Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un păr, ca un măr,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
„La Anul și La Mulți Ani!”

Flacăra iubirii, Barbara Cartland

 .........................................

2-3

         Francezul începu să râdă și, în acest timp, lordul Wye îi umplu din nou pahharul și făcu semn unui marinar să mai aducă o sticlă de coniac.

   - Trebuie să plecăm! Să pornim! Să ajungem în port! striga comandantul, care părea dezlănțuit.

   Mătură cu un gest larg paharele și sticlele de pe masă și se ridică în picioare.

   - La țărm! Și cât se poate de repede.

   Secundul îi repetă comanda:

   - La țărm! La țărm!

   Marinarii francezi se grăbiră să se supună ordinelor și Elvina, care nu părăsise puntea, își dădu seama că o mare parte din ei nu prea se mai țineau pe picioare. Fără îndoială că alcoolul îi făcuse pe toți veseli și zgomotoși.

   - Mergeți cât se poate de încet, le spuse lordul Wye oamenilor săi. Coarda se va rupe curând.

   La mai puțin de un sfert de oră, prezicerea lui se înfăptui.

   Din nou, trebui mult timp să se refacă legăturile și să se pornească la drum. Acum, se părea că plutiseră în derivă spre un alt punct al coastei și accesul în portul Saint-Jean-de-Luz nu va fi lucru ușor.

   Dar abia începuse vasul să plutească, și se întâmplă același lucru. Corzile de remorcare cedară și francezul părea înnebunit.

   În sfârșit, le ordonă oamenilor lui:

   - Pentru Dumnezeu, descurcați-vă singuri! Nenorociții ăștia de englezi nu se pricep la nimic.

   Furios, se întoarse spre lordul Wye:

   - Cred că oamenii dumitale fac intenționat asta, bombăni el. Dar n-o să le meargă. Sunt prizonierii mei și nu-mi va scăpa niciunul!

   - Suntem cu toții convinși de asta, răspunse liniștit lordul Wye.

   Elvina îl văzu traversând puntea și spunându-i ceva căpitanului. Ce-o fi punând la cale? Ce plan avea? Îndrăznea oare să spere că va putea fugi?

   Între timp, francezii reparaseră legăturile. Le interziseseră marinarilor lordului Wye să mai participe la această treabă.

   - Dați-i la o parte! striga comandantul. Nu vreau să mai văd niciunul prin preajmă.

   Scoase de la brâu un pistol.

   - Primul care se va apropia, îl voi împușca. Îl voi omorî ca pe un câine!

   Se întoarse apoi spre oamenii lui.

   - Continuați să vâsliți! tună el. Luați-o încet. Cu prudență. Ori ajungem în port, ori vă zbor creierii și vouă!

   Erau amenințările unui om beat. Dar ele impresionară teribil echipajul.

   Și iahtul începu iar să plutească și să înainteze.

   Ajunseseră în fața portului Saint-Jean-de-Luz, și Elvina remarcă faptul că soarele apusese aproape de tot.

   - Fiica mea și cu mine am putea merge să ne pregătim bagajele? îl întrebă respectuos lordul Wye pe comandant. Unele lucruri ne vor fi cu siguranță indispensabile.

   Răspunsul fu scurt:

   - Se înțelege. Dar să nu cumva să îndrăzniți să luați ceva de valoare!

   - Vino, copila mea, îi zise lordul Wye Elvinei.

   O conduse până la cabină, intră împreună cu ea și încuie ușa.

   - Și acum, repede, îi ordonă el. N-avem de pierdut nicio secundă.

   - Ce-o să facem?

   Lordul Wye examină hubloul. Era exact atât de mare cât să lase să treacă corpul unui om.

   - Știi să înoți? o întrebă el.

   - Dintotdeauna, răspunse Elvina.

   - Bine. Vezi plaja aceea, la nord de coastă? Trebuie să ajungem acolo. Dacă vor trage asupra noastră, dacă mă vor ucide, tu continuă să înoți. Să nu aștepți pe nimeni. Să nu zăbovești sub niciun pretext. Am ordonat echipajului: fiecare pentru sine. Trebuie luat în seamă un singur obiectiv: atingerea coastei. Ai înțeles bine ce ți-am spus?

   Ea schiță o mișcare a capului. Îi era imposibil să vorbească într-un asemenea moment.

   - Îmi pare rău, copila mea, zise Lordul Wye cu o infinită blândețe. Ai fi făcut mai bine dacă ai fi rămas la Lisabona.

   - Nu regret că mă aflu aici, murmură Elvina. Chiar dacă va trebui să mor curând, oricum este mai bine decât să fi rămas acolo.

   El îi zâmbi și o ridică în brațe ca s-o ajute să ajungă la hublou, după ce o strânse la piept într-un gest de încurajare.

   Ea se lăsă să alunece de partea cealaltă și curând se simți cuprinsă de valuri. În aceeași clipă, își dădu seama că își pierduse pantofii. Puțin după aceea, îl auzi în spatele ei pe lordul Wye care plonjase la rândul lui.

   Avură timp vreo 50 de metri înainte să audă în urma lor prima împușcătură.

   - Nu te întoarce! continuă lordul Wye. Continuă să înoți.

   Ea îl ascultă. Ajunseră până la ei voci amenințătoare. Se auzi o nouă împușcătură. Elvina nu se putu abține să arunce o privire și zări muschetele îndreptate spre ei. Dar nu-i atinse nicio împușcătură.

   Deodată, Elvina simți că picioarele-i sunt paralizate de un cârcel. Începu să dea cu disperare din mâini ca să nu se scufunde.

   Plaja era pustie. Aflată în partea de nord a orașului, nu avea case prin preajmă. Ea încerca din toate puterile să lupte cu durerea și să înoate alături de el.

   În sfârșit, ajunseră la plajă și începură să alerge pe nisip în umbra copacilor.

   - Suntem salvați! strigă Elvina.

   - Nu încă. Am reușit doar să trecem dintr-o situație tragică într-una mai puțin dificilă. Cred că avem doar vreo jumătate de oră înainte ca ei să pornească pe urmele noastre, zise lordul Wye foarte calm. În această clipă, cred că deja toți oamenii mei vor fi încercat să fugă și francezii vor trimite probabil un întreg continent după noi.

   - Ce putem face? întrebă Elvina.

   - Cred că, oricum, este preferabil să continuăm să fugim.

   Tonul resemnat al vocii lui o frapă pe fată și ea își dădu seama că el nu mai spera să scape inamicului.

   Începură din nou să fugă. Elvina își ridică fusta ca să poată alerga mai bine și să nu se împiedice de pietre. Lordul Wye o apuca din când în când de braț ca s-o susțină și s-o ajute cât de cât.

   Situația lor părea, într-adevăr, fără ieșire.

   La sud, spre Pirinei, armatele lui Napoleon păzeau frontiera. La vest, spre Bayonne, trupele mareșalului Soult plănuiau un atac împotriva lui Wellington. În fața lor nu era decât marea. Și marea era acum de netrecut.

   Deodată, lordul Wye se opri din alergare și o strânse pe Elvina de umăr.

   - Privește, zise el.

   Chiar în fața lor se afla o tabără de soldați. Puteau să le vadă corturile și focurile de tabără. Bărbații erau așezați în cerc în  jurul focului. Femeile pregăteau masa de seară. Câțiva copii se jucau prin preajmă.

   - Trupe! zise lordul Wye împingând-o pe Elvina în umbra unui tufiș. Nu mai putem înainta.

   Disperată, Elvina privi spre oraș. Ce-o să se întâmple cu ei acum? Ce puteau să facă? Să se întoarcă era imposibil, să meargă înainte părea sinucidere curată.

   Deodată, scoase un mic țipăt. La vreo sută de metri de ei, tocmai remarcase un cort mai mare decât celelalte, în fața căruia soldații stăteau la coadă și așteptau răbdători.

   - Uite ce este, zise ea. Mă gândesc la ceva. Vezi dumneata cortul acela de acolo? Este un cort-spital.

   - Într-adevăr, zise lordul Wye.

   - Când oamenii mor, continuă Elvina, uniformele lor sunt aruncate afară, în așteptarea comercianților din oraș care să vină să le adune, să le repare și să le pună din nou în circulație.

   Lordul Wye îi înțelese brusc ideea și ochii îi străluciră de speranță.

   - Mă duc să văd, zise Elvina. Dumneata rămâi aici.

   - Nu te pot lăsa să riști astfel, mă voi duce chiar eu.

   Dacă nu s-ar fi aflat într-o primejdie atât de mare, Elvina ar fi izbucnit în râs.

   - Și crezi că ai să treci neobservat? zise ea. Pe mine nimeni n-o să mă remarce. Privește femeile acelea pe lângă corturi și copiii care se joacă pe lângă ele, acolo în praf: eu nu mă deosebesc prea mult de ei. Rămâi aici ascuns, nu te mișca; dacă cumva nu pot să iau nimic din ceea ce ne este necesar, mă întorc imediat.

   - Îmi juri? zise el.

   Îi puse o mână pe umăr și o obligă să-l privească.

   - Ascultă, fetițo, zise el încetișor, nu este deloc nevoie ca tu să rămâi cu mine; fugi și ascunde-te în oraș. Vorbești franțuzește și cu siguranță că în Saint-Jean-de-Luz se vorbesc vreo sută de dialecte. Nimeni n-o să te suspecteze că ești portugheză. Te rog, fugi cât mai ești încă liberă. Rămânând cu mine, nu mai ai aceleași șanse.

   - Și crezi că eu aș accepta în acest fel ospitalitatea inamicului? Mai bine mor.

   În ochii lordului Wye, Elvina zări o licărire de admirație și adăugă:

   - Voi rămâne cu dumneata orice s-ar întâmplat. Ai fost bun cu mine și poate că, într-un fel sau altul, îmi voi putea arăta recunoștința.

   El îi răspunse cu un zâmbet:

   - Nu-mi datorezi nimic. Dar n-ar trebui să pierdem timpul stând aici de vorbă.

   - Bineînțeles. Așadar, rămâi aici și ai răbdare, mă voi întoarce cât pot de repede.

   Și dispăru pe sub copaci.

   În timp ce se îndrepta spre cortul-spital, se întâlni cu mai mulți soldați, dar nimeni nu-i dădu atenție. Acum, se afla în interiorul taberei și putea să observe totul: corturile era aliniate unele în spatele celorlalte iar în fața cortului-spital o mulțime de răniți stăteau la coadă așteptând să fie îngrijiți.

   Cu multă prudență, Elvina înainta. Nimeni n-o băga în seamă pentru că toți erau prea ocupați sau prea îngrijorați de soarta lor încât să se mai întrebe ce căuta un copil cu părul negru și fața oacheșă printre ei.

   În fine, Elvina găsi ce căuta: o grămadă de uniforme franțuzești și tunici. Chiar în clipa când se apleca să ia una din ele, din cort fu aruncată o pereche de pantaloni care căzu la picioarele ei.

   Evident, toate hainele erau într-o stare deplorabilă, decolorate de ploi și pline de noroi. Elvina căută de zor în grămadă și găsi până la urmă o tunică mai mare decât celelalte. Era uzată, dar încă destul de convenabilă.

