Moartea vine pe bandă de magnetofon, Haralamb Zincă

 1-6

I

umbrele nopții

1

       Inginerul Stamatiad simți, dintr-odată, o cumplită durere de cap. Închise, instinctiv, ochii.

   După un timp, când îi deschise, se uită, mai mult din obișnuință, la ceas. Se făcuse ora 11 și, pesemne, iarăși rămăsese singur în tot institutul. Tâmplele îi zvâcneau ca niște ciocănele de foc, amețindu-l; dacă ar fi încercat să se ridice, cu siguranță că în aceeași clipă s-ar fi prăbușit. Se căută în buzunarul drept al vestei. Găsi o tabletă pe care o înghiți îngrețoșat. Sorbi de câteva ori din paharul ce se găsea pe birou; apa i se părea sălcie, de-a dreptul scârboasă, și, fără voia sa, se cutremură.

   Se cufundă din nou în fotoliu și rămase nemișcat, cu ochii închiși; se gândea cu tristețe la sănătatea care i se șubrezise brusc. Până mai ieri, colegii nu-și ascundeau admirația față de forța sa de muncă. Sănătatea lui de fier devenise proverbială. Într-adevăr, nimeni nu-l auzise, vreodată, să se fi plâns măcar de un guturai și, slavă Domnului, lucra la institut de la înființare. Iar acum, de mai bine de 3 săptămâni, îl chinuiau niște dureri suspecte de cap, urmate de amețeli și mai suspecte.

   Simptomele acestea îl înspăimântau, îl trimiteau cu gândul la o boală necruțătoare. Își pierduse somnul și se văzuse nevoit ca, în taină, să-și procure somnifere.

   Ar fi vrut ca nimeni să nu-i observe suferința. Într-o zi însă, un coleg la întrebat:

   - Ce-i cu tine, Dane? Nu prea arăți bine; ești palid!

   Remarca l-a tulburat. Puțin mai târziu s-a ridicat de la masa de lucru și s-a dus la toaletă, să se uite în oglindă. Colegul avusese dreptate - era tras la față, palid. Totuși, constatarea nu l-a speriat.

   „Un fleac”, și-a spus, „de la somnifere mi se trage. O să plec cu o expediție în munți și o să mă refac repede.”

   Se gândise atunci la expediția U-74, dar, din păcate, procesele de elaborare și definitivare ale proiectelor de prospecție se prelungeau mult prea mult.

   Într-un târziu, calmantul își făcu efectul - durerile de cap încetară. Inginerul Stamatiad își cercetă ostenit ceasul și contată mecanic că ar trebui să plece acasă.

   Privi în juru-i; pe chip i se ivi o expresie de consternare ca și când, pe neașteptate, ar fi descoperit un univers străin și dușmănos. Simți cum întunericul nopții, lipsit de ferestre, îi strecura în suflet o vagă neliniște, de parcă, dintr-o clipă într-alta, i s-ar fi putut întâmpla ceva. Ce anume? Nu putea să-și răspundă.

   Sentimentul de teamă i se risipi de îndată ce se apucă să strângă de pe birou documentele expediției U-74. Când termină, se ridică anevoie din fotoliu, închise dosarul în fișet și se pregăti să plece.

   Încuie cu grijă ușa cabinetului, luând cu sine cheia s-o predea portarului. La acest ceas din noapte, clădirea institutului era rece și înfricoșătoare. Străbătu în grabă coridorul și ajunse destul de repede la ușa principală.

   În timp ce cobora, își aminti că-i făgăduise Angelei s-o sune, să-i spună cum se simte și dacă intenționa sau nu să mai treacă pe la ea. Nu întâmplător uitase să-i telefoneze. Nu voia să stea de vorbă cu Angela și nici să treacă pe la ea nu intenționa. Nu pentru că se săturase de legătura lor, ci pentru că, pur și simplu, n-avea chef de nimic.

   Cu toate astea, după ce-i predă portarului cheia, se opri la poartă s-o sune. Portarul se depărtă... chipurile își găsise ceva de lucru în hol. Lui Stamatiad nu-i scăpă gestul și aprecie, în gând, bunul simț al omului.

   Angela îi răspunse imediat; nu se culcase încă. Îl întrebă dacă rămâne la ea peste noapte.

   - Hai, vino, te aștept, îl rugă ea.

   După ce se scuză într-un mod cu totul neconvingător, Stamatiad o sfătui să nu-l aștepte, să se culce, rugând-o apoi să nu fie îngrijorată de starea sănătății sale. Mai adăugă că e tare obosit și că, în ciuda ostenelii, ar dori să se scoale mâine mai de dimineață. Angela nu se supără așa cum se temuse el. Se arătă chiar mai înțelegătoare decât în alte dăți, deși nu căuta să-și ascundă o anumită îngrijorare:

   - Muncești prea mult, îi atrase atenția cu o voce caldă. Fie-ți milă de tine, mai cruță-te și tu un pic.

   Înțelegerea manifestată de ea ar fi trebuit să-l mulțumească, îi venea în întâmpinare, dar înăuntrul său se petrecu un lucru cam bizar. Ar fi vrut mai curând s-o audă oftând, sau răstindu-se, sau insinuând: „Deci totul s-a terminat... Pașii te duc în altă parte”.

   Ea însă îl sfătui cu o grijă aproape maternă:

   - Bine, Dănuț, du-te și te odihnește. Noapte bună!

   Se desprinse de telefon nemulțumit de sine, de comportamentul Angelei. Nu, n-ar fi trebuit s-o sune.

   - Tovarășe inginer, i se adresă portarul în timp ce-i descuia poarta, era cât p-aci să uit. Acum un ceas și mai bine ați fost căutat de un tovarăș.

   - La poartă? întrebă Stamatiad înnegurat.

   - Da, tovarășe inginer, aici, la mine.

   - Ce-a vrut?

   - S-a interesat dacă mai sunteți la institut sau dacă ați plecat acasă. I-am spus că sunteți, da` că ați dat ordin să nu vă deranjez, oricine ar fi persoana.

   - Foarte bine, răspunse Stamatiad indiferent, cu gândul încă la Angela. Noapte bună!

   Străzile erau pustii și învăluite în ceață. Îl cuprinse frigul și se strânse în fulgarinul subțire.

   „S-a împăcat repede cu gândul că nu pot să trec pe la ea” își spuse Stamatiad, jignit de cuvintele pline de condescendență ale Angelei. „Sigur, acum când sunt bolnav...”

   Deodată i se năzări că Angela îl înșală. Evident, prea să grăbise să-l expedieze la culcare. Cu câtă șiretenie o făcuse! Ah, cinismul femeilor! Îl cunoscuse în câteva rânduri. O, nu ar fi deloc exclus ca, în timp ce conversau la telefon, celălalt, întins leneș pe pat, să asculte, fumând surâzător, sfaturile ei materne. Imaginea asta îl revoltă și ajunse repede la concluzia că ar fi cazul să se răzbune.

   „Am să trec chiar acum pe la ea, neanunțat.”

   Își închipui scena: va urca la etajul 5, va suna la ușa garsonierei. Ea se va da jos din pat, se va apropia în vârful picioarelor de ușă și-l va zări pe vizor. Bineînțeles, se va apropia și nu-i va deschide, căci nu va avea cum să iasă din situația penibilă în care s-ar fi găsit.

   „Prostii”, se combătu Stamatiad, enervat de ce putea să-i treacă prin minte. „N-am niciun motiv s-o bănuiesc.”

   Legătura lor ținea de mai bine de 5 ani, în care vreme nu-l întrebase niciodată când, în sfârșit, se va hotărî s-o ia de nevastă. Nici bani nu-i ceruse vreodată. Se mulțumea doar cu micile lui atenții, vacanțele petrecute împreună, excursiile făcute peste hotare. Se întâlneau când la ea, când la el, după care se despărțeau sfioși și parcă înduioșați de propria lor idilă.

   Imaginea nenumăratelor întâlniri intime îi înmuie sufletul și se întrebă supărat cum de i se năzărise că Angela îl înșală.

   „Ai astenie”, îl avertizase nu demult un coleg. „Astenie?!? Ce-i asta? surâsese Stamatiad flegmatic. Eu și astenia?!? Na-ți-o bună!”
   Deși înțelegea că stările lui din ultima vreme reprezentau simptome clare ale asteniei, respingea cu încăpățânare ideea existenței unei asemenea boli.

   „Astenia?!? exclamase el cu superioritate. E o născocire a leneșilor moderni.”

   Străbătea acum o stradă îngustă și prost pietruită. Trecea zilnic pe aici. Și cu ochii închiși ar fi izbutit s-o străbată. După aproximativ 50 de metri, avea să cotească și să se îndrepte spre bulevard. În seara asta însă strada i se păru mai întunecoasă decât în alte dăți. Aceeași vagă și inexplicabilă presimțire pusese din nou stăpânire pe dânsul. Se opri să-și aprindă o țigară.

   „O să iau un taxi din Piața Romană” hotărî, cercetând pentru o clipă ceața și întunericul străzii.

   Apoi își aminti o istorioară pe care o știa încă din anii copilăriei.

   Cică trăia odată un om foarte fricos. Până și de propria lui umbră îi era teamă. Când se mai întâmpla uneori să-l prindă noaptea pe drum, începea să vorbească tare, dând de înțeles întunericului că nu era singur. De aceea îi tot striga pe închipuiții săi tovarăși de drum: „Auzi tu, Vasile?” mergea el și striga. „Bă, Ioane, bă!”

   Îi veneau în minte tot felul de amintiri stupide. De ce i se făcuse frică de întuneric așa, dintr-odată?

   „Fii cinstit cu tine și recunoaște că ai astenie. Caută un doctor bun și du-te la el să te consulte.”

   Concluzia îl nemulțumi. Trase cu sete din țigară.

   „Fleacuri! N-am nevoie de doctori, ci de o schimbare de aer. Expediția U-74 e leacul cel mai potrivit.”

   - Nu vă supărați, îmi permiteți să-mi aprind țigara?

   Tresări speriat. Un bărbat, ieșit parcă din zidul unei clădiri, îi tăie calea.

   - Mă rog, bâigui inginerul și întinse țigara.

   Celălalt se aplecă. Stamatiad nu-i zări fața. Izbuti doar să observe că necunoscutul era îmbrăcat într-un loden vechi și că avea pe cap un basc ce avea o calotă mare, ce-i ascundea fruntea. Inginerul îl auzi pufăind din țigară și mulțumindu-i. Trecătorul se depărtă topindu-se în ceață. Numai ecoul blancheurilor de la tocul pantofilor îi mai trăda prezența.

   „De unde naiba o fi răsărit?” se întrebă Stamatiad, cuprins de o îngrijorare stranie. „Acum îi aud pașii, dar înainte de a se fi apropiat de mine de ce nu i-am auzit? Nu cumva a stat la pândă? Cu ce scop? Doar așa, ca să-și aprindă țigata? Sunt un caragios!”

   Îi veni să râdă, dar nu izbuti. Nu era destul de convins că întrebările îi aparțineau într-adevăr unui caraghios. Nu-l văzuse pe trecător la față - acesta, evident, se ferise cu multă abilitate. Își aminti subit că, la plecare, portarul îl informase că fusese căutat, dar el nici măcar nu catadicsise să se interese de cine anume.

   La capătul străzii, când trebui să cotească la stânga, către Piața Romană, avu proasta inspirație să se uite peste umăr. La o distanță nu mai mare de 5-6 metri i se păru că zărește silueta unui ins. Se opri. Umbra se opri și ea lipindu-se de un zid. Stamatiad grăbi pasul. De teamă, bătăile inimii i se întețiră. Refuză să se mai uite în urmă: știa că insul se ține după dânsul.

   La început nu-i trecuse prin minte să facă vreo legătură între cel care-l căutase la poarta institutului și următoritorul său. Asocierea veni însă de la sine. O tot îndepărta din minte, dar revenea cu încăpățânare.

   „Cine să mă fi căutat la o oră atât de târzie? M-a căutat pentru că mă urmărește. De ce? Dacă are nevoie de mine, mai bine să mă oprească și să-mi spună ce vrea.”

   Privi brusc peste umăr, gata parcă să-i comunice celuilalt părerile sale. Umbra se topise în beznă. Atunci, Stamatiad se opri și cercetă strada cu mai multă stăruință. Urmăritorul, într-adevăr, dispăruse. Își recăpătă dintr-odată stăpânirea de sine.

   „Oboseala, numai ea e de vină” conchise și își văzu liniștit de drum. „La vârsta ta, să-ți fie frică de întuneric e nu știu cum...”

   Își aminti de o expediție întreprinsă cu ani în urmă. Din vina lui se pierduse atunci de restul expediției și se văzuse nevoit să rătăcească noaptea pe coclaurii munților, în căutarea unui culcuș. Bezna, țipătul fiarelor, al păsărilor de noapte nu-l înspăimântaseră nici măcar o clipă.

   În Piața Romană, ceața i se păru mai puțin densă.
   Traversă înveselit bulevardul și se îndreptă spre stația de taxiuri. Urcă într-o Volgă, îi dădu șoferului adresa și se lăsă în voia mașinii. Aparatul de radio era deschis: o orchestră cânta un twist îndrăcit. Stamatiad îl iscodi pe șofer cu coada ochiului: conducea parcă în ritmul melodiei.

   „Ce tânăr e!” se bucură el ca de o mare descoperire.

   Muzica, prezența acestui șofer tânăr și vesel îl desferecau, puțin câte puțin, din starea e încordare. Închise ochii. Muzica ascultată astfel i se păru și mai odihnitoare și ar fi dorit ca drumul să țină mai mult. Din păcate, ajunse prea repede pe strada Cri...

   - La ce număr? îl întrebă șoferul.

   - Pe dreapta, la 14.

   Casele dormeau cu ferestrele stinse. Mașina opri în dreptul unui bloc vechi, cu patru etaje. Stamatiad plăti.

   - Nu vrei să urci să bem un coniac? propuse inginerul pe neașteptate.

   - Glumiți, tovarășe, surâse șoferul, sunt la volan, muncesc.

