Prin ochii ei, Sarah Pinborough

 1-4
PARTEA ÎNTÂI
1. ATUNCI

      Mă ciupesc și spun SUNT TREAZĂ o dată pe oră.

   Mă uit la mâinile mele. Îmi număr degetele.
   Mă uit la ceas (la cel de perete sau la cel de mână), întorc capul, mă uit înapoi.
   Sunt calmă şi concentrată.
   Mă gândesc la o uşă.

2. MAI TÂRZIU

   Era aproape lumină când în sfârşit se terminase.
   O tuşă cenuşie pe fundalul cerului. Frunze uscate şi noroi i se lipiseră de blugi, iar trupul slăbit îl durea în vreme ce transpiraţia îi îngheţa în aerul rece şi umed. Ceea ce fusese făcut nu mai putea desfăcut. Un act cumplit de necesar. Un sfârşit şi un început contopite acum pentru totdeauna. Se aşteptase ca tonurile lumii din jur să reflecte acest lucru, dar cerurile şi pământul îşi păstraseră nuanţele terne, iar dinspre copaci nu se simţea nici un tremur de mânie. Nu se auzea vreun şuier tânguitor al vântului. Nici o sirenă nu urla în depărtare. Pădurea era doar pădure, iar ţărâna era doar ţărână.
   Expiră adânc, lung, şi constată că era o senzaţie surprinzător de plăcută. De curată. Zori noi. O nouă zi.
   Porni în tăcere spre resturile casei. Fără să se uite în urmă.

3. ACUM. ADELE

   Încă mai am pământ sub unghii când David ajunge în sfârşit acasă. Îl simt înţepându-mi pielea iritată, adânc în carne.
   Mi se întoarce stomacul, storcându-mă de alţi nervi, când uşa de la intrare se închide, şi pentru o clipă stăm doar şi ne uităm unul la altul din capetele opuse ale coridorului lung al noii noastre case victoriene, cu o fâşie de parchet perfect lustruit între noi, înainte ca el să se întoarcă şi să pornească, legănându-se uşor, spre camera de zi.
   Trag adânc aer în piept şi-l urmez, tresărind de fiecare dată când tocurile mele lovesc sonor podeaua. Nu trebuie să mă tem. Trebuie să repar totul. Trebuie să reparăm totul.
   - Am pregătit cina, spun şi încerc să nu par prea stăruitoare. Doar un Stroganoff. Pot să-l păstrez pentru mâine, dacă ai mâncat deja.
   El stă cu spatele la mine şi se uită la rafturile pe care cei de la firma de mutări le-au umplut deja cu cărţile din cutii. Încerc să nu mă gândesc că a lipsit prea mult. Am strâns resturile de sticlă spartă, am frecat podeaua şi m-am ocupat de grădină. Toate dovezile furiei trecute au fost îndepărtate.
   Mi-am clătit gura după fiecare pahar de vin pe care l-am băut în lipsa lui, ca să nu-i simtă mirosul. Nu-i place să beau. Doar un pahar sau două, când avem lume în jur. Niciodată singură. Dar în seara asta nu m-am putut abţine.
   Chiar dacă nu mi-am scos încă tot pământul de sub unghii, am făcut duş, m-am schimbat într-o rochie albastră-cenuşie, cu pantofi asortaţi, şi m-am fardat. S-au dus urmele lacrimilor şi ale certurilor.
   Vreau să ştergem totul. Ăsta e noul nostru început. Trebuie să fie.
– Nu mi-e foame.
   Se întoarce cu faţa la mine şi văd în ochii lui un dispreţ tăcut; îmi reprim nevoia subită de a plânge. Cred că goliciunea asta din privirea lui e mai rea decât furia. Totul, toate lucrurile pe care m-am străduit atât de tare să le construiesc se năruiesc acum. Nu-mi pasă că e beat din nou. Vreau doar să mă iubească aşa cum mă iubea înainte. Nici măcar nu observă eforturile pe care le-am făcut după ce a plecat. Cât de ocupată am fost. Cum arăt. Cât am încercat.
   – Mă duc să mă culc, îmi spune.
   Nu mă priveşte în ochi şi ştiu că se referă la camera de oaspeţi. Au trecut două zile de la noul nostru început, iar el nu vrea să doarmă cu mine. Simt cum fisurile dintre noi se lărgesc iar. În curând nu vom mai putea ajunge unul la celălalt peste ele. Mă ocoleşte cu grijă şi vreau să-i ating braţul, dar mi-e prea teamă de reacţia lui.
   Pare dezgustat de mine. Sau poate că dezgustul lui faţă de sine însuşi radiază spre mine.
   – Te iubesc, îi spun încet.
   Mă detest pentru asta, iar el nu răspunde; urcă scara nesigur, ca şi când eu nici n-aş fi acolo. Îi aud paşii îndepărtându-se şi apoi o uşă care se închide.
   După o clipă în care mă holbez în gol, la locul în care el nu mai e, şi-mi aud inima peticită frângându-se, mă întorc în bucătărie şi închid cuptorul. N-o să păstrez mâncarea pentru mâine. Va avea un gust rău, cu amintirea zilei de azi. Cina e distrusă. Noi doi suntem distruşi. Uneori mă întreb dacă nu cumva vrea să mă omoare şi să termine cu totul. Să scape de pietroiul care-i atârnă de gât. Poate că şi o parte din mine vrea să-l omoare.
   Sunt tentată să beau încă un pahar din vinul interzis, dar rezist.
   Sunt oricum în pragul lacrimilor şi n-aş putea să fac faţă unei alte confruntări. Poate că mâine-dimineaţă o să fiu iarăşi bine. O să înlocuiesc sticla, iar el n-o să-şi dea seama că am băut.
   Privesc o clipă în grădină, după care sting luminile de afară şi mă uit la reflexia mea în fereastră. Sunt o femeie frumoasă. Am grijă de mine. El de ce nu poate să mă mai iubească? De ce viaţa noastră nu poate să fie aşa cum am sperat, aşa cum am vrut, după tot ce am făcut pentru el? Bani avem o sumedenie. El are cariera la care a visat. Eu n-am făcut decât să încerc să fiu soţia perfectă şi să-i ofer o viaţă perfectă. El de ce nu poate lăsa trecutul să dispară?
   Îmi permit alte câteva minute de autocompătimire în timp ce şterg şi lustruiesc blaturile din granit, iar pe urmă inspir adânc şi mă adun. Trebuie să dorm. Să dorm bine. O să iau o pastilă şi o să uit de mine. Mâine va fialtceva. Trebuie să fie altceva. O să-l iert.
   Întotdeauna o fac.
   Îmi iubesc soţul. L-am iubit din clipa în care l-am văzut şi niciodată n-o să mi se stingă dragostea pentru el. La asta n-o să renunţ. Nu pot.

4. LOUISE

   – „Fără nume, bine? Fără slujbe. Fără discuţii anoste despre viaţă. Hai să vorbim despre lucruri reale.“
   – Chiar asta ai zis?
   – Da. Mă rog, nu chiar, răspund eu. El a zis-o.
   Simt cum îmi ard obrajii. Chestia asta sunase romantic la ora 4 şi jumătate după-amiaza cu două zile în urmă, cu primul cocktail Negroni ilicit al zilei, însă acum pare ceva extras dintr-o tragicomedie romantică de duzină. Femeie de 34 de ani intră într-un bar şi e vrăjită de bărbatul visurilor ei, care se dovedeşte a fonoul ei şef.
   Oh, Doamne, îmi vine să mor de cât de jalnic sună. Ce aiureală!
   – Sigur că el a zis-o! exclamă Sophie râzând, după care încearcă imediat să se stăpânească. „Fără discuţii anoste despre viaţă.“ Cum ar fi, de pildă, micul detaliu că sunt însurat. Scuze, adaugă ea, văzându-mi expresia. Ştiu că nu e tocmai amuzant, dar într-un fel e. Şi ştiu că ţi-ai ieşit din mână când vine vorba despre bărbaţi, dar cum a fost posibil să nu-ţi dai seama din replica asta că e însurat?! De chestia cu şeful cel nou, hai, te iert. Ăsta a fost, pur şi simplu, ghinion.
   – Chiar nu e amuzant, ripostez eu, zâmbind totuşi. Oricum, bărbaţii însuraţi sunt specialitatea ta, nu a mea.
   – Adevărat.
   Ştiam că Sophie avea să mă ajute să mă simt mai bine. Ne distrăm când suntem împreună. Râdem. E actriţă de meserie – deşi niciodată nu discutăm despre faptul că de ani buni n-a jucat decât în două producţii TV defuncte – şi, în ciuda aventurilor ei amoroase, e măritată parcă dintotdeauna cu un producător muzical.
   Ne-am cunoscut la cursurile prenatale şi, cu toate că vieţile noastre sunt cum nu se poate mai diferite, ne-am înţeles bine. Iar acum, 7 ani mai târziu, încă mai bem vin împreună.
   – Dar acum ai ajuns şi tu ca mine, adaugă ea, făcându-mi cu ochiul. Te culci cu un bărbat însurat. Deja nu mai am o părere chiar atât de proastă despre propria-mi persoană.
   – Nu m-am culcat cu el. Şi nu ştiam că e însurat.
   Ultima parte nu e tocmai adevărată. La sfârşitul serii începusem deja să bănuiesc. Apăsarea insistentă a trupului lui pe al meu când ne-am sărutat, ameţiţi de gin. Apoi retragerea bruscă. Privirea vinovată din ochii lui. Scuzele. „Nu pot să fac asta.“ Toate indiciile erau acolo.
   – În regulă, Albă-ca-Zăpada. Mă bucur şi eu că a fost cât pe-aci să ai parte de acţiune. Cât a trecut deja?
   – Chiar nu vreau să mă gândesc la asta. Să fiu şi mai deprimată n-o să-mi fie de ajutor în situaţia de acum, replic eu şi mai iau o înghiţitură de vin.
   Am nevoie de o ţigară. Adam e în pat deja, dormind dus, şi n-o să facă ochi înainte de micul dejun şi de şcoală. Pot să mă relaxez, deci. Nu are coşmaruri, nu e somnambul. Slavă Domnului că mai există şi mici fericiri!
   – Şi, oricum, vina e numai a Michaelei, reiau eu. Dacă ar fi anulat înainte să ajung acolo, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
   Dar pe undeva Sophie are dreptate. A trecut mult timp de când nici măcar n-am mai flirtat, nicidecum să mă cherchelesc şi să sărut un bărbat. Viaţa ei e cu totul altfel. E înconjurată mereu de oameni noi şi interesanţi – genul creativ, indivizi care se simt mai liberi, beau până la ore târzii şi trăiesc ca nişte adolescenţi. Faptul că sunt o mamă singură care abia-şi câştigă pâinea în Londra ca secretară a unui psihiatru nu-mi oferă cine ştie câte ocazii să uit de precauţie şi să ies în oraş în fiecare seară cu speranţa că voi întâlni pe cineva – pe oricine, nu neapărat pe „El“; iar de Tinder sau Match, ori de alte site-uri de matrimoniale n-aş putea să mă apropii.
   M-am cam obişnuit să trăiesc pe cont propriu. Şi să las partea cealaltă în aşteptare deocamdată. Un deocamdată care se transformă treptat într-un mod de viaţă ales nu tocmai chibzuit.
   Sophie scoate un joint din buzunarul de sus al jachetei de velur roşu.
   – Asta o să te înveselească. Ascultă-mă pe mine, totul o să ţi se pară mult mai amuzant după ce o să ne afumăm.
   Şi apoi, văzându-mi expresia ezitantă, zâmbeşte larg şi adaugă:
   - Haide, Lou! E o ocazie specială. Te-ai descurcat excelent. Te-ai mozolit cu noul tău şef însurat. Chestia asta e genială! Ar trebui să găsesc pe cineva care să facă un film după ea. Pot să joc eu rolul tău.
   – Bine. Tot o să am nevoie de bani când o să fiu concediată.
   Nu pot să-i rezist lui Sophie şi nici nu vreau, aşa că în scurt timp stăm amândouă pe balconul mic al apartamentului meu şi mai mic, cu vin, chipsuri şi ţigări la picioare, trecându-ne iarba de la una la alta şi chicotind.
   Spre deosebire de Sophie, care nu ştiu cum, dar izbuteşte să rămână pe jumătate adolescentă, să fumez marijuana nu face parte din programul meu obişnuit de viaţă – n-ai nici timp, nici bani pentru asta când trebuie să te descurci de una singură –, dar râsul e mai bun decât plânsul, aşa că trag cu sete în piept fumul dulce şi interzis.
   – Numai ţie putea să ţi se întâmple una ca asta, zice ea. Te-ai ascuns?
   Încuviinţez din cap şi zâmbesc la umorul amintirii văzute prin ochii altcuiva.
   – Nu mi-a venit în minte nimic altceva. Am fugit în toaletă şi m-am închis acolo. Când am ieşit, el plecase deja. Abia de mâine începe. Venise doar pentru ca doctorul Sykes să-i prezinte clinica.
   – Împreună cu soţia.
   – Mda, împreună cu soţia.
   Îmi amintesc cât de bine arătau împreună în momentul acela oribil în care mi-am dat seama. Un cuplu splendid.
   – Şi cât ai stat acolo, în toaletă?
   – Douăzeci de minute.
   – Oh, Lou!
   Urmează o pauză, după care ne hlizim amândouă, ameţite de vin şi de iarbă, iar o vreme nu mai pot să mă opresc.
   – Aş vrea să-ţi fi văzut mutra atunci! exclamă ea în cele din urmă.
   – Mda, ei bine, eu nu-mi doresc să văd ce mutră o să facă el când o s-o vadă pe a mea.
   Sophie ridică din umeri.
   – Dar el e cel căsătorit! Lui trebuie să-i fie ruşine. Ţie nu-ţi poate reproşa nimic.
   Mă absolvă ea de vină, dar eu tot o simt agăţată de mine, împreună cu stupefacţia. Lovitura în plex pe care am simţit-o când am zărit-o pe femeia de lângă el înainte s-o zbughesc să mă ascund.
   Superba lui soţie. Elegantă. Brunetă, cu tenul măsliniu a la Angelina Jolie. Cu un aer de mister. Extraordinar de zveltă. La polul opus faţă de mine. Imaginea ei mi s-a întipărit în minte. Pe ea nu mi-o pot închipui panicându-se şi ascunzându-se de cineva într-o toaletă. Chestia asta m-a usturat aşa cum n-ar fi trebuit să mă usture – nu după o după-amiază de beţie, şi nu doar fiindcă încrederea în mine îmi atinsese cele mai joase cote.
   Chestia e că tipul mi-a plăcut – chiar mi-a plăcut. Şi nu pot să-i povestesc lui Sophie despre asta. Că n-am mai vorbit de multă vreme cu cineva aşa cum am vorbit cu el. Ce bine m-am simţit irtând cu cineva care flirta cu mine şi cum uitasem ce incitantă e emoţia aceea a ceva potenţial nou. Viaţa mea e, ca regulă generală, o abureală de rutină nesfârşită. Îl trezesc pe Adam şi-l duc la şcoală.
   Dacă e zi de lucru şi vreau să încep devreme, îl duc să ia micul dejun în clasă. Dacă nu lucrez, îmi petrec o oră sau două colindând magazinele cu preţ redus după haine de designer la mâna a doua care să facă faţă cerinţelor de şic subtil costisitor ale clinicii. Pe urmă gătesc, fac curat şi ceva cumpărături până când vine Adam acasă, după care urmează teme, ceai, baie, poveste de seară, culcat pentru el, vin şi un somn neodihnitor pentru mine. Iar când el merge la tatăl lui în weekend, sunt prea obosită ca să fac altceva decât să zac în pat şi să mă uit la tâmpenii la televizor.
   Ideea că asta ar putea fi viaţa mea până când va împlini Adam 15 ani sau ceva pe acolo mă îngrozeşte atât de tare, încât nu mă gândesc la ea. Dar întâlnirea cu tipul de la bar mi-a reamintit ce grozav e să simţi ceva. Ca femeie. M-a făcut să mă simt vie. Mi-a trecut chiar prin minte să mă întorc la barul ăla ca să văd dacă el a venit să mă caute. Dar sigur că viaţa nu-i o comedie romantică. Iar el e însurat.
   Şi eu am fost o proastă. Nu sunt sarcastică, sunt doar tristă. Şi nu pot să-i spun lui Sophie nimic din toate astea, fiindcă pe urmă m-ar compătimi şi nu vreau aşa ceva; în plus, e mai uşor dacă iau totul în râs. Fiindcă e de râs. Doar nu stau acasă şi-mi plâng singurătatea în fiecare seară, de parcă nici o femeie n-ar putea fi întreagă fără un bărbat.
   În general, sunt destul de mulţumită. Sunt matură. Aş putut nimeri mult mai rău. A fost o greşeală şi trebuie să mi-o asum.
   Iau o mână de Doritos, iar Sophie face la fel.
   – Rotunjimile sunt noua supleţe, decretăm la unison înainte de a ne îndesa chipsurile în gură, cât pe ce să ne înecăm de râs.
   Mă gândesc la mine ascunzându-mă de el în toaletă, panicată şi nevenindu-mi să cred. Chiar e amuzant. Totul e amuzant. Poate că nu va mai fi la fel de amuzant mâine-dimineaţă, când va trebui să dau ochii cu realitatea, dar deocamdată pot să fac haz. Dacă nu de propriile gafe, atunci de ce mai poţi să râzi?
   – De ce-o faci? o întreb mai târziu, când sticla de vin zace goală între noi şi seara se apropie de sfârşit. De ce ieşi cu alţii? Nu eşti fericită cu Jay?
   – Ba sigur că sunt. Îl iubesc. Şi doar n-o fac tot timpul!
   Chestia asta e probabil adevărată. La urma urmei, e actriţă; uneori exagerează doar aşa, pentru efectul dramatic.
   – Dar de ce-o faci totuşi?
   În mod ciudat, ăsta nu e un subiect despre care să fi vorbit prea mult. Ea ştie că mă simt stânjenită, nu fiindcă o face – asta-i treaba ei –, ci fiindcă îl cunosc pe Jay şi-l plac. E potrivit pentru ea. Fără el, Sophie ar încurca-o. Ca să zic aşa.
   – Eu am un libido mai mare decât al lui, spune ea într-un târziu. Şi, oricum, căsătoria nu înseamnă sex. Înseamnă să fii alături de cel mai bun prieten al tău. Jay e cel mai bun prieten al meu. Dar suntem împreună de 15 ani. Dorinţa nu rezistă de la sine. Adică, încă o facem, din când în când, dar nu mai e ca înainte. Iar un copil schimbă lucrurile. După atâţia ani în care te străduieşti să-l priveşti pe celălalt ca pe un părinte, nu ca pe un iubit, ajunge să fie greu să mai reaprinzi pasiunea.
   Mă gândesc la scurta mea căsnicie. La noi dorinţa n-a pierit, dar asta nu-l împiedicase pe el să-şi ia tălpăşiţa după 4 ani ca să fie cu alta, când fiul nostru abia împlinise 2 ani. Poate că Sophie are dreptate într-un fel. Nu cred că eu l-am privit vreodată pe fostul meu soţ, Ian, ca pe cel mai bun prieten.
   – Mi se pare puţin cam trist, totuşi.
   Chiar mi se pare.
   – Fiindcă tu crezi în dragoste adevărată şi în fericiţi până la adânci bătrâneţi, ca în basme. Dar viaţa nu-i aşa.
   – Crezi că el te-a înşelat vreodată? o întreb.
   – Flirturi a avut, categoric. A fost o cântăreaţă cu care a lucrat, cu mult timp în urmă. Cred că o vreme au avut o aventură, ceva. Dar orice ar fi fost nu ne-a afectat pe noi. Nu serios.
   Spune lucrurile în aşa fel, încât par cât se poate de rezonabile. Eu însă nu mă pot gândi decât la durerea pe care am simţit-o când a plecat Ian. Şi la felul în care ceea ce a făcut el a schimbat modul în care mă percep eu. Cât de inutilă şi de fără valoare m-am simţit atunci, în primele zile. Cât de urâtă. Nici aventura măruntă pentru care m-a părăsit n-a durat, dar asta nu m-a făcut să mă simt deloc mai bine.
   – Nu cred c-o să pot să înţeleg vreodată.
   – Toată lumea are secrete, Lou. Fiecare ar trebui să aibă dreptul la propriile secrete. Niciodată nu poţi să ştii totul despre o persoană. Rişti să-nnebuneşti dacă încerci.
   După plecarea ei, în vreme ce strâng resturile serii noastre împreună, mă întreb dacă Jay o fi fost cel care călcase primul pe-alături. Poate că ăsta e motivul secret al randevuurilor ei hoteliere.
   Poate că totul are rolul de a o ajuta să se simtă mai bine sau să-şi ia o revanşă tăcută. Cine ştie? Poate că despic eu firul în patru.
   Despicatul firului în patru e specialitatea mea. Fiecare cu ale lui, îmi repet. Sophie pare fericită, iar asta e suficient pentru mine.