   O luă. Apoi se puse problema cizmelor: era sigură că lordul Wye purta un număr mare, dar cizmele pe care le găsi erau toate într-o stare jalnică, foarte uzate.

   Nu era însă nicio clipă de pierdut. Luă cele mai mari cizme pe care le găsi și își puse toată prada în poala fustei pe care o ridică așa cum făceau țărăncile atunci când se duceau să culeagă surcele ca să aprindă focul.

   Își dădu seama imediat că avusese dreptate să nu întârzie prea mult. Dintr-un cort, un soldat o zări și strigă la ea cu brutalitate:

   - Hei! Ce cauți acolo? Întinde-o sau o pățești!

Capitolul 6

   Încărcată cum era, Elvina nu putea să fugă.

   Se întreba cu spaimă dacă soldatul o urmărise sau nu. În sfârșit, pe la jumătatea drumului, se întâlni cu lordul Wye care o aștepta.

   - Ai găsit ceva?

   Ea îi arătă cămășile, tunicile, pantalonii și cizmele.

   - Ești o minune de copil! zise el.

   Vocea îi era caldă, aproape tandră.

   - Repede, schimbă-te repede, zise ea, nu pierde timpul. Nu știu de ce, dar am impresia că suntem în pericol.

   Se întoarse și începu să observe printre tufișuri mișcările din tabără.

   - Dumnezeule, ce strâmte sunt cizmele astea! exclamă lordul Wye.

   Ea se întoarse brusc și nu se putut abține să nu râdă. În noile lui haine el părea comic, mai ales cum încerca din greu să-și pună cizmele.

   - Mulți bărbați poartă unele și mai rele, zise ea. Imaginează-ți că ai fi venit pe jos de la Vittoria. Este cale lungă.

   - Cam vreo 50 de kilometri, cred, îi răspunse lordul, și încă pe drumuri de munte. Bieții de ei! Le-aș plânge de milă cu plăcere dacă n-aș ști că în curând îi vor ataca pe oamenii noștri.

   - Acum? întrebă Elvina.

   Privirile li se întâlniră și amândoi avură dintr-o dată aceeași idee.

   - Da, asta avem de făcut, să ne alăturăm armatei lui Wellington.

   - Dar cum vom face ca să nu fim descoperiți?

   - Ei bine, iată cum, zile lordul Wye. Mareșalul Soult are de gând să atace cât mai curând posibil, dacă comandatul francez a spus adevărul. Poate că și tu ai văzut deja o armată în marș. Sacii cu muniții, proviziile, femeile care urmează convoiul, răniții rămași în urmă, toate această dezordine... Asta vom fi noi, Elvina, niște soldați rămași în urma armatei mareșalului Soult.

   - Și dacă n-o să se întâmple așa cum plănuim?

   - Așa se va întâmpla, îi răspunse încrezător lordul. Și, de altfel, ce-am putea face altceva mai bun? Drumul până la canal este lung și suntem într-un teritoriu inamic.

   - Ai dreptate, zise Elvina. Este unica noastră șansă. Să dea Dumnezeu să nu fim descoperiți.

   Lordul Wye ridică din umeri.

   - Să nu ne descurajăm, zise el, trebuie să reușim.

   - Sigur, vorbești și dumneata franceza, zise Elvina după o clipă de gândire, dar cu ce accent îngrozitor!

   - Și când te gândești că am avut cei mai buni profesori din lume, dar cred că în privința asta nu este nimic de făcut.

   Elvina izbucni în râs.

   - Cred că ai învățat destul ca să poți susține niște conversații mondene. Dar orice francez și-ar da seama imediat că nu ești francez.

   Deodată, spuse:

   - Am o idee: ascultă-mă. Spunem că ai fost rănit la cap de o ghiulea englezească; că vrei să te întorci pe câmpul de luptă dar ești prea slăbit. Eu te îngrijesc, așa că eu vorbesc în locul dumitale. Voi explica faptul că te-ai comportat ca un erou dar că, acum, ai mintea cam deranjată.

   - Deranjată?! exclamă lordul Wye. Am impresia că nu-mi va plăcea să joc acest rol.

   - Trebuie să fii rezonabil, zise Elvina. Tot ceea ce vei avea de făcut va fi să mergi fără să spui nimic și să te prefaci idiot.

   - În fine, este o idee excelentă, încuviință el zâmbind.

   Atunci, deodată, se aplecă și o sărută pe obraz.

   - Încă nu ți-am mulțumit, micuțo, pentru tot ce ai făcut pentru mine. Numai datorită ție eu nu sunt încă în închisoare.

   Ea îi simți buzele fierbinți pe obraz. O sărutase așa cum ar fi sărutat orice copil totuși, pentru că ea era de fapt femeie, nu-i putea accepta gestul cu aceeași ușurință. Primul ei sărut! Își zise că era o clipă capitală în viața ei, dar din păcate, momentul nu era deloc potrivit ca să se lase în voia emoției.

   - Și acum, ce facem? întrebă lordul Wye.

   - Am face bine să plecăm de aici și să ne așezăm undeva în preajma corturilor, astfel încât să se creadă că așteptăm să-ți vină rândul la pansament.

   Ieșiră cu multe precauții din pădure.

   - Acum, gândește-te la rolul dumitale, zise Elvina. Ia-ți o înfățișare nătângă, ca și cum rana te-ar fi cufundat într-o stare de confuzie.

   Continuară să meargă printre corturi. Soldații așteptau să fie îngrijiți și lordul Wye împreună cu Elvina se așezară la rădăcina unui copac, la câțiva metri de cort.

   Era timpul: două minute mai târziu, auziră voci din spatele tufișurilor unde stătuseră până acum și văzură apoi ieșind la lumină mai mulți marinari.

   - Acoperă-ți fața, zise lordul Wye. S-ar putea să te recunoască.

   Elvina își înveli capul cu șalul și îl strânse sub bărbie, așa cum fac femeile bătrâne. Oamenii se apropia de ea. Fără să se întoarcă, ea aruncă o privire spre lordul Wye. Acesta își legăna încet capul, ca și cum ațipise.

   Bărbații pătrunseră în tabără. Elvina își zise că, slavă Domnului, marinarii aceștia nu erau cei ai comandatului francez. Totuși, ei fuseseră trimiși chiar de el în urmărirea fugarilor.

   - Soldați, n-ați văzut un englez însoțit de o fetiță? îl întrebă unul dintre ei pe răniții care așteptau la coadă în fața corturilor.

   - Dacă ar fi printre noi un englez, cu siguranță că n-ar fi viu, răspunseră oamenii. Fie ca întregul lui neam să dispară în acești munți blestemați!

   Marinarii nu răspunseră și se îndepărtară. Mai puteau fi auziți ici-colo, punând întrebări.

   După ce dispărură, Elvina deveni conștientă de tensiunea nervoasă prin care trecuse în aceste câteva minute. Fără îndoială că lordul Wye observă și el starea ei, pentru că se apropie de ea și o prinse de mână.

   - Au plecat, zise el cu blândețe. Și noi încă suntem liberi!

   Dar Elvina nu se putea opri să tremure din tot corpul. Mâna care i-o prinse pe a ei era viguroasă și reconfortantă.

   - Este o aventură teribilă, Elvina. Dar o să câștigăm, împotriva tuturor. Mă auzi, micuțo? Vom reuși să ne alăturăm armatei engleze. Simt asta. Trebuie. Mă crezi, Elvina?

   Ea îl privi cu ochii ei limpezi, încrezători ca ochii unui copil.

   - Și eu presimt că vom reuși să găsim armata lui Wellington.

   Numai că începeau să simtă foamea. Bărbații din jurul cortului se risipiră. Soarele dispăruse rapid.

   - Trebuie să găsim ceva de mâncare, zise Elvina. Soldații trebuie să-și fi primit rațiile zilnice.

   - Poate că am putea cumpăra ceva?

   - Cu ce?

   - Cu aur, firește.

   - Este prea periculos.

   Ea se gândi o clipă, apoi continuă:

   - Am o idee. Dă-mi o guinee.

   El i-o întinse. Ceea ce urma ea să facă însemna un mare risc. Dar trăiseră atâtea aventuri în ultima vreme încât pe niciunul dintre ei nu părea să-l preocupe riscul.

   Elvina porni cu îndrăzneală spre tabără și opri un sergent.

   - Iertați-mă, domnule, zise ea. Ați vrea să-mi spuneți unde aș putea vinde o frumoasă monedă de aur?

   - O monedă de aur? Și unde ai găsit tu o monedă de aur, copila mea?

   - Mi-a dat-o omul acela pe care-l vedeți acolo, sub copaci. A luat-o și el de la un soldat inamic, pe câmpul de luptă.

   - Ia s-o văd.

   Apoi, după ce examină moneda în palma deschisă a Elvinei, spuse:

   - Îți dau 30 de franci pe ea.

   Fata consideră că este mai prudent să nu protesteze.

   Se întoarse în fugă spre lordul Wye.

   - Ce hoț nenorocit!

   - N-are importanță, zise Elvina. Acum, hai să mergem până în oraș. Sprijină-te de umărul meu și mergi cu capul plecat.

   Se îndepărtară agale de tabără, ca să nu atragă atenția. Orașul era aproape și, așa cum bănuia Elvina, în centru era și o piață.

   Cumpără pâine, ouă, o bucată de brânză și puțin carne.

   - Unde am putea să mâncăm în liniște? întrebă ea.

   - Ce-ar fi să intrăm în biserica asta?

   - De ce nu?

   Înăuntru, îi întâmpină un fel de pace binefăcătoare. Lumina lumânărilor și mirosul de tămâie îndemna la reculegere.

   Elvina căzu în genunchi și se rugă cu înfocare.

   Bănui că lordul Wye, alături de ea, făcea același lucru, deși rămăsese în picioare.

   Apoi se grăbiră să înceapă să mănânce din pâine și brânză, incapabili să mai aștepte.

   - După asta, ar trebui să dăm o raită prin oraș, propuse lordul Wye. Vreau să aflu când pornește la drum primul contingent. Dacă ne amestecăm în mulțime, nimeni n-o să ne dea atenție.

   Se înnoptase când ieșiră din biserică și se îndreptară spre piața din centru. Mulțimea era și mai numeroasă și aflară că tocmai sosiseră alte regimente din nord.

   Soldații erau răspândiți peste tot, în căutare de hrană și de un loc unde să poată face focul. Îi însoțeau câteva femei. Unele dintre ele le erau soții sau mame; altele erau fete ușoare, gata să se vândă noilor-veniți.

   Zărind o femeie între două vârste, cu o înfățișare prietenoasă și maternă, care pregătea niște mâncare deasupra unui foc, Elvina se apropie timidă.

   - Doamnă, zise ea, am și eu câteva ouă. Îmi dați voi să le fierb la focul dumneavoastră?

   Femeia ridică privirea și zări capul bandajat al lordul Wye.

   - Oh! Bietul de el! exclamă ea. Este rănit.

   - Este foarte grav rănit, doamnă. Nici nu poate să vorbească. Dar înțelege totul. Nu are decât o dorință: să se întoarcă pe front și, de data asta, să câștige bătălia.

   - Ce curaj! Așază-te micuțo. Aș putea să vă dau puțin din rația noastră. Dar eu și fiul meu nu suntem prea bogați.

