................................................
7.
Se foiește pe scaun în galeria destinată publicului, dorindu-și să îi poată adresa și ea întrebări odată cu avocații pledanți.
Se foiește pe scaun în galeria destinată publicului, dorindu-și să îi poată adresa și ea întrebări odată cu avocații pledanți.
- Mi s-a cerut să aflu identitatea acuzatului, spune Kelly. Și am făcut asta intrând în banda lui de la nivelul ce mai de jos. Pentru a nu mă desconspira, nu pot explica mai mult de-atât care a fost rolul meu.
- Ce fel de operațiuni ai întreprins pentru acuzat?
- Pentru a nu mă desconspira, nu pot explica mai mult de-atât care a fost rolul meu.
- Ce l-ai văzut cu ochii tăi pe acuzat făcând?
- Pentru...
Avocata oftează, evident iritată. Își scoate ochelarii, îi curăță teatral cu roba, după care-i pune la loc pe nas. Jen nu e prea sigură în al cui beneficiu tace.
- Vă pot spune ce nu am făcut, spune Kelly cu un ton al vocii despre care Jen știe că precedă ceva nefolositor.
- Da? spune avocata.
- Nu i-am găsit vreodată pe oamenii pe care Joseph i-a instruit să comită crime. Instrucțiuni care au avut ca urmare răpirea micuței Eve.
- Corect.
Avocatul apărării sare în picioare. Judecătorul le face semn celor doi avocați să se apropie, aruncând o privire spre draperia neagră care provoacă probleme.
- Să iasă juriul, spune el.
Ei se strecoară înapoi în hol și, după 10 minute, un aprod confirmă amânarea cazului până a doua zi. Jen rămâne acolo, cu gura căscată.
- Ce? spune ea.
- Vom relua lucrările mâine, îi spune un aprod, trimițând-o la plimbare.
Jen stă în hol în timp ce oamenii forfotesc în jurul ei ca un banc de pești.
Se gândește disperată că pentru ea nu există mâine. Ziua de mâine nu va veni pentru ea.
Kelly se albește la față când o vede pe Jen stând lângă mașina lui.
Obrajii i se pleoștesc. Buzele i se albesc. Ochii privesc la stânga și la dreapta, după care îi zâmbește. Încearcă să o dreagă.
Jen îl urmărește, pe acest bărbat care va deveni soțul ei și care o minte. Costumul îi este deja șifonat, haina aruncată peste braț, Kelly pare bolnav, palid și tânăr, aproape ca un copil, semănând foarte mult cu Todd.
- Am asistat la depoziția ta, spune ea simplu. Eram în public.
Trupul ei vrea imediat să plângă și să fie consolat de acest bărbat pe care ea l-a iubit timp de mai bine de jumătate de viață. Bărbatul spre care avea să se îndrepte mereu.
- Eu...
Privește în susul bulevardului, în soare, apoi o invită cu un gest să urce în mașina lui.
- Asta e tot? întreabă ea.
În pauza în care Kelly cântărește ce adevăruri să-i spună și pe care să le ascundă, Jen încearcă să ordoneze evenimentele în creierul ei astfel încât să se desfășoare cronologic, nu în sens invers, dar nu e în stare să gândească, mintea fiindu-i o mare de fapte disparate.
Poate totul se va încheia aici, se gândește ea. Ar putea rupe relația cu Kelly. Dar sunt atât de multe întrebări rămase fără răspuns. Cumva știe că, poate mulțumită lui Andy, nu a sosit încă timpul.
Cei doi urcă în mașină. Aerul de afară e ca o supă, scaunul este cald pe coapsele ei. El pornește motorul și conduce, rapid, ieșind din Liverpool. Încă nu a rostit niciun cuvânt.
- Kelly? rostește ea.
Lui Jen nu-i place să-l îmboldească.
- Vreau să spun...
Încearcă să nu uite că au început relația de doar 6 luni. Că el nu cunoaște adevărul, că și-l croiesc împreună. Vor trăi împreună 20 de ani fericiți și mai au încă de trăit. Oarecum. El nu cunoaște importanța lucrurilor cu care jonglează, nu știe ce e în joc.
Kelly nu spune nimic. Se îndreaptă spre o intersecție cu sens unic, cu ochii privind în oglinda retrovizoare.
- Ești polițist sub acoperire.
El dă din cap aprobator, doar o dată - o singură înclinare în față a capului.
- Da.
- Erai... erai sub acoperire când m-ai întâlnit?
- Da.
- Numele tău e Kelly?
El asteaptă o clipă.
- Nu.
Kelly înghite în sec, mărul lui Adam alunecând în sus și în jos.
- Cum e... cum ai putut?
Mintea lui Jen se învârte, se învârte în spațiu, în întuneric. Nu este capabilă să articuleze o propoziție.
- M-ai mințit... spune Jen cu voce joasă.
- E confidențial.
Jen are atât de multe întrebări, încât nici nu știe de unde să înceapă. Încearcă să împace două lucruri care, pur și simplu, nu se potrivesc.
Kelly pare că va începe să plângă. Ochii îi înoată în lacrimi. Privirea lui cercetează orizontul. Jen îl cunoaște. Știe când este nefericit.
- Adevăratul meu nume este Ryan, spune el încetișor. Kelly a fost... cineva pe care l-am cunoscut.
Ryan. Lucrurile încep să se lege.
- Cum... rostește Jen, încercând să formuleze corect. Cum intenționezi să trăiești în pielea lui Kelly?
El își schimbă poziția, simțindu-se incomod.
- Eu, eu nu știu.
- Îl ucizi pe Ryan? Îi înscenezi moartea?
El se întoarce spre ea surprins.
- Nu, ce? Nu știu... nu știu ce voi face în acest sens.
Jen își întoarce privirea de la el, uitându-se pe geamul mașinii. Clasic, evazivul Kelly. Ignoră problema. Apoi, când apare... repară pagubele.
Casa abandonată, Sandalwood, are mai mult sens pentru ea acum. Gina credea că Ryan Hiles a murit pentru că proprietatea a trecut în posesia Coroanei, lucru descoperit și de Rakesh. Dar nu exista nicio dovadă a morții lui Ryan Hills. Totul pare clar acum. Un certificat de deces fals, creat doar cu scopul de a-l prezenta la Cartea Funciară pentru a se asigura că proprietatea nu îi era transferată lui, făcându-l astfel detectabil și distrugându-i acoperirea. Dar nu a făcut altceva, nu și-a înregistrat propria moarte în niciun alt fel, care ar fi atras verificări, ar fi necesitat mai multe documente, mai multe lucruri de care nu putea face rost: de exemplu, un cadavru. Era un plasture pe o rană uriașă.
Mama lui trebuie să fi murit nu demult. Sandalwood abia începea să cadă în decrepitudine. Jen presupune că, atunci când a plâns în baie pe când Todd avea 3 ani, mama lui era probabil încă vie, iar lui îi era dor de ea.
Kelly o privește.
- Am ieșit din poliție, spune el. Anul trecut. Am rămas Kelly pentru că...
- De ce? întreabă ea.
- Pentru că te-am întâlnit pe tine.
- Dar ai fi putut... nu mi-ai fi putut spune? Sau, pur și simplu, să alegi un nume nou?
- Joseph Jones crede că sunt un infractor pe nume Kelly, spune el încet, cu vocea atât de slabă, încât Jen trebuie să se străduiască să audă.
- Dacă schimb ceva sau dacă spun cuiva, ar ajunge la el informația că nu am fost niciodată Kelly. Ar fi cel mai clar indiciu dintre toate că sunt sub acoperire. Așadar, am... am rămas așa.
- Ai rămas un infractor?
- Așa crede el, dar nu sunt. Nu fac nimic. Am decis să mă ascund la vedere. Va fi mai bine după ce va fi condamnat, spune el cu regret, dar Jen știe că nu e bine deloc.
Fiecare condamnare la închisoare are un sfârșit și atunci va fi prea târziu. Ryan a devenit cu adevărat Kelly.
- Ce ar face poliția dacă ar ști?
- M-ar aresta, probabil, deoarece nu am acționat cu autorizarea lor. Pentru fraudă prin falsă reprezentare. Poate m-ar da și în judecată. Ar spune că am întrupat un ofițer de poliție, m-ar acuza de conduită greșită într-o funcție publică.
Pe Jen o ia cu călduri și este panicată. Lucrurile sunt mult, mult mai grave decât își imagina ea că vor fi. Jen închide ochii. L-ar aresta nu doar pentru fraudă, ci și pentru delictele pe care le va comite în 2022 pentru a-și proteja acoperirea. Pentru acelea nu va mai fi protejat de imunitate. Va fi considerat delicvent.
- Când am fost în călătorie. Nu ai vrut să ne întoarcem. Ai vrut să rămânem la cabană, în mijlocul pustietății. Din cauza lui?
- Da. El știa... știa că doi dintre soldații lui l-au turnat. O femeie și un bărbat.
Nicola.
- De ce nu mi-ai spus niciodată? întreabă ea.
Privirea lui Kelly se dezlipește de a ei.
- Era confidențial, spune el, cu voce joasă.
- Dar... adică.
Jen nu poate spune lucrurile pe care vrea să le spună: se aplică confidențialitatea între iubiți? De ce crezuse că este acceptabil să-i ascundă acest lucru pentru totdeauna? Pentru că nu trăise încă cu ea pentru totdeauna.
- Aveai de gând să-mi spui vreodată? întreabă ea.
- Sigur că aș fi făcut-o, spune Kelly. O fac acum.
Jen se minunează de diferența dintre timpurile verbale folosite de ei Trecutul ei. Viitorul lui.
Dar e o minciună. Jen a trăit-o.
Ultima piesă a puzzle-ului se așază în cele din urmă la locul ei, formând imaginea corectă, de la început la sfârșit, așa cum ar trebui. Jen privește această imagine în mintea ei.
- Pot să întreb... zice ea, gândindu-se la ceea ce a spus Kelly despre Joseph.
- Da?
- Când Joseph va ieși din închisoare, dacă află că tu ai fost polițistul care l-a dat în gât, ce crezi că ar face?
- Nu va afla. Draperia... mi-au distorsionat vocea. Au fost atât de mulți dintre noi care au lucrat pentru el. Magnitudinea acestei....
- Dar, să zice, că ar afla... cumva. Ce se va întâmpla atunci?
Kelly așteaptă o clipă, după care vorbește:
- Ar veni după mine și m-ar ucide.
Ziua minus șase mii nouă sute
nouăzeci și opt, ora 23.00
E târziu. Jen este în baie. Abia așteaptă să se culce și să se trezească în altă parte mâine.
