În locul nepotrivit la timpul nepotrivit, Gillian McAllister

 .............................................

2-7

      Trupul îi rămâne complet nemișcat, cu excepția ochilor negri, care îi scrutează fața.

   Jen încearcă să gândească. Are nevoie de cât mai multe informații posibil. Nu e sinceritatea de departe cea mai bună strategie? Cu clienții, cu adversarii la birou și cu inamicii fiului ei.

   - Todd este fiul meu, spune ea simplu. Eu sunt Jen.

   - O! Tu ești Jen, Jen Brotherhood, răspunde el.

   Pare să o cunoască.

   - Eu sunt Joseph.

   Vocea lui e gravă, dar vorbește într-un fel autoritar, ca un politician.

   Joseph Jones. El trebuie să fie. Bărbatul a cărui companie e înregistrată aici.

   - Băiat bun, Todd. Iese cu nepoata lui Ezra, nu-i așa?

   - Ezra este...

   - Prietenul meu. Și partenerul de afaceri.

   Jen înghite, încercând să digere această informație.

   - Uite. Mă întrebam. Sunt puțin îngrijorată în legătură cu Todd. Îmi pare rău, tocmai... treceam pe aici, spune ea patetic.

   - Ești îngrijorată? întreabă el și dă din cap.

   - Da... înțelegi ce vreau să spun. Mă tem că a luat-o pe o cale greșită...

   - Todd e pe mâini bune. Altceva? întreabă el.

   I-o retează instantaneu ca un profesionist. Facă un gest spre ea, ca și când ar spune: În ce direcție mergi? Înseamnă cât se poate de clar: Alege, pentru că vei pleca, fie că-ți place sau nu.

   Jen nu face nicio mișcare, deci trece pe lângă ea atingând-o ușor, lăsând-o acolo, singură, în ceață, întrebându-se ce se întâmplă. Dacă vitorul a continuat fără ea. Dacă există vreo altă Jen pe undeva. Adormită sau prea șocată ca să funcționeze? În lumea în care Todd este probabil actualmente reținut, arestat, acuzat, condamnat. Singur.

   Decide să sune la sonerie.

   Lipsa deprimantă de perspectivă a făcut-o să fie fatalistă. Iar gândul la Todd în custodia poliției a adus-o la disperare.

   - Voiam doar să știu că e în regulă, îi spune Jen străinului de la ușă.

   Trebuie să fie Ezra. Ceva mai tânăr decât Joseph. Un bărbat îndesat, cu nas coroiat.

   - Mamă? spune Todd de undeva din adâncul casei.

   Apare în holul întunecat. Pare palid și hărțuit.

   Lui Jen i se pare că odinioară a fost drăguță, dar acum este varianta ponosită a unui șic-ponosit. Pardoseli victoriene uzate. Câteva resturi de mochetă se suprapun pe hol ca niște ziare vechi.

   - Ce...? o întrebă Todd, croindu-și drum peste toate acestea.

   Îi comunică uimirea printr-un zâmbet tensionat.

   O femeie tânără și frumoasă iese din camera de zi aflată la capătul holului, deschizând ușa cu șoldul. Trebuie să fie Clio. Jen își dă seama din modul în care se apropie de Todd că formează un cuplu.

   Clio are un nas roman. Un breton foarte scurt, trăsnet. Jeanși decolorați, rupți la genunchi, e bronzată. Nu poartă șosete. Un tricou roz aprins cu decupaje. Până și umerii ei sunt atrăgători, două piersici. E înaltă, aproape de înălțimea lui Todd.

   Jen se simte ca o proastă de 100 de ani.

   - Care este problema? întreabă Todd. Ce s-a întâmplat?

   Vocea lui este foarte hotărâtă, extrem de iritată. Îi vorbește de sus. Cum de nu observase asta?

   - Nimic, spune ea patetic. Eu doar... ăăă... am primit un SMS de la tine. Ți-ai trimis... locația? minte ea.

   Privește din nou dincolo de el, spre restul casei. Pielea bronzată și dinții albi ai lui Clio și Todd când zâmbesc par nelalocul lor pe fondul acestor pereți - tencuială nefinisată - și al ușii livingului - murdară, cu clanța slăbită. Jen se încruntă.

   Todd își scoate telefonul din buzunar.

   - Mnu?

   - O, îmi pare rău. Am presupus că voiai să vin aici.

   Todd o privește pieziș, fluturându-și telefonul.

   - Nu. Nu ți-am trimis nimic. De ce nu m-ai sunat?

   În timp ce își mișcă astfel brațul, Jen își amintește de mișcarea precisă de înjunghiere pe care a făcut-o. Puternică, curată, premeditată. Jen tremură.

   - Tu ești Jen, spune Ezra.

   Jen clipește. A recunoscut-o: și Joseph îi rostise numele. Înseamnă că Todd vorbește despre ea.

   - Așa este, îi spune ea. Îmi pare rău, nu-mi voi face un obice din a trece pe-aici...

   Jen încearcă să strângă cât mai multe informații posibil înainte să fie dată afară de Todd. Își aruncă  privirea în jur, în căutare de dovezi. Nu știe ce caută; nu va ști până nu va găsi, se gândește ea.

   Ezra stă cu spatele la un dulap.

   - Mamă? spune Todd.

   Zâmbește, dar ochii lui îi ordonă să plece.

   Casa nu miroase ca o casă adevărată. Asta este. Nu miroase a mâncare, nu miroase a rufe spălate. Nimic.

   - Îmi pare rău, înainte să plec, vă supărați dacă folosesc toaleta? întreabă Jen.

   Vrea doar să intre. Să arunce o privire. Să vadă ce secrete ar putea ascunde casa.

   - Of, Doamne, mamă! exclamă Todd, atitudinea fiind cea tipică a unui adolescent care își dă ochii peste cap.

   Jen ridică mâinile în aer.

   - Știu, știu, îmi pare rău. Termin într-o secundă.

   Îi oferă un zâmbet larg lui Ezra.

   - Unde se află?

   - Ești la 5 minute de casă.

   - Asta e vârsta mijlocie, Todd.

   Todd intră în pământ de rușine, dar Ezra arată spre ușa livingului fără un cuvânt. Da. A intrat.

   Jen se strecoară pe lângă Todd și Clio și intră într-o încăpere situată chiar în spatele casei, o bucătărie combinată cu un salon. E pătrată, cu o altă ușă în dreapta. Pe pereți nu sunt fotografii. Doar și mai multă tencuială nefinisată. O bucată mare de material imprimat atârnă deasupra peretelui îndepărtat, cu un soare și o lună brodate pe ea.

   Trage cu ochiul în spatele ei, căutând - ce? un dulap secret? - dar, desigur, nu găsește așa ceva.

   Jen deschide ușa spre toaleta de la subsol și lasă robinetul să curgă, după care dă un mic ocol bucătăriei.

   În principal e goală. Gresie uzată sub picioare. Firmituri peste tot prin bucătărie. Acel miros de mucegai, mirosul de locuință veche și goală. Niciun fruct în fructieră. Pe frigider, niciun bilețel adeviz. Dacă Ezra trăiește aici, nu pare să petreacă prea mult timp pe-acasă.

   Un televizor mare e fixat pe peretele din stânga. Un Xbox se află dedesubt. Deasupra consolei se află un iPhone, pornit și, din fericire, deblocat.

   Jen îl ia, trecând direct la derularea mesajelor. Acolo găsește și mesajele de la Todd pentru Clio, presupune ea:

   Todd: Sunt atras de tine ca legăturile covalente, știi?

   Clio: Mă facă să LOL. Ești un ticolarino.

   Todd: Sunt tocilarino al TĂU. Nu-i așa?

   Clio: Ești al meu puppup pentru totdeauna.

   Jen se holbează la ele. Derulează mai departe mesajele, simțindu-se vinovată pentru că face asta, dar nu suficient de mult ca să se oprească.

   Clio: Acesta e raportul de dimineață pentru tine: consumat o cafea, două croasante, o mie de gânduri la tine.

   Todd: Doar o mie?

   Clio: Acum o mie unu.

   Todd: Eu am mâncat o mie de croasante și am avut doar câteva gânduri.

   Clio: Sună perfect, să fiu sinceră.

   Todd: Pot să spun ceva serios?

   Clio: Stai puțin, nu vorbeai serios? Ai mâncat DOUĂ mii de croasante?

   Todd: Aș face literalmente orice pentru tine. Pup.

   Clio: Și eu la fel. Pup

   Orice. Lui Jen nu-i place acest cuvânt. Orice implică tot felul de lucruri. Implică delicte, implică crimă.

   Vrea să citească mai departe, dar aude pași și se oprește. Pune la loc telefonul pe consolă. Clio îl place cu adevărat. Poate chiar îl iubește. Oftează și scanează din priviri camera, dar nu mai găsește nimic.

   Trage apa la toaletă, închide robinetul, după care pleacă.

   În mașină, Jen își notează datele de contact ale lui Andy Vettese. Are nevoie de ajutor.

   Îi trimite un e-mail în mod spontan, după ce a fost alungată de fiul ei stânjenit.

   Dragă Andy,

   Nu mă cunoști, dar sunt colega lui Rakesh Kapoor și aș vrea foarte mult să vorbesc cu tine despre un lucru pe care-l trăiesc și pe care cred că l-ai studiat. Nu voi spune mai mult de teamă că voi părea dezechilibrată, dar, te rog, răspunde-mi la e-mail...

   Toate cele bune,

   Jen

   - Cum a fost la muncă? întreabă Kelly când Jen intră pe ușă.

   Șlefuiește o bancă pe care o restaurează pentru ei. E genul de activitate solitară care-i face plăcere lui Kelly. Jen știe cum va arăta produsul finit - peste două zile, Kelly va pulveriza pe ea o vopsea de culoare verde-salvie.

   - Rău, spune Jen, pe jumătate sinceră.

   Trebuie să încerce să-i spună din nou.

   Kelly se apropie de ea și, cu un aer absent, îi scoate haina - genul de lucruri cu care ea nu se va obișnui niciodată și pe care le iubește atât de mult; grija și atenția pe care le aduce Kelly în căsnicia lor. O sărută.

   Kelly are gust de gumă de mestecat cu mentă. Buzele lor se ating, picioarele li se împletesc. E perfect. Jem simte că respirația îi încetinește automat. Soțul ei are întotdeauna acest efect asupra ei.

   - Clienții tăi sunt nebuni, anunță el, cu gura în continuare lângă a ei.

   - Mă îngrijorează Todd, spune ea.

   Kelly face un pas înapoi.

   - Nu prea e în apele lui.

   - De ce?

   Încălzirea pornește și boilerul aprinde o flacără moale.

   - Mă tem că e într-un anturaj prost.

   - Todd? Ce anturaj prost e acela, iubitorii jocului Warhammer?

   Jen nu se poate abține să râdă la asta. Și-ar dori ca el să arate lumii această latură a lui.

   - Viața e prea lungă pentru această grijă, adaugă el.

   E o frază a lor, pe care o folosesc de decenii. Ea este sigură că de la el a început, iar el e sigur că de la ea.

   - Această Clio. Nu sunt sigură de ea.

   - Continuă să se vadă cu Clio?