   - Am eu 6 ouă, zise Elvina. N-am cu ce să cumpăr mai multe.

   - Sunt de ajuns, zise femeia.

   Se apucă să bată ouăle și făcu o omletă delicioasă. Elvina îi oferi și ei o parte și primi în schimb o bucată de pâine.

   Celor doi fugari nu li se păruse niciodată o mâncare mai gustoasă.

   - Și acum, zise Elvina, trebuie să găsim un loc unde să dormim. Dar, apropo, doamnă, poate că fiul dumneavoastră știe când pornește armata la drum, mâine dimineață?

   Băiatul care nu rostise un cuvânt tot timpul mesei, pentru că părea mort de oboseală, răspunse simplu:

   - Am primit ordin să fim gata de plecare în zori.

   Elvina îi mulțumi cu amabilitate femeii pentru bunăvoință și, trăgându-l de mână pe lordul Wye, se îndreptă iar spre biserică.

   Tocmai atunci se întâlniră cu un grup de soldați care ieșeau dintr-o cârciumă unde se vedea bine că băuseră peste măsură. Urlau pe stradă ca niște apucați:

   - Femeile! Unde sunt femeile? Dacă nu găsim imediat femei, trecem orașul prin foc și sabie!

   Cu o mișcare bruscă, lordul Wye o împinse pe Elvina sub o poartă și se așeză în fața ei, ascunzând-o de privirile acelor brute.

   - Să nu te miști, șopti el. Bărbații aceștia reprezintă un pericol de 10 ori mai mare decât toate primejdiile prin care am trecut până acum.

   În clipa când câțiva soldați beți trecură prin fața porții, Elvina îl văzu pe lordul Wye îndreptându-se cu toată înălțimea sa și înfruntându-i cu un aer agresiv. Înțelese că el era gata să se bată ca s-o apere, chiar dacă n-ar fi avut nicio șansă în fața a vreo douăzeci de adversari.

   - Ești rănit, camarade? îi strigă unul dintre soldați. Vino cu noi. Nu există remediu mai bun în asemenea cazuri, ca femeile! Niciun doctor nu te-ai îngriji mai bine. Haide, vino!

   Urmă un hohot de râs prelungit, urmat de glume grosolane și, în sfârșit, grupul se îndepărtă zgomotos, clătinându-se.

   - Să plecăm de aici, zise lordul. Biată fetiță, acesta nu este un loc potrivit pentru tine.

   - Să ne întoarcem la biserică, murmură Elvina.

   Dar când ajunseră acolo, biserica era închisă.

   Se priviră, consternați. Nu le rămânea decât să doarmă în incinta cimitirului, în spatele sanctuarului.

   - Aici suntem în siguranță, zise Elvina. Soldaților le este frică de fantome.

   - Dar ție? întrebă lordul Wye. Ție nu ți-e frică?

   - În niciun caz, dacă dumneata rămâi lângă mine, răspunse ea cu sinceritate.

   Totuși, când se așeză pe iarbă lângă un mormânt, se înfioră.

   - Vino lângă mine, zise lordul deschizându-și brațele. Îți jur că nimeni nu-ți va face niciun rău. L-aș ucide pe primul care ar îndrăzni să ridice mâna asupra ta.

   Ea simți cum el o strânge cu putere la piept, și șopti:

   - Alături de dumneata, nu mă tem de nimic.

Capitolul 7

   Convoiul format din bărbați, femei, catâri ce cărau poverile, șerpuia încet de-a lungul drumului de munte.

   În urma soldaților în uniforme murdare și zdrențuite, veneau munițiile încărcate în căruțe trase de boi și urmate de câteva sute de țărani.

   Un pic mai departe, priveliștea ofițerilor cu epoleți auriți, însoțiți de neveste împodobite ca pentru sărbătoare, pline de bijuterii, instalați cu toții confortabil în trăsuri trase de cai, oferea un contrast izbitor.

   Elvina remarcă faptul că mai mulți bărbați se aflau în situația lordului Wye, răniți, cu capul bandajat sau cu mâna în eșarfă, ceea ce, de altfel, nu-i împiedica să înainteze. Fata observă atunci că unul din picioarele ei sângera. Și nu era deloc de mirare pentru că drumul era greu și plin de pietre.

   Deodată, convoiul fu depășit de niște splendizi călăreți împodobiți cu panașe și acoperiți de decorații.

   - Iată-l pe Soult, îi șopti la ureche lordul Wye Elvinei.

   Ea aruncă pe furiș o privire timidă spre mareșal și tresări. Era un bărbat de statură înaltă, cu o expresie brutală pe față.

   Cu toate acestea, în timp ce-și trecea în revistă oamenii, din toate părțile se auzeau strigăte de admirație.

   - Acum, îi vom arunca pe acești diavoli englezi în mare! strigă un soldat.

   Mareșalul, care-l auzise, răspunse:

   - Nu le lăsați timp să fugă. Ucideți-i pe loc.

   Elvina simți că leșină. Într-o străfulgerare, își imagină ce s-ar întâmpla dacă, brusc, francezii ar descoperi în rândurile lor doi inamici fugari.

   Din zori, merseseră fără încetare. Spre prânz, făcură un prim popas. Țăranii se repeziră să-și ofere mărfurile, mâncarea. Se împărțiră rațiile. Femeile veniră ultimele la rând, deși încercau prin toate mijloacele să obțină de la sergenți un supliment de hrană, pretextând un copil bolnav sau vreun soț rănit.

   - Vino! O să împărțim mâncarea noastră cu tine, îi zise Elvina unei femei enorme care semăna cu un dragon. Bărbatul tău nu este în stare să-și apere partea de rație ce-i revine de drept. O să ne dai înapoi din rația voastră de seară.

   - Mulțumesc mult.

   Elvina se apropie și o privi cum gătește pe un foc, aprins la repezeală.

   La prima vedere, mâncarea nu era deloc ispititoare. Totuși, fata și lordul Wye, înfometați, o devorară cu poftă.

   Nimeni nu se mai gândea decât să treacă odată munții și să înainteze cât mai repede.

   De pe drumul pe care se aflau, lordul Wye și Elvina puteau să vadă de sus orașul. Portul Saint-Jean-de-Luz, scăldat în soare, se întindea la picioarele lor. Pe mare se puteau zări numeroase vase. Și, cu aceeași dorință în suflet, cei doi fugari sperară că pe multe dintre ele flutură drapelul englez.

   - Ce ghinion, zise lordul. Dacă am fi eșuat ceva mai departe de coastă, ne-ar fi cules cei de la Royal Navy.

   - Ei bine, asta este! O să ne recupereze armata, răspunse cu curaj Elvina.

   El o strânse mai tare de braț și continuă s-o susțină tot lungul drumului ce devenea din ce în ce mai greu.

   Timp de 4 ore, convoiul nu se opri din mers. Mai erau ici-colo câțiva întârziați, dar, cu toate astea, curând ajunseră pe culme și, abia după câțiva kilometri de coborâre pe versantul opus, veni în sfârșit ordinul să se oprească și să pregătească tabăra pentru înnoptat.

   Lordul Wye și Elvina se refugiară la adăpostul unei stânci. Îi înconjura o mulțime de bărbați și femei. Dar, pentru că erau într-un loc ceva mai ferit, puteau să observe cea mai mică mișcare, pe oricine s-ar fi apropiat de ei și, mai ales, puteau să vorbească în voie.

   - Ai un accent îngrozitor, îi reaminti Elvina lordului Wye, dar, oricum, ar părea bizar ca un soldat francez să se exprime în engleză. Mi se pare mai prudent să vorbești așa cum poți în franceză, în cazul în care ne-ar auzi cineva.

   Lordul Wye încuviință, apoi zise:

   - Sunt foarte îngrijorat pentru tine. Trebuie să fii epuizată.

   - Sunt alții mult mai epuizați decât mine, răspunse ea. Nu uita că unii au căzut pe drum sau au leșinat.

   - Iată că este adevărat ce se spune, cum că toți acești bieți soldați îl urmează astfel, mărșăluind, pe mareșalul Soult, chiar de la Paris. Cu siguranță că Napoleon și-a adunat aici toate trupele ca să-l înfrunte pe Wellington.

   Vorbeau cu însuflețire și, deodată, Elvina făcu un gest speriat și zise:

   - Vorbește mai cu grijă. Pari prea vesel pentru un rănit.

   - Apropo, exclamă el, uitasem să-ți spun că mă doare îngrozitor capul!

   Ea îi desfăcu imediat pansamentul și examină plaga. Arăta foarte urât și probabil că se infectase, dar Elvina n-avea ce face, decât să-l spele cu grijă și să-l bandajeze la loc.

   Lordul Wye se ridică apoi ca să se ducă să ceară rația de seară.

   - Să nu cumva să scoți o vorbă, îl rugă Elvina. Așteaptă-ți rândul fără să vorbești.

   El lipsi mult și ea simți cum o cuprinde îngrijorarea. În sfârșit, apăru și el cu o porție nenorocită de carne și pâine.

   - Cum m-am speriat! murmură ea.

   Și începură amândoi să mănânce.

   - După cum vezi, până am ajuns eu n-a mai rămas mare lucru. De fapt, întotdeauna m-am gândit că foamea, lipsurile, mizeria distrug mai repede o armată decât ghiulele inamicului.

   Vorbea cu oarecare tristețe și Elvina îl întrebă, mirată:

   - Te interesează, așadar, suferințele francezilor?

   - Fie că sunt francezi, fie alte nații, la urma urmei sunt doar niște bieți oameni cu stomacul gol.

   Ea ridică spre el fața cu o expresie gravă și el îi zâmbi.

   - De ce te miră? Nu știi și tu că nu trebuie să urăști pe nimeni?

   - Știu că poate greșesc, răspunse ea. Dar francezii au fost atât de cruzi încât nu-i poți considera oameni obișnuiți.

   El o cuprinse cu brațul pe după umeri.

   - Acum, hai să încercăm să dormim. Vino lângă mine. Noapte este foarte frig în munți.

   - Oricum, lângă dumneata o să-mi fie bine.

   El privi o clipă capul brunet pus pe umărul lui și pleoapele grele de oboseală care deja se închideau.

   - Ce aventură! murmură el. Elvina, fără tine n-aș fi scăpat niciodată.

   - Voi continua să te ajut, promise ea cu o voce somnoroasă.

   Lordul nu se putu abține să zâmbească. Dacă, în urmă cu o săptămână, i-ar fi prezis cineva că-i va datora viața unei mici portugheze zdrențăroase, că se va afla în mijlocul armatei franceze îmbrăcat într-o uniformă veche, și că-l va urma pe mareșalul Soult... cu siguranță că n-ar fi crezut.

   Neputând să doarmă, începu să observe tabără și să-și spună că, în fond, toate armatele se asemănau, de îndată ce făceau un popas. N-avea importanță culoarea uniformei. Soldatul era același în toate zările. În marș, visa să mănânce, să bea, să se odihnească și să facă curte fetelor. Vedea, nu departe de el, un grup de bărbați și femei așezați în jurul focului de tabără. Cântau în cor și își dădeau din mână în mână o sticlă de vin.

   Deodată, în somnul ei profund, Elvina scoase un țipăt. El o strânse la piept și întrebă:

   - Ce este?