În stomac i se adună fierbinte confuzia.
Sub acoperire. Sub acoperire. Cuvânt, urât și gigantic, bate darabana sub sternul lui Jen ca o bătaie de inimă. Deci acesta este motivul. Fără slujbă PLĂTITĂ. Nicio prezența în media. Fără petreceri.
Kelly a trăit cu o identitate fictivă timp de 20 de ani.
Dar de ce nu i-a spus niciodată?
Jen crede că a pus cap la cap informațiile în ordinea corectă. Ar vrea să-l poată întreba pe Andy, dar probabil că încă nu și-a terminat nici măcar facultatea. Nici măcar el nu o poate ajuta acum.
Privește fix geamul înghețat, studiind totul în ansamblu.
Kelly a intrat sub acoperire. Dovezile adunate de el l-au trimis pe Joseph la închisoare. Douăzeci de ani mai târziu, Joseph este eliberat, vine să-l caute pe Kelly la cabinetul de avocatură, încercând să repornească afacerea alături de vechii săi oameni. Dacă Kelly ar refuza să i se supună lui Joseph, acesta din urmă ar bănui că el a fost polițistul sub acoperire. Dacă s-ar supune, ar deveni cu adevărat un infractor. Kelly nu avea cum să câștige. Și, întrucât Joseph a plătit timp de 20 de ani pentru crimele pe care le-a comis împreună cu mulți dintre soldații lui, avea un ascendent asupra tuturor dacă nu se supuneau: îi putea turna.
Doar asupra lui Kelly avea un ascendent și mai mare, atât de mare încât acesta nici nu știa: dacă-l denunța pe Kelly pentru infracțiunile din trecut, poliția ar fi început să facă cercetări și ar fi descoperit că, în continuare, Kelly trăia sub identitate falsă. În mod ilegal. Sau, și mai rău, că acum comitea delicte, fără să aibă autorizația poliției.
De unde și pachetul înmânat lui, conținând cheia mașinii furate.
Kelly a fost forțat să se supună. Todd a fost aolo când s-au reîntâlnit, la fel și Clio, și s-au îndrăgostit. Kelly i-a spus lui Todd să nu-i zică lui Jen că-l cunoaște pe Joseph și tot el i-a spus mai târziu lui Todd să termine relația cu Clio.
Trebuie să-i fi spus totul în acea noapte în grădină, spunându-i lui Todd cine era de fapt. Trebuie să-i fi arătat vechiul lui ecuson, afișul.
Kelly a reînceput să lucreze pentru Joseph, dar în momentul în care i s-a părut că e posibil ca Joseph să fi aflat că el a fost polițistul care l-a băgat la închisoare, a contactat-o disperat pe Nicola, cerându-i ajutorul. Care nu este, după cum s-a dovedit, infractoare, ci o persoană care fusese sub acoperire la momentul respectiv.
În schimbul tăcerii ei și din cauza riscului ca Joseph să afle adevărul despre ei, ea i-a cerut lui Kelly o favoare. Asta trebuie să fi fost ca soțul ei să transmită poliției informații despre infracțiunile din prezent comise de Joseph.
Poate a aranjat lucrurile astfel încât Kelly să primească protecție și de aceea Jen a văzut mașinile de poliție circulând prin zonă. Poate de aceea au sosti atât de repede în noaptea crimei, cu mult înaintea ambulanței. Așteptau să intervină, dar a fost prea târziu, prea târziu.
Nicola trebuie să fi fost înjunghiată de Joseph cu două nopți înainte ca Todd să comită crima. Articolul 18, rănire cu intenție, despre care Jen a auzit la secția de poliție. Probabil că Joseph aflase despre ea.
Acum, ieșit din închisoare, trebuie să-și fi urmărit fiecare cunoștință, căutând semne care să arate că nu este cine pretinde a fi. I-ar fi fost mai simplu să depisteze că Nicola lucrează pentru poliție dat fiind că ea era încă polițistă.
Și descoperirea legată de Nicola avea să-l ducă pe Joseph la Kelly.
Prin urmare, Joseph află și vine după Kelly în mijlocul nopții la sfârșitul lui octombrie. Nu era înarmat? Nu a băgat mâna în buzunar după armă?
Poliția a apărut aproape imediat după crimă. Probabil știau că urma să se întâmple ceva.
Și apoi l-au trădat pe Kelly: l-au arestat pe Todd. Deși Kelly îi ceruse ajutor Nicolei. Nu este de mirare că era furios la secție.
Dar Todd? Ei bine, pare atât de simplu acum când știe totul. A vrut să-și protejeze tatăl. Așadar, când a aflat despre Nicola, a cumpărat un cuțit. În drumul său spre casă l-a recunoscut pe Joseph, a văzut că e înarmat și a intrat în panică. Atunci a făcut singurul gest pe care-l putea face: și-a protejat tatăl, cu orice preț.
Ryan
Strada Welbeck nr. 718.
Aceasta este adresa pe care le-o dăduse Joseph lui Ryan și Angelei. Sunt gata să pornească. Angela va sta de pază afară și Ryan va intra. Și, după aceea, restul echipei îl va aresta pe Joseph acum că Angela și Ryan îl pot identifica. A avut încredere în Ryan și în Angela și, ca urmare, sunt suficiente probe pentru a-l incrimina.
Singurul lucru care mai lipsește e copilul dispărut. A rămas dispărut.
În timp ce vin încoace, sosește un alt mesaj.
Intrați la adresa din mesajul precedent și spuneți că ați venit să zugrăviți/decorați. După ce ajungeți în biroul proprietarului, spuneți că v-am trimit eu. JJ.
Ryan se întoarce spre Angela.
- Asta este, spune el. Așa primește adresele caselor goale. Prin acest birou. L-am prins. La naiba, îl avem.
- Știu, spune Angela, zumzăind. Știu.
Ryan și Angela merg de-a lungul străzilor udate de ploaia de martie, Ryan gândindu-se la fratele său, dar și la bătrânul Sandy. Gândindu-se la felul în care a schimbat lumea. Doar puțin. În felul lui neînsemnat.
Ryan își reprimă niște emoții pe care nu le poate numi.
Ajung la adresă. Nicola se îndepărtează de el, intrându-și perfect în rol, lăsându-l pe Ryan să intre în clădire. Un cabinet de avocatură, pare-se. Pare prosper.
O femeie e așezată la recepție. E frumoasă. Cascade de păr întunecat, ochi mari.
- Aveți nevoie de un zugrăvit sau de ceva amenajări interioare? întreabă el cu un zâmbet larg, înțepenit, plin de speranță.
- Adică o amenajare interioară spontană? răspunde ea cu un zâmbet sec.
Ceva i se răsucește în stomac la auzul acelui râs. Nu se aștepta la asta. Credea că va fi la curent. Credea că va pricepe codul.
- Ăăă, da? spune el.
- Sigur, vom trage toată mobila de la perete chiar acum, bine? Facem și actele cât lucrați?
- OK, sunt pregătit dacă ești și tu, spune el cu lejeritate.
- Nu e nevoie, mulțumesc, spune ea. Dacă dacă vom dori vreodată o amenajare interioară spontană, ești omul nostru.
Îl ignoră, întorcându-și privirea la computerul ei.
- Pot discuta cu proprietarul? întreabă el.
- De unde știi că nu sunt eu proprietarul?
- Păi, ești?
- ...Nu.
Se uită unul la altul pentru o secundă, după care izbucnesc în râs.
- Ei bine, mă bucur că te-am întâlnit, nu-eu-sunt-proprietarul, spune el.
- La fel, decorator-spontan.
Ea îi zâmbește, de parcă s-ar cunoaște, și strigă peste umăr:
- Tată? Te caută cineva.
Se uită la Ryan în timp ce acesta se îndreaptă spre biroul tatălui ei.
- Eu sunt Jen.
- Eu sunt Kelly.
Ziua minus șapte mii o sută
cincizeci și șapte, ora 11.00
Jen deschide ochii. Te rog să fie 2022. Dar știe că nu e.
Oasele bazinului. Un telefon vechi. Un pat cu adevărat vechi, Doamne, e cel scund care avea marginile de lemn. Aerul îi iese cu zgomot din plămâni. Nu s-a terminat.
Se ridică în șezut și-și freacă ochii. Da. Apartamentul ei, primul ei apartament. Cel pe care l-a cumpărat exact când a început să muncească. Plătise un avans de 3000 de lire - rizibil pentru 2022.
Are un dormitor. Se ridică și urmează cărarea uzată de pe covorul maro zdrențuit, până în hol, și apoi mai departe, în camera de zi. Casa căpătase un aer boem datorită mobilierului ei minimalist: o draperie chinezească separă camera de zi de bucătărie, perne bordo sunt alinate de-a lungul unui pervaz adânc pentru a masca umezeala.
Privește locuința cu mirare. Aproape că uitase aceste lucruri.
Lumina dimineții e filtrată prin ferestrele murdare.
Își verifică telefonul, dar nu are data setatăă pe ecran. Pornește televizorul, trece pe un canal de știri, apoi la Ceefax*. Incredibil, asta foloseau ca să afle data?
*primul teletext
E 26 martie 2003, ora 11 dimineață.
Cu 6 luni în urmă, în ziua de după ce a făcut cunoștință cu Kelly. Astăzi e ziua primei lor întâlniri.
Jen se uită la telefon, deși abia știe să îl folosească. Poate trimite SMS-uri, poate face apeluri și poate juca Snake pe el. Navighează până la SMS-uri. Ultimul mesaj de la Kelly este exact acolo, în firul conversației cu un bărbat care figurează la contacte ca „Zugrav/decorator sexy”. Bărbatul despre care nu știa că va deveni soțul ei.
Cafe Taco, 5.30 seara? După muncă? xx, a scris el.
Textul butucănos și de modă veche, ecranul iluminat de culoarea verde-neon, ca de computer.
Răspunsul ei trebuie să fie într-o caseră separată, mesaj separat în cadrul conversației. Antic obiect.
Deschide mesajele trimise.
Sigur, spusese - o dovadă tipică de răspuns degajat.
E târziu. Obișnuia să bea și să doarmă cam mult. Se simte mahmură. Nu-și amintește ce a făcut în prima noapte de după ce l-a cunoscut pe Kelly, dar presupune că a implicat alcool.
Trece cu degetul pe blaturile din bucătărie - marmură falsă - și-și privește posesiunile: manuale juridice, dar și o mulțime de cărți cu femei pe tocuri înalte. Lumânări în mici boluri și înfipte în sticle de vin. Două pereche de pantaloni de costum mototoliți pe podea, chiloții și șosetele încă vizibile în ei.
