Prin ochii ei, Sarah Pinborough

 ..........................................................

3-4

      Mă simt în cursă. Şi nu ştiu cum ar trebui să procedez. Aşa că fac singurul lucru de care sunt în stare: îmi beau vinul din pahar, deja ameţită de la alcool, şi închid ochii.

    Adam se va întoarce în scurt timp şi atunci o să mă pot retrage în el, în siguranţa relaţiei cu el. Mă concentrez asupra copilului meu. Singura persoană pe care pot s-o iubesc fără să mă simt vinovată. Adorm.
   De data asta, când cârceii întunecaţi şi lipicioşi se întind după mine, şi când deschid uşa căsuţei de păpuşi, nu mai intru în casa copilăriei mele, ci în cea în care am locuit cu Ian după ce ne-am căsătorit. Când încă eram amândoi fericiţi. Sunt în grădină şi e o zi perfectă cu soare – nu foarte caldă, cu o atmosferă plăcută - şi mă joc cu Adam. El nu e bebeluş, cum era pe vremea când locuiam acolo, ci are şase ani, exact ca acum. Stăm pe malul iazului şi încercăm să prindem mormoloci. Suntem uzi la picioare şi murdari de noroi, dar râdem amândoi când aruncăm plase şi cufundăm borcane în apa murdară.
   Un miros de carne friptă pe grătar pluteşte în aer şi, înainte să mă gândesc la el în mod conştient, îl aud pe David strigând că burgerii sunt gata. Ne întoarcem şi zâmbim, iar Adam aleargă spre el. Sunt gata să-l urmez, când zăresc cu coada ochiului ceva licărind în apă.
   O formă dincolo de suprafaţa ei. Marginile îi scânteiază pe măsură ce prinde contur, aproape argintie în undele întunecate.
    Mă încrunt, nedumerită. Ăsta e visul meu, eu îl controlez, şi totuşi nu ştiu ce-i asta. Fac un pas pe suprafaţa apei şi calc pe ea ca Iisus – aproape că izbucnesc în râs spunându-mi că sunt Dumnezeul viselor mele – până când ajung la formă şi mă ghemuiesc deasupra ei. Întind mâna în apă şi o agit, dar forma lucitoare rămâne la locul ei. Îmi dau seama că e o altă uşă, iar marginile ei strălucesc mai puternic acum, ca pentru a-mi confirma impresia. O uşă fără clanţă, pe care nu mi-am imaginat-o înainte. Habar nu am de ce este acolo.
   Continui să mă uit la ea, dar David mă strigă din nou, apoi şi Adam. Mă aşteaptă să mâncăm împreună, iar eu vreau să fiu cu ei.
   Uşa lucitoare se estompează şi o clipă mai târziu sub mine nu mai e nimic – doar iazul.

   Mă trezesc şi e puţin trecut de ora 5. Sunt deshidratată din cauza vinului şi dezamăgită de mine însămi.
    Visul pe care l-am creat a fost perfect – noi trei jucându-ne de-a familia fericită – şi cu toate că mi-e sete, mă simt odihnită, exact aşa cum mi-a zis Adele că voi fi. Încă sunt puţin dezgustată de mine. Ar fi trebuit să mi-o imaginez şi pe Adele în vis. Ei ar trebui să-i fiu loială. Ea s-a purtat foarte frumos cu mine, pe când David e un beţiv mincinos şi infidel, şi Dumnezeu mai ştie cum. Şi totuşi, dacă e să mă iau după vis, pe el îl vreau nebuneşte. Nu l-am lăsat să mi-o tragă în pat, dar i-am permis s-o facă în minte. Şi nu doar să mi-o tragă. În vis l-am făcut să mă iubească, eu îl iubeam la rîndul meu şi împreună eram o familie, iar de Adele nu se zărea nici urmă. Existenţa ei am şters-o complet.
   Icnesc, mă ridic să beau apă şi pun ceainicul să fiarbă.
   Nu-mi mai e deloc somn după ce m-am culcat devreme aseară, şi nu mai are rost să încerc să adorm la loc, doar pentru o oră sau cam aşa ceva.
    În timp ce apa fierbe şi eu încerc să dispersez realismul vieţii mele din vis, arunc o privire în dormitorul lui Adam şi mă însufleţeşte brusc gândul că va veni acasă în curând, iar după aceea poate că ar trebui să pun treptat capăt prieteniei cu Adele. Să urmez sfatul lui Sophie. Să mă eliberez şi de David, şi de Adele şi de toată harababura asta tâmpită în care m-am băgat.
   Fac un duş ca să alung şi ultimele rămăşiţe ale mahmurelii, mă îmbrac şi sunt gata să plec la serviciu, dar când mă aşez să beau o a doua ceaşcă de ceai, constat că e abia ora şapte. O rază de soare se reflectă în ecranul prăfuit al televizorului şi în minte îmi vine cea de-a doua uşă din vis, cea care licărea în apa iazului. Iau caietul de unde l-am lăsat, în sertarul din bucătărie. Poate că şi Rob a văzut una. Inima îmi bate repede. După seara trecută, n-ar trebui să mai citesc nimic. Şi aşa am făcut destul rău, nu e cazul să mai sap în trecutul lor. Dar nu mă pot stăpâni. Vreau să ştiu totul despre ei.
   Iar uşa a doua îmi e pretext.

   E atât de uşor! Pot să mă duc oriunde vreau. În general am ales locuri pe care mi le-am imaginat, fiindcă în viaţa reală n-am fost nicăieri şi în niciun caz nu vreau să mă duc acasă. Dar oriunde aş fi, Adele e şi ea acolo. Nici măcar nu mi-o imaginez, dar apare oricum. Poate fiindcă mă gândesc mereu la ea. Nu ca şi cum aş vrea să i-o trag, ci altfel, mai bine. Într-un fel mai pur. În vise ne ameţim des. Aşa cum îmi place mie cel mai mult. Pot să plutesc în lumea mea atât cât vreau, fără efecte urâte şi fără să mă pierd de tot.
   Adele doarme bine din nou. Toată lumea de la Westlands ne iubeşte la nebunie acum, de parcă ar avea ei ceva de-a face cu însănătoşirea noastră – zici c-am fi pentru ei pacienţii de vis – de vis erotic. Eu mă bucur însă. Pentru că Adele doarme. Ştiu că nu minte, fiindcă mă strecor în camera ei şi stau acolo privind-o timp de câteva minute în ecare noapte. Mda, şi mie mi se pare că sună bizar, dacă recitesc ce-am scris. Dar ea e ca Frumoasa Adormită, iar eu veghez asupra ei. E ceva liniştitor, şi n-am nevoie de prea mult somn acum, că n-am mai luat nimic şi nici spaime nocturne nu mai am. Mă rog, mai am la început, înainte să-ncep să le controlez. Uneori prefer să le mai las puţin aşa,  pentru fiorii pe care mi-i dau. Ca şi când aş fi într-un montagnes  russes. Şi ştiu că nu mi se poate întâmpla nimic rău, fiindcă eu deţin controlul.
   Da, e bine că Adele doarme cum trebuie. Are mult de recuperat după săptămâni în care a încercat să rămână trează, şi trebuie să lase în urmă toată mizeria aia. E o senzaţie bizară să-ţi faci griji pentru cineva. Eu acum îmi fac griji pentru Adele, şi înainte de asta nu mi-am făcut niciodată, pentru nimeni. Nici pentru familia mea de rahat şi nici măcar pentru mine. Înainte de Adele, toţi erau la fel, cenuşii. Nimeni nu conta. Niciodată nu m-am gândit că ar fi posibil să conteze cineva pentru mine. Asta să fie dragostea? Poate că în felul meu o iubesc.
   Oare ea mă vede pe mine în visele ei sau numai pe veşnic anostul David? Cele mai mari griji mi le fac pentru David. Nu pricep de ce e atât de captivată de el. Nu cred că îşi dă seama cum e tipul cu adevărat. Zice că are ÎNCREDERE în el. Mda, ce să spun! Pot să pun pariu ce-ncântat e de asta. Atât de multă încredere are în el, încât a semnat că-i cedează lui controlul asupra banilor şi bunurilor ei. O avere întreagă, de care numai el dispune. De asta a venit aici avocatul ei.
   Într-un târziu, Adele mi-a spus. Ştiam că până la urmă o să-mi spună. Nu-i plac secretele. Dar care-i chestia, de fapt? Deci, David o şterge la rahatul lui de universitate ca să-şi ia diplomă după diplomă şi să trăiască pe picior mare, în vreme ce ea e închisă în azilul ăsta de nebuni şi-i dă lui întregul control asupra proprietăţii şi a banilor şi a tot ce are.
   Nu pot să cred aşa ceva! Mi-a venit să urlu la ea, dar părea atât de stânjenită povestindu-mi, încât n-am putut s-o fac. Iar acum, faptul e consumat. A zis că e ceva temporar, fiindcă sunt lucruri la care ea nu vrea să se gândească şi oricum se vor căsători. Dar cine mama dracului îşi dă toţi banii altcuiva? Chiar şi pentru o vreme! Adică de ce-ar face una ca asta? Dragostea e una, dar prostia e cu totul altceva. Ea nu cunoaşte oamenii aşa cum îi cunosc eu. A dus o viaţă protejată, tot timpul. Şi ce n-a înţeles ea e că fiecare e pe cont propriu.
   Nici măcar nu-l învinovăţesc pe David fiindcă a luat banii – la urma urmei, e un lucru mai puţin INSIPID decât cele pe care le face de obicei –, dar mă enervează că ea i-a dat voie. Banii le iau minţile oamenilor, iar David e unul dintre cei care aproape că s-au făcut cu ceva bani de pe urma fermei – numai că după aia tatăl lui a dat cu mucii-n fasole. Şi interesant e că acum s-a făcut cu o grămadă de bani. Mulţumită lui Adele.
   Pariez că n-o să-i recedeze controlul când ea o să iasă de aici. Sunt sigur că o să găsească tot soiul de scuze. David, săracu’ băiat de ţăran care are acum o avere la-ndemână! E o chestie atât de smintită, că-mi vine să râd. Aşa de tare mă înfurie, încât nu mai pot să adorm la loc noaptea, când mă trezesc. Şi m-a pus pe gânduri – ce s-a întâmplat de fapt cu părinţii lui Adele? Oare cum se face că a trecut el pe acolo în toiul nopţii, exact la timp ca s-o salveze? Nu cumva a trecut pe acolo exact la timp ca să pună focul?
   Eu aş zice că totul s-a întors frumuşel în favoarea lui. Timpul nostru aici se apropie de sfârşit, dar dacă Adele îşi închipuie că o s-o uit şi aşa mai departe, se-nşală. O s-o caut şi o să stau cu ochii pe ea. Fiindcă în niciun caz nu cred că David e...

   – Îmi pare rău, spune el.
   Suntem în cabinetul lui, cu biroul între noi. Tremur. Continui să tremur de când am lăsat din mână caietul, în dimineaţa asta.
   – Ştiu că băusem, dar am vorbit serios când am spus că o să clarific situaţia, continuă el.
   E tăcut. Gânditor. Probabil efectul mahmurelii.
   - Ştiu că am o căsnicie nefericită. Ştiu. Şi n-ar trebui să te încurc şi pe tine aşa. Ce mi-ai spus seara trecută...
   - N-am venit ca să vorbim despre seara trecută, îl întrerup cu răceală în glas.
   Am senzaţia că m-a împins cineva în apă rece ca gheaţa. Ard de nerăbdare s-o văd pe Adele şi să aflu dacă suspiciunile mi se confirmă.
   - Vreau să-mi iau liber după-amiaza, adaug. Boilerul mi s-a stricat şi instalatorul tocmai m-a sunat şi mi-a zis că poate veni între două şi şase. Sue spune că are o zi mai liberă şi că poate să-i primească ea pe clienţi şi să lucreze la biroul meu.
   Are patru programări, iar asta mă bucură. Nu trebuie să-mi fac griji că va veni acasă şi ne va găsi împreună.
   I-am trimis lui Adele un mesaj de îndată ce am ajuns la serviciu dimineaţă, ştiind că va fi singură acasă. Nu i-am spus despre ce e vorba, nu voiam să-şi facă griji şi să bată în retragere, aşa că i-am scris doar:

   În visul meu de noaptea trecută mi-a apărut o a doua uşă, ciudată. Fără clanţă. N-am putut s-o deschid. Ţi s-a întâmplat vreodată aşa ceva? Sunt liberă după-amiază, dacă ai chef să luăm prânzul împreună.

   Totul relaxat şi inocent, în ciuda degetelor care îmi tremurau în timp ce tastam. Mi-a răspuns imediat, sugerând un mic bistrou cu câteva mese afară, nu prea aproape de clinică şi pe o alee lăturalnică, într-o zonă rezidenţială. Nici ea nu vrea să fim văzute împreună.
   - Sigur, răspunde el.
   Palmele îmi transpiră când ridică ochii spre mine, şi pentru prima dată îmi pare un străin. Nu David al meu, nu David al lui Adele – poate că e David al lui David, cel care întotdeauna capătă tot ce-şi doreşte. Îi mulţumesc în gând lui Adele pentru că a aceptat să ne întâlnim. N-aş fi putut să aştept până luni. Trebuie să ştiu, şi numai ea îmi poate spune.
    Am început să umplu locurile goale din puzzle-ul căsniciei lor nebune, şi nu-mi place deloc imaginea care prinde contur.
   - Sper că nu e nimic grav, adaugă el. Boilerele sunt scumpe. Dacă ai nevoie de...
   – Am o asigurare, îl întrerup.
   Chiar avea de gând să-mi ofere bani? Ai cui? Ai lui sau ai lui Adele?
   – Bine.
   Răspunde scurt – răceala mea i-a atins un nerv sensibil. Pare ofensat, dar nu sunt sigură cât îmi pasă.
   – Mulţumesc.
   Mă îndrept spre uşă păşind cu stângăcie, fiindcă ştiu că mă priveşte.
   – Louise!
   Mă întorc şi mă uit la el. Şi-a îndesat mâinile în buzunare şi îmi aminteşte de prima zi în care am vorbit aici, în cabinetul lui, de tensiunea fizică dintre noi. Şi încă mai e prezentă, împingându-mă către el, dar acum e-nvăluită în îndoieli şi suspiciuni. E lovită, ca obrazul lui Adele.
   - Chiar ţin la tine, să ştii. Cu adevărat. Mă gândesc la tine tot timpul. Nu pot să mă abţin. E ca şi când în mintea mea am cu tine o viaţă aparte.
   Cuvintele se revarsă din el, iar eu nu mă pot gândi la altceva decât că nu de asta am nevoie acum – nu acum, nu înainte să ştiu.
   – Cred... continuă el. Cred că mă îndrăgostesc de tine. Şi ştiu că trebuie să-mi pun viaţa în ordine. Trebuie să rezolv încurcătura asta. Nu pot să dorm noaptea gândindu-mă cum să fac, şi ştiu că tu nu înţelegi asta şi că nici eu nu te ajut să înţelegi, dar e ceva ce trebuie să rezolv singur. Şi o să încep s-o fac. Azi. Şi ştiu că ai dreptate să fii supărată pe mine. Am vrut să-ţi spun toate astea.Atâta tot.
   Sângele îmi năvăleşte în faţă, şi în picioare, şi peste tot între ele, de parcă îmi goneşte prin vene încercând să găsească o cale de a exploda în afară. Acum? Acum îmi spune asta? Mintea mi-e şi aşa făcută varză, iar el îmi serveşte asta. Se îndrăgosteşte de mine? Oh, Doamne! Nu ştiu ce să mai cred. Nu ştiu ce să mai simt.
    Dar Adele mă aşteaptă, şi trebuie să aflu de la ea cel puţin o parte din adevăr înainte să mă pot gândi la asta. Trebuie să ştiu ce fel de om e, cum e cu adevărat, dincolo de aparenţe. Ce fel de minte are.
   Încuviinţez din cap, îmi înghit nodul din gât şi ies lăsându-l acolo, înşfăcându-mi geanta de sub birou şi repezindu-mă afară, la aer, fără să-i spun măcar lui Sue că plec.

30. ADELE

   Stau la soare şi beau un pahar de Sancerre rece şi interzis, aşteptând-o pe Louise.
    Louise... E uimitor ce efect considerabil poate avea femeia asta minunată asupra stării mele de spirit. Seara trecută, când David s-a dus la apartamentul ei mic şi soios direct de la cabinet, m-a durut atât de tare, încât am vrut s-o omor, în ciuda încercărilor ei jalnice de a-mi sări în apărare şi de a-l trimite acasă.
   Dacă e să fiu sinceră, a fost prea puţin şi prea târziu – şi mai rău chiar decât alegerea lui David de a se duce direct la ea, nu la mine, după tot ce am făcut pentru el când am vorbit la telefon cu doctorul Sykes. Aş fi putut să-l distrug, dar el n-a ţinut seama de asta. Nu mi-a arătat pic de recunoştinţă. Pe urmă a venit acasă, a intrat în biroul lui şi s-a îmbătat, după care s-a împleticit în pat, să se culce. Nici măcar un mulţumesc!
   Îl iubesc pe David. Îl iubesc cu adevărat, nebuneşte, din tot sufletul, oricât de sentimental ar părea, dar sunt mai puternică decât el. Da, lucrurile trebuie să se schimbe, dar eu sunt cea care va nevoită să-şi murdărească mâinile făcând-o. Aşa că seara trecută am strâns din dinţi şi mi-am înghiţit durerea. Am împins-o adânc în mine, acolo unde nu mă mai poate afecta, fiindcă nu ne permitem încă o ceartă. Încă nu.
    Iar apoi, ca printr-un miracol, am primit mesajul de la Louise. A doua uşă.
    Zâmbesc în timp ce sorb din vin, deşi sunt singură şi probabil că aş părea dusă cu pluta, dacă m-ar vedea cineva. A văzut a doua uşă. Deja. Asta schimbă complet lucrurile. Totul trebuie să fie la locul lui înainte s-o deschidă. Înainte să afle.
   Freamăt de entuziasm când o văd apărând de după colţ şi apropiindu-se. Arată bine, foarte bine, şi sunt mândră de ea. Pare chiar mai înaltă acum, că a mai slăbit şi s-a tonifiat, iar pomeţii – deşi nu la fel de bine definiţi ca ai mei – îi pun în valoare faţa drăguţă. Pe mine muşchii mă dor din lipsă de mişcare, iar spatele mi-e încordat din cauza tensiunii. Eu mă trec în timp ce ea înfloreşte. Nu e de mirare că David se îndrăgosteşte de ea.
    Gândul ăsta mă doare. Gândul ăsta o să mă doară mereu.
   – Vin? întreabă ea şi zâmbeşte.
   E agitată şi geanta îi cade pe jos când încearcă s-o agaţe pe spătarul scaunului.
   – De ce nu? E o zi minunată, iar vizita ta e o surpriză plăcută.
   Îi surprind privirea pe faţa mea, unde se mai zăresc urmele vânătăii. Se estompează rapid acum, de parcă ar şti într-un fel că şi-a făcut treaba. Îi fac semn chelnerului să mai aducă un pahar.
   – Cum de ţi-ai luat liber?
   – Ei, o problemă cu boilerul, răspunde ea pe un ton lejer. Instalatorul vine mai târziu, dar mi-am zis să-mi iau liber toată după-amiaza. Să fiu a naibii.
   Nu se pricepe deloc să mintă – ceea ce e chiar înduioşător, ţinând cont că i-a tras-o soţului meu chiar de când ne-am împrietenit.
   Chelnerul vine cu paharul ei şi cu două meniuri, şi ne prefacem amândouă că-l studiem în vreme ce ea ia rapid câteva înghiţituri din vin.
   – Deci, ai văzut o altă uşă? o întreb aplecându-mă conspirativ spre ea, deşi suntem singurele cliente de pe terasă, dar vreau să se simtă aproape de mine. Unde? Şi cum era?
   – În iazul de la vechea mea casă. Eram acolo cu Adam – (aici roşeşte puţin) –, ne jucam, şi când m-am întors să plec, a apărut sub oglinda apei. Lucea.
   Nu-mi spune tot adevărul despre vis – trebuie să fi fost şi David acolo, îmi dau seama după cum a roşit –, dar nu mă sinchisesc. Nu mi-ar păsa nici dacă şi-ar fi imaginat trei de David trăgându-i-o simultan. Uşa e importantă. Asta contează.
   – Ca un argint scânteietor, precizează ea. Şi apoi a dispărut. Ţi s-a întâmplat asta vreodată?
   Clatin din cap, nedumerită.
   – Nu. Ce ciudat! Mă întreb ce rol o fi având.
   Ea ridică din umeri.
   – Poate că a fost doar o bubă a creierului meu.
   – Poate.
   Inima îmi bate însă frenetic. Deja mă gândesc la ce trebuie făcut înainte s-o deschidă.
   Chelnerul revine să ia comanda, iar eu fac o sumedenie de fasoane, cum că nu mi-e foame, că am vrut doar să ies din casă şi atunci îi văd expresia gânditoare şi îngrijorată, şi îmi dau seama până unde a ajuns citind din caiet. Ştiu ce rost are prânzul ăsta.
   Trebuie să mă concentrez insistent ca să nu zâmbesc şi să nu râd în gura mare, mulţumită de cât de perfectă e ziua de azi şi de cât de minunat am plănuit totul.
   – Trebuie să mănânci ceva, Adele. Ai slăbit deja prea mult. Oricum, adaugă ea cu un aer nonşalant, fac eu cinste.
   – Oh, mulţumesc! Sunt teribil de jenată, dar când am ajuns aici mi-am dat seama că am uitat să-mi iau portofelul. Sunt tare împrăştiată!
   Comandă pentru amândouă ravioli cu ciuperci – preluând iniţiativa aşa cum n-ar fi făcut-o niciodată la începutul relaţiei noastre – şi aşteaptă să plece chelnerul înainte să înceapă să vorbească:
   – Chiar ai plecat fără bani la tine sau controlează David tot ce cheltuieşti?
   E directă fata asta, trebuie să recunosc. Mă fâstâcesc, ca pentru a încerca să ascund ceva, şi bâigui că e o idee ridicolă, până când întinde braţul peste masă şi-mi ia mâna într-a ei. Un gest de solidaritate, de prietenie şi de dragoste. Chiar cred că mă iubeşte.
   Nu pe atât pe cât şi-l doreşte pe David, dar ţine la mine.
   - Am citit în caiet ceva ce m-a îngrijorat puţin. N-ai decât să-mi spui că nu mă priveşte şi să-mi văd de treaba mea şi tot ce mai vrei tu, însă chiar i-ai cedat lui controlul asupra moştenirii tale? După incendiu? Şi dacă da, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi te rog că e doar o măsură temporară.
   - Oh, nu-ţi face griji pentru asta, zic şi ştiu că arăt ca o căprioară rănită privind drept în gura puştii – povestea clasică a victimei care îşi apără agresorul. David se pricepe mult mai bine la bani decât mine, şi era o avere prea mare de gestionat, şi... oh, Doamne, ce jenant...
   Mă strânge uşor de mână.
   - Nu fi caraghioasă! De ce să te simţi jenată? Îmi fac griji pentru tine. Dar ţi-a returnat dreptul de control, da? După ce ai ieşit de la Westlands şi ai fost din nou pe picioarele tale?
   I s-a umezit palma. Are un interes personal în chestia asta, ştiu bine.
   – Aşa a vrut, murmur. Serios a vrut. Dar câteva luni mai târziu am avut din nou o mică depresie, şi a hotărât – am hotărât împreună – că e mai bine să continue el să se ocupe de tot. Pe urmă ne-am căsătorit, aşa că oricum erau banii noştri.
   – Oh!
   Se lasă pe spate în scaun şi ia o înghiţitură zdravănă de vin în timp ce asimilează totul, văzându-şi bănuielile confirmate.
   - Sună mai rău decât e în realitate, o asigur pe un ton moale, protector. Îmi dă bani de buzunar şi un buget pentru mâncare, şi, în orice caz, niciodată nu mi-a păsat prea mult de bani.
   - Un buget pentru mâncare? exclamă făcând ochii mari. Bani de buzunar? Dar ce, suntem cumva în anii ’50? Acum, adaugă după o pauză, înţeleg ce e cu amărâtul ăla de mobil vechi.
   - Nici de telefoane nu-mi pasă. Serios, Louise, nu contează. Sunt fericită. Şi vreau ca David să fie fericit.
   Poate că am exagerat cu tonul pătimaş, dar adevărul e întotdeauna credibil, şi dorinţa mea de a-l şti mereu fericit chiar a fost pătimaşă.
   – N-aveţi nici măcar un cont comun sau aşa ceva?
   – Sincer, Louise, n-are importanţă. E-n regulă. Dacă vreau ceva, îmi cumpără. Aşa e căsnicia noastră. Nu-ţi face griji. El a avut întotdeauna grijă de mine.
   Îmi dau o şuviţă de păr pe după ureche şi zăbovesc o frântură de clipă cu degetele pe vânătaie. Un gest mărunt, dar suficient pentru ca Louise să-l sesizeze şi creierul ei să înregistreze împreună banii şi lovitura.
   – De parcă ai fi un copil, replică ea, şi ştiu că se gândeşte la prietenia noastră secretă şi la apelurile telefonice, la pastile, vânătaie şi acum la bani, creând conexiuni între ele.
   În momentul ăsta, ţine la mine mai mult decât la David. În momentul ăsta cred că, de fapt, pe el îl urăşte. Eu nu l-aş putea urî niciodată. Poate că asta e cea mai mare deosebire dintre noi.
   - Te rog, lasă lucrurile aşa cum sunt! E-n regulă. Când se întoarce Adam? o întreb, folosindu-mă de comparaţia ei cu un copil pentru a schimba subiectul. Cred că eşti tare nerăbdătoare să-l vezi. Probabil a mai crescut puţin. La vârsta asta cresc repede, nu-i aşa?
   Chelnerul vine cu mâncarea, iar ea comandă un al doilea pahar de vin şi adaugă tăcută regretul meu că n-am copii la lista neajunsurilor lui David. Mai mult combustibil pentru focul care creşte în ea. Raviolii sunt gătiţi perfect, dar ea îi împinge de colo colo în farfurie, fără să guste. Probabil că ar trebui să fac şi eu la fel, ca să-mi păstrez aparenţa de anxietate, dar m-am săturat să tot arunc mâncare bună, aşa că mănânc – delicat, ce-i drept –, în timp ce ea îmi povesteşte despre vacanţa lui Adam şi despre cât de bine se pare că s-a simţit el.
   Dar nici una din noi nu este atentă cu adevărat la ce vorbim. Ea e plină de furie şi dezamăgire, iar eu de exaltare ştiind că Louise a descoperit cea de-a doua uşă. Zâmbesc şi scot interjecţiile potrivite, iar ea se străduieşte să rostească toate cuvintele necesare, însă aş vrea ca prânzul ăsta să se încheie acum. Am alte lucruri de făcut.
   – Acela e...?
   Se opreşte la jumătatea propoziţiei şi se încruntă, privind fix undeva în spatele meu. Mă întorc să mă uit.
   – Cine?
   – El e! continuă ea şi se ridică pe jumătate de pe scaun. Anthony Hawkins.
   Acum îl văd şi eu şi, oricât de util mi-ar fost, simt cum îmi creşte iritarea. M-a urmărit. Sigur că da.
   – Poate că locuieşte în zonă, spun apoi.
   – Sau poate că te urmăreşte.
   Ia uite la ea, draga mea protectoare! Amanta soţului meu.
   – Oh, mă îndoiesc.
   Râd ca şi cum ideea m-ar amuza, dar îl sfredelesc furioasă cu privirea. El îşi dă seama că mă stânjeneşte şi are suficientă minte să se întoarcă, să plece şi să intre într-o prăvălioară de la colţul străzii.
   – Probabil că-şi cumpără ţigări, adaug.
   Adoraţia pe care mi-a arătat-o s-a dovedit utilă, dar faptul că mă urmăreşte e inacceptabil.
   – Poate, răspunde Louise nu foarte convinsă.
   Ne uităm amândouă la uşa prăvăliei până când îl vedem ieşind, şi sper ca Louise să nu remarce expresia plină de dorinţă cu care mă priveşte el înainte să se îndepărteze; soarele îi bate însă în ochi, aşa că sper să fiu în siguranţă din punctul ăsta de vedere. Nu că ar conta, totuşi! Până mâine, Anthony va fi cea mai mică problemă a ei.
   După ce am terminat de mâncat şi am condus-o înapoi la boilerul ei chipurile stricat, mă duc la sală. Ajung chiar înainte de următorul telefon de la David, dar încă nu sunt la aparat, aşa cum îi spun lui, ci pun în mişcare următoarele rotiţe ale planului meu.
   El zice că vine direct acasă după serviciu, fiindcă trebuie să vorbim, iar eu îi cer recepţionerei ce-mi trebuie şi mă prefac că sunt prea grăbită ca să mai aştept, aşa că o rog să mă sune acasă după ora 6, ca să-mi confirme solicitarea. Nu am nici o îndoială că va suna. E un club exclusivist, am plătit pentru pachetul complet şi, mai mult decât atât, sunt de fiecare dată politicoasă şi drăguţă.
   Politicoasă şi drăguţă – aşa sunt eu mereu când nu sunt acasă, şi întotdeauna e util să te porţi frumos cu angajaţii. Ăsta-i un lucru pe care ar putea să-l înveţe şi unii dintre ceilalţi membri de aici.