   - Ce vrei să spui?

   - Mi s-a părut că a spus că nu se mai văd. În orice caz, am ceva pentru tine, spune el.

   - Nu-ți mai cheltui banii pe mine, spune ea încetișor.

   Kelly e plătit mereu cu bani lichizi și adeseori îi cumpără cadouri.

   - Dar vreau să fac asta, spune el. E un dovleac.

   Asta îi distrage complet atenția lui Jen.

   - Ce? exclamă ea.

   - Da, spuneai că vrei unul?

   - Urma să-l cumpăr mâine, șoptește ea.

   - OK? Uite, e aici!

   Jen trage cu ochiul în spatele lui, uitându-se la bucătărie. Bineînțeles că e acolo. Dar nu e același. E uriaș și gri. Vederea lui îi produce frisoane. Dacă face prea multe modificări? Dacă schimbă lucruri care nu au legătură cu crima? Nu așa se întâmplă întotdeauna în filme? Protagoniștii se schimbă prea mult; nu se pot abține, devin lacomi, joacă la loterie, îl ucid pe Hitler.

   - Eu trebuia să cumpăr dovleacul.

   - Hei?

   - Kelly. Ieri, ția-m spus că trăiesc zilele în ordine inversă.

   Surpriza se reflectă dintr-odată în trăsăturile lui ca un răsărit de soare.

   - Hei?

   Îi explică la fel ca lui Rakesh, la fel cum o mai făcuse deja în fața lui. În prima noapte, cuțitul din geanta lui Todd, totul.

   - Unde e cuțitul lui acum?

   - Nu știu, probabil în rucsacul lui, spune ea nerăbdătoare, nedorind să reia conversațiile pe care le avuseseră deja.

   - Uite ce e. E de-a dreptul ridicol, spune el.

   Jen nu poate spune că e surprinsă de reacția lui.

   - Nu ți se pare că ar trebui, de exemplu, să mergi la un medic generalist?

   - Poate, spune ea șoptit. Nu știu. Dar e adevărat. Ceea ce spun este adevărat.

   Kelly nu face decât să o privească pe Jen, apoi să întoarcă privirea spre dovleac, după care înapoi la ea. Merge pe hol și găsește ruscacul pentru școală al lui Todd. Îl golește lateral pe podeaua holului. Din el nu care niciun cuțit.

   Jen oftează. Probabil că Todd nu l-a cumpărat încă.

   - Las-o baltă! spune ea. Dacă nu mă crezi...

   Se întoarce să plece. E inutil, chiar și cu el. Recunoaște în timp ce urcă scările că nici ea nu l-ar crede. Cine ar face-o?

   - Eu nu... îl aude spunând la baza scărilor, dar apoi Kelly se oprește.

   Jen e cât se poate de dezamăgită de această propoziție rostită pe jumătate. Lui Kelly îi place să aibă o viață ușoară uneori, iar acesta este cât se poate de clar unul dintre acele momente.

   Jen face furioasă un duș. Ei bine, atunci. Dacă somnul este cel care o face să se trezească ieri, atunci pur și simplu nu va dormi. Asta este noua ei tactică.

   Kelly adoarme imediat, așa cum se întâmplă întotdeauna. Dar Jen stă trează. Vede ceasul arătând ora 11 și apoi 12 și jumătate, când se întoarce Todd acasă. La miezul nopții își privește telefonul până ce 00.00 devine 00.01 și data se schimbă, pur și simplu, din 27 în 28, așa cum ar trebui.

   Coboară la parter și urmărește știrile BBC, care prezintă la știrile locale un accident în trafic, ce a avut loc la intersecția a două străzi din apropiere, la ora 11 noaptea trecută. O mașină s-a rostogolit, iar proprietarul a fugit, neatins. Vede ceasul bătând ora 1, apoi 2, apoi 3.

   Parcă ar avea nisip în ochi, adrenalina și supărarea pe Kelly încep să-și piardă efectul.

   Jen face ture prin camera de zi. Face două cafele și, după cea de-a doua, se așază pe canapea, doar pentru o secundă, știrile derulându-se în continuare. Accidentul, starea vremii, ziarele de mâine prezentate azi.

   Închide ochii, pentru o secundă, doar pentru o secundă, și...

Ryan

   Ryan Hiles are 23 de ani și va schimba lumea.

   E prima lui zi de muncă, prima zi ca agent de poliție. A trecut prin procesul de depunere a cererii și susținere a interviului. A rezistat la centrul regional de pregătire al poliției - 12 săptămâni în mohorâtul Manchester. S-a așezat la coadă împreună cu ceilalți ofițeri pe un etaj în zigzag, ceruit și lustruit, și i s-a dat uniforma într-o pungă transparentă din plastic. Cămașă albă. Vestă neagră. Cu numărul legitimației sale, 2648, pe umeri.

   Și, în sfârșit, iată-l pe hol. Cu părul ud de la ploaia neîncetată, dar în rest pregătit. A îmbrăcat uniforma noaptea trecută, în baia lui, după ce a așteptat atâta amar de vreme să ajungă aici. A stat pe toaletă ca să-și vadă trupul în oglindă. Și iată-l: e polițist. Pe toaletă, desigur, dar polițist.

   Mai mult decât uniforma însă, Ryan are acum ceea ce și-a dorit dintotdeauna: abilitatea. Mai exact, abilitatea de a face diferența. Și iată-l acum, în clipa aceasta, așteptând în secție să-și întâlnească ofițerul îndrumător.

   - Ești repartizat agentului de poliție Luke Bradford, spune ofițerul de la recepție, pe tonul ei plictisit.
   Este mai în vârstă, are probabil în jur de 55 de ani, deși Ryan nu s-a priceput niciodată la ghicitul vârstei, și părul de culoarea unei bucăți de ardezie.

   Îi face semn spre rândul de scaune de culoare albastru pal, prinse cu șuruburi între ele, și el ia loc lângă un bărbat despre care presupune că nu e nici criminal, nici martor: un flăcău tânăr cu părul prins în coadă de cal, care își privește mâinile.

   Afară, ploaia bate în secția de poliție. Ryan o poate auzi curgând pe pervazuri. A plouat atât de mult, încât s-a spus la știri. Cel mai umed octombrie înregistrat vreodată. Trenurile nu merg, parcurile și grădinile sunt un amestec de frunze îmbibate cu apă.

   Agentul de poliție Luke Bradford sosește după 20 de minute. Ryan inspiră și expiră adânc de 3 ori în timp ce acesta se apropie. Asta este. Începutul.

   Bradford îi strânge mâna lui Ryan ca într-o menghină în semn de salut. Posibil să fie cu 5 ani mai în vârstă decât Ryan - este încă agent de poliție, deci trebuie să fie tinerel. Și, cu toate acestea, are deja pielea sălcie, cearcăne, miroase a cafea. Părul lui închis la culoare e grizonat la tâmple și deasupra urechilor.

   Ryan e atletic - o spune chiar el - și înghite în timp ce-l privește pe Bradford, observând mica burtă care îi iese clar din pantalonii negri.

   - În regulă, bun-venit. Doamne, încă mai plouă?

  Bradford privește afară în parcare.

   - Pentru început, ordinea de zi, apoi 999 de treburi.

   Îi întoarce spatele lui Ryan și-l conduce prin măruntaiele locului pe care-l va numi de-acum serviciu.

   Ordinea de zi. Bradford folosește limbajul de modă veche. Totuși e vorba de prima lui ședință informativă. Ryan simte emoția săgetându-l sub forma unor furnicături în stomac.

  - Pune ibricul la încălzit, îi spune Bradford.

   - Oh, desigur, zice Ryan, sperând să pară serviabil.

   - Începătorul face următorul ceai, spune și arată spre sala de ședințe. Află ce dorește fiecare.

   Îl bate pe umăr și pleacă.

   - Bine, atunci.

   E în regulă, își spune Ryan. Poate să facă un ceai.

   Dar ceaiul se dovește o treabă complicată: 15 cești. Nu toți beau ceaiul la fel de tare, unii cu mai mult zahăr, alții cu mai puțin și diferite tipuri de lapte. Îndulcitor, zahăr adevărat - toate cele. Lui Ryan îi tremură mâinile până când termină de împărțit ultimele căni și îl ard articulațiile. Când ajunge în sală fix la începutul ședinței informative, își dă seama că nu a pregătit o ceașcă pentru el.

   Sergentul, Joanne Zamo, se apropie de 50 de ani, are genul de zâmbet larg care cuprinde întreaga față. Începe să parcurgă lista de sarcini active, din care Ryan nu înțelege nimic. Este singurul polițist nou aici; restul au fost împărștiați prin nord. Privește prin încăpere la cei 15 polițiști și cele 15 căni ale lor. Spera să găsească un tovarăș aici, pe cineva de vârsta lui.

   Ryan a părăsit școala la 18 ani, în ultimii câțiva ani a făcut muncă de birou împeună cu prietenii. A avut un rol grozav comandând rechizite într-un loc unde nimeni nu se aștepta, de fapt, să facă ceva productiv, dar angajatorii erau dispuși să-l plătească pentru asta. I s-a părut că e extraordinar pentru o vreme, dar s-a dovedit că să comanzi rigle și hârtie format A4 liniată nu era suficient pentru Ryan.

   S-a trezit într-o dimineață, în urmă cu 6 luni, și s-a gândit: „Oare asta să fie tot?”

   Apoi a candidat pentru intrarea în poliție.

   Zamo împarte lista de sarcini.

   - Bine, adaugă ea. OK, pe cine avem aici ca recrut nou? Tu.

   Ochii ei căprui se opresc asupra lui Ryan.

   - Îndrumătorul tău este Bradford?

   - Așa este, spune Bradford înainte să poată răspunde Ryan.

   - OK; tu ești Echo.

   Ea îl privește drept în față pe Ryan.

   - Și Mike.

   - Mike? întreabă Ryan. Mă scuzați, dar nu. Eu sunt Ryan. Ryan Hiles.

   Bradford flutură din gene. Un gest pe care Ryan nu-l înțelege. Șoc. Apoi încăperea erupe într-un râs general.

   - Echo Mike, spune Bradford, râzând, de parcă ar fi o poantă.

   Are o mână pe cadrul ușii și una pe stomac.

   - Nu ai învățat despre jargonul nostru la academia din Manchester sau nu se mai predau în ziua de azi lucrurile acestea?

   - Oh, da, da, spune Ryan, cu obrajii roșii. Nu, am învățat, doar că... îmi pare rău, credeam... Mike m-a derutat pentru o clipă.

   - Bine, spune sergentul, evident neimpresionată de râsetele dezlănțuite.

   Când se opresc, o iau de la capăt, un val venind dinspre locul unde sunt strânși cei din Brigada Omucideri. Minunat.

   - Echo Mike 2 4 5, spune Bradford, încercând categoric să treacă mai departe, și se îndreaptă spre Ryan. Eu voi răspunde primul, apoi te las pe tine să-l iei pe al doilea, adaugă el, grăbindu-se să iasă din sala de ședințe.

   Ryan nu îndrăznește să întrebe ce vrea să spună cu asta.

   Parcurg un coridor acoperit cu mochetă verde care miroase a proaspăt aspirat. Ajung într-un vestiar cu fișete individuale și Bradford îi înmânează lui Ryan o stație radio.