Face un duș îndelungat, minunându-se de murdăria dintre dalele de faianță. E sigură că nu acordase curățeniei mai mult de un gând trecător cât trăise acolo. Suportase mucegaiul de pe pervazurile ferestrelor, zgomotul constant de afară, faptul că trebuia să economisească fiecare bănuț.
După ce iese din duș, înfășurată în prosop, se îndreaptă spre calculatorul personal. Ceva i-a trecut prin minte pe când era în aburul fierbinte și parfumat și vrea să-l caute acum.
Apasă butonul poros de pe suprafața frontală a unității centrale și așteaptă ca aceasta să pornească, apa de la duș picurându-i de pe vârful nasului pe covor în timp ce stă așezată.
Privește monitorul prinzând viață și se gândește.
Avea o prietenă bună pe când era stagiară, pe nume Alison. Jen se întreabă dacă de aceea i-a trecut prin minte atât de ușor acest alias cu săptămâni în urmă. Alison lucra la o companie situată în apropiere. Oibșnuiau să se întâlnească la ora dejunul și cumpărau câte un prânz Pret. Alison avea să renunțe la avocatură. Mai târziu s-a recalificat, devenind secretară și Jen rămăsese unde era, divorțând cupuluri, și nu mai păstraseră legătura, așa cum se întâmplă uneori, atunci când o prietenie se anște doar dintr-un interes comun.
E atât de ciudat să se afle iar aici. Să știe că poate forma numărul lui Alison acum și poate să stea de vorbă cu ea.
Jen clipește în timp ce Windows XP se încarcă în fața ei. Isuse Hristoase, parcă ar fi dintr-un film vechi cu hacjeri! I se pare că Explorer e foarte greoi. Legătura ei la internet e prin apel telefonic și trebuie să se conecteze.
În cele din urmă, navighează la Ask Jeeves și tastează: Copil dispărut, Liverpool.
Și iată-l. Eve Green. Se afla pe bancheta din spate a unei mașini care fusese furată cu câteva luni în urmă. Așadar, de aceea detectivul particular nu o putuse găsi: Eva dispăruse în urmă cu 20 de ani.
Kelly era implicat în prinderea bandei care o răpise, dar nu găsiseră niciodată copilul. Kelly a păstrat afișul. Trebuie să i-l fi arătat lui Todd când i-a mărturisit adevărul. De aceea telefonul cu cartelă, afișul și ecusonul ajunseseră în camera lui Todd. Și Kelly discutase cu Nicola despre faptul că fetița nu fusese găsită niciodată.
Stomacul lui Jen se întoarce pe dos. Un copil dispărut, dispărut timp de 20 de ani.
Privește pe fereastră Liverpoolul încețoșat în soarele abia răsărit al dimineții de iarnă, încercând să-l înțeleagă. Tatăl ei este în viață. Cea mai bună prietenă a ei este Alison. În viitor se va căsători cu Kelly, bărbatul cu care va avea prima întâlnire diseară, ulterior, un copil pe nume Todd.
Se gândește la fetița dispărută, la Todd, la Kelly, o bandă criminașă alcătuită din oameni răi și oameni sub acoperire care uneori sunt ambele. Și, mai mult decât la orice, se gândește cum să oprească această sarabandă.
Imaginea nu este completă încă. E clar că nu s-a terminat încă. E încă aici, în trecutul îndepărtat, are în continuare lucruri de făcut, de rezolvat, de înțeles.
Având nevoie de puțină relaxare, Jen se îndreaptă spre oglindă și lasă prosopul să cadă, incapabilă să se abțină de la a-și privi trupul la vârsta de 24 de ani.
Fir-ar să fie, se gândește ea, două decenii prea târziu. Era de nota 10! Dar, la fel ca toată lumea, nu și-a apreciat trupul decât când a fost prea târziu.
La ora 5 și 40 de minute, întârziind puțin, Kelly sosește la cafenea.
Jen își dă seama acum, după ce îl știe de 20 de ani, că este emoționat. E îmbrăcat din cap până în picioare în denim, deschis și închis la culoare, bestial fără să facă vreun efort, așa cum a fost întotdeauna, cu părul întors în sus pe frunte. Dar privirea îi e timidă, ca a unui cărpior, și își șterge mâinile de blugi înainte să se apropie de ea.
Jen se ridică să-l salute. Trupul ei e atât de suplu, este atât de ușoară, de parcă ar fi fost sub apă și tocmai ar fi ieșit din ea. Se ciocnește de mai puține obiecte. Pur și simplu pentru că e... mai puțintică. Și e atât de mlădioasă, atât de nemărginit de energică. Mahmureala i-a dispărut în câteva minute, vindecată de cafea și de strălucirea soarelui.
Kelly se apleacă să o sărute pe obraz. Miroase a rășină. Acel miros, acel miros, acel miros! Îl uitase. Un aftershave, deodorant, detergent de rufe - ceva. Îi uitase parfumul, și dintr-odată Jen e aici, în 2003, într-o cafenea cu el, cu bărbatul de care se îndrăgostește.
Îl privește, tinerii lui ochi întâlnindu-i pe ai ei și Jen descoperă că trebuie să-și ascundă un val de lacrimi.
O facem, ar vrea să spună. Cândva. Într-un univers, reușim să ajungem în 2022, continuând să facem sex, având în continuare întâlniri. Avem un puști minunat, amuzant, puțin tocilar, pe nume Todd.
Dar, mai întâi, mă minți.
Kelly nu spune nimic, pentru a o saluta. Tipic pentru el. Îi înțelege acum nevoia de a fi prudent. Deoarece e un mincinos. Dar ochii lui i se plimbă în susul și în josul trupului și, cu toate acestea, Jen simte fluturi în stomac.
- Cafea?
- Sigur.
Jen se joacă cu plicuțețele de zahăr de pe masă. Meniul cuprinde cafea, ceai, ceai de mentă și suc de portocale. Nici urmă de cafelele macchiato din 2022. La fereastra din față sunt luminițe, chiar dacă e sfârșitul lui martie. Restul e relativ banal.
Mese din formică, podele acoperite cu linoleum. Mirosul mâncării prăjite și al țigărilor, sunetul mărunțișului care zornăie. Oameni semnând chitanțe pentru plata cu cardul.
Kelly stă la coadă, lăsându-și greutatea pe un șold, o siluetă suplă, față misterioasă, o enigmă.
- Îmi pare rău, spune el, aducând două cești cu farfurioare demodate.
Se așază față în față cu ea și, îndrăzneț cum e, viitorul ei soț își atinge genunchii de ai ei, ca din întâmplare, dar apoi rămâne pe loc.
Acest gest are și a doua oară exact același efect asupra ei ca prima dată, chiar dacă știe cu detalii precise cum e să-l sărute, să-l iubească, să facă dragoste cu el, să facă un copil cu el. Kelly a excitat-o întotdeauna.
Acest gest are și a doua oară exact același efect asupra ei ca prima dată, chiar dacă știe cu detalii precise cum e să-l sărute, să-l iubească, să facă dragoste cu el, să facă un copil cu el. Kelly a excitat-o întotdeauna.
- Deci, îi spune el, o propoziție la fel de încărcată ca o armă. Cine este Jen?
Genunchiul lui e cald lângă al ei, mâinile lui elegante trăgând de aceleași pliculețe de zahăr cu care se juca ea. Întotdeauna face asta. Jen nu poate gândi clar în preajma lui.
Ea se uită fix în jos la masă. E sub acoperire. Nu se numește Kelly. De ce nu i-a spus niciodată, absolut niciodată, în 20 de ani? Asta nu poate înțelege.
- Nu sunt prea multe de spus, începe ea, privind în continuare strada, lumea din 2003.
De asemenea, se gândește cât de izbitor e adevărul pe care a încercat să-l ignore: dacă Jen și Kelly nu se îndrăgostesc unul de altul, Todd nu va exista.
- Cine este Kelly? întreabă la rândul ei.
Dintr-odată se gândește la cum a cumpărat el acel dovleac pentru ea, fiindcă și-l dorea. La chiuveta Belfast pe care i-a cumpărat-o. La faptul că, în viitor, nu dă două parale pe întreaga lume. Kelly e atât o sursă de inspirație, cât și ușor periculos. O excită. Le stătea bine împreună. Le stă bine împreună. Dar baza acestei relații este un amalgam de minciuni. O faleză care se prăbușește.
- Kelly este un tip destul de plicticos la o întâlnire cu o femeie destul de sexy.
- Doar destul de sexy.
- Încercam să fac pe durul.
- Nu se vede.
El ridică mâinile și râde.
- Adevărat. Mi-am lăsat calmul la ușa cabinetului de avocatură.
- Atunci, zugrăveala a fost un șiretlic.
O umbră întunecată trece peste chipul lui.
- Nu... dar nu mă mai interesează deloc amenajarea cabinetului de avocatură al tatălui tău.
- Cum de te-ai apucat de așa ceva, atunci?
- Înțelegi, nu am vrut niciodată să fac parte din sistem, spune el, și Jen își amintește fix de această propoziție, de efectul pe care îl avusese asupra ei, asupra ei care făcea parte din sistem. I se păruse palpitant. Acum e reticentă, confuză. Nu înțelege unde se termină Ryan și unde începe Kelly. Dacă lucrurile de care s-a îndrăgostit sunt adevărate.
- Ce domeniu al dreptului practici?
- Sunt stagiară, deci fac de toate. Sunt cal de bătaie.
Kelly dă din cap o singură dată.
- Fotocopiezi?
- Fotocopiez. Fac cafea. Completez formulare.
O altă sorbitură din cafea, apoi o privește mai îndelung.
- Îți place?
- Îmi plac oamenii. Vreau să-i ajut.
Ochii i se luminează la auzul acestei propoziții.
- Și eu, spune el încet.
Ceva pare să se schimbe între ei.
- Îmi place asta, adaugă el. Și cât de mult ești implicată în activitatea de la birou sau...?
- Mai deloc.
Jen își amintește că se simțise flatată de aceste întrebări, de capacitatea lui de a sta și a asculta, lucru neobișnuit în rândul bărbaților tineri, dar astăzi senzația este alta.
Kelly își încrucișează picioarele la nivelul gleznelor, genunchi lui îndepărtându-se de ai ei. I se face frig în lipsa lor, în pofida tuturor lucrurilor.
- Asta e bine, spune el liniștit.
Jen privește peste masă la el. Scântei zboară între ei, ca jarul scuipat dintr-un foc pe care doar ei doi îl pot vedea.