   Abia mai respir de emoţie şi incitare, iar nervii îmi sunt întinşi în aşteptarea a ceea ce urmează să se întâmple.
    Când ajung acasă şi încep să pregătesc cina, mâinile îmi tremură şi cu greu mă pot concentra. Îmi simt faţa fierbinte, de parcă aş fi la debutul unui episod de febră. Încerc să trag adânc aer în piept, dar nu reuşesc decât să gâfâi scurt şi tremurat. Îmi focalizez gândurile pe a doua uşă şi-mi repet că o şansă ca asta probabil că nu voi mai avea niciodată în viaţă.
   Degetele transpirate îmi alunecă pe ceapa pe care vreau s-o toc şi e cât pe ce să mă tai. Nu ştiu de ce insist atâta cu prepararea cinei.
   Tot la coşul de gunoi va ajunge, dar trebuie ca lucrurile să pară cât mai normale posibil, iar de când m-am măritat, gătitul a devenit un surprinzător motiv de mândrie pentru mine. Feliile de ceapă inegale ar putea fi un indiciu că ştiu ce va urma, iar David e teribil de bănuitor zilele astea.
   Îi aud cheia în yală şi îmi simt tot trupul vibrând de tensiune, iar lumina din bucătărie îmi pare brusc prea strălucitoare. De data asta reuşesc să trag adânc aer în piept. Îmi văd mobilul pe blat, lângă chiuvetă, pe teritoriul nerevendicat dintre mine şi telefonul de pe perete. Mă uit la ceas. Şase fără câteva minute. Perfect.
   – Bună, îl salut cât încă e în hol, şi ştiu că vrea să se ducă şi să se închidă în birou. Ţi-am cumpărat o sticlă de Châteauneuf-du-Pape. Vino şi deschide-o, ca să respire.
   Vine în bucătărie ca un căţel timid căruia îi întinzi un rest de carne. Cum de-a ajuns dragostea noastră în halul ăsta?
   – Deci, încă ne prefacem că totul e-n regulă, spune el pe un ton istovit.
   – Nu, răspund jignită. Dar cel puţin ne putem purta civilizat. Putem fi prieteni, nu-i aşa, în timp ce ne rezolvăm problemele. Ne datorăm asta unul altuia, nu crezi?
   – Uite ce e...
   Telefonul sună şi, cu toate că aşteptam apelul, aproa pe că tresar, iar mâna mi se încleştează pe mânerul cuţitului. Fac un pas spre telefon, dar David îmi taie calea, aşa cum ştiam că va face.
   – Trebuie să fie de la clinică, îmi spune. Răspund eu.
   Rămân cu privirea plecată, continuând să tai ceapa în timp ce pielea mă furnică de încordare, şi ascult. A venit vremea ca de mica lui relaţie secretă să se aleagă acelaşi praf ca şi de căsnicia lui.
   – Alo? Da, sunt David Martin. Bună ziua, da... Ce doriţi să confirmaţi? Scuzaţi-mă, nu sunt sigur că înţeleg bine. Prelungirea unui abonament de membru invitat?
   Mă întorc spre el – n-am încotro – cu o expresie de îngrijorare nevinovată că se va înfuria fiindcă sunt cheltuitoare şi fiindcă am o prietenă despre care nu i-am spus. El nu se uită la mine. Încă nu.
   Se încruntă.
   - Pentru cine?
   Şi atunci văd. Şocul, în vreme ce încearcă să asimileze informaţia.
   Perplexitatea.
   - Scuzaţi-mă, aţi spus Louise Barnsley?
   Acum întoarce privirea spre mine, dar încă încearcă să pună lucrurile cap la cap în minte. Lumea lui tocmai s-a întors cu susul în jos şi apoi a fost deviată de pe axă.
   - Şi este vorba despre prelungirea unui abonament de invitat încheiat de soţia mea?
   Ridic din umeri spre el cu o expresie imploratoare şi şoptesc:
   - E o prietenă pe care mi-am făcut-o.
   - Bun, sigur, mulţumesc. E foarte bine.
   Privirea îi cade pe mobilul meu şi întinde mâna spre el în timp ce închide telefonul fix, înainte să apuc măcar să mă prefac că vreau să-l iau.
   – Îmi pare rău, îi explic. E o femeie pe care am cunoscut-o. Atâta tot. Doar o prietenă. N-am vrut să-ţi spun nimic. Mă simţeam singură, iar ea a fost drăguţă cu mine.
   Nu mă ascultă, ci se uită prin mesajele de pe telefonul meu, cu chipul vânăt de furie. Le-am păstrat pe cele mai multe. Fireşte că da.
   Exact pentru acest moment.
   Se holbează la mine şi strânge în mână mobilul atât de tare, încât mi-e teamă că-l va sparge. Pe cine ar vrea cel mai mult să sugrume acum, pe mine sau pe Louise?
   - Îmi pare rău! repet.
   E palid, cu maxilarul încleştat şi întreg trupul îi tremură, zguduit de emoţiile pe care încearcă să le controleze. O singură dată l-am mai văzut ca acum, şi asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Aş vrea să-l iau în braţe. Să-i spun că totul va fi bine. Că mă ocup eu ca totul să fie bine pentru el. Dar nu pot. Trebuie să fiu puternică.
   - Ies.
   A scuipat cuvântul printre dinţii strânşi. Cred că nici măcar nu mă mai vede.
   Se repede la uşă, iar eu îl strig, dar nu se opreşte nici o secundă – un vârtej de furie şi perplexitate. Uşa se trânteşte şi rămân singură.
   Aud ceasul ticăind în liniştea care s-a lăsat. Mă uit după el o vreme şi apoi îmi umplu un pahar cu vin din sticla desfăcută. Ar fi trebuit să stea mai mult să respire, dar nu-mi pasă.
   Oftez adânc după prima înghiţitură şi îmi rotesc capul în stânga şi-n dreapta, ca să mă dezmorţesc. Biata Louise! îmi spun. Sunt extenuată, dar încerc să mă scutur de oboseală. Încă mai am lucruri de făcut. În primul rând, să verific că Anthony a lăsat pachetul acolo unde i-am cerut să-l lase. Şi apoi să văd ce face David.
   Oboseala n-are decât să mai aştepte.
   La urma urmelor, o să dorm când voi fi moartă.

31. ATUNCI

   Mâine vor pleca. Luna s-a încheiat şi niciunul dintre ei - pacienţii vedetă - nu mai are motive să rămână în continuare.
    E o senzaţie bizară, iar Adele nu-şi poate stăpâni un zâmbet în timp ce-şi face bagajele. Libertate, după Westlands, şi căsătoria cu David la sfârşitul semestrului. În ciuda tuturor celor întâmplate, viitorul arată bine. Îşi face griji doar pentru Rob. El ia totul în glumă, dar este evident că nu vrea să se întoarcă la sora lui. O doare să-l vadă aşa, aproape vulnerabil. Şi la fel o doare să-l părăsească. Ăsta e singurul ei motiv de tristeţe în timp ce-şi împachetează hainele în valiza mică, însă e unul greu.
   – Vrei să mergem pe malul lacului? îl întreabă.
   El stă pe patul ei, privind-o cum îşi strânge lucrurile şi, pentru prima dată de când îl cunoaşte, are mai degrabă aerul unui băieţel, decât al unui tânăr aproape adult. Părul negru îi atârnă peste faţă, dar îi poate zări pe dinţi licărul aparatului dentar pe care nu-i place să-l poarte. Dar şi-a călcat tricoul. Până la el, n-a cunoscut nici o persoană care să-şi calce tricourile sau blugii. Poate că-şi calcă şi şosetele! Poate că asta e fărâma de control pe care a mai păstrat-o în ceea ce ei îi pare o viaţă total necontrolată. O excentricitate în haosul lui.
   Scoate ceva din buzunarul tricoului şi zâmbeşte. Un joint frumos rulat.
   – Ultima tranşă de iarbă. Ce ne opreşte? Poate că o să ne prindă pipând şi o să ne ţină mai departe aici.
   Ea ştie că, într-un fel, el asta speră. Ştie că i-ar plăcea să mai rămână amândoi la Westlands, iar o parte din ea îşi doreşte acelaşi lucru, fiindcă nu-şi poate imagina cum va să nu-l mai vadă în fiecare zi. Dar îi e prea dor de David şi freamătă de emoţie când se gândeşte că-l va vedea, îl va săruta şi se va mărita cu el, fără niciun părinte în jur care să se opună.
   Rob bănuieşte că ăsta-i sfârşitul prieteniei lor, dar ea ştie că nu e aşa. Poate că la un moment dat, după ce se vor căsători, Rob va putea veni să stea la ei. David o să-l placă, nu se îndoieşte de asta. Cum ar putea să nu-l placă? Rob e fabulos de-a dreptul, cum să nu-l placă cineva?!
   Îi ia mâna; îi place s-o simtă într-a ei. Aproape că a uitat cum e să-l ţină pe David de mână şi asta pare un fel de trădare, însă David nu-i aici, iar Rob e, şi, în felul lor, ei se iubesc.
   – Ce mai aşteptăm? întreabă ea.
   Azi nu e chiar atât de cald, vântul care adie de pe apă aduce cu el un aer rece care pişcă din când în când, dar lor nu le pasă când, sub copacul sub care s-au întâlnit prima dată, îşi trec ţigara de la unul la altul. Şi ei îi va lipsi iarba. Nu şi-l poate imagina pe David dorindu-şi să se drogheze. Şi nu-i poate spune că s-a drogat aici. Ar fi oripilat. Un alt secret al ei şi-al lui Rob.
   – Poate că acum o să ard caietul, spune el. Ca un fel de ceremonie de adio.
   Tonul îi e la fel de relaxat şi ochii îi scânteiază ca întotdeauna, dar ea ştie că e deprimat. Şi-i strânge mâna tare.
   – Ba nu, păstrează-l. Niciodată nu ştii la ce surprize poţi să te mai aştepţi de la visele tale.
   Trage fumul în piept, savurând uşoara ameţeală, şi-i dă înapoi jointul.
   – Iar când o să vii în vizită, o să-mi povesteşti despre ele, adaugă ea zâmbind. Ai face bine să mă incluzi şi pe mine în câteva dintre visele tale.
   – Şi tu. Pe David mohorâtul o să-l tot vezi. Nu mai e nevoie să-l şi visezi.
   Îi dă în joacă un ghiont în braţ, iar el râde, cu toate că a vorbit serios. Va fi cu totul altfel când se vor întâlni din nou. Cum i-ar putea iubi ea pe amândoi, dacă nu se pot iubi unul pe celălalt?
   Imposibil!
   – Nu te deranjează că te întorci acasă? întreabă el.
   – Nu cred.
   Nu e sigură, dar asta face parte din planul terapeutic. Confruntă- te cu situaţia, cum s-ar spune. Întoarce-te la sursa traumei. Petrece un timp acolo.
   – Sunt multe camere care n-au fost afectate, iar cele care au ars au fost curăţate şi s-au făcut reparaţii provizorii. A organizat David totul.
   – Bănuiesc că nu i-a fost greu, dat fiind că i-ai dat lui toţi banii, replică Rob sec.
   – Nu i i-am dat lui! exclamă ea exasperată. Ţi-am tot spus. E doar pentru moment. Aşa e mai uşor. Nu puteam să mă ocup de aici şi de taxele lui la universitate, şi de problemele casei şi de tot. În plus, sunt prea multe lucruri la care să mă gândesc. Mă bucur că a preluat el totul. Termină cu asta, Rob! Şi nu mai spune nimănui. Şi aşa i-a fost greu lui David după incendiu, nu e nevoie să ajungă vestea la presă.
   – Bine, bine. Doar că-mi fac griji pentru tine.
   Nu e momentul potrivit pentru prima lor ceartă, iar Adele ştie că el îşi dă seama de asta.
   – Şi, adaugă Rob după o pauză, o să-mi fac mai multe griji când o să rămâi singură în casa aia mare şi veche.
   – O să fie bine. Şi e doar pentru câteva săptămâni. Sunt destui oameni care vor trece să vadă ce fac – unii dintre localnici, avocaţii mei şi, desigur, un doctor. Va veni chiar şi cineva să-mi aducă mâncare şi să facă curat, când o să fie nevoie. Iar David zice că mă va vizita în weekenduri ori de câte ori o să poată.
   – O nouă viaţă întreagă te aşteaptă, spune el pe un ton visător. Şi când mă gândesc la mine, înapoi în locul ăla de rahat, cu soră-mea aia oribilă!
   – Chiar aşa de rău e?
   Rob încă nu i-a povestit nimic despre viaţa lui, deşi de-o săptămână ea a tot insistat discret.
   – E aşa cum e, răspunde el şi încearcă să sufle inele de fum, dar vântul i le risipeşte înainte să apuce să le formeze măcar pe jumătate, aşa că renunţă. Până mâine nu vreau să mă gândesc la asta.
   – Poţi să mă suni, să ştii. Îţi dau numărul meu de mobil. Dacă lucrurile-s de rahat, sună-mă. Vino şi stai la noi câteva zile.
   – Da, sunt sigur că David s-ar înnebuni după ideea asta!
   – David e la universitate, replică ea şi apoi, într-o izbucnire de rebeliune, adaugă: Şi la urma urmei, e casa mea!
   Zâmbesc amândoi, iar ei îi este clar că el o iubeşte, şi gândul îi dă o senzaţie caldă, deşi puţin cam complicată. David e totul pentru ea, dar acum are şi Rob un loc în inima ei. Fără el, nu s-ar fi putut simţi deja atât de bine. Poate că ar fi închis-o la azil pentru totdeauna.
   – Vorbesc serios, insistă ea, năpădită de un val de afecţiune. Oricând vrei.
   – Bine. Poate o să vin.
   Adele speră ca el să vină. Speră că va prefera să apeleze la ea, decât să se chinuiască singur. Dar e mândru, ştie asta. La fel de mândru ca David, dar în alt fel.
   – Promiţi? insistă ea aplecându-se astfel încât feţele lor sunt la o palmă una de alta, iar părul ei îi mângâie obrazul.
   – Promit, minunata mea Frumoasă Adormită. Promit.
   – Bun! exclamă ea şi-l sărută pe nas. Am stabilit, deci.