   - În regulă. Aceasta e a ta. Apelurile se fac astfel: Echo Mike, urmat de indicativul vehiculului tău. Răspunzi cu numărul de pe ecuson - al tău este 2648, de pe umăr, ai înțeles?

   - În regulă, spune Ryan. OK.

   Fiecare ofițer pretrece primii 2 ani preluând apelurile de la numărul 999. Un furt. O crimă.

   - În regulă. Minunat, spune Bradford. Să-i dăm drumul!

   Face un gest care înseamnă atât Pe aici, te rog, cât și Doamne, sper că nu ești un idiot nenorocit, și Ryan parcurge drumul înapoi până la recepți și apoi afară în ploaie.

   - Acesta este EM 2 4 5, după cum a zis Zamo. Ai înțeles? spune Bradford, gesticulând spre mașina de poliție.

   Dungile. Luminile. Ryan nu se poate opri ca să le privească.

   - OK, spune el. Desigur.

   Deschide portiera de pe partea pasagerului și intră în mașină. Înăuntru miroase a țigări vechi.

   - Echo Mike 2 4 5, 2 4 5 aici Echo, se aude în stație.

   - Echo, aici 2 4 5, continuă, răspunde Bradford neutru.

   Nu a pornit motorul, încă mai trage de schimbătorul de viteze. Apoi verifică să funcționeze luminile, apasă un buton uriaș de pe bord, care-i inundă într-o lumină albastră. Ryan stă cu picioarele încrucișate, ascultând mesajele care vin prin stație.

   - Da, mulțumesc. Am primit informații despre un bărbat vârstnic care pare să fie beat și jignește trecătorii.

   Ryan se uită la ceas. Este ora 8 și 5 minute dimineața.

   - Echo, aici Mike 2 4 5, recepționat, am pornit.

   Bradford pornește în cele din urmă motorul mașinii și o bagă în viteză.

   - Trebuie să fie bătrânul Sandy, remarcă el.

   Ryan, îngrozit că și în această propoziție ar putea fi ascunsă o expresie tipic polițienească, nu spune nimic.

   - Un om al străzii, un tip de treabă, spune Bradford, uitându-se în oglinda retrovizoare, în timp ce iese din parcare. Probabil că îi vom da doar încă un avertisment. Chemăm ambulanța dacă e într-o stare proastă. Problema lui e vodca. Bea pahar după pahar. Uimitoare contituție, într-adevăr.

   Ryan urmărește traficul în timp ce așteaptă la semafor. E o experiență cu totul diferită față de conducerea mașinii sale personale. Iertat să fie pentru faptul că, în viziunea lui, toți erau șoferi exemplare - parcă e în The Truman Show, toți joacă un rol. Mâinile la ora 10 și la ora 2 pe volan. Privirea drept înainte.

   - Uimitor cât de bine se comportă toți, spune Ryan și Bradford tace.

   Ryan continuă să se gândească la bătrânul Sandy și la vodca lui. Și, desigur, la propriul lui frate.

   - Care e povestea lui? întreabă Ryan. A bătrânului Sandy.

   - Habar nu am.

   - Mă întreb dacă l-am putea întreba.

   - Ha, spune Bradford, nedezlipindu-și ochii de la drum. Da, dacă am face asta cu toată lumea, am fi niște nenorociți de eroi, nu-i așa?

   - Corect, spune Ryan blând.

   Ploaia a încețoșat ușor contururile de afară, străzile reflectând stopurile de frână și cerul alb.

   - Prima regulă la slujbă: aproape toate apelurile la 999 sunt plicticoase sau implică idioți. De obicei amblele, spune Bradford categoric. Nu-i poți salva pe idioți.

   - OK, grozav, spune Ryan sarcastic.

   - A doua regulă: noii recruți sunt întotdeauna mult prea blânzi.

   Ajung la plajă și Bradford parchează frumos pe un loc. Ryan nu se obosește să răspundă la observațiile lui.

   - Haide, atunci, Mike, spune Bradford ieșind din mașină.

   Ryan se înroșește din nou. Porecla va rămâne, știe că va rămâne. Așa merg lucrurile. A participat cândva la o petrecere a burlacilor unde unul dintre burlaci a fost numit întregul weekend Labagiul de la Etajul Unu doar pentru că avea camera de hotel în altă parte decât restul burlacilor. Ryan nu i-a aflat niciodată numele adevărat.

   Bătrânul Sandy nu e chiar atât de bătrân. Are o față de alcoolic, aprinsă și învinețită, dar un trup mlădios. Bate câmpii despre Dumnezeu când se apropie de el, având oceanul șfichiuit de vânturi drept fundal apocaliptic, imaginea sinistră a țărmului în afara sezonului.

   - În regulă, bătrâne Sandy, spune Bradford.

   Sandy se oprește și își trage părul aspru în spate de pe frunte, în semn de recunoaștere.

   - Tu ești, îi spune sincer lui Bradford. Speram să fii tu.

   Se dovedește mai târziu că numele lui este Daniel, nu Sandy. Poliția îl numește Sandy pentru că doarme pe plajă.

   În drum spre următorul apel, Ryan se uită în sus și oftează.

   Șase incidente mai târziu.

   O violență domestică - al paisprezecelea apel făcut de soția care nu are niciodată putere să vină să depună plângere. Acesta a fost cel mai deprimant, dar și, în mod inadecvat, cel mai interesant. Restul... ei bine. Un bărbat care a urinat în cutia de scrisori a unei firme de pompe funebre. O bătaie între doi proprietari de câini pe tema gunoiului. Un bancomat care a „mâncat” o bancnotă de 10 lire. Serios. Banal este cuvântul potrivit pentru toate astea.

   Ryan ajunge înapoi la secția de poliție împreună cu Bradford la ora 6, ud până la piele, epuizat ca și când nu ar fi dormit.

   - Ne vedem mâine-dimineață, Mike, spune Bradford, râzând pe sub mustăți în timp ce intră.

   Dar Ryan nu poate pleca, trebuie să completeze o fișă de pregătire despre fiecare apel înainte să o poată face. De fapt, așteaptă cu nerăbdare liniștea unei mici săli de ședințe, ocazia de a reflecta, de a-și aduna gândurile. De a bea în fine o nenorocită de ceașcă de ceai. Își simte creierul ca un glob de zăpadă scuturat. Credea că va fi... credea că va fi altfel decât a fost.

   Intră în hol, trece de ofițerul de la biroul de informații - altul, dar cu aceeași expresie plictisită - și printr-un coridor liniștit, cu o bandă de panică de-a lungul lui.

   Speră să surprindă pentru o clipă intervievarea unui suspect sau să vadă celulele sau orice, de fapt. Orice în afara apelurilor la 999. Șase apeluri pe zi. Patru zile la muncă și trei zile libere. Timp de 2 ani. Ryan nu se mai străduiește să calculeze cât de multe apeluri înseamnă asta, dar știe că sunt o mulțime. Poate că astăzi a fost doar o anomalie, o zi proastă. Poate că Bradford e doar blazat. Poate că mâine va fi interesant. Poate, poate.

   Împinge ușa deschizând-o spre o sală de ședințe goală. Are două uși, pentru izolare fonică. Trage un scaun la o masă ieftină de metal, de genul celor pe care le-ai găsi într-o primărie din zona rurală. Scoate un blocnotes din buzunarul vestei sale, scoate un stilou dintr-un vas de plastic roșu aflat pe colțul mesei și mâzgălește data în susul paginii.

   Ar fi trebuit să ia notițe în timpul intervenției, dar Bradford i-a spus că acestea sunt prostii de la școala de pregătire.

   Începe să scrie despre Sandy, după care se oprește, dorind mai degrabă să se gândească. Dorind să se gândească cum poate să facă diferența.

   Privind în urmă, fratele lui o apucase pe căi greșite, după cum obișnuia să spună mama lui, pe când se apropia de vârsta de 20 de ani. Începuse să fure mașini și totul escaladase până la vânzarea de droguri. Trecuse de la marijuana la metamfetamină la fel de rapid ca de la 0 la 100 de kilometri la oră.

   Ce ar fi spus Bradford despre asta? Probabil ar fi fost de părere că și fratele lui irosește timpul poliției. Un șir previzibil de relații amoroase - niciun model masculin de urmat, perspective zero. Mama lor făcuse tot ce putuse, dar nu fusese mereu prezentă avânt două slujbe. Fratele lui, într-un fel amuzant, dorise să ajute câștigând bani în plus. Asta e tot. Și o făcuse, o vreme, adusese bani în casă, deși de întrebaseră cu toții de unde.

   Ryan așază stiloul pe blocnotes. Poate că face diferența pentru oamenii asemenea fratelui său. Bătrânul Sandy a fost bucuros să-i vadă, părea să-l cunoască bine pe Bradford, și totuși. Poate că poliția îl ajută, dar nu în sensul în care se așteptase Ryan.

   La naiba! se gândește. Va completa blocnotesul mâine. Nu are dispoziția necesară pentru așa ceva acum.

   Deschide ușa sălii de ședințe. Un tip solid trece pe lângă el. Poartă costum. Poate că e de la investigații criminalistice.

   Ryan simtă ceva pozitiv înflorind în pieptul său. Da, da, da, aici sunt o grămadă de posibilități. Să facă lucruri interesante și să revoluționeze lucrurile în sensul pozitiv. Asta e tot ce vrea să facă Ryan. Nu asta ne dorim cu toții să facem?

   - Salut, îi spune Ryan bărbatului.

   E înalt, cu mult peste 1,80 m, și lat în spate. Arată ca un personaj negativ dintr-un joc pe computer.

   - Prima zi?

   Ryan dă din cap aprobator.

   - Da, la datorie.

   - Amuzant, amuzant, amuzant.

   Bărbatul râde. Îi întinde cu căldură mâna.

   - Pete, dar toată lumea-mi spune Mușchi.

   - Încântat de cunoștință, spune Ryan. Ești de la Investigații Criminale?

   - Pentru păcatele mele.

   Se sprijină de peretele zugrăvit în culoarea magnoliei. Scoate o lamă de gumă și-i oferă una și lui Ryan, care o ia. Menta îi explodează în gură.

   - Ceva treabă bună pentru tine astăz? Cine e îndrumătorul tău?

   - Bradford.

   - Au.

   - Corect, zâmbește Ryan. Încă niciun apel ca lumea.

   - Nu, sunt sigur că nu. Deci nu ești de pe-aici? Accentul..

   - Nu, fac naveta din Machester, spune el.

   - Da? Atunci ce te-a adus aici, atracția etern fascinantelor apeluri la 999?

   - Cam așa ceva. Și, știi, „dorința de a face diferența”, spune Ryan și schițează în aer niște ghilimele.

   - Vei regreta în curând asta.

   Mușchi se desprinde de perete, apoi o pornește în jos pe coridor. Ryan îl urmează afară. Chiar înainte să ajungă la ușa care duce la ofițerul de la biroul de informații, Mușchi se întoarce.

   - Știi, poate că e un lucru bun să nu cunoști jargonul, spune el. Îți vei da seama de ce.

   - Ai auzit chestia cu Mike, spune Ryan.