- Nu mi-am dorit niciodată o slujbă importantă, o casă mare, toate astea, adaugă el.
Ea privește în jos spre masă, zâmbind. E atât de caracteristic pentru Kelly să spună asta, atitudinea, încrederea, pericolul - Jen se trezește că e de acord cu el. În fond, în cea mai mare parte a căsniciei lor au fost săraci, dar fericiți.
- Povestește-mi despre cel mai interesant caz pe care îl ai, spune el.
Jen își amintește și asta. Îi povestise despre un divorț sau altul. El o ascultase răbdător, fiind sincer interesat. Sau așa crezuse ea.
- Oh, nu te voi plictisi cu asta.
- OK, atunci spune-mi unde vrei să fii peste 10 ani.
Îl privește ca hipnotizată. „Cu tine”, se gândește ea simplu. „Cu vechiul tu.”.
Dumnezeule, la ce se gândește? Nu fusese el oapre întotdeauna un soț bun pentru ea? Loial, sincer, sexy, amuzant, atent. Fusese.
Genunchiul lui a revenit. Și-l freacă de al ei. Pântecul lui Jen ia foc dintr-odată, ca un chibrit la cea mai ușoară atingere de cutia de chibrituri.
Pe măsură de aerul serii devine din ce în ce mai negru afară și ploaia mai abundentă, cafeneaua mai plină de fum, cei doi vorbesc despre toate. Media. Discută puțin și despre copilăria lui Kelly - „copil unic, ambii părinți decedați, doar eu și cu pensula mea” - și despre locuința lui Jen. Vorbesc despre animalele lor preferate - ale lui sunt vidrele - și dacă cred în căsătorie.
Vorbesc despre politică și religie, pisici și câini și despre faptul că el este matinal, iar ea - o pasăre de noapte.
- Cele mai bune lucruri se întâmplă noaptea, spune ea.
- Cel mai bun lucru e o ceașcă de cafea la ora 6 dimineața. Nu voi accepta niciun contraargument.
- Ora 6 este miezul nopții.
- Atunci stai trează. Cu mine.
Se apropie din ce în ce mai mult, atât de mult cât le permite masa. Ea îi spune că vrea o pisică grasă care să se numească Henric al VIII-lea - Kelly neștiind că au deja una - iar el râde atât de mult, încât clatină masa.
- Și atunci, cum se va numi moștenitorul lui? Henric al IX-lea?
Vorbesc despre vacanțele lor preferate - pentru el în Cornwall, nu suportă să zboare cu avionul și nici meniurile lor ca pentru condamnații la moarte - amândoi iubesc mâncarea chinezească la pachet.
- Ei bine, spune el în jurul orei 10 seara. Cred că e de la o educație dură. Vreau să le ofer copiilor meu ceea ce e ma bun.
- Hei, vorbim despre copii?
Și acum iese la iveală. O parte din Kelly despre care Jen știe că e autentică.
- Adică... spune el. Nu știu, doar ceva despre creșterea viitoarei generații, nu? Să-i învățăm lucrurile pe care părinții noștri nu i-au învățat.
- Ei bine, mă bucur că am depășit nivelul nimicurilor.
- Îmi plac discuțiile importante.
- Ai venit ieri pur și simplu... întâmplător? Căutând de muncă? întreabă ea, dorind să înțeleagă pe deplin povestea începuturilor lor.
Intrase să discute cu tatăl ei, după care ieșise după doar 5 minute.
- Nu. Știi, spune el, părând că vrea ceva de la ea, cu o expresie de așteptare pe chip, tatăl tău și cu mine avem o cunoștință comună. Joseph Jones? Poate că l-ai întâlnit.
O bombă explodează undeva sau cel puțin așa simte Jen.
„Tata îl cunoștea pe nenorocitul de Joseph Jones.”
- Nu, nu l-am întâlnit, spune ea, aproape șoptind. Tata este cel care se ocupă de toți clienții.
De parcă ar fi spart un balon, umerii lui Kelly cad, poate de ușurare. Întinde mâna să o apuce pe a ei. Ea îl lasă automat să o ia. Dar mintea i se învârte în gol.
Tatăl ei îl cunoștea pe Joseph Jones? Deci... ce? Tatăl ei e... Ce este?
Degetele lui Kelly cântă la pian pe încheietura mâinii ei.
- Plecăm de-aici? întreabă el.
Părăsesc cafeneaua și stau afară în ploaia de martie. O trage spre el, chiar în fața cafenelei, cuprinzând-o cu o mână de după talie, buzele lui aflându-se exact lângă ale ei.
De această dată, nu-l sărută pe Kelly. Nu îl invită la ea, unde ar sta de vorbă toată noaptea în patul ei.
În schimb, se scuză. Sprâncenele lui coboară a dezamăgire.
El pleacă în josul străzii și, privind în față, îi face cu mâna, fluturând-o undeva în spatele capului, pentru că știe că ea se va uita după el.
Jen stă în stradă singuă, așa cum s-a întâmplat de o mie de ori de când au început toate astea. Își strânge brațele în jurul trupului, gândindu-se cum să-și salveze fiul, gândindu-se că nimeni nu o va salva pe ea și gândindu-se că, de fapt, nimeni nu poate, nici măcar tatăl și, categoric, nu soțul ei.
Ryan
S-a implicat prea mult.
Ryan stă în picoare în dormitorul lui Jen. E dimineața foarte devreme. Ea doarme, cu părul răsfirat pe pernă, de parcă ar fi al unei sirene. Este a doua noapte la rând pe care a petrecut-o cu ea, nu s-a mai întors în patul lui de când s-a întâlnit cu ea la cafenea, alaltăieri.
Și nici nu vrea să plece vreodată.
Asta e problema.
Joseph i-a trimis astăzi un mesaj, întrebându-l cum s-a descurcat. Faptul că a mers acasă cu Jen va ajunge la urechile lui Joseph. Rotițele din capul lui Ryan se învârt, încercând să-și dea seama ce să facă.
- Nu glumeai când spuneai că ești o persoană matinală, murmură Jen, întorcându-se pe o parte.
E dezbrăcată. Sânii i se rostogolesc și ei, iar ea îi acoperă cu pilota.
- Îmi pare rău, spune el, dar vocea lui sună răgușit.
Îl investighează pe tatăl ei. Îl investighează pe tatăl ei. Ea crede că se numește Kelly.
Asta nu va merge niciodată, niciodată.
Ochii i se deschid larg și-i întâlnesc pe ai lui. Se proptește în cot în pat și-i zâmbește, un zâmbet lent, fericit, de parcă nu-i vine să creadă că el este acolo.
- Nu pleca, îi spune ea, îndrăzneață, din partea cealaltă a camerei.
Ea este dezbrăcată, el - îmbrăcat.
- Eu...
Asta nu va merge niciodată, niciodată.
- Rămâi aici cu mine, spune ea și ridică un colț al pilotei, invitându-l înapoi în pat.
Trebuie să meargă.
- Ar trebui să plec...
- Kelly, spune ea, și lui îi place cum se aude numele lui în gura ei.
Ceva vechi și nou în același timp.
- Viața e prea lungă ca să muncești.
Viața e prea lungă. Atât de deștept spus. Își pune palmele în cap, ridicându-se în picioare ca un nebun. O iubește. O iubește cu adevărat.
Viața e prea lungă ca să muncești.
Jen are dreptate.
Are atâta dreptate. Se dezbracă și e înapoi în pat într-un minut, cu ea.
- Deja au început să-ți placă diminețile? întreabă el.
- Îmi plac alături de tine.
Ryan a fost treaz toată noaptea, a treia noapte la rând.
A ajuns în cele din urmă acasă, în ogeacul lui. Și-a smuls trupu de lângă ea astăzi, aproape de miezul nopții, prefăcându-se obosit, și s-a întors aici, unde a petrecut întreaga noapte în bucătăria lui, așezat la masa din MDF, făcând cafea după cafea după cafea.
Nu se poate gândi decât la Jen. Jen - și ce să facă în legătură cu ea.
Văd că dormi cu inamicul?! i-a trimis Joseph un SMS mai devreme.
Un mesaj grosolan, reductiv, care a scos inima din ecuație, a făcut să pară că e vorba doar despre sex. Ryan s-a holbat la el înainte să răspundă, încercând să-și dea seama ce să facă.
În acea dimineață, la ora 0.59 a luat o decizie. Uitase că ceasurile se dau înainte. Ora 1.00 devine 2.00 și Ryan a decis.
Să plece din poliție sau să o piardă.
În cele din urmă, în nenorocita lui de cămăruță, cu cartea de identitate falsă pe masă, s-a gândit că nu era vorba despre nicio decizie.
Așteptă sub felinarul de la colțul străzii Cross, lăsându-și greutatea de pe un picior pe altul, spunându-și că nu are sens. Deloc. Îngheață de frig și mâinile îi tremură de prea multă adrenalină.
Ryan e îndrăgostit.
Ryan nu mai vrea să schimbe lumea. Ryan vrea să fie cu Jen. Jen, al cărei tată este un intermediar al grupului de crimă organizată pe care el îl investighează.
Jen, care crede că îl cheamă Kelly, că ambii lui părinți au murit, că a abandonat școala la 16 ani.
Jen, ai cărei ochi strălucesc de parcă ar fi râs cu lacrimi.
Jen, care i-a spus la prima întâlnire că ea credea că vidrele sunt copoi, că vrea și ea copii, că a vrut dintotdeauna doar să ajute oamenii, al cărei trup se potrivește perfect cu al lui de parcă ar fi fisot dintotdeauna acolo, de parcă ar fi făcut parte din el.
Jen, care spune despre ea că mănâncă prea mult, care sărută de parcă fusese creată doar ca să-l sărute pe el.
Nenorocitul ei de tată! Tatăl ei îi furnizase lui Joseph Jones o listă de proprietăți goale, pe care Jones o folosise pentru a-și trimite oamenii la furat de mașini. Redactase acte de proprietate în regim de timesharing și păstrase o evidență a programului de folosință a fiecărei proprietăți. În acest mod, știa probabil când va fi plecat fiecare, lăsându-și locuința goală. O infracțiune atât de simplă, născută din informațiile de zi cu zi la care au acces avocații.
Și acum, Ryan își trece ambele mâini prin păr, privind spre cer. Vrea să urle, dar nu poate.
Bărbatul apare. Un asociat al unui asociat al unui asociat. Speră că suficient de îndepărtat de Joseph, dar cine știe?
Străinul e îndesat, scund, chelește.