32. LOUISE

   „N-ar fi trebuit să-i deschid uşa, n-ar fi trebuit să-i deschid uşa“– numai la asta mă pot gândi în timp ce oroarea haosului care se abate asupra mea devine evidentă.
    Dacă nu i-aş fi dat drumul în casă, n-aş fi nevoită acum să mă confrunt cu ea. Nu încă. Îmi vine să mor. Şi nu ştiu ce să mai spun.
   El tremură de furie în mijlocul camerei mele de zi, fluturând în mână telefonul de doi bani al lui Adele şi zbierând ceva, cum că a citit toate mesajele. Plâng şi nici măcar nu ştiu când mi-au dat lacrimile – poate atunci când a intrat el pe uşă şi mi-am dat instantaneu seama că ştie. Totul parcă s-a lichefiat în mine şi am senzaţia că am fost prinsă având o aventură ilicită, încercând să-mi explic purtarea. Mă urăsc.
   – În tot timpul ăsta?! strigă el nevenindu-i să creadă, străduindu-se să înţeleagă. În tot timpul ăsta ai fost prietenă cu soţia mea şi nu mi-ai spus nimic?
   Accentul scoţian îi e mai puternic când e furios, cu o asprime ţărănească, şi mă ia prin surprindere. Glasul unui necunoscut.
   – N-am ştiut cum să-ţi spun! scâncesc şi dau din mâini fără rost – poate doar în încercarea de a alunga întreaga situaţie din faţa mea. N-am... Am dat peste ea, efectiv, pe stradă, şi a căzut şi pe urmă ne-am dus la o cafea! N-am intenţionat să mă împrietenesc cu ea, dar apoi mi-a trimis un SMS şi n-am ştiut ce să fac!
   – Şi nu ţi-a trecut prin minte să-i spui că lucrezi pentru mine? Nu ţi s-a părut că aşa ar fi normal?
   Şocul mă lasă mută pentru câteva clipe şi probabil că aşa par şi mai vinovată. Credeam că ştie totul. Sau poate că a găsit telefonul lui Adele şi a venit direct aici... Poate că încă n-a vorbit cu ea... Sau poate că ea nu i-a spus şi amănuntul ăsta. Poate că i-a fost prea frică. Nu ştiu ce să mai fac. Să-i zic oare că Adele ştia bine că lucrez pentru el? Şi că m-a rugat să păstrez secretul? Dar aşa aş atrage şi mai multe necazuri asupra ei. Şi dintre noi trei, Adele e cea care n-a greşit cu nimic. Aşa că tac.
   – Cât de al dracului de scrântită eşti? continuă să se răstească şi stropi de salivă îi ţâşnesc din gură odată cu cuvintele. Dumnezeule, te credeam atât de sinceră! Atât de normală! M-ai pândit şi m-ai urmărit?
   – Mi-a fost milă de ea! ţip la el, deşi pereţii sunt subţiri şi ştiu că Laura, vecina de alături, aude tot. Se simţea singură!
    - Dumnezeul mă-sii, Louise! Ştii cât de nebunească e situaţia asta, da?
   – N-am intenţionat să ne împrietenim. Serios, bâigui printre lacrimi. M-am lăsat convinsă şi la început am crezut că ce-am făcut noi la bar nu se va mai repeta.
   – Şi de ce nu mi-ai spus? De ce atâtea minciuni nenorocite, Louise? Cine eşti tu, de fapt?
   – Nu te-am minţit, doar că nu...
   Ridic din umeri neajutorată. „Doar că nu ţi-am spus.“ E o scuză jalnică şi îmi dau seama de asta chiar înainte să mă întrerupă.
   – Ce mi-ai zis tu la un moment dat? Că eşti ca o carte deschisă? exclamă rânjind, şi abia dacă-l mai recunosc. Mănânci numai rahat! Credeam că pot să am încredere în tine!
   Se întoarce cu spatele şi îşi trece mâna prin păr de parcă ar vrea să şi-l smulgă din rădăcini.
   - Nu pot să pricep cum vine chestia asta. Nu pot!
   - Dar ce te îngrijorează de fapt, David?
   Exploatez momentul. Cea mai bună formă de apărare e atacul – şi dacă a crezut că poate să aibă încredere în mine, de ce nu mi-a spus niciodată nimic? Poate că el mănâncă numai rahat.
   - Ce te îngrijorează, faptul că s-ar putea să ştiu unele lucruri pe care n-ar trebui să le ştiu? Că poate o s-o ajut pe Adele să-ţi ţină piept şi să vadă ce fel de om eşti? Să te dea afară? Să-şi ia viaţa în propriile mâini?
   - Ce?!
   Se întoarce şi se uită la mine, mă priveşte cu adevărat pentru prima dată de când a dat buzna în apartament. Se încruntă.
   Coboară puţin vocea:
   - Ce ţi-a spus despre mine?
   - Oh, niciodată nu spune altceva decât că te iubeşte, răspund şi e rândul meu să rânjesc. Dar văd şi eu unele lucruri. Ştiu cum te porţi cu ea. Cât e de agitată din cauza ta. Îmi dau seama cum te joci cu mintea ei.
   Se holbează la mine îndelung, intens.
   - Să nu-ţi închipui nici pentru o clipă că ştii ceva despre căsnicia mea.
   - Ştiu că ai pe mână toţi banii ei. De asta n-o părăseşti? Săracul băieţaş de fermier salvează o moştenitoare bogată, după care o convinge să-i cedeze lui moştenirea şi nu i-o mai dă niciodată înapoi? Parc-ar fi un roman de Agatha Christie!
   Acum m-am înfuriat eu. Da, poate că are dreptate să fie supărat pe mine, şi nu ştiu cum m-aş simţi eu în locul lui – călcată în picioare şi trădată, probabil –, dar s-a culcat cu mine pe la spatele soţiei lui, aşa că mă folosesc de asta ca de un permis de liberă trecere.
   – Chiar ai o părere mizerabilă despre mine, nu-i aşa?
   E palid, tremură şi ochii îi scapără.
   – Nu, nu-i adevărat, zic enervată de lacrimile care mă podidesc. Am sentimente pentru tine. Am crezut că te iubesc. Sau eram pe-aproape, oricum. Dar sunt toate celelalte chestii, David. Lucruri pe care nu mi le spui. Şi despre care bietei tale soţii îi e prea frică să vorbească.
   – Dar ce mama dracului îţi închipui tu că ştii, Louise?
   Cuvintele îi sunt reci şi sacadate, şi un calm teribil pare să fi pus stăpânire pe el. Furie reţinută. O fi fost o întrebare sau o ameninţare? Mi-e mai teamă de el acum, decât îmi era când ţipa la mine. Mă gândesc la felul cum se poartă cu Adele, şi la cicatricele în urma arsurilor şi la felul cum a salvat-o din incendiu. Şi mă gândesc la bani. Tot eroismul ăla o fi fost pentru ea sau pentru el?
   – Ce s-a întâmplat de fapt cu părinţii lui Adele? întreb şi-mi încrucişez braţele la piept în timp ce lansez acuzaţia implicită. Un foc izbucneşte în miezul nopţii şi tu treceai pe acolo din întâmplare. Mi-a povestit ea despre asta. Eroul ei! Pfiu! pufnesc în încheiere, ca să-i arăt exact ce cred eu despre asta –, deşi în realitate nu ştiu bine ce cred.
   - I-am salvat viaţa! mârâie şi degetul îi zvâcneşte spre mine, aproape împungându-mă, şi fac un pas înapoi.
   - Mda, aşa e. Dar nu şi pe a părinţilor ei. Ei au murit. Iar asta ţi-a convenit de minune, nu?
   Tresare oripilat, cu ochii mari.
   - Scârbă împuţită! Chiar crezi că eu...
   - Nu ştiu ce să cred! M-am săturat de toate astea. Pastilele, telefoanele, toate rahaturile alea! David al lui Adele, dominator şi manipulator, David al meu, drăguţ, dar smucit, eu încercând să-mi dau seama care eşti tu cel adevărat în toată nebunia asta! N-am vrut niciodată să cred într-un fel sau altul despre toate astea! N-am vrut să fiu prietena ei, dar uite că sunt, şi ţin la ea, şi totul mi se pare o porcărie!
   Sunt atât de furioasă încât abia mai pot să respir, hohotind şi gâfâind şi încercând să trag aer în piept.
   - Mă simt ca un rahat!
   - La dracu’, calmează-te, Louise!
   Face un pas spre mine încercând să mă prindă de braţe, dar mă scutur, icnesc şi plâng. E şocat de torentul meu de emoţii; cu greu, dar îmi dau seama de asta.
   - Sunt singura ei prietenă.
   Am pornit pe calea distrugerii şi nu mă pot opri. M-am săturat de atâtea întrebări care mă macină.
   - Singura! îi arunc din nou în faţă. De ce?
   – Louise, ascultă-mă...
   – Ce s-a întâmplat cu Rob, David?
   Încremeneşte şi aproape că simt cum lumea întreagă îşi ţine răsuflarea între noi doi. A mea se linişteşte.
   – De ce nu mai e prieten cu ea? îl întreb. Ce i-ai făcut?
   Se holbează la mine.
   – De unde ştii despre Rob?
   Cuvintele au fost abia mai mult decât o şoaptă.
   – Ce i-ai făcut? repet întrebarea, dar ceva în expresia lui mă face să mă îndoiesc că vreau cu adevărat să aflu răspunsul.
   El nu pare să mă fi auzit. O vreme stă fără să spună nimic şi atunci îmi dau seama că de fapt nu la mine se uită, ci la ceva de dincolo de mine, ceva ce numai el poate vedea.
   – Eşti concediată, rosteşte într-un târziu.
   Cuvintele, reci şi cinice, sunt atât de departe de ce mă aşteptam, încât nici nu le-nţeleg sensul şi e rândul meu să mă încrunt, derutată.
   – Ce?
   – Să depui mâine demisia. Prin e-mail. Nu-mi pasă ce motiv găseşti – inventează ceva. N-ar trebui să-ţi fie deloc greu.
   Sunt uluită. Îmi ia slujba? Mă dă afară?
   – Şi dacă te gândeşti să-i spui doctorului Sykes despre mica noastră aventură de prost-gust, o să-i arăt astea, adaugă şi-mi arată telefonul lui Adele. Şi o să pari la fel de obsedată ca Anthony Hawkins.
   Apoi se apleacă spre mine şi continuă, pe un ton scăzut şi controlat, ameninţător:
   - Fiindcă numai o femeie scrântită la cap ar lega o prietenie secretă cu soţia celui care i-o trage. Iar doctorul Sykes e un bărbat serios. N-o să-i pese că ţi-am tras-o. Dar nici nu te va respecta fiindcă ţi-ai pus-o cu mine. Şi va găsi o modalitate să te dea el afară.
   Mi-am pierdut slujba. Dintr-odată, totul devine foarte real. David mă urăşte, nu ştiu dacă Adele e bine, iar acum mi-am pierdut şi serviciul. Mă gândesc la acea primă seară la bar, când am râs şi am băut împreună, şi m-am simţit atât de vie lângă el, şi o clipă mai târziu lacrimile îmi ţâşnesc şuvoi. Eu sunt de vină pentru situaţia asta şi ar trebui să mi-o asum, dar, ştiind asta, mă face să mă simt şi mai oribil.
   – Ai spus că mă iubeşti.
   Sunt jalnică scâncind aşa, ca un şoarece. El nu mai spune nimic, dar faţa îi e contorsionată şi plină de amărăciune. Nu e deloc David al meu.
   Vreau să plâng mai departe şi cel mai rău e că nici acum, nici după ce totul s-a dat pe faţă, nu ştiu mai multe decât înainte. Cu toate acuzaţiile mele, el tot nu mi-a dat niciun răspuns.
   – David, spune-mi doar... bâigui, detestându-mi tonul rugător şi nevoia de a mai repara ceva.
   Dar el mă întrerupe, cu glasul rece ca gheaţa:
   – Nu te apropia de mine. Şi stai departe de Adele. Crede-mă, Louise, dacă ştii ce-i bine pentru tine, stai departe de amândoi. Viaţa noastră nu te priveşte, înţelegi?
   Încuviinţez din cap ca un copil cuminţit, care a renunţat la orice luptă. Şi pentru ce aş mai lupta? Nu pot să retrag nimic din ce-am spus şi nici nu sunt sigură că aş vrea s-o fac. Tot ce vreau e să primesc răspunsuri, însă pe astea nu mi le va da.
   – Nu vreau să te mai văd niciodată, îmi spune.
   Cuvintele sunt calme, dar brutale. Un picior în rinichi care mă lasă fără suflare în timp ce el se întoarce cu spatele şi pleacă.
   Răsună apoi zgomotul uşii închise şi rămân singură.
   Mă prăbuşesc pe podea şi mă fac ghem, plângând ca un ţânc, cu hohote lungi şi spasmodice, incontrolabile.
   David e teribil de furios. Şi nu pot nici măcar să-i trimit lui Adele un mesaj ca s-o previn.

33. ADELE

   Se duce să bea ceva înainte să se întoarcă acasă. Întotdeauna are nevoie să bea ceva, dar de data asta nu mă deranjează. Prefer să aibă timp să se calmeze.
   Am grijă ca, atunci când se aude uşa de la intrare, să stau la masa din bucătărie, cu urmele lacrimilor pe obraz. Dar nu plâng. Îmi închipui că a avut parte de suficiente lacrimi feminine pentru o seară.
   Îmi păstrez nedumerirea în ceea ce-o priveşte pe Louise. Îi cer scuze iar şi iar fiindcă nu i-am spus despre noua mea prietenă, dar mă simţeam singură şi mă temeam că nu-mi va mai da voie să mă văd cu ea, şi încercam doar să fiu o persoană normală. Crezusem că prietenia cu ea îmi va face bine. Îl întreb unde a fost. Şi ce legătură are el cu ea, de ce a plecat atât de furios la auzul numelui ei. Sigur că nu-mi spune adevărul, deşi ar fi trebuit deja să ştie că nu-i merge chiar atât de uşor.
   Zice că este una dintre pacientele lui şi mă priveşte atent ca să-mi vadă reacţia, testându-mă. Nu crede totuşi în inocenţa mea, mă cunoaşte prea bine. Aşa că fac ochii mari şi-mi rotunjesc buzele într-un „oh“ uşor nedumerit. Sinceră să fiu, sunt chiar puţin dezamăgită de el.
   Chiar dacă n-aş fi ştiut că şi-o trage cu Louise şi că ea e secretara lui, purtarea din seara asta sigur mi-ar fi ridicat suspiciuni. Oricât l-aş adora eu, un pacient obsesiv e credibil, însă doi... nu mai e chiar atât de veridic. Totuşi, nu trebuie decât să-i cânt în strună mai departe, aşa că asta fac.
   Pun întrebările potrivite, iar el îmi serveşte răspunsuri pe bandă rulantă. Nu-mi înapoiază telefonul, dar sentimentul lui de vinovăţie reiese clar din lipsa oricăror întrebări despre prietenia noastră. Îmi pare rău pentru Louise – e evident că pe ea şi-a vărsat cea mai mare parte a nervilor. Dar el nu e obişnuit să fie furios pe ea. Cu mine e cu totul altă poveste. Şi nu mai are suficientă energie ca să se dezlănţuie şi asupra mea. L-ar istovi.
   – Poate că ar trebui să plecăm vreo două săptămâni undeva, spune şi priveşte în podea, cu umerii aplecaţi.
   E obosit. Foarte, foarte obosit. De tot. De mine.
   – Nu putem, spun.
   Şi sinceră să fiu, chiar nu putem. Ideea nu se potriveşte deloc cu planurile mele.
   - Lucrezi la cabinet de numai câteva săptămâni, reiau. Ce impresie ai face dacă ai pleca? Trimite-o şi pe această pacientă, Louise, la un alt medic, cum ai făcut cu băiatul acela.
   – Atunci, poate doar câteva zile. Ca să putem discuta în linişte.
   Se uită la mine. Suspiciune. Nervi. Toate, într-o privire scurtă.
   - Şi să decidem ce vom face, adaugă.
   – Nu putem continua să tot fugim, intervin eu, foarte raţională. Orice probleme am avea, trebuie să rămânem aici şi să le înfruntăm.
   Încuviinţează, dar nu-şi ia privirea de la mine, cu un aer gânditor.
   Louise e cea care l-a minţit, dar nici în mine n-are pic de încredere. Mereu încercând să-mi analizeze starea de spirit, gândurile, faptele. Nu e convins că n-am ştiut cine e Louise, dar cum ea nu i-a confirmat bănuielile, nu poate dovedi nimic. Simt linia frontului marcată clar între noi pe gresia scumpă a bucătăriei.
   E la capătul nervilor şi ceva o să facă, în curând. În cel mai bun caz va divorţa de mine, indiferent de ameninţările mele că-l distrug.
   Cred că deja nici nu-i mai pasă şi ştiu de ceva timp că puterea pe care o deţin asupra lui e în scădere. Va răsufla uşurat că s-a terminat. Pentru o vreme, cel puţin, înainte să înţeleagă cu adevărat că şi-a nenorocit total viaţa altfel perfectă pentru ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă.
   Numai că voi acţiona mai rapid decât el. Aşa, am mai mult curaj.
   Întotdeauna am fost cu un pas înaintea lui. Sunt şi mai hotărâtă acum. David nu va fi fericit decât atunci când se va elibera de trecut, iar eu nu pot să fiu fericită dacă el nu e.
   După ce ieşim în sfârşit din bucătărie – el întâi, spre birou, unde va rămâne o vreme pentru a evita penibilul de a ne retrage în dormitoare separate, apoi eu, urcând scările spre patul mare şi gol –, stau o vreme întinsă fără să dorm, privind în gol în întuneric şi gândindu-mă. La ei, la noi, la el.
   Drumul dragostei adevărate nu e niciodată lin.

34. LOUISE

   După cât de revigorată mă simţeam înainte, acum sunt extenuată.
   Abia dacă am dormit în ultimele două zile, cearta cu David derulându-mi-se neîncetat în minte, şi n-am ieşit din casă decât ca să-mi târăsc picioarele până la magazinul din colţ, să iau vin şi mâncare proastă, cu părul strâns în coadă la spate pentru a ascunde – ineficient – faptul că nici măcar nu mi-am făcut duş.
   Sophie mi-a trimis un SMS cu întrebarea „Cum mai merge?“, pe care l-am şters fără să-i răspund. N-am nevoie acum de un „Ţi-am spus eu“ arogant din partea ei.
   Aproape că am vomitat când mi-am trimis demisia prin e-mail.
   Am scris-o de patru ori, printre lacrimi de autocompătimire, înainte să apăs butonul de expediere. Am pus şi adresa lui David în CC, şi numele lui pe ecran mi-a stârnit un nou acces de plâns. Doctorul Sykes m-a sunat imediat, plin de îngrijorare, şi iar mi-au dat lacrimile – fapt care mi-a confirmat într-un fel povestea cu „probleme personale în familie“ pe care i-o servisem.
   Detalii nu i-am dat şi nici el nu mi-a cerut. M-a rugat să mă mai gândesc timp de o lună, interval pe care el îl va considera o perioadă de întrerupere. Pot să aducă un angajat temporar ca să-mi ţină locul. Nu m-am opus. Poate că într-o lună lucrurile se vor schimba. Poate că David se va mai calma. Poate că se vor muta.
   Nu-l înţeleg bine pe niciunul dintre ei, aşa că habar nu am ce vor face. Mesajul politicos şi amabil pe care l-am primit tot pe e-mail de la David, trimis şi pe adresa doctorului Sykes, părea scris de un străin, nu de omul care urlase la mine cu o seară în urmă. Am avut dreptate. Nu-l cunosc deloc. Adele e singura care mi-a fost prietenă.
   Iar el ne-a rănit pe amândouă.
   Sunt totuşi îngrijorată pentru ea. Am sperat într-un fel că va trece pe la mine la un moment dat, dar până acum n-a făcut-o, şi nici nu mă mir. Se teme atât de tare să nu-l supere pe David, încât probabil nu vrea să rişte. Acum am văzut şi eu cum e când se înfurie. I-am simţit dispreţul teribil. Şi nu-mi imaginez cum e să suporţi aşa ceva ani de-a rândul. Poate că a început să lucreze de acasă, pretinzând că e bolnav sau ceva similar.
   Când nu-mi plâng de milă, fac scenarii după scenarii, închipuindu-mi-l ca pe un monstru de genul lui Hannibal Lecter. În primul rând, aş vrea să ştiu că Adele e bine. Am promis să stau departe de ea, dar cum aş putea s-o fac? La final, David a fost extrem de rece. Oare ce i-a făcut când a ajuns acasă? Încă mai văd vânătaia de pe obrazul ei şi nu cred că n-a lovit-o; oare nu toţi soţii abuzivi îşi neagă violenţa?
   Sunt atât de obosită şi de epuizată emoţional, încât nu mai pot să gândesc logic. Tot ce ştiu e că trebuie să aflu ce face Adele şi că nu prea mai am timp. Adam se întoarce poimâine, iar după aceea, cine ştie cât timp liber voi mai avea? Cu siguranţă, mai puţin decât acum, şi nu vreau să-l implic şi pe el în nebunia asta. Trebuie să spun stop la tot ce-a fost. Încă mi se pare de necrezut, când mă gândesc că de acum nu-i voi mai avea nici pe David, nici pe Adele.
   Şi nici serviciu. Îmi înăbuş alte lacrimi. Chiar şi eu încep să mă satur de atâta plâns. „Tu ai declanşat nebunia asta“, îmi spun. „Strânge din dinţi!“
   Mâine. O să încerc s-o văd mâine - dar cum, fără să creez alte probleme şi pentru mine, şi pentru ea? Îmi torn un pahar de vin fără să mă sinchisesc că e abia ora două după-amiaza - e o situaţie excepţională - şi mă trântesc pe canapea. Trebuie să fac şi curat în apartament. N-am chef de criticile lui Ian, când se vor întoarce. Mă uit la harababura din jur şi privirea mi se opreşte pe laptop, pe podea lângă televizor, unde l-am lăsat după ce am trimis e-mailul cu demisia, şi îmi vine o idee.
   Doctorul Sykes mi-a spus să mă mai gândesc o lună. Deci, nu e ca şi când aş fost concediată – deşi tu asta voiai, mulţumesc frumos, domnule ticălos de la bar; asta înseamnă că nu mi-au anulat posibilitatea de a mă conecta la server de la distanţă.
   Mă aşez pe covor cu picioarele încrucişate, îmi iau vinul alături şi, cu inima bubuindu-mi de parcă m-ar putea vedea cineva, mă conectez la serverul clinicii. Palmele îmi transpiră şi, cu toate că, tehnic vorbind, nu încalc nici o regulă, am senzaţia că trag cu ochiul la mesajele persoanei iubite. Intru pe agenda de lucru a lui David pentru ziua de mâine. După-amiaza îi este complet ocupată.
   Nu va pleca de la cabinet mai devreme de ora 5, în niciun caz. Chiar dacă va trece pe acasă la prânz, va trebui să se întoarcă până la unu şi jumătate. Mă deconectez şi mai beau din vin, conturându-mi planul.

   Mâine-dimineaţă o să mai verific agenda o dată, ca să mă asigur că n-a anulat în ultimul moment nici o programare. Pe urmă o să mă duc la Carphone Warehouse pe Broadway ca să cumpăr un telefon ieftin cu cartelă preplătită.
   Adele are nevoie de un telefon şi nu ştiu dacă David i-a înapoiat vechitura pe care o avea. Dacă-i dau unul pe care să-l ascundă undeva, cel puţin o să ştiu că, dacă dă de vreun necaz serios, poate să mă sune. Aşa o să-mi fac mai puţine griji rupând legăturile cu ei. Fiindcă trebuie s-o fac. N-am de ales.
   Mă simt mai bine acum, că mi-am făcut un plan, şi când îmi iau vinul pe balcon, în soarele după-amiezii, constat că sunt mai mulţumită şi fiindcă l-am sfidat pe David. „Naiba să te ia!“ îi urez în gând. „Cine dracului te crezi de fapt?“
   Încerc să nu mă mai gândesc cum era când îl aveam în patul meu şi ce mult îmi lipseşte intimitatea aceea, deşi mă detest pentru ceea ce simt. Nu mă mai gândesc nici că e mereu prezent în visele mele după ce trec de acea primă uşă şi că suntem toţi o familie fericită.
   Mă gândesc în schimb la cât de tare m-a rănit şi cât de vinovat e şi naiba să mă ia dacă-l las să-mi spună ce să fac, de parcă aş fi Adele speriata.
   Mâine. Mâine voi putea lăsa toate astea în urmă.