   - Exact, spune Mușchi, ascunzându-și cu greu un zâmbet.

   - Ei bine, da, nu sunt foarte la curent cu jargonul, dar voi fi, spune el.

   - Ei bine, să nu devii prea bun, Ryan, spune Mușchi, enigmatic.

   Continuă să își mestece guma câteva seunde, privind gânditor spre ușă.

   - Nu toți polițiștii buni vorbesc ca ei.

Ziua minus trei,

ora 8.00

   Ochii lui Jen se deschid. E în pat. Și este 26.

   E ziua minus trei.

   Se îndreaptă spre fereastra panoramică. Afară plouă. Unde se va termina asta? Cât va mai merge înapoi, cât, la nesfârșit? Până  încetează să existe?

   Trebuie să cunoască regulile. Asta ar face orice avocat. Să înțelegi legea, să pricepi cadrul juridic - și apoi să poți juca jocul. Tot ce știe până acum Jen este că nimic nu a mers. Poate doar să deducă din faptul că merge în continuare de-a-ndărătelea că nu a reușit încă să oprească crima. Desigur. Să oprească crima, să oprească bucla termirală. Asta trebuie să fie cheia.

   Își citește în grabă e-mailurile noi, căutând un răspuns de la Andy Vettese, dar nu găsește nimic. Coboară la parter, găsindu-l pe Todd căutând ceva.

   - Deasupra televizorului, spune Jen.

   Știe că își caută portofoliul la fizică. Știe pentru că este mama lui, dar mai știe pentru că asta s-a petrecut deja.

   - Ah, mulțumesc.

   Îi aruncă lui Jen un rânjet timid.

   - Astăzi, fizică cuantică.

   Doamne, o întrece cu mult ca înălțime. Era cu mulți centimetri mai mic decât ea, ridica mâna direct în sus pe verticală când era pe drumul spre șocală, mâna lui caldă găsind-o mereu pe a ei. Devenea frustrat când ea nu-i putea lua mânuța, când se agita cu geanta ei sau când întindea mâna ca să apese butonul de la semafor. De fiecare dată Jen se simțise vinovată. Sunt o nebunie motivele pentru care mele se simt vinovate.

   Și acum, ia te uită, e cu peste 30 de centimetri mai înalt decât ea și refuză să o privească în ochi.

   Poate că avusese dreptate să se simtă vinovată, se gândește ea fără speranță. Poate că nu ar fi trebuit să facă niciodată altceva decât să-l țină de mână. Putea inventa o mie de vini materne: că l-a lăsat să se uite prea mult la televizor, că l-a învățat să doarmă singur - o mulțime, se gândește ea cu amar.

   - Știi cine este Joseph Jones? întreabă ea calmă, urmărindu-l atent.

   Nu ca să vadă dacă-i spune, ci ca să vadă dacă o minte în această privință, iar ea crede că așa va face. Instinctele unei  mame sunt mai bune decât ale oricărui avocat.

   Todd își umple obrajii cu aer, după care conectează telefonul la încărcătorul de pe blatul bucătăriei.

   - Nu, spune el, o încruntare studiată întipărindu-se pe trăsăturile lui.

   Nu și-a încărcat niciodată telefonul acolo înainte de școală. Îl încarcă peste noapte.

   - De ce? întreabă el.

   Jen îl studiază. Interesant. Ar fi putut să spună foarte simplu: „E prietenul unchiului lui Clio”, dar a decis să nu o facă. Exact cum se aștepta.

   Ea ezită, nedorind să facă un pas important, vrând să-și pregătească momentul.

   - Nu contează, spune ea.

   - În regulă. Misterioasa Jen. Mai degrabă o întrebare decât o axiomă. E timpul să fac un duș.

   Todd lasă telefonul la încărcat. Jen stă acolo în bucătărie, fără să aibă vreo teorie, fără speranță, iar singura persoană care ar pute-o ajuta o minte.

   Aruncă o privire spre scări. Are între 5 și 20 de minute la dispoziție. Uneori Todd face dușuri lungi și contemplative, alteori rapide, grăbindu-se atât de mult să se îmbrace după aceea, încât hainele i se lipesc de pielea udă. Încearcă să îi acceseze telefonul, dar greșește PIN-ul de două ori.

   Jen o ia la goană pe scări. Îi va percheziționa în schimb camera. Trebuie să găsească ceva util.

   Camera lui Tod este o peșteră întunecată, zugrăvită în verde-sticlă. Draperiile sunt trase. Un pat dublu cu o cuvertură din stofă ecosez se află în dreptul ferestrei. În fața patului este un televizor. În colț e un birou, sub scările care duc la dormitorul ei și al lui Kelly. Este îngrijit, dar nu confortabil: așa cum își organizează spațiul mulți bărbați. O lampă neagră și un MacBook se află pe biroul de altfel gol; o bicicletă statică e sprijinită de peretele opus.

   Îi deschide laptopul și greșește și aici de două ori parola. Privește prin dormitor, gândindu-se cum poate folosi mai bine timpul.

   Deschide cu frenezie sertarele biroului și pe cele ale noptierelor și caută sub pat. Trage plapuma înapoi și pipăie de jur împrejunr la baza șifonierului. Știe că va găsi ceva. Simte că așa va fi. Ceva condamnabil. Ceva ce nu va putea uita niciodată.

   Răscolește camera. Nu va reuși să facă ordine la loc, dar nu-i pasă.

   A pierdut deja 6 minute.

   Privirea i se odihnește asupra Xbox-ului său. E mereu pe Xbox. Trebuie să vorbească cu niște oameni de acolo. Merită să încerce.

   Îl pornește, trage cu urechea spre duș, apoi accesează mesageria. Acolo e o lume întunecată. Schimburi de mesaje cu diverse persoane, la întâmplare, despre jocuri ciudate, jocuri cu lupte, jocuri în care câștigi suficiente puncte pentru a cumpăra cuțite cu care să-i înjunghii pe alți jucători cu...

   Ajunge la mesajele trimise recent, acestea fiind două la numă. Unul către User78630 și unul către Connor18. Primul sună: okay. Cel către Connor spune: 11pm Să-l livrez eu?

   O va întreba pe Pauline despre Connor. Va afla dacă e implicat în ceva. Pare o coincidență prea mare că au început să petreacă timp împreună tocmai când Todd a luat-o pe căi greșite. Și livrări la 11 pm?! Nu sună prea bine.

   Stinge consola și iese din camera lui Todd. Câteva secunde mai târziu, el deschide ușa băii.

   Se întâlnesc pe palier. Are doar un prosop în jurul mijlocului.

   Ea îi întâlnește privirea, dar el nu i-o reține prea mult. Nu-i poate ghici starea. Își amintește de expresia lui facială din noaptea crimei. Nu se vedea nicio remușcare, nicăieri pe figură, absolut deloc.

   Ce sens mai are să meargă la birou dacă, atunci când se va trezi mâine, va fi ieri?

   Pentru prima dată în viața ei de adult nu are deloc sens să muncească. Meditează asupra acestui lucru în timp ce-l hrănește pe Henrik al VIII-lea.

   Încearcă să sune la un număr pe care-l găsește pentru a lua legătura cu Andy Vettese, dar nu i se răspunde. Îl caută din nou pe Google. A câștigat ieri un premiu pentru Științe, pentru o lucrare despre găurile negre. Trimite e-mailuri către cele două persoane care au scris teze despre călătoria în timp.

   Se gândește cum să-și convingă soțul de ceea ce se întâmplă.

   Jen oftează și găsește în cele din urmă un blocnotes plin de însemări despre un caz care nu pare să conteze prea mult acum.

   Tot ce poate auzi este sunetul molcom al centralei termice.

   În blocnotes scris Ziua minus trei.

   Dedesubt scrie Ce știu.

   Numele lui Joseph Jones, adresa completă

   Clio poate fi implicată

   Livrări către Connor?

   Nu e prea mult.

   Pentru prima dată de ani întregi, Jen e pe drumul spre școală.

   La porțile verzi ale școlii sunt înghesuiți părinți. Adunați în grupuri, solitari, oameni îmbrăcați elegant, oameni îmbrăcați cât se poate de simplu, toți la un loc. Odinioară, Jen obișnuia să-și petreacă timpul la poartă având impresia total greșită că toți vorbesc despre ea, dar astăzi își dorește să fi venit mai des la școală. Pentru început, e fascinant.

   O vede imediat pe Pauline. E singură, în ultimul timp a insistat să vină să-l ia de la școală pe Connor ca să se asigure că a fost la școală - băiatul a fost recent mustrat pentru chiul - iar apoi merge să-l ia pe mizn, Theo. Poartă o jachetă denim și o eșarfă uriașă, se uită în jos la telefon, cu picioarele încrucișate la nivelul gleznelor.

   - M-am gândit să încerc să vin să îl iau de la școală, spune Jen.

   - Sunt sincer onorată, spune Pauline, privind în sus și râzând. Toți cei de aici sunt niște cretini. Sincer, mama lui Mario a venit aici cu o geantă Mulberry. Pentru că vine să-și ia odrasla de la școală.

   Pauline este una dintre cele mai comode prietene ale lui Jen. Jen fusese avocata ei la divorț, în urmă cu 3 ani, separând-o cu dibăcie de soțul, Eric, care o înșela.

   Pauline apăruse la firma lui Jen pentru o primă consultație, cu fotografii care probau infidelitatea lui Eric. Jen o cunoștea de la școală, dar nu vorbiseră niciodată între ele. Jen îi făcuse Paulinei un ceai, privise foarte profesionist nenorocitele de mesaje trimise de Eric amantei lui și îi spusese că-i preia cazul.

   - Îmi pare rău că ai fost nevoită să le vezi, spusese Pauline în biroul lui Jen, punând telefonul în poșetă și sorbind din ceai.

   - Da, ei bine, e bine să ai... ăăă... dovezi, zisese Jen.

   Și, în ciuda voinței sale, a costumului ei țeapăn, a mediului corporatist, Jen simțise că șovăie.

   - Mmm... grafice.

   Pauline îi întâlnise privirea pentru o secundă.

   - Așadar, vei atașa fotografii cu puțe la petiția pe care o vei depune în instanță? întrebase ea și, chiar acolo, în biroul lui Jen, au izbucnit amândouă în râs.

   - Aceea a fost prima dată când am râs de când le-am găsit, spusese Pauline sinceră mai târziu.

   Și, pur și simplu, așa s-a legat o prietenie, din tragedie și umor, cum se întâmplă adesea.

   Jen fusese extrem de mulțumită când și Connor și Todd deveniseră prieteni. Până acum.

   - Ei bine, mă ai pe mine, aici, nespălată, spune Jen.

   Pauline zâmbește și își freacă un tenis Converse de asfalt.

   - Nu lucrezi astăzi?

   Todd apare la distanță, mergând alături de Connor, unul dintre puținii elevi mai înalți decât el. Și mai solid, un copil și jumătate.

   - Nu.

   - Cum merge treaba? Cum e enigmaticul tău soț?

   - Acultă, spune Jen, trecând peste bârfă.

   - Un-oh, spune Pauline. Nu-mi place acest ascultă avocățesc.

   - Nu ai de ce te teme, spune ea lejer. Cred că Todd este... poate... prins în ceva...