- Pune geanta acolo, spune el.
S-o fi întors Ryan pe strada Cross, dar se află aici dinr-un alt motiv de această dată. Îi dă străinului geanta cu bani.
Bărbatul numără banii, după care îi aruncă un zâmbet de lup, îi dă un mic plic boțit din buzunarul din spate al jeanșilor. Ryan îl ia și pleacă, mânat doar de panică. Fără să privească înapoi.
Ryan intră în cabinetul de avocatură când știe că Jen nu e acolo.
Kenneth e acolo, în biroul lui și privește în sus, uimit, când îl vede pe Kelly venind.
- Trebuie să-ți spun ceva, iar tu trebuie să mă asculți.
Kenneth înghite în sec. Seamănă cu Jen. Structura osoasă fină.
- Ce-ți voi spune nu va părăsi niciodată această începere, spune Ryan.
- OK.
Lui Kenneth îi tremură mâinile în timp ce dă drumul contractului pe care-l citește, îndreptându-și complet atenția spre Ryan.
Ryan se apleacă deasupra biroului pentru a da mâna cu Kenneth. Strânsoarea este fermă și uscată.
- Sunt de la poliție. Joseph va fi arestat din moment în moment. Face parte dintr-un grup de crimă organizată mult mai vast, dar el este șeful, după cum cred că deja știi.
- Nu... eu...
- Dacă sufli vreun cuvânt, ești mâncat.
Ryan nu a mai vorbit niciodată așa, dar este necesar. Trebuie să facă tot ce poate pentru a ieși din asta.
Kenneth îl privește.
- Ce vrei?
- Spune-mi cum ai ajuns să fii implicat.
- Kelly, eu, eu niciodată... începu foarte ușor.
- Cum?
Ryan își încrucișează brațele.
- Nu-mi puteam plăti facturile, spune Kenneth încetișor. Efectiv nu puteam. Urma să dăm faliment. L-am apărat pe Joseph cu ani în urmă, pe partea civilă a unui caz de fraudă. A venit la mine ca să-mi achite onorariul și a văzut facturile restante. A spus că mă poate ajuta. Am clocit-o împreună. Eu acționam pe partea de vânzare și cumpărare a proprietăților în regim de timesharing pentru clienți și țineam o evidență a dreptului fiecăruia de folosință, săptămână de săptămână. Apoi făceam un calendar cu datele la care aveau să fie plecați fiecare dintre acești proprietari la locuința luată în regim de timesharing, deci nu aveau să fie acasă. Sistemul aproape că a funcționat. Majoritatea aveau câte două mașini, așa că lăsau una acasă: de obicei mașina sport, mai scumpă și mai puțin practică. Doar uneori ratau perioada lor de închiriere în regim timesharing sau o cedau altcuiva. În acest caz, renunțam. Eu luam 10% din valoarea mașinii.
- Acțiunile tale au avut drept urmare răpirea unui copil.
- Nu e adevărat, nu știam că vor încerca și la casa următoare, bâiguie el.
- Ai încasat fericit veniturile din infracțiuni.
- Ca să plătesc facturile.
- Jen știe?
- Dumnezeule, nu, spune Kenneth și Ryan crede că spune adevărul.
- Nu trebuie să afle niciodată, spune Ryan. Nu trebuie să afle vreodată despre tine.
- Nu. Sunt de acord, spune Kenneth tăios.
- Sau despre mine. Vreau să... vreau să fiu cu ea.
Kenneth clipește surprins și Ryan așteaptă fără să zică nimic. Are un atu.
- Dacă te conformezi, te scot din treaba asta.
- OK, șoptește Kenneth. OK. Cum să...
- Scapă de înregistrările tale contabile. Arde-le. Aruncă-le în apă. Orice.
- Eu... OK.
- Un cuvânt care nu trebuie și ești mort pentru mine.
- OK.
- Bine.
- Înainte să fii cu fiica mea, spune Kenneth păstrându-și evident atuul, spune-mi despre tine. Cine ești cu adevărat. Și spune-mi de ce vrei să fii cu ea. Pentru că, dacă nu-mi spui, voi fi fericit să mărturisesc și să plătesc pentru asta. Pentru ea.
- Pur și simplu, nu e pentru mine, spune Ryan în biroul lui Leo.
L-a văzut doar de câteva ori, căci a stat întotdeauna în cămăruța lui. Biroul lui Leo, după cum se dovedește, este jignitor de mare. E spațiu suficient pentru doi.
- Știu, continuă el, minciuna, înșelătoria. Poliția în general. Uram să răspund la apelurile telefonice și nu-mi place nici asta, spune el.
Vocea lui se frânge la ultimul cuvânt, doarece nu e deloc adevărat. Aceasta e cea mai mare minciună pe care a spus-o de când a mințit-o pe Jen în legătură cu numele lui.
Se întreabă ce ar zice Leo dacă i-ar spune adevărul. Dar nu poate risca. Nu i-ar permite să trăiască sub identitatea lui Kelly. E identitatea lor, creată de ei pentru a-l strecura pe Ryan în miezul lumii infracționale. Aceste identități false sunt distruse de ndată ce nu mai sunt utile. Dacă ar păstra-o, ar expune poliția la procese, la urmări penale, la răzbunări din partea infractorilor.
L-ar face să revină la adevărata lui identitate. Lua-l-ar naiba de risc la care sunt expuși atât el, cât și Jen!
Nu are de ales. Trebuie să iasă din poliție. Trebuie, înainte să afle ea. A devenit mai importantă decât el. Așa e iubirea, presupune Ryan. A știut dintotdeauna că într-o zi se va îndrăgosti lulea - genul ăsta de persoană este el, nu-i așa? Doar că nu se gândea că se va întâmpla astfel. Trebuie să rămână Kelly.
Își privește mentorul și prietenul și tresare la minciunile pe care le spune.
- Trebuie să spun că sunt dezamăgit, zice Leo sincer.
- Știu. Mulțumesc, spune Ryan.
Ezită, doar pentru o secundă dacă face ceea ce trebuie. Dar are de ales între poliție și ea. Hotărârea lui se cristalizează ca lutul întărit. Nu există niciun concurs.
- Ei bine, știi...
Leo face o pauză, iar Ryan crede că va dezvolta, dar probabil că s-a răzgândit pentru că nu face decât să-l privească și să spună:
- Da. Înțeleg. Schimbarea intră în vigoare imediat - așa trebuie să fie, și încetează și munca sub acoperire.
- Știu.
- Îmi pare rău că nu a mers, Ryan.
- Și mie.
- Știi ce vei face în continuare?
Ryan se uită la biroul imaculat al lui Leo. Întrebarea e suficientă pentru a-l aface să afișeze un zâmbet ironic. Presupune că va trebui să devină zugrav/decorator, cum a spus că este.
- Nu, dar o să-mi dau seama, cred.
- Vei veni totuși să depui mărturie? Munca ta a fost... de neprețuit.
Ryan se uită la Leo. Îi simte răceala din privire.
- Știu, spune Leo. Știu că nu am găsit-o pe Eve.
- Da, spune Ryan.
Asta îi smulge inima din piept. Poate dacă nu ar fi întâlnit-o pe Jen. Poate că lucrurile nu ar fi decurs astfel. Poate ar fi trebuit să rămână mai mult. Dar nu avea de ales. Nu acum după ce a întâlnit-o. E pieedut, pentru totdeauna. Din fericire.
- Fiica... de la cabinetul de avocatură, spune el repede. Sunt foarte sigur că nu știe. Și tatăl... sincer, e doar un idiot dintr-un oraș mic.
- Așa să fie?
- Concentrați-vă pe Joseph! Nii măcar nu sunt sigură că tatăl știa importanța transmiterii adreselor, minte Ryan.
- Mărturia ta va fi utilă...
- O voi face, dacă nu-l arestați pe tată. Doar pe Joseph. Și pe ceilalți soldați.
- Voi vorbi cu cei de mai sus, spune Leo, părând să înțeleagă că Ryan negociază, chiar dacă nu știe de ce.
- Bine.
O problemă rezolvată. Ar putea să scape cu asta. ot ce trebuie să facă acum este să devină altcineva.
- Dar, hei, îl vom prinde pe capul răutăților, nu-i așa? Va intra la pârnaie pentru 20 de ani.
- Da. Ei bine, spune Ryan trist, stând acolo în picioare în fața biroului lui Leo. Oricum nu prea pare să merite. Nu fără copil.
- Înțeleg, spune Leo amiabil.
Asta trebuie că se întâmplă tot timpul, în special când lucrezi sub acoperire. Îi întinde mâna și Ryan îi pune în palmă documentele. Pașaportul și permisul de conducere emise de poliție pe numele lui Kelly. Totul a dispărut.
- Da. Ști, Ry, nu știu dacă aș mai face-o în cazul în care aș mai avea ocazia, spune Leo, luându-i documentele.
Asta îl face pe Ryan să se oprească.
- Serios? întreabă el.
- Da, vreau să spun că asta nu e viață. Care e diferența, de fapt, între a pretinde că ești un infractor și a fi unul în realitate?
Ryan nu răspunde la întrebarea retorică, ci doar îl privește pe Leo care-i arată ușa după câteva secunde.
- Adieu, spune Leo blând, în timp ce Ryan se întoarce și pleacă.
Ryan a vrut întotdeauna să schimbe lumea, dar nu mai contează. Poate că e amărât, dar, dintr-odată, se simte consumat de un sistem în care nu a ezitat o clipă să intre. De acum înainte, jură că nu va mai da două parale pe ceea ce crede oricine despre el: societate, angajați, oricine. Nu va lăsa pe nimeni să-l cunoască. Va permite acest lucru unei singure persoane: ei.
Merge la cămăruța lui ca să-și ia rămas-bun de la ea. Lasă majoritatea lucrurilor acolo, la secție. Singurele lucruri pe care le ia ca talismane și de care nu suportă să se despartă sunt ecusonul și afișul cu micuța dispărută. Sunt prea prețioase ca să le piardă.
Le va lua cu el, pentru totdeauna. Oricine ar fi el.
Când pleacă, se gândește la plicul care se află sub scaunul pasagerului în mașina lui și care conține un nou act de identitate, cumpărat de la un infractor cu o noapte în urmă.
Nu are de ales decât să devină Kelly. Orice alt nume ar da idei oamenilor lui Jones. Joseph știe că o place pe Jen. Ryan nu poate fi cu ea decât devenind altcineva. Nu e cale de întors: a adoptat indentitatea lui Kelly, mărunt infractor de carieră, și acum trebuie să trăiască cu ea.