35. ADELE

   Sună deja de câteva ori înainte să realizez că e soneria de la uşă.
   Iniţial, în năuceala mea, am impresia că vreo pasăre exotică a intrat în casă, dar pe urmă stau să mă întreb dacă sunt totuşi înăuntru şi apoi o aud din nou. Soneria. Sigur e soneria. Mă scoate din sărite şi îmi simt capul greu când mă ridic în şezut pe canapea.
   – Adele?
   O voce fără trup se aude de afară şi mă încrunt. Chiar ea o fi?
   M-am gândit atât de mult la ea, încât nu-mi mai dau seama dacă într-adevăr o aud sau îmi imaginez doar. E foarte greu să mă concentrez şi viaţa ei pare aşa de strâns împletită cu a mea, încât în starea în care sunt acum nu mai ştiu bine unde mă sfârşesc eu şi unde începe ea.
   – Adele, eu sunt! Louise! Deschide-mi, te rog! Stau doar o clipă. Dar vreau să ştiu că eşti bine.
   Louise. Într-adevăr, ea e. Salvatoarea mea. Zâmbesc, deşi e mai degrabă un rictus, şi probabil că asta e. Un fir de salivă mi se prelinge pe bărbie şi îl şterg cu un gest stângaci înainte să mă ridic cu greu în picioare. Ştiam că o să vină, dar nu mă gândeam că atât de repede.
   Respir adânc ca să încerc să-mi mai limpezesc mintea puţin şi să decid dacă să-i deschid uşa sau nu. Ar putea fi un risc, dar ascund totuşi lucrurile de care am nevoie în caseta din tec ornamentat de pe măsuţă. Nu mai ştiu de unde am cumpărat-o şi pentru ce, dar uite că mi-e utilă, în sfârşit.
   Mă strigă încă o dată şi îmi zăresc pentru o clipă imaginea în oglindă. Arăt ca naiba. Sunt palidă şi transpirată, iar pupilele îmi sunt atât de dilatate, încât ochii îmi par aproape negri. Buzele îmi zvâcnesc. Nici nu mă mai recunosc, şi îmi vine să râd din cauza asta – un sunet neaşteptat care aproape că mă sperie. Să-i dau drumul în casă, ori nu – asta-i întrebarea. Dar cu acea parte a creierului care-mi funcţionează normal înţeleg că aş putea avea un avantaj de asta. La un moment dat, oricum aveam să mimez starea asta, iar acum nu e nevoie s-o fac. Planul meu merge înainte. La fel ca toate planurile mele.
   Mă împleticesc până la uşă şi o deschid, clipind în lumina soarelui. Cu o oră în urmă n-aş fi fost în stare să mă mişc, dar acum, că mă concentrez, mâinile şi picioarele mă ascultă. Sunt mândră de mine, însă Louise mă priveşte şocată. Şi trece o secundă înainte să înţeleg că eu mă clatin, nu ea şi nici aleea de afară.
   – La naiba, Adele! exclamă ea intrând repede şi punând mâna pe braţul meu. În ce hal eşti! Ai băut? mă întreabă conducându-mă spre bucătărie. Hai să punem de o cafea. Mi-am făcut griji pentru tine.
   – Îmi pare tare rău pentru telefon, bălmăjesc. Tare rău.
   O las să mă aşeze într-un scaun. Ce uşurare să stau jos! Un lucru mai puţin asupra căruia să mă concentrez.
   – N-are de ce să-ţi pară rău.
   Pune apă în fierbătorul electric şi caută nişte ceşti şi cafeaua instant. Mă bucur că am în dulap un borcănel „pentru cazuri de urgenţă“. Chiar dacă reuşesc să fiu pe jumătate prezentă, tot n-aş avea energia să-i explic cum funcţionează cafetiera.
   – Ai şi tu dreptul la prieteni, Adele. Oricine are dreptul să aibă prieteni, continuă ea în vreme ce se uită în jur căutând băutura, dar nu găseşte nimic. Ce-i cu tine? Ţi-e rău? Ţi-a făcut ceva?
   Clatin din cap încet, încercând să menţin lumea pe axa ei.
   – Pastilele. Poate că am luat mai multe decât ar fi trebuit.
   Se duce la dulap, îl deschide şi ştiu că analizează în minte cât de posibil ar fi să-ţi învineţeşti ochiul cu uşa.
   – Serios, nu-ţi face griji, nu-i nicio problemă, sunt luate pe reţetă.
   Dar ea nu renunţă, sigur că nu. Trece cu vederea prima linie defensivă, de ibuprofen şi antiacide, şi scormoneşte printre cutiile din spate, întinzându-le pe blat. Fierbătorul piuie, dar ea nu se clinteşte. Studiază etichetele. Toate poartă numele meu clar scris şi instrucţiunile de administrare specificate de soţul meu.
   – Rahat! exclamă în cele din urmă. David ţi-a prescris astea?
   Încuviinţez.
   – Pentru anxietate.
   – Astea nu sunt pentru anxietate, Adele. Sunt antipsihotice puternice. Foarte puternice. Toate, într-o măsură mai mare sau mai mică.
   – Ba nu, te înşeli, sunt pentru anxietate.
   Nu mai spune nimic, continuând să se uite la cutii, multe dintre ele cu folii pe jumătate goale, după ce am tot aruncat pastilele la scurgere. Desface apoi o cutie.
   – Nu are prospect. David îţi aduce medicamentele acasă sau te duci tu să le iei de la farmacie?
   – Le... le aduce, răspund încet. Poţi să-mi dai puţină cafea? Sunt foarte obosită.
   În realitate, mă mir şi eu cât de repede îmi revin, dat fiind că e abia a doua oară când fac asta.
   Prepară în sfârşit cafeaua şi se aşază apoi în faţa mea. Nu mai e nimic aiurit şi visător la dolofana Louise. De fapt, nu mai e nimic dolofan la ea. Ultimele două zile de angoasă au scăpat-o şi de ultimele kilograme dificile.
   – De cât timp te obligă să le iei? mă întreabă.
   Ridic din umeri.
   – De o vreme. Încearcă mereu altele, răspund cu privirea aţintită în cana de cafea, savurând căldura ceştii pe degetele mele devenite prea sensibile. Eu însă nu le iau de fiecare dată. Dar uneori mă urmăreşte.
   Îmi reazem capul de perete, obosită să-l mai ţin drept. Mintea mi se limpezeşte, dar restul corpului îşi revine mai greu.
   – I-am spus că vreau să-mi recapăt controlul asupra banilor, murmur ca şi când frântura asta de informaţie n-ar fi deloc importantă. Înainte să ne mutăm, după ce s-a întâmplat în Blackheath. Dar el n-a vrut. A zis că întâi trebuie să mai iau pastile o perioadă, ca să mă calmez, şi pe urmă o să discutăm problema. Încerca de ceva vreme să mă convingă să le iau, şi eu refuzam mereu, dar pe urmă mi-am zis să încerc totuşi. De dragul lui. De dragul nostru.
   – Ce s-a întâmplat în Blackheath?
   Autocompătimirea i-a dispărut acum, că se simte din nou atrasă în povestea noastră. Ezit mult înainte să-i răspund.
   – Cred că a avut o aventură.
   Cuvintele au fost abia ceva mai mult decât o şoaptă, dar când le aude, Louise se trage puţin înapoi şi se înroşeşte la faţă. „Mda, cam doare, nu-i aşa? Acum ştii şi tu cum e.“
   – Eşti sigură? mă întreabă, iar eu ridic din umeri.
   – Aşa cred. Şi cu cine?! Cu proprietara cafenelei de pe colţul cu clinica! Marianne o chema.
   Încă îi simt numele amar pe limbă.
   – Oh!
   „Da, Louise, oh! Înghite găluşca! Acum nu te mai simţi chiar atât de specială, nu-i aşa?“ Îmi vine să râd şi pentru o clipă înspăimântătoare mă tem că o să-mi scape un hohot, dar îmi acopăr gura cu mâna şi-mi întorc privirea de parcă m-aş strădui să nu plâng.
   – Ăsta trebuia să fie noul nostru început. Casa asta. Slujba asta nouă a lui. I-am cerut din nou să îmi recapăt banii, doar ca să-i pot controla mai bine, iar el a luat-o razna. A... a...
   Răsuflarea mi se taie, iar ea face ochii mari.
   – Ce-a făcut, Adele?
   – Ştii când ţi-am zis că ne-a murit pisica după ce ne-am mutat aici? Ei bine, el a lovit-o cu piciorul. Tare de tot. Iar pe urmă, când zăcea moale, a călcat pe ea, îi explic şi privesc spre uşa din spate şi spre grădină, unde am îngropat-o, apoi adaug: El a omorât-o.
   Louise tace. Şi ce-ar mai fi de spus. E prea îngrozită ca să mai vorbească.
   – Aşa e David, continui cu oboseală în glas, încă bâiguind uşor cuvintele. Uneori e de-a dreptul fermecător. Foarte amuzant şi drăguţ. Dar când se înfurie, devine o altă persoană. Iar în ultimul timp se pare că orice fac îl înfurie. Nu pricep de ce nu mă părăseşte, dacă e atât de nefericit. Aş vrea să mă iubească din nou.
   Şi chiar asta vreau. Mult de tot.
   – Dacă divorţează de tine, trebuie să-ţi dea înapoi toate proprietăţile, replică ea.
   Chipul îi împietreşte pe măsură ce piesele micului puzzle pe care l-am pregătit cu grijă încep să prindă contur, apoi scotoceşte în geanta ei şi scoate un telefon mobil.
   – E cu cartelă preplătită şi am memorat deja în el numărul meu. Ascunde-l undeva. Şi dacă ai nevoie de mine, sună-mă sau trimite-mi un SMS, bine?
   Încuviinţez.
   – Promiţi?
   – Promit.
   Beau din cafeaua care s-a răcit şi mâna încă îmi tremură.
   – Şi dacă poţi, nu mai lua pastilele alea. Nu-ţi fac bine. Nu eşti bolnavă. Cine ştie cum îţi alterează chimia creierului?! Acum, hai să te culci. Poţi să dormi ca să dispară efectele neplăcute, până când vine el acasă.
   – Şi tu ce-o să faci, Louise? întreb ţinându-mă cu un braţ de umărul ei. Să nu faci nimic prostesc, bine? Nu discuta cu David despre asta.
   Ea râde cu amărăciune.
   – Nici n-aş avea cum, dat fiind că m-a concediat.
   Mă prefac surprinsă.
   – Ce-a făcut? Oh, Louise, asta e din vina mea. Îmi pare foarte rău!
   – Nu e deloc vina ta. Să nu crezi asta. Tu n-ai făcut nimic greşit.
   Trupul ei e mai puternic şi mai tonifiat decât atunci când ne-am cunoscut. Eu am creat-o pe această nouă Louise şi mă simt mândră în timp ce mă aşez în patul meu confortabil.
   – Oh, Louise! spun somnoroasă, ca şi când acum mi-ar fi venit ideea. Ghiveciul cu planta de lângă uşa din faţă... În partea dreaptă...
   – Ce-i cu el?
   – Am ascuns în el o cheie de rezervă, în caz că rămân vreodată pe afară, îi explic şi apoi adaug, după o pauză: El m-a încuiat o dată în casă. Mi-a fost frică.
   – Dacă mai face asta vreodată, să mă suni imediat.
   Aproape că spumegă tigrişorul ăsta viteaz de femeie.
   – Nu ştiu ce m-aş face fără tine, murmur în timp ce ea mă înveleşte cu o pătură şi apoi îmi dă la o parte părul de pe obraz, cu un gest delicat. Chiar nu ştiu.
   Şi ăsta e adevărul.

36. LOUISE

   E arămiu ca o alună băieţelul meu mic. Ei, poate nu chiar atât de mic. A mai crescut.
   Deşi e târziu şi aproape că a adormit, îmi dau seama cât de bronzat şi de sănătos e, şi aproape că izbucnesc în plâns când se repede în braţele mele şi mă ţine strâns. Singurul lucru bun din viaţa mea.
   – Ţi-am adus asta, mami.
   Îmi arată un breloc cu o scoică încastrată în răşină transparentă.
   E un suvenir ieftin, dar mă încântă la nebunie. Îmi place fiindcă l-a ales el pentru mine.
   – Oh, Doamne, mulţumesc! E foarte frumos. Mâine-dimineaţă la prima oră o să mi-l pun la chei. Acum, ce-ar fi să-ţi duci bagajul în dormitor până când îi spun eu noapte bună lui tati?
   – Ne vedem curând, soldăţel! îi strigă Ian şi pe urmă, când Adam pleacă târând după el valijoara Buzz Lightyear, îmi zâmbeşte. Arăţi bine, Lou. Ai mai slăbit cumva?
   – Puţin.
   Mă bucur că a remarcat, dar cu toate că par mai subţire, „bine“ nu e chiar cuvântul pe care l-aş fi ales eu ca să mă descriu azi. După o noapte de nesomn tot întorcându-mă şi răsucindu-mă în pat, cu gândul la viaţa de rahat a cuplului David–Adele, la propria-mi inimă rănită, la faptul că nu mai am loc de muncă şi plângându-mi de milă, arăt ofilită.
   – Ah, atunci probabil că n-ar fi trebuit să-ţi aduc astea.
   Şi ridică spre mine o pungă cu două sticle de vin roşu franţuzesc şi câteva sortimente de brânză.
   – Totdeauna-s bine-venite, replic cu un zâmbet obosit şi iau punga.
   Nu-i spun că mi-am pierdut slujba. Asta mai poate aştepta o vreme, şi va trebui să inventez ceva ca motiv. În niciun caz nu i-aş putea spune adevărul. Nu vreau să-şi închipuie că am ajuns la acelaşi nivel de moralitate. El m-a înşelat, iar eu m-am culcat cu un bărbat însurat. Nu, sigur n-o să-i dau satisfacţia asta. O să spun că noul meu şef şi-a adus propria secretară, sau aşa ceva. Asta-i lecţia pe care o învăţ eu despre relaţiile ilicite: duc la minciuni.
   – E cazul să pleci, nu-i aşa? îi spun. Cred că Lisa e foarte obosită şi s-a plictisit aşteptând în maşină.
   E aproape de miezul nopţii, fiindcă Eurostarul a avut întârziere, altfel ar fi trebuit să fie acasă înainte de ora nouă.
   – Da, este, răspunde el şi, după o clipă, cu un aer stingher, continuă: Îţi mulţumesc, Louise. Ştiu că nu e uşor.
   – E-n regulă, sincer. Mă bucur pentru tine. Serios.
   Mă întreb dacă asta e o minciună sau nu şi constat că e în parte adevărat, în parte minciună. Complicat! Însă chiar vreau să plece acum. După intensitatea ultimelor săptămâni, nu mai am energie pentru conversaţie de complezenţă, iar această revenire silită la normalitate îmi pare ireală.
   După ce el îşi ia rămas-bun, îl îmbrac pe Adam în pijama şi-l strâng tare lângă mine, savurându-i mirosul delicios, în timp ce-mi povesteşte aproape adormit cum şi-a petrecut vacanţa – lucruri pe care în mare parte le-am auzit deja la telefon. Dar nu mă deranjează. Am impresia că aş putea să-l ascult turuind toată noaptea. Îi pun pe noptieră un pahar mare de plastic cu apă şi mai vorbim puţin, iar lui i se face tot mai somn.
   – Mi-a fost dor de tine, mami. Mă bucur că am venit acasă.
   Mi se topeşte inima. Chiar am şi eu o viaţă a mea. Poate că sunt prinsă până peste urechi în grija pentru băieţelul meu, dar îl iubesc din tot sufletul, cu o dragoste pură, curată, deplină.
   – Şi mie mi-a fost dor de tine, îl asigur, deşi cuvintele nu pot reda ceea ce simt. Hai să mergem mâine la pădurea Highgate, dacă o să e vreme frumoasă. Mâncăm nişte îngheţată... trăim nişte aventuri palpitante... Ai vrea?
   Zâmbeşte şi încuviinţează din cap, însă deja e pe jumătate în lumea viselor. Îl sărut de noapte bună şi mai stau puţin să-l privesc înainte să sting lumina şi să ies din dormitor.
   Sunt frântă. Faptul că-l am pe Adam lângă mine m-a liniştit, iar acum doar oboseala mă apasă. Îmi pun un pahar din vinul roşu pe care l-a adus Ian şi care izbuteşte să-mi risipească ultimele urme de tensiune, până când nu mă mai pot opri din căscat.
   Încerc să nu mă mai gândesc la David şi la Adele. Ea are acum un telefon. Dacă are probleme serioase, poate să mă sune. Fireşte, dacă nu cumva o să fie prea năucită de amestecul de pastile pe care i le dă David. Eu însă nu pot să fac nimic în sensul ăsta. M-am gândit să-l sun pe doctorul Sykes, dar pe cine va crede el? Şi sunt sigură că Adele va minţi ca să-l protejeze pe David – şi pe sine însăşi. Nu pot să înţeleg cum de-l mai iubeşte – fiindcă e evident că-l iubeşte – când mi se pare limpede că stă cu ea doar pentru bani. Oare cât de mare e averea? Şi cât o cheltuit el până acum? Poate că sunt împreună de atâta vreme, încât Adele confundă dependenţa cu dragostea.
   Mă doare ce-a spus ea, că David a avut o relaţie cu cineva, acolo unde au locuit înainte. Cam atât au ţinut deci mustrările lui de conştiinţă cu „Eu nu fac asta de obicei“. Mă doare şi îmi amintesc întruna cum s-a purtat în seara aceea îngrozitoare, cât de reci i-au fost cuvintele. Un necunoscut. Cealaltă faţă a lui, aşa cum a zis Adele.
   Oftez lung, de parcă aşa i-aş putea da cumva pe amândoi afară din viaţa mea. Adam s-a întors acasă. Trebuie să mă concentrez pe el acum. Pe el şi pe efortul de a-mi găsi un nou serviciu. Orice ar spune doctorul Sykes, la clinică nu mă mai pot întoarce. Chiar dacă David ar pleca, prezenţa lui e prea puternică – la fel ca tot ce s-a întâmplat între noi – ca să mai vreau să lucrez vreodată acolo.
   Lucrurile nu ar mai fi niciodată la fel. Caut într-o doară oferte de lucru pe net, dar nu găsesc nimic potrivit, ceea ce mă face să mă simt şi mai jalnic. Slavă Domnului că am ceva economii la bancă, din care putem trăi câteva luni, însă ele nu vor ţine la nesfârşit, iar în cele din urmă aş risca să revin din nou la mila lui Ian. Aş vrea să mă fac ghem şi să rămân aşa până când trece totul. Îmi golesc paharul şi mă duc la culcare. Adam s-a întors, aşa că nu o să mai pot sta până târziu în pat.
   Adorm repede. În ultima vreme spaimele nocturne mi-au dispărut aproape complet; aştept o secundă sau două, mă uit la degete, apare uşa căsuţei de păpuşi şi intru. Ca de obicei, mă duc în grădina de lângă lac, iar Adam e şi el cu mine, şi cu toate că încercăm să ne distrăm, e o zi cenuşie şi ploioasă, de parcă starea mea de spirit are un cuvânt de spus până şi în visul pe care mi-l controlez.
   Ştiu că visul e doar o fantezie şi că fantezia nu înseamnă mare lucru cât timp suntem doar noi doi acolo. În noaptea asta, David nu mai face grătar. Nu-l vreau în visul meu. Nu, când vorbele lui – „dacă ştii ce-i bine pentru tine, stai departe de amândoi“ – îmi răsună încă limpede în minte. Sunt lângă iaz, dar Adam a renunţat la peşti şi mormoloci, absorbit fiind de maşinuţele de jucărie risipite pe pajişte, şi abia dacă ridică ochii spre mine. Ştiu că eu îl aduc aici – dacă vreau să fie lângă mine, căutând „comori“ în apă, nu trebuie decât să doresc asta –, dar acesta nu e Adam cel adevărat, e doar o creaţie imaginară, iar în noaptea asta nu mi se pare suficient.
   Adam cel real doarme în patul lui, sub pătură şi cu Paddington în braţe. Mă gândesc la el – cum doarme atât de aproape de mine – şi închipuindu-mi-l din nou în camera lui îmi umple inima de bucurie, şi vreau să-l văd şi să-l strâng în braţe. Simt asta cu întreaga fervoare a unei mame şi o clipă mai târziu, dintr-odată, iat-o din nou.
   Uşa a doua.
   Licăreşte sub oglinda apei la fel ca înainte, dar de data asta se mişcă, se ridică în poziţie verticală şi cu toate că marginile au aceleaşi luciri tremurătoare, uşa în sine e din apă. Stau nemişcată şi ea se apropie cu repeziciune de mine, şi preţ de o secundă am impresia că zăresc mormoloci şi peştişori aurii înotând la suprafaţă, apoi întind mâna şi ating lichidul călduţ, trec prin el şi...
   ... stau lângă patul lui Adam. Schimbarea bruscă de decor mă ameţeşte pe moment, dar imediat lumea revine la normal. Sunt în dormitorul lui. Îi aud respiraţia înceată şi regulată, ca răsuflarea celor foarte bătrâni sau a celor care dorm profund. Îşi ţine un braţ peste faţă şi mă gândesc să i-l dau la o parte, dar nu vreau să-l deranjez. S-a dezvelit pe jumătate şi probabil că la un moment dat a lovit paharul, iar apa s-a vărsat pe bietul Paddington, care a căzut din pat.
   Mă bucur că e doar un vis. Adam s-ar necăji dacă ursuleţul ar trebui pus la uscat. Nu m-ar lăsa să-l pun în maşina de spălat.
   Mă aplec să ridic jucăria, dar mâna mea n-o poate apuca. Mai mult decât atât, nu-mi văd mâinile. Mă uit acolo unde ar trebui să fie.
   Nu am mâini. În locul lor, nu e nimic. Stupefiată, încerc de trei ori să ating ursuleţul cu degetele invizibile, dar la fiecare încercare am senzaţia că mâna îmi trece prin blăniţa moale şi udă, de parcă nici n-aş fi acolo, de parcă aş o stafie, şi mă cuprinde o senzaţie oribilă şi simt cum ceva uriaş mă trage din spate şi pentru un scurt moment mi se face o frică teribilă, şi după aceea...
   ... mă trezesc icnind, în capul oaselor în patul meu, chinuindu-mă să respir. M-am deşteptat tresărind, ca atunci când, în pragul somnului, visezi că te prăbuşeşti. Ochii mi se mişcă înnebuniţi în întuneric, în încercarea de a mă orienta unde mă aflu.
   Mă uit în jos, la mâini, şi-mi număr degetele. Zece. O fac de două ori înainte să fiu sigură că de data asta chiar sunt trează. Mă ustură plămânii, de parcă aş fi fumat 20 de ţigări într-o cârciumă de pe vremuri, dar nu mă simt obosită. Dimpotrivă, ciudat de energizată, dat fiind cât de secătuită emoţional sunt şi cât de obosită eram când m-am culcat. Dar mi-e sete. O sete cumplită. Am băut vin înainte să mă culc. Niciodată n-o să mă-nvăţ minte.
   Mă ridic şi mă duc în bucătărie, beau două pahare cu apă de la robinet şi îmi dau apoi şi pe faţă. Plămânii îmi revin la normal, usturimea dispare. Poate că a fost doar un efect al visului.
   E ora 3, aşa că decid să mă întorc în pat, deşi nu sunt sigură că voi adormi la loc, şi mă opresc în pragul camerei lui Adam, mă uit înăuntru şi zâmbesc. Da, e acasă. Partea asta n-a fost vis. Mă pregătesc să închid uşa, când privirea mi-e atrasă de ursuleţul de pe podea. Paddington. Căzut din pat. Mă încrunt şi mă apropii.
   Paharul din plastic de pe noptieră e răsturnat pe o parte, gol.
   Ursuleţul e ud leoarcă. De data asta pot să-l apuc şi să-l ridic. Mă uit la Adam şi inima începe să-mi bată mai repede. Doarme cu un braţ peste faţă şi picioarele îi ies din pătura pe jumătate împinsă într-o parte.
   E ca un moment de deja vu. Totul e exact aşa cum am văzut în vis, după ce am trecut de a doua uşă. Dar nu se poate! E imposibil să fi văzut asta. Eram în vis. Şi totuşi, de unde aş fi putut să ştiu că a vărsat apa şi că ursuleţul s-a udat şi că el doarme cu un braţ peste faţă? Cum să-mi fi imaginat toate lucrurile astea?
   Adam doarme întotdeauna foarte adânc. În mod normal, abia dacă se mişcă în somn, stă ghemuit pe o parte toată noaptea. Nu mi-aş fi imaginat nimic din toate astea dacă doar m-aş fi gândit la el cum doarme.
   Nu ştiu ce să cred. Nu înţeleg nimic. Apoi mă dumiresc. Pesemne am avut un mic episod de somnambulism. Urmează un scurt moment de uşurare, de logică, şi mă agăţ de el, deşi nu pare adevărat. N-am mai mers în somn de când am început să visez lucid. Dar asta trebuie să se fi întâmplat. Poate că eram pe jumătate somnambulă şi pe jumătate trează, sau ceva de genul acesta. Am văzut camera, m-am dus la culcare şi apoi am visat.
   Când îmi dau seama că n-are niciun rost să stau acolo şi să mă holbez, mă întorc în pat şi o vreme mă uit în tavan. Toată chestia asta m-a tulburat, deşi nu sunt sigură de ce. Faptul că n-am putut să ating ursuleţul... Că eram invizibilă... Asta nu mi s-a întâmplat niciodată în noul meu tip de vise; pot să mănânc, să beau, să fac orice. Şi atunci, cum de nu l-am putut ridica pe Paddington? Cum de nu aveam mâini? E bizar. Şi n-a fost ca în celelalte vise. Cu toate că nu aveam corp fizic, visul însuşi mi s-a părut mai solid. Mai real.
   Trebuie să fi mers în somn – asta îmi spun iar şi iar. Fiindcă ce altă explicaţie ar putea exista?

PARTEA A TREIA

37. ADELE

   Suntem ca doi străini în aceeaşi casă acum, ocolindu-ne precauţi şi – în ceea ce-l priveşte pe David, cel puţin – nici nu ne mai prefacem că lucrurile ar sta altfel. Abia dacă ne mai purtăm civilizat.
   Îmi răspunde mormăind la întrebări, de parcă ar involuat la stadiul de neanderthalian, incapabil să rostească fraze articulate, şi evită să mă privească în ochi. Poate că nu vrea să văd că e beat mai tot timpul. Cred că-şi păstrează toată „normalitatea“ pentru serviciu şi nu mai are energie pentru ea acasă.
   Pare mai mic, împuţinat. Dacă eu aş fi psihiatru, aş zice că e în pragul unui colaps nervos. Prietenia mea cu Louise l-a doborât. Ba nu, nu e tocmai adevărat. Prietenia lui Louise cu mine e cea care l-a doborât. Ea era micul lui secret, care acum s-a dus pe apa sâmbetei.
   A fost tras pe sfoară.
   Iar acum, că şocul iniţial a trecut, ştiu că pe mine dă vina.
   – Eşti sigură că nu ştiai cine e? m-a întrebat seara trecută, zăbovind în pragul dormitorului comun, deloc dornic să-l treacă. Atunci când ai cunoscut-o?
   – De unde aş fi putut să ştiu că e una dintre pacientele tale? am replicat cu ochii mari, nevinovaţi.
   „O pacientă.“ Minciuna lui, nu a mea. Chiar dacă era beat, nu m-a crezut. Nu-şi dă seama exact de unde o cunoşteam, dar ştie că aşa e. Totuşi, purtarea mea l-a nedumerit – nu se potriveşte cu mine. La Blackheath am avut o abordare mult mai directă, însă Marianne nu era altceva decât o potenţială ameninţare la adresa căsniciei mele, pe când Louise e... Ei bine, Louise e marea speranţă a fericirii noastre. Louise e minunată.
   Nu-mi place să-mi recunosc greşelile, dar trebuie să admit că în Blackheath m-am purtat probabil prea evident. N-ar fi trebuit să mă las stăpânită de furie – cel puţin nu atât de dramatic –, însă situaţia a fost cu totul alta. Şi, oricum, e de domeniul trecutului. Eu nu mă sinchisesc niciodată de trecut – decât atunci când îmi foloseşte în prezent, şi poate că ce s-a întâmplat în Blackheath se va dovedi util, caz în care sigur că nu va mai fi fost o greşeală. Trecutul e la fel de efemer ca viitorul – doar fum şi oglinzi şi chestiune de perspectivă.
   Nu poţi să pui degetul pe el, nu-i aşa? Să zicem că două persoane trec exact prin aceeaşi situaţie; cere-le mai târziu să-ţi povestească întâmplarea şi, cu toate că versiunile lor poate că vor fi similare, deosebiri între ele vor exista întotdeauna. Adevărul e diferit pentru oameni diferiţi.
   Dar... bietul David! El e măcinat de ce-a fost. Trecutul e ca un bolovan legat de picioarele lui, îl trage în jos şi ne îneacă. Acel unic moment din trecut l-a frânt şi l-a transformat în cel care e acum. O singură noapte a dus la alcool, la îngrijorare, la incapacitatea de a-şi da voie să mă iubească, la vinovăţie. A fost atât de-al naibii de obositor să trăiesc cu asta şi să încerc să dreg totul pentru amândoi.
   Să încerc să-l fac să înţeleagă că nu contează. Fiindcă nimeni nu ştie. Şi nimeni nu va şti vreodată. Aşa că din multe puncte de vedere, dacă nimeni nu ştie, de fapt nici nu s-a întâmplat. Dacă un copac cade în pădure şi nimeni nu-i aproape ca să-l audă, bla, bla, bla.
   În scurt timp însă, teribilul nostru secret vinovat va fi scos la lumină, iar noi ne vom elibera de el. David e pe punctul să înceapă să vorbească, îmi dau seama. Îmi închipui că închisoarea i se pare o opţiune mai bună decât să continue să trăiască în iadul ăsta. Nu mă doare atât de rău cât ar trebui atunci când mă gândesc că omul pe care-l iubesc cu toată fiinţa consideră că viaţa alături de mine e un iad, dar, pe de altă parte, în ultima vreme nici pentru mine n-a fost tocmai o călătorie de plăcere.
   Mărturisirea îi va aduce însă doar o uşurare temporară. Asta n-a înţeles el deocamdată. Dacă va vorbi, n-o va recăpăta pe Louise. Nu-i va oferi încredere şi iertare. Iar David le merită pe amândouă.
   Unele secrete trebuie excavate, nu doar spuse, iar micul nostru păcat se numără printre ele.
   Aş fi putut face totul mult mai uşor. I-aş fi putut lăsa în pace şi poate că David i-ar fi spus în cele din urmă lui Louise adevărul despre căsnicia noastră, despre întâmplarea care a marcat-o, iar ea poate că l-ar fi crezut, însă el s-ar fi întrebat mereu dacă nu cumva ea are unele îndoieli. Întotdeauna ar pândi la ea semne de suspiciune. Fiindcă nu există nimic solid într-o mărturisire.
   Totul se reduce la Louise. Ea trebuie să ne descopere de una singură trecutul sordid. Trebuie să ne elibereze pe amândoi prin încrederea ei deplină. Şi depun eforturi mari ca să ajungem acolo.
   Chiar dacă David nu poate nici măcar să mă privească, eu pentru el fac totul.
   Pregătesc un ibric cu ceai de mentă şi între timp scot din dulap telefonul mobil, îl deschid şi scriu un mesaj pentru Louise, micuţa mea marionetă.

   Voiam să-ţi spun că totul e-n regulă aici. Încerc să mă port normal.
   Am vărsat praful din capsulele pe care mi le-a prescris, pentru ca atunci când el e aici, să înghit doar capsulele goale. Pe celelalte le ţin doar sub limbă, apoi le scuip. M-am uitat în biroul lui să văd dacă are vreun dosar despre mine, dar n-am găsit nimic. Mă bucur că ţi-am spus unde e cheia de rezervă. Mi se pare aiurea să-mi fie teamă de D – el a avut întotdeauna grijă de mine –, dar ai dreptate, nu e suficient să-l iubesc. Poate c-o să iau legătura cu un avocat pt divorţ. Oh, mi te-am imaginat împreună cu mine în vis – eram în Orient Express – o vacanţă între noi, fetele – ar trebui s-o facem cândva! A xx

   E un mesaj lung, dar îi arată câtă nevoie am de ea şi cât îmi lipseşte. Nu mă mai sinchisesc să pun telefonul la loc – Louise răspunde întotdeauna repede, şi nici acum nu întârzie.

   Mă bucur că eşti bine. Bună treaba cu capsulele! Mi-am făcut griji pt tine. Am mai avut un vis şi am trecut prin uşa a doua despre care ţi-am zis. Am ajuns în dormitorul lui Adam. Lucrurile erau mişcate din loc.
   Când m-am trezit şi m-am dus să văd ce face, totul era exact ca în vis.
   Ciudat, nu? Tu n-ai văzut niciodată o a doua uşă? Probabil că mi s-a întâmplat fiindcă sunt somnambulă. Şi DA PT ORIENT EXPRESS!

   Îi răspund că da, e ciudat, şi că nu, eu n-am văzut niciodată o a doua uşă, că probabil creierul ei funcţionează altfel decât al meu, dar mâinile îmi tremură de entuziasm când tastez. Abia dacă mai pot sta locului, însufleţită de un val brusc de adrenalină.
   A reuşit deja! Încă nu şi-a dat seama bine ce anume a reuşit, dar progresează foarte repede. Mult mai repede decât mine. E un talent natural.
   Trebuie să pun lucrurile în mişcare mai iute acum, că nu mai pot controla eu totul.

   O să intru din nou în biroul lui să caut un dosar despre mine. Unde ar putea să fie? Oricum, trebuie să închei acum. Ai grijă de tine. A xx 

   N-am chef să mă întind la vorbă cu ea. Sunt prea surescitată. Dar i-am dat un imbold în ultimul mesaj. O altă sămânţă plantată ca să-i pună în mişcare rotiţele minţii, deşi răspunsul e atât de clar, încât ar trebui să fie cretină ca să nu-şi dea seama de soluţie.
   Îmi închipui ce părere o fi având ea despre capacităţile mele intelectuale! Biata Adele! Atât de dulce şi de drăguţă, şi totuşi atât de proastă şi de neajutorată! Probabil că asta crede despre mine.
   Dacă ar şti ea!

38. LOUISE

   Am petrecut o zi minunată la pădure împreună cu Adam şi apoi în parcul de aventură, încheiată cu un prânz târziu la cafenea, şi suntem amândoi veseli şi îmbujoraţi de la aerul proaspăt când ne întoarcem în apartament.
   Mă bucur că mi-a scris Adele în dimineaţa asta ca să-mi spună că, cel puţin, situaţia nu e mai rea decât înainte, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că încearcă să nu mai ia pastilele acelea. Naiba ştie ce efecte pot să aibă asupra unei minţi sănătoase!
   Faptul că am avut câteva ore în care nu mi-am făcut griji a fost extraordinar şi încă zâmbesc când îmi caut cheile în geantă. Nu l-am dus eu în Franţa, nu i-am dat să mănânce melci şi nici nu l-am dus la piscină, dar încă mă pricep să-mi fac băieţelul să râdă. Ne-am jucat de-a Doctor Who printre copaci. Adam a fost doctorul, fireşte, iar eu, asistentul lui de încredere. Copacii erau nişte extratereştri care la început voiau să ne omoare, dar, la un moment dat – şi sunt sigură că pentru Adam totul a avut o logică – noi i-am salvat şi pacea s-a reinstaurat, astfel că am fost gata să ne îmbarcăm într-o nouă aventură.
   După o oprire pentru realimentare cu îngheţată, evident. Adam e convins că îngheţată mănâncă doctorul şi asistentul lui atunci când călătoresc, iar eu nu l-am contrazis.
   Mi-a dat dieta peste cap, dar stresul prin care am trecut cât timp a fost el plecat mi-a topit câteva kilograme. Şi, Doamne, ce bună a fost! Viaţa mea reală chiar sună bine.
   – Unde e brelocul de la mine? întreabă Adam, puţin bosumflat. Ai zis că-l pui azi la chei!
   – Năuca de mami a uitat.
   E încă pe măsuţa de cafea, unde l-am lăsat aseară. Mi-a ieşit complet din minte după visul acela bizar.
   - Îl pun imediat ce intrăm în casă, îl asigur.
   Îi ciufulesc părul şi zâmbesc, dar sunt supărată. Cum de-am uitat de breloc? Cadoul pe care mi l-a adus el! Primesc un dar din partea singurei persoane care mă iubeşte necondiţionat, şi uit de el.
   Abia după ce se aşază să se joace la vechiul iPad al tatălui său şi cu desene animate la televizor ca fundal, încep să-mi mut mănunchiul de chei şi îmi dau seama că încă le mai am pe cele de la clinică.
   Inima începe să-mi bată mai repede. Dacă David ar avea un dosar despre Adele, cu siguranţă nu l-ar ţine acasă, ci undeva la serviciu, unde ea să nu poată da peste el.
   Dar eu aş putea să-l găsesc. Dacă aş avea curaj.
   Mă uit la chei. Aş putea să intru fără ca nimeni să aibă habar. Ştiu codul de acces al alarmei. Aş putea s-o fac chiar diseară. Mi se face rău când mă gândesc la asta, dar mă străbate şi un val de adrenalină. Trebuie să ştiu. Adele trebuie să ştie. Şi îi sunt datoare, după tot ce-am făcut, chiar dacă, din fericire, ea nu ştie ce prietenă de rahat îi sunt.
   Adam e captivat de film, urmărindu-l somnoros, încă obosit după vacanţă şi după ziua petrecută în natură, aşa că mă strecor afară şi bat la uşa alăturată.
   - Bună, mă întâmpină Laura zâmbind, în timp ce sonorul televizorului ei cu ecran uriaş răzbate până la mine. Louise, cu ce pot să te ajut? Vrei să intri?
   Îmi place de ea, deşi în ultima vreme am văzut-o destul de rar, şi încerc un moment de stânjeneală la gândul că probabil m-a auzit certându-mă cu David acum două seri.
   - Nu pot să stau, l-am lăsat pe Adam singur. Mă întrebam... ştiu că e prea din scurt, dar ai putea să stai tu cu el în seara asta? Îmi pare rău, dar a intervenit ceva de ultim moment.
   - O întâlnire? mă întreabă ea cu un zâmbet până la urechi.
   Încuviinţez, ceea ce e o prostie. Acum va trebui să mă îmbrac ca pentru o ieşire în oraş doar ca să mă furişez în fostul meu birou. Şi când mă gândesc la ce am de gând să fac, mă pomenesc dorindu-mi să mă refuze.
   - Sigur că pot, răspunde Laura, iar eu îmi blestem impetuozitatea. N-o să stau eu în calea posibilei iubiri adevărate sau a unei tăvăleli bune. La ce oră?
   - Pe la opt? Voi avea puţin timp de pierdut, dar o oră mai târzie i-ar ridica suspiciuni. E în regulă? Adam o să fie deja în pat, şi ştii cum e el, nu se trezeşte niciodată peste noapte.
   - Nu-i nici o problemă, serios, mă asigură ea. Oricum, nu aveam niciun plan pentru seara asta.
   - Îţi mulţumesc, Laura. Eşti o drăguţă!
   Deci, asta e. O fac.

   Sunt din ce în ce mai încordată pe măsură ce se apropie seara, iar temerile mă asaltează.
    Dacă au schimbat codul alarmei – asta e principala mea îngrijorare, deşi nu văd de ce. Codul a rămas acelaşi cât am lucrat eu acolo, iar între timp au venit şi au plecat diverşi angajaţi. Iar după părerea doctorului Sykes, există posibilitatea să mă întorc la un moment dat la lucru; de ce şi-ar face deci probleme fiindcă ştiu codul de acces?
    Dar la opt şi un sfert, când o las pe Laura în apartament şi plec, încă nu sunt hotărâtă dacă e cazul sau nu să-mi duc planul până la capăt. Dacă află cineva, aş putea avea necazuri mari. Mă gândesc la pastile. La starea în care era Adele ieri. Dacă n-o fac, e posibil să aibă probleme şi mai mari.
   Nu pot să mă duc direct la clinică, e mult prea devreme, aşa că intru într-un restaurant italian de pe Broadway, mă aşez într-un colţ şi comand o cină pe care n-am chef s-o mănânc. Stomacul mi-e ghem de spaimă, dar mă silesc să înghit jumătate din porţia de risotto. Şi ca să mă liniştesc, beau un pahar mare de vin roşu. Dar e ca şi când aş bea apă şi mintea mi-e perfect de limpede.
   La zece, când deja nu mai pot să stau, ies şi mai rătăcesc pe străzi cam o oră, pufăind tot timpul din ţigara electronică, până ce simt cum mi se usucă gura şi gâtul. Încerc să mă concentrez. Mă gândesc la Adele. Ştiu că trebuie să fac ce mi-am propus. E important. Şi, la urma urmei, doar nu dau o spargere! Tehnic vorbind, nu. Am cheile. Dacă apare cineva – oh, Doamne, la naiba, să nu vină nimeni! – pot să pretind că am venit să iau un obiect pe care l-am uitat acolo.
    „Da, Louise, sigur, miezul nopţii e exact momentul în care un nevinovat ar alege să facă aşa ceva la locul de muncă!“
   Strada mi se pare sufocant de întunecată când mă apropii de clădire şi paşii mei sunt singurii care tulbură liniştea zonei.
   Majoritatea clădirilor de aici găzduiesc birouri de contabilitate sau ale unor avocaţi, şi cu toate că la etajele superioare sunt şi câteva apartamente de locuit, abia dacă răzbate o rază de lumină de după perdele şi draperii de designer. Ar trebui să mă bucure faptul că nu pot fi văzută, dar simt cum mi se zburleşte părul de pe ceafă, de parcă ceva mă pândeşte în întuneric. Arunc o privire peste umăr, convinsă pentru o clipă că e cineva în spate, dar strada e pustie.
   Cu mâini tremurânde, scot cheia din geantă. „Intri şi ieşi rapid. O să fie uşor. Prefă-te că eşti James Bond.“ Dar nu mă simt deloc ca un James Bond când cheile îmi scapă dintre degete şi cad cu zgomot pe prima treaptă, dar o clipă mai târziu descui uşa şi intru. Îmi simt inima în gât când aprind lumina şi dau fuga la panoul de alarmă, care piuie numărând cele 30 de secunde până la declanşarea dezastrului.
   Am făcut asta de o sută de ori până acum şi, cu faţa înfierbântată, sunt sigură că de data asta o să formez codul greşit, însă degetele mele îşi amintesc ordinea cifrelor şi zboară pe tastatură, iar un moment mai târziu piuitul încetează. Stau nemişcată în holul oustiu, inspir adânc de câteva ori şi mă forţez să-mi potolesc bătăile inimii. Am intrat. Sunt în siguranţă.
   Mă îndrept spre biroul lui David, încercând să aprind cât mai puţine lumini. Am mai fost aici singură, pe întuneric în dimineţile de iarnă, dar în seara asta clădirea pare altfel. Neprimitoare, de parcă aş fi trezit-o din somn şi ar şti că n-ar trebui să mă aflu aici.
   Medicii îşi încuie rareori cabinetele – trebuie să poată intra oamenii de la curăţenie – şi un aer mic-burghez de blazare pluteşte în clinică – o încredere de modă veche. În plus, la drept vorbind, niciunul dintre ei nu are cabinetul doldora de morfină care să tenteze, iar în ceea ce priveşte informaţile, fişele pacienţilor sunt stocate în general în computere protejate cu parolă, pe care numai doctorii le pot accesa.
    Dar dacă David are aici un dosar despre Adele, cu siguranţă nu-l va fi introdus în reţea, unde oricare dintre parteneri îl poate vedea, chiar dacă n-ar avea cum să-l acceseze. S-ar isca întrebări, măcar de ordin etic.
   Uşa cabinetului e într-adevăr descuiată. Aprind lampa de pe birou şi încep să caut în fişetul din colţ, dar în el sunt aproape numai broşuri ale unor companii farmaceutice şi ghiduri terapeutice pentru pacienţi. Multe dintre prostiile astea au rămas, probabil, de la doctorul Cadigan. Deloc interesant. Scot totul şi cercetez cu atenţie, dar nu e nimic ascuns pe fundul nici unui raft.
   După 20 de minute am pus deja totul la loc - în ordinea corectă, sper - dar dezamăgirea mi-a sporit hotărârea de a găsi ceea ce caut. Nu voi avea curajul să vin încă o dată aici, dar pe de altă parte, trebuie să fiu acasă cel mai târziu la ora unu, pentru ca Laura să nu-mi pună prea multe întrebări. Mă uit în jur. Unde ar putea fi? Trebuie să aibă măcar nişte însemnări undeva - doar el îi prescrie medicamentele. Are nevoie de ceva ca acoperire.
   Biroul lui a rămas singurul nescotocit din cabinet şi trec la treabă cu înfrigurare. În sertarul de sus sunt pixuri, agende şi coli de scris – surprinzător de dezorganizate, dat fiind cât de imaculată e casa lui. Dar când trag de sertarul de jos, constat că e încuiat.
   Încerc din nou, degeaba. Un sertar încuiat. Secrete.
   Caut cheia în cel de sus, dar nu e acolo. Probabil că o ţine la el.
   Ce porcărie! Ce pot să fac? Mă uit o vreme la sertar şi curiozitatea devine mai puternică decât mine. Trebuie să caut înăuntru. La naiba cu consecinţele! O să-şi dea seama că i-a spart cineva încuietoarea, dar n-o să ştie sigur că eu am fost. Iau un cuţit din bucătărie şi-l înfig în micul spaţiu gol de la marginea sertarului, încercând să-l folosesc ca pe o pârghie pentru a-l deschide.
   La început mă îndoiesc că o să reuşesc, dar mormăi un „Haide odată, rahatule!“, împing zdravăn şi lemnul se crapă. Sertarul se deschide de două degete. Am reuşit.
   Mai întâi văd sticlele de coniac. Două, una pe jumătate goală. Ar trebui să fiu şocată sau cel puţin surprinsă, dar nu sunt. Faptul că bea e, probabil, unul dintre cele mai slab păzite dintre secretele lui David – pentru mine şi Adele, cel puţin. Lângă sticle văd mai multe pachete de dropsuri mentolate. Oare cât bea pe zi? Aproape că mi-l imaginez – o duşcă acum, una mai târziu, nu prea mult, dar suficient. De ce bea? De vinovăţie? De nefericire? Dar cui îi pasă?
   N-am venit aici pentru el!
   Sunt tentată să iau sticlele şi să le golesc la chiuvetă, dar mă stăpânesc, aşa că le scot şi caut sub ele. Stau în genunchi şi am transpirat pe sub fardurile pe care a trebuit să le folosesc de ochii Laurei, şi scotocesc printre plicuri şi dosare cu reţete şi copii ale articolelor medicale pe care le-a scris de-a lungul timpului.
   În sfârşit, chiar la fundul teancului, văd un plic mare. Înăuntru e un dosar gros în format A4, care şi-a pierdut acea senzaţie de netezime pe care ţi-o dau obiectele noi, iar filele din interior sunt prinse între ele cu clame – un teanc de foi cu notiţe, nu un dosar medical propriu-zis. Dar este ceea ce caut. Numele ei e scris pe copertă, cu litere groase, negre. Adele Rutherford-Campbell/Martin.
   Mă aşez pe scaunul lui şi îmi las o clipă degetele să zăbovească pe copertă, înainte de a-l deschide la prima pagină. Nu e o fişă medicală convenţională, fără îndoială, ci mai degrabă o serie de însemnări disparate. Notiţe mâzgălite cu scrisul lui de doctor, pe diverse tipuri de hârtie – după toate aparenţele, pe ce-a avut la îndemână în momentele respective. Aş fi crezut că informaţiile sunt vechi de un an, sau cam aşa ceva – de când o fi început să-şi clocească planul. Poate de când a cunoscut-o pe acea Marianne de la cafeneaua din Blackheath, iar gândul la ea încă îmi mai zgândăre orgoliul.
   Dar nu, prima însemnare datează de acum 6 ani şi se referă la lucruri întâmplate cu un deceniu în urmă. Iar lipsa detaliilor e enervantă.
   Îmi trag scaunul mai aproape de birou, pentru ca dosarul să se afle direct sub cercul de lumină al lămpii şi încerc să înţeleg ceva din mâzgălelile lui.
   Un colaps nervos minor la trei luni după ce a părăsit Westlands, timp în care a făcut un avort.
   Ce spusese Adele? Că la începutul căsniciei lor, David voia copii, iar ea nu. Cum o fi primit el decizia ei de a face un avort? Trebuie să-l fi durut. Aşa să fi început resentimentele lui? Trec mai departe.
   Suspiciuni de paranoia şi gelozie extremă. Ştie lucruri pe care n-ar trebui să le ştie. Mă spionează oare? Cum?
   Bun, acum cine pare paranoic? – iată ce aş vrea să scriu lângă însemnarea asta a lui.
   Adele pretinde că incidentul cu Julia de la florărie nu a fost din vina ei, dar sunt oare prea multe asemănări cu trecutul? Nicio acţiune propriu-zisă, nicio dovadă. Julia e supărată/speriată. Prietenia încheiată. Slujba pierdută. A fost de acord să nu mai lucreze. A făcut-o oare ca să poată sta acasă?
   Adele mi-a spus că a avut o slujbă la un moment dat. Asta trebuie să fi fost. Dar ce s-o fi întâmplat? Mă gândesc la apelurile telefonice zilnice. Să-i fi sabotat David activitatea la serviciu ca să se asigure că va sta acasă? Dar despre ce incident o fi vorba? Ce s-o fi întâmplat de fapt?
   Dosarul ăsta nu e suficient pentru a obţine internarea ei într-o instituţie pentru bolnavi mintal. Nu include detalii, nici evaluări oficiale, nici şedinţe de terapie înregistrate. Poate că David se bazează pe reputaţia lui ca să poată folosi informaţiile de aici împotriva ei. Ca un fel de condamnare subtilă, în loc să pună tunurile pe ea, astfel încât să lase impresia că nu-şi doreşte să facă asta.
   Răsfoiesc până la cele mai recente însemnări şi privirea îmi cade pe câteva cuvinte care mă îngheaţă.
   Criză psihotică. Tendinţe sociopate.
   Sunt notate medicamentele pe care i le-a prescris, dar totul e vag.
   Doar nişte aluzii. Ca nişte însemnări personale, dar tot am impresia că se referă la ea ca la o străină – cea despre care scrie nu e Adele.
   Marianne nu depune plângere. Nu sunt dovezi. A acceptat să ne mutăm. Din nou.
   Adele îmi spusese că pe femeia din Blackheath o chema Marianne.
   Ce s-o fi întâmplat acolo cu adevărat? E clar că Adele a aflat despre relaţia cu ea şi poate că a fost o confruntare în trei. Simt că mi se face rău când mă închipui pe mine în situaţia aceea. Foarte uşor aş fi putut ajunge şi eu aşa. Nu suport gândul că Adele va afla vreodată ce-am făcut, şi nu fiindcă o cred nebună – orice vrea David să lase de înţeles –, ci pentru că e prietena mea. N-aş vrea deloc să ştie cum am trădat-o.
   Mă uit iar la însemnare. Şi la acel „din nou“. Oare de câte ori s-au mutat? Adele nu mi-a pomenit nimic despre asta, iar notiţele nu dau alte detalii. Poate că vrea ca atunci când o să arate toate porcăriile astea cuiva – eventual doctorului Sykes –, lucrurile să pară ca şi când el ar fi încercat s-o protejeze şi că acum n-o mai poate face. Mă uit la cele mai recente pagini, dar scrisul lui e aproape indescifrabil. Două cuvinte îmi atrag însă atenţia şi inima aproape că mi se opreşte în piept – proprietatea... părinţilor – şi mă străduiesc să înţeleg ceva din seria de propoziţii disparate din jurul lor, dar nu reuşesc.
   A scris asta când era beat, sunt convinsă. Am senzaţia că privesc în interiorul unei minţi bolnave, nu că citesc despre una.
   Ultimele două pagini sunt mai mult goale, dar puţinul care e scris pe ele îmi îngheaţă sângele în vene.
   Furie necontrolată din senin, după mutare. A lovit pisica. A călcat pe ea. A ucis-o. Prea multe coincidenţe.
   Şi mai jos pe aceeaşi pagină:
   A fost o ameninţare? A vrut să sublinieze ceva? Medicaţie schimbată.
   Câte accidente pot fi?? A existat totuşi vreunul în realitate?
   Pe ultima filă e scris un singur rând, şi mă uit la el mult timp. 
   Louise. Ce să fac în privinţa ei?

39. ATUNCI

   E singură acasă de două zile când vine David şi e surprinsă de cât de împăcată se simte. Singurătatea a fost ciudată, după prezenţa continuă a cuiva lângă ea la Westlands, dar i-a alinat sufletul.
   Chiar şi noaptea, în tăcerea peisajului rural în care era atât de uşor să crezi că eşti unica persoană rămasă pe lume, se simţea calmă.
   Dar nu, niciodată nu are impresia că e izolată de ceilalţi şi de ce se află în jurul ei. Nu, dat fiind ce poate să facă.
   Şi totuşi, poate că într-un fel au avut dreptate: tinerii se vindecă repede. Iar Fairdale House i se pare acum ca o copie la indigo a casei ei. Aceeaşi, însă cu totul diferită, fără părinţii ei. S-a simţit chiar suficient de puternică ca să se uite prin rămăşiţele carbonizate ale camerelor în care au stat ei şi să adune câteva fragmente şi obiecte – cutia de bijuterii cu filigran a mamei ei, sfeşnicele din argint ale bunicii şi alte nimicuri care sunt, pentru ea, amintiri. Câteva fotografii într-o cutie aflată pe raftul de jos al dulapului, care scăpaseră, cine ştie cum, nearse. Toate, făcute cu aparatul foto scump al tatălui ei şi developate în camera lui obscură. Unul dintre numeroasele hobby-uri pe care le prefera îndatoririlor de tată.
   Este acolo una cu ea când avea vreo 15 ani. Alta cu ea şi cu David aşezaţi pe masa din bucătărie, nu cu mult timp în urmă.
   Fusese o seară plăcută. Părinţii ei băuseră şi erau mai puţin ostili faţă de el – unul dintre rarele momente pe care le petrecuseră împreună.
   Pune prima fotografie într-una dintre cutii, dar o păstrează pe a doua.
   I-o dă lui David când se plimbă amândoi pe proprietate, în aerul curat şi umed, revigorant.
   – Am găsit asta, îi spune, cu braţul petrecut peste al lui.
   El e tăcut de când a venit, iar reîntâlnirea a fost aproape stânjenitoare. S-au aruncat unul în braţele celuilalt şi s-au sărutat, bucuroşi că sunt iar împreună, dar incendiul şi luna petrecută departe unul de altul stau încă între ei, şi după o oră de conversaţie politicoasă despre Westlands, el întrebând-o dacă are tot ce-i trebuie – deşi era clar că are şi, oricum, el nu s-a dezminţit şi a adus mâncare câtă i-a încăput în portbagaj –, ea i-a sugerat să iasă la o plimbare.
   A fost o idee bună. El s-a relaxat încet-încet, iar ea s-a certat în sinea ei fiindcă nu se gândise că venirea aici, acasă, îl va afecta şi pe el. Fusese aici în noaptea aceea. Cicatricele care se vindecau greu erau o dovadă de necontestat. Şi spre deosebire de ea, îşi amintea focul.
   Îşi sprijină capul pe braţul lui, în vreme ce se abat de la potecă şi o iau prin pădure. A plouat şi pământul e moale, acoperit cu muşchi şi frunze, dar asta îi dă o senzaţie plăcută.
   – O iau la universitate şi o înrămez, răspunde el. A fost o zi plăcută.
   – Şi vom avea multe altele la fel, îi zâmbeşte ea. O viaţă întreagă plină de zile plăcute. Odată ce ne vom căsători. Hai s-o facem de Crăciun! Tu o să fii în vacanţa de sărbători, eu voi împlini 18 ani şi nimeni nu va putea avea nimic împotrivă.
   El o strânge de braţ. Întotdeauna rămâne fără cuvinte când vine vorba despre lucruri serioase, dar pe ea n-o deranjează.
   – Mă gândeam că poate ar trebui să întrerup cursurile o vreme, spune el. Ca să am grijă de tine. Ştii tu, cât timp eşti nevoită să stai aici.
   Ea râde, şi totuşi i se pare ciudat că poate să râdă, şi îi e dor de Rob. Îl iubeşte pe David din tot sufletul, dar Rob este cel care i-a redat puterea de a râde.
   – Păi, asta ar cam contrazice ideea de a-mi petrece un timp singură aici, nu ţi se pare? Şi, oricum, nu poţi să întrerupi cursurile. Asta e tot ce ţi-ai dorit. Şi sunt foarte mândră de tine. Voi soţie de medic!
   – Dacă iau examenele.
   – Oh, o să le iei. Fiindcă eşti genial.
   Chiar e. David are cea mai strălucită minte dintre toţi cei pe care i-a cunoscut ea vreodată.
   Se opresc o clipă şi se sărută, iar braţele lui în jurul trupului îi dau o senzaţie plăcută, se simte în siguranţă şi îşi spune că inimile lor aşază împreună bazele solide ale viitorului comun.
   După ce mai merg o vreme, ea îşi dă seama că au ajuns la vechiul puţ. Abia se mai vede pe fondul verde-maroniu al pădurii, cărămizile bătrâne fiind năpădite de muşchi, ca o relicvă din alte vremuri. Una uitată.
   Se apleacă pe buza puţului şi se uită în jos, în întuneric – un hău uscat şi sec.
   – Mi-am imaginat puţul ăsta când eram la Westlands, îi spune ea. Mi-am imaginat cum îmi plâng deasupra lui toate tristeţile şi îi pun apoi capacul.
   E destul de aproape de adevăr. „Imaginat“ nu e cuvântul potrivit, dar mai mult de atât nu-i poate spune lui David.
   El vine în spatele ei şi o cuprinde cu braţele.
   – Aş vrea să pot face ca totul să fie mai bine.
   – Deja faci ca totul să fie mai bine.
   Şi aşa e. Poate că nu are impetuozitatea lui Rob, care-i dă sentimentul că e tânără şi liberă, dar e solid. Iar ea de asta are nevoie. Deşi îi e dor de Rob, David e cel pe care-l vrea. Stânca ei.
   Ceasul lui încă îi atârnă la încheietura mâinii, iar ea i-l arată.
   – Acum poţi să-ţi porţi iar ceasul?
   – Aş putea, dar păstrează-l tu. Aşa, simt să sunt împreună cu tine.
   – Întotdeauna eşti cu mine, David Martin. Întotdeauna. Te iubesc.
   Se bucură că poate păstra ceasul. Ştie că el o va vizita în weekenduri, când va putea, însă ceasul e la fel ca el. De încredere. Puternic. Şi are o greutate pe care o simte. Fiindcă are nevoie de o ancoră. Poate că într-o zi îi va spune şi lui de ce. Poate că-i va explica despre noaptea incendiului. Poate. Atunci când vor bătrâni şi cărunţi, iar el va înţelege că există în lume mai multe mistere decât poate accepta acum.
   O boare rece s-a abătut asupra pădurii şi dintr-odată o ploaie uşoară începe să se lovească de frunze. Nu e o ploaie torenţială, mai degrabă o răpăială constantă, dar se întorc acasă şi pregătesc un picnic cu tot felul de preparate şi beau vinul pe care l-a adus David, după care se retrag la culcare într-una dintre camerele de oaspeţi.
   Încă nu poate dormi în camera ei. Aceea aparţine trecutului. Prea multe aparţin trecutului.
   – Ar trebui să vindem casa asta, spune ea după ce au făcut dragoste şi stau somnoroşi în întuneric, iar degetele ei mângâie cicatricele moi de pe braţul lui.
   Oare cât de tare îl dor încă? David însă nu i-ar spune niciodată adevărul în privinţa asta.
   – După ce ne vom căsători, adaugă ea apoi.
   – Noi începuturi, conchide el.
   Nici lui nu-i place să stea aici şi, la urma urmei, de ce le-ar trebui lor casa asta atât de mare? Tatăl ei o voia doar pentru a-şi satisface orgoliul.
   – Noi începuturi, încuviinţează ea şi apoi adorm amândoi.
   În noaptea asta nu invocă a doua uşă. Încă nu e pregătită pentru asta. Azi, doar prima uşă. Şi are de gând să viseze viitorul lor împreună. Perfect, aşa cum va fi.

40. LOUISE

   – Fiindcă mi-ai tot ignorat mesajele, am zis să trec pe la tine pe la birou ca să-ţi fac o surpriză şi să te invit la prânz, îmi spune Sophie intrând în apartament urmată de mica Ella. Numai că surpriza am avut-o eu, când Sue mi-a spus că ţi-ai dat demisia. Ce naiba se întâmplă?
   Chiar nu am nevoie acum de aşa ceva. Abia dacă am dormit după aventura de noaptea trecută şi nervii îmi sunt întinşi la maximum.
   I-am trimis lui Adele un SMS în dimineaţa asta ca să-i spun că vreau să ne vedem, însă nu mi-a răspuns şi mi-e teamă ca nu cumva David să-i fi găsit telefonul. Altfel, de ce nu mi-a scris, dacă el e la serviciu?
   Sophie îşi scoate jacheta şi o azvârle pe canapea.
   – Spune-mi că n-ai demisionat din cauza lui! Spune-mi că mi-ai urmat sfatul şi ai renunţat la amândoi! Te rog, spune-mi asta! 
   – Tanti Sophie! strigă Adam năvălind din camera lui şi agăţându-i-se de picioare. Ella!
   Ella e o fetiţă serafică şi ciudată, care niciodată nu pare să rostească vreunul dintre cuvintele din vocabularul pitoresc al părinţilor ei – spre deosebire de Adam care „prinde“ şi reproduce toate înjurăturile, deşi încerc să nu vorbesc urât în prezenţa lui. Şi dacă e posibil ca un ţânc de 6 ani să iubească fără speranţă, sunt sigură că Adam e acela şi că e îndrăgostit de Ella.
   – Am fost o lună în Franţa! Şi o să am un frate sau o soră! Lisa face un copil!
   E prima dată că a pomenit în faţa mea despre sarcina ei – nici măcar nu eram sigură că ştie –, dar în febra entuziasmului a uitat de orice „fii atent că poate se supără mami“.
   – Ian o să mai aibă un copil? Mie nu mi-ai spus! exclamă Sophie pe un ton oarecum ofensat.
   Ridic din umeri.
   – Erai prea ocupată să-mi faci morală.
   Aluzia la copilul aflat pe drum încă îmi stă ca un ghimpe în coaste, dar nu vreau ca ea să vadă asta. Trimitem copiii să se joace în camera lui Adam, cu tot cu pungile de dulciuri pe care le-a adus Sophie, iar noi ieşim pe balcon cu câte un pahar de vin.
   Ea îşi aprinde o ţigară, după care îmi oferă şi mie una, dar i-o arăt pe cea electronică şi-i explic:
   – Într-un fel, m-am lăsat.
   – Ei, bravo ţie! De mult vreau să trecem şi noi, eu şi Jay, la ţigări electronice. Poate că o să reuşim într-o zi. Deci, continuă ea privindu-mă, cu paharul într-o mână şi ţigara în cealaltă, spune-mi! Ce s-a întâmplat?Ai mai slăbit. E din cauza stresului sau aşa ai vrut?
   – Ambele.
   Şi în ciuda reţinerilor mele, îi povestesc totul. Dau drumul zbuciumului care mă chinuie şi faptul că împărtăşesc cuiva aceste lucruri îmi aduce o mare uşurare. Ea mă lasă să vorbesc fără să intervină mai deloc, dar îmi dau seama că am făcut o greşeală când îi văd chipul întunecându-se, iar ridurile pe care se străduieşte să le ascundă sub breton i se adâncesc. Mă priveşte de parcă nu-i vine să creadă ce aude.
   – Păi, nu e de mirare că ţi-ai pierdut slujba, conchide când în sfârşit termin. Ce te-ai fi aşteptat să facă? Te-ai împrietenit cu soţia lui fără să-i spui nimic. Cine face una ca asta? Ţi-am zis la telefon că nu poţi continua aşa.
   – N-am vrut să continui. S-a întâmplat pur şi simplu.
   – Adică faptul că i-ai dat drumul în casă şi i-ai tras-o în mod repetat după ce te-ai împrietenit cu soţia lui s-a întâmplat pur şi simplu? Şi trăsnaia asta, că ai intrat pe furiş în biroul lui, şi ea s-a întâmplat pur şi simplu?
   – Sigur că nu! ripostez eu.
   Îmi vorbeşte de parcă aş fi o adolescentă. Ţinând seama de antecedentele ei, m-aş fi aşteptat la mai multă înţelegere.
   – Dar, oricum, nu asta e important. Sunt îngrijorată pentru Adele. Dacă David încearcă să scape de ea? Au un mariaj foarte ciudat şi chestia asta cu pastilele şi cu controlul banilor...
   – Nu ştii cum e de fapt căsnicia lor! mă întrerupe Sophie. Nu eşti de faţă acolo. Şi Jay are grijă de banii noştri şi sunt al naibii de sigură că nu are niciun motiv ascuns.
   – Dar tu nu ai o avere! bombăn şi-mi stăpânesc impulsul de a-i spune că toţi banii lor sunt de fapt ai lui Jay, fiindcă ea nu aduce mare lucru la fondurile familiei. Situaţia e diferită!
   Trage din ţigară cu sete, gânditoare.
   – Te-ai încurcat cu tipul ăsta după ce n-ai mai făcut-o cu nimeni de o veşnicie – ceea ce-nseamnă că ţi-a plăcut mult de el. Şi atunci, cum de eşti de partea ei acum? Eşti sigură că nu te simţi vinovată şi-ncerci într-un fel să-ţi răscumperi greşeala?
   Mă cunoaşte bine, într-adevăr.
   – Poate că pe undeva aşa e, dar sunt şi foarte multe dovezi, Sophie. Şi tu, dacă ai cunoaşte-o, ai fi de aceeaşi părere cu mine. David are o fire prea schimbătoare. E sumbru uneori. Iar ea e atât de temătoare! Atât de dulce şi de fragilă!
   – Fragilă? exclamă Sophie arcuind o sprânceană perfect desenată. Sau ţicnită?
   – Ce vrei să spui?
   – Păi, tot vorbeşti despre pastilele alea şi ţi se pare că totul e un complot sinistru la adresa ei... dar dacă are, într-adevăr, o doagă lipsă? La asta te-ai gândit?
   – Sunt pastile serioase!
   Ea ridică din umeri.
   – Poate că-i lipseşte o doagă serioasă.
   Clatin din cap, inflexibilă.
   – Dacă ar fi nebună, mi-aş da seama. S-ar vedea. Am petrecut destul de mult timp împreună.
   – Păi, da, nu-i aşa? Orice nebunie se vede! Spune-le asta celor care l-au cunoscut pe Ted Bundy3 sau pe orice alt ucigaş în serie! Dar tot ce vreau să zic e că poate despici prea mult firul. Poate că vezi lucruri care nu există de fapt.
   – Poate.
   Nu cred nicio clipă că aşa stau lucrurile, dar n-are niciun rost să mai discut cu ea. Ştiu că uneori analizez lucrurile prea mult, dar nu şi de data asta. Aş vrea ca Sophie să nu fi venit azi aici. Şi dacă mă uit mai bine, am impresia că şi ea şi-ar fi dorit acelaşi lucru. Mă compătimeşte oarecum, îmi dau seama de asta – de parcă îi pare rău că nici măcar de o aventură nu pot să mă bucur cum trebuie.
   – Poate că toate astea au de fapt legătură cu Ian, spune ea apoi, pe un ton precaut. Ştii, cu bebeluşul pe care îl aşteaptă... Îmi închipui că nu e uşor pentru tine.
   – Chiar crezi că inventez probleme în căsnicia lui David cu Adele, indcă Ian şi-a lăsat farfuza borţoasă? mă răstesc eu.
   De fapt, a fost mai mult un mârâit. „Şterge-o de-aici!“ exclam în sinea mea, plină de nervi. „Şterge-o la aventurile tale sordide. N-o las baltă pe Adele. N-o las.“
   - Crezi că am inventat dosarul ăla despre care ţi-am spus? Şi pastilele?
   Ne uităm lung una la alta, fără să mai rostim vreun cuvânt. Într-un târziu, răspunde.
   – Nu, sigur că nu. Doar că-mi fac griji pentru tine. Oricum... – se uită la ceasul de la încheietură – ... trebuie să plec. Vine mama pe la mine în seara asta, aşa ca o pedeapsă pentru păcatele mele, şi trebuie să-mi storc creierii să văd ce-o să gătesc.
   Sticla de vin de la picioarele noastre e încă pe jumătate plină şi sunt aproape sigură că Sophie minte. Şi nu-mi dau seama cum mă simt din cauza asta. Singură. Fără prieteni. Pustiită. Furioasă pe ea.
   – Ţin la tine, Lou, îmi spune după ce a luat-o pe Ella din dormitor şi sunt amândouă la uşă, gata de plecare. Nu te amesteca însă în treburile lor. Nu iese nimic bun dacă intervii între doi soţi. Iar tu ai depăşit orice limită. Şi ştii bine asta. Fă un pas înapoi. Lasă-i în pace. Treci mai departe.
   – O să mă mai gândesc. Promit.
   – Bine, zice ea şi-mi oferă un zâmbet anemic.
   Aproape c-o pot auzi povestindu-i totul lui Jay. „Oh, Doamne, n-ai să ghiceşti ce-a făcut Louise! E o nebunie totală! Biata prostănacă!“
   Zâmbesc şi eu înainte să închid uşa în urma lor, dar dinţii îmi sunt încleştaţi.
   Păstrez restul sticlei de vin pentru după ce se culcă Adam, deşi toată după-amiaza am spumegat amintindu-mi cum îmi luase Sophie în râs grijile pentru Adele şi David. Ar fi trebuit să-mi ţin gura. Povestea vieţii mele – să vorbesc mereu când nu trebuie! De când a plecat, nu mi-a trimis nici un SMS – nici măcar ca să-şi ceară iertare în glumă, aşa cum face ea de obicei. Sophie nu suferă disputele şi cu toate că, la drept vorbind, nu ne-am certat propriu-zis, toată discuţia a stat sub semnul dezacordurilor şi al dezaprobării. Ea şi-a format o părere imediat ce a înţeles că nu i-am urmat sfatul şi n-am terminat-o cu amândoi. După asta, pentru ea n-a mai fost nimic.
   Cam atât despre libertatea ei de a gândi şi despre ideea că fiecare are dreptul să trăiască aşa cum vrea.

   La 7, când aud soneria, mi-am pus în pahar şi restul de Sauvignon Blanc într-o încercare ratată de a-mi ridica starea de spirit, şi aproape că-l scap din mână când deschid uşa.
   Nu ştiu cine mă aşteptam să fie. Poate Laura. Sau Sophie, venită să ne împăcăm.
   Dar, nu. E el. David.
   Serile lungi de vară sunt pe sfârşite, iar cerul a devenit deja cenuşiu. Parcă e o metaforă pentru tot ce s-a întâmplat între noi.
   Sângele îmi năvăleşte în obraji şi ştiu că până şi pieptul mi s-a înroşit.
   Simt că mi-e rău. Mi-e frică. Şi am o sumedenie de alte senzaţii pe care le pot distinge clar. Capul îmi vuieşte.
   – Nu vreau să intru, spune el.
   Arată jalnic, cu o parte a cămăşii ieşindu-i din pantaloni. Stă cu umerii căzuţi. Mă simt ca un vampir. Am devenit mai puternică, fiindcă am dormit mai bine, pe când ei amândoi sunt mai vlăguiţi.
   – Nici n-aveam de gând să te invit, ripostez şi trag uşa după mine, pentru eventualitatea că se trezeşte Adam.
   În plus, mă simt mai în siguranţă afară din apartament.
   – Cheile de la birou. Le vreau înapoi.
   – Ce? exclam, deşi l-am auzit bine şi gura mi s-a uscat brusc.
   – Louise, ştiu că tu ai fost. N-am spus nimănui ce-ai făcut, dar vreau să-mi dai cheile. Cred că aşa e cinstit, nu ţi se pare?
   – Nu ştiu la ce te referi.
   Încerc să mă menţin pe poziţie, deşi simt că stomacul mi se întoarce iar pe dos.
   El continuă să stea cu privirea în jos, de parcă nu suportă să se uite la mine.
   – Nu te pricepi deloc să minţi. Dă-mi cheile!
   – Oricum nu mai am nevoie de ele.
   Ridic bărbia sfidătoare, cu toate că mâinile îmi tremură în timp ce scot cheile de pe brelocul cu scoică şi i le întind. Degetele lui le ating pe ale mele şi trupul mă trădează făcându-mă să-l doresc.
   Oare şi el simte la fel? Ce porcărie! Cum de mai pot avea astfel de sentimente când aproape mă îngrozeşte?
   – Stai departe de noi, Louise. Ţi-am mai spus-o o dată, şi vorbesc serios.
   – Iar eu ţi-am spus că nu ştiu la ce te referi. Am stat departe. M-am săturat de voi doi.
   Am rostit cuvintele pe un ton vehement, dar sunt toate minciuni, minciuni, minciuni. Iar pentru el sunt transparentă. Şi urăsc lucrul ăsta.
   Se uită la mine câteva clipe lungi şi aş vrea să-l pot descifra mai bine. Ochii albaştri au o nuanţă mai ternă, la fel ca a cerului întunecat, şi nu pot să-mi dau seama ce se întâmplă în spatele lor. Ce e în mintea lui.
   – Stai departe de noi. Dacă nu vrei s-o păţeşti urât.
   – Ce e asta, o ameninţare?
   Îmi vine să plâng şi habar nu am de ce. În ce naiba m-am băgat?
   Şi după toate astea, de ce mi-e atât de greu să-l detest când îl am în faţa ochilor, ca acum? David al meu.
   Se uită urât la mine. David cel rece a revenit. Necunoscutul.
   – Da, e o ameninţare. Crede-mă, e o ameninţare. Ştii ce-ai uitat noaptea trecută?
   Tac, holbându-mă la el. „Ce? Ce-am uitat?“
   – Există o cameră de supraveghere în afara clinicii.
   Oh, Doamne, are dreptate! Îmi dau seama unde vrea să ajungă cu informaţia asta, chiar înainte să reînceapă să vorbească.
   – E suficient să cer să fie verificate înregistrările de noaptea trecută şi şansele tale de a mai fi angajată undeva s-au spulberat. Iar acesta ar fi cel mai bun lucru care ţi s-ar putea întâmpla. Cel mai bun!
   Degetul îi zvâcneşte spre faţa mea, iar eu încremenesc. Pastilele. Dosarul cu toate însemnările despre Adele. Criză psihotică. Tendinţe sociopate. Poate că el suferă de toate astea. Poate că nu e doar un profitor care vrea să pună mâna pe banii soţiei. Poate că el e nebunul.
   Dar pe de altă parte, cu toate că mă are la mână acum, situaţia n-ar arăta deloc bine pentru el, dacă mi-aş da şi eu drumul la gură. Şi eu sunt o ameninţare pentru el.
   – Nu te amesteca în căsnicia mea!
   Scuipă fiecare cuvânt de parcă ar vrea să mi le arunce pe toate în faţă.
   – Zise cel care mi-a tras-o! Poate că ar trebui să-ţi faci griji pentru tine, nu pentru ce fac sau nu fac eu.
   – Oh, îmi fac, Louise! Crede-mă că îmi fac, spune şi se întoarce să plece, dar se opreşte şi continuă: Un singur lucru aş vrea să ştiu însă. Trebuie să-l ştiu.
   – Ce?
   – Cum te-ai întâlnit, mai exact, cu soţia mea?
   – Ţi-am spus, am dat peste ea. Nu vă urmăream, nici pe ea, nici pe tine.
   „Nu te flata singur“, aş vrea să adaug.
   – Asta ştiu. Dar când şi unde?
   Mă uit la el, nehotărâtă.
   – De ce contează?
   – Fă-mi pe plac, Louise. Vreau eu să ştiu.
   – Era dimineaţă. Tocmai îl lăsasem pe Adam la şcoală. Ea se întorcea după ce te condusese pe tine la clinică şi ne-am ciocnit, iar ea a căzut.
   Pare că s-a întâmplat ieri, şi totuşi într-un trecut foarte îndepărtat. Prea multe s-au întâmplat de atunci. Capul începe să-mi vuiască. Oricât de prinsă sunt în mrejele lor şi oricât aş vrea s-o ajut pe Adele, în momentul ăsta îmi doresc să nu-i fi  cunoscut niciodată.
   David clatină din cap şi zâmbeşte strâmb.
   – Fireşte!
   – Ce e?
   Se uită la mine, drept la mine, însă faţa îi e în umbră, ochii îi sclipesc în lumina palidă şi cuvintele par să plutească în aer când răspunde:
   – Soţia mea nu mă conduce niciodată la clinică dimineaţa.
   – Nu te cred! Nu mai cred nimic din ce spui tu.
   Continuă să stea nemişcat, o siluetă întunecată, când închid uşa şi mă retrag în lumea mea mică, în spaţiul meu personal. Îmi lipesc urechea de uşă, să văd dacă-i aud paşii pe cimentul de afară, dar în cap nu-mi răsună decât bătăile bubuitoare ale inimii.
   Oh, Doamne, oh, Doamne! Ce mă fac? Poate că Sophie are dreptate. Poate că ar trebui să nu mă mai amestec. Cât de rău vreau să-mi bat joc de propria viaţă? David m-ar putea face să par o nebună în faţa doctorului Sykes. În faţa oricui. Aş risca să nu-mi mai găsesc de lucru niciodată. Poate că aş ajunge la închisoare. Şi totul, doar din vina mea. Din cauza curiozităţii mele. Dacă n-aş fost curioasă în privinţa lui Adele, aş fi găsit o scuză şi nu m-aş fi dus la cafea cu ea în dimineaţa aceea.
   Şi cum adică, „nu mă conduce niciodată la clinică“? Trebuie să-l condus! Oare ce idei vrea să-mi vâre în cap?
   „Să nu ai încredere în el“, îmi spun. „Nu-l asculta! Ţine cont de ceea ce ştii deja. Ştii despre pastile. Ştii despre apelurile telefonice. Ştii despre problemele lui cu băutura, despre bani şi despre dosarul de la cabinet. Toate astea sunt lucruri concrete. Iar el tocmai te-a ameninţat.“
   Adele nu mi-a răspuns la mesaj. Chiar dacă voi hotărî să nu mă mai amestec, ea tot trebuie să afle ce am găsit în cabinet. Trebuie să poată decide în cunoştinţă de cauză. O să mă duc mâine la ea şi apoi n-o să mă mai amestec. Am mai spus asta şi înainte, dar acum chiar asta o să fac. Asta trebuie să fac.
   Capul îmi bubuie, aşa că mă aşez pe canapea şi mă reazem de spătar. Trebuie să mă calmez. Inspir pe nas şi expir pe gură, tot mai profund şi mai lent, forţându-mi muşchii încordaţi ai scalpului, feţei şi gâtului să se relaxeze. Îmi golesc mintea de gânduri, imaginându-mi cum sunt disipate de adierea nopţii. Nu vreau să mă gândesc la ei. Nu vreau să mă gândesc la haosul pe care l-am creat. Nu vreau să mă gândesc la nimic. Vreau să mă eliberez de mine însămi, doar pentru un timp.
   Se întâmplă cu totul pe neaşteptate. Aproape între două respiraţii.
   Contururile argintii ale celei de-a doua uşi apar în întunericul din spatele pleoapelor, strălucind atât de puternic încât tresar şi apoi, înainte chiar să pot vedea suprafaţa scânteietoare a apei, trec prin ea şi...
   ... plutesc deasupra mea. Dar nu se poate, fiindcă mă văd aşezată pe canapea, cu capul dat pe spate. Am ochii închişi şi gura întredeschisă. Alături, pe măsuţă, e paharul gol de vin. Nu-mi aduc aminte când l-am adus aici. Cum de mă pot vedea? Ce se întâmplă?
   Mă cuprinde panica şi simt cum ceva puternic mă trage undeva în centrul fiinţei mele – exact aşa cum s-a întâmplat în visul cu dormitorul lui Adam – şi o clipă mai târziu deschid ochii şi sunt iar pe canapea.
   Respiraţia mea e departe de a fi calmă acum. Sunt perfect trează şi conştientă. Ce naiba a fost asta? Mă uit la măsuţă şi văd paharul de vin acolo unde trebuie să-l fi pus, absentă, după plecarea lui David.
   Ce mama naibii s-a întâmplat adineaori?

41. ADELE

   Urmăresc, aştept, învăţ, exersez. Zilele îmi sunt mai pline decât mi-au fost vreodată de când îmi pot aminti, iar asta îmi dă un sentiment minunat.
   Port pantofi cu toc când vine David acasă, unii care se asortează cu ţinuta. E drăguţ să mă îmbrac elegant şi să fiu frumoasă. Pielea dintre degetele de la piciorul drept îmi e iritată şi mă doare, dar usturimea de la fiecare pas merită, la fel cum merită şi senzaţia crescândă de mâncărime. Îmi aminteşte că eu deţin controlul. Mă face să fiu stăpână pe mine. Oricum, am învăţat asta. Sunt gata pentru respectiva parte a planului şi mă bucur că acum pot să scap de Anthony şi de adoraţia lui.
   Lucrurile încep să se mişte mai repede. Louise e căţeluşul meu, a înşfăcat osul pe care i l-am întins şi ştiu că nu-i mai dă drumul.
   Sunt curioasă unde o să-l ducă şi cum va face mutările în jocul meu. Nu pot să controlez în totalitate cum se va comporta fiecare în circumstanţele date, dar asta face doar ca lucrurile să fie şi mai interesante. Am mizat pe caracterul lor, iar până acum, nici David şi nici Louise nu m-au dezamăgit.
   O fi el doctor de cap, însă eu ştiu ce-i mână pe oameni. Şi mă adaptez.
   În bucătărie miroase delicios când el intră şi se opreşte în uşă. Am pregătit paste carbonara şi o salată de rucola, pe care am de gând s-o mănânc chiar dacă el nu va vrea. Rămâne de partea cealaltă a pragului, rezemat de tocul uşii. Arată vraişte. Dacă situaţia asta mai continuă mult, n-o să-şi mai poată păstra reputaţia la clinică.
   – Încă mai joci rolul soţiei devotate, după cum văd.
   Zâmbeşte cu un umor perfid. Râde de mine – de hainele mele, de mâncarea pe care o gătesc, de tot efortul meu. Afişez un aer rănit.
   Chiar sunt rănită. Nici măcar nu se mai preface că mă iubeşte.
   – Ar trebui să mănânci ceva, îi spun.
   „În loc să-ţi bei toate caloriile.“
   – Ce vrei, Adele? Ce vrei, de fapt?
   Mă priveşte cu un dispreţ voalat.
   - Pentru ce sunt toate astea? Închisoarea asta în care trăim.
   E beat, clar, şi pentru prima dată de mult timp văd la el o agresivitate reală, nedisimulată.
   – Vreau să fim împreună.
   Ăsta e adevărul. Adevărul meu etern.
   Se holbează la mine o lungă perioadă, încercând parcă să-şi dea seama ce-i în mintea mea, cine sunt eu cu adevărat şi ce nouă etichetă îmi poate aplica ca să înţeleagă ceva – schizofrenică, sociopată, obsesivă, nebună de legat – şi apoi umerii i se prăbuşesc din cauza efortului şi a lipsei vreunui răspuns.
   – Vreau să divorţăm, îmi spune. Vreau să se termine. Totul.
   Nu e nevoie de explicaţii suplimentare cu privire la ultima precizare. Ştim amândoi la ce s-a referit. Trecutul trebuie dezgropat şi aşezat apoi să se odihnească aşa cum se cuvine. Trecutul. Cadavrul.
   A mai zis asta şi înainte, dar de data aceasta nu sunt sigură că se va răzgândi atunci când se va trezi din beţie, indiferent ce-aş face eu. Indiferent că l-aş distruge dacă aş vorbi.
   – Cina va fi gata în 10 minute, dacă vrei să te aranjezi puţin înainte.
   Asta e tot ce-i răspund. Iar normalitatea mea îl dezorientează mai mult decât orice ameninţare verbală.
   – Ştiai cine e, nu-i aşa?
   Îi e silă de mine. Se vede asta şi îl preocupă mai mult decât să-şi plângă de milă.
   – Louise. Ştiai cine e atunci când ai întâlnit-o.
   Mă încrunt, nedumerită.
   – Asta ce mai e, David? De unde aş fi putut eu să ştiu că ţi-e pacientă?
   Minciuna lui, folosită împotrivă-i, din nou.
   – Tu ştii întotdeauna diverse lucruri. De unde?
   Are un ton amar, însă tot nevolnic. Jalnic. Nu e deloc David al meu.
   – Vorbeşti fără noimă, replic şi afişez o expresie de preocupare îngrijorată. Ai băut? Ar fi trebuit să mai reduci alcoolul. Aşa ai promis.
   – Continuă-ţi jocurile, Adele. Joacă-le mai departe. Eu am terminat. Deja nu-mi mai pasă. Şi n-am chef de nicio cină.
   Rosteşte ultimele cuvinte în timp ce urcă la etaj, iar eu mă întreb ce s-a întâmplat cu omul de care m-am îndrăgostit. Cât de adânc e ascuns în scuza asta jalnică de bărbat? Ştiu că s-a dus la ea. S-o avertizeze. Chiar o iubeşte – ceea ce, desigur, mă mulţumeşte într-un fel, dar în altul aş vrea să iau unul dintre cuţitele noastre Sabatier, să mă duc sus şi să-i scot din piept inima nerecunoscătoare. Îmi înăbuş însă impulsul. N-aş putea niciodată să-i fac rău lui David, ştiu bine. Asta e crucea pe care trebuie s-o duc.
   Şi, oricum, Louise a perceput avertismentul ca pe o ameninţare, fiindcă e de partea mea. Ea vede adevărurile mele. Deocamdată, cel puţin. Încă nu i-am răspuns la mesaj, şi nici nu-i voi răspunde. Am nevoie să vină aici mâine. Să mă găsească. Ăsta e un alt lucru pe care trebuie să-l înţeleagă înainte să poată pune cap la cap toate piesele poveştii noastre dureroase. Arată, nu povesti – aşa se spune, nu? Şi exact asta fac eu.
   Ziua de mâine va fi o nouă firimitură în şirul pe care îl aştern pentru ea. Păpuşica mea cu cheiţă, care se duce oriîncotro o îndrept.
   Doamne, cât o iubesc pe Louise! Aproape la fel de mult cât îl iubesc pe David. Iar după ce-i voi împărtăşi toată povestea, pe el îl va urî. Şi nu pot să nu mă gândesc că el o merită.