   - În ce? întreabă Pauline, devenind dintr-odată serioasă.

   Cu tot umorul ei, e o mamă formidabilă când vina vorba despre lucruri care contează. Va tolera înjurăturile și fumatul, crede Jen, dar nimic mai mult. Uite-o aici: asigurându-se că fiul ei, Connor, a ajuns la școală.

   - Nu știu, eu doar... Todd se poartă ciudat. Și mă întrebam, nu cumva și Connor.

   Pauline își lasă pentru o fracțiune de secundă capul pe spate.

   - Înțeleg.

   - Exact.

   Din ce în ce mai mulți părinți se strâng în jurul lor. Copiii de 11 ani și cei de 15 ani își salută părinții și Jen se gândește că a venit la școală doar de câteva ori în toți acești ani, alegând, în schimb, să studieze declarații la birou, să-i evalueze pe stagiari, să facă pachete cu documente. Să câștige bani. Acum se întreabă la ce bun toate acestea.

   - Pare a fi bine... spune Pauline încetișor.

   Jen este dintr-odată foarte recunoscătoare prietenei sale care a înțeles subtextul și nu s-a simțit jignită.

   - Dar lasă-mă să fac săpături, adaugă ea, chiar înainte să sosească Connor și Todd.

   - Bună, îi spune Connor lui Jen.

   Are un tatuaj care arată ca un colier, poate mătănii, care dispare în decolteul tricoului său. Tatuajele reflectă o alegere personală, își spune Jen. Nu mai fi snoabă.

   Își scoate țigările din buzunar, gest la care Jen e ușurată să o vadă pe Pauline tresărind. Își aprinde bricheta, continuând să o privească pe Jen. Flacăra îi luminează fața pentru o frațiune de secundă. Îi face cu ochiul lui Jen, atât de rapid, încât nici nu ți-ai fi dat seama dacă nu l-ai fi privit atent.

   A fost o seară complicată. Todd a plecat imediat cum a ajuns acasă.

   - Merg la Clio, a spus.

   Fusese iritat de apariția lui Jen la școală și agasat și de Kelly.

   - Nu vă puteți găsi fiecare câte un hobby? a întrebat el, când au ajuns cu toții acasă pe la ora 4 după-amiază.

   După ce a plecat, Jen a căutat-o pe Clio pe Facebook. E cu câțiva ani mai mare decât Todd, dar studiază în continuare. La un colegiu de artă din apropiere. Pagina ei e meticulos organizată. Fotografii ca de model reprezentând-o pe ea, un număr ciudat de mare de meme politice, o mulțime de buchete de flori. Chestii adolescentine destul de inofensive.
   Jen a decis că o va vizita curând. Ca să vorbească cu ea.

   Jen începe să facă ordine, gândindu-se la ce putea găsi. E inutil să faci curat, recunoaște ea, în timp ce freacă blaturile din bucătărie și stivuiește vasele în mașina de spălat. Când se va trezi ieri, nu va fi făcut nimic din toate astea, dar nu aceasta este senzația pe care ți-o lasă întotdeauna treburile casnice?

   Pauline o sună 20 de minute mai târziu.

   - Am vorbit cu Connor, spune ea.

   Pauline vorbește întotdeauna fără nicio intoducere, trecând mereu direct la subiect.

   - Și am făcut ceva săpături.

   - Dă-i drumul.

   Își simte brațele reci în timp ce trage draperiile peste ușile terasei.

   - M-am uitat în telefonul lui Connor. Nimic suspect. Câteva fotografii nefericite. Seamănă cu tatăl lui.

   - Isuse.

   - Ce se întâmplă, de fapt, cu Todd?

   - Pare să fi cunoscut niște bărbați mai vârstnici - un unchi și un prieten al noii lui iubite. E o atmosferă ciudată în casa lor. În plus, au o companie numită Cutting & Sewing Ltd. E recent înființată, fără cifră de afaceri, fără conturi. Cred că trebuie să fie de fațadă. Destul de neobișnuit pentru doi tipi să înființeze o croitorie, nu-i așa?

   - Așa e. Asta e... tot?

   Jen oftează. Evident că nu, dar restul este incredibil. O lume subterană întunecată, care se termină cu o crimă pe care ea trebuie să o împiedice. Se îndepărtează de ușile de la terasă, îngrozită.

   Și atunci are revelația. Așa dintr-o dată.

   Știrile pe care le-a urmărit ieri, accidentul în trafic. Se întâmplă în seara asta, va fi la știrile de mâine. Poate folosi această informație. O poate folosi ca să convingă persoana în care are nevoie să aibă cel mai mult încredere. Dacă-l poate convinge pe Kelly, poate va întrerupe ciclul, va distruge bucla temporală și se va trezi în ziua de mâine.

   - Ținem legătura, îi spune Paulinei. Nu-ți face griji. Probabil că nu e nimic, adaugă ea, întrebându-se de ce a avut întotdeauna nevoie să facă asta.

   Să fie o persoană relaxată în fața celorlalți, să nu-i îngrijoreze, să fie bună.

   - Sper, spune Pauline.

   Kelly intră în bucătărie mult mai târziu, după ora 10 seara.

   - Ce? întreabă Kelly curios, observându-i expresia de pe chip. Ce s-a întâmplat?

   - Vii undeva cu mine? întreabă ea.

   - Acum? întreabă el.

   O privește pentru o clipă.

   - Eși în plin Dementopolis? vrea să știe el, cu un mic zâmbet crispat.

   După ce s-au întâlnit prima dată, au călătorit prin Marea Britanie într-o mică rulotă, au trăit ani buni în mediul rural din Lancashire, doar ei trei într-o casă albă cu un acoperiș din ardezie cenușie, în fundul unei văi care capta ceața în timpul iernii ca un calup de vată de zahăr. Casa preferată a lui Jen dintotdeauna. Kelly consacrase acest termen atunci, când Jen obișnuia să vină acasă și să împărtășească cu el întreaga zi de muncă.

   - Totalmente, spuse ea.

   - Să pornim atunci. Putem merge pe jos.

   Privirile li se întâlnesc și Jen se întreabă ce e pe care să pună în mișcare, se întreabă dacă viitorul va fi altul acum. Se întreabă dacă împreună ar putea înrăutăți situația, dacă există un viitor alternativ care se desfășoară în timp ce ea stă aici nemișcată, în bucătăria ei, unde e ucis însuși Todd, în care fuge de justiție, în care atacă mai multe persoane.

   Jen împinge ușa din față, deschizând-o. E entuziasmată la gândul că-l va convinge pe Kelly. Că-i va prezenta dovada tangibilă, reală.

   Aerul nopții e rece și umed, la fel cum a fost în prima noapte. Miroase a mucegai de toamnă.

   - Am să-ți spun ceva și știu cum vei reacționa pentru că ți-am mai spus deja acest lucru, spune ea.

   Mâna lui Kelly e caldă într-a ei. Drumul e alunecos de la poloaie. Jen se simte mai bine dând acestă explicație.

   - E vorba despre muncă?

   Kelly e obișnuit ca Jen să discute cu el despre muncă, să-i prezinte teorii, deși în principal el ascultă.
   Chiar săptămâna trecută îl întrebase despre domnul Mahoney, care voia să-i dea fostei lui soții pensie întreagă doar pentru a evita bătălia din instanță. Kelly dăduse din umeri și spusese că evitarea durerii era de neprețuit pentru unii oameni.

   - Nu.

   Și acolo, în înuneric, îi spune totul în detaliu. Încă o dată. Îi spune despre prima dată și despre ziua de dinainte și despre ziua de dinaintea celei de dinainte și apoi ziua de dinaintea acesteia din urmă.

   El ascultă, cu ochii la ea, la fel cum a făcut întotdeauna.

   După ce a terminat de vorbit, pentru câteva clipe, el rămâne tăcut. Nu face decât să se sprijine de semnul rutier din apropierea locului unde va avea loc accidentul, părând să fie căzut în gânduri. În cele din urmă, pare să fi ajuns la o concluzie și spune:

   - Ai crede asta dacă ai fi în locul meu?

   - Nu.

   Kelly izbucnește într-un râs puternic.

   - Așa e.

   - Promit, spune ea, pe toate lucrurile în care credem, pe întreaga noastră poveste de viață că îți spun adevărul. Todd ucide pe cineva sâmbăta aceasta după miezul nopții. Iar eu mă întorc în timp ca să-l opresc.

   Kelly rămâne tăcut pentru câteva minute. Începe din nou o ploaie măruntă. Își dă la o parte părul de pe frunte pentru că se udă.

   - De ce suntem aici?

   - Ca să îți dovedesc. În curând, o mașină va veni pe aici, spune ea, gesticulând spre strada întunecată, tăcută. Șoferul va pierde controlul și se va răsturna pe o parte. A fost la știri noaptea trecută. Ziua mea de mâine. Proprietarul scapă neatins. Este un Audi negru. Se va răsturna acolo. Nu se va apropia de noi.

   Kelly își freacă falca cu o mână.

   - Bine, spune el din nou indiferent, confuz.

   Împreună se sprijină de semnul rutier, unul lângă altul.

   Tocmai când îi trece prin minte că mașina nu va mai veni, aceasta sosește. Jen o aude prima. Vuietul de la distanță al unei mașini care se deplasează cu viteză.

   - Iat-o.

   Kelly o privește pe Jen. Ploaia e mai puternică. Apa începe să picure din părul lui.

   Și apoi ia colțul. Un Audi negru, rapid, scăpat de sub control. Șoferul categoric neglijent, beat, ambele. Motorul sună ca un foc de armă când trece pe lângă ei. Kelly privește mașina, cu ochii fixați pe ea. Expresia de pe fața lui - enigmatică.

   Își pune gluga cu o singură mână, protejându-se de adversă, tocmai când mașina se răstoarnă. Un sunet metalic de derapaj și de sfărâmare. Se aude claxonul.

   Apoi nimic. O clipă de tăcere în timp ce mașina fumegă, apoi iese proprietarul, cu ochii cât cepele. Are peste 50 de ani, o pornește spre ei traversând strada.

   - Ai noroc că ai scăpat din asta, spune Jen.

   Ochii lui Kelly s-au întors la ea. Neîncredere, dar și o senzație de panică ciudată par să radieze din direcția lui.

   - Știu, îi spune bărbatul lui Jen și își pipăie picioarele de parcă nu-i vine să creadă că este într-adevăr sănătos.

   Kelly dă din cap.

   - Nu înțeleg asta.

   - Un vecin e pe cale să iasă, ca să ajute, comentează Jen.

   Kelly așteaptă, nu spune nimic, cu un picior pe baza semnului rutier, cu brațele încrucișate. Undeva se trântește o ușă.

   - Am chemat o ambulanță, se aude o voce la câteva case mai jos.

   - Mă crezi acum? îl întreabă pe Kelly.

   - Nu mă pot gândi la o altă explicație, spune el după câteva secunde. Dar asta este... asta este o nebunie.

   - Știu. Desigur că știu asta.

   Se pune în fața lui, astfel încât el să o poată privi drept în ochi.

   - Dar promit. Promit, promit, promt că e adevărat.