   - Nu mă mai bate! strigă ea, trezindu-se brusc în timp ce lordul Wye îi puse mâna la gură.

   - Taci, zise el încet. Țipi în engleză.

   - Oh! Îmi pare rău! Am avut un coșmar. Am visat. Am visat-o pe mama mea vitregă cum mă bătea.

   - N-o va mai face niciodată, zise lordul Wye.

   - N-ai să mă trimiți înapoi, nu-i așa? Îmi promiți? îl imploră Elvina.

   - Ai chiar atât de puțin încredere în mine? îi răspunse el. Ți-am dat cuvântul meu, și apoi, tu mi-ai salvat viața. Crezi că aș putea să te mint?

   - Nu.

   - Te-am luat sub protecția mea și, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge împreună în Anglia.

   Ea își simți dintr-o dată ochii ochii plini de lacrimi și abia acum își dădu seama cât îi fusese de frică.

   - Mulțumesc, murmură ea ascunzându-și fața în umărul lui, în timp ce el o cuprindea în brațe și o legăna ușor ca să adoarmă.

   Zorile îi găsiră amorțiți și înghețați. Orizontul era în ceață și un vânt rece venea dinspre mare.

   - S-ar zice că o să plouă, spuse lordul Wye.

   Spre amiază, fugarii depășiră convoiul cu provizii și coloana lungă formată din femei, și se apropiară de soldați.

   Tocmai urcau versantul unui alt munte când un zvon se răspândi din gură-n gură: convoiul se îndrepta spre Saint-Jean-Pied-de-Port, unde erau așteptați de generalul Ney cu diviziile lui și cu căruțele cu muniții.

   Informația părea să învioreze pe toată lumea pentru că, în ciuda marșului dificil și a drumului prost de munte, toți deveniră mai bine dispuși ca în ajun.

   Dar, abia porniseră iar la drum, că furtuna care se anunțase încă din zori, izbucni. Începu să plouă torențial.

   - Ți-e frig? o întrebă lordul Wye pe Elvina.

   - Nu. Doar sunt udă toată.

   Și, când veni ordinul să facă popas, amândurora le fu foarte greu să-și croiască drum la căruțele cu hrană.

   De altfel, domnea o mare confuzie. Soldații bombăneau nemulțumiți și un ofițer se străduia să le explice ce se întâmplase.

   - În ciuda ordinelor mareșalului, zicea el, încă n-am primit pâinea. Trebuie să ne descurcăm până diseară cu ceea ce avem.

   Urmară proteste vehemente, dar ofițerul își porni calul în galop și dispăru.

   Soldații, dezamăgiți și nemâncați, nu mai putură decât să fluture un pumn amenințător și să-i blesteme de la distanță pe cal și călăreț.

   Flămânzi, murdari și udați de ploaie, soldații nu ajunseră decât foarte târziu spre seară în Saint-Jean-Pied-de-Port.

   Acesta era un orășel împânzit de trupe și, după informațiile pe care Elvina și lordul Wye le putură culege de ici - de colo, mai erau așteptate încă multe trupe.

   Îndată ce ajunseră, un soldat le spuse că, la câțiva kilometri spre Cambo, podul se prăbușise și, că din acest motiv proviziile vor mai întârzia.

   Se auzi un vuiet de furie; bărbați și femei se repeziră prin casele din jur, hotărâți să jefuiască.

   În timpul acesta, avangarda generalului Ney tocmai intra în oraș. Soldații începură să urle ca niște diavoli:

   - Nu ni s-a dat mâncare de două zile! Dați-ne de mâncare!

   - Iată că sosesc căruțele cu provizii, zise o voce.

   Și cu toții parcă își pierduseră mințile, împingând și lovind în stânga și-n dreapta ca să ajungă primii la căruțele ce coborau încet pe străzile înguste ale orașului.

   - Pâine! Dați-ne pâine! strigau femeile înghesuindu-se.

   Dar glasurile lor fură acoperite de un răcnet de furie:

   - Ce se întâmplă? întrebă Elvina.

   Lordul Wye răspunse în șoaptă:

   - Căruțele aduc doar făină. Ei speraseră să aducă pâine și le-au adus doar făină.

   Acum, putea să vadă femei disperate întinzând mâinile către soldați și ofițeri care dădeau ordine vehemente de care nimeni nu ținea seama.

   Situația lua o întorsătură urâtă și Elvina se agăță de brațul lordului Wye. Făina adusă călătorise îndelung pe drumuri noroioase și fusese udată de atâtea ploi încât nu mai era de mâncat.

   Deodată, se auzi un strigăt:

   - Boii! Să luăm boii! Să-i mâncăm!

   Atunci întreaga mulțime se repezi spre acest nou obiectiv, până în clipa în care apăru mareșalul Soult în persoană, înconjurat de vreo duzină de ofițeri.

   - Am să-l dobor ca pe un câine pe primul care se va atinge de unul din animalele mele! strigă mareșalul. Ascultați-mă! Boii pe care-i avem aici ne vor folosi ca să trecem munițiile peste munți, prin trecătoarea Roncevaux. Acolo va trebui să ne întâlnim cu inamicul și să-l învingem. Vreți să vă bateți fără tunuri? Vreți să muriți pentru că n-ați mai putut aștepta câteva ore ca să vă umpleți burțile? Imbecili nenorociți, viața este mai importantă decât mâncarea!

   Glasul lui puternic răsuna în mijlocul pieței. Tonul furios făcu să amuțească toate tânguielile.

   - Proviziile sunt pe drum, adăugă el în sfârșit. Din cauza ploii au întârziat să ajungă. Încă un pic de răbdare și veți putea mânca.

   Soldații bombăniră în timp ce mareșalul pleca în galop. Apoi, își îndreptară imediat atenția spre casele din jur care erau baricadate, ca și cum inamicul s-ar fi aflat pe străzi.

   - Au obiceiul să jefuiască peste tot pe unde trec, îi șopti lordul Wye Elvinei. Faptul că se află pe teritoriu francez nu-i va opri. Din nefericire pentru ei, cred că nu mai este mare lucru de jefuit.

   Bărbații începură să bată în porți cu paturile puștilor. Alții se așezară de-a lungul drumului, așteptând cu răbdare apariția proviziilor anunțate.

   Orașul era într-o stare de confuzie indescriptibilă. Și când primele căruțe ajunseră în sfârșit, unii primiră hrană cât pentru două zile, în timp ce alții nu mai apucară nimic.

   Lordul Wye și Elvina se îndepărtaseră de piață spre o fierărie dezafectată. În hangarul imens în care se mai găseau câteva unelte, printre grămezile de frunze uscate, își găsiră un oarecare adăpost.

   - Aici o să avem un culcuș mai bun decât cel de noaptea trecută, remarcă Elvina când intră.

   - Mă duc să caut ceva de mâncare; să sperăm că lucrurile s-au mai potolit.

   Elvina își împreună mâinile și-l rugă:

   - Nu. Te rog, nu mă lăsa singură. Mi-ar fi prea frică.

   - Te temi că n-am să mă mai întorc? întrebă el.

   - Se poate întâmpla orice. Ai putea fi ucis, de exemplu.

   - Fără îndoială, încuviință el. Dar nici nu vreau să mor de foame.

   - Lasă-mă pe mine să mă duc. Dă-mi banii care ți-au mai rămas. Am să intru în primul magazin pe care am să-l găsesc.

   - Atunci, vin și eu cu tine, zise el cu fermitate.

   Ieșiră amândoi în ploaie. Strada era pustie, dar puteau să audă strigăte, chemări și, nu departe, pe cer se putea vedea lumina roșiatică a unui incendiu.

   Elvina bătu la mai multe porți, dar niciuna nu se deschise.

   În sfârșit, se auzi o voce:

   - Cine este?

   - Un copil, răspunse Elvina.

   - Un copil.

   - Nimeni altcineva, vă jur.

   Îi făcu semn lordului Wye să se ascundă în umbră. Se deschise poarta și în prag apăru o femeie între două vârste.

   - Am bani, doamnă, zise Elvina. Și sunt moartă de foame. Soldații au luat totul. Nu mai există nimic în oraș.

   - Nici eu nu mai am nimic, zise femeia încercând să închidă ușa.

   - Vă implor, doamnă, dați-mi ceva de mâncare.

   Urmă un moment de ezitare, iar din casă se auzi un murmur de voci ca și cum cineva protesta. În sfârșit, femeia îi întinse Elvinei o bucată de pâine și câțiva cartofi.

   - Asta-i tot ce am. Nu, nu vreau bani. Pleacă repede de aici, micuțo. Dacă te vede cineva, vor mai veni și alții să cerșească.

   - Vă mulțumesc mult, doamnă, murmură Elvina.

   Se întoarse la lordul Wye și, împreună, alergară spre adăpostul lor.

   Pâinea nu era proaspătă, dar li se păru delicioasă, la fel ca și cartofii.

   Mâncară încet, savurând fiecare firmitură. Și, după ce terminară, Elvina oftă mulțumită.

   Se simțea dintr-o dată veselă, aproape fericită. Erau la adăpost de ploaie, mâncaseră ceva și, deși hangarul era întunecos, erau singuri, feriți de mulțime.

   - Nu prea avem mult timp de somn, zise Elvina. Ai auzit? Ofițerul a spus că trebuie să fim gata de plecare începând cu ora 4 dimineața.

   - Soult își conduce oamenii foarte dur, remarcă lordul.

   Se ridică și își scoase mantaua.

   - Ești ud tot, zise Elvina. Mă tem că nu putem face focul ca să ne uscăm hainele, nu-i așa?

   - Ar fi destul de greu, cu toate frunzele astea uscate prin jur. Hangarul ar putea lua foc și, în același timp, noi n-am mai avea adăpost.

   - Ai dreptate. Din păcate, o să răcim și o să fie foarte neplăcut.

   - Deja mă cam doar gâtul, murmură lordul Wye. Mă întreb cum de n-ai murit până acum, când mă gândesc prin câte ai trecut.

   - Sunt destul de robustă, zise ea.

   - Și totuși, nu pari.

   El îi puse mâinile pe umeri.

   - Ești doar un copil, murmură el îngândurat. Dar ești curajoasă ca un leu.

   Se așeză apoi alături de ea, pe jos.

   - S-a înnoptat, zise el. Și abia dacă te mai zăresc. Dar știu că ești aici și asta mă încurajează. Te bucuri că ești cu mine?

   Elvina se emoționă. Nota neașteptată de tandrețe din glasul lui și forța cu care-i strângea degetele în palmă o tulburau profund.

   - Firește că mă bucur, răspunse ea.

   El îi dădu drumul mâinii și se întinse pe spate.

   - Copilă ciudată, șopti el, sărută-mă ca să-mi urezi noapte bună.

Capitolul 8

   În cele 3 zile care urmară, Elvinei i se păru că trăiește un coșmar: mergea, dormea, mergea iar, până nu mai știa ce formă o mâna. Singura ei grijă era să facă un pas, apoi altul, din zori până se întuneca.

   Uneori, își spunea că nu poate merge mai departe. O ajuta doar gândul că însoțitorul ei îi era alături și-i mai dădea curaj.

   - Lasă-mă să te iau în brațe, zicea el.

   Dar ea scutura din cap cu încăpățânare.