   Abia a trecut de 10 şi jumătate, dar sunt frântă. Mă duc şi mă uit o clipă la Adam, bucuroasă să-l văd dormind liniştit, făcut ghem pe o parte sub pledul Star Wars, cu ursuleţul Paddington sub un braţ, după care închid uşa şi-l las.
   E întuneric când mă trezesc în baie, stând în faţa oglinzii, şi înainte să-mi dau seama unde sunt, simt durerea ascuţită din gambă, unde m-am lovit de coşul cu rufe din colţ. Inima îmi bubuie şi broboane de transpiraţie mi se adună pe frunte.
   În timp ce realitatea prinde contur în jurul meu, spaimele nocturne se spulberă, lăsându-mi în minte doar fragmente. Dar ştiu care e pricina. De fiecare dată, acelaşi vis.
   O clădire masivă, ca un orfelinat sau ca un spital vechi. Părăsită.
   Adam e prins undeva înăuntru, iar eu ştiu, pur şi simplu ştiu că, dacă nu voi putea să ajung la el, o să moară. Mă strigă speriat. Ceva rău vine după el. Alerg pe coridoare încercând să dau de el, iar pe pereţi şi pe tavan umbrele se întind, de parcă ar fi parte dintr-o teribilă creatură malefică, şi se înfăşoară în jurul meu, mă prind în capcană. Nu aud decât strigătele lui Adam în timp ce mă chinuiesc să mă eliberez de firele lipicioase hotărâte să mă ţină departe de el, să mă sugrume şi să mă tragă în întunericul fără sfârşit.
   E un vis oribil. Se agaţă de mine la fel ca umbrele care îl populează. Detaliile se mai schimbă de la o noapte la alta, dar tema e aceeaşi. Indiferent de câte ori îl visez, tot nu mă pot obişnui cu el.

   Spaimele nocturne n-au început când s-a născut Adam – le-am avut dintotdeauna, dar înainte să apară el, mă luptam pentru propria supravieţuire. Privind înapoi, îmi dau seama că era mai bine, chiar dacă pe atunci nu ştiam. Ele sunt blestemul vieţii mele.
   Îmi distrug şansele de a avea un somn normal noaptea, când şi aşa faptul că sunt o mamă singură e destul de obositor.
   De data asta am mers mai mult decât în coşmarurile din ultima vreme. De obicei mă trezesc derutată, stând ori în patul meu, ori în al lui Adam, deseori în mijlocul unei fraze îngrozite, fără noimă. Mi se întâmplă atât de des, încât pe el nici nu-l mai deranjează dacă se trezeşte. Dar, la urma urmei, a moştenit simţul practic al tatălui său. Slavă Domnului, simţul umorului îl are de la mine.
   Aprind lumina, mă uit în oglindă şi-mi scapă un geamăt.
   Cearcăne negre îmi atârnă sub ochi şi ştiu că fondul de ten n-o să le poată ascunde. În niciun caz la lumina zilei. Ei, mă rog! Îmi repet că nu contează ce părere are despre mine tipul de la bar, sau altfel spus ah, fir-ar, e noul meu şef însurat. Sper că se va simţi suficient de stânjenit ca să mă ignore toată ziua. Încă am un ghem în stomac, iar capul îmi vuieşte de la prea mult vin şi prea multe ţigări. „Sus fruntea, femeie!“ îmi spun. „Totul va uitat într-o zi sau două. Du-te acolo şi fă-ţi treaba!“
   E abia 4 dimineaţa, aşa că beau puţină apă, sting lumina şi mă întorc în pat, sperând să aţipesc până când sună ceasul, la ora 6. Refuz să mă gândesc la senzaţia gurii lui pe a mea şi la ce bine a fost să simt, fie şi pentru o clipă, zvâcnirea aceea de dorinţă. Să simt conexiunea aceea cu cineva. Mă uit în gol la perete şi iau în calcul ideea de a număra oi, apoi îmi dau seama că, pe undeva, mă incită gândul că-l voi vedea din nou.
   Strâng din dinţi şi-mi spun că sunt o idioată. Nu sunt genul ăla de femeie.

5. ADELE

   Zâmbind, flutur mâna în semn de rămas-bun când pleacă să-şi înceapă prima zi de lucru la clinică, iar bătrânica de alături ne priveşte aprobator în timp ce-şi plimbă căţelul mic şi la fel de fragil ca ea.
   Întotdeauna lăsăm impresia unui cuplu perfect – eu şi David.
   Îmi place asta.
   Totuşi, scot un suspin de uşurare când închid uşa şi am casa întreagă doar pentru mine, chiar dacă răsuflarea asta pare o mică trădare. Îmi place să-l am pe David aici, cu mine, dar deocamdată n-am revenit la normalul pe care ni l-am creat, iar atmosfera e încă plină de tot ce a rămas nespus. Din fericire, casa cea nouă e suficient de mare pentru ca el să se ascundă în birou şi amândoi să ne prefacem că totul e în regulă, în vreme ce ne ocolim unul pe altul cu precauţie.
   Dar, oricum, mă simt puţin mai bine decât atunci când a venit acasă băut. Fireşte, n-am discutat despre asta a doua zi dimineaţă; zilele astea nu mai discutăm. L-am lăsat cu hârtiile lui şi m-am dus să fac abonamente pentru amândoi la clubul de sănătate local, unul adecvat de scump, iar pe urmă m-am plimbat prin noul nostru cartier şic, familiarizându-mă cu el. Îmi place să cunosc locurile concret. Să pot să le văd cu adevărat. Mă ajută să mă simt mai bine. Şi să mă relaxez.
   M-am plimbat timp de aproape două ore, înregistrând mental baruri, magazine şi restaurante până când mi le-am întipărit bine în minte, ca să le evoc imaginea ori de câte ori voi vrea, iar pe urmă am cumpărat nişte pâine de la brutăria artizanală din apropiere, câteva măsline, şuncă feliată, humus şi roşii uscate de la magazinul de delicatese – toate decadent de scumpe, epuizându-mi mărunţişul pentru gospodărie – şi am pregătit pentru prânz un picnic de interior, deşi era destul de cald pentru a sta afară. Nu cred că el vrea încă să meargă în grădină.
   Ieri ne-am dus la clinică, iar eu l-am fermecat pe colegul lui, doctorul Sykes, pe ceilalţi medici şi pe asistentele cu care ne-am întâlnit. Lumea răspunde bine la frumuseţe. Pare ceva frivol, dar este adevărat. David mi-a spus odată că juraţii sunt mult mai predispuşi să-i creadă pe acuzaţii care arată bine, în comparaţie cu cei banali sau urâţi. E doar un noroc care ţine de oase şi de piele, dar am constatat că face cu adevărat minuni. Nu trebuie să spui prea multe, ci doar să asculţi şi să zâmbeşti, iar oamenii sunt gata să se dea peste cap pentru tine.
   Mi-a plăcut să fiu frumoasă. Ar fi o minciună să susţin altceva. Şi muncesc din greu ca să mă menţin splendidă pentru David. Tot ce fac, pentru el e.
   Noul cabinet al lui David este al doilea ca mărime din clădire, după câte am văzut – de genul celui pe care l-ar avea dacă ar obţine un post în Harley Street. Covorul e gros, de culoarea untului, biroul mare este ostentativ, aşa cum se cuvine, iar dincolo de uşă se întinde o foarte luxoasă zonă de recepţie. Femeia blondă şi atrăgătoare – dacă îţi place genul – care se afla la biroul de acolo a şters-o înainte să-i putem fi prezentaţi, ceea ce m-a enervat, dar doctorul Sykes abia dacă a observat în timp ce continua să-mi vorbească, roşind când eu râdeam la glumele lui răsuflate.
   Cred că m-am descurcat foarte bine, ţinând cont de durerea pe care o aveam în suflet. Probabil că şi David a fost mulţumit, fiindcă pe urmă s-a mai îmblânzit puţin.
   Diseară suntem invitaţi la o cină informală la doctorul Sykes acasă, în semn de bun venit. Deja mi-am ales rochia şi ştiu cum îmi voi aranja părul. Sunt hotărâtă să-l fac pe David să fie mândru de mine. Pot să fiu soţia cea bună. În ciuda îngrijorărilor mele de acum. Mă simt mai calmă decât oricând după ce ne-am mutat.
   Mă uit la ceasul al cărui ticăit răsună în liniştea adâncă din casă.
   E doar 8 dimineaţa. Probabil că el tocmai ajunge la cabinet.
   Primul telefon acasă o să-l dea abia la 11 şi jumătate. Am timp.
   Urc în dormitorul nostru şi mă întind pe cuvertură. N-am de gând să dorm. Dar închid ochii. Mă gândesc la clinică. La biroul lui David. Covorul acela gros, de culoarea untului. Mahonul lustruit al biroului. Zgârietura mică din colţ. Cele două canapele înguste. Cu şezuturile tari. La detalii. Trag adânc aer în piept.