   Kelly face un gest în josul străzii și încep să meargă, dar nu spre casă. Se plimbă la întâmplare, împreună, prin ploaie.

   Lui Jen i se pare că s-ar putea s-o creadă. Cu adevărat. Și sigur nu va avea asta niciun efect? Dacă celălalt părinte al lui Todd crede asta. Poate că și Kelly se va trezi împreună cu ea în ziua de ieri pentru el. E un pariu riscant, dar trebuie să-l încerce.

   - E o nebunie absolută, spune el.

   Ochii lui privesc luminile de deasupra capului lor în timp ce se mișcă.

   - Nu aveai cum să știi de acea mașină. Așa este?

   Jen vede cum se luptă să înțeleagă.

   - Nu. Vreau să spun, literalmente, nu.

   - Nu-mi pot da seama cum...

   Respirația lui umezește aerul din față.

   - Pur și simplu nu...

   - Știu.

   O iau la stânga, apoi se plimbă în lungul unei alei, trecând de magazinul lor favorit cu mâncare indiană care poate fi luată la pachet, după care încep o buclă lentă spre casă.

   În cele din urmă, îi ia mâna într-a lui.

   - Dacă e adevărat, trebuie să fie oribil, spune el.

   Acel dacă. Jen îl iubește. E un pas mic, o concesie mică din partea soțului făcută soției.

   - Este oribil, spune ea apăsat.

   Când se gândește la ultimele câteva zile de panică și alienare, ochii i se umezesc și o lacrimă se prelinge pe obrazul ei. Privește la picioarele lor în timp ce umblă pe străzi în sincronizare perfectă. Kelly trebuie că o privea pentru că se oprește și-i șterge lacrima cu policarul.

   - Voi încerca, spune el simplu, cu blândețe. Voi încerca să te cred.

   Când intră, Kelly trage un taburet la masa la care servesc micul dejun, se așază pe al cu genunchii îndepărtați, cu coatele pe blat, cu ochii la ea și sprâncenele ridicate.

   - Ai vreo teorie? Despre acest Joseph? întreabă Kelly.

   Hendric al VIII-lea sare pe masa din mijlocul bucătăriei și Jen îl ia în brațe, cu blana lui moale, trupul gras și docil, și-și pune mâinile în jurul lui, ca și cum ar apuca un bol. E atât de fericită că e aici. Împreună cu Kelly. Împărțind același loc din Univers, încrezându-se în el.

   - Nu chiar. Dar noaptea în care Todd îl înjunghie. Parcă atunci când îl vede pe acest Joseph, pur și simplu se sperie. Și o face.

   - Deci îi e frică de el.

   - Da! Exact așa este, spune Jen și își privește soțul. Deci mă crezi?

   - Poate că îți fac pe plac, spune el fără vlagă, dar ea nu gândește așa.

   - Uite, mi-am luat aceste notițe, spune ea, sărind în sus și apucând blocnotesul.

   Kelly i se alătură pe canapeaua din bucătărie.

   - Sunt... vreau să spun că sunt destul de puține.

   Kelly privește pagina, după care râde, un sunet slab care iese când expiră.

   - Oh, draga mea, oh, draga mea. Acestea sunt foarte puține.

   - Oprește-te, pentru că în ritmul ăsa nu-ți voi spune numerele de la loterie, spune Jen.

   Și e atât de plăcut, atât de plăcut să râzi pe tema asta. E atât de plăcut să revină la dinamica lor firească.

   - Oh, da, în regulă. Uite. Să scriem toate motivele posibile pe care le-ar putea avea ca să facă acest lucru. Chiar și cele mai nebunești.

   - Autoapărare, pierderea controlului, conspirație/asociere, spune Jen. Faptul că lucrează ca, habar n-am, asasin plătit.

   - Nu suntem în filmele cu James Bond.

   - În regulă, taie varianta asta.

   Kelly râde în timp ce bifează cu o linie asasin plătit.

   - Extratereștri?

   - Oprește-te, spune Jen printre râsete.

   În timpul nopții fac din ce în ce mai multe liste. Toți prietenii lui, toate cunoștințele lui cu care ar putea vorbi ea.

   Pe canapeaua luminată slab, trupul lui Jen se îndoaie. Se sprijină de Kelly, al cărui braț se strecoară în jurul ei.

   - Când vei... nu știu. Pleca?

   - Când dorm.

   - Atunci hai să rămânem treji.

   - Am încercat.

   Ea stă acolo, ascultându-i respirația lentă. El o poate simți și pe a încetinindu-se. Dar astăzi e fericită să plece. E bucuroasă că a avut ziua de azi împreună cu el.

   - Ce ai face tu? întreabă ea, întorcându-se să-l privească.

   Kelly strânge din buze, o expresie pe care Jen nu i-o poate citi.

   - Ești sigură că vrei să știi asta?

   - Sigur că vreau, spune ea, deși, doar pentru o secundă, se întreabă dacă vrea cu adevărat să știe.

   Kelly poate avea un simț al umorului întunecat, dar - uneori numai - sinele său interior părea la fel. Dacă Jen ar fi fost nevoită să-l descrie, ar zice că ea se așteaptă la tot ce este mai bun de la oameni, în timp ce Kelly se așteaptă la tot ce este mai rău.

   - L-aș ucide, spune el încet.

   - Pe Joseph? întreabă Jen uimită.

   - Da.

   Kelly își desprinde ochii de orice ar fi privit înainte și-i întâlnește privirea.

   - Da, l-aș ucide pe acest Joseph, dacă aș putea scăpa neprins.

   - Astfel încât Todd să nu-l mai poată ucide, spune ea aproape șoptit.

   - Exact.

   Pe Jen o trece unfior, acest gând incisiv a înghețat-o total, această duritate pe care o dezvăluie uneori soțul ei.

   - Dar ai fi în stare?

   Kelly dă din umeri, privind afară grădina întunecată. Jen își poate da seama că nu intenționează să răspundă la această întrebare.

   - Deci mâine, murmură el, trăgând-o din nou aproape de el, lipită de trupul lui. Va fi ieri pentru tine și mâine pentru mine?

   - Așa e, spune ea tristă, dar gândindu-se în sinea ei că poate nu va fi, că poate spunându-i, a schimbat cumva soarta.

   Kelly e tăcut; adoarme. Jen clipește din ce în ce mai lung.

   Sunt aici în noaptea asta, împreună, chiar dacă e posibil să se despartă din nou mâine, ca doi pasageri aflați în trenuri care merg în direcții opuse.

Ziua minus patru,

ora 9.00

   Patru zile în urmă.

   Și, mai rău, blocnotesul e gol.

   Jen scoate un strigăt de frustrare în bucătărie. Desigur că e frustrată. Desigur că e, la naiba. Pentru că încă nu a scris în el. Pentru că ea e în trecut.

   Kelly intră în bucătărie, mușcând dintr-un măr.

   - Doamne, spune el, tresărind, sunt stricate. Uite, încearcă. Parcă ai mânca o lămâie!

   I-l întinde, cu mâna în față, ochii fericiți, pleoapele încrețite.

   - Îți amintești plimbarea noastră de aseară? îl  întreabă ea disperată.

   - Ce? întreabă el cu gura plină. Poftim?

   Evident că nu-și amintește. Nu a realizat nimic spunându-i. Cu numai 12 ore în urmă au sta aici împreună și au făcut un plan. Accidentul de mașină, convingerea de pe chipul lui când s-a întors spre ea. Totul a trecut, expediat nu în trecut, ci în viitor.

   - Las-o baltă!

   - Ești OK? Arăți ca naiba, spune el.

   - Ah, căsnicia. Atât de romantică.

   Dar, în sinea ei, Jen e pe gânduri.

   Dacă blocnotesul e gol, atunci desigur că nici apelurile telefonice, nici e-mailurile nu i-au fost trimise încă lui Andy Vettese. Verifică e-mailurile trimise: nimic. Bineînțeles! Nu e de mirare că nu a răspuns. E foarte greu să te obișnuiești să trăiești o viață care se derulează înapoi. Chiar dacă crede că o înțelege, nu este adevărat. O surprinde.

   Trebuie să plece, să se îndepărteze de acest Kelly care nu știe nimic despre ziua de mâine și despre ziua de poimâine și tot ce urmează. Jen trebuie să scape de blocnotesuri care dispar și de cuțite aflate în rucsacuri și de locul crimei care stă tăcut în așteptare.

   Trebuie să meargă la muncă. Înapoi la Rakesh, dar și la Andy Vettese.

   Ora 10 dimineața.

   O cafea neagră dulce, biroul ei și Rakesh. Au stat aici de o mie de ori pe parcursul anilor, adesea trece devreme pe la biroul ei și se plânge că nu vrea să se apuce de treabă. Asta a fost fundația pe care li s-a bazat prietenie: tendința de a fi plângăcioși.

   - Poți lua legătura cu Andy pentru mine? îl întreabă Jen pe Rakesh.

   Tocmai i-a spus lui Rakesh încă o dată ce i se întâmplă. Jen i-a explicat rapid tot, părând neautentică și ipocrită. I-a povestit de atâtea ori, încât tragedia celor întâmplate a obosit-o, e ca un om care a văzut atâta moarte și distrugere, încât a devenit imun.

   Totuși, Rakes pare să creadă că Jen chiar este convinsă că i se întâmplă asta, la fel cum a făcut data trecută. Pasiv, serios, poate în sinea lui diagnosticând-o cu ceva, dar fără să spună cu ce.

   - Nu pot să dau de el și am nevoie, spune Jen sinceră, dar grăbită.

   Trebuie să vorbească cu Andy astăzi: e tot ce are.

   Rakesh își unește degetele, ca de obicei.

   - Sunt sigur că nu ți-am vorbit despre Andy, spune el cu un mic zâmbet.

   - O vei face, în câteva zile.

   - Înțeleg, spune Rakesh, privind-o în față, cu ochii lui căprui ațintiți asupra alor ei.

   Astăzi poartă o vestă din flanel bordo și ține în mâini o cafea. Conturul dreptunghiular al pachetului de țigări e vizibil în buzunarul pantalonilor lui. Unele lucruri nu se schimbă.

   Jen nu se poate abține să nu-i întoarcă zâmbetul.

   - Te rog să-l suni. Este în apropiere, nu-i așa? La John Moores? Pot merge la biroul său - orice.

   - Ce dai?

   Rakesh se sprijină de cadrul ușii.

   - Oh, negociem?

   - Întotdeauna.

   - O să-ți fac graficul de costuri pentru Blakemore.

   - Doamne, de acord, spune el imediat. Ești atât de ușor de convins. Aș fi făcut-o pentru un cartof.

   - Iar eu ți-aș lua țigările ca să te lași de fumat.

   Arată spre țigările din buzunarul lui. El clipește, după care le scoate.

   - Uau. OK. Înțeleg, spune el și se retrage la loc pe coridor. Îl voi suna acum.

   Rakesh ridică o mână, un gest de despărțire.

   - Te țin la curent.

   - Mulțumesc, mulțumesc, spune Jen, deși nu crede că el o mai poate auzi.

   Își sprijină coatele pe biroul la care a muncit în ultimele două decenii, simțindu-se momentan eliberată după ce a delegat un expert.