   - Dacă se observă că ești atât de puternic încât să mă duci în brațe, vor considera că ești destul de voinic și ca să te trimită în linia întâi.

   Și continuară să meargă astfel, pe drumuri înguste de munte, înaintând zi după zi spre punctul în care se presupunea că englezii își stabiliseră cartierul general.

   Din când în când, ofițerii, urmând ordinele mareșalului Soult, galopau de-a lungul coloanei, încercând să mai stimuleze trupele epuizate.

   - Vom ajunge mâine la Roncevaux. Acolo vom găsi provizii. Mâncare, vin și odihnă. Haideți, puțin curaj, dacă vreți să profitați de toate astea.

   Promisiunile lor, pe care nu le mai credea nimeni, nu schimbară cu nimic moralul soldaților. Și când, în dimineața celei de a treia zile, trupele aflară că vor trebui să atace, se auziră proteste vehemente.

   - Ce-o să facem? întrebă Elvina.

   - Nu știu, zise lordul Wye, care privea disperat crestele munților.

   Era îngrozitor să știi că armata britanică se afla atât de aproape și că pe ei diviziile mareșalului Soult îi împiedicau să ajungă la compatrioții și prietenii lor.

   La începutul după-amiezii, tirul tunurilor transportate de voi până la linia focului zgudui munții.

   Elvina se repezi spre lordul Wye și se refugie la pieptul lui.

   - Dumnezeule, ce ce întâmplă? bâigui ea.

   Era imposibil să-ți dai seama de ceva. Francezii avuseseră inițiativa primei lovituri, dar englezii, care probabil se așteptaseră la asta, nu întârziară să răspundă. Totuși, tirul lor părea destul de îndepărtat. Diviziile lui Soult primiră ordin să înainteze. Atunci, soldații cu puștile în mână, porniră pe cărările abrupte și înconjurară muntele.

   Lordul Wye și Elvina rămaseră în urmă împreună cu femeile, căruțele cu provizii și țăranii.

   Acum, printre norii de fum, puteau să distingă mișcările de trupe. Primul șir de soldați căzu. O ploaie de gloanțe îi secerară pe cei din al doilea rând.

   - Infanteria britanică este tare! exclamă lordul Wye.

   - Te implor, fii prudent, șopti Elvina strigându-l de mână.

   Văzu o femeie întorcându-se brusc când îi auzise vorbind.

   Coloana franceză atinsese creasta muntelui și acum se angaja în luptă. Cădeau soldații din primele rânduri, alții le luau locul. Continuau să înainteze în ciuda victimelor pe care rafalele de gloanțe le făceau în rândurile lor.

   Era un spectacol oribil, linia aceasta lungă de uniforme albastre care continua să înainteze, apoi era brusc secerată de o rafală de gloanțe, cedând locul unui alt șir de uniforme asemănătoare, apoi altuia, ca într-un joc infernal.

   La un moment dat, oamenii mareșalului Soult începură să bată în retragere, lăsând pe câmpul de luptă mulți morți și răniți.

   Nefericita trupă împuținată se întorcea din drum, cobora spre grupul de femei care așteptau. Câțiva combatanți fuseseră orbiți de fumul tunurilor, alții sângerau abundent și nu mai aveau timp decât să se pună la adăpost ca să moară.

   Elvina închise ochii. Întotdeauna auzise că războiul era crud, oribil, dar ce vedea acum depășea orice imaginație. Ofițerii se alăturaseră și ei soldaților.

   Generalul Erlon purta o discuție aprinsă cu adjunctul său, la câțiva metri de lordul Wye.

   - Trebuie s-o luăm prin trecătoare, zicea el. Dă ordin infanteriei să deschidă focul din nou și să continuăm lupta.

   - Avem pierderi importante, domnule general.

   - Preferi să renunțăm la Spania?

   Elvina îl privi disperată pe lordul Wye.

   - Iar vor începe lupta? întrebă ea.

   El nu-i răspunse și, o clipă mai târziu, când își ridică ochii, ea îi văzu privirea ațintită spre vârful munților.

   - Privește, zise el. La început am crezut că este doar un nor. Dar am impresia că este un val de ceață. Ceață în iulie, este o minune dumnezeiască.

   Pe la ora 5 după-amiaza ceața era atât de densă încât era imposibil să zărești ceva la câțiva metri și chiar la câțiva pași. Prin forța împrejurărilor, atacurile încetaseră și soldaților li se permisese să-și instaleze tabăra chiar pe locul unde se aflau.

   Dintr-o dată, lordul Wye sări în picioare.

   - Vino, îi zise el Elvinei.

   - Unde?

   O luă de mână și i-o strânse; ea înțelese imediat că nu trebuia să mai pună întrebări.

   Traversară poteca și, luând-o spre dreapta, începură să urce printre tufișuri și bolovani.

   Elvina, cu mâna în mâna însoțitorului său, nu scotea o vorbă, escaladând în urma lui, cățărându-se, ținându-și răsuflarea, dându-și seama acum cu groază că se aflau chiar pe câmpul de luptă unde, cu câteva ore mai devreme, căzuseră uniformele albastre.

   Lordul Wye nu-i lăsă timp să realizeze că mergea peste cadavre sau peste răniți.

   Își croiră drum printre trupurile îngrămădite și porniră într-o cursă infernală.

   La un moment dat, ea se lovi de o piatră și lăsă să-i scape un țipăt scurt. El se aplecă imediat, o ridică în brațe și o cără ca pe un copil.

   - Mi-e frică, șopti ea.

   - Ceața ne protejează. S-ar putea să se tragă asupra noastră, dar este singura noastră șansă. Trebuia să ne asumăm acest risc.

   - Acum pot să merg.

   - Am mers destul, îi răspunse el. Pune-ți brațul după gâtul meu.

   Ea se supuse și, în aceeași clipă își dădu seama că nu-i mai este frică. Nu mai simțea niciun pic de teamă. Pentru că el o strângea în brațe, pentru că o ducea cu grijă și tandrețe, ca nu cumva să cadă sau să se lovească, ea uită de toate: de câmpul de luptă, de răniți, de muribunzi, de trupurile peste care trebuiau să treacă pentru a-și atinge ținta.

   Nu mai exista nimic. Erau doar ei singuri, pierduți într-o „țară a nimănui”, între două puteri inamice. Dar erau împreună și doar lucrul acesta conta.

   În aceeași clipă, ea înțelese că-l iubea pe bărbatul care o ducea în brațe. Și certitudinea aceasta nici măcar n-o surprinse. Își dăduse seama de ea încă de la Saint-Jean-Pied-de-Port, în întunericul hangarului plin de frunze uscate. În seara aceea, când își ridicase fața în întuneric ca să-l sărute și să-i ureze noapte bună, dăduse nu peste obrazul lui, așa cum se așteptase, ci peste buzele lui.

   „Îl iubesc”, își zise ea în gând, în adâncul inimii ei tulburate.

   Și imediat o cuprinse teama. Teama de a-l pierde la sfârșitul acestei aventuri, când lordul Wye va redeveni un membru al casei regale și când va uita, poate, perioada când suferiseră împreună.

   Curând, el nu va mai avea nevoie de ea. Și teama pe care o simțea, dar și suferința, o făceau să-și sprijine mai cu putere capul pe umărul lui.

   - Nu-ți face griji, micuțo, îi zise el în șoaptă, cred că totul va merge bine.

   Ea ar fi brut să-i răspundă: „Nu mă tem”, dar emoția o împiedica să vorbească. Doar ușoara atingere a obrazului lui, sunetul vocii lui îi produceau o asemenea fericire încât închise ochii.

   Deodată, el o puse aproape brutal jos.

   - Ce se întâmplă? întrebă ea.

   - Aud pași, șopti el. Nu vorbi. Trebuie să fim aproape de liniile engleze.

   O luă de mână și o trase după el, printre stânci ascuțite și tufișuri.

   Acum, puteau să audă mai multe voci. Își ciuliră urechile și ascultară. Nu se înșelaseră. La câțiva pași de ei, se auzeau oameni vorbind. Nu puteau desluși cuvintele dar, indiscutabil, se vorbea în engleză.

   - Ajutor! strigă lordul Wye în engleză. Ajutor!

   Nu departe de ei, o voce aspră se auzi prin ceață:

   - Cine-i acolo?

   - Un englez scăpat din liniile inamice, răspunse lordul Wye.

   Elvina auzi pe cineva care spunea în șoaptă:

   - Fii prudent, Jack. Poate că este o capcană.

   - Nu este o capcană, strigă lordul Wye, sunt englez.

   Îi dădu drumul Elvinei de mână și ea înțelese că el își scotea tunica.

   - Ai să mori de frig, zise ea.

   - Se poate, dar n-aș vrea ca prietenii noștri să mă vadă în uniforma asta.

   Spusese asta cu o notă de ironie. Ceața o împiedica să-i vadă expresia feței, dar bănuia că în clipa asta ochii îi scânteiau malițios.

   Văzându-l că se comportă cu atâta curaj și umor într-o situație atât de critică, Elvina îl iubi și mai mult.

   - Vin spre voi, strigă lordul Wye, și am cu mine un copil!

   - Pun pariu că este iar una din blestematele voastre capcane. Dar, pe cuvântul meu că, dacă-i așa, vei plăti scump, îi răspunse vocea. N-avem deloc încredere în francezi.

   - Nu sunt francez, repetă lordul Wye, v-am spus deja că suntem de-ai voștri.

   O luase din nou pe Elvina de mână, și acum înainta pas cu pas. Fără îndoială că ajunseseră pe creasta muntelui, pentru că era îngrozitor de frig. Și, dintr-o dată, din ceață apărură doi soldați cu puștile îndreptate spre ei.

   - Nu este o capcană, zise lordul Wye. Suntem singuri, după cum puteți vedea. Eu sunt lordul Wye, atașat al Casei Regale Britanice. Vreau să mă conduceți imediat la comandantul vostru.

   - Vorbești ca și cum ai fi unul de-al nostru, remarcă unul dintre soldați.

   - Dar sunt unul de-al vostru, v-am mai spus-o.

   - Vino pe-aici să te vedem mai bine.

   Unul dintre bărbați îl apucă destul de brutal pe lordul Wye de braț, în timp ce celălalt îi spuse Elvinei:

   - Prinde-te de mine, fetițo; la vârsta ta, nu-i prea plăcut să te rătăcești în ceața asta afurisită.

   Îi conduse astfel și, brusc, întreaga tabără apăru din ceață: lumini, focuri aprinse, soldați în uniforme roșii, scoțieni îmbrăcați în kilt-uri, și zeci de ochi ațintiți spre noii-sosiți, care-i priveau pătrunzător.

   - Trebuie să fie un francez, murmură cineva. Privește-i pantalonii.

   - Nu fiți proști, zise lordul Wye.

   Glasul lui avea fermitatea și autoritatea unui șef.

   - Tocmai v-am spus că venim din liniile franceze. Conduceți-mă la comandantul vostru. Timpul ne presează.

   Un sergent se apropie de ei.

   - Întoarceți-vă la posturile voastre, camarazi, le zise el santinelelor. Acum, puteți să plecați.

   Sergentul o privi pe Elvina, apoi pe însoțitorul ei.

   - Puteți să ne dați vreo explicație asupra prezenței voastre aici?