6. LOUISE

  – Arăţi splendid azi, îmi spune Sue aproape surprinsă când îmi scot jacheta şi o pun în cuier, în sala comună.
   Adam a zis acelaşi lucru azi-dimineaţă, pe acelaşi ton, cu feţişoara lui mică derutată de bluza din mătase cumpărată recent de la magazinul second-hand şi de părul meu îndreptat, în timp ce eu îi îndesam în mână felia de pâine prăjită înainte de a pleca spre şcoală.
   Of, Doamne, am făcut un efort evident, şi ştiu asta. Dar nu l-am făcut pentru el. L-am făcut împotriva lui. Ca o mască. Ceva după care să mă ascund. Şi-n plus, n-am mai putut să adorm, aşa că trebuia să fac ceva.
   În mod normal, în dimineţi ca aceasta, îl duc pe Adam să ia micul dejun la un local, ajung prima la clinică şi pregătesc cafeaua pentru toată lumea înainte să vină şi ceilalţi. Dar sigur că azi a fost una dintre zilele acelea în care Adam se trezeşte cu faţa la cearşaf şi se plânge de orice, iar pe urmă nu şi-a găsit pantoful stâng, iar pe urmă, deşi eu eram gata de-o veşnicie, tot a trebuit să tragem o alergătură agitată ca să intrăm pe poarta şcolii la timp.
   Palmele îmi transpiră şi simt o uşoară greaţă când zâmbesc. În plus, am fumat 3 ţigări cât am mers pe jos de la şcoală până la clinică. În mod normal, încerc să nu fumez niciuna înainte de pauza de cafea. Mă rog, să zicem că în mod normal. În mintea mea nu fumez niciuna înainte de cafea, dar în realitate am pipat deja una în drum spre clinică.
   – Mulţumesc. Adam e la tatăl lui în weekendul ăsta, aşa că s-ar putea să merg la un pahar după ce termin lucrul.
   S-ar putea să am nevoie de un pahar după ce termin lucrul. Îmi propun să-i trimit un mesaj lui Sophie şi s-o întreb dacă vrea să ne întâlnim. Sigur că o să vrea. Arde de nerăbdare să afle cum se va încheia comedia asta a erorilor. Încerc să vorbesc pe un ton firesc, însă până şi mie glasul meu îmi sună ciudat. Trebuie să mă adun.
   Sunt ridicolă. Va fi mult mai neplăcut pentru el decât e pentru mine. Nu eu sunt cea căsătorită. Îmbărbătările astea poate că sunt adevărate, dar nu schimbă cu nimic faptul că eu nu fac asemenea chestii. Pentru mine nu e ceva normal, aşa cum e, poate, pentru Sophie, şi mă simt ca naiba. Sunt o harababură de emoţii conflictuale care nu se pot hotărî la una dintre ele. Situaţia asta poate că nu e din vina mea, dar tot mă simt ieftină şi proastă, şi vinovată, şi furioasă. Primul moment potenţial romantic pe care l-am avut de-o veşnicie încoace, şi s-a dovedit a fi o aguridă.
   Şi totuşi, în ciuda amintirii superbei lui soţii, simt şi o doză de entuziasm la ideea că-l voi revedea. Parc-aş fi o adolescentă fără minte şi emoţionată.
   – Sunt toţi în şedinţă până la 10.30 – sau aşa zice Elaine, care lucrează la etaj. Putem sta liniştite, îmi explică Sue în timp ce-şi deschide geanta. Şi n-am uitat că era rândul meu. Sendvişurile cu şuncă de vinerea, adaugă ea, scoţând două pungi de hârtie unsuroase.
   Mă simt atât de uşurată la gândul celor două ore de respiro, încât îl iau pe al meu bucuroasă, deşi faptul că acest mic dejun de vineri a devenit evenimentul săptămânii arată cât de anostă e rutina mea de zi cu zi. Totuşi, e şuncă! Unele părţi ale rutinei sunt mai puţin demoralizante decât altele. Iau o muşcătură zdravănă, savurând pâinea caldă unsă cu unt şi carnea sărată.
   Sunt genul care mănâncă de nervi. De fapt, sunt genul care mănâncă indiferent de starea de spirit. Mănânc de nervi, de alinare, de bucurie. Pentru mine e totuna. Alţii divorţează şi slăbesc 10 kilograme. În cazul meu a funcţionat invers.
   Oficial, mai avem 20 de minute până să începem programul de lucru, aşa că stăm la masa mică având în faţă ceşti cu ceai, iar Sue îmi povesteşte despre artrita soţului ei şi despre vecinii homo care par să facă sex tot timpul, iar eu zâmbesc şi las totul să treacă pe lângă mine, încercând să nu sar de pe scaun de fiecare dată când văd umbra cuiva trecând pe coridor, prin dreptul uşii.
   Nu văd stropul de ketchup decât când e deja prea târziu, aşa că bluza mea de culoarea untului are o pată mare, de un roşu-aprins, drept pe piept. Sue ia măsuri imediat, agitându-se şi tamponând-o cu şerveţele şi apoi cu o cârpă umedă, însă rezultatul e că o bucată mare de ţesătură a devenit aproape transparentă, în jurul ei întinzându-se un contur de un roşcat palid. Obrajii îmi ard, iar mătasea mi se lipeşte de spate. Asta-i o prevestire pentru restul zilei.
   Simt asta.
   Mă amuz de tentativa ei bine intenţionată de a curăţa pata şi mă duc la toaletă, unde încerc să poziţionez cât mai mult din bluză sub uscătorul de mâini. Nu reuşesc s-o zvânt complet, dar cel puţin marginea din dantelă a sutienului – uşor cenuşie din cauza apei – nu se mai vede. Mai sunt şi mici bucurii pe lume.
   Nu pot să nu râd de mine. Pe cine încerc oare să păcălesc? Nu pot să fac chestia asta. Mă simt mai confortabil vorbind cu Adam despre ultimul episod din Transformers sau Horrid Henry decât încercând să arăt ca o femeie modernă şi sofisticată.
   Picioarele mă dor deja în pantofii cu tocuri de cinci centimetri. Întotdeauna mi-am zis că abilitatea asta de a merge perfect pe tocuri înalte şi de a te îmbrăca întotdeauna bine e una pe care o capeţi treptat. După cum s-a dovedit însă – pentru mine, cel puţin – a existat la un moment dat o fază scurtă de tipul ăsta, în perioada în care ieşeam în cluburi de noapte, când aveam 20 şi ceva de ani, iar acum totul s-a redus la blugi, tricouri şi tenişi, cu părul strâns în coadă la spate, accesorizate cu o invidie cruntă pe cele care încă se mai sinchisesc să facă eforturi în sensul ăsta. O invidie cruntă pe cele care mai au un motiv să facă eforturi.
   „Pun pariu că ea poartă tocuri înalte“, îmi spun în timp ce-mi aranjez ţinuta.
   Cu atât sunt eu mai fraieră fiindcă n-am rămas la pantaloni şi pantofi fără toc.
   Telefoanele sunt tăcute în dimineaţa asta, aşa că-mi distrag atenţia de la ceasul care ticăie şi se apropie de ora 10 şi jumătate, marcând dosarele cazurilor programate pentru luni şi făcând o listă cu pacienţii care urmează să vină în celelalte zile ale săptămânii. La unii – cazurile mai complexe – el are deja copii ale fişei lor, dar vreau să par o angajată eficientă, aşa că am grijă să existe lista completă. Pe urmă printez diversele e-mailuri despre care cred că sunt utile sau importante, sau omise de cei din management, după care printez şi laminez o listă cu numerele de contact ale spitalului, ale secţiei de poliţie şi ale altor instituţii de care ar putea avea nevoie. E o activitate care mă linişteşte.
   Tipul de la bar îmi iese treptat din minte, iar locul lui e luat de şeful meu, chiar dacă gura lui se confundă alarmant cu cea a bătrânului doctor Cadigan, pe care l-a înlocuit.
   La ora 10 mă duc şi aşez printurile pe biroul lui, apoi dau drumul cafetierei din colţ, ca să aibă cafea proaspătă. Verific ca oamenii de serviciu să fi pus lapte în micul frigider disimulat într-un dulap aidoma minibarului dintr-un hotel, şi să fie zahăr suficient în bol. Pe urmă nu pot să nu mă uit la fotografiile cu rame argintii de pe birou. Trei la număr. Două ale soţiei lui, singură, şi una mai veche, cu ei amândoi împreună. Privirea mi-e atrasă de ea şi o ridic de pe birou. El pare cu totul altfel. Foarte tânăr. Nu poate să aibă decât puţin peste douăzeci de ani, cel mult. Stau în faţa unei mese mari de bucătărie, cu braţele petrecute unul în jurul celuilalt, şi râd. Par atât de fericiţi, atât de tineri şi de lipsiţi de griji! Ochii lui o privesc de parcă ar fi cel mai important lucru din lume. Ea are părul lung, dar nu strâns la spate în coc, cum e în celelalte fotografii, şi chiar aşa, în blugi şi tricou, are o frumuseţe naturală, necăutată.
   Mi se strânge stomacul. Pun pariu că ea nu-şi pătează niciodată bluza cu ketchup.
   – Bună!
   Tresar atât de tare când aud accentul scoţian, încât fotografia aproape că îmi scapă din mână şi mă grăbesc s-o pun la loc pe birou, cât pe ce să dărâm teancul ordonat de hârtii şi să-l împrăştii pe podea. S-a oprit în pragul uşii, iar eu simt că-mi vine să dau afară sendvişul cu şuncă. Oh, Doamne, uitasem cât de bine arată!
   Păr aproape blond, cu o nuanţă pentru care eu aş fi în stare să fac moarte de om. Suficient de lung în faţă ca să-ţi poţi trece degetele prin el, dar tot elegant. Ochi albaştri care te sfredelesc. Piele pe care jinduieşti s-o atingi. E unul dintre tipii aceia... Un bărbat superb.
   Obrajii îmi ard.
   – Şedinţa trebuia să dureze până la 10 şi jumătate, spun dorindu-mi ca un hău să se caşte în podea şi să mă-nghită iadul ruşinii.
   Stau în biroul lui şi mă uit la pozele cu el şi soţia ca o hărţuitoare.
   Oh, Doamne!
   – Oh, Doamne! exclamă el, furându-mi vorbele de pe buze.
   Se albeşte la faţă şi face ochii mari. Are un aer şocat, siderat şi îngrozit, toate la un loc.
   - Tu eşti!
   – Uite ce e, îi spun, a fost o nimica toată, băuserăm amândoi şi ne-am lăsat duşi de val, n-a fost decât un sărut şi, crede-mă, n-am de gând să vorbesc cu nimeni despre asta şi cred că, dacă ne străduim amândoi să uităm că s-a întâmplat, n-avem nici un motiv să nu ne înţelegem, şi nimeni n-o să ştie...
   Cuvintele mi se revarsă într-un şuvoi bâlbâit şi nu le pot opri.
   Simt transpiraţia acumulându-mi-se sub fondul de ten, atât de agitată şi de aprinsă sunt.
   – Dar... bâiguie el cu o expresie pe jumătate derutată, pe jumătate alarmată, şi închide repede uşa în urma lui, iar eu nu pot să-l condamn pentru asta. Dar... ce faci aici?
   – Oh!
   Cu toată peroraţia mea, am uitat să spun ceea ce este evident.
   - Sunt secretara şi recepţionera ta. Mă rog, 3 zile pe săptămână. Marţea, joia şi vinerea. Am intrat să-ţi las câteva lucruri pe birou şi am văzut...
   Schiţez un semn din cap spre fotografii:
   - Păi, ei bine...
   Dar nu mai închei fraza. Nu puteam să-i spun „Păi, mă uitam la tine şi la superba ta soţie, ca o nebună“.
   Arată de parcă ar încasat un pumn în burtă.
   – Tu eşti secretara mea? Tu?
   Mă rog, poate că nu în burtă. Poate undeva mai jos. Chiar îmi pare puţin rău pentru el.
   – Da, ştiu, răspund ridicând din umeri cu o strâmbătură de un comic grotesc, sunt sigură. Care erau şansele?
   – Luna trecută, când am venit să discut cu doctorul Cadigan, era o altă femeie aici. Nu tu.
   – Mai în vârstă şi uşor scorţoasă? Maria trebuie să fost. Ea e de serviciu în celelalte două zile. E aproape pensionată, dar lucrează aici de o veşnicie şi doctorul Sykes ţine la ea.
   Nu s-a clintit din prag. Evident, îi e greu să proceseze informaţia.
   – Chiar sunt secretara ta, repet eu, vorbind mai lent; mai calm. Nu sunt o hărţuitoare. Crede-mă, nici pentru mine nu e uşor. Te-am văzut ieri, când ai trecut pe aici. Puţin. Pe urmă, m-am cam ascuns.
   – Te-ai ascuns.
   Momentul de tăcere care se lasă în vreme ce încearcă să asimileze informaţia pare nesfârşit.
   – Da, confirm şi apoi, ca ruşinea să-mi fie şi mai mare, adaug: În toaletă.
   – Sincer să fiu, probabil că şi eu aş făcut acelaşi lucru.
   – Mă îndoiesc că ar fi fost o idee utilă să ne ascundem amândoi în closet.
   Râde – un sunet scurt, neaşteptat.
   – Da, mă îndoiesc şi eu. Erai tare simpatică, îmi amintesc bine.
   Vine lângă birou, uitându-se la ce i-am lăsat acolo, iar eu mă dau automat la o parte din calea lui.
   – Ei, printul acela de sus e o listă cu fişele peste care trebuie să te uiţi pentru ziua de luni. Cafeaua e în...
   – Îmi pare foarte rău, mă întrerupe ridicând spre mine ochii aceia albaştri superbi. Îţi închipui, probabil, că sunt o javră. Eu mă consider o javră. În mod normal nu... Mă rog, nu eram acolo căutând ceva anume şi n-ar fi trebuit să fac ce-am făcut. Mă simt oribil. Nu pot să-ţi explic. Chiar nu fac asemenea lucruri şi nu există nici o scuză pentru purtarea mea.
   – Eram chercheliţi, asta-i tot. Şi n-ai făcut nimic, de fapt, nimic.
   „Nu pot să fac asta.“ Îmi amintesc ruşinea din glasul lui când s-a depărtat de mine şi a ieşit în stradă, bâiguind nişte scuze. Poate că de asta n-am o părere chiar atât de rea despre el. La urma urmei, a fost doar un sărut. Ceva mai mult de atât a fost doar în imaginaţia mea prostească.
   – Te-ai oprit, şi asta contează. N-a fost nimic. Sincer. Hai să dăm uitării momentul. Să începem din nou, de azi. Chiar nu vreau să mă simt stânjenită, aşa cum nu vrei nici tu.
   – Te-ai ascuns în toaletă.
   Ochii lui albaştri sunt calzi şi pătrunzători.
   – Da, şi unul dintre felurile în care poţi să mă ajuţi să nu mă simt stânjenită e să nu mai pomeneşti niciodată despre asta.
   Şi zâmbesc larg. Încă îl plac. A făcut o greşeală stupidă, de moment. Ar fi putut fi mai rău decât atât. Ar fi putut veni acasă cu mine. Mă gândesc o clipă la asta. Bun, pe termen scurt ar fi fost ceva grozav, dar pe termen lung ar fi fost, cu siguranţă, mult mai rău.
   – Bun, deci suntem prieteni, replică el.
   – Prieteni.
   Nu ne strângem mâinile. E mult prea devreme pentru un contact fizic.
   – Eu sunt Louise.
   – David. Îmi pare bine să te cunosc. Aşa cum se cuvine.
   Trecem printr-un alt moment de stinghereală, apoi el îşi freacă palmele una de alta şi se uită la lucrurile de pe birou.
   – Se pare că ai de gând să nu-mi laşi timpi morţi. Apropo, eşti localnică?
   – Da. Mă rog, locuiesc aici de peste 10 ani, dacă asta înseamnă că-s localnică.
   – Crezi că ai putea să mă familiarizezi şi pe mine cu zona? Să-mi spui unde sunt probleme, puncte nevralgice? Discrepanţe sociale, chestiuni de genul acesta? Voiam să fac un tur cu maşina, dar pentru asta va trebui să mai aştept. Am în după-amiaza asta o altă întâlnire cu cineva de la spital, apoi o cină devreme cu ceilalţi parteneri.
   – Sigur că pot să-ţi dau câteva detalii generale. O opinie de profan, să zicem.
   – Bun. Asta şi vreau. Mă gândesc să fac voluntariat în unele weekenduri, aşa că mi-ar prinde bine părerea unui localnic cu privire la posibilele cauze ale dependenţelor specifice zonei. Asta e specializarea mea.
   M-a luat puţin prin surprindere. Nu ştiu nici un alt medic care să se ocupe de informarea şi sprijinirea celor cu adicţii. Aceasta e o clinică privată, scumpă. Indiferent ce probleme au clienţii noştri, ei nu suferă şi din cauză că sunt defavorizaţi, iar toţi partenerii sunt experţi în domeniile lor. Primesc şi pacienţi cu recomandare, desigur, dar nu se duc pe teren ca să lucreze pe gratis.
   – Păi, suntem în nordul Londrei, o zonă în cea mai mare parte locuită de clasa de mijloc, îi explic eu. Dar la sud de locul unde stau eu, există un cartier mare de locuinţe. Acolo sunt probleme serioase. Şomaj ridicat în rândul tinerilor. Droguri. Chestii de genul ăsta.
   Se apleacă sub birou de unde îşi ia servieta, o deschide şi scoate din ea o hartă a zonei.
   – Pune-mi o cafea în timp ce eu fac loc pentru asta. Putem marca apoi locurile în care trebuie să merg.
   Vorbim aproape o oră, iar eu îi arăt şcoli şi cabinete medicale, cele mai rău famate baruri şi pasajul subteran în care au fost trei atacuri cu cuţitul într-un an şi prin care ştie toată lumea că nu trebuie să-şi lase copiii să treacă indcă acolo se cumpără şi se consumă droguri.
   Mă mir şi eu de câte ştiu despre locul în care trăiesc şi mă mir văzând cât de bine se conturează viaţa mea în vreme ce-i explic lui. Când ridică ochii spre ceas şi mă opreşte, a aflat deja nu numai că sunt divorţată, ci şi despre Adam, unde merge el la şcoală, că prietena mea Sophie locuieşte într-unul dintre ansamblurile rezidenţiale de lângă cea mai bună şcoală gimnazială. Încă mai vorbesc când se uită iar la ceas şi-l văd încordându-se uşor.
   – Îmi pare rău, dar trebuie să ne oprim aici, mă anunţă. A fost fascinant.
   Harta e plină de însemnări cu pixul şi, în plus, şi-a făcut diverse notiţe pe o foaie de hârtie. Are un scris oribil. O adevărată mâzgăleală de doctor.
   – Păi, sper că-ţi va fi de folos.
   Îmi iau cana şi mă îndepărtez de el. Nu-mi dădusem seama cât de aproape stăteam unul de altul. Stânjeneala coboară iar între noi.
   – E excelent. Îţi mulţumesc, spune el şi se uită din nou la ceas. Trebuie să-mi sun... Trebuie să sun acasă, încheie după o ezitare.
   – Poţi să rosteşti cuvântul soţie, să ştii, replic eu şi zâmbesc. N-o să dispar într-un nor de fum!
   – Scuze.
   Se simte chiar mai stingherit decât mine. Aşa şi trebuie.
   – Şi îţi mulţumesc, adaugă apoi. Pentru că nu mă crezi o javră. Sau cel puţin pentru că nu arăţi că mă crezi o javră.
   – Pentru puţin.
   – Chiar crezi că sunt o javră?
   Zâmbesc larg.
   – Sunt la biroul meu, dacă ai nevoie de mine.
   – Am meritat-o!
   „La urma urmei“, îmi spun în timp ce mă întorc la biroul meu şi aştept să îmi dispară roşeaţa din obraji, „ar fi putut să fie mult mai rău de atât“.
   În plus, abia marţea viitoare o să fiu din nou de serviciu. Până atunci, totul va reintra în normal, iar micul nostru moment împreună vârât sub preşul vieţii. Închei un pact cu creierul meu, să nu mă mai gândesc deloc la asta. O să am un weekend decadent, dedicat mie. O să stau până târziu în pat. O să mănânc pizza ieftină şi îngheţată şi poate că o să mă uit la un serial întreg pe Netflix.
   Săptămâna viitoare e ultima de şcoală, iar după ea vine lunga vacanţă de vară, în care zilele mele se vor rezuma la întâlniri cu mămici în parc, la cheltuirea salariului pe partea mea din plata bonei şi la încercările de a găsi noi moduri de a-i ocupa timpul lui Adam, altele decât să-i dau un iPad sau un telefon pe care să se joace la nesfârşit, simţind că sunt un părinte rău în timp ce mă ocup de toate celelalte. Dar cel puţin Adam e un copil bun.
   În fiecare zi mă face să râd, şi îl iubesc atât de mult, chiar şi când îl apucă pandaliile, încât mă doare inima.
   „Adam e bărbatul din viaţa mea“, îmi spun aruncând o privire spre uşa de la biroul lui David şi întrebându-mă într-o doară ce nimicuri dulci îi şopteşte soţiei lui. „Nu am nevoie de altul.“

7. ATUNCI

   Din multe puncte de vedere, clădirea îi aminteşte lui Adele de casă. De casa ei aşa cum fusese înainte, în orice caz. Felul în care se înalţă ca o insulă pe oceanul de teren din jur.
   Se întreabă dacă vreunul dintre ei s-a gândit la asta – medicii, avocaţii părinţilor ei morţi, chiar şi David – înainte s-o expedieze aici pentru o lună, în casa asta izolată din Highlands. S-a gândit oare măcar unul dintre ei ce mult îi va aminti de casa ei pierdută?
   E veche clădirea de aici, nu ştie bine cât de veche, dar e construită din cărămizi scoţiene solide, care sfidează încercările timpului de a le eroda. Cineva a donat-o probabil trustului Westlands, sau poate că aparţine cuiva din consiliul de administraţie, sau ceva de genul ăsta. Adele n-a întrebat şi nici nu-i pasă. Probabil că ajunseseră să folosească doar câteva încăperi, la fel cum făcuse şi familia ei în casa lor. Visuri mari, vieţi mărunte. Nimeni n-are nevoie de o casă uriaşă. Cu ce s-o umpli? O casă trebuie să fie plină de iubire, iar în unele – inclusiv în a ei – iubirea nu are suficientă forţă ca să le încălzească. Un centru medical măcar conferă acestor încăperi un rost.
   Îşi alungă amintirile din copilărie, cele în care alerga liberă pe coridoare şi pe scări, jucându-se de-a v-aţi ascunselea şi râzând dezlănţuit – un copil pe jumătate uitat. Mai bine să se gândească la casa ei ca fiind pur şi simplu prea mare. Mai bine să se gândească la adevăruri imaginare, decât la amintiri reale.
   Au trecut trei săptămâni şi ea tot năucă e. Toţi îi spun că are nevoie să jelească. Dar nu de asta se află aici. Are nevoie să doarmă.
   Dar refuză s-o facă. Înainte s-o trimită ei aici, s-a târât de-a lungul zilelor şi nopţilor burduşită cu cafea, Red Bull şi orice alte stimulente a mai putut găsi, pentru a evita să doarmă. I-au zis că nu se „poartă normal“ pentru cineva care şi-a pierdut recent părinţii. Faptul că nu doarme era cel mai mic rău. Ea încă se întreabă cum de sunt ei atât de siguri ce înseamnă „purtare normală“ în astfel de situaţii. Ce anume îi face pe ei experţi? Şi totuşi, da, vor ca ea să doarmă. Dar cum le-ar putea explica?
   Somnul e o eliberare care s-a întors împotriva ei, un şarpe veninos pe timp de noapte.
   Aparent, se află aici pentru binele ei, dar tot i se pare o trădare. A venit doar fiindcă aşa a vrut David. Nu-i place deloc să-l vadă îngrijorat şi îi e datoare cel puţin cu luna asta, după tot ce a făcut.
   Eroul ei!
   Nu s-a străduit deloc să se adapteze, deşi le spune lui David şi avocaţilor că încearcă. Se duce în sălile de activităţi şi vorbeşte cu consilierii – sau mai mult ascultă ce zic ei –, deşi nu e sigură că sunt cu adevărat profesionişti. Totul i se pare cam hippy. Sensibilicos, cum ar zice tatăl ei. Lui nu-i plăcuse chestia asta din prima tură de terapie de atunci, cu mulţi ani în urmă, iar acum, dacă ea ar accepta aşa ceva, i s-ar părea că-l dezamăgeşte. Mai degrabă s-ar dus la un spital propriu-zis, dar avocaţilor ei li s-a părut o idee proastă – ca şi lui David, de altfel.
   Westlands poate fi considerat un „centru de recreere“, dar faptul că ea e trimisă într-un fel de azil ar putea fi dăunător pentru afacerile tatălui ei. Aşa că aici a ajuns, indiferent dacă tatăl ei ar fi fost de acord sau nu.

   După micul dejun, majoritatea clienţilor – pacienţilor sau cum li se spune – pleacă într-o drumeţie.
   E o zi minunată pentru asta, nici prea rece, nici prea caldă, cerul e senin, aerul, proaspăt, şi pentru o clipă e tentată să meargă şi ea şi să rămână singură, în urma grupului, dar vede chipurile entuziasmate ale celorlalţi, strânşi pe treptele de la intrare, şi se răzgândeşte. Ea nu merită să fie fericită.
   Unde a dus toată fericirea ei de până acum? În plus, mişcarea ar obosi-o, şi nu vrea să doarmă mai mult decât trebuie. Oricum, somnul îi vine prea uşor.
   Aşteaptă să vadă expresia dezamăgită de pe chipul lui Mark, liderul de grup cu părul strâns în coadă – „Aici ne spunem pe numele mic, Adele“ – când ea refuză clătinând din cap, şi apoi îi lasă în plata lor, se întoarce şi pleacă spre partea din spate a clădirii, unde e lacul.
   A făcut jumătate de tur cu un pas lent, când îl zăreşte, la vreo 7 metri distanţă. Stă sub un copac şi împleteşte un lănţişor din margarete.
   Ea zâmbeşte instinctiv la vederea acestei imagini neobişnuite – un adolescent deşirat, în blugi şi tricou de tocilar, cu părul negru căzându-i pe faţă, atât de concentrat pe ceea ce face cum numai pe unele fetiţe le poţi vedea; apoi însă, îi pare rău că a zâmbit. Ea n-ar trebui să zâmbească niciodată. Pentru un moment ezită şi se gândeşte să se întoarcă şi s-o apuce în partea cealaltă, dar el ridică privirea şi o vede. O clipă mai târziu, îi face semn cu mâna.
   Nu mai are de ales decât să se apropie de el, iar asta n-o deranjează.
   Dintre cei de aici, doar el o interesează. L-a auzit noaptea. Urlând şi bolborosind cuvinte, majoritatea fără noimă. Lovindu-se cu zgomot de lucruri. Apoi, asistentele care dau fuga să-l ducă înapoi, în pat. Toate astea îi sunt familiare. Îşi aminteşte şi ea totul. Spaimele nocturne.
   – Deci, n-ai avut chef de îmbrăţişări în grup la iarbă verde, aşa-i? îl interpelează ea.
   Chipul lui e doar colţuri şi unghiuri, de parcă nu s-ar fi maturizat de tot, dar băiatul e cam de vârsta ei, poate cu un an mai mare, în jur de optsprezece ani, deşi încă mai poartă aparatul dentar ca două şine de tren.
   – Nu. Să-nţeleg că nu e nici pasiunea ta.
   Rosteşte cuvintele cu un sâsâit abia sesizabil.
   Ea clatină din cap, jenată. De când e aici, n-a început niciodată o conversaţie doar de dragul de a vorbi.
   – Nici nu te învinovăţesc. Eu nu m-aş apropia prea mult de Mark. Cred că are păduchi în părul ăla strâns în coadă. Săptămâna trecută a purtat 3 zile aceeaşi cămaşă. Nu e deloc un tip curat.
   La asta, ea zâmbeşte şi lasă zâmbetul să-i zăbovească pe faţă. N-a avut de gând să stea prea mult aici, dar se pomeneşte aşezându-se lângă el.
   – Tu eşti fata care pictează focuri, continuă el. Te-am văzut în sala de artă.
   O priveşte, iar ea îşi spune că ochii lui sunt mai albaştri decât ai lui David, dar poate că par aşa numai fiindcă are tenul foarte palid şi părul aproape negru. Prinde încă o margaretă în lănţişor.
   – M-am gândit la asta. Poate că în loc de foc ar trebui să pictezi apă. Ar putea fi mai terapeutic. Poţi să le spui că desenele cu focul simbolizează durerea ta şi ceea ce s-a întâmplat, iar cele cu apa te reprezintă pe tine exprimând totul. Debarasându-te de tot.
   Băiatul vorbeşte repede. Creierul lui gândeşte probabil în viteză. Ea şi-l simte pe al ei ca pe o melasă vâscoasă.
   – De ce aş vrea să fac asta? întreabă ea.
   Nu se poate imagina debarasându-se de tot.
   – Ca să nu te mai bată la cap să te „deschizi“, replică el zâmbind şi făcându-i cu ochiul. Dă-le ceva şi te vor lăsa în pace.
   – Vorbeşti ca un expert.
   – Am mai fost în locuri ca ăsta. Uite, întinde braţul.
   Ea se conformează, iar el îi strecoară pe mână brăţara din margarete. Nu cântăreşte mai nimic, spre deosebire de ceasul lui David, care îi atârnă greu la cealaltă încheietură. E un gest drăguţ şi, pentru o secundă, uită de vinovăţia şi de frica ei.
   – Mulţumesc.
   O vreme, tac amândoi.
   – Am citit despre tine în ziar, spune el. Îmi pare rău pentru părinţii tăi.
   – Şi mie, răspunde ea, după care schimbă subiectul: Tu eşti băiatul somnambul, cu spaimele nocturne.
   El râde încet.
   – Mda, scuze. Ştiu că îi trezesc pe ceilalţi.
   – E ceva nou?
   Se întreabă dacă o fi şi el ca ea. I-ar plăcea să cunoască pe cineva ca ea. Cineva care ar înţelege.
   – Nu, aşa am fost întotdeauna. De când mă ştiu. Dar nu de asta sunt aici, precizează el şi îşi ridică mâneca, lăsând să se vadă urme aproape şterse. Obiceiuri rele.
   Se lasă pe spate în iarbă, rezemându-se în coate, cu picioarele întinse în faţă, iar ea face la fel. Soarele se simte cald pe pielea ei şi, pentru prima dată, nu o duce cu gândul la flăcări.
   – Ei cred că drogurile şi somnul meu ciudat au legătură între ele, continuă băiatul. Mă tot întreabă despre ce visez. E teribil de plictisitor. O să-ncep să inventez chestii.
   – Un vis erotic murdar despre Mark, replică ea. Poate cu femeia aia grasă de la cantină care nu zâmbeşte niciodată.
   El râde, iar ea îi ţine isonul. Ce plăcut e să vorbească normal cu cineva! Cu cineva care nu-şi face griji pentru ea. Cu cineva care nu încearcă s-o descoasă.
   – I-am auzit zicând că nu vrei să dormi, spune el, privind-o printre pleoapele mijite. Fiindcă dormeai atunci când s-a întâmplat şi nu te-ai trezit.
   Rosteşte cuvintele pe un ton lejer – de parcă ar vorbi despre orice nimicuri. Despre emisiunile de la televizor. Despre muzică. Nu despre focul care i-a ucis părinţii. Focul care în sfârşit a adus puţină căldură în casa lor.
   – Credeam că nu au voie să discute despre noi.
   Priveşte în zare, la apa care scânteiază. E frumos. Hipnotic. Îi provoacă somnolenţă.
   - Ei nu înţeleg, spune ea apoi.
   El chicoteşte din nou – mai mult un pufnet scurt.
   – Nici nu e de mirare. Mie îmi par proşti ca noaptea; au aceeaşi poveste pentru toţi. Dar ce anume nu înţeleg în cazul ăsta?
   O pasăre ţâşneşte pe deasupra apei şi ciocul ei subţire îi despică oglinda. Ea se întreabă ce vrea să prindă oare.
   – Somnul e diferit pentru mine, răspunde într-un târziu.
   – Cum adică?
   Se ridică în capul oaselor şi îl priveşte. Îşi spune că-i place de el.
   Poate că există şi un alt fel de a aborda toată mizeria asta. Unul care să-l ajute şi pe el. Nu-i mărturiseşte, dar nici ea nu e pentru prima dată într-un loc ca ăsta. Somnul o tot readuce la terapie. Mai întâi au fost somnambulismul şi spaimele nocturne când avea 8 ani, iar acum, faptul că nu vrea să doarmă deloc.
   Somn, mereu somn. Somn fals, somn real. Aparenţa somnului.
   Şi cel mai important este lucrul despre care nu le va putea vorbi niciodată. Fiindcă, dacă ar face-o, ar închide-o pentru totdeauna. E sigură de asta.
   – Tu inventezi chestii pentru ei, ca să-i linişteşti. Iar eu te ajut cu spaimele nocturne. Pot să te ajut mult mai mult decât pot ei.
   – În regulă, răspunde el. E intrigat. În schimb, tu trebuie să pictezi câteva imagini cu apă, chiar dacă nu simţi. O să fie distractiv să-i vedem umflându-se în pene fiindcă te-au salvat!
   – S-a făcut! exclamă ea.
   – S-a făcut!
   Îşi dau mâna şi, în lumina soarelui, bănuţii galbeni din mijlocul margaretelor lucesc aurii. Ea se întinde la loc pe iarbă, încântată de mângâierea brăţării pe încheietură, şi o vreme stau în tăcere unul lângă altul, bucurându-se de o zi în care nimeni nu-i judecă.
   Şi-a făcut un prieten. Abia aşteaptă să-i povestească lui David.

8. ADELE

   M-am trezit în zori, dar nu m-am mişcat.
   Stăm întinşi pe o parte, el şi-a pus braţul peste mine şi, în ciuda durerii din suflet, îmi place să-l simt. Greutatea lui e protectoare. Îmi aminteşte de zilele de la început. Pielea îi e lucioasă şi lipsită de păr acolo unde cicatricele îi brăzdează antebraţul. Le ascunde mereu, dar mie îmi place să le văd. Îmi reamintesc cine e el cu adevărat, dincolo de suprafaţă. Omul care a înfruntat focul ca s-o salveze pe fata pe care o iubea.
   Prin spaţiile dintre lamelele jaluzelelor, soarele aruncă dâre pe podeaua din lemn încă dinainte de ora şase şi ştiu deja că va fi o altă zi frumoasă. Cel puţin afară. Sub greutatea braţului lui David, mă gândesc la ziua de ieri. Cina de seara trecută, acasă la doctorul Sykes, a fost un succes. În general, psihiatrii mi se par anoşti şi previzibili, dar am fost fermecătoare şi spirituală şi ştiu că le-am plăcut tuturor. Chiar şi soţiile i-au spus lui David că e norocos să mă aibă.
   Sunt mândră de mine. Deşi mi-a fost greu să mă adun – a trebuit să alerg 8 kilometri pe banda de la sală şi apoi să ridic greutăţi ca să mă liniştesc - eram într-o dispoziţie vizibil bună când a ajuns David acasă de la serviciu, iar mişcarea îmi sporise strălucirea tenului.
   Vizita a decurs excelent, fără nici o sincopă, iar simulacrul nostru de fericire deplină ne-a determinat şi pe noi să credem o vreme că aşa stau lucrurile. Noaptea trecută am făcut sex pentru prima dată după luni bune şi, chiar dacă n-a fost exact aşa cum îmi place mie, am scos toate sunetele potrivite şi mi-am dat toată silinţa să fiu afectuoasă şi maleabilă. A fost grozav să-l am atât de aproape, să-l simt în mine, chiar dacă era beat criţă şi nu m-a privit în ochi nici măcar o dată.
   Eu mi-am respectat regula de un pahar sau două, dar David nu, deşi a rămas în limita jovialităţii acceptabile până când am ajuns acasă, unde şi-a turnat un pahar mare de coniac şi l-a băut pe nerăsuflate, sperând probabil ca eu să nu observ. Am observat, dar sigur că nu am spus nimic, deşi aş fi avut tot dreptul s-o fac.
   Ar fi trebuit s-o lase mai uşor cu băutura, ca parte a „noului nostru început“. Până şi el ştie că nu poţi fi un psihiatru specializat în dependenţe şi obsesii dacă ai tu însuţi o problemă cu alcoolul.
   Dar am impresia că numai unul dintre noi se străduieşte cu adevărat să avem un nou început.
   David e cel care deţine întotdeauna controlul în căsnicia noastră.
   El are grijă de mine. Unii ar spune, dacă ne privesc suficient de îndeaproape, că mă sufocă, şi n-ar greşi, dar există momente când cred că sunt mai isteaţă decât el. Îl simt în erecţie, în spatele meu, şi mă mişc cu grijă, împingându-mă spre el, aţâţându-mă singură, aproape strecurându-l între fesele mele, presându-l acolo şi ghidându-l uşor spre locul acela interzis în care-mi place mie cel mai mult să-l simt. Poate că, adormit fiind, va fi mai flexibil.
   Dar nu e să fie, şi se desprinde, răsucindu-se cu faţa în sus şi trăgând după el jumătate de pătură. Murmură ceva încet şi dulce, ultimele ecouri ale unui vis înainte să revină în lumea reală, şi îmi înăbuş dorinţa de a-l încăleca şi a-l săruta, de a-mi dezlănţui întreaga pasiune şi de a-i cere să mă iubească din nou.
   În loc de asta, închid ochii şi mă prefac că dorm până când se ridică din pat, traversează holul şi se duce la baie. O clipă mai târziu, boilerul porneşte şi se aude curgând apa la duş. Asta mă doare. Nu poate să nu-mi pese, oricât de hotărâtă aş fi să fiu puternică. Avem o baie lipită de dormitor, cu o cabină de duş, dar el a ales-o pe cea aflată departe de mine, şi cam am idee de ce. Despre ce face el acolo.
   L-am excitat înainte de a se trezi, iar acum, decât să facă sex cu mine, se „descurcă singur“. E o expresie idioată, dar nu mi-a plăcut niciodată cuvântul masturbare. E prea clinic.
   Frecangeală e mai bine, dar genul ăsta de limbaj se pare că nu mi se potriveşte, aşa că m-am obişnuit de mult să evit grosolănia, iar acum pur şi simplu îmi sună ciudat.
   Când coboară la parter, eu am făcut deja cafeaua, iar croasanţii se încălzesc. Ne suflăm în ceafă unul altuia fiecare în felul său, şi ştiu că va avea nevoie de ceva care să-i alunge urmele mahmurelii. Mă întorc cu spatele şi-mi fac de lucru la chiuvetă pentru ca el să poată lua din dulap un ibuprofen fără povara unei critici tăcute.
   – Am pregătit masa afară, îi spun pe un ton vesel şi relaxat, transferând croasanţii pe un platou. E păcat să irosim o dimineaţă atât de frumoasă.
   Uşa care dă în spatele casei e deschisă, iar aerul e suficient de cald, cu toate că abia a trecut de 9 şi jumătate.
   Se uită pe fereastră cu o privire precaută şi îmi dau seama că încearcă să identifice locul din parcela cu flori în care am îngropat pisica după ce m-a lăsat să mă ocup eu de ea şi s-a dus să se îmbete şi mai ştiu eu ce altceva. Încă se gândeşte la asta. Eu încerc s-o las în urmă. El se agaţă de lucrurile pe care nu le poate schimba, dar ce-i făcut e bun făcut, indiferent că ne place sau nu.
   – Bine, răspunde şi-mi oferă o jumătate de zâmbet. Aerul curat o să mă trezească.
   Îmi face şi el o concesie, poate ca o răsplată pentru cât de bine m-am descurcat aseară.
   Nu ne spunem prea multe, dar mă bucură această tăcere, în sfârşit amiabilă. Îmi las poalele neglijeului din mătase să alunece într-o parte, pentru ca soarele să-mi atingă piciorul gol în timp ce-mi beau cafeaua şi-mi mănânc croasanţii. Pe urmă îmi dau capul pe spate.
   Din când în când îl simt uitându-se la mine şi ştiu că frumuseţea mea încă îl atrage. În clipa asta aproape că suntem mulţumiţi. Nu va dura – nu poate să dureze –, dar deocamdată savurez senzaţia. Poate cu atât mai mult, ţinând cont de ceea ce e posibil să urmeze.
   Când terminăm, mă duc să-mi fac un duş, şi zăbovesc după pofta inimii sub apa fierbinte. Ziua e o pânză goală, dar are propria rutină nerostită. David va lucra câteva ore, după care poate o să mergem amândoi la sală – o activitate despre care putem pretinde că e ceva ce facem împreună, dar bineînţeles că o facem separat; pe urmă acasă, cină, televizor şi probabil o să mergem devreme la culcare.
   Când cobor, el e deja în biroul lui şi mă strigă. E o surpriză. În mod normal, vrea să fie lăsat singur cât lucrează, iar pe mine asta nu mă deranjează. Are dosarele pacienţilor acolo şi cu toate că bea poate prea mult, din toate celelalte puncte de vedere e un profesionist desăvârşit.
   – Am ceva pentru tine, îmi spune.
   – Ah!
   Asta e o abatere de la rutina aşteptată, aşa că mă ia prin surprindere. Inima mi se strânge când văd că primul lucru pe care mi-l întinde e un pacheţel cu pastile.
   – Pentru anxietate, îmi zice. Cred că astea sunt mai bune decât celelalte. Câte una de trei ori pe zi. N-au efecte secundare pentru care să-ţi faci griji.
   Le iau. Numele scris în partea din faţă nu-mi spune nimic, e doar un alt cuvânt pe care nu pot să-l pronunţ.
   – Sigur, răspund dezamăgită.
   Alte pastile. Mereu pastile!
   – Dar ţi-am luat şi astea.
   Tonul îi e optimist, aşa că ridic privirea. Un card de credit şi un telefon mobil.
   – Cardul e ataşat la contul meu, dar mi-am zis că e vremea să ai din nou unul. La fel şi pentru telefon.
   E un aparat vechi, fără conexiune la internet bănuiesc, doar cu funcţiile de bază, dar îmi creşte inima. Gata cu dependenţa de David pentru banii de gospodărie. Gata cu statul în casă ca să aştept fiecare apel pe care ştiu că trebuie să-l primesc. Zâmbetul meu e sută la sută sincer.
   – Eşti sigur? îl întreb, fiindcă nu-mi vine încă să cred.
   Aproape că pot să uit de primul şoc, al pastilelor.
   – Sunt sigur, surâde el, încântat pe moment că mi-a făcut o bucurie. Un început nou, îţi aminteşti?
   – Un început nou, repet eu şi, înainte să-mi dau seama ce fac, mă reped pe cealaltă parte a biroului şi-mi înfăşor braţele în jurul gâtului lui, cu mâinile încă pline.
   Poate chiar vorbeşte serios. Poate că-şi va da mai multă silinţă de acum înainte.
   – Îţi mulţumesc, David, îi şoptesc.
   Îi savurez mirosul când mă îmbrăţişează la rândul lui. Căldura... senzaţia braţelor lui... lărgimea pieptului său zvelt pe sub materialul fin al puloverului. Simt că-mi explodează inima la apropierea de el.
   Când ne desprindem, văd harta plină de însemnări la care se uita şi hârtia cu notiţe de alături.
   – Ce-i asta? întreb, prefăcându-mă interesată; continuând să fiu o soţie bună în acest moment fermecător.
   – Oh, mă gândesc să fac ceva muncă de teren. Voluntariat. Cu o organizaţie caritabilă sau aşa ceva. Încă nu sunt sigur. În parte şi de asta m-am gândit că s-ar putea să ai nevoie de telefon.
   Ochii lui privesc pe lângă mine, dar zâmbesc.
   – O idee minunată! Chiar minunată.
   – Asta înseamnă că s-ar putea să lipsesc mai mult de acasă. Seara şi în weekend. O să încerc să reduc absenţele la minimum.
   – Vorbeşti serios?
   Acum e rândul lui să fie surprins. Întotdeauna mi-a plăcut să lucreze cât mai mult în sectorul privat. Are chestia asta o anume sofisticare liniştitoare, departe de cenuşiul şi de duritatea vieţii grele. Eu am insistat pentru un cabinet în Harley Street, acolo unde-i e locul. Şi unde va avea mai mult timp pentru noi doi. E un medic strălucit. Toată lumea spune asta. A fost întotdeauna şi trebuie să fie mereu în vârf. Dar ideea asta nouă îmi convine. Va bună pentru amândoi.
   – Oricum, mă gândeam să redecorez puţin. Şi va fi mai uşor fără să-mi stai în cale.
   Zâmbesc, asigurându-mă că-şi dă seama că-l tachinez doar. Nu sugerez să-mi iau o slujbă. De unde aş începe, la urma urmei? N-am mai lucrat de mulţi ani şi în nici un caz n-aş primi recomandări de la ultimul loc de muncă.
   – Eşti un om bun, David, adaug apoi, chiar dacă mi-e greu să rostesc cuvintele şi până şi mie mi se par o minciună. Chiar eşti!
   Apoi aerul încremeneşte, o greutate trecătoare în încăpere, şi simţim amândoi încă o dată trecutul materializându-se între noi.
   – Atunci, mă duc şi iau o pastilă, reiau eu. Te las să lucrezi.
   Continui să zâmbesc în timp ce ies, prefăcându-mă că nu remarc brusca stinghereală. În ciuda pastilelor din mână, pe care n-am de gând să le iau, pasul meu are o sprinteneală renăscută. Un card de credit şi un telefon. Parcă a venit Crăciunul!