   Lumina soarelui îi încălzește spatele.Uitase această mică vrajă a căldurii. Câteva zile din octombrie care au părut pentru o clipă exact ca zilele de vară.

   Andy spune că va ajunge în centrul orașului Liverpool în două ore. Jen, ca o tocilară, se ocupă de graficul de costuri pentru Rakesh.

   Jen și Andy stabilesc să se întâlnească la o cafenea care-i place lui Jen. Nu e pretențioasă, e ieftină, cafeaua e bună și tare. Lui Jen i se pare romantic aerul ei retro: ceaiul care costă câțiva bănuți, nu câteva lire, sendvișurile cu șuncă din meniu, băncuțele din vinil.

   În timp ce se îndreaptă spre cafenea, strecurându-se printre cumpărători și trecând de falși artiști ambulanți, i se adună în minte felurile în care a greșit în creșterea lui Todd. Hrănindu-l mai mult ca să doarmă mai mult, faptul că îl lăsa să își termine biberonul în timp ce se uita plictisit la televizor ziua, fără să aibă contact vizual cu cineva. Momentul acela în care strigase la el de frustrare că nu dormea după-amiaza. Rapiditatea cu care s-a întors la muncă după nașterea lui.

   Atunci a plantat ea oare semințele acestea în mintea lui? A fost o mamă rea sau doar un simplu om? Jen nu știe.

   Andy e deja acolo, la o masă acoperită cu plastic dur: Jen îl recunoaște imediat din fotografia de le LinkedIn. Cam de vârsta lui Rakesh, părul grizonat în dezordine. Un tricou pe care scrie Franny and Zooey. J.D. Salinger, nu-i așa?

   - Mulțumesc că ai venit să ne vedem, spune Jen rapid, luând loc pe scaunul din fața lui.

   Andy a comandat deja două cafele negre. O cană de lapte în miniatură e așezată pe masă, cană pe care o invită din gesturi să o folosească. Niciunul dintre ei nu o face însă.

   - Cu plăcere, spune Andy, deși nu pare.

   Din voce, pare istovit, așa cum devine ea când e forțată să dea sfaturi juridice gratuite la petreceri. E destul de echitabil.

   - Trebuie să fie, vreau să spun că e cam neortodox, spune ea, adăugând zahăr în cafeaua ei.

   - Știi tu, spune el, lăsându-se pe spate cu o mică ridicare din umeri.

   Are o urmă de accent american.

   - Da.

   Își împletește degetele și-și odihnește fața pe ele, privind-o pur și simplu.

   - Dar Rakesh e un prieten bun.

   - Ei bine, nu te voi reține mult, spune ea, deși nu o spune serios.

   De fapt, ar vrea ca el să stea cu ea toată ziua: la modul ideal, până ieri.

   Andy ridică din sprâncene, fără să spună ceva. Soarbe din cafea, după care pune paharul la loc pe masă, privind-o cu ochi căprui și calmi. Se mișcă fără să scoată vreun cuvânt, genul de gest pe care îl faci când lași pe cineva să intre pe ușă.

   - Continuă, spune el vioi.

   Jen începe să vorbească. Îi spune tot. Fiecare detaliu. Vorbește repede, gesticulând, oferind un număr infernal de detalii. Fiecare mic amănunt. Dovleci, soți dezbrăcați, Cutting & Sewing Ltd, cuțitul, cum a încercat să stea trează, accidentul de mașină, Clio. Totul.

   O chelneriță le umple paharele cu cafea în tăcere, dintr-o cafetieră abuzindă, și Andy îi mulțumește, dar numai din ochi și cu un zâmbet larg. Nu o întrerupe pe Jen nici măcar o dată.

   - Cred că asta e tot, spune ea, când a terminat.

   Aburul dansează în jurul lămpilor fluorescente de deasupra capetelor lor. Cafeneaua e aproape goală în această zi, oricare ar fi ea, la mijlocul dimineții, la mijlocul săptămânii. Jen e dintr-odată atât de obosită, temporar altcineva fiind la conducere, încât crede că ar putea dormi chiar aici pe masă. Se întreabă ce s-ar întâmpla dacă ar face-o.

   - Nu trebuie să te întreb dacă crezi că îmi spui adevărul, spune Andy după ceea ce pare un moment de gândire.

   Oarecum pasiv-agresivul dacă crezi o zguduie pe Jen. Jargonul medicilor, al adversarilor în justiție, al rudelor pasiv-agresive, al îndrumătorilor care te ajută să ții dieta Slimming Worl...

   - Cred, spune ea. Dacă mai contează.

   Își freacă ochii timp de un minut, încercând să se gândească.

   „Haide”, își spune. „Ești o femeie isteață. Nu e chiar atât de greu. E timpul pe care-l știi, doar că se derulează invers.”

   - Vei câștiga un premiu în două zile, spune ea, gândindu-se la știrea pe care a citit-o despre el atunci când nu i-a răspuns. Pentru lucrarea ta despre găurile negre.

   Atunci când își deschide ochii, observă că Andy a rămas blocat, cu cafeaua la jumătatea drumului spre gură, paharul reciclabil devenit elipsodial din cauza strânsorii. Are gura deschisă, se privesc ochi în ochi.

   - Premiul Penny Jameson?

   - Cred că da. Am văzut în timp ce te căutam pe Google.

   - Câștig?

   Jen simte o scânteie meschină, triumfătoare în sinea ei. Iată.

   - Da.

   - Premiul acela are o clauză de confidențialitate. Știu că sunt nominalizat. Dar nimeni altcineva nu știe. Nu este...

   Își scoate telefonul și tastează în tăcere pentru o secundă, apoi îl pune la loc, cu fața în jos, pe masă.

   - Acea informație nu e de domeniul public.

   - Ei bine, mă bucur.

   - În regulă atunci, Jen, spune el. Mi-ai atras atenția.

   - Bine.

   - Cât de interesant!

   Andy își mușcă buza de jos. Bate darabana cu degetele pe spatele telefonului său.

   - Deci: e posibil din punct de vedere științific? îl întreabă ea.

   Andy își întinde mâinile, după care le pune din nou în jurul paharului.

   - Nu știm, spune el. Știința este într-o măsură mult mai mare artă decât ai crede. Ceea ce spui încalcă legea relativității generale a lui Einstein, dar cine poate spune că teorema lui ar trebui să ne controleze viețile? Nu s-a dovedit științific că e imposibil să călătorești în timp, spune el. Dacă poți depăși viteza luminii...

   - Da, da, o forță gravitațională de o mie de ori mai mare decât greutatea corpului meu, așa este?

   - Exact.

   - Dar nu am simțit nimic de felul acesta. Pot să te întreb... crezi că, în paralel, am mers și înainte în timp? Așa că, undeva, trăiesc viața în care Todd a fost arestat?

   - Crezi că e posibil să existe mai multe versiuni ale tale?

   - Cred că da.

   - Stai puțin.

   Scoate cuțitul din vasul cu tacâmuri de lângă ei.

   - Îl poți folosi?

   - Să-l folosesc?

   - O tăietură minusculă.

   Lasă restul să se subînțeleagă.

   Jen înghite.

   - Înțeleg. OK.

   Ia cuțitul și face, sincer, cea mai jalnică tăietură ușoară în lateralul degetului ei. Aproape o zgârietură.

   - Mai adânc, spune el.

   Jen înfige mai mult cuțitul în rană. Apare un strop de sânge.

   - OK, spune ea, acoperind-o cu un șervețel. E în regulă?

   Privește în jos la rana de un centimetru lungime.

   - Dacă nu mai ai această tăietură și mâine... aș spune că te trezești în pielea ta de ieri zi de zi. Treci de la ziua de luni la duminică și apoi sâmbătă.

   - În loc să călătoresc în timp?

   - Corect. Spune-mi...

   Se așază mai în față pe scaun și continuă:

   - Ai simțit vreun fel de... senzație de comprimare când s-a întâmplat asta? Sau ai avut doar senzație de deja-vu.

   - Doar deja-vu.

   - Ce ciudat! Panica pe care ai simțit-o pentru fiul tău... crezi că a produs senzația?

   - Nu știu, spune Jen încetișor, aproape sieși. E o nebunie. E atât de nebunesc. Nu  înțeleg ce se întâmplă. Încă nu te-am sunat. O voi face mai târziu în cursul săptămânii. Îți voi lăsa o grămadă de mesaje.

   - Mi se pare, spune Andy, terminându-și cafeaua, că, de fapt, înțelegi deja regulile Universului în care ai pătruns fără voia ta.

   - Nu prea mi se pare, spune ea și el îi zâmbește din nou.

   - Teoretic, e posibil ca tu să fi creat cumva o forță atât de mare, încât ești captivă într-un fel de buclă temporală închisă.

   - Teoretic posibil. Corect. Atunci, cum ies de aici?

   - Lăsând la o parte fizica, răspunsul evident ar fi că vrei ajunge la originea crimei, nu-i așa? Te vei întoarce până la motivul care l-a făcut pe Todd să comită crima?

   - Și apoi ce se va mai întâmpla? Dacă ar fi să ghicești?

   Jen își ridică mâinile într-un gest pașnic.

   - Fără miză. Doar o presupunere. Ce crezi că s-ar putea întâmpla?

   Andy își mușcă buza de jos, cu ochii spre masă, după care o privește.

   - Vei împiedica producerea crimei.

   - Doamne, sper să fie așa, spune Jen cu ochii umezi.

   - Pot pune o întrbare care poate părea hazlie? întreabă Andy.

   Aerul pare să se umple de tăcere în jurul lor în timp ce privirea lui Andy o întâlnește pe a ei.

   - De ce crezi tu că ți se întâmplă asta ție?

   Jen ezită, e pe cale să spună - într-adevăr, hazliu - că nu știe: de aceea l-a forțat să se întâlnească cu ea. Dar ceva o oprește.

   Jen se gândește la bucle temporale, la efectul de fluture, la schimbarea unui lucru mic.

   - Mă întreb dacă nu cumva eu, și doar eu, știu ceva ce poate împiedica crima, spune Jen. Undeva adânc în subconștientul meu.

   - Cunoașterea, spune Andy, dând din cap. Asta nu e călătorie în timp, sau fizică, sau matematică. E doar faptul că ai cunoașterea și iubirea necesare pentru a opri o crimă?

   Jen se gândește la cuțitul pe care l-a găsit în rucsacul lui Todd și la strada Eshe North.

   - În fiecare zi pe care am retrăit-o până acum am flat ceva, făcut un lucru altfel decât l-am făcut prima dată... urmărind pe cineva sau fiind martoră la ceva la care nu fusesem data trecută. Chiar și faptul că am acordat mai multă atenție lucrurilor mici.

   Andy se joacă cu paharul gol de pe masă, întorcându-l cu gura în jos, continuând să se gândească, cu ochii spre ferestrele din spatele lui Jen.

   - Ei bine, atunci e corect să spunem că fiecare zi în care ajungi are într-un fel legătură cu crima?

   - Poate. Da.

   - Deci, pe măsură ce te întorci în timp, e posibil să sari o zi. Poate vei sări o săptămână.

   - Poate. Înseamnă că ar trebui să caut indicii în fiecare zi?

   - Da, poate, spune el simplu.