Kelly Brotherhood: acesta e numele de familie pe care l-a ales când a decis să intre sub acoperire cu numele de Kelly, infractorul.
Brotherhood. Pentru -al onora pe adevăratul Kelly.
Se gândește la ceea ce a spus Leo despre capii grupărilor de crimă organizată. Cum nu ies în evidență cu nimic. Nu călătoresc, nu plătesc impozit.
Deci nu va călătri în străinătate, nu va trece prin scannere de aeroport, nici măcar nu trebuie să fie tras pe dreapta. Dar poate trăi. Iubi. Se poate însura.
Îi spune mamei lui printre lacrimi. Apoi le spune unor asociați de-ai lui Joseph că îi va suna când se va întoarce în joc, dar că o vreme se va da la fund, după arestarea lui Joseph.
După toate astea, își face un tatual. Pielea îl urstură și-l arde în timp ce acul i-o scrijelește pentru totdeauna. Încheietura îi e marcată, însemnată cu decizia luată în grabă, la miezul nopții, când ceasurile au fost date înainte, dar pe care știe că nu o va regreta niciodată.
Data la care s-a îndrăgostit de ea și data la care a devenit el însuși.
Ziua minus șapte mii o sută
cincizeci și opt, ora 12.00
E ziua în care Jen îl întâlnește pe Kelly.
Jen a știut întotdeauna această dată, în care frumosul străin a intrat în cabinetul de avocatură. Dar astăzi, stând așezată la biroul ei, lucrând la enormul calculator personal din 2003, așteaptă să îl întâlnească pentru prima dată.
Are acel sentiment pe care i-l dă luna martie. Distracție la soare și râsete împreună cu el. Se va simți mereu așa, orice s-ar întâmpla. Oricum s-ar numi el. Oricare ar fi motivele trădării lui, ale secretelor sau minciunilor lui.
Nu i-a plăcut niciodată să lucreze la recepția cabinetului de avocatură al tatălui ei - oamenii credeau de fiecare dată că e secretară - astăzi însă îi place perspectiva. Ferestrele. Bulevardul în mohorâta lună martie. Liniștea de la recepția ei veche și curată.
- Jen, spune tatăl ei, intrând în hol.
Întoarce privrea spre el. Are 45 de ani. Voinic. Înalt, fericit, sănătos. Nu poate suporta asta. Tinerețea și trădarea lui. Legătura lui cu Joseph. Când l-a vizitat în 2021, când au mâncat împreună pâinea cu usturoi - trebuia să fi știut... trebuia să fi știut ce făcuse Kelly. Nu-i așa?
- Trebuie să depunem Partea a 8-a până la ora 4, spune el.
- Sigur, sigur, spune ea, fără să aibă habar despre ce vorbește.
În timp ce pretinde că tastează la calculatorul antic și enorm, observă mișcare afară.
Iată-l. E Kelly. Încercând să pară discret, dar, pentru că îl cunoaște, îl observă. Îi sare în ochi.
Iar el o urmărește. Vrând să lase impresia că nu o face. Într-un hanorac, cu aceeași jachetă din denim pe care o poartă la întâlnirea lor. Părul acela...
- Jen? spune tatăl ei. Partea a 8-a?
Dar Kelly intră, băgând capul pe ușa întredeschisă. O rafală de martie intrând odată cu el. Nu le-a plăcut niciodată să țină ușa închisă, nedorind să-i alunge pe clienți.
- În regulă, spune Kelly.
Soțul ei, care nu-i știe încă numele. Ale cărui motivații Jen nu le cunoaște încă.
- Mă întrebam dacă aveți nevoie de un zugrăvit sau de o amenajare interioară?
Cei doi se întorc de la prânzul în pub. Împart o umbrelă. Kelly și-a frecat umărul de al ei de mai multe ori.
- Am întârziat atât de mult... râde ea.
- Sunt o influență proastă.
E liniște la recepție, doar zgomotul scos de computerul care bâzâie și, în adâncurile clădirii, tatăl ei care vorbește la telefon.
- Ceai? îl întreabă ea pe Kelly.
Bărbatul clipește, neașteptându-se la asta, dar dă oricu din cap aprobator.
- Sigur.
Dispare în micuța bucătărie situată aproape de recepție, dar, de această dată, Jen așteaptă, urmărindu-l. Și atunci o face: lucrul pe care ea știe că îl va face, dar, cu toate acestea, îi rupe inima.
El începe încetul cu încetul să-i cerceteze biroul. E bun. Cu capul aplecat. Mâinile abia i se mișcă în timp ce degetele trec ușor printre hârtii. Dacă nu i-ai privi mâinile, nici nu ți-ai da seama.
Jen îi permite să continue. Nu face decât să-l privească, nu se grăbește cu prepararea ceaiului.
Kelly deschide puțin un sertar... Dumnezeule! Exact asta făcea el cu toți acești ani în urmă.
Kelly trage o hârtie afară din sertar, apoi o împinge la loc după ce a cercetat-o.
Tatăl ei iese din bioul lui exact când ea se gândește că a trecut cam mult timp de când a plecat să prepare ceaiul. Dă din cap spre Kelly, iar Jen, în loc să li se alăture, nu face decât să asculte.
- Mulțumesc pentru lista de mai devreme, ăi spune Kelly tatălui ei cu voce joasă. Mă întrebam despre această perioadă - numărul de aici ese un 8 sau un 6?
- Ah, spune tatăl ei, cât se poate de politicos, fără să fie surprins.
Își pipăie inutil costumul, căutându-și ochelarii.
- Un 6.
- OK, mulțumesc, spune Kelly și parcurge bucata de hârtie.
Jen înghite în sec. Actele acelea de proprietate în regim de timesharing despre care tatăl ei pretindea că nu-și amintește. Tatăl ei înlesnește crima organizată. Soțul ei o investighează.
Tatăl ei este omul rău. Lumea pare să se răstoarne. Tatăl ei. Un avocat corupt.
Și Kelly era cel care îl investiga. Toate acele întrebări de la prima lor întâlnire. Intensitatea lui, parte din povestea începuturilor lor.
Doar că nu a fost așa.
- Despre ce era vorba?
Jen a fost să ducă niște documente la un alt cabinet de avocatură ca să se răcorească, să se gândească la tot. Iar acum s-a întors și e gata să-și ia tatăl la întrebări câtă vreme mai poate.
- Nimic.
- Nu, ce era pe hârtia la care te uitai? Erau adrese?
Tatăl ei evită privirea.
- Ale unor case neocupate? întreabă ea prompt.
- E un mic proiect colateral, spune el și întoarce privirea în altă parte.
Dar nu e idiot. Își poate da seama ce urmează și se îndreaptă spre fereastră ca să închidă obloanele, după care trece pe lângă ea ca să închidă ușa.
- Ce proiect colateral? Vânzarea de informații? Către... infractori? Nu minți, îi spune ea. O să-l înteb pe Kelly dacă nu îmi spui.
Tatăl ei se întrerupe din inspectarea unui fișet și o privește.
- Eu... începe să spună. Mă îndoiesc că ți-ar dezvălui Kelly ceva, zice într-un final.
Jen se așază în fotoliul din colțul camerei.
- Nu mai puteam plăti chiria, se bâlbâie tatăl ei. Credeam... erau doar informații. Ca oamenii care vând asigurări pentru accidente ușoare.
- Dar aici nu vorbim despre asigurări pentru accidente ușoare.
- Nu.
- Credeam că ești cel mai principial om dn lume.
- Eram.
- Dar, până ce...
- Bani, Jen.
Forța acestor cuvinte îl face să se rotească ușor în fotoliu.
- A fost o decizie proastă. Dar, când lucrezi cu cineva ca el... nu te mai poți retrage. Regret în fiecare zi.
- Așa și trebuie.
Ochii tatălui ei sclipesc spre ea. Această conversație este chinuitoare pentru el. Probabil cel mai ciudat lucru legat de călătoria înapoi în timp îl reprezintă schimbările prin care trec oamenii.
Kelly trece de la întunericul din 2022 la lumina și naivitatea din 2003. Tatăl ei de la deschidere la reprimare.
- Îți amintești cum era înainte să începi să lucrezi aici, când nu puteam plăti chiria? Am stabilit un termen mai lung pentru scandeță. Tu ai elaborat actele când erai la universitate.
Primul contract redactat de ea. Desigur că își amintește.
- Da.
- Ei bine, după aceea, a venit un vechi client. Și, Jen, mi-a făcut o ofertă pe care nu am putut-o refuza. Transmiterea acelor nume și adrese ne-a permis să rămânem pe linia de plutire ani întregi. Ți-a plătit diploma postuniversitară în practica judiciară. Îți plătește pregătirea.
- Oameni sunt jefuiți.
- Cum ai aflat?
- Asta nu contează, spune ea.
Privindu-și tatăl, Jen se gândește că aproape că-și dorește să nu fi aflat asta, că nu va putea uita niciodată ceea ce știe acum.
Dar aflarea faptului că Kelly descoperise acest secret întunecat tocmai în sânul familiei ei și nu îi spusese niciodată... este o mângâiere. Kelly și-a păstrat secrete față de ea identitatea, transformarea.
Pentru că o iubește. Și pentru că a intrat în cabinetul de avocatură într-o zi din 2003, s-a îndrăgostit până peste cap de ea și nu a mai vrut să privească înapoi.
Ziua minus șapte mii două sute
treizeci, ora 8.00
Jen este înapoi în apartament când se trezește.
Clipește, privește spre fereastra glisantă și spre pernele bordo de sub ea. Își acoperii ochii cu un braț.
E aici.
Se întoarce pe partea cealaltă în patul ei de o singură persoană. E în continuare în trecut.
A făcut-o pentru că o iubea.
A mințit-o timp de 20 de ani.
Ce altceva ar fi putut face?
Nu este cine pretinde c este.
A renunțat la tot. Pentru ea.
Nu i-a spus niciodată ca tatăl ei era corupt.
De ce se află aici?
Iese agale din dormitor și intră în chicinetă. Aceasta este inundată de soarele de dimineață al luniii ianuarie. Încă nu l-a întâlnit pe Kelly. Numărul lui nu se află încă în telefonul ei.
Kelly este sub acoperire. Îi investighează tatăl. De aceea nu îi spune niciodată.
De aceea vine Joseph la firma de avocatură, ca să dea de Kelly, să reînceapă activitatea și să vadă care dintre vechii lui asociați nu este cine pare a fi. De aceea spune Kelly, în 2022, că Jen este în pericol, că ar trebui să înceteze să mai caute: Joeph presupunea că ea știa ce făcea tatăl ei. A spus-o de mai multe ori când s-au întâlnit la închisoare.