   - Ah, da, ai dreptate, zise Stamatiad, oarecum mirat că-i scăpase un amănunt atât de simplu. Noapte bună!

   Intră în bloc. Scara era luminată de un bec chior. Urcă încet, cu pași moi. Locuia la etajul doi, într-o garsonieră.

   O pisică trezită din somn se furișă pe lângă el, înfiorându-l. De undeva, nu reuși să stabilească de unde, răzbătea muzica aceleiași orchestre pe care o ascultase în mașină. Se întristă. Își aminti de Angela și îi păru rău că-i refuzase invitația, mai ales, că nu locuia prea departe de institut. Cu siguranță, după atâtea ceasuri de muncă încordată la planurile expediției U-74, mângâierile femeii i-ar fi făcut bine.

   „Ce-ar fi să mă duc acum? Mai pot să prind taxiul. Într-o clipă aș fi acolo.”

   Se uită la ceas: trecuse de miezul nopții. Abandonă ideea. Intră în garsonieră. Îl lovi căldura îmbietoare a apartamentului. Aprinse lumina. Își aruncă neglijent fulgarinul pe un scaun.

   În primul momentu nu știu ce trebuie să facă - să-l ridice sau să-l lase ca pe un obiect care nu-i aparținea? Descumpănirea îi era cu atât mai mare, cu cât știa că, de obicei, corespondența i se lasă în cutia poștală de la intrare. Cine oare, ignorând cutia, a urcat două etaje ca să-i strecoare o scrisoare pe sub ușă? Se uită temător în jur, de parcă în afară de el ar fi putut să se mai găsească și altcineva în încăpere. Ridică plicul. Îl cercetă - era fără adresă și bine lipit. Nedumerirea inginerului crescu.

   „O farsă” încercă el să-și explice apariția misterioasă a epistolei; „cu siguranță că-i vorba de o farsă.”

   Deschise plicul.

   „N-ar fi mai bine să-l rup?” gândi Stamatiad.

   Despături scrisoarea. Avu o reacție spontană de-a dreptul copilărească - izbucni într-un hohot nestăvilit de râs. Autorul tăiase litere din ziare cu o migală demnă de toate laudele, lipise literă lângă literă, alcătuind astfel, cu răbdare, cuvinte, fraze. Reacția următoare îl azvârli însă pe Stamatiad în cealaltă extremă. Încremeni, apoi căzu pradă unui tremur nervos și păli.

   „Domnule Stamatiad, i se adresă autorul ciudatei scrisori, n-am încotro, mă văd nevoit să tulbur liniștea existenței dumitale. Ți-a bătut ceasul! E timpul să-ți primești pedeapsa și să mori. Când, unde și în ce fel vei muri, EU voi hotărî. Mi-e totuna dacă o să mă denunți sau nu. De murit tot vei muri. Când, unde și în ce fel, nu vei afla decât în clipa ACEEA. Noapte bună, domnule Stamatiad!”

   Reciti scrisoarea. Un râs crispat îi strâmbă fața frumoasă, cu trăsături regulate. Fruntea i se îmbrobodi de sudoare. Era prea cald în încăpere. Simțea că se sufocă; își smuci nodul cravatei și-și descheie gulerul cămășii. Gândi că n-ar fi rău să deschidă fereastra, dar nu se clinti din loc. Iscodea scrisoarea fără s-o mai citească, murmurând:

   - E o farsă... o farsă sinistră. Nici nu poate fi altceva decât o farsă!

   Aruncă scârbit scrisoare pe masă.

   Se dezbrăcă. Intră în baie, își făcu un duș. Biciuirea rece, ca de gheață, a apei avu darul să-i liniștească nervii.

   „Cine să fie autorul farsei?”

   Își trecu în revistă colegii, amicii, pentru ca, în cele din urmă, să se oprească, revoltat, la un nume - Boieriu.

   „El mi-a făcut-o, își spuse, numai el e capabil de așa ceva.”

   În cadrul institutului, Boieriu trecea drept un ingenios organizator de farse.

   „Ooo, domnule Boieriu, să vezi dumneata mâine ce porție o să capeți de la mine!”

   Reveni în cameră, se băgă repede în pat, stinse lumina și încercă să adoarmă. Se zvârcoli un timp și, tot înjurându-l în gând pe Boieriu, fu pe punctul de a ațipi când țârâitul prelung al telefonului sfredeli liniștea încăperii. Sări speriat din pat, repezindu-se prin întuneric să ridice receptorul.

   - Alo, da! rosti el fără vlagă.

   - Domnul Stamatiad? întrebă, de la celălalt capăt al firului, glasul unui bărbat.

   - Da, eu!

   I se păru că recunoaște glasul puțin răgușit al lui Boieriu.

   - Ai primit scrisoarea?

   - Măi, Boieriule, nu ți-ar fi rușine?! Ce te-a apucat? Știi doar cât sunt de ocupat... Dă-o dracului de treabă!

   Celălalt asculta și râdea nestingherit de efectele provocate de scrisoare.

   - Râzi, hai? O să vezi tu ce o să-ți fac mâine la birou! îl amenință Stamatiad și trânti receptorul.

   Se vârî în așternut mai agitat decât se sculase.

   „Nu e frumos, băiete, zău așa” continuă el să-i vorbească lui Boieriu în gând. „Nu vezi în ce hal sunt? Știi doar că U-74 nu e o problemă ușoară. Să-ți fi ales și tu o altă victimă.”

   Înțelese că fără un somnifer nu va izbuti să-și găsească somnul. Era prea obosit, dar și prea ațâțat de farsa lui Bieriu. Aprinse veioza. Intră în baie, căută în dulap un somnifer, îl înghiți și se trânti înapoi în pat. După vreo 10 minute adormi buștean, nu înainte de a-și mărturisi cu surprindere:

   „Parcă nu era glasul lui Boieriu... Semăna mai mult cu al necunoscutului care m-a acostat și mi-a cerut un foc...”

2

   Se trezi odihnit. Zări pe masă scrisoarea și se uită la ea chiorâș.

   „O apreciere cât de cât obiectivă”, recunoscu el, „depinde în ultimă instanță, de starea sufletească a victimei.”

   În institut îi puteai număra pe degete pe cei care se mândreau că au izbutit să scape de farsele lui Boieriu. Ce mai, într-o zi trebuia să-i vină și lui rândul. Păcat că farsa îl găsise obosit, cu nervii zdruncinați.

   Trecu în bucătăria micuță a garsonierei și-și prepară o cafea turcească. O bău tot acolo, cu gândul la autorul farsei:

   „E nevoie de fantezie... de răbdare... Să te apuci să tai litere din ziar și să le lipești! Nu, nu, farsa totuși depășește limitele permise... O punere la punct este absolut necesară!”

   În drum spre institut își aminti de acel trecător nocturn.

   „M-a oprit mi și-a cerut un foc.”

   Întâlnirea o găsi acum ireală, o născocire a unei minți obosite, și tot o născocire trebuie să fi fost și silueta ce se ținuse în noapte după el. O concluzie se impunea cu toată stringența: să se grăbească cu încheierea lucrărilor U-74, să pună în mișcare expediția și s-o urmeze în munți.

   „Munca în aer liber”, gândi, „iată cel mai bun leac împotriva asteniei.”

   La intitut, animat de propria-i concluzie, se apucă imediat de lucru.

   U-74 îl făcu să uite de farsă, de Boieriu, de tot ce se petrecuse în ajun. Nimeni nu îndrăzni să-l deranjeze.

   În jurul orei 11 i se făcu foame, se ridică de la masa de lucru, ieși din birou și, după ce încuie ușa, coborî la subsolul clădirii, unde era amenajat un bufet. Numai atunci își aminti de Boieriu:

   „A! îl prind la bufet”, se bucură el, „mi-l bag într-un colț și îi arăt eu scrisoarea de amenințare... pe urmă n-are decât să se mai țină de farse.”

   Nu-l întâlni însă.

   „Se ferește să dea ochii cu mine. E și laș pe deasupra!” îi plăcu să creadă.

   Un coleg ce mușca lacom dintr-un sandvici îl întrebă cum o mai duce cu sănătatea.

   - Nu l-ai văzut pe Boieriu? se interesă Stamatiad după ce, în prealabil, îi răspunse că nu o duce rău.

   - Păi, de mai bine de 10 zile bate Munții Rodnei.

   - Cum, e în Munții Rodnei?!

   - Ei da, ce te miri?

   Lui Stamatiad îi pieri brusc pofta de mâncare. Cum de uitase? Doar știa că Boieriu plecase în Munții Rodnei cu o sarcină destul de dificilă.

   Plăti și părăsi imediat bufetul, deși în farfurie rămăsese un sandvici neatins. Urcă scările în grabă, ca și când ar fi vrut să scape de ochii unui urmăritor. Reîntors în birou nu reuși să-și reia activitatea. Începu să umble descumpănit încolo și încoace.

   „M-am înșelat. N-a fost o farsă. Atunci, ce naiba a fost?”

   Simți cum teama începe să crească în el ca o apă amenințătoare. Avea senzația că dintr-o clipă într-alta i se va întâmpla ceva foarte grav, de care în niciun caz nu va izbuti să se apere.

   Sună telefonul. Cu inima împovărată de presimțiri, se îndreptă spre aparat.

   - La telefon poarta, auzi el. Tovarășul inginer Stamatiad?

   - Da, eu.

   - Aveți la poartă un plic... să vi-l trimit sus?

   - Un plic?!

   - L-a adus un băiat... Să vi-l trimit sau îl luați dumneavoastră la plecare?

   - Trimite-mi-l, te rog.

   Se așeză în fotoliu și rămase cu privirile pierdute în gol. Avu pentru o clipă un sentiment curios de dedublare: i se păru că un oarecare ins, pe nume Stamatiad, se pierduse dubit de un alt Stamatiad, de profesie geolog, și că amândoi rătăceau aiurea, căutându-se aiurea...

   Cineva bătu la ușă. Curiera intră și îi înmână un plic verde, identic cu cel găsit acasă, sub ușă. Stamatiad îl aruncă pe cristalul mesei de lucru. Se ridică din fotoliu și-și reluă plimbările fără nicio noimă. În cele din urmă se repezi la plic și-l deschise. De astă dată găsi o scrisoare bătută la mașină.

   Citi:

   „Domnule Stamatiad, n-am încotro. Mă văd nevoit să tulbur în continuare liniștea existenței dumitale. Ți-a bătut ceasul. E timpul să-ți primești pedeapsa și să mori. Când, unde și în ce fel vei muri, EU voi hotărî. Mi-e totuna dacă o să mă denunți sau nu. De murit tot o să mori. Când, unde și în ce fel, nu vei afla decât în clipa ACEEA. Pe curând, domnule Stamatiad.”

   Scrisoarea prinse să-i tremure între degete și inginerul își privi mâna ca pe un corp străin: tremura, în ciuda voinței sale.

   „Sunt bolnav și cineva își bate joc de mine”, își zise lăsându-se moale în fotoliu. „Cine e și de ce o face?”

   Plicul îi căzu din mână.

   „Nu e decât o glumă proastă”, căută el să se îmbărbăteze, „o glumă care mă sperie, mă deprimă. E o prostie să cred că cineva îmi dorește moartea... Și totuși, mi-e frică și n-am îndeajunsă putere să mă împotrivesc acestei stări.”

   Presimțirile ce-i stăpâneau sufletul se metamorfozau devenind, puțin câte puțin, certitudini. Primejdia căpăta greutate, contur.

   „Prostii! Ai astenie!” se dădu el bătut. „De aceea ești dispus să faci din țânțar armăsar.”

   Câteva ciocănituri în ușă îl ajutară să se smulgă din menghina gândurilor sumbre. Ascunse repede scrisoarea. Ciocăniturile se repetară.

   - Poftim! zise Stamatiad cu voce stinsă.

   În încăpere intră directorul institutului. Nu se aștepta la o asemenea vizită. Se ridică, dar directorul îl rugă să-și reia locul. Stamatiad nu-l ascultă.

   - Am vrut să te văd și să te întreb cum o mai duci, explică directorul. Alaltăieri mi te plângeai de amețelii, dureri de cap.

   - Nu mă simt prea bine, recunoscu Stamatiad.

   - N-ar fi mai nimerit să-i predai lui Aman lucrarea, s-o continue el, iar dumneata să pleci undeva să te odihnești? Dacă nu mă înșel, nu ți-ai făcut concediul pe anul ăsta?

   Stamatiad se uită pieziș și iscoditor la fața plină, sănătoasă, a directorului, vrând parcă să afle dacă propunerea fusese formulată în glumă sau în serios. Deși înțelegea că lucrul cel mai înțelept ar fi fost să plece imediat în concediu, răspunse pe un ton cât se poate de categoric:

   - Nu plec nicăieri! Să fie clar! Până nu termin U-74, nu vreau să plec. În 3-4 zile o să-mi închei lucrarea. Pe urmă o să însoțesc și eu expediția.

   - Bine, bine, se învoi directorul, facă-se voia dumitale. Deci în 3-4 zile?! Binee!... La revedere, dragul meu.

   Îi strânse mâna și plecă.

   Stamatiad rămase în picioare lângă birou. Se gândea că n-ar fi fost rău dacă i-ar fi arătat directorului scrisoarea (pe cealaltă o lăsase acasă). Deschise sertarul: scrisoarea se afla acolo, ca o mărturie vie a chinurilor sale. Se așeză în fotoliu. Redeschise plicul. Desluși de la distanță amenințarea:

   „De murit tot o să mori”.

   Nu cumva greșea, neluând în serios amenințarea cu moartea? Doar era unul dintre descoperitorii zăcămintelor de uraniu românesc. De ce n-ar fi dușmănit? Dar cine oare ar putea să-l dușmănească atât de înverșunat, încât să-i dorească moartea?

   Închise înciudat sertarul și reuși, cu o ușurință surprinzătoare, să-și reia activitatea de acolo de unde o întrerupsese. Lucră mai multe ceasuri cu o dăruire totală. Uită de sine. Calculele proiectului U-74 îl purtau prin tainele unor straturi geologice ce aveau să aducă economiei naționale, într-un viitor apropiat, rezerve noi a căror valoare se dovedea a fi neînchipuit de mare.