   - Îi voi da toate explicațiile necesare comandantului vostru, repetă lordul Wye. Acum, te rog să te supui. Repet că n-avem prea mult timp de pierdut.

   Sergentul păru impresionat de tonul sec pe care-i vorbise lordul. Totuși considera că omul acesta era destul de ciudat cu cămașa lui murdară, cu capul bandajat, cu cizmele murare de noroi. Se supuse însă și îi conduse pe cei doi la cortul lui sir Rowland.

   Ceva mai târziu, în timp ce le turna în pahare niște vin vechi pe care-l ceruse în grabă pentru ei, sir Rowland nu contenea să se minuneze:

   - Dumnezeule, nu-mi vine să cred! Ce poveste inimaginabilă! Ați trăit în liniile franceze tot timpul ăsta, fără să fiți suspectați? Fără ca nimeni să-și dea seama că sunteți englezi?

   - Numai datorită Elvinei, zise lordul Wye zâmbind.

   - Copilul acesta? se miră sir Rowland. Este oare posibil?

   Și, pentru prima oară de când intraseră în cort, el se întoarse spre Elvina și o privi.

   Fata își dădu seama ce impresie poate să producă asupra unui necunoscut biata ei rochie zdrențuită, picioarele goale și rănite, șalul sfâșiat, părul ciufulit și fața plină de praf, bătută de soare și ploi.

   Sir Rowland își întoarse privirea.

   - Lordul Wellington nu este departe, îi zise el lordului Wye. Presupun că tocmai pregătește atacul asupra orașului San Sebastian.

   - Nu știam, răspunse lordul Wye. Și credeți că va învinge?

   Sir Rowland ridică din umeri.

   - N-avem decât să sperăm.

   - Trebuie să-l văd imediat pe lordul Wellington, zise lordul Wye. A câteva informații despre trupele mareșalului Soult și știu, din surse sigure, că are de gând să-și concentreze atacul în defileul Roncevaux.

   - Îl veți găsi cu siguranță la Lesaca, spuse sir Rowland. Nu vă sfătuiesc să porniți la drum în noaptea asta, milord, pe o asemenea ceață, dar puteți pleca în zori.

   - Vom fi gata în zori.

   - Ce-o să faceți cu micuța dumneavoastră însoțitoare?

   Înainte ca lordul Wye să apuce să răspundă, Elvina zise:

   - Merg cu dumneata. Nu poți să mă lași aici.

   - De acord, zise lordul Wye. Ați putea să ne pregătiți doi cai?

   - Desigur, milord.

   - Și acum, cred că ar trebui să dormim un pic.

   Sir Rowland se scuză imediat.

   - Mă tem că n-o să vă fie prea comod aici, în tabără.

   - Ne-am dezobișnuit de confort, îi răspunse lordul Wye. Dar, cum afară este foarte frig, aș aprecia într-adevăr o manta bună.

   - Am dat deja ordine să vi se schimbe hainele, răspunse sir Rowland. Mă tem că nu vor fi de aceeași calitate cu cele pe care sunteți obișnuit să le purtați, dar vă rog să credeți că facem tot ce ne stă în putință.

   În zori, Elvina avu surpriza să vadă în fața ei un cu totul alt lord Wye, îmbrăcat în uniformă de ofițer englez, cu epoleții aurii, cu o capă largă ce-i flutura pe umeri, cu o ținută minunată, care făcu să-i bată inima mai tare.

   Elvinei i se dăduse, pentru drum, o pătură scoțiană în care se înfășurase. Dar, cum călătoreau pe drumuri de munte, soarele încălzea atât de tare încât ea abia mai putea să suporte.

   Sir Rowland le dăduse o escortă formată din trei oameni împreună cu care se grăbiseră să iasă din această zonă periculoasă, unde trăiseră clipe tragice.

   Mergeau repede și Elvina începu să observe că a călări pe drumurile astea și în asemenea condiții era mai teribil decât să mergi.

   În sfârșit, unul dintre oameni, care le fusese ghid, arătă cu degetul spre linia orizontului, unde se puteau zări câteva acoperișuri de țiglă roșie, și zise:

   - Iată orașul Lesaca.

   - Slavă Domnului că n-a trebuit să mergem pe jos până acolo, îi zise lordul Elvinei.

   Ea îl privi ciudat, cu un zâmbet slab care spunea multe, și el se miră:

   - Am mers oare prea repede pentru tine? o întrebă. Oh, cât de egoist pot să fiu. Nu m-am gândit că poate nu ești obișnuită să călărești atât.

   - Am mai călărit, răspunse Elvina, dar cred că n-am s-o mai fac.

   - Îmi pare rău, repetă lordul Wye, întristat dintr-o dată. De ce nu mi-ai spus nimic?

   - E-n ordine, zise Elvina. Sunt doar cam istovită.

   - Dacă m-aș fi gândit la asta, te-aș fi urcat în șaua mea, zise lordul. Dar crezi că vei mai putea face aști ultimi kilometri?

   - Oh, da, pot! zise Elvina, mai ales după tot ce-am îndurat.

   Vorbea deja ca despre o amintire, o mică frază care-l va îndemna poate să privească în urmă, să revadă suferințele îndurate împreună, temerile lor.

   Ar fi vrut să adauge: „Acum, că suntem teferi amândoi, nu uita toate astea. Nu mă abandona”.

   El însă îi zâmbea liniștit.

   - Adevărat, ce de încercări! se mulțumi el să spună.

   Porniră în galop până în Lesaca unde lordul Wellington ocupase deja poziții în primele cartiere ale orașului. După felul în care lordul Wye își mâna calul și după nervozitatea pe care o arăta fără voia lui, Elvina bănui nerăbdarea pe care o avea de a-l vedea pe comandantul șef al armatei engleze.

   Soldații care-i escortaseră îi lăsară în fața unei vaste clădiri care trebuia să fi fost, înainte de război, un fel de primărie. O ștafetă se grăbi să plece să-l anunțe pe lordul Wellington. Lordul Wye o privi pe Elvina.

   - Draga mea, zise el, vei vedea acum un om care, după umila mea părere, este unul dintre cei mai mari generali ai armatei engleze.

   - Chiar crezi că va putea într-adevăr să-l bată pe mareșalul Soult? întrebă ea. Când mă gândesc la toți oamenii aceia pe care-i trage după el, la toate armatele acelea, la toate tunurile... Și nu uita că armata franceză se luptă în propria ei țară.

   - Mareșalul Soult este deja învins, răspunse el calm.

   Ea se întoarse brusc și scoase din corsaj documentele pe care el i le încredințase pe iaht. Le privi cu o tandră părere de rău; șifonate, ude, nu mai erau decât niște bucăți de hârtie indescifrabile.

   I le întinse lordului privindu-l drept în față. El le luă, schiță un zâmbet și fu pe punctul de a spune ceva, dar ușa se deschise brusc.

   - Comandantul șef vă va primi, milord, zise un soldat.

   Imediat, garda îl conduse înăuntru.

   Lordul Wellington îl primi în picioare, într-o încăpere imensă care fusese odinioară sala de consiliu.

   Era un bărbat înalt, suplu, cu ochii cenușii, pătrunzători, cu un nas lung, acvilin. Înaintă spre noii-veniți, cu mâna întinsă.

   - Ce surpriză plăcută, lord Wye, zise el. Vă credeam deja întors în Anglia, ducând depeșele mele primului ministru.

   - Ar fi trebuit să fiu acolo de multă vreme, într-adevăr, îi răspunse lordul. Dar n-am pus la socotală neprevăzutul. De altfel, va trebui să vă explic pe larg ce mi s-a întâmplat, dar înainte de toate, dați-mi voie să v-o prezint pe fata căreia îi datorați faptul că astăzi mă revedeți și căreia eu îi datorez, printre altele, viața.

   Elvina schiță o reverență.

   Putea să citească în ochii lordului Wellington uimirea. El privea, cu un aer sceptic, rochia ei sfâșiată peste care ea își aruncase pătura scoțiană.

   - Cred, într-adevăr, că trebuie să fi trecut prin aventuri ciudate, milord, îi zise lordul Wellington.

   Și, după ce o salută curtenitor pe Elvina, adăugă:

   - Vreți să mi le povestiți?

   - Există ceva mai important decât aventurile mele, milord, zise lordul Wye. Este informația pe care trebuie să v-o dau imediat despre armata mareșalului Soult.

   - Iată ceva ce pare interesant, zise lordul Wellington.

   Se așezară. Pe masă era întinsă o hartă militară mare și lordul Wye începu să-i povestească tot ce se întâmplase după intrarea lor în Saint-Jean-de-Luz, din momentul în care ei se alăturaseră armatei franceze.

   Lordul Wellington nu-i întrerupse relatarea. Urmărea pe hartă drumul și își exprimă aprobarea în momentul când i se descrise atacul și felul în care oamenii lui sir Rowland Hill îl respinseseră.

   Tocmai pusese primele întrebări când un mesager bătu în ușă și intră în încăpere.

   - O depeșă de la Roncevaux, milord, zise el salutând.

   Lordul Wellington o luă repede.

   „Două batalioane ale diviziei a șaptea, comandată de brigaderul Barn, au repurtat o victorie la bastion”, citi el.

   Apoi, păru să fi căzut pe gânduri.

   Lordul Wye se ridică.

   - Credeți că există pentru mine vreun mijloc de a ajunge cât mai repede pe coastă? întrebă el.

   Lordul Wellington se întoarse spre mesager.

   - Dă ordin ca lordul Wye să fie escortat până la Saint-Andre, zise el.

   - Mulțumesc, milord, zise lordul Wye cu profundă recunoștință.

   Își strânseră mâinile și Elvina se înclină respectuos.

   În timp ce ieșeau din încăpere, îl auziră pe lordul Wellington dând ordin să-i fie adus calul.

   Elvinei și lordului Wye li se aduseră provizii și apă, și doi cai viguroși. În mai puțin de 10 minute, fură gata de plecare înspre Saint-Andre. Dar, de data asta lordul Wye insistă să se facă un popas de la o etapă la alta, pe tot timpul călătoriei. Soldații care-i escortau dăduseră dispoziții pentru noapte, atunci când se opriră pentru un prim popas, găsiră găzduire bună.

   Abia când ajunseră la Saint-Andre, lordul Wye băgă de seamă că Elvina era îmbrăcată mizerabil.

   - Există vreun loc unde să putem cumpăra niște haine, haine de damă? îl întrebă el pe locotenentul care-i însoțea.

   - Cred că da, milord, răspunse acesta.

   La puțin timp după asta, apărură o mulțime de negustori, cu baloturi în care se aflau tot felul de fuste, bluze, șaluri și panglici.

   - Cumpără tot ce-ți place.

   Elvina era nehotărâtă. Îi venea greu să creadă că, pentru prima oară în ultimii 6 ani, va putea în sfârșit să poarte rochii noi.

   Cumpără 2 metri de mătase, un șal minunat și călduros, câteva panglici și o pălărioară adorabilă.

   Lordul Wye îl plăti pe negustor care nu mai contenea cu mulțumirile, mergând de-a-ndărătelea, după ce își luă banii.

   - Mulțumesc din suflet, zise Elvina.

   El o privi și, deodată, îi luă fața în mâini.

   - Ce fetiță ești, zise el. Îmi mulțumești pentru o bucată de mătase și câteva panglici, cât tu ai făcut atâtea pentru mine. Cum aș putea să-ți arăt recunoștința mea? Poți să-mi spui?

   - N-am nevoie de recunoștința dumitale, șopti ea.

   Și atunci, fără voia ei, cuvintele îi scăpară de pe buze:

   - Tot ce-mi doresc, este să rămân cu dumneata. Să nu te părăsesc niciodată!

   Spusese asta cu pasiune, ca un strigăt venit din adâncul inimii.

   El îi zâmbi cu amabilitate, un zâmbet cald ca al unui frate mai mare.

   - Te voi proteja întotdeauna, îi promise el. Dar nu-ți pot promite că vom fi mereu împreună.

   - Dar eu tocmai asta îmi doresc, zise Elvina, să fim doar noi, așa cum a fost în ultimele zile.

   - După ce vom ajunge în Anglia, te vei răzgândi, zise el.

   Se duse apoi la fereastră. De aici se zărea portul cu mulțimea de vase ce arborau pavilionul britanic.

   - Curând vom ajunge în Anglia, zise el vesel.

   Aceste simple cuvinte avură asupra Elvinei efectul unei lovituri de bici. În clipa aceea, simți limpede că, imediat ce vor ajunge în Anglia, îl va pierde.

Capitolul 9

   Elvina se privi din cap până-n picioare în imensa oglindă care-i reflecta imaginea și se simți îngrozitor de descumpănită.

   Fusese atât de fericită la gândul că va purta o rochie nouă! Alesese cu dragoste cea mai neînsemnată dantelă, cea mai mică panglică, o supraveghease pe croitoreasă în cele mai mici amănunte ale croielii și cusăturilor, ceruse să facă nenumărate probe. Și acum, în timp ce o îmbrăcau cu grijă, acum când purta în sfârșit această rochie de mătase, atât de fină pe pielea ei, își privea cu groază imaginea din oglinză.

   Cât se schimbase!

   Îngrijorările ultimelor zile, mersul la nesfârșit pe drumuri de munte, soarele arzător sau ploaia înghețată, rațiile mici de alimente, lipsa de somn, teama... Toate astea o făcuseră să arate și mai plăpândă ca înainte.

   Și, peste toate astea, tenul mat care devenise și mai întunecat, ochii imenși, încercănați, tot ce vedea ea în oglindă alcătuia un spectacol trist.

   - Senoritei îi place cum arată? întrebă cu amabilitate croitoreasa.

   - Da, da, firește, răspunse fata.

   Știa bine că femeia n-avea nicio vină, că biata de ea făcuse tot posibilul s-o îmbrace cu grație.

   Fusta, corsajul, erau foarte bine croite și se ajustau perfect pe talia ei subțire. Partea din față a bluzei, bine mulată pe sânii tineri, foarte înalți, dădeau un farmec aparte felului în care cădea mătasea. Dar umerii și gâtul păreau numai piele și os.

   - Vreți să încep imediat să croiesc și celelalte rochii? întrebă croitoreasa.

   - Da, vă rog, zise Elvina.

   Se întoarse cu spatele la oglindă.

   Cu o oră mai devreme, visase să alerge spre lordul Wye ca să-i arate imediat transformarea ei și noua toaletă. Acum, nu mai îndrăznea.

   Se cufundă într-o tistețe infinită și tot ceea ce știa în momentul acesta, era că nu ținea deloc să-l întâlnească, nu voia deloc ca el s-o vadă astfel, o fată slabă și lipsită de frumusețe. Trebuia ca el să păstreze despre ea doar imaginea pasagerei clandestine pe care o protejase cu atâta bunătate.

   Voia ca el să-și amintească de ea, în zdrențe și plină de curaj, pe plaja din Saint-Jean-de-Luz, devotată trup și suflet, gata să se bată pentru o bucată de pâine. Trebuia să rămână pentru el cea care-i adormea în brațe, sprijinită de o cruce din cimitir, sau în întunericul umed al unui vechi hangar, cea pe care o ducea în brațe prin ceață ca să ajungă la trupele aliate.

   Dacă, măcar, nu s-ar duce în Anglia! Cât de diferit ar fi atunci totul. Când se gândea că vrusese să se refugieze în această țară! Toate puterile ei o îndemnaseră spre acea țintă: să se întoarcă în patria mamei sale, să-și regăsească adevărata familie.

   Astăzi însă, tocmai se născuse o nouă Elvina: o femeie gata să uite de toate numai pentru a rămâne alături de bărbatul pe care-l iubea.

   Coborî încet scara cea mare de stejar. În inima ei se amestecau în mod ciudat două sentimente: teama de a-l întâlni pe lordul Wye și dorința disperată de a-l revedea și de a-l păstra.

   Abia apucă să împingă ușa salonului care le fusese rezervat, că un zgomot de voci o țintui pe loc.

   În timp ce ea se oprise nemișcată, în prag, un tânăr care tocmai ieșea se scuză cerându-i voie să treacă, iar Elvina îl zări pe lordul Wye așezat nonșalant pe canapea, lângă o femeie cu care discuta curtenitor. Auzind ușa închizându-se, el ridică privirea, cu un zâmbet malițios pe buze și cu o licărire amuzată în ochi.

   Elvina făcu un efort să meargă cât mai natural, dar emoția nu-i dădea pace. Când ajunse în fața lui, el se ridică și-i cuprinse umerii cu brațul.

   - Chiar mă gândeam la tine, zise el, și l-am trimis pe Howard să te caute.

   Fata vru să răspundă ceva, dar nu-i ieși niciun cuvânt de pe buze.

   Nu-și putea desprinde privirea de femeia încântătoare care stătea, cu o grație perfectă, alături de lordul Wye. Într-o clipă, remarcase minunații ei ochi negri, pielea ca petala unei magnoli și gura roșie ca un fruct oprit.

   Bietei copile i se părea că, în întreaga ei viață, nu mai întâlnise o asemenea frumusețe. Și descoperirea aceasta o lăsă fără glas. În același moment însă o cuprinse teama: femeia aceasta era periculoasă. Cu intuiția femeii îndrăgostite, știa că nu se înșală.

   Avu curajul să schițeze o reverență, în timp ce lordul Wye, continuând s-o țină de umeri, o prezenta:

   - Iat-o pe Elvina despre care v-am vorbit. Elvina, lady Cleone este sora tânărului cu care tocmai te-ai întâlnit în ușă și pe care-l trimisesem după tine. De altfel, nu va întârzia să se întoarcă.

   Într-adevăr, tânărul se întoarse aproape imediat.

   - Ți-l prezint pe onorabilul Peregrine Howard, draga mea Elvina. Și acum, ia loc alături de noi și să bem împreună pentru fericita întâlnire.

   Dar lady Cleone se ridică.

   - O să mă iertați dacă n-am să stau prea mult? zise ea. Am atâtea de făcut în vederea plecării noastre de diseară. Am de făcut o mulțime de cumpărături, dacă este posibil să-ți procuri ceva mai ca lumea în orașul ăsta îngrozitor.

   - Depinde ce vă doriți, zise lordul Wye.

   - V-aș deranja prea mult dacă vi le-aș înșira. Dar sunt nerăbdătoare să vă reîntâlnesc diseară, milord, și să dea Dumnezeu să avem o călătorie plăcută.

   - Este într-adevăr foarte amabil din partea dumneavoastră să ne invitați să călătorim împreună, răspunse lordul Wye conducându-i pe lady Cleone și pe fratele ei până la ușă.

   Ridică încet mâna mică și înmănușată până la buze, în timp ce ea privea cu cochetărie printre pleoapele deschise. Apoi, într-un foșnet de mătase, dispăru.

   - Într-adevăr, e minunat! exclamă lordul Wye întorcându-se să se așeze lângă Elvina.

   - Ce este atât de minunat? întrebă ea cu o voce rece.

   - O fregată a fost pusă la dispoziția lady-ei Cleone și a fratelui său, care se întorceau din Sicilia unde tatăl lor, contele de Severn, are comanda coastei italiene. Ne-au invitat să călătorim împreună cu ei până în Anglia și îți închipui că am acceptat cu dragă inimă.

   - Dar de ce? nu se putu abține să întrebe Elvina.

   - De ce? Dar, draga mea copilă, vom călători de 10 ori mai confortabil cu fregata lady-ei Cleone decât cu oricare alt vas. Fără să mai pun la socoteală că un vas de război ne-ar fi făcut să pierdem timp considerabil. Și, între noi fie vorba, Elvina, am trăit destule zile nenorocite încât să ne permitem acum un pic de odihnă și de relaxare.

   El zâmbi, ca un om eliberat de griji.

   - Ce fericire să mă pot întoarce în Anglia! Și totuși...

   O privi cu o infinită tandrețe.

   - Parcă regret aventurile noastre, Elvina. Uneori, sunt aproape trist că s-a sfârșit deja.

   - S-a sfârșit, murmură ea întristată.

   - O să uităm însă de toate necazurile. Pentru tine, începe o nouă aventură: îți vei regăsi sora. Vei începe o viață nouă într-o nouă țară. Și, crede-mă, este foarte important. Pentru mine, la urma urmei, nu înseamnă decât întoarcerea la viața de odinioară.

   Se ridică și continuă:

   - În fine, oricum, am învățat multe. De acum încolo, voi ști să apreciez un pat bun, de exemplu. Când mă gândesc la nopțile acelea în munți...

   - A fost totuși amuzant, zise Elvina.

   Înainte ca el să-i poată răspunde, ea se apropie de el.

   - N-ai să mă uiți, nu-i așa?

   În glasul ei era o undă de durere stăpânită, o rugăminte. Dar el nu părea să fi observat.

   - Dumnezeule, exclamă el, nici n-am remarcat că ai o rochie nouă! Oh! Ce persoană insuportabilă sunt. Ia lasă-mă să te văd.

   - Nu, nu te uita la mine! exclamă ea. Sunt urâtă și rochia nu rezolvă nimic.

   - Ei, ei! Începi să devii cochetă, făcu el, cu un ușor râs ironic. Oh! Elvina, te rog să nu crești prea repede. Să rămâi copil cât de mult timp vei putea. Vei fi mult mai fericită, te asigur.

   Ea îl privi uimită.

   - De ce îmi spui asta?

   - Pentru că, îndată ce vei începe să crești, vei avea o mulțime de încurcături supărătoare cu inima, draga mea. Poate că vei iubi pe cineva care nu te va iubi, sau vei fi iubită de cineva pe care nu-l iubești. Toate astea sunt foarte complicate.

   Îi zâmbi, apoi continuă:

   - Și, oricum, te vei schimba. Rămâi așa cum ești acum, așa îmi placi.

   Ea se străduia să-și ascundă tublurarea.

   - Dacă asta vrei, zise ea, voi încerca să nu mai cresc.

   El izbucni în râsul acela vesel care-l făcea să pară atât de tânăr și de amabil.

   - Așa să faci. O să toastăm pentru această promisiune, vrei? Și, de asemenea, un toast pentru micuța și curajoasa Elvina din ultimele zile.

   Ridică paharul.

   - Să bem pentru Portugalia care ne ajută cu atâta curaj. Și pentru înfrângerea totală a detestabilului Napoleon!

   Sprijiniți acum de fereastră, puteau să vadă trupele defilând de cealaltă parte a străzii.

   Elvina își ascunse fața în mâini.

   - Să plecăm cu ei, zise ea. Să mergem să luptăm alături de lordul Wellington. Ai noștri înaintează. Curând, îi vor respinge pe francezi și vor merge spre Paris. Să-i urmăm!

   Simți degetele calde ale lordului Wye strângându-le pe ale ei. Părea că se gândește, că-și imaginează drumul pe care l-ar face armata în marș, că localizează bătălia. Preț de o clipă, ea speră că va accepta. Dar el îi dădu drumul mâinii.

   - Nu, zise el, parcă cu părere de rău. Eu trebuie să mă întorc în Anglia. Primul ministru mă așteaptă. Când m-a trimis în Portugalia, în același timp a refuzat să-mi permită să mă alătur armatei lui Wellington. Deși eu am insistat mult. Nu. Trebuie să mă întorc. Probabil că prințul se plictisește îngrozitor în absența mea.

   Fata înțelese că pierduse partida. Era evident că nu va mai fi al ei. Nu va fi în stare să lupte pentru a-l păstra.

   Tot timpul zilei simți o tristețe imensă. Încerca să vorbească firesc și să râdă, dar nimic nu putea să-i alunge acest gând: fiecare oră ce trecea o apropia de un deznodământ de care se temea și mai ales de această fregată și de această călătorie de la care nu aștepta nimic bun.

   Spre sfârșitul după-amiezii, o trăsură închiriată îi duce pe cheiul unde era ancorată fregata.

   Elvina, disperată, nu se putu abține să-i spună lordului Wye.

   - Mi-e frică!

   - Frică de ce? întrebă el. De călătorie? De mare?

   - Nu. Mi-e teamă că am să te pierd.

   Nu-i mai rămăsese timp ca să-i sugereze adevărul. Trebuia să încerce să i-l spună direct.

   El îi răspunse amabil:

   - Ești absurdă. Nu ți-am jurat că am să veghez asupra ta, că am să te protejez? De altfel, cred că nu ne mai putem pierde unul de altul. Ar fi prea dureros, ce naiba, după câte am trăit împreună. Ai încredere în mine, Elvina. N-am să te dezamăgesc.

   Se aplecă spre ea și o sărută. Era un sărut curat, plin de tandrețe, și ea se simți dintr-o dată plină de speranță. O străbătu un lung fior și trebui să facă un efort extrem ca să nu se arunce de gâtul lui și să-l sărute cu înflăcărare.

   Un pic mai târziu, el spuse liniștit:

   - Și acum, să urcăm la bord.

   Vizitiul îi ajută să coboare. Se aflau pe chei, la câțiva metri de fregata care urma să-i ducă: era foarte frumoasă, cu linia ei elegantă, cu cele 3 catarge și culorile ei vii.

   „Este exact după chipul și asemănarea lady-ei Cleone”, gândi Elvina.

   Aceasta îi auzi imediat glasul, o voce de mare doamnă, în același timp nepăsătoare și afectată.

   - În sfârșit, Înălțimea Voastră! Mai trebuie să vă mărturisesc că am așteptat această clipă toată ziua?

   Lady Cleone era grați ași frumusețea întruchipate.

   Lordul Wye se înclină adânc și, o clipă, fata simți o profundă suferință, urându-i pe amândoi. Ei aparțineau unei lumi din care ea era exclusă, o lume despre care auzise vorbindu-se, dar unde niciodată nu-i fusese permis să pătrundă. Atâta curtoazie, atâta eleganță, o buimăceau.

   Din fericire, auzi vocea lui Peregrine Howard care o invita cu amabilitate:

   - V-ar plăcea să vă conduc să vizitați fregata, domnișoară?

   În clipa aceasta, în care se simțea pierdută, vocea agreabilă, zâmbetul prietenos al unui necunoscut o reconfortară.

   - Veniți, îi zise el cu blândețea cu care i te adresezi unui copil, am o mulțime de lucruri interesante să vă arăt.

   O conduse pe pasarelă, îi arătă cu scrupulozitate cârma, busola, hărțile de navigație, toate cele de care se folosea în mod obișnuit căpitanul unei nave.

   - Vom avea nevoie de un remorcher ca să ieșim din port, îi explică el. După aceea, ne vom putea descurca singuri până ajungem în Anglia.

   Tânărul făcea tot ce-i stătea în putință ca să-i capteze atenție, și se exprima cu amabilitate; dar Elvina abia dacă reușea să-l auzdă și aproape că nu asculta ce-i spune.

   Cu coada ochiului, nu înceta să supravegheze cuplul minunat pe care-l formai lordul Wye și lady Cleone, în partea din față a vasului.

   Lordul râdea cu acel râs care ei îi plăcea atât de mult, care-l făcea să pară atât de tânăr, iar încântătoarea lui însoțitoare își pusese mâna fină pe brațul lui.

   „O urăsc! O urăsc!” își zicea Elvina.

   - Nu mă ascultați, Elvina? observă Peregrine Howard.

   Fata tresări.

   - Scuză-mă. Tocmai mă întrebam ce i-o fi putut povesti sora dumitale lordului Wye.

   Băiatul izbucni în râs.

   - Oh! Nu-ți face griji pentru Cleone.

   - Are deci atâta putere asupra bărbaților? întrebă Elvina.

   - Poți să-ți dai seama și singură, îi răspunse el, râzând din nou. Privește-o. Este una dintre cele mai frumoase fete din Anglia. Însuși prințul regent a ținut s-o vadă în particular, când am fost în trecere pe la Carlton House.

   Elvina își strânse cu nervozitate mâinile una într-alta. De ce a trebuit, Doamne, ca lordul Wye să se afle la Saint-Andre tocmai în momentul când a debarcat această femeie diabolică? Ar fi trebuit ca ei să mai întârzie doar vreo câteva ore. Dar nu! A trebuit, ca ei să se întâlnească și să călătorească împreună spre Anglia.

   - De ce nu se mărită? îl întrebă Elvina.

   Și sunetul propriei sale voci o surprinse, pentru că era vocea naivă a unui copil curios și nevinovat, pe când inima ei suferea atât de mult.

   - Și eu m-am întrebat uneori, îi răspunse Howard. Cred că din cauza succeselor sale - Cleone primește zeci de cereri în căsătorie - sora mea a devenit foarte orgolioasă. Întotdeauna dorește mai mult. Nu se poate hotărî asupra alegerii sale. Vrea mereu mai mult, mereu ceva mai bun.

   - Dar, de fapt, care este idealul ei?

   - Ceva ce ține de un miracol, de imposibil, dacă vrei: un gentleman foarte frumos, foarte bogat, strălucitor și spiritual.

   Peregrine Howard vorbea cu ușurință, pe un ton ironic, și era evident că credea într-adevăr tot ce spunea despre sora lui.

   Pe măsură ce el i-o descria Elvinei pe sora sa, mai glumind, mai ironizând-o, aceasta începea să înțeleagă mai bine jocul lady-ei Cleone.

   Bărbatul foarte frumos, foarte bogat, strălucitor și spiritual pe care-l căutase până acum se afla pur și simplu în fața ei de mai bine de o oră. Descrierea idealului masculin dorit de lady Cleon și făcută de către Peregrine Howard nu putea să se potrivească decât unei singure ființe din lume: lordul Wye.

   Din acest motiv, femeia aceasta de temut concepuse un întreg plan de seducție: călătoria la bordul propriei sale fregate, zile întregi în timpul cărora va avea răgazul să-l farmece, să-l acapareze pe lordul Wye, să-i fie pe plac. Acum că se hotărâse asupra alegerii sale, hotărâtă să câștige, lordul Wye, chiar dacă ar fi vrut, n-ar mai fi putut să scape.

   Din momentul acela, uitându-și suferința, Elvina fu obsedată de o idee fixă: lordul Wye se afla în pericol.

   Grație unei intuiții pe care doar femeile care iubesc o au, își dădu seama că lady Cleone nu era soția potrivită pentru el. În ciuda frumuseții și farmecului său, a experienței a puterii sale de seducție, ea nu va ști cum să-l facă fericit. Era o ființă dură, ambițioasă, calculată. Lordul Wye era nobil și bun.

   Ea, Elvina, prietena lui, cea care-l salvase cu prețul vieții sale de la atâtea primejdii, nu trebuia să-l lase să se încătușeze într-o asemenea capcană.

   Instinctiv, porni în fugă, traversă puntea, alergă spre el și îl prinse, familiar, de braț.

   - Vino pe pasarelă, zise ea. Sunt acolo niște hărți care mi se par mai puțin bune decât cele de pe iahtul noastru. Am observat asta...

   - Este posibil oare? răspunse el zâmbind. În acest caz, i-aș putea da niște sfaturi căpitanului. Mă pricep destul de bine la navigație. Este o calitate pe care pot să mi-o atribui fără să mint.

   - Aveți o mulțime de calități, zise lady Cleon zâmbind șăgalnic.

   - Mă măguliți, răspunse el. Și, apropo de asta, săptămâna trecută mi-am descoperit un talent prețios: de exemplu, în arta furatului, am devenit un virtuoz.

   - În arta furatului? repetă lady Cleon, îngrozită.

   - Da. A trebuit să învăț cum să fac rost de două rații de alimente în loc de una, cum să fac să dispară în buzunarele mele o mulțime de obiecte care-mi erau necesare. Ați fi uimită să vedeți cu ce tehnică de precizie făceam asemenea fărădelegi.

   - Hai să vedem hărțile, îl rugă Elvina, ținându-l de mână. Sung sigură că vor fi de mare interes.

   El se lăsă condus.

   Lady Cleone îl privi plecând, cu o expresie ușor ironică pe față, dar în adâncul ochilor ei strălucea o flacără încrezătoare, liniștită.

Capitolul 10

   În seara aceea, în sufrageria luminată de lumânări, mâncarea care se servi ar fi fost demnă și de masa unui prinț.

   - Un adevărat deliciu! exclamă lordul Wye. Cine este autorul acestui extraordinar meniu?

   Peregrine Howard răspunse imediat, nu fără oarecare mândrie:

   - Trebuie să-i mulțumim Cleonei pentru asta. Ea a dat niște ordine mai deosebite bucătarului șef, un pic înainte să ne îmbarcăm. Cred chiar că i-a încredințat unele dintre rețetele ei speciale.

   - Ca un cunoscător ce sunt, trebuie să vă felicit, zise lordul Wye înclinând ușor capul înspre frumoasa gazdă. Mâncărurile, vinurile, totul a fost savuros.

   - Mă bucur că v-au plăcut.

   Îi zâmbi cu cochetărie și Elvina își zise că, în această clipă, lady Cleone nu se gândea nici la mâncăruri nici la vinuri. O mai privi o dată pe această femeie minunată care ar fi inspirat dragoste și unui sfânt.

   În rochia ei simplă de mătase, Elvina se simțea îngrozitor, o copilă prea slabă, prea tristă, urâtă. Totuși, în lupa aceasta pe care avea de gând s-o ducă până la capăt împotriva unui adversar redutabil, îi trecu prin minte că ar putea marca și niște puncte.

.........................................