Se îndreaptă spre fereastra glisantă, orientată spre străzile aglomerate, deja pline de navetiști îmbrăcați la costum. Viiitorul ei soț este undeva acolo, lucrând ca ofișer de poliție, și urmează să o întâlnească.
Întoarce spatele luminii soarelui. 12 anuarie.
Este data din știrile pe care le-a văzut după ce a făcut duș.
Astăzi este ziua în care e răpită Eve.
În noaptea asta va fi furată.
Jen ia autobuzul până la Secția de Poliție Merseyside, din Birkenhead.
Din exterior, se aseamănă foarte mult cu sediul poliției din Crosby. O clădire din anii 1960. O ușă turnantă îi permite să intre în holul luminos. Este mai mare decât secția din Crosby, dar la fel de veche, aceleași scaune sudate unul de altul.
Se gândește cum au stat acolo în prima noapte, cu atâtea săptămâni în urmă, dar la distanță de ani întregi, Kelly tremurând de furie.
Jen presupune că este ușor să dispari. Să pleci din poliție, să călătorești într-o rulotă împreună cu femeia pe care-o iubești. Să te muți din Liverpool. Să nu călătorești niciodată. Să te însori folosind un pașaport fals pe care nu-l va verifica nimeni niciodată.
O recepționeră cu sprincene subțiri, pensate și cu ochii creionați în stilul care era la modă în 2003 tastează la un calculator pătrățos.
- Trebuie să vorbesc cu un ofițer de poliție, spune Jen. Se numește Ryan sau Kelly.
- De ce?
- Am un pont. Despre operațiunile grupării criminale în care lucrează sub acoperire, spune Jen.
În timp ce rostește aceste cuvinte, un bărbat deschide ușa împingând-o. Este în vârstă, are poate 50 de ani și păr grizonat la tâmple.
Pe fața lui se citește surpriza.
- Kelly? o întreabă el.
- Trebuie să vorbesc cu Kelly. Știu că e sub acoperire.
- Ar fi bine să intri, spune el și dă să-i strângă mâna. Eu sunt Leo.
Leșșy stă față în față cu Jen într-o cameră de interogatoriu, fără să știe cine este Jen.
E o nebunie, dar este adevărat. Din punctul lui de vedere, ei doi nu s-au întâlnit niciodată.
- Uite, îi explică Jen cu răbdare. Nu-ți pot spune de unde știu. Dar legat de casa pe care intenționează să o spargă în noaptea asta... Au de gând să ia două mașini.
Îi dă îndatoritoare adresa lui Eve Green, luată din știrile de la TV, pe care Leo și Kelly o notează.
Este aceeași adresă - doar o cifră diferă de cea de pe foaia de hârtie a tatălui ei. Bulevardul Greenwood nr. 125.
- Mulțumesc, îi spune Kelly pe un ton profesional.
Ochii lui albaștri întârzie asupra alor ei.
- Nu ne spui nimic despre sursa informațiilor tale?
Privirea lui Jen o întâlnește pe a lui.
- Îmi pare rău, nu pot spune.
- Desigur, OK. E bine, spune el, făcând-o să înțeleagă că discuția s-a încheiat, de parcă ar fi un străin, cu siguranță vom verifica ce ne-ai spus.
Un zâmbet mecanic, atent.
Jen îl privește, întrebându-se unde este legătura dintre ei - acest Ryan - și Kelly al său. Oare a devenit al doilea dintre cei doi sau a fost întotdeauna acesta undeva în străfundul lui.
Dintrodată, acolo în secția de poliție, privindu-l pe acest bărbat pe care l-a iubit timp de 20 de ani, se întreabă dacă mai contează. Îi pasă cuiva cum sau de ce suntem așa cum am ajuns să fim? Sau contează doar faptul că suntem?
- Vei cerceta?
- Da, desigur, spune el lejer. Viața e prea lungă ca să nu urmărești o pistă.
Jen așteaptă pe strada unde se petrec lucrurile în seara aceea. Stă într-o mașină veche, întrebându-se cum a putut tatăl ei să facă una ca asta: să furnizeze informații infractorilor, să ascundă de ea acest lucru, să o lase să se căsătorească cu un bărbat aflat sub acoperire...
Începe să plouă, stropi de primăvară care cad neregulat pe capota mașinii.
De asemenea, se gândește la ceea ce a spus tatăl ei în noaptea în care a murit. Că, de fapt, Kelly era cinstit. De ce ar fi spus asta, dacă nu ar fi crezut că ginerele lui este un om bun? Poate că știa. Poate că Kelly i-a spus.
De asemenea, se gândește la ceea ce a spus tatăl ei în noaptea în care a murit. Că, de fapt, Kelly era cinstit. De ce ar fi spus asta, dacă nu ar fi crezut că ginerele lui este un om bun? Poate că știa. Poate că Kelly i-a spus.
Ceva îi trece prin minte, ca de nicăieri. Semnul pe care l-a văzut la expoziția NEC, dar de a cărui importanță nu și-a dat seama. Scanarea aorită abdominală. Ar putea depista boala care i-a ucis tatăl.
Se întreabă dacă există deja acea tehnologie. Dacă există, ar putea face asta - să-l sune acum, să-i spună să-și facă o asemenea scanare. Ar salva mai multe vieți în noaptea asta.
Jen își odihnește brațul, sprijinindu-și cotul de fereastră, cu fața în palmă. Știe, undeva în adâncul sufetului ei, că nu este corect să facă așa ceva.
Se gândește la el, cerându-i să pregătească pâinea cu usturoi. Liniștit ca întotdeauna. Se gândește și la mama ei, care a murit cu mult timp înaintea lui. Poate că îi venise timpul să plece. Nu-i poți salva pe toți. Pur și simplu, nu poți.
Probabil s-a trezit în ziua în care a murit tatăl ei ca să meargă să-l viziteze, să vorbească cu el și să afle despre contractele timeshare. Acesta trebuie să fi fost motivul. Nimic altceva, dar Jen are senzația că acest subiect nu ese unul încheiat.
Poliția a înconjurat bulevardul Greenwood cu mașini fără însemne.
În cele din urmă, în jurul orei 11.30, sosesc. Doi adolescenți, de fapt niște băieți abia de vârsta lui Todd. Ies din mașină, îmbrăcați complet în negru, cu trupurile ca de păianjeni, iar ea îi privește intrând.
Știe ce se va întâmpla și totuși este uluită când se petrece.
Faptul că ea, Jen cea în vârstă de 43 de ani, este încă aici, în trupul unei Jen mai tinere, urmărind cum se petrec lucrurile cărora le-a dat de cap, deși nu crezuse niciodată că ar putea, că ar fi capabilă de asta.
Îi urmărește pescuind cheile din fanta pentru scrisori. Știe că sfârșitul e aproape. Știe că aceasta este ultima zi, oricum s-ar încheia.
Ca un mecanism de ceas, o femeie cu aspect obosit iese din casa de lângă cea cu numărul 125, purtând în brațe un copil. Așază copilul care plânge într-un scăunel pentru mașnă, după care se oprește, pipăindu-și buzunarele. Ezită, privind strada liniștită.
Fără să vadă mașina parcată aiurea. Fără să observe furtul prin fanta pentru scrisori care are loc în vecini, nici pe cei doi băieți îmbrăcați în negru, camuflați în umbra casei.
În acel moment: albastru. O explozie de lumină atât de albastră, de parcă ar fi ajuns la saturație.
Poliție pretutindeni, ivindu-se din mașni și tufișuri și din spatele clădirilor, arestându-i pe tineri.
Aude pe cineva citindu-le drepturile.
Jen se gândește la Kelly, absent pentru propria lui protecție. Încă nu a făcut nimic care să necesite mărturia sa sub acoperire. Nu a devenit încă Martorul B și tot ceea ce va deveni ulterior. Încă nu a întâlnit-o pe Jen așa cum o știe el.
Femeia cu copilul nu a părăsit aleea, ci doar a urmărit desfșurarea evenimentelor, ținând-o în brațe pe Eve, fără să știe ce glonț i-a trecut pe la ureche.
Jen închide ochii, își sprijină capul de volan și vrea să doarmă. Aproape a terminat. Este o cunoaștere profundă, undeva la baza tuturor lucrurilor, exact cum apus Andy că va fi. Își trăise o dată viața și ratase tot, dar mintea ei înțeleaptă, subconștientul ei, știa anumite lucruri.
Jen e aproape gata.
E aproape ora 1 unoaptea și poliția se retrage la secția Merseyside, unde Jen așteaptă. La fel face și Kelly. Exact cum spera Jen.
Luna e pe cerul înalt și senin, iar Jen aproape că a plecat. Știe asta.
Kelly și Leo ies dintr-o mașină fără însemne. Leo se îndreaptă imediat spre mașina lui, dar Kelly mai zăbovește. Se îndreaptă încet spre secție, pufăind în aerul rece de iarnă. Scoate un telefon mobil, probabil cheamă un taxi xare să-l ducă acasă.
Jen iese din maișină înainte ca el să fi format numărul. S-au întâlnit o singură dată, mai devreme în ziua aceasta, și pe fața lui se citește incertitudinea. Confuzie amestecată cu amuzament: e Todd pe de-a-nregul.
- Bună. Ne-am întâlnit mai devreme, spune Jen, grăbindu-se spre cel care îi este soț de 20 de ani.
- Așa este, spune Kelly, încruntarea accentuându-se. Ești OK?
- Da, spune ea cu răsuflarea tăiată.
Este atât de departe în trecut acum, o săgeată îndreptată spre viitor: cea mai mică, micuță schimbare și-l va rata.
- Voiam doar să știu - spărgătorii - pontul meu - i-ați prins?
- I-am prins, spune el prudent.
Își pune telefonul în buzunar, dar își întoarce trupul zelt cu spatele la ea.
Răceala lui o blochează, acolo în burnița de ianuarie, aproape identică cu ceața de octombrie.
El nu știe, se gândește, privindu-l. Acest bărbat pe care l-a iubit și cu care a râs, cu care a rămas însărcinată, căruia i-a jurat credință, cu care a împărțit patul. El nu știe. El nu o cunoaște.
- Mă bucur că i-ați prins.
Curiozitatea îl roade.
- De unde ai știut?
- Nu-mi pot dezvălui niciodată sursele, spune ea - exact genul de tachinare care-i place lui.
Fața lui se relaxează într-un rânjet.
- M-ai căutat. Ai spus că vrei să vorbești cu Ryan sau cu Kelly.
