alpinist și un cartograf român, dar pe care l-am găsit aciuat în Germania - Sandu Pocol.

   Max von Heiser a insistat enorm de mult să-l iau cu mine, demonstrându-mi că-mi va fi de folos. L-am ascultat.

   Toți patru îmi erau subordonați. Expedițiile au avut la bază anumite hărți și calcule întocmite de mine. Nu ascund că mă simțeam mândru, fericit. E drept, aceste sentimente mă orbeau. Rezultatele celor două expediții au fost rodnice și mi-au confirmat tezele susținute în lucrarea mea de doctorat. Fără îndoială, mă aflam pe calea unor prețioase descoperiri.

   După prima expediție, trecând prin București, l-am căutat pe profesorul Grigorescu - dar nu l-am găsit, era plecat din Capitală. A doua oară însă l-am găsit. Mi s-a părut tare îmbătrânit.

   Am avut cu dânsul o lungă și memorabilă discuție. Vorbeam cu entuziasm, dar el mă asculta cu o adâncă tristețe.

   „Ești un naiv, Dan Stamatiad, mi-a spus el cu sfătoșenie, ești un credul... poate un romantic, nu știu. Uraniul ascunde în el și o uriașă energie distrugătoare. Von Heisler nu are nevoie de talentul tău, ci de uraniul românesc, și nu pentru scopuri pașnice, ci pentru cu totul alte scopuri.”

   De ce aș minți? L-am ascultat pe bătrânul meu profesor cu condescendență.

   „S-a senilizat!” mi-am spus.

   Câteva luni mai târziu aveam să regret ușurința de care am dat dovadă în amintita discuție.

   „Ascunde, m-a sfătuit el, rezultatul cercetărilor, întârzie pe cât își este posibil experiențele...”

   M-am despărțit de dânsul gândind că savanții, oricât ar fi ei de savanți, la bătrânețe devin totuși conservatori.

   În vremea asta, războiul se desfășura cu o violență din ce în ce mai mare. Multă vreme nu l-am băgat în seamă. După cea de-a doua expediție, am început însă să-l simt.

   N-am mai putut să mă opresc la Berlin. Fusese distrus de aviația aliaților. Iar laboratoarele conduse de von Heisler suferiseră și ele o transformare. Fuseseră mutate, la cererea lui von Heisler, într-o clădire subterană, construită special în inima unei păduri de lângă M.

   Transformările astea nu m-au mirat. Bombardamentele se desfășurau cu o intensitate din ce în ce mai mare, încât munca savanților se cerea pusă la adăpost.

   Rezultatele cercetărilor întreprinse de mine au găsit un ecou deosebit.

   Max von Heisler nu  pierdea nicio ocazie să mă ridice în slăvi. Nu erau vorbe goale. Mi se rezervase și un laborator complet separat. Mă simțeam în largul meu.

   Aici l-am întâlnit pe Tudor Celaru, prieten bun cu cartograful Sandu Pocol. Celaru mi-a fost prezentat drept un chimist remarcabil, cu studii făcute în Franța. Omul nu mă interesa și mă întâlneam destul de rar cu dânsul. Într-o zi s-a petrecut un lucru destul de ciudat.

   Locuiam singur, într-o vilă foarte confortabilă, situată în zona laboratoarelor.

   Într-o zi, Tudor Celaru a venit pe neașteptate la mine, în vizită. Faptul în sine m-a cam mirat. Mi-a spus că vrea să-mi vorbească și că, în acest scop, ar fi mai bine să facem o plimbare prin împrejurimi.

   „Zidurile au urechi”, insinuase el.

   Am acceptat. N-aveam niciun motiv să-l refuz.

   Tot plimbându-ne, ne-am depărtat de vilă, afundându-ne într-o pădurice. Numai atunci Celaru a trecut la fondul problemei. A început prin a mă chestiona dacă eram sau nu la curent cu desfășurarea războiului și dacă intuiam, într-un fel sau altul, deznodământul măcelului mondial. Nu, nu eram la curent, iar deznodământul nu mă preocupa în niciun fel.

   „Am universul meu, i-am spus printre altele. Deznodământul războiului poate să intereseze cel mult pe militari, pe cei care l-au dezlănțuit.”

   Din clipa asta, discuția a luat o altă turnură. L-am auzit pe Celaru spunând:

   „Dacă desfășurarea războiului nu reprezintă în existența dumitale o preocupare centrală, cum se explică faptul că îți întârzii propriile cercetări?”

   Am rămas uimit, căci ceea ce afirma Celaru corespundea într-un fel adevărului.

   „De unde știi?” l-am întrebat.

   „L-am auzit pe Max von Heisler plângându-se de încetineala ritmului în activitatea dumitale științifică. Și-apoi, prietene, se știe slăbiciunea dumitale față de profesorul Gheorghe Grigorescu, cunoscut pentru vederile sale antifasciste.. Se mai știe câte ceva și despre ultima întrevedere pe care ai avut-o la București cu domnia sa.”

   Spre totala mea uimire, Celaru a repetat aproape cuvânt cu cuvânt sfaturile profesorului Grigorescu. Am izbucnit:

   „Am fost spionat?”

   Mă simțeam jignit până în străfundurile ființei mele.

   „Da, ai fost spionat, mi-a răspuns Celaru cu cinism. Ce-ai crezut? Că ai un regim aparte? Aici, toți suntem spionați.”

   Auzeam lucruri la care niciodată nu mă gândisem. În general, toată convorbirea a avut darul de a mă enerva, însă mă stăpâneam, căci începusem să înțeleg că Celaru nu ajunsese încă acolo unde voia. Gândul că mă găsesc în fața unei provocări mi-a venit pe urmă, după ce l-am auzit spunându-mi:

   „Știi sau nu, ești sau nu un ageamiu în ale politicii, dar războiul intră într-o etapă decisivă. Devine din ce în ce mai clar că nemții l-au pierdut. E timpul să afli că laboratoarele lui Werner pregătesc o armă secretă. Așa stând lucrurile îți dau dreptate, n-are niciun rost să-ți irosești cercetările. Trebuie să ne gândim la viitor. Există o singură șansă... să ne păstrăm rezultatele cercetărilor pentru cei care vor câștiga războiul - americanii. De asta mă ocup eu. Ei, ce zici?”

   Mi s-a făcut scârbă. Îmi plac oamenii integri. Nu suport târâturile. Și târâtura din fața mea era un provocator ordinar.

   I-am răspuns că nu mă interesează nimic din tot ce mi-a spus... că nu mă interesează decât munca mea de laborator, oricare ar fi deznodământul războiului. I-am întors spatele și am plecat.

   „Mai gândește-te!” a strigat el după mine.

   Spre seară a avut loc o întâmplare. Celaru a fost găsit mort, nu departe de locul unde am stat de vorbă. În aceeași noapte am fost arestat. Gestapoul m-a învinuit de asasinarea lui Celaru.

   Se crease o situație neverosimilă: locuința mea a fost percheziționată, iar agenții, spre totala mea uluire, au găsit un revolver cu amprentele mele. Cu arma asta, mi-au demonstrat anchetatorii, aș fi tras în Celaru. Eram distrus și mă apăram copilărește, declarând întruna că nu-i revolverul meu. Cel care mi-a dat însă lovitura de grație a fost Pocol.

   El a afirmat că m-a văzut împreună cu Celaru îndreptându-mă spre pădure. A mai declarat că Celaru, fiindu-i prieten, i-a mărturisit cu câteva zile mai înainte neliniștea că un coleg al său, român și el - Stamatiad - întârzie premeditat cercetările și că ar intenționa să-l provoace. De aici, el trăgea concluzia cum că eu, pomenindu-mă dintr-odată demascat și, neavând altă ieșire, l-am împușcat.
   Tot ceea ce afirma corespundea adevărului până la un punct. De împușcat însă nu eu îl împușcasem.

   N-aveam cum să mă apăr. Mă simțeam încercuit. Nu aveam decât experiența activității mele științifice, îmi lipsea cealaltă experiență, a vieții. Îmi dădeam seama că sunt un om pierdut.

   În acest moment crucial al anchetei a intervenit doctorul Max von Heisler, prezentând Gestapoului o cerere să fiu eliberat pe garanția sa. Gestapoul a fost de acord, cu o singură condiție: să semnez o declarație prin care mă oblig să lucrez cu devotament pentru cauza Germaniei naziste. N-am avut încotro - am dat declarația.

   După două zile, am aflat știrea că România a întors armele împotriva Germaniei și că Parisul fusese eliberat de sub ocupația nazistă.

   Mi-am reluat cercetările, fiind supravegheat îndeaproape. În niciun caz n-am mai putut lucra cu liniștea de altădată. Am mai aflat, după un timp, chiar din gura lui von Heisler, că, din ordinul furherului, laboratoarele subterane trecuseră la cercetări militate.

   Am înțeles, în sfârșit, că fusesem păcălit în chipul cel mai ordinar posibil. Cuvintele profesorului Grigorescu căpătau acum, în mintea mea, o altă rezonanță. Cum de le-am putut trata cu atâta ușurință?

   Tot din discuțiile cu von Heisler, „salvatorul”, am înțeles că cercetările mele urmau să ofere una dintre soluțiile de bază în vederea realizării unei fantastice arme secrete.

   Mi-am pus în gând să fug, căci ajunsesem să stabilesc date hotărâtoare în legătură cu zăcămintele de uraniu din România. Era decis să nu respect hârtia semnată la Gestapo, chiar dacă ar fi trebuit să plătesc acest act cu viața. Tărăgănam lucrările. Von Heisler mă asalta întruna. Fiecare mișcare îmi era supravegheată.

   S-a petrecut apoi o altă întâmplare ciudată: într-o seară și-a făcut apariția la vila mea Sandu Pocol. Nu-l mai întâlnisem din ziua când fusesem anchetat.

   A intrat ca și când între noi nu s-ar fi petrecut nimic. Mi-a spus că vrea să-mi vorbească.

   „În pădure?” l-am întrebat cu ironie.

   „Nu, aici!”

   M-a întrebat ce am de gând, căci războiul se apropia de sfârșit.

   „Treaba mea!” l-am repezit eu.

   „Te înșeli, mi-a replicat. Ne interesează pe amândoi. Suntem români. Nu ne este indiferent cine câștigă războiul, bolșevicii sau americanii!”

   I-am demonstrat că mi-e indiferent. Nu s-a lăsat convins și mi-a propus să ne pregătim fuga spre apus. Nici de data asta nu mi-a fost greu să-mi dau seama că mă găsesc în fața unei noi provocări. L-am dat afară din casă. După nici 10 minute, s-au ivit în locuința mea agenții Gestapoului.
   Am fost întrebat ce căuta Pocol la mine. Le-am povestit tot, fără nicio remușcare. Mi-au mulțumit și au plecat, lăsându-mă în pace.

   A doua zi, Max von Heisler, vizitându-mă în laborator, mi-a adus la cunoștință că Pocol a fost arestat, judecat fulger și împușcat pentru înaltă trădare.

   În mod firesc, am devenit sensibil la tot ceea ce se petrecea în jurul meu. Mă chinuia un singur gând - să fug, să-mi salvez cercetările, să ajung în țară. Războiul, care până nu de mult nu mă interesa, îl priveam acum cu alți ochi. Așteptam deznodământul. Se apropia. Eu continuam să fiu supravegheat.

   Doctorul von Heisler își schimbase atitudinea. A priceput că tărăgănam în mod conștient cercetările și nu se dădea în lături să facă zilnic presiuni asupra mea. Chinuit de gândul de a-mi salva lucrările, mi-a venit ideea să-mi ascund caietele și să pregătesc altele fictive. Am trecut la realizarea planului. Am găsit pentru caietele mele o ascunzătoare foarte bună, chiar în vila unde locuiam. N-am greșit în hotărârea luată.

   După un timp, când a început disperarea laboratoarelor, agenții Gestapoului au năvălit în cabinetul meu, m-au declarat arestat, reținându-mi toate caietele, fițuicile și hârtiile. Mai toate erau fictive. Singurul în măsură să constate valoarea reală a caietelor era Max von Heisler.

   Intrând însă în posesia documentelor mele, el n-a mai avut când să le cerceteze: era prea grăbit cu disperarea și cu trecerea sa, așa cum am aflat mai târziu, spre apus. (De altfel, n-a mai apucat să treacă: a căzut victima unui bombardament aerian pe una dintre șoselele ce duceau spre Belgia.)

   La 5 mai, cu câteva zile mai înainte de capitularea Germaniei, Gestapoul m-a pus în libertate.

   M-am îndreptat  în grabă spre locuința mea, cu gândul să-mi iau caietele. Am găsit vila prefăcută în cenușă. Bineînțeles, caietele împărtășiseră și ele soarta clădirii.

   Stăteam distrus și contemplam cu ochii înlăcrimați cenușa și bârnele carbonizate. Pierdusem totul. Deodată, am auzit pașii unui om. M-am răsucit să văd cine e. M-am pomenit față în față cu un individ necunoscut, îmbrăcat în civil. Ținea în mână un revolver îndreptat spre mine.

   „Te așteptam, domnule Stamatiad! În sfârșit, ți-a sunat ceasul!” mi s-a adresat el pe românește.

   Eram prea obosit, prea plictisit, ca să mai pot reacționa. Mi se părea însă absurd să scap cu viață din ghearele Gestapoului și să fiu împușcat de un compatriot. Am avut un pic de curiozitate să întreb:

   „De ce?”

   „Te-ai făcut vinovat de moartea a doi camarazi de-ai mei, Celaru și Pocol. Mi-au fost frați de sânge.”

   Vocabularul nu-mi era străin. Iată, îmi spuneam, în pragul morții, mi-a fost dat să aflu cine au fost cei doi. Nu mă simțeam vinovat de moartea nimănui. Nici în prezent nu știu de ce a fost împușcat unul, de ce a fost împușcat celălalt. Din nu știu ce pornire, am fost curios să știu cine-i cel care voia să mă împuște.

   „Dumneata cine ești?” l-am întrebat.

   „Sunt camaradul Traian Baleca și vreau să răzbun moartea fraților mei de sânge.”

   Aș fi putut să-i explic că nu eram vinovat cu nimic, dar așa cum am mai spus, mă simțeam prea obosit, prea demoralizat de pierderea caietelor. Mi-era scârbă de mine însumi: de unde pornisem și unde ajunsesem. I-am strigat:

   „Trage! Hai, ce mai stai, trage!”

   Celălalt a întins arma, luând inima-mi drept reper.

   „O să mor ușor!” am gândit.

   Cu toate astea, individul nu a tras. Mi-am smuls cămașa și mi-am descoperit pieptul.

   „Trage odată!” i-am strigat din nou.

   „Nu, mi-a răspuns, n-am să te împușc. M-am răzgândit. Ești totuși un tip prețios. O să mă însoțești... o să ne străduim să ajungem împreună la aliați.”

   Aceeași poveste - spre vest, spre vest, spre vest... Aș fi preferat să mor pe cenușa caietelor mele.

   „La drum, domnul Stamatiad!” m-a îndemnat el cu un surâs batjocoritor.

   Am pornit. Din prima clipă mi-a dat seama că lui Baleca drumurile Germaniei nu-i erau străine. Insul care voie să mă omoare se purtase cu mine foarte civilizat. Procura cu ușurință de-ale gurii; cu aceeași ușurință găsea și pe unde să înnoptăm.

   Războiul își trăia ultimele clipe. Șoselele erau pline de refugiați: se deschiseseră și porțile lagărelor de concentrare. Am trăit să văd tabloul cel mai jalnic al unui război pe care, ani buni, îl ignorasem.

   În cea de-a treia zi a marșului am ajuns într-o comună în apropierea orașului N... Spre surprinderea mea, Baleca s-a îndreptat fără șovăire către o căsuță ce se găsea la marginea de nord a satului. L-am urmat.

   Cheia casei unde trăsesem o avea asupra lui și, deși acest amănunt mă sâcâia, nu l-am întrebat nimic. Ajunsesem la capătul puterilor. Mi s-a dat o cameră fără ferestre. Un fel de celulă - se găseau acolo un pat, o noptieră, o veioză, o cană de apă.

   Baleca m-a încuiat, declarându-mă prizonierul lui. Mi s-a atras atenția că, dacă am nevoie de ceva, să bat în ușă.
   Oboseala mă doborâse; mă treziră niște glasuri ce veneau din sufragerie. Vorbeau doi bărbați. N-aș fi acordat acestui fapt nicio atenție, dar un glas mi s-a părut foarte cunoscut. M-am dat jos din pat și mi-am lipit urechea de ușă.

   Vorbea Baleca... și, de necrezut, vorbea cu alpinistul Pocol. Mi-am spus că aiurez... poate de oboseală. Cum să stea Baleca de vorbă cu un om care a fost împușcat? Doar Max von Heisler în persoană mi-a adus la cunoștință că Pocol fusese arestat și executat pentru trădare. Eram atât de intrigat de ceea ce trăiam, încât am bătut la ușă.

   Când mi s-a deschis, am constatat că cel care-mi deschisese era un neamț. Altcineva nu era în sufragerie. Neamțul m-a condus până la toaletă. M-a așteptat la ușă până am ieșit. La înapoierea în „celulă”, m-am uitat din nou în sufragerie - nici urmă de Baleca, de Pocol. Eram înclinat să cred că totul nu s-a petrecut decât în mintea mea.

   „Unde e domnul Baleca?” l-am întrebat totuși pe neamț.

   „Doarme” mi s-a răspuns.

   Am mai zăcut 3 sau 4 zile, nu mai țin minte. De altfel, pierdusem noțiunea timpului. În acest inteval n-am dat ochii cu cel care mă sechestrase. Gazda mă păzea, gazda îmi aducea de mâncare. Când, în sfârșit, am dat ochii cu Baleca, am constatat că era foarte bine dispus. Aflase și motivul: trupele americane intraseră în N... Baleca m-a poftit în sufragerie, m-a îmbrățișat ca pe un vechi prieten.

   „Ei, mi-a spus, suntem salvați. Bărbierește-te, pune-te la punct.”

   Nu înțelegeam prea bine sensurile acestor sfaturi. Curând însă aveam să înțeleg.

   „Nu te poți prezenta așa în fața americanilor”, mi-a atras el atenția.

   „Cine ți-a spus că vreau să mă prezint? Nu vreau decât să mă reîntorc în țară”, i-am replicat eu.

   „Mută-ți gândul, m-a repezit dumnealui. Americanii sunt informați de cercetările efectuate în laboratoarele conduse de Max von Heisler. Nu poți să negi că ai fost unul dintre colaboratorii lui. Ai datoria să le explici totul. Iar pe mine mă vei prezenta drept unul dintre ajutoarele dumitale. Uite, cunoști documentele astea?”

   A scos dintr-o valiză hărțile celor două expediții conduse de mine în Munții Rodnei. Le-am recunoscut: aparțineau alpinistului și cartografului Pocol. Cum au ajuns în mâinile lui Baleca? m-am întrebat. Hărțile aveau valoare și încă una destul de mare!

   „O să le predăm americanilor, mi-a explicat Baleca în continuare. Recompensa ne este ca și asigurată. Dumitale o să ți se propună un post într-unul dintre laboratoarele de peste Ocean.”

   Părea încântat de perspectiva propriilor sale planuri. Mă socotea prizonierul său. Un pion pe care îl muta după bunul său plac.

   „Și dacă refuz să mă prezint?” am întrebat.

   „N-ai să îndrăznești! N-ai cum. Ai lucrat, ai colaborat din plin la făurirea unei arme secrete, iar arma asta urma să fie folosită împotriva trupelor aliate. Cu sau fără voia dumitale, te-ai situat în categoria criminalilor de război. Ești pierdut, nu-ți dai seama? N-ai decât o singură șansă. Să te predai de bună voie aliaților din vest.”

   Baleca mă întrebase: „Nu-ți dai seama?” Nu, nu-mi dădeam seama. Nu-mi închipuisem, niciodată, că existența mea poate să ia o asemenea întorsătură.

   Până atunci nu fusesem decât un tânăr geolog, pasionat de tainele munților unde mă născusem și crescusem. Nu mă interesa prea mult viața vie de la suprafața solului, ci viața, în aparență moartă, a materiei subterane.

   Viața cea de toate zilele pe care o ignorasem atâta amar de vreme, deoarece mă consideram undeva sus, deasupra tuturor lucrurilor mărunte și cotidiene, îmi servise o lecție amară. Ajunsesem, dacă acceptam părerea lui Baleca, în rândurile criminalilor de război. Nu, o asemenea umilință n-am mai vrut să îndur. Trebuia să găsesc o scăpare. I-a cerut timp de gândire.

   „N-ai la ce să te gândești!”

   Baleca zâmbea superior. Mă enerva zâmbetul lui.

   „O să mergem imediat!” mi-a poruncit, jucându-mi hârtiile sub nas.

   Gestul ăsta a avut darul să mă scoată din sărite.
   Discuția noastră se defășura în sufragerie. Nu știu dacă am cântărit bine sau nu situația. Mi-am amintit, brusc, că nu sunt un prăpădit și un fricos, ci un om de munte, de două ori mai voinic decât dânsul. Dacă e vorba să mor de mâna unei lichele, trădător de țară, atunci mi-am zis, să-mi dau pielea cât mai scump. Nu mai știu când și cum am apucat să-l lovesc.

   Pumnul meu l-a nimerit între ochi. S-a rostogolit cu scaun cu tot. N-a mai apucat să facă un gest de împotrivire, căci, în furia mea, am apucat o vază din cristal și am spart-o în capul lui. Mă așteptam ca de undeva să răsară gazda. Am avut noroc: nu era acasă. Am luat cu mine hârtiile lui Pocol și am fugit.

   Bănuiam că Baleca, după ce-și va veni în fire, mă va căuta în N... Nu m-am îndreptat într-acolo, ci am luat-o spre sus, către orașul E... ocupat de trupele franceze. M-am prezentat la garnizoana orașului. Un colonel francez m-a asculta. Nu i-am ascuns nimic. El m-a ajutat să mă repatriez.

   Așa cum am mai arătat în autobiografie, am ajuns în țară la 18 august 1945.
   Pe profesorul Grigorescu, spre marea mea fericire, l-am mai găsit în viață. M-a primit cu brațele deschise și, datorită lui, am început să-mi consacru întreaga mea capacitate dezvoltării geologiei românești.

   Și iată că astăzi sunt supus unor noi încercări. Trecutul încearcă să se răzbune. Uitasem de el. Morți nu învie. Nu înțeleg nimic din aceste întâmplări, decât faptul că Celaru trăiește și mă acuză fie de moartea lui Baleca, fie de aceea a lui Pocol. Nu, nu izbutesc să pricep nimic...

   Acolo, în casa unde fusesem sechestrat, auzisem glasul lui Pocol, acum mi-e dat să-l aud pe cel al lui Celaru.

   Repet: consideram trecutul un capitol încheiat. Mai toate datele acestea le-am semnalat din primele clipe în autobiografie. N-aveam niciun motiv să mă mai gândesc la ele. Se pare însă că urmele rămân.

   Inginer Dan Stamatiad

VII

ucis, dar numai pe jumătate

1

   Lucian aștepta cu nerăbdare ca maiorul Panait, șeful său, să-l cheme, să-i comunice părerile în legătură cu declarația lui Stamatiad.

   Nerăbdarea îi era îndreptățită; își formulase câteva observații pe marginea declarației și avea neapărată nevoie nu numai de un schimb de opinii, dar și de regulamentara aprobare ierarhică pentru a putea acționa conform unor ipoteze.

   Ceruse de la serviciul de cadre al institutului o copie după autobiografia inginerului și o primise în timp util. Fără a intra în amănunte, Dan Stamatiad își povestise tumultoasă existență în anii războiului. Asta îi întărea și mai mult convingerea că Stamatiad era un om cinstit, cu un caracter integru. A-i apăra viața, onoarea, rodul activității științifice i se părea un țel de o importanță majoră.

   Într-un târziu, primi mult așteptatul telefon. Maiorul Panait îl poftea la o „vorbuliță”.

   - Da, să trăiți! Într-o clipă sunt la dumneavoastră! răspunse Lucian militărește.

   De cum intră în cabinetul șefului, Lucian zări paginile declarației lui Stamatiad răsfirate pe birou. Observă că unele fraze din declarație fuseseră subliniate cu tot felul de creioane colorate - roșu, albastru, verde. Era un obicei vechi al maiorului. Numai el știa la ce-i folosea acest joc al culorilor, iar Lucian nu îndrăznise niciodată să-l întrebe.

   - Șezi, îl pofti Panait.

   Își puse ochelarii și-și cercetă colaboratorul. Și-i scoase însă imediat.

   - Nu m-am obișnuit cu ei, explică.

   Trecu apoi la problemele declarației.

   - Ce zici, căpitane, e o poveste interesantă, nu-i așa?

   - Foarte, tovarășe maior, fu Lucian de acord.

   - Începem dialogul? Dar mai întâi să aprindem câte o țigară. O, pardon, am uitat! Tu ești cu bomboanele.

   Maiorul îi aruncă un surâs ironic.

   Pe Lucian nu-l stingheri ironia șefului. Acel „începem dialogul?” era, de fapt, o aluzie plăcută la începuturile fericite ale colaborării lor, de pe vremea când Lucian manifesta o mare slăbiciune pentru terminologia artelor dramatice.

   - Cu voia dumneavoastră, tovarășe maior, începem.

   Deschise mapa și-și cercetă însemnările.

   - Mai întâi aș vrea să vă raportez că în arhivele noastre, pe listele celor fugiți în Germania după rebeliunea din `41, nu figurează niciunul dintre cei trei care au gravitat în jurul lui Stamatiad.

   - De aici, o concluzie de ordin practic, îl întrerupse maiorul.

   Lucian se uită curios la șef și-l văzu punând degetul pe o frază din declarația lui Stamatiad, subliniată cu roșu.

   - În cazul ăsta ar fi nimerit să stai de vorbă cu inginerul Stamatiad și să-i ceri să-ți dea semnalmentele celor trei. Eventual, să-i arătăm și fotografiile pe care le deținem. Cine știe, poate că-l recunoaște pe vreunul dintre ei. De acord?

   Lucian încuviință din cap.

   „Da”, gândi el, înțelegând exact ideea maiorului, „e foarte posibil ca aceștia să fi avut identități false. Eu îl caut la litera C - Celaru Tudor, când, în realitate, ar putea să figureze la alta.”

   Maiorul continuă:

   - O deosebită atenție ar trebui să acordăm celor trei momente din viața inginerului. Pocol a fost alpinist și cartograf - un amănunt demn de reținut. Max von Heisler i-a impus lui Stamatiad să-l ia în prima expediție. Celaru a apărut mai târziu. Chimist, cu studii superioare. Au făcut cunoștință, dar nu s-au împrietenit. Știm ce a urmat, datorită declarațiilor lui Stamatiad, Celaru este găsit mort, iar cel acuzat de crimă e inginerul nostru. Acuzatorul - Gestapoul! Martorul principal - Pocol. În privința asta cred că Stamatiad nu greșește. A fostă, fără îndoială, victima unei provocări.

   Lucian simți ațintită asupra sa privirea ușor melancolică a șefului.

   - Cu ce scop? ținu maiorul să precizeze.

   - Stamatiad, nu mai țin minte la ce pagină declară textual: „După două zile am aflat știrea că România a întors armele, că Parisul a fost eliberat de sub ocupația nazistă”. Așadar, provocarea, care a avut scopul de a obține de la inginer o declarație de loialitate față de Reich, a fost organizată tocmai în zilele când la noi în țară izbucnise insurecția armată. Pentru a-și atinge țelul, Gestapoul, cu sprijinul celor doi agenți, a înscenat așa-zisa asasinare a lui Celaru.

   Maiorul interveni amenințându-l prietenește cu un creion albastru:

   - Aș fi de acord cu propunerea ta dacă mi-ai răspunde la următoarele întrebări: Celaru a fost asasinat sau nu? Gestapoul i-a arătat lui Stamatiad cadavrul lui Celaru sau numai mormântul?

   - Bine, dar Stamatiad susține că i-a recunosc vocea, deci n-a fost asasinat...

   - O voce înregistrată pe o bandă de magnetofon?

   - Da.

   - Nu uita că Stamatiad e un astenic. Cât și până unde ne putem bizui pe memoria sa? Dacă ne luăm după dânsul, și Pocol a fost executat, dar uite că pe urmă declară că i-a auzit vocea. Noi trebuie să stabilim cu exactitate cine este cel care îl amenință pe inginer și cine, realmente, a fost ucis. Nu de alta, dar avem de-a face cu foști agenți ai Gestapoului. Mă înțelegi, căpitane?

   - Cum să nu, tovarășe maior, își înălță Lucian sprâncenele a mirare, reproșându-i parcă: „Se poate, tocmai eu să nu vă înțeleg?” Se cer clarificate câteva date care, la rândul lor, să ne ofere, pe cât posibil, o certitudine.

   - Poți să-mi spui cu ce scop a înscenat Gestapoul a doua provocare?

   - Naziștii urmau îndeaproape cercetările lui Stamatiad. Ei erau interesați să afle raioanele cu zăcăminte de uraniu din România încă în zilele acelea, cât mai erau stăpâni. De aceea voiau să stabilească loialitatea românului Stamatiad, ce gândește, dacă se pot încrede în el până la capăt. Au trecut atunci la organizarea celei de-a doua provocări.

   Maiorul luă o pagină de pe birou și citi în gând o frază subliniată în pare cu roșu, în parte cu albastru. Zise:

   - În legătură cu a doua provocare, ar fi bine să clarificăm câteva date. Uite, nu ți se pare nefiresc acest amănunt: de la terminarea războiului și până în clipa când a fugit din casa unde l-a dus Baleca, Stamatiad n-a mai dat ochii cu cei doi „morți” - nu i-a mai întâlnit nici pe Celaru și nici pe Pocol. Dacă, într-adevăr, n-au fost uciși, atunci din ce motive au stat ascunși? Nazismul doar se prăbușise, iar Baleca juca deschis, cu cărțile pe față. Obținuse de la Stamatiad aproape tot ceea ce urmărea, nu-i așa?

   - Poate că erau interesați să păstreze în continuare taina celor doi „morți”? Nu credeți? „Înviind”, se demascau definitiv, iar Stamatiad s-ar fi lămurit și mai bine cu cine avea de-a face. E drept, pe Celaru nu l-a mai întâlnit, glasul lui Pocol însă l-a auzit.

   - L-a auzit sau i s-a părut?

   - Eu cred că, într-adevăr, l-a auzit.

   - Ce te face să fii atât de sigur? voi maiorul să afle.

   - Stamatiad declară că a văzut la Baleca hârtiile întocmite de Pocol.

   - Recunoaște, o simplă declarație nu poate să ne convingă că Stamatiad a auzit cu certitudine glasul lui Pocol. Nici măcar că s-ar fi găsit sub același acoperiș cu Baleca nu poate să ne convingă. Nu crezi că, dacă Pocol s-ar fi aflat acolo, ar fi sărit în ajutorul lui Baleca?

   - Poate că în clipa aceea nu era...

   - Crezi? Să nu se găsească acolo într-un moment atât de decisiv?! Dă-mi voie să mă îndoiesc.

   Maiorul căută o altă pagină. De data asta, Lucian nu izbuti să vadă cu ce culoare fusese subliniată fraza asupra căreia șeful voia să se oprească.

   - Da, da, stărui maiorul, momentul era decisiv, căci urmau să se predea cu totul americanilor.

   - E greu, replică Lucian, să știm cu exactitate ce s-a petrecut acolo în ziua aceea.

   - O încercare de reconstituire cât mai aproape de adevăr n-ar strica să întreprindem.

   - E ceea ce și încerc, tovarășe maior, zise Lucian puțin supărat. Revin la cea de-a doua provocare. Spiritul obiectiv al cercetărilor mă obligă să recunosc că a fost bine organizată. Ca urmare, Gestapoul s-a convins că Stamatiad rămâne în continuare același om de ștință dezinteresat, naiv în politică, plutind deasupra tuturor evenimentelor. Și a mai izbutit ceva: să furnizeze agenților săi, recrutați din rândurile legionarilor, un pretext pentru un eventual șantaj.

   Lucian tăcu. I se păru că maiorul ar fi vrut să-l întrerupă. Șeful însă în îndemnă:

   - Zi-i înainte, că nu-mi displace!

   - După capitularea Germaniei hitleriste, deci după ce nemții au intrat în posesia caietelor false ale inginerului, Gestapoul l-a lăsat pe Stamatiad drept pradă celor trei agenți.

   - De ce trei? îl ațâță maiorul. Conform declarației lui Stamatiad, numai unul singur, în final, a încercat să-l șantajeze - Baleca.

   - Mie mi se pare că apariția singulară a lui Baleca este pe deplin justificată. Repet: dacă în final și-ar fi făcut apariția și cei doi „morți” - Pocol și Celaru - Stamatiad ar fi stabilit cu ușurință că are de-a face cu trei trădători de patrie. Nimic de spus, au acționat cu multă șiretenie. Cunoșteau valoarea lui Stamatiad ca om de știință, aveau nevoie de el; era omul în putere să-i scoată din impas. Mie unul mi-e limpede: dacă Stamatiad ar fi dacă ochii cu cei doi „morți”, planul celor trei de a trece cu el în Occident s-ar fi năruit din capul locului, și asta datorită hotărârii lui Stamatiad de a acționa ca un adevărat patriot. Deci, aș putea conchide că unele date ce țin de trecut îmi sunt oarecum clare.

   - Îmi place acest „oarecum”, zâmbi Panait.

   - Din păcate, problemele prezentului îmi sunt încă învăluite într-un mister total.

   - Care sunt alea? Ia să ascultăm și noi, propuse maiorul părintește, luând, la întâmplare, din paharul de plastic unde-și ținea culorile, un creion violet.

   - Admițând că Celaru n-a murit... că Celaru e cel care-l amenință pe Stamatiad cu moartea, atunci în mod neîndoios se ridică unele întrebări: când și cum a revenit Celaru în țară? Sub ce identitate trăiește? Au trecut 20 de ani de la terminarea războiului, ce a făcut în acest răstimp? De ce a ales tocmai acum ceasul răzbunării? În numele cui acționează? E singur sau face parte din același triumvat? De fapt, ce vrea? Ce urmărește? Numai să se răzbune? Nu cumva mai are și un alt obiectiv?

   - Mai ai și alte întrebări? glumi Panait?

   - De întrebări nu ducem niciodată lipsă, glumi și Lucian. Observ la Celaru o particularitate - acțiunile sale sunt foarte degajate. S-ar zice să nu se teme de nimic. Ca și cum s-ar ști la adăpost. Nu mă îndoiesc că locuiește în condiții optime - mașină de scris, telefon, posibilitatea de a înregistra nestingherit o bandă de magnetofon... Uneori sunt înclinat să cred că locuiește chiar în blocul unde domiciliază Stamatiad; că-i un intim al său ori al institutului. Știe, de pildă, că Stamatiad ne-a cerut sprijinul și totuși nu renunță la acțiunile sale, de parcă ne-ar fi imposibil să-l prindem... De fapt, ceea ce mă intrigă în cel mai înalt grad este și faptul că, încă din prima zi, a aflat că Stamatiad ne-a făcut o vizită.. Deci știe că suntem pe fir.

   - Ai întreprins ceva în sensul ăsta? întrebă Panait cu o răceală neașteptată în glas.

   Amănuntul îl nemulțumise.

   - Da. Doi oameni știu că Stamatiad a fost la noi. Directorul institutului și șoferul său. Am stat de vorbă cu amândoi.

   - Și ce alte nedumeriri mai ai? se interesă Panait cu aceeași răceală în glas.

   - Am, slavă Domnului! De pildă, inginerul Aman a dispărut de acasă. Percheziția efectuată la domiciliu n-a scos nimic la iveală. N-am izbutit să stabilim dacă are vreun amestec în afacerea Stamatiad. Un lucru totuși e limpede: se cunosc de pe vremea studenției. Datorită lui Stamatiad, Aman a fost angajat la institut. Stamatiad i-a pus, nu o dată, apartamentul la dispoziție.

   - Întâlniri amoroase?

   - Da. Aman însă a dispărut fără urmă.

   - Stamatiad știe că Aman a dispărut?

   Panait risipi cu palma fumul țigării, de parcă ar fi vrut să vadă și mai bine chipul căpitanului.

   - Nu știe. N-am vrut să-l alarmez. De altfel, nimeni, în afară de director, nu știe că Aman a dispărut. Am socotit că e mai prudent așa. Să-l găsim mai întâi.

   - O discuție cu Stamatiad pe tema prietenului său Aman ar fi utilă. Înțeleg, starea sănătății sale te determină să-l menajezi. Totuși, poate că Stamatiad e în măsură să-ți furnizeze informații prețioase.

   Lucian își însemnă în carnet indicația șefului, dându-i astfel de înțeles că o să țină seama de ea. Întrebă:

   - Îmi permiteți să continui?

   Panait strivi țigara și ridică în aer un creion roșu, ca pe o baghetă - semn că Lucian putea să continue.

   - Mai există un personaj, de astă dată un personaj feminin... Angela Prisăcaru, prietena lui Stamatiad. Pare să fie o femeie cinstită, dar inginerul, pe neașteptate, a început s-o bănuiască. Iată de ce: Angela Prisăcaru a fost măritată cu un cetățean austriac care s-a repatriat, nu în Austria, ci la Munchen, unde și-a stabilit domiciliul. De acolo, când și când, îi mai trimite câte un dar. Fie prin poștă, fie prin mijlocirea unor turiști. Fiind ființa cea mai apropiată de Stamatiad, a intrat și dumneaei în atenția noastră.

   Lucian ridică privirea de pe carnetul cu însemnări. Întâlni fața, în clipa aceea gravă, a maiorului.

   - Tovarășe căpitan, dacă nu mă înșel, te-ai apropiat de concluzii.

   Panait își încreți fruntea și se uită fără să clipească în ochii colaboratorului.

   - Nu greșiți, tovarășe maior, răspunse Lucian cercetându-și însemnările. Prima concluzie: ne aflăm în fața unor rămășițe ale ultimului război mondial. Vom continua deci acțiunea de identificare a celor trei legionari fugiți în Germania. A doua concluzie: prin ultima acțiune, așa-numitul Celaru - vocea de pe banda de magnetofon - a aruncat în joc o carte decisivă.

   - Vrei să zici că s-a plictisit el de atâtea amenințări și că acum o să treacă la fapte?

   - Exact, tovarășe maior! Consider că, de-acum încolo, viața lui Stamatiad este cu adevărat în primejdie. Am luat toate măsurile pentru a-l feri un de atac. Mi-e imposibil totuși să ghicesc în ce direcție o să fie declanșat atacul. Cuvintele: „Unde, când și în ce fel vei muri”, repetate în cele câteva scrisori până la obsesie, par să nu fie doar un simplu mijloc de intimidare, ci și o realitate de care trebuie să ținem seama. Și mai există un fapt ce le favorizează acțiunile: boala lui Stamatiad. Omul e tare bolnav, iar întâmplările din ultimele zile, nu exagerez, l-au adus în pragul nebuniei. Ar trebui internat, însă internarea lui ar îngrădi, din capul locului, posibilitățile de acțiune ale așa-numitului Celaru, prelungind astfel, în mod implicit, procesul lor de identificare.

   - Ce trebuie să înțeleg, că nu ești pentru internarea lui Stamatiad?

   - Așa e, tovarășe maior, nu sunt și iată de ce: mi se pare că, lăsându-l pe Stamatiad să lucreze, îi oferim și lui Celaru un teren ceva mai larg pentru a se dezvălui, ceea ce ar înlesni prinderea lui.

   Panait îl amenință cu creionul:

   - Bagă de seamă, căpitane, suntem obligați să alegem varianta cea mai puțin primejdioasă pentru Stamatiad. Nu ne este totuna când o să-l prindem pe atentator, înainte de crimă sau după săvârșirea ei. Mise pare că varianta propusă e cam primejdioasă. Riști să-l prinzi pe Celaru după... Nu crezi?

   Lucian întârzie răspunsul. După felul cum își strâmba gura, se putea ghici că observația maiorului în descumpănise. E drept, propusese o cale ceva mai dificilă, dar, în același timp, și foarte eficace. O soluție riscantă, fără îndoială, deoarece, lărgindu-se astfel posibilitățile de acțiune ale lui Celaru, se lărgea în mod firesc și zona morții.

   - Mda... mormăi Lucian acru. Atunci îl voi sfătui pe Stamatiad să se interneze. Bineînțeles, noi vom lua toate măsurile de siguranță. Deși nu-mi vine să cred că asasinul o să îndrăznească să intre în capcana asta.

   - Ai din partea acestuia vreun semn că ar fi timid? ținu maiorul să-i atragă atenția.

   Lucian se întoarse însă la propunerea sa inițială, stăruind:

   - Dar dacă i-am explica lui Stamatiad aspectele reale ale celor două posibilități, iar el ar opta pentru prima.

   - Susțineai înainte că e tare bolnav. Sau n-am auzit eu bine?

   Panait nu-i dădu răgazul să răspundă.

   - Te-ai gândit, de pildă, că Stamatiad e de pe acum ucis, dar numai pe jumătate?

   - Nu, recunoscu Lucian cu sinceritate, la asta nu m-am gândit.

   - Te-ai gândit, de pildă, la mijloacele prin care Stamatiad ar putea să fie ucis?

   - Mi-ar veni și foarte greu. Numai scriitorii cred despre noi că suntem niște supraoameni, niște supragânditori. Dați-mi voie să dezmint încă o dată această idee preconcepută și să repet: „Mi-ar veni foarte greu”. Dacă la spusele mele se adaugă și faptul că nu trag din pipă, ci mă mulțumesc cu bomboane de mentă, se obținea imaginea unui pământean ca toți pământenii.

   Panait își descreți fruntea și-și privi colaboratorul cu afecțiune.

   - Să trecem peste părerea scriitorilor de aventuri... literatura e una, viața noastră e alta... Într-un raport anterior mă informai că scrisorile de amenințare l-au găsit pe Stamatiad astenic. Astăzi, m-ai informat că întâmplarea cu banda de magnetofon l-a adus în pragul nebuniei. Iată-l deci pe jumătate ucis. Poate că dușmanul lui nici nu intenționează să apeleze la revolver, pumnal, otravă. Poate că se mulțumește să-l ucidă distrugându-i sistemul nervos. A găsit în astenia inginerului un aliat prețios, nu-i așa? Încă un atac psihologic de genul benzi de magnetofon și crima va fi ca și desăvârșită... Ce crezi, căpitane?

   Maiorul Panait se trase spre speteaza fotoliului, își desfăcu larg brațele, arătându-se pregătit să asculte replica.

   Lucian fixa cu privirea paginile mapei, căutând parcă printre ele un răspuns cât mai potrivit. Găsea ideea dezvoltată de maior nu numai interesantă, ci și întemeiată. Înțelese de ce internarea lui Stamatiad era mai mult decât utilă. Se uită pieziș la șef. Îl văzu obosit, dar, în același timp, mulțumit de „dialog”.

   - M-ați întrebat ce cred? vorbi Lucian și, în momentul acela, ar fi vrut să ia și el de pe birou un creion colorat și să se joace. Cred că aveți dreptate. Internându-l, îl putem apăra mai ușor de mâna ucigașă. Iar apoi, aflându-se sub îngrijire medicală, va avea organismul ceva mai fortificat pentru a întâmpina eventual, viitoare atacuri psihice.

   - Totuși, interveni maiorul, nu trebuie să absolutizăm. N-ar fi exclus ca lui Celaru să-i vină pofta să tragă și cu arma.

   - O întrebare nu-mi dă pace... Autorul scrisorilor de amenințare se arată a fi la curent cu starea sănătății lui Stamatiad. Cine-l informează: Aman? Angela Prisăcaru?

   - Eu sunt de părere să nu limităm posibilitățile de informare ale lui Celaru doar la cele două persoane. De ce n-ai folosi și alte căi, nu-i așa?

   Lucian dădu gânditor din cap.

   - Bine... Îi voi recomanda lui Stamatiad să se interneze. Trec la cea de-a treia concluzie. Cercetările dactiloscopice au depistat câteva amprente digitale: pe capacul magnetofonului, pe dulăpiorul cu medicamente. Amprentele nu sunt nici ale lui Stamatiad, nici ale menajerei. Curios mi se pare faptul că, pe scrisori, autorul lor n-a lăsat nicio urmă.. A lucrat cu grijă și, dintr-odată, dăm peste niște urme lăsate în mod grosolan. Au mai fost descoperite și urme de pași, lăsate de un ins care poartă pantofi cu talpă microporoasă, numărul 42. Mai mulți inși au fost văzuți ieșind din clădire în jurul orei 12 noaptea. Am inițiat cuvenitele investigații. Tovarășe maior, acestea îmi sunt concluziile și, în acest sens, vă rog să-mi permiteți să acționez.

   - De acord, consimți maiorul. Aș vrea să-ți mai fac două recomandări. Prima, să stai de vorbă și cu Angela Prisăcaru. A doua, să te interesezi îndeaproape de condițiile existente la sanatoriul unde urmează să fie internat Stamatiad. Nu ne este indiferent dacă va sta într-o rezervă sau într-un salon comun. Să i se creeze toate condițiile pentru a fi apărat la vreme de mâna răzbunătoare a dușmanului.

   - Am înțeles, să trăiți, răspunse Lucian și se ridică. Îmi permiteți să mă retrag?

   Maiorul se ridică și el, conducându-l până la ușă. La despărțire, îi spuse cu căldură în glas:

   - Salut-o pe Lia din partea mea. Și să n-o necăjești, că altfel...

2

   Stamatiad își reluă activitatea cu ceva mai multă stăpânire de sine.

   Preț de două ore lucră intens, satisfăcut că se regăsise, convins că nimic nu-l mai poate întoarce la starea din ajun. Înainta încet, dar sigur, pe căile atât de complexe ale planului U-74. Cifrele i se supuneau; formulele, de asemenea. În răstimpuri, își amintea de discuția purtată cu căpitanul Lucian, spunându-și că datorită lui își simțea inima ceva mai ușoară.

   Pe când se aștepta mai puțin, îl apucă iarăși o crntă durere de cap. Brusc, simți o greutate apăsându-i creierul mic; apăsarea asta se întindea puțin câte puțin, răsfrângându-se pe toată suprafața scoarței. Tâmplele prinseră să-i zvâcnească; auzea îngrozit bătăile unor ciocănele.

   Închise ochii și-și cuprinse disperat capul; își închipuia că, dacă și-l va elibera din strânsoarea mâinile, durerea va deveni și mai mare. Nu-și putu stăpâni un geamăt. Se hotărî să ia un calmant și, după ce-l înghiți, zăcu nemișcat în fotoliu. Gemea și se gândea la soarta lui nefericită; treptat, durerii lui de cap îi luă locul un val de depresie. Lacrimile îi înțepau ochii.

   „Sunt bolnav!” îi venea să urle. „Un bolnav incurabil.”

   Criza îi fu agravată de telefon. Ridică receptorul și, la întrebarea: „Inginerul Stamatiad?” răspunse în șoaptă: „Da, eu!”

   Apoi auzi cuvintele celuilalt:

   - Te mai las să trăiești câteva zile... Aș fi putut să te omor noaptea trecută, când te-am adormit buștean. N-am vrut... Vreau să te mai chinuiesc puțin. Sunt peste tot. Chiar acum când vorbesc cu dumneata, te văd... Sunt în birou.

   Necunoscutul izbucni într-un hohot de râs; nu se deosebea de cel înregistrat pe banda de magnetofon.

   - Ascultă, domnule Stamatiad, nimeni nu te mai poate salva de la moarte. Când vei ajunge acasă, vei avea plăcerea să auzi tic-tacul unei mașini infernale.

   Celălalt închisese de mult telefonul, dar Stamatiad continua să țină receptorul lipit de ureche.

   În poziția asta îl găsi Lucian. Stătea încremenit în fotoliu, cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii pământii. Ofițerul se repezi la dânsul, îi luă receptorul din mână. Îi dădu un pahar cu apă. Stamatiad, supus, îl bău dintr-o suflare. Inginerul îi mulțumi abia auzit.

   Când Lucian îi căută privirea, închise repede ochii, de parcă ar fi vrut să-și ascundă spaima.

   - M-a sunat, murmură el fără să deschidă ochii. Mi-a spus: „Nimeni nu te mai poate salva de moarte”. M-am săturat! Nu mai pot... să se termine odată... să mor! strigă, descoperindu-și de astă dată privirea rătăcită.

   „Maiorul a avut dreptate”, își spuse Lucian. „E pe jumătate ucis.”

   - Lucram, explică Stamatiad cu o voce stinsă. M-au apucat durerile de cap.

   Începu să-și frece fruntea.

   - Vă mai doar și acum?

   Răspunse „nu” printr-o ușoară clătinare a capului, apoi urmă:

   - Pe urmă mi-a telefonat. „Aș fi putut să te omor noaptea trecută, mi-a spus. Vreau să te mai chinuiesc puțin. Nimeni nu te mai poate salva de la moarte, mi-a spus... Când vei ajunge acasă, o să auzi tic-tacul unei mașini infernale”.

   „Da, cel mai înțelept lucru ar fi să se interneze”, gândi Lucian.

   - Fiți sincer, nu-i așa că nu aveți cum să mă ajutați? murmură Stamatiad nenorocit. Sunt pierdut, nu-i așa? Trebuie s-o recunoașteți.

   Lucian îi întinse pachetul cu țigări din care nu fuma niciodată. Inginerul nu-l refuză.

   - Nu am ce să recunosc, tovarășe Stamatiad, îi vorbi ofițerul. Am avut de rezolvat cazuri și mai complicate. Și le-am rezolvat.

   - Mai complicat ca ăsta!?! Nu cred. Uite, se irită el, noi stăm aici de vorbă, iar el îmi umblă prin apartament și-mi instalează, poate sub pat, poate sub masă, o mașină infernală, iar eu... când o să ajung acasă... o să-i aud tic-tacul...

   „Ți-a instalat o mașină infernală nu în casă, ci pe sistemul nervos”, gândi Lucian.

   - Știți, tovarășe inginer, eu nu cred în istoria cu mașina infernală.

   Spaima din ochii inginerului făcu loc nedumerii.

   - Nu credeți?!

   - În ce să cred? îl întrebă Lucian cu o voce plină de calm; în amenințarea cu mașina infernală sau în cuvintele: „Te mai las să trăiești câteva zile”?

   - Nu înțeleg, mărturisi inginerul cu sinceritate.

   - Vă rog să sesizați contradicția! O mașină infernală explodează în cel puțin 24 de ore. Auzindu-i tic-tacul, o putem intercepta ușor și tot atât de ușor o putem face inofensivă.

   - O puteți face inofensivă?

   - Da! Până și o bombă neexplodată poate fi făcută inofensivă. Mă înțelegeți? Pe de o parte, dumnealui vă mai acordă câteva zile, iar pe de altă parte, vă instalează o mașină infernală cu tic-tac, care ar spune: „Sunt aici! Sunt aici! O să explodez!”

   Lucian se feri să zâmbească; se temea ca inginerul să nu-l înțeleagă anapoda.

   - Vă admir siguranța... echilibrul... Nu v-a fost niciodată frică?

   - Cum să nu... Și nu o singură dată.

   Stamatiad fuma cu sete. Își ațintise privirea în gol cu o expresie de mare oboseală pe chip. Într-un târziu, vorbi:

   - Își bate joc de mine, nu-i așa? Istoria cu mașina infernală.. e cam stupidă. Cum de nu mi-a trecut prin minte?

   Zâmbi stingher, oarecum rușinat.

   - Sigur că da, din moment ce se aude, poate fi înlăturată. De fapt, ce vrea de la mine?

   Lucian găsi că s-a creat un moment psihologic potrivit ca să-l ajute într-o problemă delicată.

   - Mă întrebați ce vrea? Vă referiți, desigur, la contradicția subliniată de mine? Dumnealui - că e vorba de Celaru sau de altcineva, rămâne să stabilim - știe că sunteți ostenit, că nervii vă sunt slăbiți, că suferiți de o astenie destul de pronunțată. În consecință, se folosește de această stare a dumneavoastră.

   - Da, da, da! Aveți dreptate! recunoscu el și trase atât de îndârjit din țigară, încât se înecă și începu să tușească. Ce-i de făcut atunci?

   - Să vă internați.

   După o pauză, Stamatiad murmură cu amărăciune:

   - Să mă internez?! Să nu-mi duc la capăt proiectul? Să renunț... Dar unde aș putea fi în siguranță? Unde. Nu vedeți, e peste tot.

   Amintindu-și parcă de ceva greu de îndurat, își acoperi fața galbenă cu mâinile.

   - Liniștiți-vă! îl îmbărbătă Lucian. Dușmanul urmărește să vă țină într-o nesfârșită tensiune nervoasă.

   - Vă rog să-mi răspundeți: există sau nu o primejdie reală?

   Își descoperi fața arătându-și ochii, pe cât de întrebători, pe atât de înspăimântați.

   - Există, însă nu la proporțiile pe care vi le imaginați. De internare o să ne îngrijim noi, bineînțeles dacă vă dați consimțământul.

   Stamatiad nu răspunse; își sprijini coatele de birou, acoperindu-și fața.

   „Cum să-l smulg din ghearele deprimării? Cum să-l ajut? Dacă-mi refuză sprijinul, nu văd cum o să pot să înaintez cu cercetările”, gândea Lucian. „Poate că ar fi bine să-l invit aici, la discuție, și pe directorul institutului. Da, n-ar fi rău.”

   În clipa aceea sună telefonul interior. Stamatiad tresări și se retrase speriat în fotoliu. Refuză să ridice receptorul. Îl ridică Lucian.

   Auzi o voce răgușită:

   - Tovarășe inginer Stamatiad?

   - Da, răspunse Lucian.

   - Aici, poarta... Vi s-a adus un buchet de flori... Să-l trimit sus sau...

   Lucian îl întrerupse:

   - Cine l-a adus?

   - Un tânăr.

   - Să aștepte! Cobor imediat.

   - Ce-i? Ce s-a întâmplat? se interesă Stamatiad cu voce obosită.

   - Mă caută cineva jos, la intrare.... Mă întorc imediat.

   La poartă însă nu-l găsi decât pe portar. Zări pe masă un buchet de flori. Îl luă.

   Portarul îi atrase atenția:

   - E pentru tovarășul inginer Stamatiad.

   - Știu! M-a rugat pe mine să cobor și să iau florile de la dumneata. Unde e tânărul care le-a adus?

   - A plecat. N-a vrut să aștepte. I-am spus că vine personal inginerul să le ea... că vrea, se vede traba, să-i dea de-o țuică... A zi că-i grăbit, că n-are nevoie de țuică și a plecat.

   Lucian își strânse gura într-o furie surdă. Îi scăpase o urmă. Nu-i rămase decât să privească buchetul de crizanteme albe, învelit în celofanul florăriei Codlea. Prin transparența sa, zări un plic alb.

   - Zici că un tânăr a adus buchetul?

   - Da, tovarășu`...

   Portarul îl cunoștea pe Lucian doar din vedere; îl văzuse în câteva rânduri coborând cu directorul institutului. De câteva ori i se semnalase de la cabinetul acestuia: „Are să vină un tovarăș așa și așa... să-i dai drumul”. Bănuia că e o persoană importantă, de vreme ce corobora cu șeful cel mare.

   - Cum arăta?

   - Păi, `năltuț, cât dumneavoastră... să tot aibă 23-25 de ani. Drăguț... dar cu mutră de golan, vă rog să mă iertați. Și ca toți tinerii de azi, era îmbrăcat în straie negre.

   - Negre? deveni Lucian curios și furia surdă dinainte, ce și-i stăpânise cu greu, i se topi.

   - Purta pantaloni negri ca ițarii de înguști. Cămașă neagră. Avea și o scurtă - nu știu cum i se spune - tot neagră cu fermoar. Prea multe n-am putut să văd, că se grăbea...

   „Ai văzut exact cât am nevoie”, i se adresă ofițerul în gând.

   Își aminti că într-un raport i se semnalase prezența, în blocul unde locuia Stamatiad, a unui tânăr în negru. A ieșit pe scara de serviciu, la ora 2:20.

   „Deci tânărul în negru nu-i străin...”

   După cum se luminase la față, portarul pricepu că fusese de folos. Găsi cu cale să adauge, voind parcă să demonstreze că un vocabular mai acătării nu-i era străin:

   - În problema asta... e tot ce am putut să observ... Luați florile?

   - Le iau, i le duc eu inginerului.

   Înainte însă de a părăsi cabina portarului, Lucian îl căută pe Frunză la telefon și îi ceru să urgenteze identificarea tânărului în negru. Apoi desfăcu celofanul și scoase cu grijă plicul mic și alb. Găsi în el o scrisoare bătută la mașină. Citi:

   „Permiteți-mi, domnule Stamatiad, să fiu primul care depun un buchet de flori pe trupul dumneavoastră de pe acum neînsuflețit.”

   Cinismul ce se degaja din textul scrisorii îl înfiora.

   „Joacă tare, își zise, declanșează atacuri psihice în serie... Să omori un om doar cu scrisori, telefoane, flori... joacă tare... cu garda deschisă. Dar de data asta pun eu mâna pe el”, conchise Lucian gândindu-se la tânărul în negru.

   - Luați florile? îl întrebă portarul din nou.

   Lucian îi făcu semn să se apropie:

   - Să nu sufli nimănui nicio vorbă, îi spuse ofițerul pe un ton oficial. Și încă o chestiune: oricine vine cu un plic, cu flori sau cu altceva la inginerul Stamatiad, înhață-l. Nu-l lăsa să plece și dă-i de veste tovarășului director. Ai înțeles?

   Omul dădu din cap că a înțeles și încă foarte bine.

   - La ce oră te schimbi?

   - La 22.

   - Îi spui același lucru și celui care te schimbă. Înțeles?

   - `Nțeles, repetă portarul și ochii îi mijiră parcă bucuros că, în sfârșit, a primit o sarcină pe măsura puterilor.

   Lucian urcă scările cu buchetul în mână, spunându-și că a picat la vreme; dacă buchetul și scrisoarea ajungeau în mâinile inginerului, cine știe, poate că n-ar fi lipsit mult ca „opera” lui Celaru să fi fost încununată de succes. Banda de magnetofon, telefonul, florile și scrisoarea erau tot atâtea pumnale invizibile împlântate în inima inginerului.

    Îl găsi pe Stamatiad așa cum îl lăsase: prăbușit în fotoliu, cu capul rezemat de spătar, privind parcă tavanul cu ochii închiși. La intrarea lui Lucian, tresări. Văzând buchetul, întrebă cu o adâncă resemnare:

   - Într-adevăr, e pentru mine?

   - Da. Și cu acest prilej, vă pot da o veste bună... am dat de o urmă importantă.

   Căpitanul se opri în fața biroului și-l măsură pe inginer vesel și încurajator.

   - O urmă... murmură el ca pentru sine.

   De pe chipul său nu se șterse totuși expresia acelei stări de osteneală și spaimă.

   - V-ați gândit la problema internării? îl întrebă Lucian.

   - M-am gândit, răspunse Stamatiad.

   Apoi, spre surprinderea anchetatorului, continuă cu un glas renăscut parcă:

   - Nu, nu mă internez. O să-mi continui lucrul. U-74 e viața mea... credința mea... dacă e să mor.. atunci, măcar să mor lucrând la împlinirea visului meu de geolog.

   „Prea mult patos, gândi Lucian. Vorbe prea mari... așa, dintr-odată... Ce treceri bruște...”

   - Mi se pare că nu-i împărtășiți hotărârea. Vă rog să-mi răspundeți ce părere aveți.

   Fruntea înaltă, brăzdată de cute, i se brobonise. Se vedea că hotărârea luată era rezultatul unui chinuitor efort lăuntric.

   - În primul rând, aveți nevoie de o susținută îngrijire medicală, îi răspunse Lucian.

   - Știu! O să fie timp să mă îngrijesc și după ce o să-mi termin proiectul.

   Răspunsul categoric al inginerului îl descumpăni. Lucian nu știa ce atitudine să adopte, dacă să-i aprobe sau nu hotărârea.

   - Numai eu pot să închei U-74 și nu este timp pentru tărăgănare, sublinie Stamatiad apăsând pe ultimele cuvinte.

   „Poate că are adreptate”, își spunea Lucian  urmărind degetele uscățive și nervoase ale geologului. „Dar, în același timp, putea să fie și o izbucnire a orgoliului său.”

   - Soarta proiectului U-74 nu e numai în mâna dumneavoastră, ci și în a noastră, răspunse Lucian în cele din urmă. V-aș ruga să nu ne refuzați sprijinul. În orice caz, o să vă trimit acasă un medic, un specialist, să vă consulte. De acord?

   Stamatiad încuviință.

   - O să vă telefonez să vă spun la ce oră o să vină. La revedere.

   - Vă rog, îi zise Stamatiad la despărțire, luați și florile cu dumneavoastră.

   Lucian înțelese. Luă buchetul și ieși. Portarul îl salută respectuos, încă nu-și putu reține un zâmbet complice.

   - Încotro? îl întrebă șoferul.

   - Acasă!

   Mai avea și această obligație: să treacă pe acasă, să mănânce. Toată ziua nu mâncase nimic; acum, foamea îl răzbise, iar prea mult timp ca să prânzească nu avea. Cu siguranță că Lia o să-l ia la rost.

   - Ați primit flori, observă șoferul

   „O să-i dau Liei florile, hotărî Lucian și o s-o împac.”

   Își aminti însă de textul scrisorii și-și schimbă intenția. Își aminti că, din pricina stării în care îl găsise pe Stamatiad, nu izbutise să discute cu dânsul cele câteva problema rezultate în urma „dialogului” cu șeful: „raporturile cu Aman, semnalmentele celor trei... istoria cu mormântul lui Celau”.

   La coborâre îi spuse șoferului:

   - Fugi și mănâncă! Și vino repede înapoi!

   - Am mâncat.

   - Când?

   - Păi îmi dă nevasta câte un pachet. Hrană rece, tovarășe căpitan. Nu suntem în campanie? Vă aștept. Ați uitat florile.

   - Lasă-le acolo!

   „Bună idee - hrană rece. Un pachețel de mâncare, ca la școală. O să-i propun Liei să-mi pregătească și mie un pachețel, să văd ce mutrișoară o să facă.”

   Lia îl aștepta cu masa pusă. Părea să fie supărată pe dânsul. Îl întâmpină fără să scoată o vorbă. Doar atunci când îl văzu mâncând în grabă, zise cu dispreț:

   - M-aș mira sî nu faci ulcer...

   - O să am cine să mă îngrijească, făcu el aluzie la profesia ei.

   - Te înșeli. O dată te-am îngrijit și uite în ce bucurie am căzut... M-am măritat cu tine.

   - Și ce vrei să spui, nu sunt bărbat bine?

   - Voi, ofițerii de securitate și de miliție, n-ar trebui să vă însurați.

   - O să ies la raport și o să cer ca propunerea ta să fie ascultată, eventual adoptată și introdusă în regulament.

   Se înecă din graba pricinei cu care mânca. Lia îi trase cu plăcere un ghiont în spinare.

   - Mănâncă încet... mestecă bine... o masticație corectă, îi recomandă pe un ton voit profesional, ajută unei bune digestii. Iar între digestie și gândire există, totdeauna, o corelație... Vreau ca bărbățelul meu să gândească bine, îl ironiză ea. Mai vrei ciorbă, ciorbagiule?

   Vru să se ridice de la masă, dar el o opri cu un gest drăgăstos.

   - Lia, am nevoie de ajutorul tău...

   - M-ar mira! Cum ai ajuns la concluzia asta? O asistentă medicală să ajute un coșcogeamite căpitan de securitate...

   - Cer sprijinul viitorului medic.

   - Îți foarte mulțumesc! Vrei sarmale în foi de viță stropite cu smântână?

   - Lia, am nevoie de un foarte bun doctor de nervi.

   - Era și timpul, râse ea.

   - Nu glumesc, draga mea. Recomandă-mi unul... Trebuie să aveți un specialist acolo.

   - Avem unul foarte bun - doctorul Iulian Costinescu.

   Lia se ridică de la masă, cu gândul să-i aducă porția de sărmăluțe, când sună telefonul.

   - Stai și mănâncă liniștit, îl amenință ea, împingându-l înapoi pe scaun. Ai acest drept. Și-apoi, nu pe tine te caută, ci pe mine.

   Lucian o văzu ridicând receptorul. Se întoarse cu spatele la dânsul și începu să șușotească. Se prefăcu indiferent. O auzi spunând: „Revino mai târziu... acum e acasă!” Puse receptorul jos și se întoarse candidă spre Lucian.

   - Îți aduc imediat sarmalele!

   Lucian socoti că e mai prudent să nu intre în capcana pe care Lia i-o întinsese cu o plăcere drăcească. Făcu mai departe pe indiferentul.

   - Hai, mănâncă! îl pofti ea.

   Se așeză din nou la masă, își sprijini bărbia în pumn și-l urmări cum prânzește.

   - Nu te grăbi... Mestecă bine, îl dădăci.

   Telefonul zbârnâi iar. Lia nu mai ajunse la aparat. Lucian i-o luă înainte. Recunoscu glasul lui Frunză.

   - Tu ai sunat și înainte? se interesă Lucian privindu-și victorios soția.

   Lia îl amenință cu pumnul.

   - Da, recunoscu Frunză. Nu știu ce avea nevastă-ta. Eu îi ziceam una și ea îmi răspundea alta. „Scumpul meu în sus, scumpul meu în jos. Mi-e soțul acasă. Revino.”

   - Te-o fi confundat, râse Lucian. Te ascult.

   - Când vii la minister?

   - Ai ceva nou?

   - O descoperire interesantă. E vorba de tânărul în negru. L-am identificat!

   - Bravo! Bine imediat! Te salut.

   Termină sărmăluțele într-o liniște deplină. Părea mulțumit de ele. Se ridică grăbit de la masă.

   Soția îl întrebă din priviri: „Pleci?” El ridică din umeri: „N-am încotro!”

   În timp ce se îmbrăca, i se adresă:

   - Lia, scumpo, caută-l pe doctorul Costinescu și roagă-l să-mi dea un telefon la minister încă în seara asta... Te rog, e ceva foarte important.

   Ea dădu tristă din cap că o să-i ducă la îndeplinire rugămintea. În dreptul ușii, înainte de a se despărți, îl opri:

   - Îți amintești, atunci când m-ai cerut de nevastă și mi-am dat consimțământul, ți-am spus că mi-ar face plăcere să fac trei copii.. câți a avut și maică-mea... Îți amintești?

   În semn că își amintește, Lucian o sărută în fugă, apoi deschise repede ușa.

   - Să știi că nu așa se fac copiii! îl apostrofă ea.

3

   Îl găsi pe șofer moțăind leneș, cu capul în piept. Deschise portiera și, în aceeași clipă, Vasilică sări în sus întrebând:

   - Încotro?

   - La minister.

   Lucian se așeză în față. Se gândea la Frunză; fusese din cale-afară de operativ; nu trecuseră inci 8 ore de la determinarea unor urme, și iată-l că aveam o noutate. După întâmplarea cu florile nu mai exista niciun dubiu - tânărul în negru era amestecat în cazul inginerului Stamatiad.

   Lucian căută buchetul - se găsea pe bancheta din spate. I se făcu poftă de o țigară, dar se stăpâni.

   „Mai am o mulțime de treburi și ce mică-i ziua, gândi el cu părere de rău. Mai apuc eu, oare, să le fac pe toate? Trebuie să mai cer și banda pe care s-a înregistrat convorbirea telefonică de astăzi dintre Stamatiad și Celaru. O, câte mai am de făcut!”

   Închise ochii ca într-o rugă.

   Se pomeni punându-și toate speranțele în tânărul în negru. Fără îndoială că el știe drumul cel ma scurt care ducea la domiciliul dușmanului de moarte al inginerului.

   Îi spuse șoferului într-o doară:

   - Dă-i bătaie! Dă-i bătaie!

   - Am și ajuns, tovarășe căpitan.

   Lucian deschise ochii. Mașina aluneca încet prin fața clădirii ministerului.

   - Tovarășe căpitan, ce faceți cu florile, nu le luați? îi aminti șoferul.

   - Nu, nu!

   Frunză îl aștepta. Fumase mult și în birou plutea un fum gros, să-l tai cu cuțitul. Lucian strâmbă din nas, se repezi la fereastră și o deschise.

   - Scuză-mă, am uitat că nu mai fumezi.

   - Să lăsăm asta, propuse Lucian cuprins de o vie neliniște.

   - Cred că nevastă-ta mă înjură, continuă Frunză, de parcă nu i-ar fi auzit îndemnul.

   - Nu numai pe tine te înjură, cedă Lucian. Mai ai de gând să mă fierbi mult?

   - Unde te grăbești? Nu știam că tânărul în negru te interesează într-o măsură chiar atât de mare. Cel puțin azi-dimineață nu prea te interesa.

   - Atunci nu, dar acum da.

   Lucian se uită instinctiv la ceasul de la mână.

   - La ora asta mă interesează.

   „Este nervos... Lasă că știu eu... Ți-o fi spus Lia vreo vorbuliță. De, cine te-a pus să te însori?” se bucură Frunză în gând. „Uită-te la mine. Tot mai bine holtei!”

   - Tânărul în negru care a fost văzut ieșind după miezul nopții pe scara de serviciu a imobilului nu e nimeni altul decât...

   Frunză se opri înadins și îi aruncă lui Lucian o căutătură misterioasă.

   - Ei, hai, ghici cine e?

   - Nu știu. De unde vrei să știu?!?

   - Încearcă să ghicești!

   - Cine-i? îl somă Lucian.

   - Nelu Mâțu zis „Pisică”.

   - Mâțu?!? N-am auzit de el.

   Se uită într-un anume fel la Frunză, dându-i de înțeles că nu avea chef de glume.

   - Mâțu! Numele ăsta chiar nu-ți spune nimic?

   Frunză se arătă sincer surprins.

   - Află, domnule, că Nelu Mâțu zis „Pisică” nu e nimeni altul decât fiul menajerei lui Stamatiad, mai exact, fiul lui Grigore și al Lucreției Mâțu.

   Lucian făcu ochii mari și, mașinal, îl apucă pe Frunză de mânecă.

   - Mă, să știi că ai făcut o descoperire formidabilă! Nelu Mâțu zis „Pisică”... Ce neghiob pot să fiu! În două rânduri am stat de vorbă cu menajera și nici măcar o dată nu m-am interesat de numele ei de familie. M-am mulțumit să știu că i se zice tușa Lucreția. E formidabil! exclamă el și îl trase din nou pe Frunză de mânecă. Pentru descoperirea asta te recompensez, îți dau voie să fumezi! Hai, zi mai departe, văd după nasul tău că mai ai ceva se spus...

   - Nelu Mâțu zis „Pisică”, în vârstă de 22 de ani, e un vechi client al Miliției. Ca minor, a săvârșit câteva furturi. A fost internat 3 ani la o școală de corecție. În momentul de față nu lucrează nicăieri.

   - E colosal! se entuziasmă Lucian. Zi mai departe!

   - Grigore Mâțu, tatăl lui Nelu, și-a abandonat familia de mai bine de 15 ani. Locuiește la Arad.

   -  Unde domiciliază Nelu Mâțu?

   - Locuiește în spațiul locativ al maică-sii. Se pare că bătrâna a avut mult de suferit de pe urma fiului. E un trântor. Cât timp a stat la școala de corecție a învățat o meserie, lăcătușeria, dar după ce a fost lăsat în libertate n-a vrut să se angajeze nicăieri. Ba nu, a lucrat două săptămâni la o cooperativă.

   Frunză tăcu. Își scoase o țigară.

   Lucian îl lăsă să și-o aprindă. Se duse cu gândul la bătrâna și nefericita menajeră a inginerului. Nicio clipă nu bănuise că tânărul în negru, care fusese văzut după miezul nopții ieșind pe scara de serviciu a clădirii, ar fi fiul menajerei. Nici nu înregistrase existența lui.

   Dacă Nelu Mâțu era una și aceeași persoană cu tânărul în negru, care lăsase la poarta institutului buchetul de flori, atunci amestecul acestuia în afacerea Stamatiad era mai mult decât concludentă.

   Lucian îi relată lui Frunză întâmplarea cu buchetul de flori.

   - Ar fi bine să acționăm rapid. Poate că-l reținem încă în seara asta, propuse Frunză.

   - De acord. O să te deplasezi urgent la locuința Lucreției Mâțu. Vezi cum stai de vorbă cu bătrâna, să n-o sperii. Nu cred să fie amestecată.

   - Rămâne de văzut, formulă Frunză anumite rezerve.

   - Caută să afli de la dânsa unde și-a petrecut Nelu noaptea, cine-i sunt prietenii. Dacă dumnealui e acasă, cu atât mai bine. Pentru orice eventualitate, ia cu tine o echipă operativă care să-l aștepte și să-l rețină. Ce zici, e bine așa?

   Formulându-și întrebarea, i se păru că nu era glasul său, ci al maiorului Panait. Zâmbi într-o parte, ca să nu fie văzut.

   - De acord.

   Frunză își luă fulgarinul din cuier.

   - Gata, am plecat. La revedere.

   - Succes! Aștept vești de la tine.

   Lucian trecu la birou își își notă în carnețel ce mai avea de făcut încă în cursul acelei seri:

   a) să asculte banda cu ultima convorbire telefonică între Celaru și Stamatiad;

   b) să verifice numărul de telefon de la care Stamatiad a fost sunat;

   c) să ia legătura cu doctorul Costinescu, apoi cu Stamatiad;

   d) să discute cu Angela Prisăcaru.

   Mai trebuia să clarifice cu Stamatiad, și încă urgent, cele câteva probleme rezultate de pe urma „dialogului” cu șeful.

   Ceru mai întâi banda de magnetofon cu înregistrarea convorbirii. I se aduse imediat. Înainte de a o asculta, citi raportul.

   Constată că Stamatiad fusese sunat la ora 1:10 de la un telefon public, de pe Șoseaua Giurgiului.

   „Oho, de astă dată tocmai de la celălalt capăt al Bucureștiului!”

   Conectă magnetofonul. Se simțea stăpânit de o ușoară emoție. Poate datorită gândului că avea să asculte un „glas de dincolo de mormânt”. Audiția îi fu întreruptă de zbârnâitul telefonului.

   Era Lia; îl informă că vorbise cu doctorul Costinescu, că acesta se arătase dispus să-i dea o mână de ajutor.

   - Comunică-i, te rog, că la ora 8 fix vin cu mașina să-l iau de acasă.

   Lia îi dădu adresa lui Costinescu, apoi se interesă dacă la noapte are de gând să întârzie din nou.

   - S-ar putea să nu vin deloc! răspunse Lucian.

   Ea oftă și închise telefonul.

   Lucian concentră din nou magnetofonul. Auzi glasul celui care, din umbră, pregătea cu calm și cinism asasinarea geologului.

   „Inginerul Stamatiad?” „Da, eu!”

   Glasul lui Stamatiad, observă Lucian, e mai mort decât cel al „mortului”.

   „Te mai las să trăiești câteva zile. Aș fi putut să te omor noaptea trecută, când te-am adormit buștean. N-am vrut... Vreau să te mai chinuiesc puțin. Sunt peste tot. Chiar acum când vorbesc cu dumneata la telefon, eu te văd... Sunt în birou (Hohotul de râs al lui Celaru îl înfioră pe ofițer) Ascultă, domnule Stamatiad, nimeni nu te mai poate salva de la moarte. Când vei ajunge acasă, vei avea plăcerea să auzi tic-tacul unei mașini infernale.”

   Același hohot de râs anormal încheie convorbirea.

   Lucian reluă în câteva rânduri audiția benzii.

   Glasul lui Celaru era puțin răgușit, ca al unui om care luase obiceiul să bea... sau ca al unui om care vorbește mult. În orice caz, era glasul unui om sigur pe sine. Cinismu-i se potrivea perfect cu timbrul flegmatic al vocii sale. Ceea ce însă îi dădea lui Lucian de gândit era hohotul de râs al „mortului” Celaru.

   „Parcă n-ar fi râsul lui”, își spunea Lucian ori de câte ori repeta audiția benzii. „E undeva o discordanță între calmul vorbelor și hohotele sale de râs. Sunt hohote cu o rezonanță demențială.”

   Scoase aparatul din funcțiune. Gândindu-se la textul convorbirii, revăzu, fără să vrea, expresia de spaimă de pe chipul inginerului Stamatiad.

   „Bietul om!”

   Continuă să audă în liniștea biroului hohotul de râs al lui Celaru.

   „Nu, parcă nu e râsul lui...”

   Lucian se uită la ceas; era timpul să se ducă după doctorul Costinescu; nu însă înainte de a-l căuta pe Stamatiad la telefon.

VIII

nelu mâțu zis „pisică” petrece

1

   Frunză bătu la ușă. Apăsă și clanța; ușa era deschisă, dar nu intră. Mai ciocăni de câteva ori.

   Într-un târziu auzi un glas vlăguit de femeie poftindu-l să intre. Îl izbi o căldură uscată, de calorifer. La lumina anemică a unui bec o zări pe bătrână.

   Ședea la masă și-și ghicea în cărți. Văzându-l, rămase cu o carte în mână, neștiind ce să facă cu ea.

   - Bună seara, zise Frunză.

   Femeia se hotărî, în sfârșit, să pună cartea pe masă.

   - Bună seara, răspunse și, rușinată parcă, adună în grabă cărțile întinse pe masă. Ce doriți? îl întrebă și se uită la necunoscut, arătându-și fața gălbejită și brăzdată de riduri.

   Frunză se prezentă, după care îi explică scopul vizitei. Ținu seamă de sfatul lui Lucian și apelă la un ton firesc, calm, așa încât bătrâna să nu intre în panică.

   - De Nelu e vorba?

   Ochii i se umplură pe dată de lacrimi.

   - Mereu Nelu și iarăși Nelu...

   Frunză înaintă spre dânsa, îi ceru voie să se așeze, apoi își trase un scaun lângă masă.

   - Ce a mai făcut? se interesă ea ștergându-și ochii.

   - Măicuță, avem nevoie de el. Când vine acasă?

   - Știu eu?

   Își înălță umerii firavi a neputință.

   - Dracu` mai știe pe unde bagabondează.

   Își așeză mâinile muncite pe masă, de parcă ar fi vrut să și le odihnească.

   - Uneori mai dă p-acasă. Când îi obosit... ori flămând, ori hăituit. Stă cât stă... Îmi fură economiile și fuge... Când nu găsește bani, fură ce-i cade sub mână.

   Își șterse din nou ochii.

   Frunză simți un junghi dureros în inimă. Îi văzu mâinile uscățive și-și aminti, fără voia sa, de propria-i mamă.

   - Când a fost acasă ultima oară?

   - Dar ce-a mai făcut, maică? Ceva grav.

   Suspină din adâncul inimii.

   - Nu mai pot să îndur, maică. Când vine noaptea, mă bag în pat și mă rog lui Dumnezeu să mă ia la dânsul, că tare am obosit. Ați întrebat când a fost Nelu pe-aici ultima oară? Păi, aseară, și l-am rugat cu lacrimi să se facă om de treabă. „Gata, mamă, mi-a făgăduit, de mâine mă angajez la atelier, că-i nevoie de lăcătuși.” Și l-am crezut... așa cum l-am mai crezut în câteva rânduri. Acu`, poftim, îl caută iar Miliția.

   - A stat mult acasă? Adică, de la ce oră până la ce oră?

   Femeia pricepu că se întâmplase ceva grav. Vorbea uitându-se cu tristețe în ochii ofițerului.

   - A venit... să fi fost ceasurile 8. Mi-a cerut ceva de-ale gurii. Ce să fac? Mi-e copil! I-am dat. În timp ce mânca, l-am rugat să se facă băiat de treabă și el mi-a făgăduit. Pe urmă, eu am trecut dincolo, să mă culc.

   Arătă cu capul spre odaia vecină, despărțită de un perete subțire.

   - Pe Nelu l-am lăsat aici, pe lavița aia din colț. S-a ghemuit acolo cu o carte în mână.

   Cartea se mai găsea pe laviță. De la locul său, Frunză îi silabisi titlul: P. Ispirescu - Basme.

   - Voia să se culce?

   - Nu, nu... L-am luat la rost: „De ce nu te dezbraci?” El că nu, că stă cât mai stă și pe urmă coboară la Florica.

   - Cine-i Florica? se interesă Frunză.

   - E fata de serviciu de la familia Grădescu. O copilă de la țară. Nelu a batjocorit-o. A trăit, sau mai trăiește cu ea, dracu` să-l pieptene... A crescut ca vai de lume.. a luat de la ticălosu` de taică-su tot ce-i mai rău. Vai de capu` fetei! A lăsat-o grea. E în luna a patra sau a cincea!

   Frunză o asculta trist, imaginându-și fără prea multe eforturi viața lipsită de bucurii a bătrânei.

   - M-am culcat, urmă ea. Eram tare ostenită. L-am auzit când a plecat. „Pleci?” l-am întrebat. „Plec, mamă.” „Te du cu Dumnezeu și închide ușa!” i-am zis. Și a plecat.

   - Era târziu?

   - Florica trebuie să știe... că la dânsa s-a dus. Da` nu vrei să-mi spui, maică, ce-a făcut băiatu`?

   Tăcu și se uită la Frunză cuprinsă de o adâncă îngrijorare.

   - Sau... sau... Doamne ferește, i s-a întâmplat o nenorocire, iar eu stau și mă văicăresc!

   Ochii i se aburiră din nou.

   Frunză îi vorbi rar, cu bunătate, încercând să-i explice că lui Nelu nu i s-a întâmplat nimic, dar că Miliția avea nevoie de dânsul pentru niște informații. Bătrâna îl asculta neîncrezătoare.

   - N-ai vrea, măicuță, să vii cu mine până la Florica? îi propuse Frunză.

   Ea se învoi. Se ridică încet și numai atunci ofițerul văzu cât era de scundă și de firavă.

   - Fată cumsecade, Florica, da` fără noroc, maică... Să dea derbedeul taman peste ea. Dacă mai lasă și copilu`, ce viață o să mai aibă?!? Doamne, Doamne...

   Se îndreptă spre ușă. Frunză o privi și o rugă să-i împrumute cartea lui Ispirescu, că-i plac basmele, iar mâine, cel târziu poimâine, o să i-o aducă înapoi.

   - Ia-o, maică, dacă zici că-ți plac basmele!

   Coborâră pe scara îngustă; femeia mergea înainte, cu prudență, căci becul nu prea lumina. Se opriră la etajul unu, în dreptul unei uși. Mama lui Nelu ciocăni, dar nu mai așteptă niciun fel de invitație.

   Nimeriră într-o odăiță strâmtă. Florica ședea pe marginea unui pat de campanie și croșeta. Când o văzu pe bătrână, se ridică în picioare și zise cu acea bună-cuviință țărănească: „Săru` mâna!” Apoi își mută privirile către Frunză; avea ochi mari, cu o căutătură curată în adâncul lor.

   Lăsă lucrul deoparte. Nu era prea înaltă, nici prea voinică. Sarcina abia i se observa sub rochia-i verse de stambă.

   - Florico, lămuri bătrâna, dumnealui a venit după Nelu.

   - După Nelu?!? se îngrijoră ea.

   - Vrea să te întrebe nu știu ce...

   Era strâmt și cald în odăița aceea, unde cu greu își găseau locul un pat de campanie și o noptieră acoperită cu hârtie albastră. Rămaseră tustrei în picioare, înghesuiți.

   - Nelu a fost aseară la dumneata? o întrebă Frunză.

   Peste fața Floricăi trecu o undă de spaimă, deveni palidă, apoi, brusc, se îmbujoră.

   - A fost, murmură ea abia auzit, cu ochii la bătrână, ca și când ar fi vrut s-o întrebe dacă trebuie să vorbească sau nu.

   Pricepând-o, mama lui Nelu clătină din cap, îndemnând-o parcă; „Zi-i ce știi, fato!”

   - La ce oră a venit, la ce oră a plecat?

   Florica a lăsat capul în piept.

   - A zis că n-o să mai treacă pe la mine. Așa că nu-l mai așteptam, continuă ea cu noduri. Aseară însă a venit. Eu dormeam și m-a trezit. Am aprins lumina și m-am uitat la deșteptător: era trecut de unșpe.

   - Ce-a vrut ticălosul de la tine? izbucni întrebarea bătrânei.

   - Lasă, mamă! încercă Florica s-o îmbuneze.

   - Tot cu copilu`? stărui mama băiatului.

   Tânăra șopti afirmativ:

   - O ține morțiș că nu-i al lui... să i-l duc, cică, plocon, la ăl de mi l-a făcut.

   Pentru întâia oară, în sufletul lui Frunză se aprinse o dorință irezistibilă să dea ochii cu Nelu Mâțu, cu „tânărul în negru”, să-i vadă mutra și, eventual, să-l și cârpească. Nu pentru că se furișase în locuința lui Stamatiad, devenind astfel complicele unui dușman - pentru care își va primi pedeapsa conform legii - ci pentru comportarea lui față de mamă și de copila această nenorocită.

   - La ce oră a plecat?

   - N-a stat mult... Nu-mi dau seama cât.

   - Ți-a cerut bani, nu-i așa? interveni iar menajera.

   - Nu, mamă, nu mi-a cerut. Acum, cică are bani... mi-a arătat, numai de câte 100 avea... Dacă ai bani, i-am zis, de ce nu mă duci la doctor, să mă vadă?

   - Și ticălosu` ce ți-a zis?

   Florica își mușca buzele; nu voia să răspundă sau îi era rușine. Se chinuia din greu să nu plângă. În cele din urmă, răspunse totuși:

   - Zicea... să mă ducă... ălălalt...

   - Ne-om descurca noi, o îmbărbătă ea. Spune-i dumnealui ce mai știi.

   - La ce oră a plecat? insistă Frunză.

   - Nu știu... n-a stat mult, poate o jumătate de oră.

   - De unde are atâția bani? Lucrează undeva?

   - Nu mi-a zis.

   - Nu știi unde aș putea să-l găsesc la ora asta? se interesă Frunză, hotărât să-l înhațe cât mai repede.

   Florica iscodi iar ochii osteniți ai bătrânei și răspunse șovăitor:

   - Nu știu...

   Era evident, fata mințea cu stângăcie.

   „Îi iubește, își spuse Frunză, și vrea să-l apere... Prostuța!”

   - Chiar așa, nu știi deloc? Nu ți-a făcut cunoștință cu prieteni de-ai lui? o întrebă Frunză cu o anumită sfioșenie în glas.

   - Nu știu... zău, nu știu... Nu m-a dus niciodată la prietenii lui.

   - Bine, Florico, dacă nu știi...

   Nu mai avea niciun rost să stăruie. Amănuntele culese îl indicau pe Nelu Mâțu drept unul dintre eroii afacerii Stamatiad. Dădu să plece.

   - Dacă vine, ce să-i spun? îl opri în loc întrebarea sinceră a Floricăi.

   Frunză o mai privi o dată cu compătimire, vorbindu-i în gând:

   „Prostuțo, n-o să mai vină! În clipa în care o să se apropie de casă, ai noștri îl vor opri și-l vor aduce la noi”.

   - Dacă vine, spune-i că l-a căutat de la Miliție și să fie bun să se prezinte la șeful Secției... de care ține după buletin... Mai rămâi, măicuță?

   - Mai rămân... răspunse bătrâna și arătă cu ochii spre fată. S-o las singură?!

   Frunză ieși în stradă. Răcoarea nopții de toamnă îl învioră. Fusese prea cald și prea strâmt sus, în cămăruța Floricăi.

   Se îndepărtă de clădire, apoi se opri. Se uită la etajul unde locuia Stamatiad. Nu se zărea nicio lumină din pricina jaluzelelor trase. Își aminti de stângăcia cu care Florica mințise și rămase locului.

   Experiența îl povățuia să aștepte... nu mult, 10-15 minute. Se supravegheze curtea clădirii. Se trase lângă un copac și-și aprinse o țigară. Strada era liniștită, casele tăcute și pașnice. Se uită iar spre apartamentul lui Stamatiad.

   „Ne cam dă de lucru dumnealui!”

   Trecu apoi cu gândul la Nelu Mâțu.

   „A avut parte de o viață nenorocită și acum i-a venit și lui rândul să-i nenorocească pe alții. O să-mi cadă în mână, licheaua!”

   Tot așteptând lipit de copac, ajunse la a treia țigară. Era hotărât se plece, când o zări pe Florica ieșind din curtea clădirii.

   „Bravo, se felicită el copilărește, ai avut fler.”

   Strivi țigara sub talpă și se luă după fată. Se grăbea.

   Mergea repede, fără să se uite în urmă. Frunză îi vedea de departe baticul roșu și se orienta după el ca după o lumină colorată.

   „Fetelor de la țară”, își reînnodă Frunză firul întrerupt al unei idei, „n-ar trebui în vremurile noastre să li se permită să se angajeze ca slujnice.. ca fete în casă... Să fie trimise la școlii ori să învețe meserii... Ori să rămână acasă la țară. Ce-i aia, fată-n casă! Te uită la ea, zgribulită în paltonașul ei, zici că e un copil!”

   Florica, după ce străbătu strada B... coti ca, după vreo 15 metri, să se oprească în fața unui bufet. Nu cuteză se intre. Se mulțumi doar să cerceteze localul prin geamul de șa ușă. Într-un târziu se hotărî și intră.

   Frunză se grăbi s-o ajungă din urmă. Se opri și el în dreptul ușii. Din stradă se vedea destul de bine interiorul bodegii. Era un local mic, înghesuit, înecat parcă în fum și murdărie.

   Zări fata: se oprise în dreptul unei mese ocupate de doi bărbați și două femei. Vorbea cu unul dintre ei: un tânăr bine îmbrăcat, elegant, cu părul negru, tuns plastic. Dacă avea 25 de ani... Îi răspundea, pesemne, pe un ton batjocoritor, căci comesenii chicoteau. Florica se încăpățâna însă să-i ceară ceva și stăruința ei îl scoase pe celălalt din sărite, căci îi arătă ușa. Și pentru că fata nu voia să iasă, o îmbrânci.

   Se apropie de ea un ospătar și, luând-o frumușel de braț, o scoase din local. Frunză abia avu timp să se retragă.

   Florica mai zăbovi un timp în fața bodegii, apoi, resemnată, o porni în direcția de unde venise. Frunză îi tăie calea. Ea îl recunoscu și încremeni, ducându-și mâna la gură, de parcă ar fi vrut să-și oprească un țipăt.

   - Nu-ți fie teamă, îi vorbi Frunză pe un ton prietenesc. Când te-am întrebat dacă îi știi prietenii și tu mi-ai răspuns că nu, eu nu te-am crezut, am fost sigur că m-ai mințit. Vreau să-mi spui ce-ai căutat aici și cine-i băiatul cu care ai vorbit?

   Fata izbucni în plâns.

   - Hai, potolește-te, doar știi că nu-ți face bine să plângi. Cine-i băiatul care te-a îmbrâncit?

   - E Costică zis „Parșivu”, cel mai bun prieten al lui Nelu.

   - Și de ce l-ai căutat?

   - Ca să-l întreb unde-i Nelu, să știe că-l caută de la Miliție.

   Nu mai plângea. Vorbea cu ochii în pământ.

   - Ce ți-a răspuns?

   Frunză o apucă blând de bărbie.

   - A râs de mine... Nu m-a crezut. Mi-a spus vorbe deșucheate, că numai prostele rămân cu burta la gură. M-a trimis să-l caut la Pușa. Nu știu cine-i Pușa. N-a vrut să-mi zică unde stă...

   - Zici că sunt buni prieteni?

   - Au fost amândoi la corecție... de acolo se cunosc...

   - Nu trebuia să mă minți. Ei hai, acum poți să te duci acasă. Du-te fără teamă. Pe Pușa las-o în seama mea.

   Frunză intră în local numai după ce se convinse că paltonul și baticul Floricăi dispăruseră în întunericul străzii. Îl întâmpină un miros greu de bradolină.

   Se îndreptă spre masa „Parșivului”. Dintr-o privire constată că cei patru nu consumaseră nimic altceva, decât vermut cu sifon.

   „Șpriț de vermut, își spuse, ce băutură stupidă.”

   Se opri în fața lor cu mâinile înfundate în buzunarele fulgarinului. „Parșivu” îl măsură golănește de jos în sus. Întâlni, în sfârșit, ochii lui Frunză, dar nu se lăsă intimidat de privirea severă. Se trezi pe dată șmecherul din dânsul. Făcu cu ochiul celorlalți. Scoase din buzunar o monedă de 1 leu și i-o întinse:

   - Ia și mata! De pomana morților... N-am mai mult... Poate altă dată.

   Frunză nu se pierdu cu firea. Mai văzuse de-alde ăștia. Spre uluirea celor patru, luă moneda și o vârî în buzunar. Apoi șuieră printre dinți:

   - Bă Costică zis „Parșivu”, ia ieși tu o clipă în stradă.

   Celălalt se prefăcu surd. Ridică paharul și spuse:

   - Ura și la gară!

   - Ieși, mă, o clipă în stradă când îți spun! Și gura! îi porunci Frunză.

   - Don` Titit, se adresă el revoltat responsabilului, ce-i lași, dom`le pă toți cerșetorii în local? Nu poate omu` să stea la masă și să bea un șpriț ca să-i tihnească...

   - Ascultă, i se adresă Frunză și mai răspicat, ieși în stradă până nu te umflu. Și lasă vorba!

   - I-ti-ti-ti, mă și amenință... se adresă Costică întregului local. Înainte mă deranja curva aia, acu` dumnealui.

   Se ridică. Frunză îi ghici intenția. Când îi văzu pumnul repezindu-se spre rădăcina nasului său, făcu un pas îndărăt. Printr-o mișcare fulgerătoare de judo, îi prinse brațul și i-l răsuci până când îl auzi pe celălalt spunând:

   - De ce nu zici, dom`le, că ești de la Miliție? Ce naiba, nu știi de glumă? Așa sunt eu, glumeț din fire.

   Și îi făcu lui Frunză cu ochiul șmecherește. Acesta slăbi din strânsoare.

   - Să ieșim că vreau să te întreb ceva.

   „Parșivu” le zâmbi celor din local și ieși în stradă, urmat de Frunză.

   - Mă luași la mișto, îl repezi ofițerul. Ai avut noroc, n-am vrut să te fac de baftă față de „mamzelele” tale și de tot localul, că altfel te dădeam peste cap. Să nu încerci s-o întinzi, că-i vai de pielea ta.

   - Gata, don` șef, n-o întind! se îmbună el.

   - Ascultă, Costică, zis „Parșivu”...

   - Eu... și materia moartă... N-o întind don` șef... n-am făcut nimic... sunt băiat de salon...

   - Am nevoie de „Pisică”. Unde-l găsesc?

   - Aha, de el e vorba... de amicu` meu „Pisică”! Păi, ziceți așa, don` șef...

   - Hai, ciripește, că n-am timp!

   - Păi, unde să fie don` șef! De când s-a văzut cu biștari, o tot trage pe altă stradă...

   Era pentru a doua oară în seara aceea când Frunzi auzea că Nelu Mâțu se înavuțise.

   - De unde-i are?

   - Nu știu, don` șef, să-mi moară mama dacă știu. O fi făcut vreun gheșeft... Eu, don` șef, m-am cumințit... nu mai fac... sunt în câmpu` muncii...

   - Nu lungi vorba! Unde-l găsesc pe „Pisică”?

   - Ziceți așa, don` șef, mata ai trimis-o pe Florica...

   - Răspunde-mi! Cine-i Pușa?

   - O fată! răspunse „Parșivu”, revenindu-și parcă din primul șoc.

   - Iar eu crezui că-i un fătălău, îi răspunse Frunză cu aceeași monedă. Nu lungi vorba.

   - Păi, Pușa, don` șef... e una din aia, da` dulce... hoață foc.. Dai un ban, da` stai în față. Nelu a umblat multă vreme după dânsa. Acum, că are biștari, o are și pe Pușa. Norocos băiat și „Pisică”.

   - Unde domiciliază?

   - După câte îmi pricepe capu` ăsta prost - Costică își trase un bobârnac în frunte - a rasolit-o rău de tot „Pisică”. Încă de la „corecție” i-am spus: „Bă, nu te vârî... ești prost ca noaptea... n-ai stofă.” Nu m-a ascultat.

   - Lasă flecăreala! Ciripește-mi adresa Pușei.

   - Strada Cantemir 25. Pe cine o să întrebați de Pușa, o să vă arate unde stă.

   - Cu cine locuiește?

   - Don` șef, e singură... singurică... are camera ei... cu tranzistori la pat. Pot să-mi retrag trupele în fața inamicului?

   - Stai! îl opri Frunză. Fii drăguț și arată-mi buletinul.

   - De ce, don` șef? Sunt în regulă. N-am făcut nimic.

   Scoase legitimația și i-o întinse. Frunză cercetă actul și reținu adresa „Parșivului”.

   - Ia-l... dacă m-ai dus, să știu de unde să te umflu.

   - Se poa`, don` șef!

   - Și bagă-ți mințile-n cap, Costică zis „Parșivu”.

   - Îmi tot bag, dar fermoarul mi-i stricat și nu ține. Adio!

   Frunză se depărtă. După câțiva metri se auzi strigat:

   - Don` șef! Don` șef!

   - Ce-i, mă?

   - Strada Cantemir 45, nu 25... Adio, don` șef..

   - Să vezi ce-ți fac dacă m-ai dus cu preșu`! îl amenință Frunză.

   Se uită la ceas; de mai bine de două ore se afla în teren. Găsi că ar trebui să-i raporteze căpitanului desfășurarea investigațiilor. Căută un telefon public. I se răspunse că tovarășul Lucian era și el în teren.

2

   Frunză intră intr-o curte îngustă și întunecoasă.

   Pe vremuri, strada ținea de un vestit cartier rău famat, amintit aproape zilnic în anumite rublici ale ziarelor. Ba o crimă, ba un furt, ba o încăierare soldată cu morți și răniți.

   Frunză înaintă prudent în bezna curții. După câțiva pași se opri și încercă să se orienteze. În dreapta se înșiruiau, una după alta, ușile fără geamuri ale unui imobil cu un etaj. În stânga se înălța zidul unei alte clădiri.

   „Trebuie să fi fost un han, gândi el, sau un bordel.”

   Ferestrele încăperilor erau toate întunecate - semn că locatarii se culcaseră. Numai în fundul curții, acolo de unde o scară de lemn ducea la partea superioară a casei, mijea pe sub ușă o linie de lumină. Frunză se îndreptă într-acolo, trecând fără zgomot prin fața celorlalte uși. Observă că erau numerotate.

   „O fi fost vreun han de mâna a patra” gândi el din nou.

   Se opri chiar în dreptul ușii. Ciocăni. Un glas morocănos de bărbat întrebă:

   - Cine-i?

   Frunză îi răspunse pe un ton cât se poate de politicos:

   - Nu vă supărați că vă deranjez... domnișoara Pușa la ce cameră locuiește?

   Fu atât de naiv să creadă că ușa i se va deschide, iar omul va sta de vorbă cu dânsul, așa cum cer legile bunei-cuviințe.

   - Ia mai dați-o `ncolo pe Pușa voastră!

   Frunză râse. Omul era băut și, pe deasupra, avea pesemne motivele lui să se poarte așa. Interveni însă subit o femeie:

   - Sus, la șaișpe! îi strigă ea, tot fără să-i deschidă ușa.

   Frunză urcă încet scara de lemn. Sub apăsarea pașilor săi grei, treptele scârțâiau zgomotos, gata parcă să se prăbușească. Ajunse pe un palier lung cât clădirea. Trecu fără zgomot de la o ușă la alta. Găsi, în sfârșit, camera șaișpe. Fereastra întunecată arăta că stăpâna locuinței se culcase.

   Frunză nu se sfii și bătu la ușă. La început discret, apoi din ce în ce mai tare.

   După un timp se deschise ușa vecină de la 15. În prag se ivi o femeie enorm de grasă, îmbrăcată sumar, într-o simplă cămașă de noapte. Căscă. Se interesă somnoroasă pe cine căuta.

   - Pe domnișoara Pușa!

   Femeia căscă din nou și încercă să-și îndrepte părul lung ce i se revărsa neglijent pe umeri. Frunză se aștepta să fie luat la trei păzește, de aceea nu mică îi fu mirarea când se auzi întrebat pe un ton destul de cuviincios:

   - Pe domnișoara Pușa?

   - Da.

   - Nu-i acasă, a plecat în oraș, îi explică ea familiar.

   Se vedea că era obișnuită să dea asemenea lămuriri unor vizitatori nocturni.

   - Cu cine, cu Nelu?

   - Îl știi? se bucură femeia. Ce zici ce noroc pe capu` lui, să câștige la Loto! Acum s-au dus la bar.. la Melody. Petrec... că în colț, la „Tarzan”, nu mai e de nasul lor.

   Din pricina întunericului, Frunză nu-i vedea prea bine fața. O întrebă:

   - Mata cine ești?

   - Da` mata? i-o întoarse femeia. Că nu te văzui niciodată p-acilea.

   Nu așteptă răspunsul.

   - Ia zi-i, după o drăguță? Îți fac eu rost de una mai bună ca Pușa, n-o să te plictisești.

   Frunză bătu în retragere.

   - Eu pe Pușa...

   - Ce să-ți fac! Ți-o luă Nelu înainte. Are fata căutare... Las`... că te duc eu la una... stă la doi pași d-acilea... frumoasă foc. Mie nu-mi dai decât de-o țuică.

   Văzând încotro bătea, Frunză scoase, la întâmplare, o hârtie de 5 lei și i-o vârî în mână, îndemnând-o:

   - Bea de sufletul meu!

   - Să-ți trăiască franțuzoaica, îl mulțumi femeia. Și când vii pe la Pușa, bate și la ușa mea, mânca-ți-aș ochii.

   Frunză nu zăbovi. Vecina Pușei îl urmări până când îl văzu coborând.

   „Nu-mi merge prea bine”, gândi Frunză când se pomeni în stradă. „Nu-mi rămâne decât să mă duc și eu la bar.”

   Își cercetă ceasul. Trecuse de ora 11. Încotro s-o ia? La dreapta, la stânga? Cartierul îi era necunoscut și se orienta greu. O luă la dreapta și porni în căutarea unui taxi sau a unui telefon public. Auzi zgomotul îndepărtat al unui tramvai și se îndreptă într-acolo.

   Ajunse astfel pe un bulevard cu o circulație intensă. Mai merse pe jos o bucată de timp. În cele din urmă găsi un telefon public în dreptul unei farmacii. Îl sună pe Lucian.

   - Ei, l-ai prins? îl întrebă Lucian nerăbdător.

   - Aș! Sunt doar pe urmele lui. La ora asta regele petrece la Melody bar.

   - Petrece?!? exclamă căpitanul. Și tu pe unde „te petreci”?

   - La dracu`n praznic!

   - Să-ți trimit o mașină?

   - Nu-i nevoie. O să caut un taxi. Vii și tu la bar?

   - Mai întrebi? se bucură el. Ce, noi n-avem voie să petrecem?

   - Atunci, ne întâlnim la intrare, propuse Frunză. Cine vine primul așteaptă.

   Bineînțeles, Lucian ajunse la bar înaintea lui Frunză. Se postă chiar la intrare și, fără voia sa, fu martor la câteva mici întâmplări nu lipsite de haz.

   Unii nu erau lăsați să intre în local: n-aveau cravată. „Nu e permis!” le atrăgea atenția casierul. „Fără cravată nu e voie.” Portarul, un zdrahon de bărbat, intervenea și el: „Nu se poate... strict interzis!” „Poftim, dacă doriți totuși să intrați, închiriem cravate, îi lămurea casierul. Cinci lei și-o puteți purta toată noaptea!” Se găseau destui amatori de cravate. „Cinci lei... pe alese!” glumea portarul.

   Sosi și Frunză. Era furios și înjura de mama focului: umblase mult până să găsească un taxi.

   - Șoferii Getaxului dorm prin stații în loc să umble în căutarea clienților, își exprimă el nemulțumirea.

   - Să intrăm!

   Lucian îl luă de braț, se opriră la casă, scoaseră biletele. Coborâră treptele ce duceau la bar. Programul artistic începuse de mult.

   Un ospătar foarte stilat, cu gesturi parcă de fetiță alintată, le ieși în cale și-i conduse la o masă liberă. Comandară o sticlă de vin.

   - Altceva nimic? se miră ospătarul.

   - Deocamdată atât, preciză Frunză, încă supărat pe șoferii din Capitală.

   Localul era cufundat în întuneric, în schimb ringul de dans era luminat puternic. Se uitară în jur, în speranța că-l vor zări pe Nelu Mâțu.

   - E aici, spuse Frunză mai mult pentru sine. Nu mă înșală mirosul.

   Și se lovi cu degetul peste nara dreaptă.

   - Tipul are bani... a „câștigat” la Loto... a venit să petreacă cu domnișoara Pușa.

   - Tu să ții sub observație ieșirea... nu cumva să ne scape.

   - Nu văd pentru ce ar părăsi localul tocmai în timpul spectacolului.

   Programul artistic era destul de alambicat, fără gust și fără haz. Totuși, consumatorii se amuzau, aplaudau, cereau bisuri.

   Lucian se gândea la Lia și se întreba dacă atmosfera unui asemenea local de noapte i-ar face plăcere. Oricum, hotărî s-o invite într-o seară.

   Nici lui Frunză nu-i plăcu programul, în schimb își manifestă entuziasmul față de o cântăreață drăguță și nu lipsită de voce - Roza Petrovici.

.......................................