9. LOUISE

   E duminică după-amiază şi am renunţat la orice speranţă cu privire la „weekendul eliberator numai şi numai pentru mine“, stând cu ochii pe ceas până vine Adam acasă.
   Vineri, după lucru, am fost la un pahar cu Sophie şi am mai amuzat-o puţin cu „afacerea şeful“, aşa cum îi zice ea, deşi era evident că răsufla uşurată că nu se mai întâmplaseră şi altele. „Nu te culci cu cei cu care lucrezi“, asta mi-a spus. A fost cât pe ce să-i atrag atenţia că ea se culca mereu cu prietenii sau clienţii lui Jay, dar m-am gândit mai bine şi am renunţat. Oricum, se grăbea şi, după două pahare de vin, m-am bucurat să ne luăm rămas-bun. Felul în care o amuza situaţia mea începuse să mă enerveze.
   Chestia în ceea ce priveşte cuplurile e că, chiar dacă nu-s atât de îngâmfate cum le cred cei singuri, tot se cantonează în nişa aceea a vieţii în care îşi petrec de fapt timpul numai cu alte cupluri. Nimeni nu vrea o a cincea roată la căruţă care să dea peste cap numerele pare. Îmi amintesc de chestia asta. Aşa eram şi noi, eu cu Ian. Şi pe măsură ce îmbătrâneşti, tot mai mulţi sunt cei deja căsătoriţi, iar cei care încă nu sunt îşi caută frenetic perechea pentru a reveni la loc în tipar. Uneori mi se pare că toată lumea are pe cineva, numai eu nu.
   Sâmbătă am făcut treabă prin casă, lăsând radioul să meargă tare şi încercând să mă conving că e ceva amuzant, nu o corvoadă, apoi m-am uitat la televizor, am comandat o pizza, am băut vin şi am fumat prea mult, după care m-am detestat pentru excesele mele.
   Ceea ce păruse teribil de decadent în teorie se dovedea deplorabil în practică.
   Nici decizia de a nu mă mai gândi la David nu avusese sorţi de izbândă. Oare ei ce făcuseră în weekendul ăsta? Jucaseră tenis? Lânceziseră în grădina lor, fără îndoială, perfectă, bând cocktailuri şi râzând împreună? Oare el se gândise la mine măcar un moment? Existau motive să se gândească? Poate că avea probleme în căsnicie.
    Gândurile îmi roiau în minte în timp ce mă uitam cu o jumătate de ochi la televizor şi beam prea mult vin. Trebuia să uit de el, dar era mai simplu de zis, decât de făcut. Avusesem accese de somnambulism în ambele nopţi, şi la ora 4 a dimineţii de duminică mă trezisem stând în picioare în bucătărie, periculos de aproape de uşa de la balcon, cu apa rece curgând în chiuvetă. M-am dus în pat unde am stat până la 10 şi am mâncat resturile de pizza la micul dejun, apoi m-am forţat să mă duc la Morrison pentru cumpărăturile săptămânale, înainte să mă aşez şi să-l aştept pe Adam să vină şi să umple casa de viaţă.
   Se întoarce la şapte şi câteva minute. Trebuie să mă stăpânesc, să nu dau fuga la uşă, iar când el trece în goană pe lângă mine, ca un vârtej, inima îmi tresaltă la atâta zgomot şi energie. Uneori mă istoveşte, dar e băieţelul meu perfect.
   – Nu ne jucăm, îi spun când se agaţă de picioarele mele. Du-te şi dă drumul la apă în cadă, că e aproape ora de culcare.
   Îşi dă ochii peste cap şi pufneşte, dar porneşte alene spre baie.
   – Pa, Adam!
   – Mersi, tata! îi strigă el, cu rucsacul stând să-i cadă de pe umăr şi cu un dinozaur de plastic ridicat în aer. Ne vedem săptămâna viitoare!
   – Săptămâna viitoare?
   Sunt nedumerită, iar Ian îşi pleacă privirea, oferindu-mi în treacăt ocazia de a-i admira începutul de chelie. Aşteaptă până când Adam se îndepărtează suficient ca să nu ne mai poată auzi şi spune:
   – Mda, voiam să discutăm despre asta. Vezi tu, Lisa a primit o ofertă pentru o casă în sudul Franţei timp de o lună. Ni s-ar părea stupid să nu profităm de ea.
   Am impresia că am încasat o palmă peste faţă.
   – Dar cum rămâne cu serviciul?
   – Pot să lucrez de acolo timp de două săptămâni, apoi să-mi iau concediu.
   Faţa lui se colorează aşa cum se colorase când mă anunţase că mă părăseşte.
   – Lisa e însărcinată, izbucneşte el. Şi crede – amândoi credem – că asta ar fi o bună modalitate de a stabili o relaţie strânsă cu Adam înainte de venirea copilului. Nu-l poate cunoaşte cu adevărat văzându-l doar o dată la două săptămâni. E şi pentru binele lui. Nu vrea să se simtă lăsat pe dinafară. Şi nici eu nu vreau.
   După cuvântul „însărcinată“ n-am mai auzit altceva decât un zgomot de fond. Lisa e o prezenţă relativ nouă, mai degrabă un nume vag în mintea mea decât o persoană propriu-zisă care va face parte din viaţa mea pentru totdeauna. E în peisaj de numai 9 luni sau cam aşa ceva. Presupusesem, după „istoricul“ lui Ian de la divorţul nostru încoace, că timpul ei era pe sfârşite. Îmi amintesc vag cum mi-a spus la un moment dat că de data asta e altfel, dar nu l-am luat în serios. Şi am greşit, Chiar e altfel.
   Vor fi o familie în adevăratul sens al cuvântului.
   Gândul e ca un cuţit înfipt în inima mea deodată plină de fiere.
   Vor trăi într-o casă în adevăratul sens al cuvântului. Lisa va culege roadele ascensiunii lui treptate în ierarhia corporatistă. Micul meu apartament îmi pare sufocant. Sunt nedreaptă, ştiu. Ian îmi plăteşte ipoteca şi nici măcar o dată nu s-a plâns din cauza banilor. Şi totuşi, lovitura încasată îmi întunecă mintea, iar gândul că ei mi-l vor lua pe Adam pentru întreaga vară, ca să le completeze micul tablou al fericirii depline mă face să văd roşu în faţa ochilor, de parcă inima mi s-ar fi frânt şi tot sângele mi-ar fi năvălit în ochi.
   – Nu! exclam scuipând cuvântul. Nu vine cu voi.
   Nu-l felicit. Nu-mi pasă de viitorul lor copil. Nu-mi pasă decât de al meu, care creşte deja.
   – Haide, Lou, nu-ţi stă în fire să fii aşa!
   Se sprijină de tocul uşii, astfel că pentru o clipă nu-i văd decât burdihanul. Cum e posibil ca el să fi găsit pe altcineva, o persoană cu totul nouă, iar eu nu? De ce să rămân singură, aşteptând să-mi treacă zilele ca într-un soi de remake searbăd după Ziua Cârtiţei?
   – O să se distreze de minune! continuă Ian. Ştii bine asta. Iar tu vei avea puţin timp pentru tine.
   Mă gândesc la ultimele 48 de ore. Nu de timp pentru mine am eu nevoie acum.
   – Nu! Şi trebuia să fi vorbit mai întâi cu mine.
   Aproape că bat din picior şi ştiu că reacţionez copilăreşte, dar nu mă pot stăpâni.
   – Ştiu, şi îmi pare rău, dar m-a luat gura pe dinainte. Vrei măcar să te mai gândeşti? mă întreabă cu un aer chinuit. E perioada de vacanţă, şi ştiu cât de greu îţi e. Aşa, nu va mai trebui să-ţi faci griji pentru o bonă cât vei fi la serviciu şi o să poţi să răsufli şi tu. O să poţi să ieşi în oraş când o să vrei. Să cunoşti oameni noi.
   Un bărbat, vrea să zică. Oh, Doamne! Exact de asta avea nevoie weekendul meu – de compătimire din partea fostului soţ care a călcat pe alături. Asta e ultima picătură. Nici măcar nu mai spun nu încă o dată – îi trântesc uşa în faţă, făcându-l să sară înapoi înainte să-l lovească.
   Sună de două ori la sonerie după asta, dar îl ignor. Mi s-a făcut greaţă. Şi sunt furioasă. Şi mă simt pierdută. Iar mai rău decât toate astea e că nu am dreptate. Lisa e, probabil, o femeie cât se poate de drăguţă. Ian nu merită să fie nefericit. Înainte de sărutul ăla idiot la beţie nici măcar nu-mi trecuse prin minte că aş fi nemulţumită de viaţa mea.
   Îmi reazem fruntea de uşă, rezistând tentaţiei de a mă da cu capul de lemnul tare, pentru a-mi băga minţile în el.
   – Mami?
   Mă întorc. Adam mă priveşte din camera de zi, cu un aer stingher.
   – Deci, pot să mă duc în Franţa?
   – Ţi-am spus să te pregăteşti de baie! mă răstesc şi întreaga furie ameninţă să se reverse din nou.
   Ian nu avea nici un drept să-i spună despre vacanţă înainte să discute cu mine. De ce trebuie să par eu mereu părintele cel rău?
   – Dar...
   – Du-te la baie! Şi nu, nu poţi să te duci în Franţa, am hotărât.
   Se încruntă la mine, un mic ghem de furie, fiindcă spusele mele i-au spulberat entuziasmul.
   – De ce?
   – Fiindcă aşa am zis eu.
   – Ăsta nu-i un motiv. Vreau să mă duc!
   – E un motiv suficient. Şi nu mai discutăm.
   – E un motiv tâmpit! Tu eşti o proastă!
   – Nu vorbi cu mine aşa, Adam. Acum du-te la baie, altfel nu-ţi citesc nicio poveste diseară.
   Nu-mi place când se poartă aşa. Nu mă plac pe mine când mă port aşa.
   – Nu vreau nicio poveste! Vreau să mă duc în Franţa! Tati vrea să merg cu ei! Eşti rea! Şi te urăsc!
   Are în mână un dinozaur din plastic pe care-l aruncă spre mine înainte să plece furios spre baie. Aud uşa trântindu-se. Nu sunt singura care poate face asta cu convingere. Iau dinozaurul de jos şi văd pe piciorul lui eticheta de la Muzeul de Istorie Naturală.
   Iar asta mă face să mă simt şi mai oribil. I-am promis de-o veşnicie că mergem şi încă n-am reuşit. Când eşti părinte singur cu normă întreagă sunt multe lucruri pe care nu reuşeşti să le faci.
   Baia e scurtă şi deloc amuzantă pentru nici unul din noi. El îmi ignoră toate încercările de a-i explica de ce nu cred că ideea vacanţei în Franţa e bună, mărginindu-se să se încrunte la mine pe sub părul ud – de parcă la cei şase ani ai lui poate vedea adevărul dincolo de aiurelile mele. Motivul nu e că n-a mai fost departe de mine vreme de o lună. Nici că mă gândesc că o săptămână ar fi o soluţie mai bună, pentru eventualitatea că i se va face dor de casă.
   Şi nici acela că poate tati şi Lisa au nevoie de timp pentru ei acum, că vor avea un bebeluş. Motivul e, simplu, că nu vreau să pierd unicul lucru care mi-a mai rămas. Pe el. Ian n-o să mi-l ia şi pe Adam.
   – Îi urăşti pe tati şi pe Lisa, mârâie el în vreme ce-i înfăşor trupul mititel într-un prosop mare. Îi urăşti şi vrei să-i urăsc şi eu.
   Pleacă tropăind îmbufnat la el în dormitor, lăsându-mă în genunchi pe podeaua băii, cu hainele ude, uitându-mă după el, şocată. Oare asta crede cu adevărat? Aş vrea să facă mai des crize de furie adevărate. Aş vrea să ţipe şi să se tăvălească, în loc să stea morocănos şi pe urmă să-mi arunce adevăruri din astea usturătoare. „Din gura pruncilor...“
   – Îl vrei pe Harry Potter? îl întreb după ce l-am îmbrăcat în pijama, iar prosopul e pus la uscat în baie.
   – Nu.
   – Eşti sigur?
   Nu se uită la mine, strângându-l pe Paddington la piept. Prea tare. Pune în strânsoarea aceea toată furia şi mâhnirea lui. Chipul îi e încă încruntat. Ar putea la fel de bine să-mpingă buza de jos în faţă şi gata.
   – Vreau să mă duc în Franţa cu tati. Vreau să mă nânc melci. Şi să înot în mare. Nu vreau să stau aici şi să merg la şcoala de vară când tu eşti la serviciu mereu.
   – Nu sunt la serviciu mereu.
   Furia lui mă ustură, la fel ca vorbele pe care le-a rostit, fiindcă e un oarecare adevăr în ele. Nu pot să-mi iau liber ca să petrec timp cu el, aşa cum pot alte mame.
   – Dar eşti mult timp.
   Oftează uşor şi se întoarce pe o parte, cu spatele la mine. Strâns la fel de tare, Paddington mă priveşte pe după umărul lui, de parcă şi-ar cere scuze.
   – Nu vrei să mă duc fiindcă eşti rea.
   Mă uit la el o clipă şi-mi simt brusc inima grea. E adevărat. Totul e adevărat. Adam s-ar simţi foarte bine în Franţa. Ar lipsi doar patru săptămâni şi din multe puncte de vedere mi-ar face viaţa mai uşoară. Dar gândul persistă ca o lamă de cuţit în măruntaiele mele.
   Mai uşoară, da, dar şi mai goală.
   Cu tot spatele lui întors spre mine duşmănos, mă aplec şi-l sărut pe creştet, ignorându-i reticenţa. Trag în piept mirosul lui delicios şi proaspăt, pe care i l-aş recunoaşte oriunde. Voi fi întotdeauna mama lui, îmi repet. Lisa nu m-ar putea înlocui niciodată.
   – O să mă mai gândesc, îi spun foarte încet din pragul uşii, înainte să sting lumina.
   Aşa ar fi corect, să-l las să se ducă. Ştiu că ăsta e adevărul, dar tot îmi vine să plâng în timp ce-mi pun un pahar de vin şi mă prăvălesc pe canapea. O lună întreagă. Atâtea se pot schimba în acest răstimp! Adam se va întoarce mai înalt, cu siguranţă. Vor fi tot mai rare momente din astea minunate, în care încă mai vrea să ne alintăm şi să ne ţinem de mână şi în care e fericit să fie puiul meu. Într-o clipită va deveni adolescent, purtarea din seara asta fiind un precursor al viitorului. Se va maturiza, va pleca de lângă mine şi va avea viaţa lui, iar eu voi rămâne probabil tot în apartamentul ăsta de rahat, trăind de azi pe mâine într-un oraş pe care nu mi-l permit, având doar o mână de prieteni cu jumătate de normă.
   Ştiu că exagerez totul plângându-mi de milă şi că, de fapt, mă străduiesc să asimilez noţiunea de „însărcinată“ şi efectele pe care le va avea în viaţa mea. N-aş crezut că Ian va mai dori alţi copii. Nici prima dată nu a părut foarte interesat.
   „Eu am fost nevasta de probă“, îmi dau seama. „Eu şi Adam am fost familia lui de antrenament. Când povestea vieţii lui va fi depănată, noi vom fi doar primele fire de urzeală. Nu noi i-o vom colora.“
    E un gând bizar şi întristător, iar mie nu-mi plac gândurile bizare şi întristătoare, aşa că mai beau nişte vin şi apoi îmi propun să-mi umplu săptămânile acelea simţindu-mă bine. Aş putea să plec undeva într-un weekend. M-aş putea apuca de jogging. Să dau jos cele 3 kilograme în plus care mi s-au aşezat pe burtă şi pe coapse.
   Să port tocuri înalte. Să devin o cu totul altă persoană. Sunt cam multe de înghesuit într-o lună, dar am bunăvoinţa să încerc. Sau cel puţin am bunăvoinţa să încerc acum, cât am la bord o jumătate de sticlă de Sauvignon Blanc. Înainte să am timp să mă răzgândesc, îi trimit lui Ian un SMS în care îi scriu că sunt de acord cu vacanţa.
   Că Adam poate să meargă.
    Regret aproape în aceeaşi clipă, dar, de fapt, nu prea am de ales. Adam ar rămâne supărat pe mine şi, în plus, nu-l pot împiedica să facă parte şi din familia cealaltă.
   Încercarea de a-l păstra numai pentru mine n-ar face decât să-l îndepărteze. Când sunt abţiguită, mă simt mai puternică. În momentul ăsta, chiar pare o idee bună.

   Mai târziu, mă trezesc în întuneric, lângă patul lui Adam.
   Respiraţia mea e o gâfâială sacadată în timp ce lumea se limpezeşte în jurul meu. El doarme adânc, cu un braţ încă în jurul ursuleţului bătrân şi smotocit. Mă uit la el câteva clipe, lăsând liniştea lui să mă cuprindă şi pe mine. Oare cum mă percepe în momente ca acestea, când se trezeşte? Ca pe o necunoscută ţicnită care seamănă cu mama lui? Pentru un copil care n-a visat niciodată urât probabil că e ceva tulburător, chiar dacă el insistă că nu.
   Poate că ar trebui să fac terapie pentru spaimele astea nocturne. Poate c-o să fac, într-o zi.
    „Să mă întind pe canapea, domnule doctor? Ce zici, n-ai vrea să mi te alături? Oh, nu, desigur, doar eşti căsătorit! Atunci, poate discutăm despre problemele tale.“
   Nici măcar să zâmbesc nu pot. Adam va lipsi o lună de acasă. Lisa e însărcinată. Eu rămân de căruţă. Mă târăsc în aşternuturile mele uşor transpirate şi încerc să-mi fac curaj. Există situaţii mult mai rele decât a mea. Ceea ce s-a întâmplat cu David demonstrează, cel puţin, că mai există bărbaţi care mi se par atrăgători. Şi, mai important decât atât, că există bărbaţi care încă mă consideră pe mine atrăgătoare. Mda, jumătatea plină a paharului şi aşa mai departe.

   În ciuda vorbelor încurajatoare pe care mi le-am spus în miez de noapte, a bucuriei şi a dragostei care se citeşte pe faţa lui Adam când îi spun că poate să meargă în vacanţă, tot mă simt jalnic când îl văd alergând prin busculada de la porţile şcolii, fără să arunce o privire măcar înapoi. În mod normal, chestia asta mă bucură.
    Îmi place că e un copil plin de încredere în sine. Azi însă, faptul că mă dă uitării atât de repede mi se pare simbolic, reprezentativ pentru întreg viitorul meu. Toată lumea aleargă înainte, iar eu stau de cealaltă parte a gardului fluturând din mână la oameni care nu se mai uită în urmă, uitată de toţi. Mă gândesc la asta preţ de o secundă şi mi se pare o situaţie atât de teatrală, încât nu pot să nu râd de mine însămi. Adam s-a dus la şcoală aşa cum face în fiecare zi.
    Şi ce dacă Ian e fericit? Asta nu înseamnă că eu trebuie să fiu nefericită. Şi totuşi, cuvântul „însărcinată“ îmi apasă încă pe inimă ca o greutate pe care nu pot s-o clintesc, iar ochii mă ustură de oboseală. Nu am mai reuşit să adorm azi-noapte.
   Înconjurată de strigătele şi râsetele copiilor şi de pălăvrăgelile mamelor din nordul Londrei, mi-aş dori ca, în ciuda „situaţiei cu David“, să mă dus la serviciu azi. Trec în revistă lista de lucruri banale pe care le am de făcut înainte de încheierea cursurilor şi nu mă mir să constat că ideea curăţeniei în baie nu-mi schimbă dispoziţia în bine. Poate că ar trebui să-i cumpăr lui Adam un costum de baie nou şi haine de vară pe care să le ia cu el. Sunt sigură că Ian se va ocupa, dar vreau să contribui şi eu cu ceva la vacanţa asta de familie la care nu particip.
   Mă gândesc să-i iau Lisei un cadou, haine pentru bebeluş, dar pare deja prea mult, prea repede. Viitorul lor copil nu are nicio legătură cu mine. Şi de ce ar vrea ea să primească ceva de la fosta soţie? De la mama primului copil? Relaţia imperfectă. Oare ce i-a povestit Ian despre mine? În ce măsură a dat vina pe mine?
   De îndată ce Adam a intrat în clădirea şcolii, plec în grabă, cu ochii în pământ fiindcă n-am chef să fiu atrasă în conversaţii estivale cu celelalte mame şi, în plus, aş da orice pentru o ţigară, dar vreau să trec de colţ înainte să-mi aprind una. Oricum, probabil că hainele îmi miros a fum, dar vreau să trăiesc fără să fiu criticată la porţile şcolii.
   Simt că mă ciocnesc înainte să-mi dau seama de ce. O zvâcnire a capului, bufnetul unui corp lovindu-se de al meu, un strigăt surprins şi o clipă mai târziu mă împleticesc în spate. Reuşesc să mă ţin pe picioare, spre deosebire de cealaltă femeie. Mai întâi îi văd pantofii şi picioarele culcate pe pământ. Escarpeni delicaţi şi moi, de culoarea untului. Fără zgârieturi. Intru pe pilot automat, o înşfac şi încerc s-o ajut să se ridice.
   – Îmi pare foarte rău, nu mă uitam pe unde merg.
   – Ba nu, e vina mea, murmură ea şi glasul parcă-i e fir de mătase plutind în aer. Eu nu mă uitam.
   – Ei, atunci amândouă suntem toante, zic eu şi zâmbesc.
   Abia când se ridică, înaltă şi suplă ca un fir de trestie, îmi dau seama oripilată cine e. Ea!
   – Tu eşti!
   Cuvintele au ţâşnit înainte să le pot opri. Dimineaţa mea a virat dramatic de la rău la dezastruos şi simt că obrajii îmi iau foc. Ea mă priveşte confuză.
   – Îmi pare rău, dar ne-am mai întâlnit cumva?
   Profit de o mică turmă de cărucioare venind dinspre şcoală ca să-mi ascund jena şi, după ce ele se îndepărtează, izbutesc să aşez ceea ce sper că este un zâmbet autentic.
   – Nu, nu ne-am întâlnit, dar lucrez pentru soţul dumneavoastră. Mă rog, cu jumătate de normă. V-am văzut fotografia pe biroul lui.
   – Lucrezi cu David?
   Încuviinţez. Mi-a plăcut cum a zis „cu“, nu „pentru“.
   – Tocmai l-am lăsat la cabinet şi mi-am zis să fac o plimbare matinală. Ce mică e lumea, nu?
   Surâde şi, Doamne, chiar e superbă. Când am zărit-o în trecere nu mi-am dat seama – deşi alergam panicată spre toaletă atunci – şi sperasem că era doar foarte fotogenică. Dar nu. Lângă ea mă simt ca un boţ mare şi greoi de slănină şi-mi dau o şuviţă de păr după ureche, de parcă asta m-ar face mai prezentabilă.
   Port o pereche de blugi vechi şi un hanorac cu o pată de ceai pe mânecă, şi nu mi-am trecut nici măcar în fugă rimelul pe gene înainte de a pleca de acasă. Ea are un şic deloc căutat, cu părul strâns într-un coc lejer, un pulover verde subţire şi pantalonii din in vernil. O apariţie în nuanţe pastelate care ar putea părea afectată, dar nu e. Ai zice că locul ei e pe un iaht undeva în sudul Franţei.
    E mai tânără decât mine, n-a împlinit încă 30 de ani, dar arată matură. Eu arăt ca o tolomacă. Sunt sigură că ea şi David sunt un cuplu splendid.
   – Eu sunt Adele, îmi spune.
   Până şi numele îi e exotic.
   – Louise. Scuză halul în care arăt. Dimineaţa sunt mereu pe fugă şi, când nu lucrez, prefer să stau o jumătate de oră în plus în pat.
   – Nu te prosti, replică ea. Arăţi foarte bine.
   Ezită pentru o clipă şi mă pregătesc să i-o iau înainte cu ceea ce bănuiesc că nu e decât un efort din partea ei de a găsi o modalitate prin care să-mi spună la revedere şi să-şi vadă apoi de drumul ei, numai că imediat adaugă:
   – Ştii, n-ai chef de o cafea? Sunt sigură că am văzut o cafenea pe colţul acela.
   Asta nu e deloc o idee bună. Ştiu bine. Dar mă priveşte cu atâta speranţă, iar curiozitatea mea e nesfârşită. Doar e soţia tipului de la bar. David e însurat cu fiinţa asta superbă şi totuşi m-a sărutat pe mine. Raţiunea îmi spune să găsesc un motiv şi să plec, dar sigur că nu asta fac.
   – Ar fi grozav, răspund. Dar nu acolo. În 10 minute, cafeneaua aceea va fi plină de mămici cu copiii la şcoală şi m-aş lipsi bucuroasă de ele. Dacă nu cumva te-ncântă plânsetele de sugari şi laptele de mamă la cafea.
   – Nu, cred că nu, râde ea. Ia-o tu înainte, deci.

   Ne oprim pe terasa de la Costa Coffee, cu câte un cappuccino în faţă şi cu câte o felie de prăjitură cu morcovi pe care Adele a insistat să le cumpărăm.
    Răcoarea dimineţii se risipeşte acum, că e aproape ora 10, iar soarele e cald. Îmi mijesc uşor ochii, fiindcă străluceşte pieziş peste umărul ei. Îmi aprind o ţigară şi-i ofer şi ei una, dar nu fumează. Sigur că nu fumează. De ce ar fuma? Nu pare s-o deranjeze însă ţigara mea şi facem conversaţie politicoasă odată ce o întreb cum s-a adaptat.
    Îmi spune că noua lor casă e frumoasă, dar că se gândeşte să redecoreze unele dintre încăperi, ca să le învioreze, şi că avea de gând să se ducă în dimineaţa asta să ia nişte mostre de vopsea. Îmi povesteşte că le-a murit pisica şi că ăsta n-a fost un început grozav, dar că acum, odată ce David şi-a reluat lucrul, reuşesc să intre într-o rutină. Zice că încă încearcă să afle cum merg treburile aici. Că se obişnuieşte cu noile împrejurimi. Tot ce spune e încântător, cu o notă de timiditate dezarmantă. E fermecătoare. Îmi dorisem teribil să e acră sau oribilă, dar nu e.
   Îmi pare teribil de rău pentru ce s-a întâmplat cu David şi ar trebui să vreau să fiu la sute de kilometri distanţă de ea, însă mi se pare fascinantă. Genul de persoană de care nu poţi să-ţi desprinzi privirea. Oarecum ca David.
   – Ai prieteni în Londra? o întreb, convinsă că e un subiect de discuţie sigur.
   Aproape toată lumea are câţiva prieteni vechi în capitală – colegi din şcoală sau de la colegiu, care te-au adăugat pe lista lor de Facebook. Chiar dacă nu eşti din Londra, până la urmă mai toţi ajung acolo.
   Ea clatină însă din cap şi ridică uşor din umeri, privind în altă parte şi muşcându-şi pentru o clipă buza de jos.
   – Nu. Niciodată n-am avut mulţi prieteni. Am avut cândva o prietenă foarte bună...
    Vocea i se stinge şi pentru câteva momente am impresia că nici nu mai ştie că sunt lângă ea, dar imediat ochii îi revin asupra mea şi continuă, fără a-şi mai termina fraza:
    - Dar ştii cum e. Viaţa.
   Ridică iar din umeri. Mă gândesc la cei câţiva amici ai mei şi înţeleg ce vrea să spună. Cercurile de prieteni devin tot mai mici pe măsură ce îmbătrânim.
   – Le-am cunoscut pe soţiile partenerilor şi mi se par foarte drăguţe, dar cam toate sunt mult mai în vârstă decât mine. Am primit o sumedenie de oferte de a le ajuta în activitatea caritabilă.
   – Eu sunt pentru activităţile caritabile, dar nu se compară cu o seară plăcută la bar în oraş.
   Turui de parcă viaţa mea ar fi plină de seri plăcute la bar, nu de nopţi pustii în singurătate, şi încerc să nu mă gândesc la ultima mea seară plăcută în oraş. „Te-ai sărutat cu soţul ei“, îmi reamintesc. „Nu poţi să fii prietenă cu ea.“
   – Slavă Domnului că te-am întâlnit! îmi spune şi zâmbeşte, după care muşcă din prăjitură.
   O mănâncă cu poftă, aşa că mă simt şi eu mai puţin vinovată indcă o înfulec pe a mea.
   – Crezi c-o să-ţi iei o slujbă? o întreb – parţial din interes propriu: dacă vrea să lucreze cu soţul ei, m-am ars.
   Ea clatină din cap.
   – Ştii, în afară de câteva săptămâni la o florărie, care s-au terminat jalnic, n-am avut niciodată o slujbă. Poate că ţie ţi se pare ceva stupid, şi ştiu că e ciudat şi puţin jenant, dar...
    Ezită o clipă, apoi reia:
    - Ei bine, am avut unele probleme în tinereţe, lucruri peste care a trebuit să trec, şi asta a durat o vreme, iar acum nici n-aş şti de unde să încep, dacă ar fi vorba despre o carieră. David a avut întotdeauna grijă de mine. Bani avem, iar dacă mi-aş lua o slujbă aş simţi că o fur de la cineva care chiar are nevoie de ea şi care s-ar descurca probabil mai bine decât mine. Mi-am zis că poate vom avea copii, dar nu s-a întâmplat. Nu încă, cel puţin.
   E ciudat să-i aud numele rostit de ea. N-ar trebui să fie, dar e.
   Sper că n-o să-nceapă să-mi spună cât au încercat să aibă un copil, indcă s-ar putea să mă destabilizeze complet în dimineaţa asta, dar ea schimbă subiectul şi mă întreabă despre mine şi despre Adam.
   Răsuflând uşurată fiindcă vorbim despre ceva fără legătură cu David şi cu sarcina, îi servesc versiunea abreviată şi nu prea a poveştii vieţii mele aşa cum o fac de obicei – cu toate amănuntele şi prea prompt –, făcând ca părţile cele mai rele să sune amuzant, iar cele mai bune, şi mai amuzant, iar Adele râde în timp ce eu fumez în continuare şi gesticulez turuind despre căsnicia mea, despre divorţ, somnambulism şi spaimele nocturne, despre cât de simpatic e să fii o mamă singură – totul prin intermediul unor istorioare comice.
   La 11 şi jumătate, după aproape două ore care nici nu ştiu cum au trecut, suntem întrerupte de sunetul unui Nokia vechi, iar Adele îşi scoate grăbită telefonul din geantă.
   – Bună, rosteşte în el, mimând către mine un „Scuze“. Da, sunt bine. Am ieşit să caut nişte mostre de vopsea. Mi-am zis să beau repede o cafea. Da, iau şi asta. Da, ajung acasă până atunci.
   David e, cu siguranţă. Cu cine altcineva ar putea vorbi? Scurtează conversaţia, vorbind încet, cu capul aplecat, de parcă s-ar afla într-un tren şi ar auzi-o toată lumea. Abia când termină îmi dau seama că n-a pomenit nimic despre mine, ceea ce mi se pare cam ciudat.
   – Ăla nu e telefon, îi spun privind către cărămida neagră. E o relicvă de muzeu. Cât e de vechi?
   Adele se îmbujorează – nu pete în obraji, ci doar un roşu trandafiriu îi înfloreşte pe pielea măslinie.
   – Face tot ce trebuie să facă. Hei, ar trebui să schimbăm numerele de telefon! Ar fi drăguţ să ne mai întâlnim aşa.
   E politicoasă, fireşte, aşa că-i dictez numărul meu, iar ea îl introduce cu atenţie în memoria telefonului. N-o să ne mai întâlnim niciodată aşa. Suntem mult prea diferite. După apelul telefonic e mai tăcută şi începem să ne strângem lucrurile ca să plecăm. Nu-mi pot lua ochii de la ea. Pare o creatură fragilă, eterică. Mişcările îi sunt delicate şi precise. Arată impecabil chiar şi după ce a căzut în stradă.
   – Ei, îmi pare foarte bine că ne-am cunoscut, îi spun. Data viitoare o să-ncerc să nu te mai dobor la pământ. Succes cu redecoratul!
   Momentul nostru de apropiere s-a dus, iar acum suntem două femei pe jumătate străine, pe jumătate stinghere.
   – A fost foarte plăcut, răspunde ea, atingându-mă uşor pe mână. Serios. O să sune aiurea, dar...
    Pare agitată, ca o pasăre zvâcnind rănită, când adaugă:
    - Dar aş prefera să nu-i spui lui David despre asta. Că am fost amândouă la cafea. De fapt, cred că ar mai uşor dacă nu i-ai pomeni deloc că ne-am întâlnit. Uneori are idei mai ciudate când e vorba să amestece viaţa de la serviciu cu cea de acasă. E genul care...
    Caută cuvântul şi continuă:
    - Compartimentează. Şi n-aş vrea să... ei bine, ar fi mai uşor dacă n-am pomeni despre asta.
   - Sigur, replic, deşi sunt surprinsă.
   Are dreptate, chiar pare aiurea. Mă rog, nu aiurea, dar bizar.
   David e un tip relaxat şi fermecător. De ce l-ar deranja? Şi dacă-l deranjează, ce fel de căsnicie e asta? Aş fi zis că se va bucura că ea şi-a făcut o prietenă. Şi totuşi, într-un mod straniu, mă simt uşurată. Probabil că şi pentru mine e mai bine aşa, ca el să nu ştie. Ar putea crede că sunt cine ştie ce hărţuitoare smintită, dacă m-aş duce mâine la cabinet şi i-aş spune că am băut o cafea cu soţia lui.
   Eu, una, aşa aş crede.
   Adele surâde şi se vede cât e de uşurată, cum umerii i se relaxează, coborând cu două degete.
   De îndată ce se îndepărtează, iar eu mă îndrept spre apartamentul meu ca să dau ochii cu baia care trebuie frecată, îmi spun că e bine că ne-am întâlnit. Îmi place de ea. Mă rog, sunt destul de sigură că-mi place. E dulce fără să fie obositoare. Pare firească, naturală.
   Deloc îngâmfată, aşa cum m-aş fi aşteptat văzându-i fotografiile.
   Poate acum, că o cunosc, soţul ei n-o să mi se mai pară atât de atrăgător. Poate că o să reuşesc să nu mă mai gândesc la sărutul acela. Mă simt din nou vinovată. E o femeie drăguţă. Dar sigur că nu-i pot spune pur şi simplu, nu-i aşa? Căsnicia lor nu mă priveşte pe mine. Şi, oricum, probabil că n-o să primesc nici un semn de viaţă de la ea.

10. ADELE

   Uitasem cum e când te simţi fericit.
    A trecut atât timp de când totul se concentrează pe fericirea lui David – cum să-l scot din stările lui sumbre, cum să-l opresc să mai bea, cum să-l fac să mă iubească –, încât cândva, la un moment dat, propria fericire a pălit.
   Nici chiar faptul că-l am pe el nu m-a mai făcut fericită. Iar ăsta e un lucru pe care nu l-aş fi crezut posibil.
   Acum însă, se aprind artificii în mine. Izbucniri de culori şi bucurie. Acum o am pe Louise. Un nou secret. E simpatică şi isteaţă. O adiere proaspătă după vânturile uscate ale nenumăratelor soţii de doctori care mi-au fost singura companie. E mai drăguţă decât crede ea şi, dacă ar da jos 3 kilograme, ar avea o siluetă superbă. Nu băieţească şi zveltă ca a mea, ci feminină şi rotunjoară.
   Şi e o fire tare, râde de întâmplări din viaţa ei pentru care alte persoane ar cerşi simpatie sau compasiune. Chiar e minunată.
    Mă uit mai mult în treacăt la mostrele de vopsea pentru pereţii dormitorului – diverse nuanţe de verde cu nume costisitoare. Eau de Nil pal, Vert de Terre, Verde Tunsgate, Oliv fumuriu. Nume din care n-ai cum să ghiceşti culoarea reală. Îmi plac toate. Înşirate una după alta, ar putea fi frunzele unor copaci din pădure. Totuşi, nu pot alege una, creierul meu procesează prea frenetic toate lucrurile pe care le-aş putea face împreună cu Louise, şi nu mă pot concentra pe decor.
   Ea lucrează doar 3 zile pe săptămână. Asta îi lasă suficient timp pentru ieşiri ca fetele. La sală, poate. Cu siguranţă. Pot s-o ajut să piardă cele câteva kilograme în plus şi să intre în formă. Poate s-o conving să renunţe la fumat. Asta ar fi bine; nu-mi permit ca părul şi hainele să-mi miroasă a fum de ţigară. Chestia asta ne-ar trăda.
   David ar şti că am o nouă prietenă şi nu i-ar plăcea.
   Putem să bem vin în grădină sau poate pe terasa unuia dintre bistrourile de pe Broadway, să vorbim şi să râdem ca azi. Vreau să ştiu totul despre ea. Deja mă fascinează. Şi mă pierd imaginându-mi cât ne vom distra împreună.
   Las deoparte eşantioanele de vopsea şi mă duc să fac un ceai de mentă. Împing una dintre pastilele date de David pe scurgerea de la chiuvetă şi las apa să curgă, ca să fiu sigură că se duce complet.
   Îmi iau ceaiul şi ies în grădină, la soare. Abia a trecut ora prânzului. Mai am timp înainte de următorul apel al lui David şi vreau să mă bucur de faptul că n-am nimic de făcut, decât să savurez senzaţia asta minunată, să mă gândesc şi să fac planuri.
   Ştiu că Louise nu-i va spune lui David despre întâlnirea de azi. Nu e genul. Şi îşi dă seama că n-ar fi bine pentru nici una din noi.
   A fost foarte uşor s-o întâlnesc, datorită hărţii pe care a adus-o David de la cabinet, clar marcată cu informaţiile oferite de ea. Am navigat prin zonă în timp ce mergeam amândoi cu maşina duminică după-amiază, vizitând fiecare dintre locurile marcate, văzând cum buticurile lăsau treptat locul magazinelor cu reduceri şi prăvăliilor închise, pe distanţă de numai câteva străzi. Pasajele subterane prin care nimeni cu mintea întreagă n-ar trece, cu excepţia drogaţilor. Mănunchiul de blocuri de locuinţe sărăcăcioase la numai câţiva kilometri de casa noastră superbă. Am văzut şi şcoala primară, cu florile desenate în culori vii pe pereţi. Am citit însemnarea făcută de David în dreptul ei.
   După aceea, totul a fost simplu. Două necunoscute care se ciocnesc una de alta.
   N-a bănuit nimic.

11. ATUNCI

   David aştepta la vorbitor de cel puţin 10 minute când au găsit-o cocoţată în copacul de lângă lac, râzând împreună cu Rob.
    Cu o expresie siderată pe faţa ei fleşcăită, la vederea echilibristicii relaxate printre crengi, sora Marjorie le strigă să coboare imediat. Adele nu are nevoie de alte rugăminţi – inima îi tresaltă la gândul că va vorbi cu David –, însă Rob bombăne sarcastic ceva despre asigurări şi despre clienţi care cad şi-şi frâng gâtul, după care se preface că alunecă pe scoarţa aspră a copacului, smulgându-i lui Marjorie un ţipăt deloc potrivit cu etostul de la Westlands.
   Râd amîndoi de ea ca nişte şcolari obraznici, dar Adele coboară deja nerăbdătoare, fără să-i pese că-şi zgârie pielea de pe burtă, acolo unde i s-a ridicat tricoul. Traversează în fugă peluza şi intră în casă străbătând coridoarele fără să încetinească. E roşie la faţă şi ochii îi scânteiază. David aşteaptă. Parcă a trecut o veşnicie de când au vorbit ultima dată.
   În incinta centrului nu sunt permise telefoanele mobile, contactele cu exteriorul trebuie controlate şi probabil că nu există oricum semnal, dar David obişnuieşte să sune în mod regulat.
   Săptămâna asta a fost însă în spital, din cauza braţului. Când ea ajunge în micul birou şi înhaţă receptorul telefonului vechi prins pe perete, ceasul pe care el nu mai poate să-l poarte îi atârnă la încheietură ca o brăţară groasă. E prea mare şi prea masculin pentru ea, dar nu-i pasă. Faptul că îi poartă ceasul îi dă impresia că el îi e alături.
   – Bună! rosteşte ea cu răsuflarea tăiată, dându-şi la o parte din ochi părul ciufulit.
   – Unde erai? o întreabă, dar legătura e proastă şi vocea lui pare că vine de departe. Începusem să mă îngrijorez că ai fugit sau ceva de genul ăsta.
   Tonul lui e glumeţ, dar i se simte neliniştea. Ea râde şi îi aude în receptor icnetul slab de surprindere. N-a mai râs cu el de când s-a întâmplat.
   – Nu te prosti! Unde să fug? În jur sunt numai smârcuri. Şi am văzut amândoi Un vârcolac în Londra, îţi aminteşti? N-am de gând să cutreier singură mlaştina aia nesfârşită. Ar putea pândi orice acolo. Cum a fost la spital? Îţi vor face o grefă de piele?
   – Aşa au zis. Dar, oricum, nu mă doare rău. Cel mai rău a fost la margini, dar deja s-a mai calmat mult. Nu-ţi face tu griji pentru mine. Concentrează-te să te faci bine şi să vii acasă. Mi-e dor de tine. Putem să avem un nou început. Departe de toate astea, dacă vrei.
   – Şi căsătoriţi, spune ea, zâmbind. Hai să ne căsătorim cât mai repede!
   Aşa cum zice Rob, de ce să nu e fericită? De ce să aibă atâtea remuşcări fiindcă se simte fericită? „Nu poţi să te logodeşti la 17 ani“, îi spusese tatăl ei. „La vârsta asta nu ştii bine ce vrei. Iar el e prea mare. Ce fel de bărbat la 22 de ani vrea o relaţie cu o adolescentă?“
   Dar tatăl ei se înşelase. Îl dorea pe David dintotdeauna. Văzuse totul acolo, în ochii lui albaştri, din prima clipă în care îi privise.
   Mama nu spusese niciodată prea multe, comentând doar că exista pericolul de a pierde ferma din cauza tatălui său beţiv care izbutise să distrugă totul şi din cauza mamei lui absente, iar el va fi sărac lipit. Că provenea dintr-o familie de „soi rău“. Existau o sumedenie de feluri de a spune că „nu e potrivit pentru fiica noastră perfectă“, fără a rosti propriu-zis cuvintele. Poate că tot ce spusese mama ei era adevărat, dar Adele ştie că asta n-are nici o legătură cu cine e David cu adevărat. Niciodată nu a avut.
   L-a iubit când era o fetiţă de 8 ani care se juca pe câmpuri şi-l vedea muncind şi-l iubeşte şi acum. Va fi doctor, nu trebuie să-şi mai facă griji din cauza creditelor de studii. Va fi soţul ei, iar ea moşteneşte totul. Dezaprobarea părinţilor ei nu mai contează, iar ea nu-şi va îngădui să se simtă vinovată. Părinţii ei nu mai sunt şi, aşa cum zice Rob, faptul că-şi doreşte să fi murit şi ea cu ei n-o să schimbe cu nimic realitatea. Singura direcţie în care poate să meargă e înainte.
   – Pare că te simţi bine. Mai bine.
   E intrigat. Şi uşor reticent, ca şi cum n-ar avea încredere în această schimbare de dispoziţie a ei – ceea ce nu e de mirare. Ultima dată când o sunase, ea abia dacă rostise câteva cuvinte, dar asta se întâmpla cu 10 zile în urmă şi de atunci multe se schimbaseră.
   – Chiar mă simt mai bine. Cred că ai avut dreptate. Locul ăsta îmi face bine. Oh, şi – adaugă ea într-o doară, de parcă gândul abia îi trecuse prin minte – mi-am făcut un prieten. Îl cheamă Rob. E de vârsta mea. E foarte simpatic, tot timpul mă face să râd de oamenii de aici. Cred că ne ajutăm unul pe altul.
   E entuziastă, dar nu se poate stăpâni. Dar e şi puţin anxioasă. Ca şi cum, după tot ce s-a întâmplat, povestea cu Rob ar fi într-un fel o trădare a lui David. Ceea ce e o prostie, fiindcă e cu totul altceva.
   Simplul fapt că-l iubeşte pe David nu înseamnă că nu poate să-l placă pe Rob.
   – O să-l cunoşti la un moment dat. Cred că şi ţie o să-ţi placă.

12. ADELE

   După telefonul lui de la prânz simt că am mai multă energie.
    Zice că o să vină târziu diseară. Se pare că se întâlneşte cu persoane de la două organizaţii de caritate prin intermediul cărora poate să-i ajute pe unii pacienţi recuperabili din comunitate.
   Murmur toate răspunsurile potrivite la frazele lui stângaci de sacadate, dar în mintea mea mă întreb ce vor crede oare dependenţii ăia săraci din blocurile lor amărâte când David – cu acea înfăţişare a lui de falsă clasă mijlocie pe care s-a străduit atât de tare s-o capete în anii de facultate răzbătând acum prin pielea lui ca o pată pe lemn – va veni la ei oferindu-se să discute despre problemele lor. Pot doar să-mi imaginez cât vor râde pe seama lui după ce va fi plecat. Dar la urma urmei, e autoflagelarea lui personală, şi se potriveşte cu planurile mele.
    Gândul ăsta îmi dă fluturi în stomac.
   Pentru o clipă, aproape că-mi pare rău pentru el, apoi îmi amintesc că s-ar putea totuşi să nici nu fie adevărat. Poate că se duce să bea, să se întâlnească cu o femeie sau mai ştiu eu ce. N-ar fi pentru prima dată, indiferent de începuturile noastre noi. A mai avut secrete şi înainte. Şi nu am timp să-l verific. Nu azi, în orice caz. Mintea mea e prea agitată, prea concentrată pe alte lucruri.
   Îi spun că am ales câteva culori pentru dormitor şi că sper că-i vor plăcea. El se preface că-i pasă. Îi spun şi că mi-am luat pastilele, ca să-l scutesc să mai întrebe. Cred că, dacă ar putea, ar veni acasă ca să mă vadă înghiţindu-le, dar n-are încotro decât să accepte minciuna mea ca pe un adevăr. Vrea să fiu docilă. Mi-au plăcut cele câteva zile în care a fost aproape mulţumit, dar asta nu poate dura.
   În nici un caz, dacă vreau să salvez iubirea noastră. Deocamdată însă, îi cânt în strună. Mă ocup de tot. Trebuie doar să fiu curajoasă. Am mai făcut-o înainte, pot s-o fac din nou.
   După ce închid telefonul, mă întorc în dormitor şi trasez pe perete dungi de vopsea mai lungi şi mai groase. Lumina soarelui se revarsă peste ele şi, din celălalt capăt al camerei, par nuanţele unei păduri.
   Ca nişte frunze, categoric. Poate că ar fi trebuit să iau şi ceva maro-deschis şi galben, dar acum e prea târziu. Tonurile de verde sunt suficiente. Mă uit la perete şi mă gândesc la copaci şi la frunze – şi tot la asta se va gândi şi el. Poate că numai la asta se gândeşte. Nu vede pădurea din cauza copacilor.
   Mă spăl pe mâini, curăţând enervantele pojghiţe uscate care mi s-au lipit de piele, şi pe urmă cobor în pivniţă. Sub îndrumarea lui David, cei de la firma de mutări au adus direct aici câteva dintre cutii. El nu m-a întrebat unde voiam să fie puse, dar la urma urmei ştie că nu mă interesează. Nu cu adevărat. Trecutul e trecut. De ce să dezgropi mereu morţii? Nu m-am mai uitat de ani întregi în cutiile astea.
   E rece aici jos, departe de ferestre şi de soare, şi lumina galbenă a singurului bec mă învăluie în timp ce mă uit la cutii, încercând s-o găsesc pe cea potrivită. Nimănui nu-i pasă cum arată pivniţele.
   Murdăria şi rugozitatea pereţilor goi sunt, din unele puncte de vedere, mai sincere cu privire la sufletul unei case.
   Mă mişc cu grijă, fiindcă nu vreau să-mi murdăresc hainele de praf. O pată de vopsea e-n regulă, dar praful ar putea părea suspect.
   David ştie că nu-mi plac casele murdare. Şi nu vreau să mă-ntrebe de unde e praful. Nu vreau să-l mint mai mult decât e necesar. Îl iubesc.
   Găsesc ceea ce căutam lângă peretele cel mai îndepărtat şi mai umed, unde lumina slabă abia dacă ajunge. Un teanc de patru cutii, mai decolorate decât cafeniul aprins al celorlalte pe care le-am depozitat aici – cărţi, dosare vechi, chestii de genul acesta; vârsta lor mult mai înaintată e vizibilă în muchiile îndoite şi crăpate. Cutiile în sine sunt vechi, nedespachetate vreodată, iar cartonul e mai gros şi mai rezistent. Cutii solide pentru a ascunde înăuntru rămăşiţe de vieţi. Tot ce a fost salvat din aripa arsă a unei case.
   O iau cu grijă pe cea de sus, o pun pe pardoseală şi mă uit în ea.
   Sfeşnice din argint, cred. Câteva oale de ceramică. O casetă delicată de bijuterii. Trec mai departe. Îmi ia ceva timp până să găsesc ceea ce caut. E ascuns printre fotografii disparate, albume foto şi cărţi care au scăpat de flăcări, dar încă miros a ars. Nu a fum. Mirosul de fum e plăcut. Lucrurile de aici duhnesc a ceva distrus; înnegrit şi amar.
    Dau la o parte fotografiile care îmi alunecă printre degete, dar într-una îmi zăresc faţa; mai plină, zâmbitoare şi strălucind de tinereţe. La 15 ani, poate. E faţa unei necunoscute. O ignor şi mă concentrez pe ţinta mea. Trebuie să fie aici, undeva. L-am ascuns în locul în care eram sigură că David nu va căuta, printre relicvele despre care ştie că-s numai ale mele.
   E jos de tot, chiar pe fundul cutiei, sub toate prostiile celelalte, nevătămat. Vechiul caiet. Secretele meseriei, cum ar veni. E subţire – am rupt ultimele pagini cu ani în urmă, fiindcă unele lucruri trebuie să rămână secrete –, dar e încă întreg. Îmi ţin răsuflarea când îl deschid; paginile rămase sunt reci şi uşor deformate după ani de stat în întuneric şi umezeală, cu o textură fragilă, ca de frunze de toamnă. Scrisul de pe prima pagină e îngrijit, clar şi subliniat. Instrucţiuni dintr-o altă viaţă.

   Mă ciupesc şi spun SUNT TREAZ o dată pe oră.

   Mă uit la cuvinte şi mi se pare că au fost scrise cu doar câteva clipe în urmă, şi că ne văd parcă stând la umbra copacului, în adierea plăcută care încreţeşte apa lacului. E ceva viu şi prezent, nu o amintire din urmă cu 10 ani, şi o durere ascuţită îmi sfredeleşte stomacul. Trag aer adânc în piept şi o înăbuş.
   Pun cutiile la loc exact cum le-am găsit şi iau caietul sus, ţinându-l de parcă ar fi un text străvechi, fragil, care s-ar putea face fărâme în mâna mea odată scos la lumină, nu un simplu caiet ieftin, cules de la Westlands cu atâţia ani în urmă. Îl ascund în compartimentul exterior, închis cu fermoar, al genţii mele de sală, unde nu va văzut.
   De asta are Louise nevoie. Abia aştept să i-l arăt. Ea e secretul meu şi în curând vom avea împreună secretul nostru.

  El nu vine totuşi prea târziu şi la 7 şi 5 intră pe uşă.
    Din bucătăria plină de aromele gătitului – mi-am petrecut timpul, cât l-am aşteptat, pregătind un delicios curry thailandez – îl trag după mine sus, să vadă culorile din dormitor.
  – Ce părere ai? îl întreb. Nu pot să mă hotărăsc între „verde frunză de vară“, în stânga, şi „pădure în ceaţă“, în dreapta.
   Numele nu sunt reale, dar el n-are de unde să ştie. Le-am născocit pe moment. Poate e excesiv sau exagerat. Oricum, nu sunt sigură că m-a auzit. Se uită la dungile care lucesc în lumina amurgului. Şi vede în ele tot ce am văzut eu.
   – De ce culorile astea? mă întreabă.
   Glasul îi e plat. Fără inflexiuni. Mort. Se întoarce să se uite la mine şi văd totul în ochii lui reci. Tot ce se află între noi.
   „Bun“, îmi spun, oţelindu-mă pentru furia sau pentru tăcerea care va veni, pregătindu-mi spinii amari cu care să lupt.
   „Şi acum, începe.“

13. LOUISE

   David e în cabinetul lui chiar înainte de a ajunge eu la lucru şi, când mă duc să-mi pun haina în cuier, Sue ridică din sprâncene şi clatină din cap.
   – Cineva s-a sculat cu faţa la cearşaf în dimineaţa asta.
   Pentru un moment bănuiesc că se referă la mine, probabil fiindcă arăt obosită şi morocănoasă. M-au trezit spaimele nocturne, iar pe urmă am stat trează în pat, gândindu-mă la sarcina Lisei – încă nu mă pot gândi că e copilul lui Ian – şi la luna în care Adam va lipsi de acasă, iar până la ora şapte aveam deja la bord trei cafele şi două ţigări, şi eram plină de nervi.
    Într-un fel, sarcina asta a Lisei mi-a redeşteptat toate emoţiile acelea teribile prin care am trecut când m-a părăsit Ian, iar fericirea lui îmi pare o nouă trădare – ceea ce ştiu că e o prostie, dar asta simt. Dar Sue nu se referise la mine, ci la David.
   – Nu mi-a zis nici măcar bună dimineaţa, continuă ea, umplându-mi o cană cu ceai. Până acum am crezut că-i un tip încântător.
   – Fiecare are şi zile mai puţin bune, replic eu. Poate că nu e o persoană matinală.
   – Atunci, n-ar trebui să vină atât de devreme. Pare că ţi-a luat ţie locul ca deschizător de uşi.
   Aici are dreptate. Ridic din umeri şi zâmbesc, dar inima îmi bate cu putere. I-o fi spus Adele despre cafeaua băută împreună? Oare stă în cabinet şi mă diagnostichează ca fiind o hărţuitoare obsedată, gata să mă concedieze? Sunt aproape copleşită de vinovăţie.
   Indiferent dacă i-a povestit ea sau nu, eu trebuie să-i spun. Am deja prea multe alte probleme în viaţă acum, ca să păstrez un secret pentru nevastă-sa. Nici n-o cunosc prea bine măcar, iar el e şeful meu. Şi, de fapt, nici n-am avut de ales, decât să mă duc la o cafea cu ea. Doar m-a invitat! Ce era să-i răspund? Îmi amintesc expresia ei, îngrijorată şi stânjenită, rugându-mă să nu pomenesc nimic despre întâlnirea noastră, şi am o clipă de îndoială. Era atât de vulnerabilă! Dar trebuie să-i spun. Trebuie! David o să înţeleagă.
   Sigur o să înţeleagă.
   E musai să-mi iau inima-n dinţi şi povara de pe suflet, aşa că în loc să citesc notiţele de ieri ale Mariei, scrise şi printate clar, ca de obicei, mă duc şi bat în uşa cabinetului, simţindu-mi inima în gât.
   Deschid fără să mai aştept un răspuns şi intru senină. Cu încredere.
   Aşa trebuie abordată situaţia.
   – Trebuie să-ţi spun ceva...
   – Rahat! exclamă, el, tăindu-mi vorba.
   Tocmai desprindea capacul gros de aluminiu de pe o doză de cafea scumpă – nu cea obişnuită de automat, ci adusă de acasă – şi când se răsuceşte, stropi maronii se împrăştie pe suprafaţa măsuţei de cafea.
   – Drăcia dracului, nu ştii să baţi la uşă?
  Nu sunt sigură că am mai văzut până acum pe cineva furibund, dar îl văd pe el acum. Simt ca pe o palmă agresivitatea şi furia din glasul lui.
   – Am bătut, bâigui. Scuze. Aduc o cârpă.
   – Mă descurc! se răsteşte la mine, smulgând câteva şerveţele din cutia de pe birou. O cârpă udă o să strice şi mai mult.
   – Cel puţin n-a ajuns pe covor, zic încercând să par veselă. S-a vărsat puţin, nu-i un capăt de ţară.
   – Voiai ceva?
   Se holbează la mine şi parcă-i un necunoscut. Rece. Distant. Nu mai are nimic din şarmul firesc şi căldura dinainte. Tremur şi simt că mi s-a pus un nod în gât. În nici un caz n-o să-i spun acum despre cafeaua cu Adele. Nu cât e în starea asta. Nici nu-mi amintesc când am mai înfuriat pe cineva atât de tare fără să am nicio vină. Să fie asta o altă faţă a lui? O idee ciudată mi se strecoară în minte. Oare de asta îşi ţine Adele prietenele secrete?
   – Voiam să văd dacă vrei să dau drumul la cafetieră, îi spun, încercând să-mi menţin capul sus. Dar văd că te-ai ocupat deja de asta.
   Mă întorc şi ies cu paşi ţepeni, închizând încet uşa în urma mea.
   E tot ce pot să fac ca să ripostez şi totodată să-mi păstrez slujba, dar când ajung să mă aşez la biroul meu, tremur deja de mânie. N-am greşit cu nimic. Cum îndrăzneşte să-mi vobească aşa? Să mă intimideze în felul ăsta?
   Orice dram de vinovăţie pe care l-aş fi avut pentru cafeaua cu Adele dispare acum, din cauza furiei. Care o fi totuşi problema cu David? Un sărut idiot? Asta a fost tot, şi cu fiecare zi care trece devine tot mai mult ca un vis despre ceva ce nu s-a întâmplat niciodată. O fantezie. Şi probabil că la un moment dat o să mă mai întâlnesc cu Adele. La vreo petrecere de Crăciun sau ceva similar. Şi atunci, ce contează că ne-am întâlnit deja întâmplător?
   – Ţi-am zis eu! exclamă Sue apropiindu-se şi punându-mi pe birou ceaiul uitat. N-o lua personal. Ştii cum sunt bărbaţii. În sufletul lor sunt doar nişte copii ţâfnoşi. Mai ales cei răsfăţaţi, din lumea bună, adaugă ea, aplecându-se spre mine.
   Încep să râd, deşi mă simt încă afectată de felul cum s-a purtat.
   „Capul jos, Louise“, îmi spun în timp ce pornesc computerul şi-mi încep ziua de lucru. „Şi vezi-ţi de serviciu. Adele oricum n-o să mai dea vreun semn, iar David ţi-e şef.“

   Familia Hawkins soseşte după-amiază şi e evident că pacientul, Anthony Hawkins, de 21 de ani, nu doreşte să se afle aici.
    Părinţii lui sunt oameni stoici din clasa de mijloc spre cea de sus, pe la 55–60 de ani, şi intră însoţiţi de un nor de mirosuri – pudră de obraz scumpă, colonie, parfum. Sunt bine îmbrăcaţi, el în costum, iar ea poartă perle la fusta şi bluza de designer, însă oboseala i se vede în jurul ochilor. Îi conduc în sala de aşteptare, care arată ca salonul unui club exclusivist, iar ea se îndreaptă spre un fotoliu şi se aşază delicat pe marginea lui. Soţul ei rămâne în picioare, cu mâinile în buzunare, şi îmi mulţumeşte cu glas tare.
    În ciuda jovialităţii şi a aerului încrezător, nici el nu doreşte mai mult decât fiul său să se afle aici.
   Anthony Hawkins e slab, prea slab, are spasme şi ticuri, iar ochii lui, care exprimă o furie defensivă, par să-i joace în cap. Sunt ca ochii aceia tremurători pe care-i vezi la unele jucării, trepidând uşor fără să pară că se focalizează pe ceva, cel puţin nu pe un obiect pe care să-l putem vedea şi noi, ceilalţi. Spre mine nu priveşte deloc.
   Chiar dacă n-aş şti deja că a fost consumator de heroină, n-ar trebui să fiu un geniu ca să-mi dau seama. Anthony Hawkins ar putea fi simbolul viu al dependenţei. Pare gata să explodeze, dar ştiu că în primul rând îi e frică. Păstrez însă distanţa. Frica nu e un obstacol în calea violenţei şi întotdeauna sunt precaută cu pacienţii veniţi prin ordin judecătoresc.
   – Nu vreau să fac asta, mormăie când David iese şi-l cheamă în cabinet. N-am io nicio problemă.
   Accentul lui e de şcoală publică prin excelenţă.
   – Părinţii tăi pot aştepta aici, spune David.
   Vorbeşte blând, dar ferm. Nu se simte nici urmă din oribila lui dispoziţie de mai devreme, dar tot nu se uită deloc la mine.
   – Durează doar o oră. N-o să-ţi fac nici un rău, adaugă oferindu-i tânărului un zâmbet fermecător şi dezarmant. În plus, poate că te va ţine departe de închisoare.
   Anthony se întoarce spre el, cu suspiciune în privirea tremurătoare, de drogat, dar îl urmează aidoma unui condamnat spre eşafod.
   Când uşa cabinetului se închide în urma lor, umerii doamnei Hawkins se prăbuşesc, iar faţada ei de pretinsă tărie se spulberă. Îmi pare rău pentru ea. Faptele lui Anthony, oricare or fi fost ele, i-au marcat greu pe părinţii lui, şi nu cu mult timp în urmă era şi el doar un băieţel, ca Adam. Pentru mama lui, probabil că încă e un băieţel.
    Le prepar câte un ceai – în ceştile pentru clienţi, nu în cele ale personalului – şi le explic că doctorul Martin este un medic foarte apreciat. Nu merg până acolo încât să adaug că le va ajuta fiul – nu putem promite nimic –, dar am vrut să le spun ceva şi văd expresia de recunoştinţă în privirea mamei, ca şi când mi-ar strânge cuvintele la piept, cu speranţă.
   Incertitudinea lumii în care trăim mă duce cu gândul la Adam şi, într-un moment de paranoia maternă, temându-mă deodată că s-a întâmplat ceva la şcoală sau la afterschool şi că liniile telefonice de la clinică au fost ocupate, scotocesc în geantă şi-mi verific mobilul, dar nu am niciun apel pierdut – totul e, fireşte, în regulă –, însă am primit un mesaj. De la Adele. Oh, la naiba! De ce nu i-am spus lui David?

   Dacă nu lucrezi mâine, n-ai vrea să facem ceva împreună? Crezi că am putea merge la sală? Au saună şi piscină, ar fi relaxant. Pot să-ţi obţin un permis de o zi. Ar fi plăcut să am cu cine să merg! A x

   Mă holbez la text. Rahat! Ce mama dracu’ fac acum? Nu mă aşteptam să mă caute. Degetele îmi zăbovesc deasupra tastelor.
   Poate că ar trebui să ignor mesajul. Probabil că aşa ar trebui. Dar ar nepoliticos şi după aceea m-aş simţi stânjenită faţă de amândoi.
   Rahat, rahat, rahat! Îmi vine să-i trimit un SMS lui Sophie, să-i cer sfatul, dar n-o fac. Ştiu ce mi-ar răspunde, şi dacă i-aş spune că m-am împrietenit cu Adele, n-aş mai avea cum să iau informaţia înapoi, iar pe urmă va dori să ştie mereu ce se mai întâmplă. Şi n-am chef ca viaţa mea să fie sursa ei de divertisment.
   Citesc mesajul din nou. Ar trebui să răspund. Ar trebui să accept.
   În fond, chestia cu David a fost doar o gafă la beţie, bifată şi terminată. O greşeală stupidă de ambele părţi. Mă gândesc că Adele mi-ar putea fi o nouă prietenă. Îmi dau seama că are nevoie de mine. E singură, fără îndoială. Am simţit asta clar ieri. Şi nu doar ea e singură, trebuie să recunosc. Şi eu sunt, şi mi-e groază că exact aşa vor sta lucrurile în viitorul previzibil al vieţii mele. Săptămâni scurgându-se una după alta, toate la fel.
   Şi eu, şi Adele suntem singure, şi oricât de charismatică şi de superbă e ea, numai Dumnezeu ştie cum o fi căsnicia lor, dacă el iese singur în oraş, se îmbată şi se pupă cu altele. A zis că de obicei nu face aşa ceva, dar toţi zic acelaşi lucru, nu? Şi ce altceva ar putut să spună? Trebuie să lucrăm împreună, iar pe atunci nici unul din noi nu ştia asta. Şi, da, s-a purtat foarte frumos în prima zi, dar a fost oribil azi. Poate că a fost drăguţ cu mine ca să nu-i pomenesc doctorului Sykes nimic despre ce s-a întâmplat. Dacă stau să mă gândesc, ar trebui să fiu de partea lui Adele în toate astea.
   Ştiu cum e să trăieşti cu un bărbat care te înşală. Ştiu că pe mine vestea m-a distrus când am aflat, şi nu-mi place deloc ideea de a fi provocat, poate, şi eu o asemenea suferinţă.
   Chiar dacă n-o cunosc bine, Adele e o dulceaţă. Îmi place de ea. Şi e drăguţ să am pe cineva care să mă invite să facem lucruri împreună, nu invers. Ar trebui să mă întâlnesc cu ea. E politicoasă.
   Iar dacă o să ne înţelegem, o să-i spun lui David pe urmă. O să-i explic că am vrut să-i povestesc totul când ne-am cunoscut, dar că el a fost atât de nervos, încât am renunţat. E o soluţie bună. Deja mă simt mai uşurată.
   O singură reţinere am. De ce n-o fi sugerat Adele să mergem să luăm prânzul şi să bem un pahar de vin undeva? La gândul sălii, îmi vine să mă ascund undeva. N-am mai făcut de o veşnicie altă mişcare decât să fug după Adam, iar acum, că are 6 ani, nici asta nu mai fac prea mult. Adele e în formă, evident, şi o să mă fac de râs lângă ea. Nici măcar nu-s sigură că am haine potrivite pentru sală. Nu unele care să-mi vină bine, cel puţin.
   Mă pregătesc să caut o scuză jalnică şi să refuz, dar mă opresc. Îmi aduc aminte de hotărârea mea la beţie, când îmi plângeam de milă în weekend, de a mai slăbi cât timp e Adam plecat. De a avea şi eu o viaţă a mea. Şi tastez răspunsul înainte să am timp să mă răzgândesc.

   Sigur, dar eu nu-s deloc în formă, aşa că să nu râzi de mine!

   Mă simt chiar mulţumită de mine. La naiba cu David! Doar nu fac nimic greşit. Replica ei vine imediat:

   Grozav! Dă-mi adresa ta şi vin să te iau. Pe la amiază?

   Ideea ca superba Adele să intre în apartamentul meu mă sperie aproape mai mult decât gândul de a merge la sală.

   Nu putem să ne întâlnim acolo? o întreb.
   Nu te prosti! Vin cu maşina.

   Nu am încotro, aşa că tastez adresa şi-mi spun că trebuie să strâng puţin prin casă diseară şi să dau cu aspiratorul. E o prostie, desigur. Sunt o mamă singură în Londra – Adele ştie, cu siguranţă, că nu trăiesc în vreun conac –, dar ştiu că o să mă simt jenată.
   Probabil nu tot atât cât voi fi la sală, dar hei, la urma urmei ăsta va un test, să vedem dacă prietenia asta are şanse, şi va servi totodată şi drept un ultim cui în sicriul chestiei ăsteia non-existente dintre mine şi David. Totuşi, e doar o zi. O să fiu bine, mă asigur.
   Ce-ar putea oare să meargă prost?

   Şedinţa cu Hawkins se prelungeşte cu o jumătate de oră, dar când iese în sfârşit din cabinet, Anthony e mai calm. Încă mai e scuturat de spasme, dar are un aer vizibil mai relaxat.
    În timp ce David vorbeşte cu părinţii şi-i conduce spre ieşire, băiatul se tot uită în sus, la el. O admiraţie stângace i se citeşte în ochi, chiar dacă încearcă s-o ascundă de părinţii lui. Mă întreb ce i-o fi spus David de l-a determinat să se deschidă atât de repede. Dar pe urmă îmi amintesc, cu o uşoară iritare, cum m-am simţit eu în bar. Ştie să te facă să te simţi special. Am păţit-o şi eu. M-am prins. După cum se vede, şi eu, şi Anthony i-am picat în plasă.
   Mă prefac că redactez o scrisoare când se apropie de biroul meu şi, cu toate că şi el pare mai calm, de parcă ocupându-se de problemele altora şi le-a atenuat şi pe ale lui, păstrez o atitudine rece. Nu ştiu de ce l-am lăsat să mă tulbure aşa. Şi aş vrea să nu mă mai simt încă atât de agitată şi de încordată. Când e în preajma mea, sunt prea stângace.
   – L-am programat pe Anthony Hawkins la o nouă şedinţă vineri, îmi spune. La aceeaşi oră, 3:45 . E în calculator deja.
   Încuviinţez din cap.
    - Să-i taxez pentru jumătatea de oră suplimentară de astăzi?
   – Nu, a fost din vina mea. N-am vrut să-l opresc odată ce a început să vorbească.
   Oare ce părere ar avea doctorul Sykes despre asta? O fi David dornic să facă muncă voluntară, dar clinica asta nu-i organizaţie caritabilă. Dar las lucrurile aşa cum au căzut. A făcut un lucru drăguţ, iar chestia asta mă nedumereşte puţin. E un tip plin de contradicţii.
   Se îndreaptă spre cabinetul lui, dar se întoarce şi vine din nou spre mine cu paşi repezi.
   – Uite ce e, Louise, îmi pare rău pentru că am fost atât de nepoliticos dimineaţă. Eram într-o dispoziţie mizerabilă şi n-ar fi trebuit să-mi vărs nervii pe tine.
   Pare cât se poate de sincer. Eu încerc să-mi păstrez aerul distant.
   – Nu, n-ar fi trebuit, spun. Dar nu sunt decât secretara ta, aşa că, de fapt, nu contează.
   Cuvintele sună mai rece decât am intenţionat, iar el se crispează uşor. Îmi aplec privirea spre scrisoare şi inima îmi bubuie în piept.
   În palme simt broboane de sudoare.
   – Păi, am vrut să-mi cer scuze.
   Căldura i-a dispărut din glas. O clipă mai târziu, se întoarce şi pleacă. Aproape că-mi vine să-l strig, regretându-mi imediat tonul înţepat şi gândindu-mă că totul e o prostie şi că de fapt ar trebui să fim prieteni, dar îmi aduc aminte că mă întâlnesc mâine cu Adele şi că sunt prizoniera unui secret pe care încă nu i l-am dezvăluit. Să i-l spun oare acum? Mă uit la uşa închisă a cabinetului. Şi decid că nu. Rămân la planul meu. Dacă se va dovedi că prietenia cu Adele chiar rezistă, o să-i spun mai târziu.
   Am nevoie de o cafea. De fapt, am nevoie de ceva mai tare, dar cafeaua va trebui să-mi e suficientă deocamdată. Cum de-a ajuns viaţa mea atât de complicată?

14. ADELE

   – Oh, Doamne, ce bine e! Aş putea să stau aici la nesfârşit.
   Lângă mine, Louise oftează mulţumită, rezemându-şi capul de peretele din lemn. Suntem pe treapta de sus a saunei, învăluite într-o pâclă parfumată, cu pielea lucind de picurii de apă şi transpiraţie.
   – Eu n-am suportat niciodată mai mult de zece minute, sau pe acolo, îi spun. Probabil că ţie îţi place căldura.
   Dar e minunat, orice tensiune se dizolvă, iar trupul meu n-are încotro, decât să se relaxeze. Au trecut deja două ore grozave. Când am ajuns acasă la ea, Louise era delicios de stânjenită şi mi-am dat seama că n-ar fi vrut să intru – avea geanta pregătită lângă uşă – dar am insistat să-mi arate tot apartamentul. Nu putea să refuze şi, oricum ar fi ea, nepoliticoasă nu e. Iar ăsta e un lucru bun, fiindcă voiam să văd interiorul.
   – Cam asta va fi vacanţa mea de anul ăsta, murmură ea, cu un râs palid.
   Am închis şi eu ochii, trecând mental în revistă încăperile din apartamentul ei. Camera de zi: un televizor, o canapea crem cu o cuvertură bej deasupra pernelor vechi, cu o mică arsură de ţigară pe braţul stâng. Mochetă albastră. De uz intens. Adecvată pentru copil. Dormitorul principal: mic, dar cu spaţiu suficient pentru un pat dublu. Tapet cu model în spatele patului. Dulap alb, încastrat.
   Scrin alb, acoperit cu o harababură de farduri. Un mănunchi de gablonzuri care se revarsă dintr-un săculeţ – din cele primite probabil gratis la o cremă de faţă sau un set de cosmetice cadou. Un halat atârnat în cui pe spatele uşii – cândva alb şi pufos, acum tocit şi obosit de prea multe spălări, cu pete de ceai sau cafea pe mâneci.
   Am învăţat să observ detaliile; sunt importante când ai nevoie să vezi un loc anume. Apartamentul e mic şi înghesuit. Camera lui Adam – pe asta n-am studiat-o atât de atent – e mult mai mică şi mai pestriţ aglomerată, dar e cu siguranţă primitoare. Se simte că e locuită.
   – Pe de altă parte, continuă Louise şi sunt atentă la ea acum, că mi-am întipărit totul în minte, chestia asta cu statul degeaba mi se pare întotdeauna preferabilă mersului la sală. Mâine o să mă doară peste tot.
   – Da, dar o să te simţi mai bine.
   – Cred că deja mă simt mai bine. Îţi mulţumesc că mă ajuţi. Nu glumesc.

............................