   Într-un târziu, telefonul - invenție diabolică - îl smulse din lucru. Ridică enervat receptorul. Auzi:

   - Domnul Stamatiad?

   Recunoscu glasul, era al individului care-i telefonase și în ajun, acasă.

   - Domnul Stamatiad? stărui necunoscutul.

   - Eu, murmură inginerul.

   - Ai primit scrisoarea?

   - ...

   - Te întreb, ai primit scrisoarea?

   Stăruința arogantă a nevăzutului interlocutor îl scoase pe Stamatiad din sărite. Trânti receptorul. Primejdia, înainte vagă, căpăta nu numai un contur concret, ci și glas. Teama de moarte îl copleși.

   Telefonul țârâi din nou. Stamatiad îl scrută cu ochii îngroziți. Găsi totuși putere în el să răspundă:

   - Alo!

   - Tu ești, Dane?

   - Eu sunt.

   - Bine, Dănuț... îl luă Angela la rost, cum de-ai uitat să-mi telefonezi? Mai știi că e pentru întâia oară când uiți de ora noastră telefonică? E aproape 2 și, dacă eu nu te-aș fi sunat, ai fi uitat cu totul..

   Stamatiad îi dădu Angelei dreptate, recunoscându-și vinovăția. Luase obiceiul s-o sune zilnic, la aceeași oră - 11. O suna de oriunde. Era ora lor.

   - Da, da, draga mea, sunt vinovat și te asigur că n-o să se mai întâmple niciodată.

   - Dănuț, băiete, da` ce-i cu tine? îl întrebă Angela cu compătimire.

   Tonul în enervă și nu izbuti să se stăpânească. Țipă în receptor:

   - Ce să fie? Mereu aceeași întrebare: „Dănuț, băiete, ce-i cu tine?” Ce să fie? Nimic! Înțelegi?

   Stamatiad tăcu brusc. Nădușise pe la gulerul cămășii și-și întinse gâtul, de parcă ar fi încercat să se smulgă din strânsoarea unui ștreang.

   - Și e tot pentru întâia oară când țipi la mine, contată Angela.

   - Angela, fetițo... rosti el duios, dându-și seama că, dintr-o clipă în alta, ea va izbucni în plâns.

   Rugămintea rămase fără răspuns. Angela închise telefonul. Tăcerea căzu asurzitoare ca o lespede. Stamatiad se posomorî și mai mult. Încercă să-și adune gândurile, să priceapă ce se petrece cu dânsul. Evident, se găsea la capătul puterilor, de aici spaima, starea de depresie, cărora el le mai rezista încă sau i se părea că rezistă.

   Și-apoi, toate întâmplările astea lipsite de logică - scrisorile de amenințare, telefoanele - reprezentau o primejdie reală? Nu cumva din pricina stării sale vedea totul negru?

   „Am să mor sau am să fiu ucis, iar planul U-74 o să rămână neterminat.”

   Își plimbă privirile deznădăjduite pe birou, descoperi fițuicile, însemnările personale și, dintr-o pornire instinctivă, se apucă de lucru.

3

   Îl izbi foamea.

   Stamatiad se uită la ceas: trecuse de mult ora prânzului. Totuși, dacă s-ar grăbi, ar mai prinde cantina. Adună cu grijă lucrările în mapa U-74 și le încuie. După ce răsuci cheia fișetului, se răzgândi.

   „Totuși, nu mă mai duc la cantină.”

   I să păru mai potrivit s-o caute pe Angela ori să se ducă la ea acasă și să-i propună să ia masa împreună.

   „Am jignit-o și e de datoria mea s-o împac...”

   Deschise sertarul biroului, zări scrisoarea, se înnegură. O luă scârbit de acolo și o ascunse în buzunar.

   „Merg la cantină.”

   Părăsi institutul, chinuit de spaima morții. Scrisoarea, ținută acum în dreptul inimii, se simțea rece ca o lamă de pumnal.

   „Când, unde și în ce fel, eu voi hotărî”, îi răsunară în minte cuvintele scrisorii.

   Își zise că, în niciun caz, nu trebuia să se lase luat prin surprindere. Mergea atent. Nu-l urmărea nimeni. Traversă strada cu grijă, dar numai după ce se asigură că nu-l amenința niciun vehicul.

   Găsi cantina deschisă. Stamatiad se uită scrutător în jur. Consumatorii se răriseră. Căută totuși o masă mai retrasă, de unde ar fi putut să observe pe oricine ar fi intrat sau ieșit. Fu servit repede și, în timp ce mânca, își dădu seama că, de când plecase de la institut, numai gânduri idioate îi trecuseră prin minte.

   Ca și când el, Stamatiad, ar fi fost prizonierul unui alt Stamatiad, diabolic din fire, căruia i se supunea întru totul fără crâcnire. Gândea și săvârșea fapte împotriva voinței, sub impulsul celuilalt Stamatiad care o luase razna.

   Deodată, mâncarea îl îngrețoșă. Împinse farfuria în lături. Întâlni atunci privirile parcă dojenitoare ale ospătăriței. Se ridică de la masă și părăsi rușinat cantina. În stradă, mulțumit parcă de descoperirea făcută cu privire la dedublarea individualității sale, își spuse că, atât timp cât mai este conștient de starea sănătății sale mintale și nervoase, bătălia nu era încă pierdută. Va consulta negreșit un medic.

   „Și-acum, încotro?” se întrebă el, ceva mai binedispus.

   Norii mohorâți grăbiseră înserarea.

   „Să mă întorc la institut?”

   Nu, n-avea niciun rost. Căută un telefon public. Găsi unul în fața unui bloc. O sună pe Angela acasă. Voia s-o liniștească, să-i spună că era de acord cu sfatul ei dat mai demult și va consulta un specialist. Angela însă nu-i răspunse; pesemne nu venise încă acasă. Formă numărul de la serviciu. I se răspunse că tovarășa Angela tocmai plecase. Îi păru sincer rău că n-o găsise, ar fi vrut s-o împace, să se împace. Ceva mai târziu, își spuse:

   „Este evident - mă evită!”

   Uitase că în urmă cu câteva ceasuri se răstise la ea. Îi reveni însă în minte, cu stăruință, ideea ireală din ajun:

   „Angela mă înșală, are o legătură nouă.”

   În Piața Romană urcă într-un troleibuz care, după câteva stații, îl schimbă cu un autobuz. După vreo 15 minute ajunse pe strada unde locuia. Începuse să burnițeze, să sufle un vânt rece. Pustietatea străzii îl determină să grăbească pasul.
   Nu departe de locuință, din greșeală, se lovi de un trecător. Amândoi se opriră o clipă. În timp ce se scuza, Stamatiad observă că omul purta pe cap un basc ce avea o calotă mare ce-i acoperea fruntea.

   - Vă rog să mă scuzați! zise și celălalt văzându-și mai departe de drum.

   Se uită după el: și lodenul, și vocea i se părură a fi ale insului din ajun.

   „Ai vedenii, băiete, zău așa!” se compătimi el, depărtându-se cu pași mari. „Ți s-a părut. Cum să fie tot ăla?”

   Urcă scările cu sufletul tulburat de aceeași presimțire deprimantă. Era convins că va găsi sub ușă o a treia scrisoare de amenințare, și primul lucru ce-l făcu după ce aprinse lumina fu să se uite acolo unde găsise aseară prima scrisoare. Presimțirile nu i se adeveriră. Nu găsi nimic.

   „Imposibil”, își spuse el neîncrezător, rotindu-și privirile prin încăpere.

   Domnea o ordine exemplară. Se gândi cu recunoștință la coana Lucreția, menajera lui - mâna ei de gospodină harnică se simțea pretutindeni în garsonieră.

   Trecu la fereastră și lăsă, ca de obicei, jaluzelele. Apoi deschise aparatul de radio: o orchestră de coarde cânta „Serenada” de Ceaikovski. Simți nevoia aproape fizică să se întindă pe studio și să asculte cu ochii închiși tânguirea viorilor.

   Se dezbrăcă, își puse pijamaua și se întinse pe studio. Rămase așa, cu fața în sus, cu mâinile sub cap. Închise ochii - văzu în aceeași clipă orchestra: arcușurile alunecau la unison. Urmărindu-le, pleoapele-i deveniră și mai grele. În cele din urmă adormi împăcat, fără griji, fără spaime.

   Îl treziră câteva bătăi în ușă. Privi buimac într-acolo. Radioul rămas deschis transmitea un buletin de știri. Ciocăniturile se repetară cu insistență.

   „Când, unde și în ce fel vei muri, eu voi hotărî.”

   I se făcu frig.

   „Nu, n-am să deschid!”

   În clipa următoare auzi glasul Angelei: îl striga. Stamatiad se ridică încet și înainta prevăzător spre ușă. Întrebă abia auzit:

   - Tu ești, Angela?

   - Eu.

   - Ești singură? se interesă el, ca și când ar fi putut să vină însoțită.

   - Cu cine vrei să fiu?

   Deschise ușa. Angela năvăli în încăpere cu o expresie de groază întipărită pe chip:

   - Vai, ce spaimă am tras! începu ea să se văicărească, după ce își lăsă poșeta pe masă.

   Văzu fața palidă a bărbatului, fruntea-i transpirată și în priviri i se aprinse un licăr de milă.

   - Dane, ai transpirat. Nu te simți bine? Ești bolnav?

   Stamatiad se feri instinctiv de ochii ei. Căută batista și-și șterse fruntea.

   - Am ațipit... se scuză el. Ascultam un concert de Ceaikovski și am ațipit.

   Răsuci butonul aparatului de radio, închizându-l.

   - Te-am căutat, continuă ea cu o voce ceva mai liniștită.

   Își scoase cu un aer familiar fulgarinul.

   - La birou nu te-am găsit; acasă încă nu sosiseși.

   Se ghemui pe studio într-un colț, lăsând pantofii să-i cadă din picioare.

   - Observ că ai început să te ferești de mine. De ce? Nici acum n-ai curajul să te uiți la mine...

   - Cum poți să afirmi așa ceva?! se apără Stamatiad.

   Nu avu totuși putere să se uite în ochii ei. Fixase un bibelou de pe raftul bibliotecii și nu mai izbutea să-și desprindă privirile de acolo.

   - Bine, zise Angela, înțeleg, te-ai săturat de mine. Nu văd de ce nu mi-ai mărturisi-o deschis: „Uite, Angela, așa și pe dincolo”. Ar fi mai frumos și mai demn. Doar nu mi-ai făgăduit nimic care să te oblige, iar eu nu pot să am nicio pretenție de la tine. Ba da, una singură îmi pot îngădui să am.

   Deodată, el n-o mai auzi. Tot fixând bibeloul, ajunse să se gândească la trecătorul de care se lovise pe stradă.

   „Avea pe cap un basc cu o calotă mare și purta un loden vechi”, își zise. „E unul și același cu tipul de aseară... cu cel care mi-a cerut un foc.”

   - Tu mă asculți sau nu?

   Întrebarea Angelei îl furnică pe șira spinării. Uitase de ea. O descoperi stând ghemuită pe studio, cu ochii scăldați în lacrimi, în bluza ei galbenă care-i reliefa ațâțător sânii frumoși. Se întrebă absent:

   „De ce plânge? Cine a făcut-o să plângă?”

   Nu avea niciun motiv să o necăjească, darămite să o facă să plângă. Veni lângă dânsa, se întinse așezându-și capul în poală. Ea îl privi cu tandrețe și se apucă să-și petreacă blând degetele prin părul des.

   - Nu știu ce-i cu mine, i se destăinui peste un timp. Fac lucruri pe care nu vreau să le fac. Gândesc lucruri pe care nu vreau să le gândesc. Mi-e frică... Întruna mi se pare că o să mi se întâmple ceva. Îndrăznețul tău geolog a devenit un biet șoricel fricos. Până și umbra mea mă sperie... Cred că-s bolnav, Angela.

   Tăcu. Ar fi vrut să-i povestească și de existența celor două scrisori care, de fapt, îi declanșaseră criza, dar se răzgândi fără niciun motiv. Nu se îndoia că tocmai scrisorile îi declanșaseră criza.

   - Ești obosit, îl mângâie Angela ca pe un copil, ești tare obosit. Muncești enorm. Ar fi mai bine dacă ți-ai lua un concediu și ai pleca undeva. Cu mine sau fără mine, n-are importanță. E mult mai important ca tu să te odihnești. Uite, mâine o să vorbesc cu doctorul...

   - Nu, nu, te rog!

   - Cum vrei, cedă ea. Scoală-te, să fac patul... Rămân la tine.

   - Nu, nu, nu, sări el iute în picioare, nu vreau!

   Imediat își dădu seama că săvârșise o greșeală, că o jignise într-un mod nepermis. Se îndreptă amețit spre fereastră și rămase acolo, cu spatele la femeie.

   - Iartă-mă, continuă el cu o voce sugrumată, n-am vrut să te jignesc. Nu mă simt prea bine. Te-ai chinui lângă mine și nu vreau... Te rog, înțelege-mă!

   Își rezemă fruntea înfierbântată de geamul rece al ferestrei. O auzi cum se ridică, cum își îndreaptă rochia, simți cum privirile ei îl săgetau în ceafă și Stamatiad, nu se știe oare pentru a câta oară, se întrebă ce anume îl determina să săvârșească acțiuni contrare dorințelor sale reale.

   De fapt, ar fi vrut ca Angela să nu plece, să nu-l lase singur, să rămână peste noapte la el. Dar cuvintele acelea apucaseră să-i iasă pe gură și orice ar fi întreprins acum ar fi fost de prisos.

   - Cred că ai dreptate, zise ea îmbrăcându-se. Văd și eu că nu te simți bine. Plec. Poate că ar fi mai potrivit să nu ne mai vedem un timp... O săptămână, chiar două. Totuși, te rog, consultă un doctor.

   Îi vorbise cu căldură și, o clipă, Stamatiad își închipui că se va apropia și-l va îmbrățișa. După care - o! știa precis ce va urma - ea va izbucni într-un plâns nervos.

   Angela însă trăia propria-i obidă și socotea că e mai nimerit să părăsească încăperea fără să se mai apropie de Dan. De lângă ușă, rosti:

   - Noapte bună!

   - Noapte bună, Angela!

   O auzi cum iese, cum închide ușa cu grijă să nu facă zgomot. Se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât Stamatiad își auzea bătăile inimii. Se smulse cu greu de lângă fereastră.

   „Am lăsat-o să plece. De ce? Nu trebuia.”

   Hotărî să se îmbrace în grabă, să coboare și s-o ajungă din urmă. Pe când își trăgea pantalonii, îi răsări în minte imaginea necunoscutului de care se lovise pe stradă. Avea certitudinea că omul îmbrăcat într-un loden vechi și cu basc pe cap nu se deosebea întru nimic de celălalt trecător care, în ajun, îl oprise și-l rugase să-i permită să-și aprindă țigara. Renunță la intenția de a mai coborî după Angela. Luă din bibliotecă o carte, se întinse pe pat, o deschise la întâmplare și citi:

   „Mai întâi crezu că înnebunește. Simți că îngheață; dar nu era numai frisonul accesului de friguri care-l apucase încă în somn; de data asta îl scuturau niște fiori de-i clănțăneau dinții gata să-i iasă din gură.”

   Intrigat, se uită la titlul cărții: „Crimă și pedeapsă”.

   Citise romanul încă în anii studenției și-și amintea perfect cât de adânc îl răscolise suferința lui Raskolnikov. Omorâse - zdrobise capul unei bătrâne cu un topor - și-și aștepta pedeapsa într-o suferință nesfârșită. Dar el, Stamatiad, ce crimă comisese că...

   Țârâitul telefonului îi frânse șirul gândurilor. Nu se ridică din pat, nu voia să vorbească cu mine. Mai mult ca sigur că era Angela. Fără îndoială, regreta că plecase brusc, fără să-l îmbrățișeze, precum îi era obiceiul. Țârâitul încetă ca, numai după un minut, să izbucnească iarăși. De data asta, Stamatiad se ridică și apucă plictisit receptorul, iar când rosti „Alo, da!” telefonul se închise.

   Se hotărî s-o sune el pe Angela. Formă numărul. În locul ei răspunse un bărbat.

   „Am greșit”, își zise și vru să repete apelul, dar telefonul i-o luă înainte, sunând asurzitor:

   - Domnul Stamatiad? îl întrebă un glas bărbătesc.

   Genunchii i se înmuiară.

   - Domnule Stamatiad, mă auzi? îi strigă glasul de la celălalt capăt al firului.

   - Da, vă aud! murmură el gâtuit de emoție.

   - Țineți minte 3 cuvinte, îl avertiză glasul: Ți-a sunat ceasul! Noapte bună, domnule Stamatiad!

   Urmă un țăcănit. Celălalt pusese receptorul în furcă.

II

eu îți voi hotărî soarta

1

   Dintr-o privire, căpitanul de securitate, Lucian înțelese că în fața lui se află un om obosit, cu nervii zdruncinați, torturat de o idee fixă.

   „Cât de ușor se prăbușesc oamenii înalți și bărbătoși la înfățișare”, gândi, urmărind gesturile scurte și crispate ale inginerului.

   Omul se îmbrăcase în grabă, cu neglijență; un ciorap și-l pusese pe dos; nu avusese grijă să se încheie la toți nasturii de la vestă. Tot în grabă se și bărbierise - lângă bărbie se zărea o tăietură subțire, de lamă.

   - Directorul institutului mi-a explicat la telefon despre ce este vorba, i se adresă ofițerul, căutând să imprime glasului său un timbru cât mai cald și mai firesc. După câte știu, dumneavoastră răspundeți de proiectul U-74 și ați primit două scrisori de amenințare.

   - Exact! confirmă Stamatiad. La început am crezut că sunt victima unei farse, pe urmă...

   Privirile îi alunecară bănuitoare spre ferestrele încăperii, ca și când acolo, după perdeaua transparentă, s-ar ascunde cineva interesat să-i asculte destăinuirile.

   - Pe urmă, mi-am dat seama că gluma se îngroașă.

   - Ați adus scrisorile?

   Stamatiad scoase din portofel două plicuri, le puse pe cristalul biroului, apoi povesti, pe îndelete, când și în ce împrejurări intrase în posesia lor.

   Căpitanul Lucian le cercetă sub privirile pe cât de îngrijorate, pe atât de curioase ale inginerului. Lectura primei scrisori îi aduse pe chip un surâs ironic. Lui Stamatiad nu-i scăpă reacția ofițerului. Murmură descumpănit:

   - De ce zâmbiți?

   - Ca să compui o scrisoare cu litere tăiate din ziar e nevoie de o răbdare de fier. Să le tai, să le alegi, să lipești literă după literă... Chiar dacă ai de întocmit un text scurt, tot ai nevoie de câteva ceasuri bune. Dar, mai ales, de răbdare și timp. Că după prima scrisoare autorul s-a plictisit, deducem ușor după cea de-a doua, bătută la mașină. Scrisoarea asta, compusă cu litere tăiate din ziare, trădează o imaginație infantilă. Pe vremuri, metoda o întâlneai în mai toate cărțile ieftine de aventuri. Nu, nu v-ați înșelat, la prima vedere ești înclinat să crezi că-i o farsă.

   - O farsă!? Bine, dar telefoanele?

   - Am spus „pare” și nu trebuie să excludem din zona investigațiilor nici această ipoteză. Bănuiți pe cineva?

   - Nu, nu bănuiesc pe nimeni. Nu-mi închipui că pot să am dușmani.

   - Dumneavoastră poate nu, dar obiectul activității dumneavoastră, mai mult ca sigur că da. După câte știu, U-74 reprezintă o lucrare de mare importanță pentru economia națională.

   Ofițerul făcu o pauză.

   - Sunteți căsătorit?

   - Nu, dar...

   Tăcu încurcat.

   - Aveți prietenă? întrebă Lucian, dorind să risipească stinghereala inginerului.

   - E o femeie cumsecade. O cheamă Angela Prisăcaru.

   - Unde lucrează?

   - La Iprofil. E secretara directorului general. Ne cunoaștem de aproape 5 ani. Locuim însă separat... Nu sunt un om de societate. Trăiesc retras, modest, adâncit în cercetările mele. Nu-mi închipuiam că aș putea să devin subiectul unei farse sau al unor amenințări cu moartea, deși...

   - Deși... stărui ofițerul observând ezitarea lui Stamatiad.

   - Poate că aveți dreptate, continuă Stamatiad, trăgându-se nervos de lobul urechii stângi, o fi U-74 de vină.

   Voise să spună altceva și Lucian sesiză ușor acest amănunt, dar din dorința de a cruța nervii inginerului nu stărui.

   - Aș vrea, tovarășe Stamatiad, să vă știu ceva mai liniștit după convorbirea noastră.

   - Am o stare groaznică, recunoscu inginerul. Nu mă mai recunosc, ultimele două zile m-au scos din minți. Cum să vă spun? N-aș vrea să mă înțelegeți greșit... sunt bântuit de tot felul de presimțiri, am senzația că dintr-o clipă în alta o să mi se întâmple o mare nenorocire. Mi-e o frică permanentă... și, vă rog să mă credeți, nu eram așa.

   - V-ați adresat medicului?

   - Nu! recunoscu el vinovat.

   - Foarte rău. În ce stadiu vă găsiți cu U-74?

   - Avansat, în orice caz. E drept, m-a solicitat foarte mult, dar merită... dintre toate lucrările mele este cea mai complexă. Grandioasă, aș putea spune.

   Fața lui Stamatiad se îmbujoră, ca și când ar fi înfățișat portretul unei femei frumoase și mult râvnite.

   Privindu-l, Lucian își imagină cum trebuie să fi arătat acest bărbat înalt și voinic înainte de a se fi îmbolnăvit de nervi.

   Amintindu-și deodată ceva, Stamatiad schimbă vorba, mohorându-se:

   - Ați observat? În scrisoare, se spune „chiar dacă m-ai denunța...” N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, vorbi el arătându-și fața chinuită. N-am fost niciodată fricos. Cum să vă spun, tovarășe căpitan...

   Își duse pumnul la piept de parcă ar fi vrut să-și apere inima.

   - În mine, de la o vreme, sălășuiesc două ființe: una fricoasă, cealaltă curajoasă. E absurd ce vă spun, dar așa e. Cea fricoasă e mai puternică decât cealaltă. Mi-e frică... Înțelegeți? Și acum mi-e frică...

   - De ce?

   - Iată, o să plec de aici, iar autorul scrisorii o să afle că l-am denunțat și o să-și ducă la îndeplinire amenințarea. O să mă omoare.

   „E trist”, gândi Lucian, ascultându-l „e tristă să vezi un munte de om, un gelog renumit, autorul lucrării U-74, viitor candidat la Premiul de Stat, pradă unei oboseli nervoase agravate prin apariția unor scrisori de amenințare.”

   - Tot ce vă spun e rușinos. Știu.... Dar ce credeți? După plecarea mea de aici ar putea să mi se mai întâmple ceva?

   Stamatiad tăcu și se uită rugător în ochii ofițerului.

   - Vreau să vă asigur că, din clipa asta, dumneavoastră nu mai sunteți sigur. Vă rog rețineți: fie că este sau nu vorba de o farsă, dumneavoastră nu mai sunteți singur. Ne vom ocupa cu toată grija de acest caz. Repet, la orice oră din zi sau din noapte, să știți că nu mai sunteți singur. Sper că m-ați înțeles? Iar acum, înainte de a ne despărți, vreau să vă mai pun o întrebare: În afară de directorul institutului, cine mai știe de scrisori?

   - Nimeni.

   - Nici prietena?

   - Nici ea.

   - De ce? Aveți vreun motiv să vă feriți de dânsa?

   - Nu, nu, se apără Stamatiad și, la gândul că ofițerul ar putea să creadă că-i un ipocrit, roși. Pur și simplu, nu i-am pomenit de scrisori. Nici eu nu știu de ce... am spus doar: în ultima vreme mă pomenesc săvârșind acțiuni împotriva voinței mele.

   Expresia feței avea acum ceva copilăresc, naiv. Lui Lucian i-ar fi plăcut în clipa aceea să-i tragă un ghiont prietenesc între coaste și să-i spună:

   „Fii bărbat, ce naiba?! Capul sus!”

   - Tovarășe Stamatiad, vă făgăduim să rezolvăm cât mai repede posibil cazul semnalat de dumneavoastră. Vă recomand ca și în continuare să nu vorbiți nimănui de scrisori, de întâmplările astea...

   Stamatiad se ridică și el în picioare.

   - Nici prietenei?

   - Dacă n-ați făcut-o până acum... e mai bine... lăsați lucrurile așa.

   - Scrisorile rămân la dumneavoastră?

   - Bineînțeles. Notați-vă numărul meu de telefon... de aici... și de acasă.

   Căpitanului Lucian i se păru că inginerul plecase ceva mai încrezător și mai binedispus decât venise și, cunoscând stările extreme prin care trec nevroticii, se întrebă cât timp avea să-l țină sentimentul de încredere.

   „În niciun caz prea mult.”

   Se apucă să recitească scrisorile. Le găsi stupide, mai aproape de ideea unei farse iresponsabile decât de o acțiune serioasă. N-avea însă voie să se lase furat de o aparență mai mult sau mai puțin convingătoare. Textul ăsta stupid, și nu altul, cu fraze ticluite neinteresant macină sistemul nervos al unui dintre cei mai capabili geologi români.

   Hotărî să trimită scrisorile la analiză.

2

   Într-adevăr, inginerul Stamatiad părăsise biroul ofițerului de securitate bineduspus. Temerile îi fuseseră risipite; viața și munca îi erau din nou în siguranță.

   „Nu am de ce să-mi mai fie teamă. Nu mai sunt singur.”

   Doi oameni luaseră cunoștință de scrisori - directorul și căpitanul Lucian. Ultimul, mai cu seamă ultimul, îi risipise atât senzația singurătății, cât și nesiguranța zilei de mâine. Nu se mai simțea nici slab, nici lipsit de apărare. Își va încheia lucrarea în deplină pace și siguranță.

   Coborând scările ministerului, îi venise să fluiere, dar își aminti la timp unde se afla.

   O simplă discuție! N-a fost mai mult decât o simplă discuție. Și iată-l calmat, plin de încredere. Îi reveni în minte chipul ofițerului, fața sa smeadă, puțin colțuroasă, luminată de doi ochi pătrunzători și, în același timp, liniștitori. Ofițer de securitate! Nu se gândise niciodată la o asemenea profesie. Ba nu-i adevărat, de ce nu și-ar mărturisi-o? Se gândise cândva, mai demult, și nu fără dispreț.

   În general, nu-și putea închipui profesia de ofițer de securitate decât în cărțile de aventuri. O născocire a autorilor. Și iată că destinul l-a pus față în față cu un ofițer MAI. Îl găsea tânăr, chiar prea tânăr, dar, pesemne, deduse Stamatiad, trebuie să fi rezolvat multe cazuri încâlcite dacă își meritase locul, și gradul.

   - Ce timp! rosti șoferul, smulgându-l pe Stamatiad din hățișul gândurilor. Nu suport umezeala, îi mărturisi el cu amărăciune.

   Mașina i-o pusese la îndemână căpitanul Lucian. Șoferul, deși era al ministerului, nu purta uniformă.

   - Da, e mare umezeală, îi răspunse Stamatiad într-o doară.

   Burnița. Ziua era neguroasă, întunecând străzile Bucureștiului. Într-o singură noaptea, vântul desfrunzise copacii, lăsându-i negri și carbonizați în pragul iernii.

   După o bucată de drum, prinse și el gust de vorbă.

   „Da”, zise, „nici mie nu-mi face bine umezeala” (nu era adevărat, nu simțise nicicând ce-i aceea umezeală).

   Îi aminti șoferului că timpul zboară cu viteze cosmice, că nici nu va prinde bine de veste și se va pomeni în toiul verii.

   „Fraze banale” își aprecie propriile cuvinte. „Debitez fraze banale! Nu-i nimic, un cuvânt bun, fie el și banal, nu strică.”

   În minte îi răsări din nou chipul căpitanului Lucian și se întrebă ce aptitudini i se cer unui ins dornic să îmbrățișeze cariera de ofițer de securitate. Nu-și răspunse: recunoscu că întrebarea solicita un răspuns foarte complicat. Un lucru îi era clar - pe acest tânăr ofițer, statul îl împuternicise să-l apere, să descopere, pornind de la cele două anonime, pe autorul lor.

   „Dacă stau bine și mă gândesc, de fapt, e o treabă de prospecție, ca de geolog.”

   - Am ajuns! anunță șoferul.

   Se apucă imediat de lucru. Îl deranjă, ceva mai târziu, telefonul. Directorul se interesa dacă a fost acolo, știe el unde, și dacă totul e în ordine.

   - Da, totul e în ordine! răspunse.

   - Sunt convins că-i vorba de o farsă, ținu directorul să-și exprime părerea, apoi închise telefonul.

   În acalmia vremelnică a sufletului său, cuvântul farsă avu efectul unei bombe cu explozie întârziată. Mai întâi își spuse:

   „Nu se poate!”

   Dacă se dovedea că el, Stamatiad, nu era decât victima unei farse grosolane, atunci nu i-ar mai fi rămas decât să intre în pământ de rușine. Undele tristeții, stârnite de greutatea unui gând, începură din nou a-i lovi inima. Nu mai izbuti să lucreze cu aceeași concentrare, în ciuda unui efort evident de a-și stăpâni nervii.

   „Nu e farsă!” îi venea să strige.

   Încrederea i se risipi așa cum, la cea mai slabă adiere a vântului, se risipește puful păpădiei.

   Se simțea din nou slab, lipsit de putere, la un pas de prăbușire. Toropeala, pe cât de ademenitoare, pe atât de amăgitoare, îi îngreuna studiul documentelor. Ceru prin telefon, de la bufet, o cafea mare; nu, nu voia să cedeze stării de anxietate. Clipele de destindere din mașină i se păreau teribil de îndepărtate.

   „Omul acela vrea să mă omoare. De ce?” se întrebă din nou.

   Citea raportul unui geolog, dar cuvintele îi jucau pe dinaintea ochilor ca niște puncte însuflețite.

   „Omul acela ar putea, de pildă, să vină aici, să deschidă ușa, să scoată din buzunar un pistol și să tragă în mine sau...”

   Cineva ciocăni la ușă. Privi bănuitor într-acolo. N-apucă să spună „poftim”. Intră o femeie cu o tavă în mână.

   Stamatiad o măsură încruntat pe sub sprâncene: pe femeia asta între două vârste care-i surâdea nesuferit, cu gura până la urechi, n-o mai văzuse niciodată în institut.

   - Am adus cafeaua, auzi el.

   Lui Stamatiad îi displăcu glasul: îl găsi prea gros, prea bărbătesc. Se interese, neizbutind să-și stăpânească o oarecare iritare:

   - Unde-i Maria?

   - Acasă, răspunse femeia fără să pară intimidată. N-o mai lasă bărbatu` la serviciu... Zice să stea acasă.

   Puse ceașca pe birou atentă să nu verse cafeaua.

   Stamatiad o urmări bănuitor; o văzu cum, în timp ce se aplecase, aruncase o privire fugară peste documentele U-74.

   - M-au angajat pe mine în locul ei, preciză ea, retrăgându-se spre ieșire. De astăzi am început slujba...

   Inginerul își tamponă fruntea transpirată. Se uita când la ușă când la cafea. Cine nu-i era pe plac. Trecură vreo 10 minute până când, în sfârșit, înțelese ce anume-i displăcea. Intervenise o schimbare în personal fără ca el să știe. Prea brusc intervenise.

   Ridică ceașca s-o ducă la gură; aroma dulce a băuturii îi gâdilă plăcut nările. Nu sorbi însă. Dintr-un impuls ce nu izbutea să și-l explice, îl sună pe directorul serviciului de cadre și-l întrebă dacă-i la curent cu schimbările intervenite în rândul personalului de la bufet. Amuzat de întrebarea neașteptată a inginerului, „cadristul” chicoti în receptor, ca pe urmă să-i răspundă printr-o la întrebare:

   - Glumiți, tovarășe inginer, nu-i așa?

   - Nu glumesc, izbucni Stamatiad, nu-mi arde de glume!

   - Ei, dacă-i așa, îi răspunse cu ironie directorul, dacă nu glumiți, atunci vă aduc la cunoștință că sunt la curent cu schimbările de la bufet. Intenționați cumva s-o luați pe noua angajată în vreo expediție?

   - Nu! Vă mulțumesc!

   Stamatiad înțelese că se făcuse de rușine și blestemă clipa când se hotărâse să-i telefoneze.

   În cele din urmă bău cafeaua. O găsi delicioasă și o savură ca pe o licoare rară. Cafeaua îi fu de folos, îi izgoni toropeala, ajutându-l să se concentreze, să se afunde iarăși în studiul documentelor U-74.

   Orele se scurseră repede. Și-ar fi prelungit ziua de lucru dacă directorul nu i-ar fi telefonat și nu i-ar fi atras atenția:

   - Nu trebuie să exagerezi, tovarășe Stamatiad... Știu că ești foarte surmenat.

   Scurta convorbire telefonică îl descumpăni. Niciodată directorul nu se amestecase în programul său de lucru, iar acum, pe neașteptate, îl sfătuia să nu exagereze, să nu se surmeneze.

   „A observat deci că sunt bolnav... Sau te pomenești că l-a informat cel de la cadre de discuția noastră... Am fost într-adevăr un caraghios.”

   Se ridică indispus de la birou. O sună pe Angela. N-o găsi la serviciu. Atunci îi telefonă acasă. Îi răspunse un bărbat. Puse repede receptorul jos.

   „Ce-i asta? E cineva la Angela sau am greșit eu numărul?”

   Îl mai formă o dată. De data asta nu i se mai răspunse.

   „N-o fi venit acasă sau nu vrea ăla să mai ridice?” gândi el enervat.

   Tocmai intenționa să repete apelul, când își făcu apariția femeia de serviciu. Stamatiad se încruntă fără motiv.

   - Am venit să iau ceașca, se scuză ea, sesizând încruntarea inginerului.

   O văzu cum se apropie cu pași moi de birou; luă ceașca și nu pierdu ocazia să se uite peste hârtiile împrăștiate pe birou, o mai văzu cum se uită spre fișetul deschis.

   „O interesează ceașca, așa cum mă interesează pe mine acum lumina stelelor”, își spuse Stamatiad.

   Femeia ieși, urmărită de privirile tulburi ale inginerului.

   „Poate că-i cazul să-i telefoneze căpitanului Lucian, își zise, să-i comunice bănuielile.”

   Nu apucă însă să-și ducă la capăt intenția. Șeful serviciului de cadre - un bărbat scund, rotofei, cu o față mereu aprinsă și surâzătoare - deschise ușa:

   - Tovarășe Stamatiad, văd că ești pregătit de plecare, nu vrei să coborâm împreună?

   - Cum să nu! răspunse Stamatiad încântat, deși un glas lăuntric îl avertiza: „Bagă de seamă! E prima oară când trece să te ia. Nu cred că e întâmplător”.

   Sub privirile vesele ale musafirului, ascunse dosarul, încuie fișetul.

   „Nu cumva ăsta este și scopul? își spuse. Să constate că închid bine documentele.”

   Mai controlă o dată dacă a închis bine fișetul, sertarele biroului.

   - Așa fac mereu, ținu Stamatiad să precizeze, ca și cum ar fi răspuns la o întrebare nerostită a rotofeiului.

   - Foarte bine! Foarte bine! îl lăudă celălalt.

   Coborâră împreună. În stradă, șeful serviciului de cadre îl luă de braț. Nu mai burnița; cerul însă continua să fie cotropit de nori negri și apăsători.

   „Ce vrea de la mine? se întrebă Stamatiad. De ce a ținut să ieșim împreună?”

   - Hai să-ți spun una bună, zise „cadristul” și izbucni în râs.

   Povesti o anecdotă deșucheată cu un bărbat care vine pe neașteptate acasă și-și găsește nevasta în pat cu altul. Stamatiad nu prea înțelese ce era hilar în povestioara asta, dar râse și el, forțat.

   - Domnule, intră șeful serviciului de cadre în fondul problemei, după ce, bineînțeles, mai povesti o anecdotă, m-ai întrebat la telefon dacă sunt la curent cu schimbarea intervenită la bufet. Îți închipuiai că aș putea să nu fiu?

   Îi dădu astfel de înțeles că s-ar simți ofensat dacă inginerul i-ar aprecia astfel stilul de muncă.

   Stamatiad zâmbi încurcat: primi o nouă confirmare că într-un fel se petrec lucrurile în realitate și în alt fel se răsfrâng în mintea sa bolnavă. Nu știu însă cum să se explice sau să se scuze.

   - Ia te uită, mi-am zis, continuă rotofeiul, ținându-l mai departe de braț, inginerul Stamatiad nu trece indiferent prin institut. Observă orice schimbare, până și aceea intervenită în rândurile personalului auxiliar.

   - Maria era o femeie cumsecade, vorbi Stamatiad, gândindu-se la cu totul altceva: „O să mă duc la un doctor, la un specialist”.

   - Să știi că și noua angajată e o femeie de treabă.

   Stamatiad vru să-l întrebe de unde știe, apoi își aminti că omul care-l ținea de braț, prin însăși esența postului său, era obligat să cunoască personalul.

   - Credeam, continuă „cadristul”, că știi de noua angajată că e o rudă de-a mea și asta te-ar fi supărat. Mi-am zis: „Uite, Stamatiad umblă cu aluzii, în loc s-o ia de-a dreptul”. Știi, e sora unei cumnate, explică, și fața îi rămase la fel de veselă.

   Stamatiad lăsă ochii în pământ; absurdul situației îl făcu deodată să se simtă prost. În urmă cu 20 de minute suspectase o femeie de serviciu, ba mai mult, i se păruse că o interesează U-74, iar acum afla că bănuita nu era decât o rudă a rotofeiului.

   „Stupid, absurd, demențial.”

   Până la Piața Romană, directorul mai povesti 2-3 anecdote. Acolo se despărțiră. O vreme, Stamatiad îl urmări cu privirile: văzut de la spate, omul era de-a dreptul caraghios - scund, dolofan, cu picioarele scurte și groase, pe care, în timp ce mergea, și le ținea depărtate.

   Stamatiad se îndreptă spre oficiul telefonic din apropierea pieței. Intră într-o cabină și o sună pe Angela. Când auzi din nou vocea bărbatului, simți cum de ciudă i se încrâncenează pielea. Repetă apelul. Nu mai primi niciun răspuns.

   „Unde o fi Angela? Acasă nu-i. Pe unde umblă? Și chiar dacă ar fi acasă, cu siguranță că mi-ar trânti telefonul în nas. Are toate motivele s-o facă.”

   Se înserase. O luă pe bulevard în sus, intră în Bufetul Expres-Lido, își alese ceva ușor de mâncare și trecu la o masă ceva mai retrasă. Localul însă, ca întotdeauna, era plin. Se apucă să mănânce, mesteca mecanic și se gândea la Angela; îi părea sincer rău de cele petrecute în ajun. O jignise fără niciun motiv. Consideră că era de datoria lui să facă pasul împăcării.

   Brusc, avu senzația că-i supravegheat. Încetă să mai mănânce cu plăcere. După un timp, se uită în dreapta sa. Zări un bătrânel jigărit stând cu nasul în farfurie și mâncând cu lăcomie. Când și când, își întorcea capul și se uita la Stamatiad cu niște priviri fixe, dușmănoase. Inginerul simți un junghi în inimă și părăsi degrabă localul.

   Aerul rece de octombrie, animația bulevardului îl mai destinseră puțin. În sfârșit, se hotărî să se ducă la Angela și să-și ceară scuze. Locuia nu departe, pe strada Batiștei, la etajul 5 al unui bloc construit în tinpul războiului.

   Un sfert de oră mai târziu suna la ușa garsonierei. Nimeni nu ieși să-i deschidă. Apăsă din nou pe butonul soneriei. În liniștea care-l înconjura, i se păru că aude de dincolo de ușă niște pași. I se mai păru că un ochi nevăzut îl scruta prin vizor. Nu putea să fie decât Angela. Îi cunoștea obiceiul. Ori de câte ori era la ea și se nimerea ca tocmai atunci să sune cineva la ușă, proceda la fel. Goală sau într-o cămășuță străvezie de nailon, cobora din pat și, în vârful picioarelor, se uita prin vizor. De acolo se înapoi surâzătoare, de parcă ar fi săvârșit cine știe ce ștrengărie, și se strecura în așternut lipindu-se drăgăstoasă de el.

   Mai sună o dată, dar tot fără niciun rezultat. Ar fi putut să apeleze la cheia pe care, cândva, Angela i-o dăduse. Căută cheia în buzunare, o găsi și o strânse în pumn. N-o folosise niciodată. Nici cum nu se încumeta. Preferă să coboare scările cu capul în piept, asemenea unui învins.

   Nici vorbă - Angela îl zărise prin vizetă și refuzase să-i deschidă. Apucase oare să-l înșele, să se răzbune? Ar fi putut s-o împiedice? Nu, n-avea niciun drept asupra ei. Dacă ar folosi cheia și ar năvăli pe neașteptate în garsonieră?

   Gândul că Angela venise goală la ușă, în timp ce celălalt o aștepta în așternut, nu-l părăsi multă vreme.

   De cum ajunse acasă, se repezi la telefon. În locul femeii îi răspunse un bărbat. Trânti receptorul gata să-l spargă. După alte 5 minute, ațâțat de același gând, mai formă o dată numărul. Nu-i răspunse nimeni.

   „Ce-i asta?” se înfurie. „Nu mai înțeleg nimic.”