42. LOUISE

   Plouă torenţial, o perdea de apă se prăvăleşte din cer şi norii întunecă orizontul când îl las pe Adam la afterschool. Perioada secetoasă s-a dus şi cu toate că nu e rece şi nu sunt rafale de vânt tomnatic care să spulbere picurii grei, am senzaţia că vara e pe ducă. Mai sunt doar câteva zile şi e septembrie.
   Adam mă sărută de rămas-bun şi fuge înăuntru – băieţelul meu prietenos şi încrezător, obişnuit deja cu programul ăsta. Nu i-am spus că nu mă mai duc la serviciu. I-am explicat că mi-am luat câteva zile libere ca să stau cu el şi că acum am revenit la normal. Dar nu înţelege el foarte bine cum stau lucrurile. Are 6 ani, zilele sunt toate la fel pentru el, în curând îl va revedea pe tatăl lui, iar eu nu sunt încă pregătită pentru dezvăluiri de genul „Oh, mami nu s-a mai dus la muncă“.
   Mă opresc la Costa Coffee şi mă aşez pe bancheta de la fereastră, privind pe geamul aburit trecătorii care merg grăbiţi prin ploaie, cu capetele plecate, ciocnindu-se în umbrele ca antilopele în coarne.
   Cafeaua fierbinte îmi frige buzele şi mă uit nerăbdătoare la ceas până când consider că pot să mă duc în siguranţă. N-am idee dacă David e la cabinet ca de obicei. Am încercat să verific în agenda lui, dar parola mea de acces nu mai funcţionează. Probabil că ticălosul a anulat-o. Dar, oricum, mă duc la ei acasă. Trebuie s-o văd pe Adele; încă nu mi-a răspuns la mesaj şi asta mă îngrijorează.
   Dracu’ să-l ia, dacă e acasă. Poate că o să-i povestesc lui Adele ce-am făcut amândoi. Poate că asta o va determina să ia măsurile care se impun. O s-o pierd şi pe ea, dar cel puţin va fi liberă.
   La 10, îmi fac curaj şi pornesc spre casă. Maşina ei e acolo, deci încă n-a plecat la sală – dacă se mai duce. Cu inima bubuindu-mi, apăs butonul soneriei. Aud clinchetul răsunând în celălalt capăt al casei, sonor şi conştiincios. Aştept şi mă uit prin ochiul de geam, sperând să zăresc o umbră de mişcare, însă nimic nu se clinteşte.
   Apăs încă o dată, mai lung. Tot nimic. Unde o fi oare? Pe vremea asta nu poate să fie în grădină şi, oricum, ştiu că soneria se aude şi de acolo. Apăs butonul a treia oară, de data asta timp de aproape 10 secunde. Cel puţin acum ştiu că David nu e acasă. Altfel, ar urlat deja la mine.
   Uşa rămâne închisă în faţa mea. Poate că s-a dus la cumpărături.
   Dar pe ploaia asta? Ar fi luat maşina şi s-ar fi dus la Sainsbury, dacă ar fi avut nevoie de ceva. Îmi las umbrela lângă uşă şi cobor treptele spre fereastra largă, cu bovindou, îmi pun palmele deasupra ochilor şi mă uit înăuntru. E biroul lui David, aşa că nu mă aştept să văd mare lucru, dar o zăresc pe Adele aşezată într-un fotoliu, în colţul de lângă bibliotecă. Un braţ îi atârnă peste margine şi trupul îi stă pieziş, doar marginea ridicată a fotoliului de modă veche împiedicând-o să cadă. Bat cu palma în fereastră.
   – Adele! Eu sunt! Trezeşte-te!
   Nu se mişcă. Nici măcar nu tresare. Cum de nu mă aude? Bat mai tare şi o strig din nou, având grijă să nu mă vadă vreun vecin băgăcios, care să-i spună despre mine „doctorului acela drăguţ din casa de alături“. Tot degeaba. Probabil că a obligat-o să ia pastilele înainte să plece la clinică, altă explicaţie nu există. Poate că a luat prea multe. Poate că a suferit o reacţie adversă. Rahat, rahat, rahat!
   Mă uit din nou spre uşă. Părul mi s-a lipit de faţă şi picuri de apă îmi şiroiesc pe sub guler, dându-mi frisoane. Privirea îmi cade pe plantele mari în ghivece de la intrare. Cheile! Scormonesc în pământul ud până când le găsesc – o sclipire argintie la câteva degete adâncime. Broasca de jos e descuiată, deci cel puţin David n-a încuiat-o în casă, aşa cum am crezut la început. Pun cheia în yală, o răsucesc şi intru.
   Mă reped spre birou şi pantofii mei lasă urme ude pe pardoseala lor perfectă, dar nu-mi pasă. Nu mai are nicio importanţă dacă David îşi va da seama că am fost aici. Am terminat-o cu el.
   – Adele! şoptesc scuturând-o uşor de umăr. Adele, trezeşte-te! Eu sunt.
   Capul îi cade în faţă şi pentru o clipă teribilă mă tem că e moartă, dar îi zăresc apoi pieptul ridicându-se abia sesizabil în ritmul respiraţiei. Îi iau mâna şi degetele îi sunt reci. Oare de când zace aici?
   – Adele! strig mai tare. Trezeşte-te!
   Tot degeaba. Îi frec mâna ca să i-o încălzesc şi-mi spun că poate va trebui să-i dau palme peste faţă sau să iau o altă măsură drastică. Ar trebui cumva să chem o ambulanţă? Să încerc s-o fac să vomite? O scutur din nou, mult mai tare de data asta, şi preţ de câteva momente mă gândesc că nici asta nu va da rezultate, dar o văd ridicându-se în capul oaselor în fotoliu, cu mâinile încleştate pe braţele acestuia. Respiră zgomotos, de parcă s-ar îneca, şi deschide ochii. Efectul e atât de dramatic, încât fac brusc câţiva paşi înapoi.
   – La naiba, Adele!
   Se uită la mine de parcă aş fi o necunoscută şi apoi clipeşte.
   Spatele i se detensionează şi priveşte în jur, încă respirând sacadat.
   – Ce faci aici, Louise?
   – Am intrat cu cheia de rezervă. N-ai răspuns când am sunat la sonerie şi am văzut pe fereastră că eşti aici. Te simţi bine?
   – Eşti udă leoarcă, zice ea, încă dezorientată. Îţi trebuie un prosop.
   – N-am nimic. Dar tu mă îngrijorezi. Câte pastile ai luat în dimineaţa asta?
   – Doar una. Eram... spune, dar se întrerupe şi se încruntă, adunându-şi gândurile. Mi-am zis să mai caut aici o dată, poate găsesc... nu ştiu... ceva. Orice. Dar m-am simţit foarte obosită şi m-am aşezat.
   – Am crezut că ai murit, îi spun şi izbucnesc în râs, ca o refulare. Oricum, dosarul tău nu este aici.
   Acum reuşeşte să se concentreze.
   – Poftim?
   - E în cabinetul lui. Am fost acolo şi m-am uitat. Dar în primul rând, adaug luând-o de mână şi ajutând-o să se ridice, ai nevoie de o cafea.
   Stăm în bucătărie cu câte o cană în mână, în timp ce ploaia continuă să răpăie în ferestre, şi îi povestesc ce am găsit, vorbindu-i încet şi rar, ca să înţeleagă totul.
   – Chestia e, adaug după o pauză lungă, că notiţele lui datează chiar şi de acum 10 ani. Am crezut că poate intenţiona să te interneze într-o instituţie, ca să rămână el cu banii, dar asta ar fi o decizie mai recentă, nu-i aşa? Nu se poate să fi plănuit asta de atâta timp. Crezi că ar fi posibil? Nu mi se pare că are sens.
   Adele priveşte drept înainte, cu o expresie tristă.
   – Pentru mine are sens. E ca o poliţă de asigurare.
   – Ce vrei să spui?
   – Am avut nişte probleme cu ceva vreme în urmă, după ce părinţii mei... după ce am fost la Westlands, dar nu asta-i problema. Nu de asta are dosarul acela. Motivul e Rob.
   Mă încrunt, nedumerită.
   – Ce-i cu Rob?
   – E o asigurare pentru cazul că aş decide să-mi fac cunoscute îndoielile cu privire la ce s-a întâmplat cu el. Pe cine ar crede lumea? Pe medicul respectabil sau pe soţia lui nebună?
   – Nu pricep, rostesc derutată de această nouă întorsătură smintită a căsniciei lor. Ce s-a întâmplat cu Rob?
   – Ăsta e micul nostru secret nerostit.
   Oftează.
   Pare mică aşa cum stă pe fotoliu, împuţinată, cu umerii aduşi în faţă, de parcă ar încerca să se plieze pe ea însăşi şi să se facă nevăzută. Şi e mai slabă. Pe cale de dispariţie.
   – Vreau să-ţi arăt ceva.
   Se ridică, iar eu o urmez pe scări, la etaj.
   Inima îmi bate nebuneşte. Voi afla în sfârşit ce se ascunde în miezul mariajului ăsta care m-a prins în iţele lui?
   Intrăm în dormitorul matrimonial, mare şi aerisit, cu tavanul înalt şi cu baia alăturată. Totul în el e elegant, de la patul pe cadru metalic, larg şi solid, un produs de lux, fără îndoială, nu unul de serie, până la cuvertura de bumbac egiptean de un cafeniu intens care accentuează verdele măsliniu al pereţilor şi nuanţa patinată a parchetului. Pe un perete ornamental, în spatele unui scrin, trei dungi groase în diferite tonuri de verde urcă din podea până în plafon. Eu n-aş putea avea niciodată atâta stil.
   – Totul era în nuanţa florilor de magnolie, când ne-am mutat aici, îmi spune ea. Mă rog, un fel de alb-murdar. Am ales culorile astea pentru a-l pune la încercare. Sunt cele ale pădurii de pe proprietatea părinţilor mei. Unde n-am mai mers niciodată de când am stat eu acolo, după ce am ieşit de la Westlands. Şi de când a venit Rob să mă vadă.
   Îşi trece degetele peste perete, de parcă ar simţi sub ele scoarţa unui copac, nu tencuiala rece.
   – El refuză să o vândă, cu toate că o ţinem degeaba, goală şi uitată, continuă încet, aproape ca pentru sine. Cred că ăsta-i unul dintre motivele pentru care nu vrea să-mi recedeze controlul asupra banilor. Ştie că eu aş vinde-o. Iar ăsta ar fi un risc prea mare.
   – Ce s-a întâmplat cu Rob? o întreb cu inima bubuindu-mi în piept.
   Iar ea se întoarce spre mine, superbă, cu ochii mari, şi răspunde ca şi când ar fi cel mai banal lucru din lume:
   – Cred că David l-a ucis.
   Faptul că aud cuvintele pronunţate cu glas tare, nemaifiind doar o vagă bănuială în mintea mea, mă zdruncină. David... un ucigaş? E posibil aşa ceva? Fac un pas înapoi, dau peste pat şi mă aşez.
   „Cred că David l-a ucis.“ Am aceeaşi senzaţie pe care am avut-o când Ian mi-a spus că Lisa e însărcinată, numai că totul e amplificat acum.
   – Rob a venit să stea la mine, povesteşte Adele. Era foarte nefericit cu sora lui nesuferită şi mi-a trimis un mesaj, iar eu am insistat să vină la Perth. Prezenţa lui la Westlands mi-a făcut foarte bine. M-a readus la viaţă. Şi am vrut să-l ajut la rândul meu. Poate să-i dau nişte bani ca să se stabilească undeva departe de locul ăla oribil în care stătea. Mă simţeam bine avându-l în preajmă. Aşa era el. Ştia să te facă să te simţi bine. Să simţi că eşti special. I-am sugerat lui David că după ce ne vom căsători, Rob ar putea locui la noi o vreme. Doar până avea să se aranjeze undeva. Lui nu i-a plăcut ideea. Era gelos pe Rob. David a avut întotdeauna grijă de mine, dar la Westlands, Rob a preluat acest rol. Şi suspecta că între noi e mai mult decât o simplă prietenie, deşi eu îi tot spuneam că nu era aşa. Îl iubeam pe Rob, dar nu aşa. Eram ca nişte fraţi.
   Îi sorb fiecare cuvânt deopotrivă cu anticipare şi teamă.
   – Ce s-a întâmplat?
   Gura mi-e uscată iască şi rostesc cuvintele cu greu.
   – David a venit într-un weekend, când era şi Rob acolo. Mi-am zis că, după ce se vor cunoaşte, se vor înţelege bine. Am crezut că, pentru simplul motiv că eu îi iubeam pe amândoi, se vor îndrăgi şi ei unul pe celălalt, cu toate că erau firi foarte diferite. Acum îmi dau seama cât de naivă am fost. Rob era hotărât să facă un efort – s-a purtat cât a putut el de bine –, dar David a fost rece. Sâmbătă a părut că se mai dezgheaţă puţin, aşa că Rob mi-a zis să mă duc să mă culc şi să-i las să se descurce împreună. Credea că le va prinde bine să petreacă un timp doar ei doi, ca între bărbaţi.
   Adele îşi întoarce privirea spre pereţii zugrăviţi în culorile pădurii, de parcă povestea trecutului ar fi fost scrisă pe ei.
   – Când m-am trezit, Rob dispăruse. David a zis că s-a hotărât să plece şi iniţial am crezut că i-a dat bani ca să se facă nevăzut. Dar asta n-avea nicio logică. Eu îi oferisem deja bani lui Rob, iar el n-ar fi acceptat mită ca să renunţe la prietenia cu mine. Nu-i stătea în fire. Ar râs de idee, pur şi simplu. Uneori, când revăd scenele în minte, mă întreb dacă nu cumva a decis să discute deschis cu David despre banii mei. Poate i-a spus că trebuia să-mi recedeze controlul asupra lor. Mie mi-a spus că nu va aborda subiectul, dar cine ştie? Poate că a făcut-o. Poate că asta l-a împins pe David dincolo de limită, într-una dintre crizele lui teribile de furie. Poate că s-au bătut şi lucrurile au scăpat de sub control. Singurul lucru de care sunt sigură însă e faptul că Rob n-ar fi plecat niciodată fără să-şi ia rămas-bun.
   – Eşti sigură? o întreb în încercarea de a găsi o explicaţie raţională care să nu includă o crimă comisă de fostul meu iubit însurat, care şi-ar fi ucis un rival. Poate că s-au certat ori s-au bătut, iar Rob a considerat că e mai bine să plece. E posibil, nu-i aşa?
   Ea clatină din cap.
   – Rob îşi ascunsese caietul şi provizia de droguri în hambar. Eu le-am găsit abia după nuntă, însă ştiu că el n-ar fi plecat fără ele. Mai ales dacă era furios. Ar fi vrut să prizeze ceva.
   – Şi ai discutat cu David despre asta? L-ai întrebat?
   – Nu. Ne-am căsătorit foarte repede, cred că la o lună sau cam aşa ceva după ce l-am văzut ultima dată pe Rob, iar David deja se schimbase. Era mai rezervat. Mai rece faţă de mine. Şi pe urmă am  aflat că sunt însărcinată.
   Ochii i se umplu de lacrimi, iar eu încerc să asimilez întreaga grozăvie.
   - Eram fericită! Atât de fericită! Dar David m-a obligat să fac avort. A zis că nu putea fi sigur că e copilul lui. După asta am avut o mică depresie – cred că n-am putut face faţă temerilor cu privire la Rob şi încă nu-mi revenisem după moartea părinţilor mei, iar pe urmă avortul a fost deja prea mult. Ne-am mutat în Anglia şi cu asta s-a terminat totul. David s-a îmbunat şi a avut grijă de mine, dar a refuzat să vândă proprietatea.
   – Crezi că Rob este însă acolo, nu-i aşa? o întreb pierdută în trecutul lor şi îngrozită de prezentul nostru. Undeva pe proprietate?
   Rămâne câteva clipe nemişcată şi apoi încuviinţează încet.
   – Rob n-ar fi plecat aşa, fără să-mi spună nimic. Niciodată. Numai pe mine mă mai avea. M-ar fi contactat până la urmă. Dacă ar mai fi în viaţă.
   Se aşază pe pat, lângă mine, şi mult timp niciuna din noi nu mai spune nimic.

43. ADELE

   Insistă să mai stea o vreme şi, evident, să mai vorbim. E zdruncinată. Îmi dau seama de asta, dar gândurile îi roiesc în cap.
   În mintea aceea curioasă a ei. Tic, tic, tic. Rotiţele se învârtesc tot timpul. Când mă întreabă de ce nu l-am căutat pe Rob până acum, ridic din umeri neputincioasă şi-i răspund că nu vreau să ştiu. L-am iubit pe David şi m-am măritat cu el. Eram tânără. El era plasa mea de siguranţă. Sunt impresionată de faptul că nu mă ia la palme zicându-mi să mă adun şi să înfrunt realitatea. Eu aş fi tentată s-o fac în locul ei, dacă mi-aş auzi turuiala alambicată. Îi spun că sunt obosită şi nu vreau să mai vorbesc despre asta şi atunci văd mila din privirea ei. Tace.
   Nu-mi trebuie mult ca s-o conving să plece. Menţionez în treacăt că urmează să mă sune David şi că pe urmă o să vreau să mă culc puţin, iar ea încuviinţează din cap şi mă îmbrăţişează, strângându-mă atât de tare în braţele acelea ale ei mai suple şi mai tonifiate, dar îmi pot da seama că se gândeşte ce să facă mai departe. Cum poate să mă ajute, sau să se ajute pe ea însăşi, sau mai ştiu eu ce. Cui îi pasă, atâta timp cât rezultatul e acelaşi?!
   David nu sună la ora stabilită; un alt indiciu că a vorbit serios seara trecută. Se spală pe mâini de mine. Poate chiar mă provoacă să-mi pun în practică ameninţarea. Bietul băieţel! E la capătul puterilor.
   Îmi fac un ceai de mentă şi urc la etaj, unde mă întind pe cuvertura răcoroasă şi privesc în tavan. Sunt remarcabil de calmă, dată fiind situaţia. Mai sunt încă unele lucruri incerte şi mă bazez în întregime pe Louise, să găsească şi să asambleze piesele puzzle-ului pe care i l-am aşternut în faţă. Trebuie ca la momentul potrivit să înţeleagă întreaga semnificaţie a discuţiei din dimineaţa asta.
   Dacă nu, va trebui să găsesc o altă modalitate de a i-o arăta. Dar... viaţa e mai plăcută atunci când e interesantă. Sunt destul de mulţumită.
   Nu e niciodată suficient să spui un lucru. Eu i-am spus lui Louise ce cred că a făcut David cu ani în urmă, dar cuvintele nu au de fapt nicio greutate. Sunete emise în aer, fără soliditate. Cuvintele scrise sunt, poate mai concrete, însă nici în cazul lor oamenii nu au încredere unii în alţii suficient ca să nu rămână cu îndoieli. În realitate, nimeni nu are o părere foarte bună despre ceilalţi.
   Ca să te convingi de adevărul unui lucru, trebuie să trăieşti pe pielea ta lucrul respectiv. Trebuie să te alegi cu mâinile murdare şi cu noroi sub unghii. Trebuie să sapi după adevăr. După unul ca acela dintre mine şi David, în orice caz. Un adevăr ca ăsta nu poate înţeles doar fiind spus.
   Trebuie s-o trec pe Louise prin foc înainte să poată ajunge la celălalt capăt curată, pură şi încrezătoare. Pentru ca David să fie în sfârşit liber şi neîmpovărat, e necesar ca ea să poarte mai întâi povara. Adevărul trebuie să devină al ei. Şi ea trebuie să i-l servească lui.
   Iar apoi să-l lase să-şi facă efectul asupra lor.

44. LOUISE

   ... O să aştept până când Ailsa o să adoarmă ori o să-şi piardă cunoştinţa de beată împreună cu Gary şontorogul şi pe urmă o să plec.
   Dracu’ să-i ia şi pe ei, şi rahatul lor de apartament, şi vieţile lor de rahat din cartierul ăsta de rahat. Pilton Scârţ! De parcă cine ştie ce mare chestie ar fi. Poate că pentru ei chiar e. Dar pentru mine n-o să fie. Nu-i de mirare că am vrut s-o şterg de aici imediat ce m-am întors.
   Dar ce credeau ei, că după dezintoxicare şi toate celelalte, scârba de Westlands o să dea rezultate miraculoase? Sunt idioţi. Scârnăvii. Sunt toţi nişte scârnăvii şi le simt mizeria încercând să se lipească de mine.
   Nici n-o să le pese când o să plec. O să fie uşuraţi. Da’ o să fie uşuraţi şi de toţi banii pe care o să-i găsesc în apartament, ha, ha! Am nevoie de ceva cu care să mă duc la Adele, iar azi a fost ziua de salariu.
   Pierderea lor, avantajul meu.
   Nici nu-mi vine să cred că mă duc atât de repede s-o văd. Parcă lumea asta cenuşie a prins din nou culoare. Abia m-am convins să-i scriu. Nu voiam să risc să-mi spună nu. Ce oribil m-aş fi simţit! Nu sunt obişnuit să-mi pese de cineva aşa şi să vreau ca persoana să mă placă.
   Nu sunt obişnuit să-mi pese de nimeni. Dacă n-aş fi avut uşa din vis şi dacă n-aş fi putut să văd aşa imaginea ei, cred că aş fi înnebunit până acum. Am râs şi am glumit când ne-am luat la revedere, dar ea şi-a dat seama că sufăr. Şi ea suferea, dar cu toate că a încercat să-mi ascundă asta, era nerăbdătoare să plece. Ea are o viaţă, are bani, îl are pe David. Eu am camera infectă a scârbei mele de surori care trebuie rezugrăvită.
   Dar acum sunt liber! O să fac autostopul sau o să sar în trenul de Perth, iar pe urmă a zis să iau un taxi şi o să-l plătească ea. I-a fost dor de mine, îmi dau seama. Asta mă bucură cel mai tare. O fac să râdă. Cu mine e altfel. Zice că o să-l cunosc pe David fiindcă vine uneori în weekend de la universitate. Ea crede că o să ne-nţelegem, dar eu cred că singurul lucru pe care eu şi David plicticosul îl avem în comun e că nici unul din noi nu prea crede asta. N-o să-i placă să fiu prin preajmă. Mie nu mi-ar plăcea să-mi fiu prin preajmă. Da’ o să-ncerc, de dragul ei. Oricum, el n-o să fie acolo tot timpul.
   Pot să mă prefac din când în când vreo două zile că-l plac, dacă asta o bucură pe Adele. Poate că o să-ncerc să nici nu mă droghez cât e el acolo. N-o să las ca gândul la David să mă-ntristeze. Mâine o să fiu iar împreună cu Adele! Şterge-o de aici, viaţă veche, salutare viaţă nouă! Adele, Adele, Adele! Poarta către viitorul meu fericit.

   Aici se încheie caietul; paginile care urmau – cu ce-o fi scris Rob în ele – au fost rupte. David să le fi rupt? Erau în ele lucruri care l-ar fi putut incrimina?
   Mintea îmi lucrează cu asemenea frenezie, încât pielea capului mi s-a înfierbântat. E posibil ca David să-l ucis într-adevăr pe Rob? Poate că a fost un accident. Poate că s-au bătut şi lucrurile au scăpat de sub control, iar el s-a lovit la cap în cădere sau aşa ceva?
   Sau poate că Rob nu e mort. Poate că Adele îşi face griji degeaba, iar el pur şi simplu a plecat. Ea susţine că n-ar fi putut fi mituit, dar a furat banii surorii lui, aşa că... cine ştie? Din caiet reiese clar că era îndrăgostit de ea, dar provenea dintr-o familie săracă şi poate că promisiunea câtorva mii de lire câştigate uşor a fost prea tentantă pentru a o refuza. Dar dacă nu are nimic de ascuns acolo, de ce nu vrea David să vândă proprietatea?
   Întrebări, întrebări, întrebări. Am impresia că de când au intrat David şi Adele în viaţa mea, sunt asaltată de întrebări. Sunt ca buruienile în apă. Ori de câte ori cred că mă pot ridica la suprafaţă, alta se înfăşoară pe picioarele mele şi mă trage în adânc.
   Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu Rob. Trebuie să-l găsesc. Acum nu mai e vorba doar despre David şi Adele - trebuie să ştiu pentru mine. Nu pot să rămân pentru totdeauna cu incertitudinea asta în minte.
   Abia la 5 şi un sfert mă duc să-l iau pe Adam, aşa că îmi fac o cafea tare - deşi sunt deja destul de agitată - şi îmi deschid laptopul. Azi oricine poate fi găsit. Dacă Rob era cu numai câteva luni mai mare decât Adele, înseamnă că ar trebui să aibă aproape 30 de ani. Sigur că dacă e vreun drogat, ceva, există undeva date despre el.
    Deschid caietul la prima foaie, unde numele lui e scris întreg şi foarte clar, şi îl tastez în pagina Google: Robert Dominic Hoyle.
   Apare o listă de rezultate; diverse conturi pe LinkedIn, câteva pe Facebook şi câteva articole din presă. Cu inima bătându-mi repede, le trec în revistă, dar nici unul nu se potriveşte. Respectivii sunt ori prea bătrâni, ori prea tineri, americani, iar la singurul a cărui fotografie de profil pe Facebook pare să sugereze că ar avea vârsta lui zice că insul e din Bradford, plus că e şi o listă cu şcolile urmate, şi niciuna nu e în Scoţia.
    Încerc să caut numele adăugând „dispărut sau mort“, dar obţin aceleaşi rezultate. Tastez pe urmă „Robert Dominic Hoyle Edinburgh“, dar tot degeaba.
   Cafeaua s-a răcit neatinsă lângă mine; nici măcar nu mai trag din ţigara electronică. De ce nu apare nimic despre el? Nu se poate să nu aibă un laptop şi internet! Credeam că toată lumea are profil pe Facebook. Şi totuşi, din caiet nu reiese că ar fi avut prea mulţi prieteni sau că şi-ar fi dorit să aibă. Doar pe Adele şi, probabil, câţiva drogaţi. Poate că Facebook nu e genul lui.
   Poate că locuieşte undeva ilegal şi toţi banii lui se duc pe droguri.
   Nu mi se pare însă credibil. Dependenţii de droguri ştiu să se prefacă – toţi dependenţii sunt aşa, însăşi situaţia lor îi predispune la asta. Dacă Rob ar fi avut nevoie de bani, ar fi găsit o modalitate de a reintra în viaţa lui Adele şi de a obţine bani ori de la ea, ori de la David. Şi poate că a făcut-o. Poate că David încă îl mai plăteşte din când în când, fără să-i spună lui Adele. Dar de ce s-ar mai sinchisi? În plus, asta n-ar răspunde la întrebarea de bază: de ce n-a vândut proprietatea? Sau de ce n-a închiriat-o? De ce continuă să stea pustie, când ar putea să le aducă bani?
   Mă uit la ecran, sperând să-mi apară din senin un răspuns, apoi încerc o altă abordare. Sora lui Rob, Ailsa.
   Tastez numele ei şi încep să trec în revistă articolele. La fel ca în cazul lui, există mai multe persoane cu acelaşi nume în lumea întreagă, însă dintr-un registru electoral obţin o listă cu şapte Ailsa, dintre care una singură locuieşte în Edinburgh.
   Bingo!
   Nu pot obţine adresa de pe site-ul respectiv fără să plătesc, ceea ce sunt dispusă să fac dacă e cazul – ducă-se naibii şomajul! –, dar pe pagina următoare găsesc un mic articol despre un oarecare Festival de Artă din Lothian. În el sunt menţionate câteva magazine înfiinţate prin intermediul unor subvenţii, care expun la festival.
   Unul dintre ele se numeşte Candlewick şi numele proprietarei e specificat: Ailsa Hoyle. Candlewick are site şi pagină pe Facebook.
   Am găsit-o. Mă uit la numărul de telefon care aproape că pâlpâie pe ecran. Trebuie să sun. Dar ce să spun? Cum să încep discuţia fără să par o dezaxată? Trebuie să mint, ştiu asta, dar ce minciună să zic?

...........................................................