   - Speram că îmi vei... înțelegi tu. Îmi vei da o mână de ajutor. Ca să ies din asta. Nu știu, două bucăți de dinamită și un cod, sau ceva.

   - Dinamită, spune Andy râzând.

   Se ridică în picioare și se întinde să dea mâna cu ea. Ochi lui se închid în acest timp, doar pentru o secundă. E real. Mâna lui e reală. Ea este reală.

   - Pe data viitoare, spune ea, deschizând ochii.

   - Pe data viitoare, spune Andy.

   Jen pleacă din cafenea după el, prodund, profund îngândurată în legătură cu semnificația tuturor acestor întâmplări. Îl sună pe Todd, dorind să știe unde se află. Dorind să știe dacă face ceva ce ratase ea prima dată când trăise această zi, simțind o dorință reînnoită de a reuși să schimbe lucrurile, de a-l salva.

   - Totul în regulă? răspunde Todd.

   E liniște în funal.

   Jen, prinsă într-un vârtej de vânt în Liverpool, se întoarce cu spatele la rafală.

   - Mă întrebam doar unde ești, îi spune ea.

   - Online, spune el, iar Jen nu-și poate opri un zâmbet.

   E tipic Todd, dragul de el.

   - Online, în casa noastră? întreabă ea.

   - Am o oră liberă. Deci sunt la noi acasă, pe VPN-ul nostru, în patul meu din Crosby, Merseyside, Marea Britanie, spune el, simțindu-se râsul din vocea lui.

   Jen privește cerul și se gândește: „Ei bine, vom vedea”.

   Luna e pe cer, o lună timpurie de prânz, atârnată deasupra lor, a amândurora, în orice versiune a sinelui ar fi. Ea, cea din trecut. Și Todd, trecând prin orice schimbări care-l fac să ucidă pe cineva peste 4 zile.

   - Voi ajunge în curând acasă, spune ea.

   - Unde te afli?

   - În Univers, spune ea, iar el râde, un sunet atât de perfect în ochii ei, ca o muzică.

   Jen s-a întors pe strada Eshe North, sperând să o găsească pe Clio. Presupune că fata nu locuiește cu unchiul ei, dar probabil că el îi poate da adresa ei.

   Jen crede că, de fapt, cheia se află la Clio. Todd a întâlnit-o cu două luni în urmă, din câte știe Jen, dar poți adăuga încă cel puțin câteva săptămâni de secretomanie adolescentină. Nu poate fi o coincidență faptul că atunci a început totul, pe lângă prietenia lui cu Connor. Totul fiind o schimbare amorfă, greu de descris. Posomoreala, secretomania, acea paloare ciudată pe care o are Todd uneori.

   Deci iat-o bătând la ușă. Aproape imediat, o siluetă feminină apare dincolo de sticla matisată. Inima lui Jen începe să bată mai puternic în piept.

   Ușa se deschide și Jen nu se poate abține să nu se minuneze de frumusețea lui Clio. Bretonul tuns șic pe frunte, ochii ei apropiați. Părul este încâlcit, în dezordine, dar ei îi stă bine, față de imaginea de dementă pe care ar avea-o Jen dacă ar încerca aceeași coafură.

   - Bună, spune Jen.

   Clio privește peste umăr; o mișcare rapidă, automată, dar Jen o sesizează și se întreabă ce ar putea însemna.

   - Mama lui Todd, spune Jen, dându-și seama după o secundă de ezitare că, deși Jen a întâlnit-o pe Clio, Clio nu a întâlnit-o pe Jen.

   - Oh, spune Clio, trăsăturile ei deosebite estompându-se din cauza surprizei.

   - Mă întrebam doar... spune Jen.

   Privește pe hol. Clio a făcut un mic pas înapoi. Nu ca să o lase pe Jen să intre, ci ca și când ar fi pe cale să închidă ușa. Jen se gândește la expresia deschisă, curioasă de pe chipul ei acea primă dată când o văzuse, la capătul aceluiași hol, îmbrăcată cu jeanși rupți. Fața lui Clio de acum, când Todd nu este aici, e cu totul alta.

   - Mă întrebam dacă putem discuta puțin, spune ea și gesticulează spre Clio. Nu are nicio legătură cu... de fapt nu are nicio legătură cu tine. Îmi placi, sunt de acord cu relația voastră. Pot intra... doar pentru o secundă? Aici locuiești? bolborosește ea.

   - Uite... nu pot... spune Clio.

   Jen se uită împrejur pe hol. Haina lui Clio atârnă aruncată pe ușa de la dulapul pe care l-a închis Ezra. Peste haină e o poșetă Chanel - Jen crede că e autentică. Valoarează cel puțin 5000 de lire, nu-i așa? Cum de își permite așa ceva? Doar dacă nu e falsă...

   - Nu e nimic rău, spune Jen, cu ochii în continuare pe geantă.

   Sprâncenele lui Clio se unesc. Gura începe să i se chircească într-o scuză delicată.

   - Chiar... spune ea, frământându-și mâinile, apoi mai face un pas înapoi. Îmi pare foarte, foarte rău. Chiar... chiar nu pot...

   - Ce nu poți? întreabă Jen, absolut uimită.

   - Nu pot vorbi cu tine despre asta.

   - Despre ce să vorbești? întreabă Jen, amintindu-și dintr-odată că dragul ei Kelly avea impresia că s-au despărțit. Doar nu v-ați despărțit?

   O umbră pare să treacă peste chipul lui Clio, iar Jen nu-și poate da seama ce este. Un fel de înțelegere, dar Jen nu e la curent cu toate astea.

   - Te rog, explică-mi, adaugă ea disperată.

   - Ne-am despărțit, dar apoi ne-am împăcat ieri, este... complicat.

   - În ce sens?

   Clio se retrage din fața lui Jen, înconjurându-și cu brațele abdomenul, încolăcindu-le în jurul trupului ei, ca un om fragil sau bolnav.

   - Îmi pare rău, spune ea, abia auzit, făcând încă un pas înapoi. Ne vedem în curând, OK?

   Clio închide ușa, lăsând-o pe Jen acolo, singură.

   Ușa se închiie cu un declic delicat și prin sticla matisată Jen o urmărește pe Clio retrăgându-se.

   Se întoarce să plece. În timp ce face acest lucru, o mașină de poliție patrulează prin zonă. Foarte, foarte lent. Viteza mică o face pe Jen să ridice privirea spre ea.

   Ferestrele sunt ridicate, șoferul privește înainte, pasagerul - despre care Jen e sigură că este frumosul ofițer de poliție care-l arestează pe Todd - o privește drept în față.

   În timp ce Jen se îndreaptă spre mașina ei, învinsă de reacția lui Clio, uimită de misterul cu care se confruntă, mașina de poliție se întoarce, luând-o în celălalt sens.

   În timp ce demarează, Jen se gândește la ce a spus Andy. Despre subconștientul ei, despre ceea ce ea știe, despre lucruri pe care e posibil să le fi văzut și trecut cu vederea ca neimportante și despre motivul pentru care se află aici. În timp ce pornește, se gândește că nu mai e altceva de făcut. Trebuie să-și întrebe fiul.

   - E ceva ce aș vrea să discut cu tine, spune Jen lejer, îndreptându-se spre magazinul din colț împreună cu Todd.

   El va cumpăra un Snickers. Data trecută, ea a cumpărat o sticlă de vin, dar în seara asta nu are starea necesară pentru așa ceva. Fac adeseori acest drum. Todd, datorită apetitului său insațiabil de adolescent și, ei bine, Jen din același motiv.

   În magazinul din colț va fi cineva care va purta o pălărie de fetru, iar această pălărie este atuul lui Jen. Un lucru impredictibil, simpatic, adevărat. E bucuroasă că și-a amintit. Poate folosi acest amănunt pentru a-l convinge pe Todd și apoi, dacă nu altceva, să afle ce ar face el în această situație. Fiul ei genial.

   - Dă-i drumul, spune Todd relaxat.

   O iau pe o stradă lăturalnică. În aerul nopții se simte mirosul cinelor altor oameni, lucru care îi provoacă lui Jen o nostalgie puternică, făcând-o să-și amintească de vacanțele cu părinții ei în campinguri când era mică. Nu va uita niciodată luminile portocalii îndepărtate ale celorlalte rulote parcate, clinchetul tacâmurilor, norii de fum ai grătarelor. Doamne, cât de dor îi este de tatăl ei! Și de mama ei, i se pare, deși abia își amintește de ea.

   - Ce ai face dacă ai putea călători în timp? Ai merge înainte sau înapoi? întreabă Jen, iar el o privește surprins.

   - De ce? vrea el să știe.

   Ca de obicei, înainte ca ea să răspundă o face el:

   - Aș merge înapoi, spune el, respirația lui descriind inele de aburi în aerul nopții.

   - De ce?

   - Ca să-i spun eului meu din trecut niște chestii.

   Todd zâmbește, un zâmbet aparte, îndreptat spre pavaj. Jen râde ușor. Insondabilii copii ai Generației Z.

   - Atunci, spune el, mi-aș trimite doar e-mailuri. De la eul meu trecut cătr eul meu viitor. Programate să fie trimise la un anumit moment. Poți face asta pe unele site-uri.

   - Să-ți trimiți e-mailuri?

   - Da. Știi tu. Afli ale cui titluri și acțiuni vor crește ca valoare. Apoi te întorci în timp, dai un e-mail programat, de la mine către mine spunând: în septembrie 2006, sau oricând, cumpără acțiuni Apple.

   „Mi-aș trimite e-mail mie însumi.”

   Ei bine, e ceva ce merită încercat. Un e-mail, trimis, programat pentru a fi primit la ora 1 în dimineața zilei în care se întâmplă nenorocirea, pe 29 spre 30. Îl va scrie astfel încât să conțină instrucțiuni pentru ea. Ieși din casă, împiedică o crimă. Cu siguranță, dacă ar fi avertizată din timp, l-ar putea opri fizic pe Todd să comită crima.

   - Ești atât de inteligent.

   - Oh, mulțumesc.

   - Poate că te miri de ce te întreb, spune ea.

   - Nu tocmai, rostește el vesel.

   Începe să-i explice călătoria înapoi în timp, omițând deocamdată crima.

   Îl privește tot timpul în care se plimbă și vorbesc. Dacă ar trebui să anticipeze răspunsul lui, ar spune că Todd nu va avea nevoie de muncă de convingere. Jen îl cunoaște. El - încă un puști în multe privințe - crede necondiționat în bucle temporale, în călătoria în timp, în știință și filozofie și lucrurile excepționale care se întâmplă în viața lui, pe care, în mintea lui tânără, o crede în continuare extraordinară.

   Todd nu spune nimic timp de câteva secunde, privindu-și adidașii în timp ce se plimbă prin frig, cu fețele crispate. Ridică o sprânceană spre ea.

   - Vorbești serios? întreabă el.

   - Absolut. Total.

   - Ai văzut viitorul?

   - L-am văzut.

   - În regulă, mamă. Deci ce se va întâmpla? întreabă el jovial, iar ea e convinsă că Todd crede că ea glumește. Meteoriți, următoarea pandemie, ce?

   Jen nu spune nimic, gândindu-se cât de sinceră să fie.

.............................................