   Se hotărî să n-o mai caute. Deschise radioul. Intră în baie, lăsând ușa deschisă ca să audă muzica mai bine. Își făcu un duș rece, după care, în pijama, reveni în cameră. Scoase din raftul bibliotecii volumul unui cunoscut geolog englez, se trânti pe studio și se apucă să-l citească la lumina veiozei. Citea și în sinea sa se bucura că lectura unui opere de specialitate îl captiva întru totul, smulgându-l din ghearele unor gânduri negre. După câteva pagini își simți capul greu, de parcă cineva i-ar fi așezat pe creștet o placă din plumb, și cartea îi căzu pe piept. Rămase minute în șir cu ochii deschiși, privind tavanul.

   Din această stare de nefericită indiferență îl trezi soneria telefonului.

   „N-are decât să sune, nu mă ridic.”

   Se ridică, totuși.

   - Alo! rosti el fără convingere.

   - Bună seara, domnule Stamatiad, i se răspunse bucuros.

   Stamatiad îngheță: recunoscuse glasul. Era al aceluia.

   - Bună seara, domnule Stamatiad.

   De această dată salutul îi răsună în ureche ca un reproș (adică ce, domnul Stamatiad, te ferești, nu vrei să stai de vorbă cu mine?!)

   - Bună seara. murmură Stamatiad, condamnându-se pentru faptul că nu găsea putere să curme convorbirea.

   - Domnule Stamatiad, carevasăzică, n-ai vrut să ții seama de avertismentul meu?! Bine?!? Ai fost, așadar, la Securitate. M-ai denunțat. Bine! Ai lăsat acolo și scrisorile. Foarte rău! De murit, tot o să mori! Unde, când și-n ce fel, eu voi hotărî. Ai înțeles? Noapte bună, domnule Stamatiad, încheie celălalt batjocoritor.

   Stamatiad împietri cu receptorul în mână.

   „Ai fost, așadar, la Securitate. M-ai denunțat.”

   Nu-i venea să creadă. Autorul scrisorilor de amenințare, cel care îl ura de moarte, aflase că fusese la Securitate. Cum de izbutise? Și cum de nu-i era teamă s-o afirme?

   Deodată, înțelese și mai bine grozăvia situației. Convorbirea telefonică de acum câteva minute îi răpise și ultima nădejde. Se găsea din nou singur, dezarmat în fața primejdiei. Încrederea pe care căpitanul Lucian i-o sădise de dimineață în suflet îi fusese spulberată. I-o spulberase cel care se lăuda că-i singurul în măsură să-i hotărască destinul. I se făcu frig, începu să tremure și numai atunci puse receptorul la loc.

   „Directorul crede că la mijloc nu e decât o farsă, își zise. Farsă?!? Nici vorbă de așa ceva. Primejdia morții e reală.”

   Dacă autorul scrisorilor se dovedise în stare să afle, și încă destul de repede, că a trecut dimineață pe la Securitate, de ce atunci n-ar fi în putere să-și ducă la îndeplinire și cinica sa amenințare?”

   Frica se căsca în el ca o prăpastie fără fund. Ar vrea să se apere. Dar cum? Ce ar putea să întreprindă? Să-i telefoneze căpitanului Lucian? Ar fi o aberație. Celălalt ar afla. Celălalt îi demonstrase că-i cunoștea fiece mișcare.

   „Unde, când și în ce fel o să mori, eu voi hotărî.”

   Se uită la fereastră. Socoti că primejdia cea mare de acolo ar fi putut să vină. Stinse veioza, apoi se repezi la fereastră. Ce imprudență! Uitase să lase storul. Se trase lângă perete, dădu la o parte perdeaua și cercetă strada: era pustie, rece, respingătoare. Înaintă bâjbâind spre veioză și o aprinse. Controlă cu grijă ușa de la intrarea principală, apoi pe cea care, prin bucătărie, dădea la scara de serviciu - amândouă erau bine încuiate.

   Se simți iar în siguranță: gândi că, înfruntând orice risc, ar fi totuși bine să-i telefoneze căpitanului Lucian. Trecuse de miezul nopții. Cum să-i telefoneze la o oră atât de târzie? Ar face o impresie proastă.

   Vlăguit, se vârî în pat, își înfundă capul în pernă, de parcă ar fi vrut să scape de obsesia unor sunete. Nu izbuti să adoarmă decât după ce luă un somnifer.

III

domnul cu fața palidă

1

   În ziua următoare, de dimineață, căpitanul Lucian primi un raport laconic: scrisorile de amenințare nu prezentau decât amprentele digitale ale inginerului Dan Stamatiad.

   Luă această concluzie drept un prim indiciu că nu se găsea în fața unei farse, deși ar fi fost de preferat. Așa cum era și firesc, autorul scrisorilor fusese prevăzător, luând din vreme măsurile necesare unui anonimat deplin. Tot ceea ce se putea deduce pe marginea celor două scrisori nu prezenta un interes prea mare. Totuși, anumite observații se cereau reținute.

   Prima scrisoare fusese scrisă cu litere decupate din ziar. Treabă migăloasă ce necesita timp, răbdare. Autorul ei dovedea că le avea la îndemână pe amândouă. Pe a doua scrisoare preferase s-o scrie la mașină. Ar fi putut să prezinte o urmă - cu o singură condiție: mașina să fi fost înregistrată cândva la D.G.M. Era puțin probabil, de vreme ce autorul scrisorii s-a încumetat s-o folosească pentru un scop ieșit din comun.

   Dar ceea ce îl făcu să exclame „se îngroașă gluma” fu cel de-al doilea raport. Încă de ieri ordonase luare câtorva măsuri. Ținând seama că Stamatiad fusese sunat în câteva rânduri la telefon și întrebat dacă a primit scrisorile, hotărî să-i pună aparatul sub observație. Rezultatul nu întârzie să se arate.

   Raportul îl informa:

   „La ora 0:36 inginerul Stamatiad a fost sunat de la telefonul cu numărul 15...87. Redăm, mai jos, stenograma convorbirii: „Bună seara, domnule Stamatiad” (Pauză... niciun răspuns) „Bună seara, domnule Stamatiad.” „Bună seara. Domnule Stamatiad, carevasăzică așa, n-ai vrut să ții seama de avertismentul meu?! Bine! Ai fost, așadar, la Securitate. M-ai denunțat. Binee! Ai lăsat acolo și scrisorile.. Foarte rău! De murit tot o să mori. Unde, când și-n ce fel, eu voi hotărî. Ai înțeles? Noapte bună, domnule Stamatiad.”

   Raportul îl mai informa:
   „Numărul 15...87 aparține unui telefon public, instalat într-o cabină de pe bulevardul Titulescu, în dreptul clădirii cu numărul 5”

   În continuare, raportul conchidea:

   „La ora 21:30, inginerul Stamatiad a telefonat la 13...78. I-a răspuns un bărbat. Inginerul a închis imediat telefonul. Apoi a format 13...79, dar nu i-a răspuns nimeni. Primul număr aparține cetățeanului Petrescu I..., iar al doilea, Angelei Prisăcaru”

   Raportul îi aminti de starea de surescitare a inginerului, încercă să și-l imagineze în clipa în care autorul scrisorilor i-a adus la cunoștință că știe de vizita făcută la Securitate. Consideră amănuntul de-a dreptul revelator nu numai pentru inginer, ci și pentru el, cel chemat să facă lumină într-un caz ce se anunța de pe acum foarte încurcat.

   „Trebuie să-l văd neapărat pe inginer, să-l liniștesc... Omul și fără întâmplarea asta, îmi pare destul de dezechilibrat.”

   Tot gândindu-se la inginer, Lucian se întrebă de ce oare Stamatiad nu-i dăduse încă niciun semn de viață; ar fi putut să-i telefoneze, dar n-o făcuse. Să i se fi întâmplat ceva? S-o fi prezentat oare la institut? Ochii ofițerului se opriră din nou pe textul raportului bătut cu acuratețe la mașină:

   „Ai fost, așadar, la Securitate. M-ai denunțat! Bine! Ai lăsat acolo scrisorile... Foarte rău.”

   Iată câteva propoziții care meritau toată atenția.

   „Cum a aflat autorul scrisorilor că Stamatiad a fost la noi?”

   Lucian recapitulă în gând momentul de ieri, când „intrase în problemă”. Mai întâi a primit un telefon de la directorul institutului: acesta l-a rugat să-l primească urgent pe inginerul geolog Dan Stamatiad într-o chestiune foarte urgentă.

   „Să vină.”

   „Cum să ajungă la dumneavoastră?” l-a întrebat directorul.

   Luciana i-a explicat: „Să vină la minister, o să găsească la poarta principală un bilet de intrare”.

   Inginerul a sosit cu mașina directorului. La înapoiere, Lucian i-a pus la dispoziție o mașină a MAI-ului. Mai exista deci, în afară de director, încă o persoană care știe că ieri-dimineață Stamatiad trecuse pe la MAI - șoferul directorului. Memora lui Lucian înregistră acest amănunt.

   „Se mai poate, își continuă ofițerul deducțiile, ca Stamatiad să fi fost urmărit. Urmăritorul l-a văzut urcând în mașina directorului. Mașina, la rându-i, a fost urmărită. În felul acesta, Stamatiad a fost văzut coborând în fața ministerului. Nimic mai mult nu i-ar fi trebuit urmăritorului - scopul vizitei lui Stamatiad fiindu-i din capul locului limpede. Mai exista însă și o altă posibilitate: urmăritorul să fi stat de vorbă cu șoferul directorului și să-l fi tras de limbă. Unui străin de institut i-ar fi venit destul de greu s-o facă. Mai mult ca sigur că acesta l-ar fi repezit.”

   Acceptând un asemenea punct de vedere, ajunse în mod logic la concluzia că numai cineva din institut s-ar fi încumetat să se intereseze la șofer - și asta, așa, într-o doară - pe unde a umblat .

   Lucian simți nevoia unei țigări bune, dar se lăsase de fumat. Iar când simțea nevoia tutunului apela la bomboanele de mentă. Ținea cu plăcere bomboana sub limbă, până se topea. Luă și acum una.

   Faptul că autorul scrisorilor de amenințare aflase într-un interval de timp scurt că inginerul fusese în audiență la Securitate dădea cercetărilor o turnură aparte. Însemna că, ori de câte ori Stamatiad  îl va vizita, urmăritorul va afla și el, ceea ce putea să grăbească deznodământul inginerului. Cuvintele „unde, când și în ce fel o să fii omorât, eu voi hotărî” erau destul de categorice. Ele îi dădeau lui Stamatiad de înțeles că n-avea cum să se ascundă, că, oriunde s-ar duce, tot în laba lui ar fi nimerit. Aștepta poate un semn, un gest din partea cuiva ca să-și ducă la îndeplinire amenințarea.

   Așadar, misiunea de a veghea ca viața inginerului Stamatiad să nu fie periclitată i se părea acum de o mare importanță. Pe viitor va trebui să asigure o conspirație deplină a întâlnirilor.

   „Stamatiad s-o fi prezentat oare la serviciu?”

   În sună pe directorul institutului.

   - Da, s-a prezentat, îi răspunse directorul. L-am văzut. Arată tare prost. E la el în birou.

   Lucian îi mulțumi și închise telefonul.

   „A venit, și încă nu s-a hotărât să mă informeze de cele petrecute. Evident, îi e teamă. Doamne, câte ipoteze poate isca o singură problemă! Dacă inginerul Stamatiad, în ciuda celor declarate ieri, a trăncănit totuși? Atunci va fi necesar să stabilească cu cine sau față de cine a trăncănit. Dar dacă directorul institutului, un remarcabil om de știință cu un deosebit prestigiu în sectorul său de activitate, a scăpat o vorbă pe unde nu se cuvenea?”

  Un răspuns clar la o asemenea întrebare l-ar ajuta să dea de vreo urmă prețioasă.

   Îi plăcea acest joc al minții, al ipotezelor, deși știa din propria-i experiență că e vai și amar de acel investigator care, elaborându-și supozițiile, se rătăcește printre ele ca într-un codru virgin.

   „Și mai există o posibilitate”, își zise el, bucuros că formulează încă o supoziție. „Nu-i exclus ca autorul scrisorilor nici să nu știe că Stamatiad a informat Securitatea, dar să fi presupus. De ce n-ar intui o primă reacție a inginerului, după primirea scrisorilor de amenințare? Nu era firesc oare ca Stamatiad să ne ceară ajutorul?”

   Lucian se ridică de la birou.

   „E prea dulce bomboana...”

   Nimeni nu-i ceruse să se lase de fumat; nici măcar Lia. Odată însă, după ce se sărutaseră, ea strâmbase din nas, spunându-i:

   - O, ce urât mai duhnești a tutun.

   Din seara aceea luase hotărârea să se lase de fumat. Bineînțeles, Lia aplaudase hotărârea. Numai șeful său, maiorul Panait, se arătase sceptic:

   - Un ofițer de securitate fără tutun, e ca un câine polițist fără miros.

   Și iată că se împlineau două luni de când nu mai fumase, în schimb se apucase să sugă și să ronțăie bomboane de mentă.

   Lucian se opri în dreptul hărții Capitalei, așa cum mai făcuse în zeci și zeci de rânduri, căutând să ghicească, dintr-o singură ochire, două străzi importante - una a copilăriei, cealaltă, unde locuia din ziua din ziua când se căsătorise cu Lia.

   „De unde să încep?”

   Nemulțumit parcă de tăcerea hărții, se înapoie la masa de lucru, adună documentele și rapoartele într-o singură mapă pe care o ascunse într-un seif.

   Își cercetă ceasul de mână. Era încă devreme: avea înainte o zi întreagă. Se uită pe fereastră: iarăși burnița. Nu-i plăcea toamna. Tocmai își îmbrăca fâșul, când sună telefonul. Ridică receptorul și recunoscu imediat glasul înfrigurat al lui Stamatiad.

   Lucian i-o luă înainte:

   - Tovarășe inginer, de unde vorbiți, de la un interior sau de la un telefon cu fir direct?

   - De la un telefon cu fir direct.

   - Chiar din biroul dumneavoastră?

   - Da.

   - Nu e nimeni de față?

   - Nu.

   - Vă ascult...

   Știa ce o să-i spună și se bucura sincer că inginerul își înfrânse ezitările și că mai găsise în el putere să-i telefoneze și să-l informeze în legătură cu cele petrecute.

   Într-adevăr, tot ceea ce auzea corespundea cu stenograma inserată în raport.

   - Ce să fac, tovarășe căpitan, spuneți-mi, ce să fac? se tângui inginerul.

   - O întrebare, tovarășe inginer.

   - Mă rog...

   - Amintiți-vă! Nu cumva ați pomenit totuși cuiva de faptul că ați fost ieri pe la noi?

   - Vă dau cuvântul meu de onoare. În afară de director, nimeni altcineva nu știe.

   Vorbele fuseseră rostite din toată inima, cu sinceritate, iar Lucian nu avea niciun motiv să nu le acorde crezare.

   - Ce să fac, tovarășe căpitan? reluă inginerul tânguirea.

   - Să vă vedeți liniștit de lucru, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Celelalte probleme lăsați-le în grija noastră. Calmul dumneavoastră este principalul nostru aliat; de el depinde în mare măsură succesul, minți Lucian.

   - Vă mulțumesc.

   - S-ar putea să vă fac o vizită.

   - Vă aștept. La revedere.

   - La revedere.

   Știa că, în cazul dezechilibrului nervos al inginerului Stamatiad, îmbărbătările nu aveau o soartă mai bună decât aceea a semnalelor trimise de pe Pământ spre îndepărtatele astre, dar nu avusese încotro, trebuia să-și încheie într-un fel convorbirea.

   Ori de câte ori își punea fâșul își amintea de exclamația Liei: 

   - Uf, nu pot să sufăr fâșâitul ăsta!

   Atunci, ca s-o necăjească, își făcea de lucru cu haina, până când Lia îl împingea spre ușă.

   - Hai, ieși, cară-te mai repede la aventurile tale.

   - Dintr-o asemenea aventură te-am câștigat pe tine, îi amintea el tandru, și ar trebui să-i mulțumești cerului.

   - Cerului sau spionului-fantomă? Hai, pleacă, vorbărețule...

   În stradă rămase o clipă descumpănit: nu știa încotro s-o ia, de unde să înceapă. Se lăsă în voia sorții. Își înfundă mâinile în buzunare și o luă prin burniță, spre bulevardul Magheru. În răstimpuri se oprea mecanic în fața vitrinelor.

   „Încotro? De unde să încep? Poate de la locuința lui Stamatiad?”

   Îi plăcu ideea. Știa pe ce stradă locuiește. Urcă într-un autobuz, dar, după o stație, îi veni o altă idee. Coborî și luă un autobuz în sens invers. La Piața Romană se dădu jos și se îndreptă spre strada Cometei. De la un telefon public îl sună pe directorul institutului și-l rugă să-l primească doar pentru câteva minute.

   - Vă aștept. Îi spun chiar acum secretarei să trimită bonul la poartă.

   „Secretarele”, gândi Lucian, în drum spre institut „sunt îngerii păzitori ai șefilor.”

   Și-o închipui pe secretara directorului: tânără, drăguță foc, platinată, cu părul tapat, zveltă, mai cu seamă zveltă, curtată de toți inginerii și cercetătorii institutului. Pesemne, mulți dintre ei - au, n-au treabă - își găsesc de lucru pe acolo interesându-se, chipurile, de diferite lucrări. Imaginea îl ademenea. Se și vedea surâzându-i dulce.

   În anticamera cabinetului directorial îl întâmpină o femeie de vreo 50 d ani, scundă și grasă, cu părul cărunt. Doi ochi obosiți îl cercetară rece pe deasupra ochelarilor.

   - Sunteți tovarășul Lucian Rupea? îl întrebă ea cu severitate. Intrați, tovarășul director vă așteaptă.

   Lui Lucian îi păru rău că secretara nu era platinată.

   „Încă un exemplu că prea multă imaginație strică”, își zise.

   Deschise ușa cabinetului. Directorul se ridică de la birou și veni să-l întâmpine. Era un bărbat trecut de 60 de ani, dar arăta mult mai tânăr. Se ținea drept, voinicește, nu făcuse burtă și se vedea, judecând după statura lui atletică, că nu ignora exercițiile de gimnastică.

   - În cazul lui Stamatiad? deschise directorul vorba. Ce-i, domnule, cu chestia asta? Zău așa, aduce cu o glumă idioată.

   Lucian îl privi cu o vie simpatie: îl mai cunoscuse pe acest om și în alte împrejurări. Spre deosebire de alți savanți, cel din fața lui era, prin firea sa, mai comunicativ și mai simplu în relațiile cu semenii.

   - Într-adevăr. La prima înfățișare pare o glumă idioată, îi răspunse Lucian după ce se așeză în fotoliu. Litere decupate... scrisori de amenințare... telefoane la miezul nopții.

   - Deci, nu-i o farsă.

   - Din păcate, nu e.

   Fața mea, energică, a directorului se întunecă și un timp rămase neclintit, privindu-și stiloul cu care se juca în neștire.

   - Îmi pare rău pentru Stamatiad, spuse într-un târziu. E foarte extenuat. U-74 i-a pus în față probleme complexe... le-a rezolvat și le rezolvă cu succes. În ultima vreme a devenit de nerecunoscut... e într-un hal de astenie... Iar acum, colac peste pupăză, și povestea asta...

   „Oare autorul scrisorilor, se întrebă Lucian, știe că Stamatiad lucrează la U-74? Știe că-i astenic? Dacă știe, de unde? În niciuna dintre scrisori nu formulează vreo pretenție. De fapt, ce-l interesează: U-74 sau Stamatiad?”

   - Da, repetă directorul, îmi pare rău pentru Stamatiad.

   Puse stiloul pe birou și, descoperind parcă abia atunci gravitatea situației, urmă:

   - Credeți că e în legătură cu U-74?

   - Nu știu. Însă nu-mi pot închipui valoarea vieții lui Stamatiad desprinsă de obiectul cercetărilor sale actuale. Mi-aș permite o întrebare...

   Directorul se aplecă peste birou, de parcă ar fi vrut să audă mai bine întrebarea ofițerului.

   - Când v-a informat Stamatiad de scrisorile primite?

   - Ieri, la prima oră. A venit la mine; era negru la față. M-a povestit ce i s-a întâmplat și i-am făgăduit tot sprijinul. Mai exact, l-am pus în legătură cu dumneavoastră.

   - La discuție a mai asistat vreo persoană?

   - Nu.

   - Ați informat cumva vreun colaborator de-al dumneavoastră mai apropiat în legătură cu cele ce i s-au întâmplat lui Stamatiad?

   - Nu, absolut pe nimeni.

   - Cum este privit Stamatiad în institut? Se bucură de simpatii, de adversități?

   - Înțeleg la ce vă gândiți; judecând după întrebările pe care mi le puneți, situația este destul de serioasă, își mărturisi directorul neliniștea. Stamatiad este unul dintre veteranii institutului. Un inginer cu cunoștințe vaste în domeniul său de specialitate. E un pasionat al științelor geologice. În institut se bucură de o mare autoritate și de un respect real. Nu știu să se fi manifestat vreodată adversități directe sau ascunse față de el.

   - Este deosebit de important să precizăm câteva date ale problemei. Trebuie să aflăm de unde se țintește Stamatiad, din interiorul institutului sau din afară... În ceea ce ne privește și, bineînțeles, vă privește, noi am luat anumite măsuri în legătură cu U-74. Nici Stamatiad n-a rămas în afara lor. Și acum, vă rog să mă iertați dacă v-am reținut prea mult...

   Lucian vru să se ridice, dar directorul îi făcu semn să mai zăbovească.

   - Ce părere aveți, n-ar fi mai bine să-l conving pe inginerul Stamatiad să plece în concediu? E tare bolnav...

   Lucian nu răspunse imediat. Trecu fugitiv în revistă cele câteva detalii ale cazului și ajunse la concluzia că plecarea lui Stamatiad din București, la un sanatoriu, despărțirea de obiectul cercetărilor sale, i-ar fi îngreunat, până la un anume punct, investigațiile, dar sănătatea omului era mai presus de orice. Așa că răspunse:

   - Numai să consimtă. Încercați. E cam irascibil... Dacă nu vrea, nu-l obligați.

   Se ridică să plece. Își cercetă ceasul.

   - Aș avea o rugăminte: la ora 12 trebuie să fiu neapărat într-un loc, pot să apelez la mașina dumneavoastră? Pentru 10 minute, nu mai mult...

   - Cum să nu! Cu plăcere!

   Directorul se ridică, îi strânse mâna.

   - Îi comunic chiar acum șoferului. O să vă aștepte la poartă.

   Ieși. Secretara ședea la măsuța mașinii de scris și bătea, pesemne, o adresă. Văzându-l, îi aruncă din nou o privire rece, indiferentă, pe deasupra ochelarilor. Lucian o salută cu un surâs ce se voia cuceritor, dar ea nu se lăsă smulsă din indiferență. 

   În fața institutului îl aștepta o Volgă neagră. Șoferul deschise portiera, poftindu-l să ia loc lângă dânsul.

   - Sunteți tovarășul Rupea?

   - În persoană.

   Șoferul, un tânăr blond cu ochi verzi și vioi a căror căutătură ștrengărească te îndemna să ai încredere în dânsul, întrebă:

   - Unde vă duc?

   - Știi unde locuiește inginerul Stamatiad?

   - Cum să nu! răspunse șoferul. Ce, o dată l-am dus acasă? Locuiește pe lângă Șoseaua Viilor.

   - Exact!

   Porniră. Lucian îl iscodi cu coada ochiului: părea un băiat vesel, de viață, dispus oricând să flecărească. Se hotărî să atace direct. Îl întrebă:

   - Dumneata ai făcut ieri un drum cu inginerul Stamatiad, nu-i așa? L-ai dus până la Ministerul de Interne?

   Înainte de a-i răspunde, șoferul întoarse capul, arătându-și ochii verzi, în clipa aceea, foarte rotunzi.

   - Exact!

   - L-ai lăsat acolo, pe urmă te-ai înapoiat la institut. Nu-i așa?

   - Așa e, cum spuneți dumneavoastră. M-am întors la institut și toată ziua am umblat cu directorul...

   - După ce te-ai înapoiat de la MAI, n-a încercat nimeni să afle de la dumneata unde ai fost cu tovarășul inginer Stamatiad? Amintește-ți, cineva de la institut sau din afară?

   - Nu vă supărați, dar dumneavoastră cine sunteți că mă luați la întrebări?

   Șoferul se încordă deasupra volanului, arătându-și astfel nemulțumirea față de curiozitatea omului de lângă el.

   - Sunt cel la care a fost inginerul Stamatiad, se prezentă el și îi aruncă un surâs prietenesc.

   - Am priceput, răspunse șoferul în cele din urmă. Nu, nimeni n-a trecut să mă întrebe unde am fost cu tovarășul inginer Stamatiad.

   - Te rog, caută să-ți amintești, e foarte important.

   - Noi, șoferii, slavă Domnului, nu ne plângem de memorie, avem berechet. Nu mă înșel. Doar directorul m-a întrebat: „Ai fost cu inginerul Stamatiad acolo?” Atât și nimeni altcineva.

   - Îți mulțumesc. M-am răzgândit, nu mai merg pe Viilor. Te rog s-o cotești la stânga și să mă lași pe bulevardul Titulescu. Vrei o bomboană?

   Îi întinse punga.

   - Sunt de mentă.

   Șoferul luă una și îi mulțumi. Apoi se închise în sine, ca și când ar fi vrut să evite orice alte întrebări.

   - La ce număr?

   - La numărul 5.

   - Aaa! exclamă șoferul, p-acolo stă și inginerul Aman...

   Lucian nu-și trădă surprinderea. Lăsă să se înțeleagă că savurează menta bomboanei.

   „Interesant! Iată și un nume, Aman, gândi ofițerul. Bulevardul Titulescu, numărul 5. Interesant!”

   Îl iscodi din nou pe șofer. Tânărul se înveselise.

   - Te-aș ruga, i se adresă Lucian, ca atât discuția, cât și drumul nostru să rămână între noi.

   - `Nțeles, zise șoferul militărește. Am făcut doar serviciul militar la trupele MAI-ului și știu ce-i acela secretul misiunii. Unde să opresc? întrebă el deodată pe un ton misterios.

   Mașina intrase pe bulevardul Titulescu.

   - Chiar la inginerul Aman?

   - Nu, ceva mai înainte.

   Lucian văzu de departe cabina telefonică 5 pe partea stângă a străzii, în dreptul unei clădiri solitare. Mașina opri.

   - Vă aștept?

   Lucian îi strânse mâna prietenește.

   - Nu, nu-i nevoie să mă aștepți. Ne-am înțeles, nu-i așa? La revedere.

   Rămase pe marginea străzii, urmărind cu privirea mașina ce se depărta în viteză. Se juca cu bomboana din gură. Cabina telefonică era chiar peste drum, în dreptul locuinței inginerului Aman... casa de la numărul 5. Trecu strada îndreptându-se spre cabina plasată aproape de bordură. O tânără o ocupase și vorbea cu înflăcărare. Lucian n-o auzea.

   Bulveradul, în bătaia burniței, avea un aspect dezolant: castanii erau desfrunziți, casele mici, izolate unele de celelalte prin grădinile ruginite, păreau părăsite. Fata tot vorbea la telefon, nu-l vedea sau se prefăcea că nu-l vede.

   „Vorbește, fată, vorbește!” o îndemnă el în gând.

   Se putea constata cu destulă ușurință că era unicul telefon public pe o distanță destul de mare. Cât puteai cuprinde cu ochii nu zăreai niciun restaurant, niciun magazin, niciun bufet. Fata încă mai vorbea. Îl văzuse și se întorsese cu spatele la dânsul. Se depărtă de cabină.

   Clădirea de la numărul 5 se afla în fundul unei grădini modeste. Poarta din fier era închisă. Văzu o cutie poștală și citi „Constantin Aman. Inginer”. Lucian se înapoi la cabină. Fata nu mai vorbea; asculta tristă, cu privirile în pământ.

   „Inginerul Aman?! Cine e? Să existe oare vreo legătură între el și cazul Stamatiad? Admițând că ar exista, cum îți explici că a ieșit din casă, după miezul nopții, să telefoneze de la un aparat public? Să n-aibă telefon în casă? Să-i fi fost telefonul defect? Sau poate că omul n-are nici în clin, nici în mânecă cu cazul Stamatiad?”

   În sfârșit, fata puse receptorul în furcă și ieși: avea ochii triști și obrajii încinși. În urma ei, ușa rămase deschisă. Lucian se apropie și se uită la telefon cu un viu interes - stăruia în interiorul cabinei un parfum delicat de liliac.

   „De aici, de la acest telefon, a vorbit astăzi, la ora 0:36, individul care-i poartă lui Stamatiad o ură de moarte.”

   Se simți tentat să telefoneze și el undeva. Ridică receptorul, introduse fisa și... dintr-o pornire spontană sună la locuința inginerului. Îi răspunse o femeie.

   - Cu inginerul Stamatiad, ceru Lucian.

   - E la serviciu. Cine întreabă?

   - Un prieten. Cu cine am onoarea să vorbesc?

   - Cu Lucreția, menajera.

   - Mulțumesc, zise Lucian, o să-l caut la serviciu.

   Prin geamul ușii se zărea strada stăpânită de toamnă.

   „Și acum, încotro? S-ar putea ca inginerul Aman să nu aibă niciun amestec, ceea ce, fără îndoială, se cere lămurit. De are sau nu, un lucru e mai mult decât sigur - autorul scrisorilor de amenințare locuiește prin apropiere. Nu cred că fi trecut pe aici întâmplător, și încă după miezul nopții, ca să se folosească de cabină.”

   - Ce faci, tovarășe, nu telefonezi?

   Uitase să mai plece.

   Ieși fără să-l bage prea mult în seamă pe bătrânelul care-i luase locul la telefon. Își cercetă ceasul: se făcuse 12:30. O luă pe bulevarde în sus, melancolic.

   Am stabilit câteva date, se gândea Lucian:

   1) directorul n-a vorbit nimănui de scrisorile primite de Stamatiad; la rândul său, inginerul declară același lucru;

   2) nimeni nu a încercat să-l tragă pe șofer de limbă ca să afle unde a fost ieri cu inginerul Stamatiad.

   Deci cei trei care puteau servi, direct sau indirect, drept tot atâtea surse de informare și-au mărturisit totala lor discreție. Însă autorul celor două scrisori de amenințare a aflat că Stamatiad a fost la Securitate! Cum a aflat? Cine l-a informat? Tipul, se vede treaba, nu glumea: poate că la ora asta a și pus la punct planul asasinării lui .

   „Ți-a sunat ceasul”, își aminti Lucian textul scrisorilor.

   Ciudat! Vrea să-l asasineze, însă nu spune de ce. Cum se explică faptul că autorul scrisorilor își luase o libertate atât de mare? Ciudat! Enervat de propriul său tic verbal, scuipă bomboana cât colo.

   „Da, insul își asumă o libertate prea mare! Ce motiv o fi având? Ar fi putut să-l ucidă și fără să-l avertizeze. De ce n-o face? Te pomenești că e nepoliticos să ucizi fără să avertizeze?!? Îl ține pe Stamatiad în șah. De ce? Va urma oare după asta actul șantajului? Nu-mi prea vine să cred. Un șantaj în condițiile în care Securitatea e informată?!? E ceva ilogic în toată tevatura asta.”

   Din noianul de gânduri desprinse, în cele din urmă, o concluzie: îl va căuta pe inginerul Aman și va sta de vorbă cu dânsul, ca să încerce să stabilească dacă are sau nu vreun rol în cazul Stamatiad.

   Citi fugitiv afișele de pe un gard.

   „Da, da, ar fi bine ca încă astăzi să stau de vorbă cu Aman. Timpul nu stă în loc. O sabie atârnă deasupra capului lui Stamatiad - sabia lui Damocles.”

   Se opri la un telefon public. Formă numărul direct al directorului institutului și-și ceru scuze că-l deranjează din nou.

   - Trebuie neapărat să vă văd, îi spuse, și v-aș ruga ca, în mod discret, să-mi pregătiți dosarul profesional al inginerului Constantin Aman.

   Și de data asta directorul se arătă deosebit de amabil:

   - Vă aștept.

   Jumătate de oră mai târziu, Lucian se odihnea în fotoliul unde mai șezuse în dimineața aceea și cerceta dosarul cerut. Directorul își scoase ochelarii, îi așeză pe cristalul biroului și, inventând un joc cu stiloul, îl întrebă:

   - Personal, cu ce pot să vă fiu de folos?

   - Vă rog să-mi spuneți cum apreciați munca inginerului Aman?

   - Este un geolog capabil... a condus câteva expediții soldate cu rezultate valoroase. Zăcămintele de cupru de la Z... cele de la T i le datorăm lui.

   - Știți cumva care sunt relațiile dinte el și Stamatiad? trecu Lucian la fondul problemei.

   - Mi se pare că au fost colegi de facultate.

   Directorul rămase un timp gânditor, privindu-și stiloul. Părea că încearcă să-și amintească de un anumit lucru sau poate că își amintise și voia sigur să stabilească dacă amănuntul avea sau nu vreo semnificație.

   - Raporturile lor, urmă directorul, atât cât le știu, sunt firești. Totuși...

   Directorul făcu o pauză.

   - Aman mi s-a adresat cu rugămintea să-i încredințez prospecțiile U-74... a stăruit chiar... a încercat să mă convingă că ar fi chiar mai potrivit decât Stamatiad. Precum se vede, n-am fost de acord cu punctul lui de vedere.

   - Inginerul  a asistat la această discuție?

   - Nu. El a aflat de dorința lui Aman mai târziu, într-o ședință, când acesta i-a spus lui , nu fără invidie, că este un inginer norocos.

   „Informațiile, gândea Lucian, nu sunt lipsite de interes. Ele trădează o anumită înfruntare profesională. Rămâne să văd în ce măsură pot să mă avânt pe această pistă.”

   Răsfoi dosarul lui Constantin Aman. Nu cuprindea prea multe pagini.

   Inginerul se născuse la Bușteni. Tatăl său ținuse o băcănie care, în 1939, dăduse faliment. În institut lucra de 8 ani. Se căsătorise în 1945 cu fiica unui general de infanterie din București. La o lună după nuntă generalul muri și lăsă, prin testament, Ruxandrei Aman casa de pe bulevardul Titulescu. Nu făcuse parte în trecut din niciun partid politic. Nu devenise nici în prezent membru de partid. Printre referințe, Lucian găsi și una semnată de Dan Stamatiad. Acesta îl recomanda cu multă căldură, subliniindu-i calitățile profesionale. Referința sublinia și câteva slăbiciuni ale lui Aman.

   „E ambițios. Uneori, această trăsătură de caracter îl duce până în pragul violenței. I-am atras de multe ori atenția că o asemenea fire nu poate să-i aducă decât prejudicii.”

   O altă referință, semnată de către un cetățean din Bușteni, semnala aceeași fire.

   „Îl cunosc din anii copilăriei. Ambiția și încăpățânarea îl fac uneori de nerecunoscut.”

   Lucian își ridică privirile din hârtii și întâlni ochii calmi, expresivi, ai directorului. Întrebă:

   - Are o fire dificilă?

   - Cine, Aman? Da și nu! Uneori e închis și ursuz, alteori dimpotrivă. În expediții e foarte energic... mai exagerează câteodată. Vreți să vorbiți cu dânsul?

   - Acum? Nu..., răspunse Lucian, gândindu-se unde ar putea să stea mai bine de vorbă: La minister? La locuința lui? La institut sau într-alt loc?

   - Credeți, se interesă prudent directorul, că ar putea să aibă vreun amestec?

   Lucian înapoie dosarul și, după ce se ridică, îi răspunse:

   - Nu știu.

   Își desfăcu brațele a neputință.

   - Deocamdată nu știu nimic. Vă mulțumesc pentru sprijinul pe care mi-l acordați. Sper să nu mai am, cel puțin în cursul zilei de azi, niciun motiv să vă mai deranjez.

   - Aveți nevoie de mașină?

   - Nu, mulțumesc, nu am nevoie.

2.

   Se înserase. Pobeda îl lăsă pe Lucian nu departe de locuința lui Aman. O porni de acolo pe jos.

   Găsi poarta de fier încuiată. Se uită în grădină: în fund se vedeau câteva ferestre luminate. Pe celălalt trotuar, cabina telefonică era pustie. Lucian căută soneria. Apăsă.

   După o așteptare de câteva minute, se ivi o femeie de serviciu care-l întrebă, cu un ușor accent moldovenesc, pe cine caută. Lucian află că:

   - Domnu`, da, e acasă!

   De altfel, știa că era acasă. Insistă să-i deschidă. Femeia se împotrivi și-i spuse:

   - Mă duc să-l întreb pe domnu`!

   Reveni repede și-l conduse într-un vestibul unde dăinuia un miros de naftalină. Acolo îl întâmpină stăpânul case, în halat și papuci. Din pricina luminii scăzute, Lucian nu-i văzu prea bine fața. Îi întinse mâna și se recomandă. Aman îl invită politicos în casă. Trecură prin sufragerie, apoi intrară într-o bibliotecă. O lampă lumina puternic hârtiile de pe birou.

   „Lucra, își zise Lucian, l-am deranjat.”

   Inginerul aprinse lumina încăperii, stingând-o pe cea de pe birou. Îl pofti să ia loc. Lucian îi întinse legitimația. Aman o cercetă și i-o înapoie: nu părea să fie surpriins de vizita neașteptată a ofițerului de securitate.

   - Mă rog, vă stau la dispoziție, și se așeză în fotoliu, picior peste picior, nu departe de ofițer.

   Fața ovală a inginerului avea o paloare bolnăvicioasă. Ochii lui de culoarea oțelului, puțin bulbucați, și privirea lor piezișă îl făceau antipatic. Cuta adâncă de la rădăcina nasului îi trăda firea încăpățânată și ambițioasă.

   - V-am deranjat? întrebă Lucian prietenos, aruncând o privire spre masa de lucru a inginerului.

   - N-are importanță, răspunse Aman rece. Aș vrea să aflu cărui motiv îi datorez vizita?

   „E grăbit, gândi Lucian. Nu în fiecare zi îi este dat să aibă de-a face cu autoritățile.”

   Hotărî să intre direct în subiect. Într-un colț al bibliotecii descoperi telefonul - putea fi mutat dintr-o cameră în alta.

   - Tovarășe Aman, aș vrea să-mi răspundeți la o întrebare: unde ați fost noaptea trecută, cam în jurul orei 12?

   Inginerul zvâcni: cuta de la rădăcina nasului i se adânci brusc; buzele i se subțiară, iar ochii săi bulbucați se îndreptară speriați către ofițer.

   „Să aibă oare vreun amestec?” se întrebă Lucian. „Mă privește îndârjir, speriat, ca un om care ar vrea să se apere. Așteaptă, pesemne, întrebări suplimentare. Nu, n-o să i le pun.”

   Aman nu se grăbi să răspundă, ca și când și-ar fi pierdut graiul. Se lăsă o tăcere deplină. Se auziră, deodată, pași dând târcoale ușii. Și Aman îi auzise; se uită furios într-acolo.

   Ușa se deschise, în pragul ei răsări o femeie scundă, grasă, cu un piept opulent, îmbrăcată într-un capot de catifea albastră. Clătină din cap un salut dinstins, plin de candoare, și-i făcu semn lui Aman să vină pentru o clipă:

   - Te rog, lasă-mă în pace, o repezi inginerul cu brutalitate, fără să se sinchisească de prezența musafirului.

   „E nevastă-sa, fiica generalului de infanterie”, gândi Lucian.

   Femeia părea să fie obișnuită cu izbucnirile soțului, căci ieși arborând aceeași candoare.

   Rămaseră din nou singuri. Inginerul privea încruntat în jos, căutând parcă în țesătura covorului răspunsul de care, se vede treaba, avea mare nevoie.

   Urmărindu-l cu luare aminte, Lucian gândi:

   „Te pomenești că mi-e dat să rezolv în seara asta enigma scrisorilor de amenințare. Ar fi prea de tot! O adevărată performanță...”

   Nu era însă amator de performanțe, deși îi plăceau iuțeala în gândire, mobilitatea în acțiune. Nu-și lua ochii de la Aman. Îl fixă cu atâta stăruință, încât, în cele din urmă, îl obligă să-și arate privirile.

   - Și dacă nu spun? șuieră Aman printre dinți, căutând, în același timp, spre ușă.

   „Îi era teamă de nevastă, să nu tragă cu urechea”, deduse Lucian.

   Apoi întrebă cu o voce destul de ridicată:

   - Deci recunoașteți că n-ați fost acasă?

   Inginerul pândea neliniștit ușa; părea că prezența cuiva acolo îl îngrijora mai mult decât întrebările căpitanului.

   - Da, murmură el devenind alb la față, recunosc.

   - Unde ați fost?

   Se lăsă iarăși o pauză penibilă. Inginerul se feri de ochii ofițerului.

   - Și dacă refuz să răspund? se încăpățână el.

   - În cazul acesta, nu vă puneți într-o lumină prea plăcută.

   - Doamne! se văită el în șoaptă, iscodind întruna ușa. Dar ce s-a întâmplat?

   - Unde ați fost?

   Inginerul se ridică fulgerător în picioare și se îndreptă cu pași mari spre ușă. O deschise brusc. Fiica generalului de infanterie era acolo - tresări, apoi le zâmbi prostește.

   - Pleacă de aici! izbucni vocea gâtuită de ură a lui Arman.

   Ea se depărtă firesc, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut. Inginerul închise ușa și rămase locului cu spatele la ofițer.

   „Aici, frățioare, pe scena familiei Aman, își spuse Lucian, se joacă o dramă în toată regula. Ea o fi având motive să tragă cu urechea; el - să o facă de rușine înșelând-o.”

............................