- Da. Știu.
- Nimeni nu ar trebui să cunoască legătura dintre aceste două nume. Vreau să spun - eu abia am aflat-o...
Jen dă din umeri, îndepărtându-și mâinile de corp.
- După cum am spus. Nicun cuvânt despre surse.
Acolo, în burnița rece, Jen e udă toată.
- Ha, bine. Știi, am intervenit foarte devreme. Capul răutăților a scăpat, credem noi. Arestarea soldaților lui trebuie să-l fi avertizat că suntem peurmele lui.
Joseph. Jospeh a scăpat. Jen tremură mai mult de altceva decât de frig.
Nu ar trebui să se ferească de un lucru, și anume de consecințe nedorite? Dar nu a făcut oare ce trebuia ori de câte ori a putut? Nu a jucat la loterie. Nici măcar nu și-a salvat tatăl, nici de această dată, deși a avut ocazia. A lăsat lucurrile s se petreacă de la sine.
Se înfășoară mai bine în haină și se apropie mai mult de Kelly, sperând că nu o va respinge.
- Cred că ai făcut ceea ce trebuie, spune ea cu voce blândă, tristă, gândindu-se la micuța Eve.
El nu a chemat încă taxiul. Privirea lui se luminează la vederea privirii ei. Iar ea cunoaște, cunoaște acea privire.
Kelly ridică o sprânceană. Și apoi spune propoziția care schimbă totul:
- Știu că e un nenorocit de clișeu, dar te cunosc de undeva? De dinaintea zilei de azi?
Jen nu se poate abține să râdă.
- Nu încă, spune ea, tachinându-se cu soțul ei cu aceeași ușurință dintotdeauna.
Jen îi întâlnește privirea în parcare. S-a îndrăgostit atât de puternic de ea, încât a renunțat la viața lui pentru ea. La numele lui. La mama lui. La identitatea lui. Ea nu crede că s-a prefăcut tot timpul cât au fost căsătoriți.
- În orice caz, eu sunt Ryan. Tu?
- Eu sunt Jen.
Și acesta este momentul. Jen știe. E pregătită.
Închide ochii ca și când ar adormi. Și a plecat. Și tot ce a fost s-a șters, exact așa cum bănuia ea.
Ziua zero
Ora 1.59 devine 1.00. Jen Hiles este pe palier.
Dovleacul este acolo. Totul e acolo. Poate simți încă pe piele ceața fantomatică a nopții de ianuarie, poate simți încă ochii soțului în ai ei.
Soțul iese din dormitor.
- Totul în regulă? întreabă el.
- Povestește-mi despre ziua în care ne-am întâlnit, rostește ea, pășind în îmbrățișarea lui caldă.
- Huh? zice el somnoros.
- Povestește-mi, spune ea, cu graba cuiva care a mizat totul pe o carte.
- Ăăă... ai venit la secție...
Lui Jen nu-i vine să creadă. A reușit. A trăit, toți acești 20 de ani, împreună cu el, cu Ryan.
- Sunt avocat? îl întreabă ea.
- Ăăă, da? Trebuie să dorm. Mâine sunt în tură.
E polițist. Jen închide ochi de plăcere. Va fi mai fericit. Nu va mai fi atât de neîmplinit, nu-și va mai dori atâtea fără să le aibă.
- E al naibii de târziu, geme el.
Dar e tot el.
- Tata trăiește? întreabă ea.
- Ce s-a întâmplat cu tine?
- Te rod, doar spune-mi.
- ...Nu, spune el și atunci Jen înțelege.
Tăietura, salvarea tatălui ei. Niciuna nu s-a păstrat. Andy avea dreptate: evenimentele care s-au desfășurat pe parcurs, de la acea zi ploioasă de ianuarie din urmă cu aproape 20 de ani, ștergând toate celelalte modificări pe care le-a făcut ea pe parcurs. Schimbările pe care le-a făcut doar pentru că i-au oferit informațiiile necesare să se întoarcă în locul potrivit la momentul potrivit ca să le rezolve.
- Bună! strigă Todd.
Ceva se declanșează în inima lui Jen, ca un răsărit de soare, zorii ivindu-se peste viețile lor. E Todd. E acasă. Acasă, strigând în sus pe scări, nu umblând pe străzi cu cuțitul în mână.
- Ești încă trează? strigă Todd. Cum stai acolo în cadrul ferestrei pari ca într-o fotografie al naibii de obraznică!
Kelly râde tare.
- Hei, Ryan? spune Jen.
- Hmm? zice el, de parcă n-ar însemna nimic, dar pentru ea numele lui confirmă totul.
Jen îl privește insistent. Aceiași ochi albastru-închis. Aceeași siluetă suplă. Un tatuaj reprezentând un singur cuvânt, Jen.
Așadar, Joseph nu a fost prins, dar nici micuța nu a fost nciodată furată.
Jen se gândește doar pentru o secundă la acest lucru. Ei bine, uneori priezi, uneori câștigi. Infractorii vor face întotdeauna trafic de droguri, de arme, de informații. Vor fura și vor minți intotdeauna. Nu-i poți prinde pe toți, da îi poți salva pe inocenți. Oare 20 de ani în închisoare l-au învățat ceva pe Joseph?
Se uită la soțul și la fiul ei, care urcă treptele din două în două. Nu este un preț pe care merită să-l plătești?
Ceva o roade însă. Ceva legat de socoteala pe care o va da pentru asta, pentru această perioadă ciudată a vieții ei pe care a petrecut-o retrăind-o.
- Ești în regulă? întreabă Todd, întrerupându-i firul gândurilor.
- Unde ai fost, în oraș cu Clio?
- Cine e Clio? întreabă Todd, privind în jos spre telefon.
Desigur. Joseph nu vine niciodată să-l găsească pe Kelly, așa că Todd nu o cunoaște niciodată pe Clio.
Jen își privește fiul. I-a negat această primă dragoste. Oare și acesta e un preț care merită plătit?
- Am visat că ai întâlnit pe cineva pe nume Clio, spune ea dorind să se asigure.
- Lui Eve nu i-a plăcea asta, nu-i așa? spune Todd.
- Eve? întreabă Jen tăios. Care?
- Ăăă...
Ochii lui Todd alunecă spre Kelly, care ridică din umeri.
- Prietena mea?!
- Care este numele ei de familie?
- Green...?
Bebelușul. Bebelușul furat care nu a fost niciodată furat. Jen stă la marginea unui uragan, simțind doar briza acestuia umflându-i părul.
- Pot vedea o fotografie?
Todd se uită la ea de parcă e complet idioată și caută printre fotografiile din telefonul lui. Și uite-o. E Clio. Incredibil, e Clio. Clio e bebelușul furat. Nu e de mirare că i se păruse că recunoaște bebelușul când văzuse fotografia.
Jen întinde mâna, uluită, să-i apuce telefonul. El o lasă cu ușurință să-l ia, nu are niciun secret, nu tocmai.
- Uau, spune Jen, mărind imaginea, ca să-i vadă mai bine trăsăturile?
- Nu ai mai văzut o femeie până acum? remarcă Todd.
- Lasă-mă să mă uit în liniște, spune Jen, încercând să înțeleagă.
Deci. Micuța Eve nu a fost niciodată furată. Jen a împiedicat răpirea ei. A rămas alături de mama ei, sub numele de Eve Green. Jen i-a împiedicat să se întâlnească într-un fel, dar iată că s-au întâlnit. S-a îndrăgostit de fiul ei în 2022 la fel cum se întâmplase și cu cealaltă Clio, cea răpită și trimisă să trăiască cu o rudă a lui Joseph. Soarta.
Jen privește în sus spre soțul ei, iar apoi spre fiul ei. Clio. Ryan. Eve. Kelly. Oameni ale căror nume s-au schimbat, dar a căror iubire a rezistat în pofida acestor schimbări.
Jen întinde un braț spre Todd și el se lasă îmbrățișat țde amândoi și stau acolo, în dreptul ferestrei panoramice, doar ei trei.
Ea coboară la parter după câteva minute, ca să verifice, ca să vadă. Mâna ei e pe clanța ușii.
Un sentiment ciudat o învăluie, ca o ceață ușoară. Deja-vu.
Ce a fost asta? Jen scutură din cap. Bebeluși furați și... grupări criminale? Clipește și totul a dispărut. Ce ciudat! Ea nu are niciodată senzație de deja-vu.
Mai ales într-o seară atât de normală ca aceasta.
Ziua plus unu
Jen se trezește.
Este 30 octombrie și, oricare ar fi motivul, căci Jen nu-și dă prea bine seama, simte că are întreaga viață în fața ei.
- Te simți bine? o întreabă Todd în timp ce stă îmbrăcată într-un halat pe palier. Ești OK?
- Sigur, răspunde Jen.
Are o durere de cap, dar asta-i tot. Poate simți miros de mâncare, care vine de jos. Ryan probabil că s-a apucat să pregătească micul-dejun.
- Ai spus niște lucruri ciudate azi-noapte. Credeai că am o prietenă pe nume Clio.
- Cine este Clio? întreabă Jen.
Epilog
Ziua minus unu
Concesință accidentală
În primele câteva minute de după ce s-a trezit, Pauline a uitat.
Și apoi își amintește. Groaza se instaurează în timp ce-și amintește și sare din pat ca un foc de artificii. Connor.
Știuse de luni întregi că aici se va ajunge. A fost secretor, obraznic, posac. L-a așteptat trează, ore în șir. A avut o serie de comportamente care s-au tot înrăutățit. Și acum asta.
A început cu un deja-vu. Noaptea trecută. Și apoi, imediat după asta, Connor a fost arestat.
Poliția a spus că a comis tot felul de infracțiuni: droguri, furturi și alte asemenea. A intrat în cârdășie recent, în ultimii câțiva ani, cu cineva pe nume Joseph. Ar fi trebuit să aibă întreaga viață în față și acum iată cum și-a ruinat-o.
Pauline trebuie să apeleze la un avocat. Trebuie să repare ce a stricat el. Are de făcut atâtea lucruri. Trebuie să înțeleagă de ce a făcut asta.
Se îndreaptă spre palier, gata să pornească computerul ca să găsească un avocatt. Dar fiul ei este acolo, pe palier.
- Ăăă? exclamă ea. Ți-au dat drumul?
- Cine?
- Poliția?
- Care poliție? întreabă el râzând.
Și atunci, Pauline înțelege. Data care strălucește afișată la BBC News, vizibilă tocmai din camera lui. Este 30 octombrie.
Nu a fost ieri 30? Este sigură de asta.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu